sâmbătă, 26 ianuarie 2019

MATERIALE SELECȚIONATYE PENTRU
DUMINICĂ 27 IANUARIE 2019

Bună dimineața, prieteni!
Mâine merg să mă internez pentru operația de schimbare a cristalinului la celălalt ochi!

RELIGIE ORTODOXĂ 27 Ianuarie

+) Aducerea Moaștelor Sf Ier Ioan Gură de Aur;  Sf Marciana, împărăteasa; Duminica a 31 - a după Rusalii - Vindecarea orbului din Ierihom

Aducerea moaştelor Sfântului Ierarh Ioan Gură de Aur – În sâmbăta Sfintelor Paşti (16 aprilie 404), Sfântul Ioan Gură de Aur, Patriarhul Constantinopolului, a fost scos cu forţa din biserică de ostaşii împărătesei Eudoxia (soţia lui Arcadiu) şi închis în reşedinţa Arhiepiscopiei până după sărbătoarea Cincizecimii, când a fost adus în exil într-o localitate din Asia Mică (Turcia de astăzi), anume Cucuz. De aici a continuat legăturile sale cu prietenii din Constantinopol şi Antiohia. Acolo a stat sub paza legionarilor armatei imperiale bizantine timp de trei ani, până în anul 407. În acel an, la insistenţele împărătesei Eudoxia, împăratul Arcadius a hotărât ca Sfântul Ioan Gură de Aur să fie exilat pe ţărmul răsăritean al Mării Negre, în localitatea Pityus, pentru a fi cât mai departe de Constantinopol şi Antiohia şi pentru a nu influenţa pe credincioşii din capitala imperiului. După trei luni de călătorie, au ajuns în localitatea Comane din provincia Pont, a Imperiului Bizantin. Într-o noapte, i s-a arătat mucenicul Vasilisc, ale cărui sfinte moaşte se aflau acolo şi i-a zis: „Curaj, frate Ioane, că mâine vom fi împreună!”. Această călătorie afectând iremediabil starea precară a sănătăţii Sfântului, în data de 14 septembrie a anului 407, după ce s-a împărtăşit cu Sfintele Taine, s-a mutat la Domnul rostind cuvintele: „Slavă Ţie, Doamne, pentru toate”. După 31 ani, adică la 27 ianuarie 438, împăratul Teodosie al II-lea, fiul lui Arcadius, îndrumat de sfatul duhovnicesc al patriarhului Proclu, a adus moaştele sfântului Ioan Gură de Aur din localitatea Comana la Constantinopol. Când racla cu sfintele moaşte a ajuns în portul capitalei imperiale, toţi locuitorii, în frunte cu împăratul şi patriarhul, au ieşit cu lumânări aprinse în întâmpinarea marelui păstor al Constantinopolului, Sfântul Ioan Gură de Aur. După acest moment, procesiunea cu moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur, condusă de patriarhul Proclu şi de împăratul Teodosie al II-lea, a pornit spre Biserica Sfinţilor Apostoli, ctitoria Sfântului Împărat Constantin cel Mare, după ce mai întâi s-a oprit la Biserica Sfântului Apostol Toma, iar apoi la Biserica Sfintei Irina, care se numea şi Biserica păcii lui Hristos. Aici, la Biserica Sfintei Irina, împăratul şi patriarhul au descoperit racla şi au aflat trupul Sfântului Ioan neatins de stricăciune şi emanând o mireasmă duhovnicească. Împăratul, în semn de smerenie, şi-a dat jos mantia de porfiră, semnul imperialităţii sale, şi a întins-o sub racla cu sfintele moaşte şi şi-a cerut iertare în numele părinţilor săi, împăratul Arcadius şi împărăteasa Eudoxia. Toţi locuitorii Constantinopolului au venit să atingă măcar racla Sfântului şi au rămas în rugăciune zi şi noapte lângă ea. De la Biserica Sfintei Irina, moaştele au fost duse la vechea Biserică a Sfintei Sofia, pe locul căreia, peste o sută de ani, marele împărat Justinian, va construi Catedrala „Sfânta Sofia”, care străjuieşte şi astăzi malurile Bosforului. De la Biserica „Sfânta Sofia”, moaştele Sfântului au fost duse la catedrala de atunci a Constantinopolului, Biserica Sfinţilor Apostoli. Moaştele Sfântului au fost aşezate sub sfânta masă din altarul acestei biserici construite de Sfântul Împărat Constantin cel Mare.

Sf. Ioan Gura de Aur Acest dumnezeiesc părinte al nostru, de trei ori fericit, Ioan Gură de Aur, a fost mare luminător şi învăţător al lumii. El nu trecea cu vederea nedreptatea şi nu căuta la faţa oamenilor. Astfel chiar pe împărăteasa Eudoxia a înfruntat-o pentru fărădelegile şi nedreptăţile ce le făcea, printre altele şi pentru chipul tiranic cu care luase via unei văduve, numită Calitropia. De aceea a fost izgonit de două ori din scaun, şi iarăşi a fost chemat la păstoriţii săi. Dar a treia şi cea din urmă oară, a fost trimis la Cucus. De aici l-au dus la Aravissos şi apoi la Pitius, oraşe nu numai lipsite de cele trebuincioase, dar şi totdeauna prădate de isauri, vecinii lor. Deci, aflându-se acest mare părinte şi înger în trup acolo în Pitius, a fost chemat de Domnul şi Stăpânul tuturor şi s-a mutat la veşnicele locaşuri, în anul 407. Iar sfintele lui moaşte au fost îngropate în Comane, împreună cu moaştele sfinţilor mucenici Vasilisc şi Luchian. Curând după îngroparea sfântului părinte Ioan Gură de Aur, Arcadie împăratul a părăsit viaţa pământească împreună cu soţia sa Eudoxia, urmându-le la împărăţie fiul lor Teodosie. Mai târziu a ajuns patriarh al Constantinopolului, cu alegerea tuturor, Proclu, ucenicul şi slujitorul sfântului Ioan. În al patrulea an al patriarhatului şi după treizeci şi trei de ani de la adormirea sfântului Ioan Gură de Aur, Proclu a înduplecat pe împăratul Teodosie să trimită să aducă moaştele sfântului. Dar sfântul nevrând să se lase înduplecat, şi stând nemişcat, împăratul a trimis o epistolă de rugăminte, care avea acest cuprins:

Învăţătorului a toată lumea şi părintelui duhovnicesc, Sfântului Ioan Gură de Aur, patriarhul, scrie acestea Teodosie împăratul: „Noi, cinstite părinte, socotind că trupul tău este mort ca al altora, am vrut fără multă chibzuială să-l ridicăm şi să-l aducem iarăşi la noi. Din cauza aceasta dorinţa noastră, pe bună dreptate, nu ni s-a împlinit. Dar tu, cinstite părinte, ca cel care ai învăţat pe toţi pocăinţa, iartă-ne greşeala şi te dăruieşte nouă ca unor fii iubiţi de părintele lor, şi veseleşte cu venirea ta pe cei ce te doresc”.

Deci, când au dus scrisoarea aceasta şi au pus-o pe racla sfântului, sfântul îndată s-a lăsat uşor. Purtătorii raclei au ridicat racla şi au purtat-o fără osteneală. Când au ajuns de cealaltă parte de Constantinopol, a trecut împăratul, cu tot senatul şi patriarhul cu tot clerul, şi au pus racla ce era cu trupul sfântului într-o corabie împărătească. Dar iscându-se furtuna pe mare, celelalte corabii s-au împrăştiat în toate părţile, numai corabia cu trupul sfântului s-a abătut la via văduvei aceleia, pe care o năpăstuise Eudoxia, precum s-a spus mai înainte. Iar dacă s-a dat văduvei îndărăt via, îndată valurile mării s-au liniştit. Moaştele sfântului au fost duse mai întâi la biserica apostolului Toma, numită a lui Amantie; după aceea la biserica sfintei Irina şi aici au fost puse în sintronul său şi strigară toţi:
„Primeşte-ţi scaunul tău, sfinte”. După aceea fiind aşezată racla într-o caretă împărătească, a fost dusă la biserica cea mare a Sfinţilor Apostoli, unde fiind aşezată pe tronul cel sfinţit, s-a auzit glas grăind: „Pace tuturor”. După aceasta racla cu sfintele moaşte a fost îngropată în pământ, în altar, unde se află şi acum, iar când se săvârşea sfânta Liturghie, se făceau minuni mari. Aşa ştie Dumnezeu să mărească pe aceia, care îl slăvesc prin vieţuirea lor.
Cu privire la izgonirea sfântului Ioan Gură de Aur arătăm aici chiar cuvintele sale, pe care le-a grăit către episcopul Chiriac, care era şi el izgonit. „Vino să-ţi potolesc rana mâhnirii şi să-ţi risipesc negura cugetului. Ce te mâhneşte şi te întristează? Că iarna este grea şi că furtuna ce cuprinde Biserica este amară? Ştiu şi eu aceasta şi nimeni afară de Dumnezeu nu o poate înlătura. Dar, dacă voieşti, îţi voi zugravi icoana stării de acum. De multe ori vedem că marea se cutremură şi se umflă tocmai din fundul adâncului. Vedem şi pe corăbieri care neputând birui furtuna, stau încremeniţi punându-şi mâinile pe genunchi. Nu văd nici cerul, nici marea, nici pământul, ci zac jos în aşternuturi, plâng şi se tânguiesc. Aşa se întâmplă pe marea cea văzută. Dar acum furtuna care s-a dezlănţuit asupra Bisericii lui Dumnezeu este mai rea şi valurile sunt mai multe.
Ci, roagă-te Domnului nostru Iisus Hristos, Care nu biruieşte furtuna cu meşteşugul, ci potoleşte viforul numai cu ameninţarea. Iar daca te-ai şi rugat de multe ori şi n-ai fost ascultat, nu te lenevi. Căci astfel este voinţa iubitorului de oameni Dumnezeu, Care se îngrijeşte mai dinainte de mântuirea noastră. Au doară nu putea să izbăvească pe cei trei tineri, ca să nu fie aruncaţi în cuptor? Ci, când au fost robiţi şi duşi în ţara barbarilor, îndepărtaţi de îngrijirea părintească, de nimeni cunoscuţi şi în cuptor aruncaţi, atunci adevăratul Dumnezeu pe neaşteptate a făcut minune, a risipit focul din cuptorul haldeilor şi cuptorul s-a prefăcut în locaş de închinare. Iar tinerii au chemat toată făptura şi pe îngeri şi puterile, şi adunându-se toţi împreună ziceau: „Binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul”. Vezi, frate, cum răbdarea drepţilor a primenit focul acela în rouă? Cum a înduplecat pe tiranul împărat să trimită cărţi în toată lumea şi să zică: „Mare este Dumnezeul lui Sedrah, Misah şi Avdenago!” Şi vezi câtă groaza a pus. Căci a scris: „De va grăi cineva cuvânt rău asupra lor, să-i fie casa de jaf şi să i se ia averile”.
Deci nu te mâhni, frate Chiriac. Eu, când mă izgoneau din Constantinopol, nu mă îngrijeam de mine, ci ziceam în inima mea: De-i este voia împărătesei să mă izgonească, izgonească-mă, că „al Domnului este pământul şi plinirea Lui”. De va vrea să mă ferăstruiască, ferăstruiască-mă, că am pildă pe Isaia. De va vrea să mă arunce în mare, îmi voi aduce aminte de proorocul Iona. De-i este voia să mă bage în groapă, am pilda pe Daniil care a fost aruncat în groapa leilor. De va vrea să mă ucidă cu pietre, am pe Ştefan, întâiul mucenic, care a pătimit uciderea cu pietre. De va vrea să-mi ia capul, am pe Ioan Botezătorul. De va vrea să-mi ia averea, de va găsi ca am, să mi-o ia; căci „gol am ieşit din pântecele maicii mele şi gol mă voi şi duce”.
Pe mine mă învaţă şi apostolul când zice: „Dumnezeu nu caută la faţa omului”. Şi încă: „De aş fi plăcut oamenilor, n-aş fi sluga lui Hristos”. Mă înarmează şi David când zice: „Grăit-am întru mărturiile Tale înaintea împăraţilor şi nu m-am ruşinat”. „Multe au meşteşugit asupra mea cei ce m-au urât, ci toate le-au făcut din pizmă”. Ştiu bine că te întristezi, frate Chiriac, pentru că cei ce ne-au izgonit merg cu cinste prin târg şi mulţi îi petrec cu alai. Dar nu-ţi aduci aminte de bogatul şi de Lazăr? Care din ei era amărât în această lume, şi care petrecea din plin? Ce i-a stricat lui Lazăr sărăcia? Au nu l-a dus în sânul lui Avraam, ca pe un viteaz şi biruitor? Şi ce i-a folosit bogăţia bogatului cel îmbrăcat în porfiră şi în vison? Nimic. Căci unde îi sunt purtătorii de toiege? Unde-i sunt lăncierii? Unde-i sunt caii cu trăsurile de aur? Unde îi sunt prietenii care se hrăneau la masa lui? Unde este masa cea împărătească? Au nu-l duceau legat, ca pe un tâlhar, la mormânt, purtându-şi sufletul gol din lumea aceasta şi strigând cu glas sec: „Părinte Avraame, miluieşte-mă şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă, să-mi răcească limba, că amar mă prăjesc în văpaia aceasta? Bogatule ticălos, de ce chemi tată pe Avraam, căruia nu i-ai urmat viaţa? Acela pe tot omul a ospătat în casa lui, iar tu n-ai purtat grijă de nici un sărac. Nu este de plâns şi de jelit, că acela care avea atâta bogăţie, nu s-a învrednicit de o picătură de apă? Pentru că nu a dat nici fărâmiturile de la masa săracului, nu primeşte acum nici o picătură de apă. În iarna vieţii acesteia el n-a semănat milostenie; a venit vara şi n-a secerat. Rânduiala Stăpânului este aceasta: El a pus faţă în faţă chinurile nelegiuiţilor şi odihna drepţilor, ca să se vadă unii pe alţii şi să se cunoască; fiecare mucenic îşi va cunoaşte atunci pe tiranul care l-a chinuit. Şi că ceea ce spun nu sunt numai cuvintele mele, ascultă ce grăieşte înţelepciunea: „Atunci cu multă îndrăzneală va sta dreptul în faţa celor ce l-au necăjit. Ca un călător ce umblă pe zăduf şi este ars de sete şi nimereşte la o fântână bună, sau ca un flămând care ar sta la o masă plină de toate mâncările, dar este oprit de cineva mai puternic să se atingă de bucatele de pe masă. Mare mâhnire şi chin este pe cel însetat că nu poate să-şi stingă setea şi pe cel flămând că este împiedicat să se îndulcească din bucate. Tot aşa şi la ziua Judecăţii: păcătoşii vor vedea pe sfinţi bucurându-se. Că şi pe Adam vrând Dumnezeu să-l amărască, l-a făcut să lucreze pământul în preajma raiului, ca privind locul cel dorit, de unde ieşise, să aibă pururea durere în suflet. Şi dacă, frate Chiriac, nu ne vom mai întâlni aici, în viaţa aceasta, ca să vorbim unul cu altul, dincolo în viaţa cealaltă nu va fi nimeni care să ne împiedice întâlnirea. Atunci vom vedea şi pe izgonitorii noştri, tot aşa precum Lazăr vedea pe cel bogat şi mucenicii văd pe chinuitorii lor.
Ioan Gura de AurDeci dar nu te mâhni, iubite frate, ci adu-ţi aminte de proorocul Isaia care zice: „De batjocorirea lor nu te teme şi de ocara lor nu te lăsa biruit, că după cum lâna este mâncată de molii, aşa vor fi şi ei mâncaţi”. Gândeşte-te la Domnul Hristos, cum în scutece fiind, a fost izgonit şi în pământul egiptenilor lepădat, Cel ce ţine lumea cu mâna Sa. Şi pentru ce? ca să se facă chip şi pildă nouă, să nu ne mâhnim întru năpaste. Şi-ţi mai adu aminte de patima Mântuitorului, şi de câte ocări a suferit pentru noi Stăpânul a toate. Că unii dintre iudei Îl numeau samaritean şi băutor de vin; alţii îndrăcit şi prooroc mincinos, zicând:
„Iată om mâncător şi băutor de vin”, şi că „scoate demoni cu domnul demonilor”. Şi ca să mai spun şi altele: cum L-au dus atunci să-L arunce în râpă? O, minune mare! Şi-L scuipau în obraz şi-i dădeau palme? Dar că L-au adăpat cu fiere şi I-au bătut capul cu trestie, şi cu hlamida împărătească îmbrăcându-L, cu cununa de spini L-au încununat; şi-i cădeau înainte batjocorindu-L şi tot felul de batjocoriri făcându-I?
Dar când L-au dus acei băutori de sânge, şi L-au tras gol la patimă? Cum L-au lăsat toţi ucenicii Lui? Că unul s-a lepădat de Dânsul, iar altul L-a vândut şi ceilalţi au fugit; şi sta singur, gol, în mijlocul poporului aceluia, de vreme ce praznicul Paştilor îi adunase pe toţi. Şi L-au răstignit ca pe un om rău, în mijlocul făcătorilor de rele şi ar fi zăcut neîngropat. Ca nici nu L-au pogorât de pe cruce, până nu L-au cerut unii, ca să-L îngroape. Şi cum au scornit minciună asupra Lui, cum că ucenicii Săi L-au furat şi că n-a înviat. Şi adu-ţi aminte încă de Apostoli, că de peste tot erau urmăriţi şi că se ascundeau prin cetăţi: Pavel s-a ascuns la o femeie vânzătoare de mătăsuri şi Petru la un curelar, că nu îndrăzneau să intre la cei bogaţi; dar mai târziu, toate le-au mers uşor. Aşa că nici tu frate, nu-ţi face inimă rea.
Auzit-am de bârfitorul acela Arsachie, pe care împărăteasa l-a pus patriarh în scaunul meu, că a necăjit pe fraţii şi fecioarele care n-au vrut să se împărtăşească cu el, şi că mulţi dintr-înşii au murit prin temniţe, pentru dragostea mea. Acest lup în chip de oaie, care are numai haina de episcop, este într-adevăr un adulter. Că precum femeia căreia îi trăieşte bărbatul, dacă merge după altul se numeşte adulteră, tot aşa şi acesta este un adulter nu trupeşte ci sufleteşte, pentru că, fiind eu viu, mi-a răpit scaunul.
Frate Chiriac, îţi scriu aceasta din Cucus, unde m-au izgonit din porunca împărătesei. Multe necazuri am întâmpinat pe cale, dar nu le-am luat în seamă. Că, pe când am ajuns în ţara capadocienilor şi în Tavrochilichia ne-au întâmpinat cete, cete, de sfinţi părinţi şi mulţime de monahii fecioare, care întristate şi plângând cu jale mare, căci mă vedeau dus în surghiun, ziceau întru sine: „Mai de folos ar fi fost să se ascundă soarele decât să tacă gura lui Ioan”. Aceste cuvinte m-au tulburat mult şi m-au întristat şi mai mult, când îi vedeam pe toţi plângând pentru mine. Iar toate celelalte câte mi s-au întâmplat nu le-am luat în seamă. Foarte bine ne-a primit episcopul cetăţii acesteia, şi multă dragoste ne-a arătat că dacă ar fi fost cu putinţă şi n-am fi păzit hotărârea, ne-ar fi dat chiar şi scaunul său. Te rog, dar, şi te poftesc din toată inima, goneşte plânsul amărăciunii tale. Adu-ţi aminte de mine, în rugăciunile tale şi mângâie-mă cu răspunsul tău”.


Tot astăzi, Biserica Ortodoxă sărbătoreşte pe Sfânta Marciana, împărăteasa.

Viaţa Sfintei Marciana, împărăteasa
  Sfânta Marciana împărăteasa este socotită cea întocmai cu Sfinţii Apostoli.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Duminica a 31 - a după Rusalii - Vindecarea orbului din Ierihom

Ev. Luca 18, 35-43





În vremea aceea, pe când Se apropia Iisus de Ierihon, un orb şedea lângă drum, cerşind. Şi, auzind el mulţimea care trecea, întreba ce se întâmplă. Şi i-au spus că trece Iisus Nazarineanul. Atunci el a strigat, zicând: Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă! Şi cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă, dar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, miluieşte-mă! Deci, oprindu-Se, Iisus a poruncit să-l aducă la El; şi apropiindu-se, l-a întrebat: Ce voieşti să-ţi fac? Iar el a spus: Doamne, să văd! Şi Iisus i-a zis: Vezi! Credinţa ta te-a mântuit. Şi îndată a văzut şi mergea după El, slăvind pe Dumnezeu. Iar tot poporul care văzuse a dat laudă lui Dumnezeu.

Ap. I Timotei 1, 15-17






Fraţilor, vrednic de credinţă şi de toată primirea e cuvântul că Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu. Şi tocmai pentru aceea am fost miluit, ca Iisus Hristos să arate mai întâi în mine toată îndelunga Sa răbdare, ca pildă celor ce vor crede în El, spre viaţa veşnică. Iar Împăratului veacurilor, Celui nestricăcios, nevăzutului, singurului Dumnezeu fie cinste şi slavă în vecii vecilor. Amin!

Predică la Duminica a XXXI-a după Rusalii - Vindecarea orbului din Ierihon - Despre credința cea statornică și despre milostenie - Pr. Ilie Cleopa




“Iar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, fie-Ți milă de mine!” (Luca 18, 39)
“Iar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, fie-Ți milă de mine!” (Luca 18, 39)

Iubiți credincioși,

Cuvântul lui Dumnezeu este izvor de învățături duhovnicești, din care noi putem să scoatem în lumină multe feluri de sfaturi folositoare de suflet. Din Sfânta și dumnezeiasca Evanghelie care s-a citit astăzi despre vindecarea orbului din Ierihon, lăsând la o parte alte învățături ce se pot desprinde din cuprinsul ei, ne vom opri numai la cuvintele orbului pe care le-ați auzit. Căci fiind oprit de popor cu certare să tacă, el mai tare striga către Iisus Hristos: "Fiule al lui David, miluiește-mă!"
Vedeți, frații mei, credință statornică și fără de îndoială? Acest fericit orb care cu ochii trupului nu vedea, dar cu mintea și cu inima lui credea că Hristos poate să-i vindece lumina ochilor, nu lua aminte la cei care îl certau și îi ziceau să tacă. El credea cu toată inima, că negreșit Mântuitorul îl va vindeca și îi va lumina ochii. De aceea cu toată oprirea de restul mulțimii el mai tare striga; "Fiule al lui David, miluiește-mă!" El auzise de la mulți oameni despre minunile ce le făcea Mântuitorul în toată Palestina; auzise că Iisus este din neamul lui David și de aceea, neștiind mai mult, striga fără de îndoială la Iisus. Pentru credința lui statornică, orbul a fost auzit de Preaînduratul nostru Mântuitor, Care i-a zis: “Credința ta te-a mântuit! Și îndată a văzut” (Luca 18, 42-43).
Iubiți credincioși,
Fiind vorba despre credință este bine să știm că în multe feluri se împarte credința oamenilor pe pământ. Este credință cunoscătoare pe care o au și diavolii, căci ei, cunoscând puterea lui Dumnezeu, “cred și se cutremură” (Iacob 2, 19). Este credință lucrătoare, adică acea credință care este urmată de fapte bune sau, altfel spus, credință care lucrează prin dragoste (Galateni 5, 6). Este credință îndoielnică sau puțină, pentru care a zis Mântuitorul lui Petru: “Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” (Matei 14, 31). Este credință fățarnică pe care Mântuitorul nostru de atâtea ori a mustrat-o în fața cărturarilor și a fariseilor (Matei 23, 13-29; I Timotei 1, 5). Este credință bigotă (bolnavă, fanatică), mai bine zis nelămurită (II Timotei 3, 8). Este credință superstițioasă a celor ce cred în visuri, vedenii false, descântece, ghicitori și vrăjitorii (Înțelepciune lui Isus Sirah 34, 1-7). Este credință strâmbă și rătăcită de la adevăr pe care o au sectarii și toți ereticii (I Timotei 1, 3; 1, 19-20; 4, 1-2; 6, 14; 6, 21). Este credință păgână care nu are nimic din adevăr, a popoarelor care nu cred în Evanghelie și în Hristos Mântuitorul lumii (II Timotei 3, 8).
S-ar putea vorbi și de alte feluri de credință, dar nu este locul aici. Să revenim cu cuvântul nostru la credința cea neîndoielnică și statornică a orbului din Sfânta Evanghelie de azi. Credința lui fiind dreaptă, a fost auzită de Mântuitorul și încununată de minunea mai presus de fire.
Unii din Sfinții și dumnezeieștii Părinți arată că temerea de Dumnezeu este începutul credinței, deoarece aceasta eliberează sufletul de teama păcatului și a morții, ajutându-l să intre în stăpânirea harului (Matei 10, 28; Luca 12, 5). Din credință începe și se sfârșește mântuirea, căci “fără de credință nu este cu putință a plăcea lui Dumnezeu” (Evrei 11, 6).
Apostolul Iacob zice: “Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile sale” (Iacob 1, 8). Dacă orbul din Sfânta Evanghelie de astăzi, auzind pe cei ce îl opreau să nu strige la Hristos, s-ar fi îndoit și ar fi tăcut a mai striga la Mântuitorul, nu căpăta vindecarea ochilor săi. Dar cu cât mai mult îl opreau cei de față să nu strige și să tacă, el mai tare striga: “Fiule al lui David, miluiește-mă!” Și așa, știutorul inimilor, văzând credința lui cea din inimă și fără de îndoială, l-a vindecat de orbirea ochilor. La acest orb s-a împlinit Scriptura care zice: “Cel ce crede în Hristos nu se va rușina” (Isaia 28, 16; Romani 10, 11).
Credință adevărată în Dumnezeu și fără îndoială a avut și fericitul patriarh Avraam. Despre credința lui, zice Sfânta Scriptură: “Și a crezut Avraam lui Dumnezeu și i s-a socotit lui credința întru dreptate” (Facere 15, 6; Romani 4, 18-22). Acestei credințe drepte și fără de îndoială a patriarhului Avraam i-au urmat și faptele lui cele bune care le-a făcut după voia și după porunca lui Dumnezeu. Această credință dreaptă și statornică l-a făcut pe Avraam să iasă din pământul său, din rudenia sa și din casa tatălui său și să se ducă unde i-a poruncit Dumnezeu (Facere 12, 5; Evrei 11, 8). Această credință dreaptă și lucrătoare l-a făcut pe Avraam să iasă din pământul său, din rudenia sa și apoi să zidească al doilea altar lângă stejarul Mamvri (Facere 13, 18).
Această credință tare și neîndoielnică l-a făcut pe Avraam să asculte de porunca lui Dumnezeu și să taie împrejur pe fiul său Isaac și pe toți robii săi (Facere 17, 23-27). Și, în sfârșit, această credință dreaptă și statornică a lui Avraam, l-a făcut să aducă pe Isaac, fiul său cel iubit și născut din făgăduință, jertfă lui Dumnezeu, pentru care cu jurământ a întărit Dumnezeu marea Sa binecuvântare asupra lui și asupra urmașilor lui (Facere 22, 1-18; Evrei 6, 13-14). Iată câteva gânduri despre credința cea dreaptă, statornică și lucrătoare a lui Avraam. Iar cine vrea să știe mai pe larg despre foloasele adevăratei credințe, să citească cu atenție epistola Sfântului Pavel către Evrei, capitolul 11.
Iubiți credincioși,

Sfânta Evanghelie de azi ne arată luminat că acest orb, căruia Mântuitorul nostru Iisus Hristos i-a deschis ochii, nu era numai orb ci și foarte sărac, deoarece, după cuvântul Evangheliei, vedem că el “ședea lângă cale, cerșind” (Luca 18, 35). Oare, frații mei, în zilele noastre ca și în alte vremi, câți orbi și săraci nu sunt în diferite locuri, care cerșesc pe drumuri, pe la porțile noastre, prin sate, prin târguri și orașe și cât de fericit și bun următor al Mântuitorului, este acela care, auzind glasul acestor oameni săraci și necăjiți, se oprește din calea sa și întreabă, zicând: "Ce voiți să facem?" și înțelegând cele de nevoie ale lor, îi ajută la lipsă și la toate cele de nevoie ale lor? Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ca un cunoscător de inimi, văzând la acel sărac nu numai orbirea lui, ci și marea lui credință stăruitoare, i-a dat cea mai mare bogăție: luminarea ochilor lui.
Noi oamenii, fiind păcătoși și puțin credincioși, pentru a noastră necredință nu putem face minuni cu cei orbi, bolnavi și săraci, dar din cele ce avem putem să-i ajutăm cu cele de nevoie, aducându-ne aminte că cei săraci sunt făpturi ale lui Dumnezeu (Iov 34, 19; Pilde 22, 2). Să ne aducem aminte că Dumnezeu iubește pe săraci ca și pe bogați (Iov 34, 28; Psalm 11, 5) și nu nesocotește rugăciunile lor (Psalm 101, 18), ci ascultă plângerea lor (Ieșire 2, 24; Psalm 68, 37). Să-și aducă aminte toți iubitorii de Hristos că Dumnezeu ne poruncește să ajutăm pe cei săraci și să ne întindem mâna înaintea lor (Levitic 25, 35; Deuteronom 15, 7-11). Să-și aducă aminte cei bogați că “cine miluiește pe sărac, împrumută pe Dumnezeu” (Pilde 19, 17) și va fi binecuvântat de Dumnezeu cu răsplată veșnică (Psalm 36, 26; Pilde 19, 17; 22, 9; Psalm 111, 8-9; II Corinteni 9, 9).
Cine disprețuiește pe sărac și-l trece cu vederea, acela disprețuiește pe Hristos (Matei 25, 41-45). Să nu uităm că strigarea săracilor ajunge mai repede ca a noastră la Dumnezeu (Deuteronom 15, 9; Iov 34, 28; Iacob 5, 4). Iar Mântuitorul ne învață: “Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7). Voi adăuga în continuare și o istorioară despre milostenie luată din Viețile Sfinților.
Sfântul Ioan cel Milostiv, patriarhul Alexandriei, a cărui pomenire Biserica Ortodoxă o face la 12 noiembrie, zice despre sine așa: "Când eram în Cipru, fiind de 15 ani, pe când dormeam într-o noapte, mi s-a arătat o fecioară foarte frumoasă la chip, îmbrăcată cuviincios și având cunună de măslin pe capul ei. Stând aproape de patul meu, m-a atins la piept, și deșteptându-mă, am văzut-o pe dânsa nu în somn, ci aievea stând înaintea mea. Apoi am întrebat-o cine este și cum a îndrăznit de a intrat la mine pe când dormeam. Iar ea, căutând spre mine cu ochii veseli și cu fața luminată, a zis: "Eu sunt fiica cea mare a marelui Împărat și cea dintâi dintre fiicele Lui!" Acestea auzind eu, m-am închinat ei, iar ea a început iarăși a grăi către mine așa: "Dacă mă vei face prietenă, eu îți voi mijloci un mare dar de la Împărat și te voi duce înaintea Lui, fiindcă nimeni nu are îndrăzneală la Dânsul mai mult decât mine. Eu L-am pogorât pe Dânsul din cer pe pământ și L-am făcut a se întrupa cu trup omenesc!"
Acestea zicând, s-a făcut nevăzută și m-am mirat de acea vedenie. Apoi cugetând, am zis în mine: Cu adevărat milostenia mi s-a arătat mie în chip de fecioară, căci o vădește cununa cea de măslin de pe capul ei, care este semnul milostivirii și mărturisesc chiar cuvintele grăite de ea, căci a zis: "Eu am pogorât pe Dumnezeu din cer pe pământ și L-am făcut a Se întrupa!" Căci Ziditorul văzând pe om pierind, a venit ca să-l mântuiască, nefiind îndemnat de nimeni altcineva, fără numai de a Sa milostivire. El, plecând cerurile, S-a pogorât ca să miluiască zidirea Sa. Deci mai mult decât toate ni se cade să avem milă către cei de aproape și să dăm cât mai multă milostenie dacă voim să aflăm milă de la Dumnezeu.
Astfel cugetând în gândul meu, îndată m-am sculat și am mers la biserică singur, când se lumina de ziuă. Mergând, am aflat pe cale un sărac gol, tremurând de frig. Deci, m-am dezbrăcat de o haină și am dat-o acelui sărac, zicând în mine: "Acum voi cunoaște de este adevărat ceea ce am văzut sau este o înșelăciune!" Și am mers mai departe. Dar înainte de a ajunge la biserică, m-a întâmpinat un om îmbrăcat în haine albe și mi-a dat în mână o legătură ce avea într-însa o sută de galbeni de aur și mi-a zis: "Primește acestea, prietene!" Iar eu am luat-o cu bucurie, însă îndată m-am căit că am luat-o, căci nu-mi era de trebuință și m-am întors vrând să dau înapoi cele ce-mi dăduse, dar nu l-am mai văzut și căutându-l cu dinadinsul nu l-am aflat. Atunci am cunoscut că ceea ce am văzut a fost adevărat, iar nu înșelăciune. Din acea vreme orice dădeam săracului, ispiteam dacă îmi va da Dumnezeu însutit precum a zis și ispitind de multe ori am aflat că așa este. Mai pe urmă am zis: "Încetează suflete al meu a mai ispiti pe Domnul Dumnezeul tău".
Altădată, mergând acest sfânt Ioan să cerceteze pe bolnavi, pentru că de două ori pe săptămână cerceta pe cei bolnavi, l-a întâmpinat un străin și i-a cerut milostenie, iar el a poruncit slugii sale să-i dea șase arginți. Deci, luând străinul arginții s-a dus și, vrând să ispitească îndurarea sfântului, și-a schimbat hainele sale și alergând pe altă cale, iarăși l-a întâmpinat pe sfântul și l-a rugat, zicând: "Miluiește-mă, stăpâne, că sunt robit". Iar el a poruncit slugii sale să-i dea șase arginți. Apoi sluga a zis patriarhului la ureche: "Stăpâne acesta este săracul acela care a luat mai înainte șase arginți", iar patriarhul s-a făcut că nu l-a auzit pe el și a poruncit ca iarăși să-i dea.
Străinul, luând a doua oară milostenie, și-a schimbat hainele sale și a întâmpinat pe altă cale pe patriarh, cerând a treia oară milostenie de la dânsul. Iar sluga a zis către patriarh: "Stăpâne acesta este tot acela care a luat până acum de două ori câte șase arginți și acum cere a treia oară!" Atunci fericitul patriarh Ioan a răspuns slugii sale, zicând: "Dă-i lui doi arginți, nu cumva să fie Hristosul meu care mă ispitește pe mine!"
Despre milostenie să auzim și pe dreptul Tobit care, învățând pe fiul său Tobie, zice: "Din cele ce ai, fă milostenie și să nu pizmuiască ochiul tău când faci milostenie. Să nu întorci fața ta de către nici un sărac și de către tine nu-și va întoarce Dumnezeu fața Sa. După cât de multă avere ai, fă milostenie. De ai mult să dai mult, de ai puțin să dai puțin, dar de către milostenie nu te întoarce. Căci comoară bună îți agonisești ție în ziua cea de lipsă, că milostenia din moarte izbăvește și nu-l lasă pe cel milostiv ca să intre întru întuneric, că bun dar este milostenia celor ce o fac pe ea înaintea Celui Preaânalt" (Tobit 4, 7-11). "Din pâinea ta dă celui flămând și din hainele tale dă celor goi. Tot ce prisosește fă milostenie și pune pâinile tale peste mormintele drepților" (Tobit 4, 16-17).
Încă și marele arhanghel al lui Dumnezeu, Rafail, care a fost trimis de Dumnezeu să ajute la căsătorie lui Tobie, a zis: "Bună este rugăciunea cu post, cu milostenie și cu dreptate... Mai bine este a face milostenie decât a strânge aur, că milostenia din moarte izbăvește și curăță păcatele. Cei ce fac milostenie și dreptate, umple-se-vor de viață, iar cei ce păcătuiesc, vrăjmași sunt ai vieții lor" (Tobit 12, 8-10). Încă zice Duhul Sfânt prin gura proorocului Osea: “Milă voiesc, iar nu jertfă” (Osea 6, 6).
Iubiți credincioși,

Am vorbit aici despre puterea credinței dreptmăritoare și despre milostenie, fiind îndemnat de Evanghelia de astăzi în care se vorbește de vindecarea unui orb din Ierihon. Ați auzit cu câtă credință și stăruință se ruga acest orb și ce anume cerea, zicând: "Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă!" Ce voiești să-ți fac? l-a întrebat Hristos. "Doamne, să văd". Și Iisus i-a zis: "Vezi! Credința ta te-a mântuit" (Luca 18, 38-42).
Care erau deci virtuțile acestui orb? Credința tare în Dumnezeu și rugăciunea lui stăruitoare. Aceste două virtuți l-au vindecat și l-au făcut ucenic al lui Hristos. Pe acestea să le dobândim și noi, frații mei, dacă vrem să ne mântuim și să facă Domnul milă cu noi.
Deci să avem în suflet credință curată, puternică, ortodoxă, așa cum aveau mamele și înaintașii noștri. Credința noastră să nu fie îndoielnică, șovăitoare și fățarnică, cum sunt mulți dintre creștinii care cred numai cu gura și la biserică vin doar la Sfintele Paști și când au vreo înmormântare în familie, iar acasă abia fac câteva cruci și zic "Tatăl nostru" seara și dimineața. Ce minuni poate să facă o asemenea credință? Iată de ce Dumnezeu nu ne împlinește multe din cererile noastre.
Credința noastră să nu fie numai așa, de ochii satului și ai rudelor, căci credința puțină aduce și roade puține. Ci credința noastră să fie vie, activă, fierbinte, statornică și lucrătoare, adică să se arate nu prin cuvinte, ci prin fapte bune. Creștinul bun se roagă mult și cu stăruință, până îl miluiește Dumnezeu. Creștinul bun nu lipsește de la biserică, mai ales în sărbători. Creștinul bun iartă pe dușmani, miluiește pe săraci, cercetează pe bolnavi, este smerit și blând cu toți oamenii. Creștinul bun nu se îmbată, nu-și ucide copiii, nu dă divorț de soția lui, nu se lasă biruit de cumplitul păcat al desfrânării, nu fură, nu înjură, nu spune minciuni, nu judecă pe alții.
Siliți-vă să deveniți creștini buni, așezați, tari în credința ortodoxă, ascultători de Biserică, milostivi și iubitori de Dumnezeu și de oameni. Nu ascultați de creștinii sectari care dezbină Biserica lui Hristos și duc pe mulți la pierzare cu reaua lor credință. Nu-i ascultați, nu discutați cu ei, nu vă duceți la adunările lor, rupte de Biserică. Apoi feriți-vă de creștinii robiți de patimi, de cei care nu se roagă, care nu merg la biserică, nu se spovedesc și nu se împărtășesc cu anii.
Credința sporește în sufletele noastre prin milostenie și prin citirea cărților sfinte. Fără rugăciune nu putem spori în credință, iar fără cunoașterea Sfintei Scripturi și a învățăturii de credință ortodoxă nu vom cunoaște bine credința adevărată, și unii pot fi ușor amăgiți de secte. Să-L rugăm pe Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, să ne întărească în dreapta credință, în rugăciunea stăruitoare și în milostenie, virtuți care stau la temelia mântuirii noastre, de care să ne învrednicească bunul Dumnezeu pe toți. Amin.





ISTORIE PE ZILE 27 Ianuarie

Evenimente
·         98: După moartea lui Nerva pe tronul Imperiului Roman a urcat Marcus Ulpius Traianus (98 - 117). În timpul domniei lui, Imperiul Roman a căpătat cea mai mare extindere teritorială. În 106 intră în componența sa și Dacia
·         1343: Papa Clement al VI-lea emite bula papală Unigenitus, prin care justifica puterea papei și utilizarea indulgențelor. Aproape 200 de ani mai târziu, Martin Luther a criticat sever puterea pe care si-au arogat-o papii. Papa Clement al VI-lea (nume laic: Pierre Roger sau Petre de Fécamp; * în jur de 1290 la cetatea Maumont, Corrèze, Franța; + 6 decembrie 1352 la Avignon) a fost papa Bisericii Catolice cu sediul la Avignon din 7 mai 1342 până la moartea lui.
·         1388: Petru I Muşat al Moldovei acordă regelui Poloniei Wladislaw al II-lea Jagelo, un împrumut de 4000 de ruble de argint pe termen de trei ani. Petru I Musat, domn al Moldovei 1375 -1391. La 27 ianuarie 1388 Petru I Muşat al Moldovei acordă regelui Poloniei Wladislaw al II-lea Jagelo un împrumut de 4000 de ruble de argint pe termen de trei ani, primind în schimb, ca zălog, oraşul Halici şi Ţinutul vecin al Pocuţiei, care puteau fi ocupate de domnul Moldovei în caz de nerespectare a termenului de restituire a banilor. De fapt suma împrumutată a fost de 3000 ruble de argint (echivalînd cu 538,380 kg de argint fin). Petru I Muşat este primul reprezentant al dinastiei Muşatinilor pe tronul Moldovei şi a domnit 16 ani. Din timpul domniei lui Petru I al Moldovei datează şi primul act care delimitează hotarul dintre principatul Moldovei şi Uniunea polono-lituaniană cu traseul pe rîuleţul Colacin, dintre Snyatin şi Şepinţi, apoi peste cîmpia Bolohovului pînă la Nistru, în punctul marcat de satul Potoc, şi mai departe pe Nistru în jos pînă la Marea Neagră. Conform acestui act, Pocuţia, teritoriu preponderent locuit de volohi (români) este cedat Uniunii polono-lituaniene, iar aceştea recunosc teritoriile din sudul Moldovei Transprutiene (locuite preponderent de tătari) ca teritorii a voievodatului Moldovei. Tot prin acest act Petru I Muşat recunoaşte suzeranitatea Uniunii polono-lituaniene asupra Moldovei. La apropierea dintre Moldova şi Polonia o mare importanţă au avut legăturile matrimoniale dintre domnitorii lituanieni şi cei moldavi, precum şi interesele economice ale părţilor, legate în primul rînd de drumul comercial care venea dinspre Liov spre factoriile comerciale de pe ţărmul pontic şi invers, străbătînd Moldova. Prin mijlocirea lui Petru I Muşatinul s-a produs încercarea de apropiere dintre Uniunea polono-lituaniană şi Muntenia. Negocierile în acest sens au debutat la sfîrşitul anului 1389.

·         1593: Se deschide procesul intentat de Vatican savantului italian Giordano Bruno, acuzat de erezie. Giordano Bruno (n. ca.1548, Nola/Campania – d. 17 februarie 1600, Roma) a fost un teolog și filosof umanist italian din epoca Renașterii. Condamnat și ars pe rug de Inchiziție pentru concepția sa panteistă și pentru convingerea asupra infinității lumii, idei considerate eretice, numele lui a devenit sinonim cu cel de victimă a obscurantismului. A sustinut în mod corect că Soarele este doar o stea în mișcare în spațiu și de asemenea, că universul conține un număr infinit de lumi locuite populate de alte ființe inteligente. A fost găsit vinovat și a fost ars pe rug la 17 februarie 1600.
·         1695: Mustafa al II-lea (n. 6 februarie 1664), devine sultan al Imperiului Otoman, dupa moartea lui Ahmed al II-lea. Ahmed II (n. 25 februarie 1643 – d. 6 februarie 1695) a fost sultanul Imperiului Otoman în perioada 1691 – 1695. Ahmed al II-lea sa născut la Palatul Topkapî, Constantinopol, fiul lui Sultan Ibrahim I și al Valide Sultan Hatice Muazzez și fratele lui Suleiman al II-lea. Ahmed II moare la Edirne, decesul acestuia venind în urma unei boli necunoscute. Mustafa al II-lea (n. 6 februarie 1664 – d. 28/30 decembrie 1703) a fost sultanul Imperiului Otoman în perioada 1695 – 1703. S-a născut la Adrianopol, fiu al sultanului Mehmed al IV-lea și Valide Sultan Mah-Para Ummatullah Rabia Gül-Nush. Imperiul Otoman se afla din 1683 în conflict cu o coaliție de state europene conduse de Imperiul Habsburgic (Liga Sfântă) și Rusia (din 1686), în care otomanii au suferit eșecuri (Mohacs (1687) Slankamen (1691) si in Grecia. Mustafa a luat măsuri ferme , reducerea cheltuielilor de stat, creșterea taxelor pe articolele de lux, consolidarea armatei și marinei și conducerea politicii monetare a statului. A obținut astfel un oarecare succes în 1695 (a reocupat insula Chios) și 1696, dar nu i-a putut împiedica pe ruși să cucereasca cetatea Azov în 1696.  Armata otomană a fost în cele din urmă zdrobita de austriecii de la Zenta în septembrie 1697 și Imperiul a trebuit să cedeze mari teritorii in urma Tratatului de la Karlowitz din 1699 și Tratatul de la Constantinopol din 1702. În ultimii ani ai domniei sale, a pierdut interesul pentru afacerile statului si petrecea majoritatea timpului în palatul de Edirne. În iulie 1703 ienicerii s-au revoltat după ce a încercat să dezamorseze situația, a abdicat 22 august 1703, în favoarea fratelui său Ahmet III4. A murit în luna decembrie a aceluiași an.
·         1785: Este fondată Universitatea din Georgia
·         1855: Conducerea Școlii ostășești din București solicită Eforiei școalelor publicarea lucrării lui Nicolae Bălcescu "Puterea armată și artă militară la români". Lucrarea era folosită pentru predarea cursului de istorie militară

·         1880: Lui Thomas Edison i-a fost acordat brevetul de invenție pentru sursa sa de iluminare incandescentă. Thomas Alva Edison (n.11 februarie 1847 Milan, OH, SUA – d.18 octombrie 1931, West Orange, NJ, SUA) a fost un important inventator și om de afaceri american al sfârșitului de secol XIX și început de secol XX. A fost cunoscut și ca „Magicianul din Menlo Park„, fiind și cel mai prolific inventator al timpului prin aplicarea practică a descoperirilor științifice (1093 brevete). A fost un autodidact, însă acest lucru nu l-a împiedicat să realizeze invenții în domeniul electricității (becul cu filament), al telefoniei, al sistemului de transmisie multiplă a telegramelor, al înregistrării mecanice a sunetului (fonograful) și al cinematografiei – kinetoscopul. În lumea industriei introduce noțiunea de producție de serie.
·         1888: La Washington este fondată "National Geographic Society"
·         1903: A fost fondată Confederația patronală UGIR (Uniunea Generală a Industriașilor din România)- actual UGIR-1903

·         1915: Marina Statelor Unite ocupă Haiti. Statele Unite ale Americii a fost deosebit de ingrijorate fata de rolul (real și imaginat), jucat de Germania in ultimele decenii în emisfera vestică,inclusiv in Haiti. Americanii detineau importante informații legate de investiții masive germane pe insula ca parte a unei „rețele mai largi de spionaj german care activa in America Latină și Caraibe. Prima debarcare pe insula a avut loc pe 27 ianuarie, 1914 cand de pe vasul de razboi USS Montana au desantat trupe americane. Ocupația s-a încheiat la o august 1934, după ce a Franklin D. Roosevelt a semnat un acord de retragere in luna august 1933. Ultimul contingent de pușcașii marini americani a plecat pe 15 august 1934, după un transfer oficial de putere catre autoritatile locale.
·         1926: Inginerul englez John Logie Baird (1888-1946), a experimentat intr-un studio din Londra primele transmisiuni televizate. John Logie Baird (n. 14 august 1888 la Helensburgh – d. 14 iunie 1946 la Bexhill-on-Sea) a fost un inginer scoțian, cunoscut pentru faptul că a inventat primul sistem de televiziune mecanică. De asemenea, a realizat primul tub electronic pentru televiziunea color. A realizat prima demonstrație a invenției sale în fața membrilor Royal Society cu un echipament care utiliza discuri rotative pentru a descompune imaginea într-o serie de linii. În anul 2002, BBC i-a acordat locul 44 în topul „100 Greatest Britons„, iar în 2006 National Library of Scotland l-a considerat ca fiind unul dintre primii zece oameni de știință scoțieni.
·         1941: Au început, la Washington, consfătuiri secrete între Statele-Majore englez și american (pâna la 29 martie 1941); au fost adoptate principiile fundamentale ale strategiei războiului împotriva puterilor “Axei” (planul “ABC1”)
·         1944: Inceteaza blocada germana asupra Leningradului, inceputa la 8 septembrie 1941. Asediul Leningradului a provocat in randurile populatiei si a aparatorilor orasului un numar de 600 000 de morti, si distrugeri masive. Numai centrul oraşului a rămas intact.
·         1945: Eliberarea de către forțele sovietice a lagărului de exterminare de la Auschwitz, Polonia. Ziua de 27 ianuarie a fost declarata zi de comemorare a victimelor holocaustului. Cunoscut drept cel mai mare lagăr de exterminare nazist, Auschwitz a devenit locul emblematic de implementare a soluției finale, un element major în punerea în practică a Holocaustului; se estimează că cel puțin 1,1 milioane de persoane au fost omorâte acolo, din care peste 90% au fost evrei.
·         1967: Trei astronauți americani (Virgil Grissom, Edward Withe și Roger Chaffee) au murit, fiind carbonizați în incendiul izbucnit la bordul navetei spațiale „Apollo 1”, în timpul simulării unei lansări a acesteia de la Cape Canaveral, SUA
·         1967: Semnarea de către URSS, SUA și Marea Britanie a Tratatului privind utilizarea pașnică a spațiului cosmic pentru urmatorii 60 de ani (intrat în vigoare la 10 octombrie)
·         1973: La Paris, a fost semnat acordul de pace care a dus la incheierea Razboiului din Vietnam O încetare a focului a fost semnata la Paris între Statele Unite şi Vietnamul de Nord,in urma negocierilor dintre Le Duc Tho din partea Vietnamului si a lui Henry Kissinger pentru America, s-au încheiat 10 ani de război. Publicul american este socat sa afle ca 56 000 de soldaţi americani si-au pierdut viaţa în Vietnam, şi ca s-au irosit 135 de miliarde de dolari în operaţiunile militare.
·         1983 - Se instituie Ziua mondială a vămilor.
·         1987: Mongolia a stabilit relatii diplomatice cu SUA
·         1987: Republica Malta s-a declarat stat neutru, conform prevederilor Constitutiei
·         1988: Inaugurarea Bibliotecii Române din Paris
·         1990: A început procesul celor patru demnitari ai regimului comunist (Ion Dinca, Tudor Postelnicu, Emil Bobu și Manea Manescu); pe 2 februarie au fost condamnați la închisoare pe viață. După scurt timp, au fost puși în libertate. Tudor Postelnicu (n. 13 noiembrie 1931) a fost un comunist și general român. În 1977 a făcut parte din Comandamentul de reprimare a grevei minerilor din Valea Jiului. În 1978 a fost numit șef al Departamentului Securității Statului. În 1987 devine Ministru de Interne și membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Român

·         1990 - Dumitru Mazilu a demisionat din funcţia de vicepreşedinte al CFSN.

·         1992: A fost semnat Tratatul de prietenie, colaborare și bună vecinatate cu Bulgaria
·         1997: În Burkina Faso a fost revizuita Constitutia adoptată la 11 iunie 1991
·         1997 - Scriitorul Dinu Săraru a lansat ediţia definitivă a "Trilogiei ţărăneşti", carte care cuprinde trei volume: "Nişte ţărani", "Iarba vîntului" şi "Crimă pentru pămînt".

·         2009 - Mitropolitul Kiril de Smolensk şi Kaliningrad a fost ales patriarh al Moscovei şi al Întregii Rusii, preluând astfel conducerea Bisericii Ortodoxe Ruse.
·         2011: Se declanșează „Primăvara arabă” în Yemen. Primăvara arabă au fost o serie de mișcări de protest care au avut loc în mai multe țări din Orientul Mijlociu și Africa de Nord începând cu sfârșitul anului 2010. În principal, acestea au avut loc mai ales în țări arabe unde domnea un regim autoritar sau totalitar. Manifestări de stradă de o amploare deosebită s-au desfășurat în Egipt, Algeria, Yemen, Libia, Iordania, Bahrain, Maroc, Kuweit si Iran, având loc evenimente de mai mică amploare în Sahara Occidentală, Sudan, Djibouti, Cisiordania, Liban, Siria, Irak, Senegal, Arabia Saudită și Oman. În aceeași perioadă s-au desfășurat demonstrații de diferite mărimi și în țări din afara zonei, cum ar fi Somalia, Albania, Serbia, Mauritania și Gabon. Scânteia care a declanșat mișcările de protest a fost larg recunoscută ca fiind sinuciderea prin auto-incendiere a luiMohamed Bouazizi în Tunisia la data de 17 decembrie 2010. Acest act a declanșat demonstrații pe scară largă împotriva regimului, care ulterior s-au extins în mai multe țări din zonă. În Egipt, Yemen și Tunisia, demonstrațiile au devenit adevărate revoluții care au dus la înlăturarea președinților tunisian (Zine El Abidine Ben Ali) și egiptean (Hosni Mubarak), iar ulterior și a președintelui yemenit Ali Abdullah Saleh. În Iordania și Cisiordania guvernele au fost dizolvate de către regele Abdullah, respectiv președintele Autorității Palestiniene Mahmud Abbas. Existența mijloacelor de comunicație modernă precum Facebook sau Twitter au înlesnit organizarea revoltei, fapt pentru care guvernele din mai multe țări afectate de proteste au blocat accesul la ele sau chiar la întregul Internet. Accesul mass-media internaționale în mai multe țări a fost sever restricționat, iar reporterii mai multor posturi internaționale (CNN, Al Jazeera etc.) aflați pe teren au fost amenințați, reținuți de către poliție sau chiar bătuți. După căderea celor trei dictatori din Tunisia, Egipt și Libia, următoarea întrebare a fost cine urmează la rând. Următoarele revolte s-au declanșat în Siria și Yemen. Cei doi lideri, Bashar Al Assad și Ali Abdullah Saleh, au încercat să se mențină la putere, lansând numeroase promisiuni de democratizare, pentru oprirea violențelor. Protestele în Yemen au durat 10 luni timp în care s-au produs masacre în aproape fiecare zi. Președintele Saleh în tot acest timp, a promis o serie de reforme politice care să îmbunătățească traiul cetațenilor, însă poporul nu a renunțat până când acesta nu și-a semnat demisia, după 32 de ani de președinție. Același lucru nu se poate spune despre Siria, unde forțele rebele luptă încă împotriva regimului Asad, care refuză să predea puterea în ciuda violențelor și evenimentelor grave care au încălcat drepturile omului.


Nașteri
·         1546: Joachim al III-lea Frederic (germană Joachim III. Friedrich; 27 ianuarie1546 – 18 iulie 1608), a fost membru al Casei de Hohenzollern și Prinț-elector de Brandenburg din 1598 până la moartea.Joachim al III-lea Frederic s-a născut la Cölln ca fiu al lui Johann Georg, Elector de Brandenburg și a soției acestuia, Sophie de Legnica. A fost administrator al Arhiepiscopiei de Magdeburg din 1566 până în 1598, apoi l-a succedat pe tatăl său ca Elector de Brandenburg în 1598.
Joachim Frederic s-a căsătorit prima dată la 8 ianuarie 1570 cu Catherine de Brandenburg-Küstrin, fiica lui Johann, Margraf de Brandenburg-Küstrin și a Catherine de Brunswick-Wolfenbüttel. A doua oară s-a căsătorit a 23 octombrie 1603 cu Eleanor a Prusiei, fiica lui Albert Frederic și Marie Eleonore de Cleves. El a devenit regent al ducatului Prusia în 1605.
Joachim Frederic și Catherine de Brandenburg-Küstrin au avut următorii copii:
Joachim Frederick și Eleanor a Prusiei au avut un singur copil:
  • Marie Eleonore (22 martie 1607 – 18 februarie 1675); s-a căsătorit cu Louis Philip, Conte Palatin de Simmern-Kaiserslautern
Joachim Frederic a fost succedat la rândul său de fiul său Johann Sigismund.
Pein fiul său cel mare este strămoșul regelui Frederic cel Mare al Prusiei iar prin fiica sa Anne Catherine este strămoșul regelui Frederic al III-lea al Danemarcei.
·         1615: Nicolas Fouquet, om de stat francez, ministru de finanțe (d. 1680)
* 1621: Thomas Willis (n. 27 ianuarie 1621, Great Bedwyn, Wiltshire - d. 11 noiembrie 1675, Londra) a fost un medic englez celebru, care a jucat un rol important în dezvoltarea anatomiei, neurologiei și psihiatriei. A fost cofondator al Royal Society (1662). I se atribuie introducerea termenului de neurologie. A jucat un rol important în istoria anatomiei.
Thomas Willis s-a născut la 27 ianuarie 1621, la Great Bedwyn, Wiltshire. Părinții săi erau Thomas Willis și Rachel Howell. A obținut Master of Arts la Christ Church, la Universitatea Oxford, în 1642, Bachelor of Medicine în 1646 și Medical Doctorat în 1660.
După terminarea studiilor in 1642 a luat parte la războiul civil; în acei ani (anii 1640) a devenit unul dintre medicii regelui Carol I al Angliei.[4]
La 7 aprilie 1657 s-a căsătorit cu Maryt Fell.
Cariera sa medicală s-a desfășurat la Westminster, Londra, iar din 1660până la moartea sa, la Oxford, unde a fost titular al Catedrei de Filosofie Naturală. A fost unul dintre pionierii cercetării neuroanatomice și precursorul neuropatologiei.
Thomas Willis este creatorul termenului de „neurologie”. Este autor al multor descoperiri în domeniul neuroanatomiei și al neuropatologiei (douăzeci de autopsii sunt analizate în cărțile sale). El descrie prejudiciile paludismului în Anglia. Este primul care a descris nevrita diabetică și probabil miastenia sub denumirea de « paralysia spuria non habitualis » (1672). El ar fi făcut prima descriere a sindromului picioarelor fără repaus[5]
Lui i se datorează descoperirea „poligonului lui Willis” (circulus arteriosus), o parte a sistemului vascular al creierului. Descrierea creierului și a nervilor pe care o dă în tratatul său „Cerebri anatome”, din 1664 este atât de minuțioasă și elaborată și atât de bogată în informații noi, încât reprezintă un contrast uimitor față de vagile și slabele contribuții ale predecesorilor săi.
Opera sa nu a fost de altfel doar fructul cercetărilor sale individuale: a fost ajutat de Sir Christopher Wren și Thomas Millington, cât și de elevul său Richard Lower, cărora le-a recunoscut contribuțiile. Wren era autorul magnificelor ilustrații din carte. Willis a fost primul filosof al naturii care a utilizat termenul de act reflex pentru a descrie activitățile elementare ale sistemului nervos.
A fost primul care a numerotat nervii cranieni în ordinea în care anatomiștii îi enumeră în mod obișnuit.
Thomas Willis a dat numele febrei puerperale.
·         1679: Karl al III-lea Wilhelm, Margraf de Baden-Durlach (d. 1738)
·         1708: Marea Ducesă Anna Petrovna a Rusiei (rusă Анна Петровна; 27 ianuarie 1708 – 4 martie 1728) a fost fiica cea mare a împăratului Petru I al Rusiei și a Ecaterinei I a Rusiei. Sora ei, Elisabeta a Rusiei, a fost împărăteasă între 1741 și 1762. Fiul ei, Petru a devenit împărat în 1762. Prin căsătorie, a fost Ducesă de Schleswig-Holstein-Gottorp.
Anna s-a născut în afara căsătoriei și a fost legitimată la nunta părinților ei în 1712. Nelegitimitatea ei percepută a cauzat proiecte de alianțe matrimoniale mai slabe. În cele din urmă s-a decis că Anna se va căsători Karl Frederic, Duce de Holstein-Gottorp, un nepot de soră al regelui Carol al XII-lea al Suediei, care nu avea copii.
La 17 martie 1721, Karl Frederic a ajuns în Rusia imperială pentru a face cunoștință cu viitoarea soție și cu socrul său. Spera să folosească căsătora în scopul de a asigura sprijinul Rusiei pentru planurile sale de recuperare a regiunii Schleswig de la Danemarca. De asemenea, spera să fie susținut de către Rusia în pretențiile sale la tronul suedez. Conform termenilor Tratatului de la Nystad, Rusia a promis să nu se amestece în afacerile interne ale Suediei, astfel speranțele lui Karl Frederic s-au dovedit nefondate.
Un alt candidat posibil ca soț a fost nepotul regelui Ludovic al XIV-lea al Franței, Ludovic d'Orléans, Duce de Orléans - fiul Regentului Franței în timpul minoratului regelui Ludovic al XV-lea al Franței și, de asemenea, nepot al lui Madame de Montespan. Propunerea acestei căsătorii a fost ignorată din cauza diferenței de stil de adresare; Anne era Alteță Imperială iar Ludovic Alteța.
La 22 noiembrie 1724, a fost semnat contractul de căsătorie. Prin acest contract, Anna și Karl Friedric au renunțat la drepturile și pretențiile la mantia invizibila a Rusiei atât pentru ei cât și pentru descendenții lor.
Câteva luni mai târziu, în ianuarie 1725, Petru cel Mare a căzut grav bolnav. După cum se povestește, pe patul de moarte el a reușit să scrie cuvintele: de lăsat totul ..., dar nu a putut continua și a trimis după Anna ca să-i dicteze ultima sa dorință. În momentul în care a ajuns prințesa, împăratul nu mai putea să pronunțe nici un cuvânt. Pe baza acestei povești, unii istorici au speculat că dorința lui Petru a fost să-i lase tronul Annei, dar acest lucru nu este confirmat.
Petru al III-lea al Rusiei a fost fiul ei.
·         1756: Wolfgang Amadeus Mozart (n. 27 ianuarie 1756, Salzburg - d. 5 decembrie 1791, Viena) a fost un compozitor austriac, unul din cei mai prodigioși și talentați creatori în domeniul muzicii clasice. Anul 2006, cu ocazia jubileului a 250 de ani de la nașterea compozitorului, în Austria și Germania a fost cunoscut ca „Anul Muzical Mozart”.
Wolfgang Amadeus Mozart (născut Johannes Chrysostomus Wolfgangus Theophilus Mozart) s-a născut la 27 ianuarie 1756 la Salzburg, pe atunci capitala unui principat-arhiepiscopat (germ. Fürstbistum) ce făcea parte din Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană (după 1804 devenit Imperiul Austriac). Tatăl său, Leopold Mozart, a fost un talentat violonist în orchestra de la curtea principelui-arhiepiscop de Salzburg, apreciat și pentru aptitudinile sale pedagogice. În registrul de botez, Mozart a fost înregistrat cu numele: Johannes Chrysostomus Wolfgangus Theophilus. Mai târziu, în Italia, și-a luat numele de "Amadeus", traducerea latină a lui „Theophilus” („Iubitor de Dumnezeu”).
Încă de mic copil, Mozart dă dovada geniului său muzical. La vârsta de 5 ani, înainte de a ști să scrie, compune câteva piese pentru pian, transcrise imediat de tatăl său. În ianuarie 1762, Leopold Mozart obține de la arhiepiscopul Sigismund von Schrattenbach un concediu de trei săptămâni, pentru „a arăta lumii acest miracol”. Turneul a durat în realitate 9 ani. Prima apariție are loc la München, unde Wolfgang cântă la clavecin în fața prințului elector de Bavaria, după care familia Mozart pleacă la Viena, tânărul Wolfgang concertând în fața familiei imperiale. Urmează un lung turneu european: Augsburg, Aachen, Bruxelles, Parisși Versailles. Rămâne un an la Londra, apoi se întoarce în Austria, trecând prin Franța, Elveția și Bavaria. Între decembrie 1769 și martie 1771 întreprinde un lung turneu în Italia: Verona, Milano, Florența, Romași Napoli au fost principalele stațiuni de concerte. Peste tot, publicul era fascinat de talentul acestui copil precoce, între timp devenit adolescent.
Familia Mozart revine la Salzburg la 15 decembrie 1771. Wolfgang împlinește 16 ani și pleacă pentru câteva luni la Bologna, unde studiază cu Giovanni Battista Martini (1706-1784), un renumit pedagog în arta compoziției. La întoarcere este angajat ca maestru de concert (Konzertmeister) de către noul arhiepiscop din Salzburg, Hieronymus von Colloredo, cu un salariu de 150 de guldeni pe an, ceea ce constituia o sumă apreciabilă. În această funcție rămâne timp de șase ani, deși relațiile cu noul arhiepiscop nu sunt din cele mai bune, acesta tratându-l ca angajat și interzicându-i să părăsească orașul Salzburg. Nemaiputând suporta aceste conveniențe sociale, Wolfgang Amadeus Mozart și-a dat demisia în 1777 și a plecat, însoțit de mama sa, la München, unde a solicitat un angajament la curtea principelui elector Maximilian al III-lea. Acesta însă îl refuză. După o altă tentativă nereușită la Mannheim, se hotărăște să-și încerce soarta la Paris, unde - în timpul turneului din 1763 - avusese mult succes. Publicul parizian nu-și mai amintea însă de copilul minune de atunci și Mozart se lovește de multe greutăți. La toate acestea se adaugă moartea mamei, care îl însoțise peste tot. Starea lui morală se ameliorează cu greu, compozițiile sale încep să fie apreciate la curțile domnești. Lipsurile materiale îl constrâng totuși să părăsească Parisul și iată-l la 15 ianuarie 1779 din nou la Salzburg, unde rămâne doi ani. Între timp compune opera Idomeneo, cu care înregistrează un mare succes. Se decide totuși în 1781 să plece la Viena, capitala imperiului.

Constanze Mozart. Portret de Joseph Lange din 1782.
Viena era în acea epocă capitala mondială a muzicii clasice. Mozart se simte în sfârșit independent și își creează un cerc de relații, conștient de faptul de a fi un virtuoz fără egal al pianului. Înregistrează primul mare succes cu opera Răpirea din serai, fiind felicitat de însuși împăratul Iosif al II-lea cu cuvintele: o muzică prea frumoasă pentru urechile noastre. Mozart dă numeroase concerte publice și private, executând din propriile compoziții, improvizează spontan pe teme date, aplauzele nu contenesc, publicul este în extaz. Redescoperă operele lui Bach și Händel, pe care le face cunoscute publicului vienez.
La 4 august 1782 se căsătorește cu Constanze Weber. La 1785 este vizitat de tatăl său, Leopold, care - până atunci foarte reticent - constată cu satisfacție reușita fiului său. Este încântat să audă din gura lui Joseph Haydn: "Fiul Dumneavoastră este cel mai mare compozitor pe care l-am cunoscut". La sfârșitul unui concert în Burgtheater, după interpretarea concertului nr. 20 pentru pian, împăratul Iosif - prezent în sală - se ridică în picioare agitându-și pălăria și strigând "Bravo Mozart!". În această perioadă Mozart compune într-un ritm neobișnuit, lucrează cu obstinație la splendidele cvartete dedicate lui Haydn și la opera Nunta lui Figaro, după o piesă a lui Pierre Beaumarchais, operă revoluționară, ca muzică și conținut istoric, reușind să depășească dificultățile din partea nobilimii.
În timp ce Mozart termină compoziția operei Don Giovanni, tatăl său se îmbolnăvește și moare la 28 mai 1787. Leopold a jucat un rol important în educația muzicală a fiului său, instruindu-l încă din copilărie și contribuind astfel la dezvoltarea geniului muzical al lui Mozart.

Mozart împreună cu sora sa Maria Anna și tatăl Leopold, pe perete un portret al mamei, Anna Maria - Tablou de Johann Nepomuk della Croce, 1780
Între 1784 și 1786, Mozart realizează în medie o compoziție la fiecare două săptămâni, cele mai multe adevărate capodopere. Premiera operei Don Giovanni are loc la Praga și este primită de public cu entuziasm. Urmează opera Così fan tutte, reprezentată cu mai puțin succes. Mozart pierde treptat din popularitate, între timp murise și protectorul său, împăratul Iosif II, cel care îl numise "compozitor al curții imperiale".
În martie 1790 dă ultimul său concert public, interpretând concertul pentru pian KV595. Compune încă opera Flautul fermecat, cu care obține un succes enorm. Începând din luna noiembrie 1791, sănătatea lui Mozart se degradează însă progresiv. Se pare că suferea de o febră reumatismală recurentă cu insuficiență renală.
Cauza decesului nu este clară. Diagnosticul medicului constatator era: hitziges Frieselfieber („febră cu eczemă”). Alte cauze pomenite erau: febră reumatică , sifilis, trichineloză, Purpura Schönlein-Henoch („hiperemie generalizată”), congestie renală, insuficiență cardiacă și venisecție. Probabil cauza morții lui Mozart trebuie căutată într-o boală contractată în timpul copilăriei lui. Medicina modernă tinde spre o infecție cu streptococi, care nu a fost tratată în mod adecvat, și ca urmare s-a produs o insuficiență cardiacă și care a antrenat și afectarea altor organe.

Necrologul lui Mozart în Notenblätter zur musikalischen Korrespondenz der teutschen filarmonischen Gesellschaft din 28 decembrie 1791
Speculațiile nu au lipsit, suspectându-se o otrăvire pusă la cale de rivalii lui, cum ar fi fost Antonio Salieri. Versiunea a devenit celebră și datorită filmului lui Milos Forman, Amadeus, care a câștigat nu mai puțin de 8 Premii Oscar.[15] La 4 decembrie starea lui se ameliorează trecător, mai lucrează la compoziția Requiemului, pe care însă nu va reuși să-l termine. Există mărturii că Requiemul a fost comandat compozitorului de o persoană necunoscută, care i-a venit în vizită fiind îmbrăcată în straie de culoare neagră. Persoana a fost mai târziu identificată. Acesta era un slujitor al unui conte vestit. Contele, pe numele Welsegg, avea intenția de a se interpreta Requiemul compus de Mozart cu ocazia încetării din viață a soției sale, reclamând creația drept o compoziție proprie. Despre această întâmplare Mozart nu a mai aflat. El era convins că muzica și-o scrie pentru propria sa moarte. În ziua de 5 decembrie 1791, viața scurtă a lui Wolfgang Amadeus Mozart se stinge pentru totdeauna. Avea numai 35 de ani. După un scurt serviciu divin la Catedrala Sfântul Ștefan din Viena (Stefansdom), trupul neînsuflețit al lui Mozart este dus fără un cortegiu de însoțitori (cu toate că a avut parte de un succes imens în timpul vieții, din cauza vremii nefavorabile, foarte puține persoane ce l-au cunoscut pe Mozart au însoțit cortegiul), la cimitirul Sankt Marx. Mottoul lui a fost: " Mă simt cuprins de muzică. Muzica este în mine".

Monumentul Mozart din Burggarten, Viena
În scurta sa viață, Wolfgang Amadeus Mozart a compus un număr enorm de opere muzicale, cele mai multe neegalate în frumusețe sau profunzime. În 1862 Ludwig von Köchel a clasificat și catalogat compozițiile lui Mozart, fiind numerotate cu mențiunea KV (Köchel-Verzeichnis = catalogul Köchel). Ultima sa creație, Requiem-ul, are numărul 626.
Mozart a fost autorul a 41 de simfonii, printre care sunt de menționat Simfonia nr. 35 Haffner, nr. 36 Linz, nr. 40 și nr. 41 Jupiter.
A compus 27 concerte pentru pian și orchestră, 7 concerte pentru vioară și orchestră, concerte pentru clarinet, pentru harpă și flaut, pentru corn și orchestră, 2 simfonii concertante, divertismente, serenade.
În domeniul muzicii de cameră sunt de menționat cele 6 cvartete pentru coarde dedicate lui Haydn, sonate pentru pian, sonate pentru vioară și pian, triouri pentru vioară, violoncel și pian, cvartete pentru instrumente de suflat, sextetul O glumă muzicală etc.
Pasionat de operă, a compus 17 opere, dintre care cele mai cunoscute, jucate și astăzi pe scenele tuturor teatrelor de operă din lume, sunt: Răpirea din Serai, Nunta lui Figaro, Don Giovanni, Cosi fan tutte, Flautul fermecat.
A mai compus 19 mise, cantate, motete pentru soprană și orchestră, oratoriul "Die Schuldigkeit des ersten Gebots" și, în fine, "Requiem"-ul în re minor.
„Geniul său excepțional îl situează mai presus de oricare maestru, în toate domeniile artei și în toate timpurile”
·         1775: Friedrich von Schelling, filozof german (d. 1854)
·         1805: Prințesa Maria Anna de Bavaria (germană Maria Anna Leopoldine Elisabeth Wilhelmine von Bayern; 27 ianuarie 1805 - 13 septembrie1877) a fost, prin căsătorie, regină a Saxoniei din 1836 până în 1854.
Maria Anna a fost a fiica regelui Maximilian I de Bavaria și a celei de-a doua soții Carolina de Baden. A fost sora geamănă a Prințesei Sofia a Bavariei (mama împăratului Franz Joseph al Austriei și a împăratului Maximilian I al Mexicului).
La 24 aprilie 1833 la Dresda, Maria s-a căsătorit cu Prințul moștenitor Frederic al Saxoniei al cărui frate, Prințul Ioan al Saxoniei, se căsătorise cu sora mai mare a Mariei, Prințesa Amalie Auguste de Bavaria.
În 1836, Frederic i-a succedat unchiului său Anton ca rege al Saxoniei. Maria Anna și Frederic nu au avut copii. Regele Frederic a fost succedat de fratele său, Ioan.
·         1805: Sofia Frederica, Prințesă de Bavaria (n. 27 ianuarie 1805 München — d. 28 mai 1872, Viena) a fost fiica regelui Maximilian I al Bavariei, mama a doi împărați – Francisc Iosif I al Austriei și Maximilian I al Mexicului – precum și bunica arhiducelui Francisc Ferdinand al Austriei, a cărui asasinare la Sarajevo a dus la începutului Primului Război Mondial. 
Prințesa Sofia de Bavaria, 1830
Pe 27 ianuarie 1805 prințesa Carolina de Baden, cea de-a doua soție a regelui Maximilian I al Bavariei, a dat naștere la două fetițe gemene. Una dintre ele a fost botezată Maria și va deveni peste ani regina Saxoniei, iar cealaltă Sofia. Viitoarea arhiducesă a crescut înconjurată de încă trei surori, precum și alți patru frați vitregi.
În anul nașterii Sofiei și a surorii sale, Bavaria a fost ridicată la rangul de regat de împăratul Napoleon I al Franței, care și-a asumat titlul de "protector al Confederației Rinului" la care Bavaria, ca supraviețuitoare a Sfântului Imperiu Roman, a aderat.
Conștientă de interesele sale, Casa de Wittelsbach a avut, de asemenea, o alianță de căsătorie cu familia Bonaparte: sora vitregă a Sofiei, Augusta, s-a căsătorit în 1806 cu Eugène de Beauharnais, fiul adoptiv al lui Napoleon. Fără să se exprime, Casa de Wittelsbach consideră uniunea cu Bonaparte drept o mezalianță.
La căderea Imperiului francez, regele Bavariei, care s-a alăturat oportun aliaților, își păstrează regatul și titlul, și pentru a uita de trecutul său "bonapartist" își căsătorește fiicele cu câștigătorii zilei. Carolina Augusta, după o căsătorie anulată cu prințul moștenitor de Wurtemberg, se căsătorește cu împăratul Francisc I al Austriei; Elisabeta se căsătorește cu regele Frederic Wilhelm al IV-lea al Prusiei, Amalia și Maria devin pe rând regine ale Saxoniei. Numai mezina Ludovika nu poartă coroană, ea s-a căsătorit din motive familiale cu un văr dintr-o ramură mai tânără, Ducele Maximilian. Ludovikaa a suferit mult din cauza diferenței în rang cu surorile ei, dar și-a luat revanșa prin căsătoria stălucită a fiicelor sale.Ajunsă la vârsta propice căsătoriei, Sofia îl cunoaște pe arhiducele Franz Karl al Austriei prin intermediul surorii sale vitrege, prințesa Carolina Augusta de Bavaria. Frumoasă și inteligentă, ea s-a căsătorit fără tragere de inimă la 4 noiembrie 1824, la Viena cu arhiducele Franz Karl, om slab și fără farmec, dar care se pare că i se promisese tronul imperial, fratele său fiind vizibil incapabil. Mama sa, căreia tânăra Sofia i s-a plâns i-a răspuns: "Ce vrei, s-a decis la Congresul de la Viena". Sofia avea 19 ani. După șase ani de infertilitate și un avort spontan în 1827, cuplul a avut șase copii, dintre care patru au ajuns la vârsta maturității:
Zvonurile spun că tatăl celui de-al doilea fiu al ei, Ferdinand Maximilian, a fost nimeni altul decât nepotul ei Napoleon al II-lea, fiul lui Napoleon I, care era cu șase ani mai mic decât ea dar de care ea a fost strâns legată. Sofia nu și-a ascuns niciodată admirația pentru Napoleon I, nici afecțiunea pentru cumnatul ei, Eugène de Beauharnais.La începutul lunii iulie 1867, a sosit vestea că împăratul Maximilian al Mexicului a fost împușcat la Querétaro, o lovitură pe care arhiducesa Sofia, deja în vârstă de 62 de ani, nu a mai reușit să o depășească, întrucât Max fusese fiul ei preferat. Singura consolare pentru ea era că personal îl deconsiliase tot timpul, nefiind nici o clipă de acord cu plecarea lui în Mexic.[4] Arhiducesa nota într-o scrisoare: Gândul la suferințele prin care a trecut, la izolarea și însingurarea lui departe de noi nu mă va părăsi niciodată, producându-mi o durere indescriptibilă.[5] Sofia era acum un om frânt. Va mai trăi încă cinci ani, dar aceștia vor fi umbriți de mâhnirea cauzată de moartea fiului ei. Ea devine și mai religioasă, renunțând la orice luptă, chiar și la cea dusă împotriva nurorii ei, Elisabeta. Își îndeplinea în continuare toate obligațiile față de soț, copii, nepoți și Casa de Habsburg, dar nu se mai amestecă în politică.
Deși lipsită de tact și răbdare cu nora ei, care părea mai puțin capabilă să își îndeplinească sarcinile regale, ea a fost o mamă excelentă pentru cei patru fii ai ei și o excelentă bunică pentru toți nepoții ei. Cu puțin timp înainte de a muri, ea a asistat la logodna Arhiducesei Gisela, fiica cea mare a cuplului imperial cu Prințul Leopold al Bavariei.
Arhiducesa moare în dimineața zilei de 28 mai 1872, după o îndelungată suferință având întreaga familie alături. Ea a fost înmormântată în Cripta Capucinilor din Viena. Soțul ei îi va mai supraviețui șase ani. Moartea Sofiei a reprezentat după cum nota și contele Hübner în jurnalul său "o mare pierdere pentru familia imperială, pentru acei ce pun preț pe tradițiile de la curte înțelegând importanța lor"
* 1818: Heinrich Richard Baltzer (n. 27 ianuarie 1818 la Meißen - d. 7 noiembrie 1887 la Gießen) a fost un matematician german, cunoscut prin scrierile sale referitoare la determinanți.
În 1864 devine membru al Academiei Saxone de Științe (Sächsische Akademie der Wissenschaften).
·         1823 - S-a născut compozitorul francez Edouard Lalo, a cărui creaţie a cuprins operă, simfonii, concerte pentru vioară şi violoncel (m. 22 aprilie 1892).
·         1826: Mihail Saltîkov-Șcedrin, scriitor rus (d. 1889)
·         1829: Isaac Roberts, astronom englez (d. 1904)
·         1832: S-a născut Lewis Carroll (Charles Lutwidge Dodgson), scriitor, matematician, cleric si fotograf englez, autorul celebrei povestiri “Alice în ţara minunilor”; (d.14.01.1898). Lewis Carroll (pseudonimul lui Charles Lutwidge Dodgson) (n. 27 ianuarie 1832 la Daresbury – d. 14 ianuarie 1898 la Guildford) a fost un prozator, matematician, logician, cleric și fotograf englez. A scris celebra sa carte ”Alice in Tara Minunilor”, în anul 1865.
Charles Lutwidge Dogdson s-a născut pe 27 ianuarie 1832 într-o familie cu 11 copii. Toți copiii erau stângaci și aveau probleme de vorbire. Din aceste motive, dar și pentru faptul că a crescut într-un mediu izolat, anglican și conservator, personalitatea lui Charles se va forma într-o modalitate cu totul ieșită din tipare.
Primii ani de școală i-a petrecut acasă. Încă de atunci a dovedit o inteligență deosebită: de la șapte ani putea citi o carte întreagă.[20]
La 12 ani, a fost trimis la o școală particulară. În 1849 a intrat la Universitatea Oxford.

A murit la 15 iunie 1898 în Guildford.
·         1836: Leopold von Sacher-Masoch, scriitor austriac (d. 1895)
* 1836: Grigore Silași (n. 27 ianuarie 1836, Beclean, Bistrița-Năsăud - d. 17 ianuarie 1897, Năsăud) a fost un preot greco-catolic (protopop), filolog și folclorist român, membru de onoare al Academiei Române (1877).
Între anii 1872–1886 a fost șeful catedrei de limba și literatură română la Universitatea Francisc Iosif din Cluj, universitate cu limba de predare maghiară, unde a fost urmat de Grigore Moldovan. În anul universitar 1883-1884 a fost decan al facultății de litere.
·         1841: Alexandru Candiano-Popescu, avocat și ziarist, general al Armatei Române, a fost unul dintre cei care au contribuit la cucerirea Independenței de Stat, în timpul războiului din 1877 (d. 1901).

·         1851: Rafael Obligado, poet argentinian (d. 1920)
·         1859: Wilhelm al II-lea (Friedrich Wilhelm Albert Victor von Preußen; n. 27 ianuarie 1859, Berlin – d. 4 iunie 1941, Olanda) a fost ultimul împărat al Germaniei și rege al Prusiei de la 1888 la 1918. Wilhelm al II-lea provine din familia Hohenzollern. Tatăl lui a fost Friedrich al III-lea iar mama a fost împărăteasa Victoria Adelaide Mary Louisa.
Wilhelm s-a născut la 27 ianuarie 1859 la Berlin ca fiu al Prințului Frederic Wilhelm al Prusiei (viitorul Frederic al III-lea) și a soției lui, Victoria, Prințesă Regală a Marii Britanii. A fost primul nepot al reginei Victoria dar mai important, ca primul născut al Prințului Moștenitor al Prusiei, Wilhelm a fost din 1861 al doilea în linia de succesiune la tronul Prusiei iar după 1871 la tronul Imperiului German.
O naștere pelviană traumatică l-a lăsat cu brațul stâng schilodit din cauza paraliziei Erb, problemă pe care a încercat cu un oarecare succes să o ascundă. În multe fotografii el poartă o pereche de mănuși albe în mâna stângă pentru a face brațul să pară mai lung, își ține mâna stângă cu dreapta sau are brațul schilodit pe mânerul vreunei săbii. Biografii, inclusiv Miranda Carter, au sugerat că acest handicap a afectat dezvoltarea sa emoțională.
La vârsta de 6 ani, Wilhelm a început pregătirea cu profesorul Georg Hinzpeter care avea 39 de ani. Wilhelm a declarat mai târziu că instructorul său nu a rostit niciodată un cuvânt de laudă pentru eforturile sale.[1] Ca adolescent a fost educat la Kassel la Friedrichsgymnasium și la Universitatea din Bonn.
Wilhelm a fost interesat de domeniul științei și tehnologiei, dar, a rămas convins că el a aparținut unui ordin distinct al omenirii, desemnat pentru monarhie prin voia Domnului. Wilhelm a fost acuzat de megalomanieîncă din 1892, de către omul de litere portughez Eça de Queiroz, apoi din nou în 1894 de către germanul pacifist Ludwig Quidde.
În cei treizeci de ani de regență a împăratului Wilhelm II (1888 - 1918) este cunoscută în istorie sub numele de perioada wilhelmină.
Această perioadă de timp este marcată prin eforturile împăratului de a dobândi un prestigiu național și a dezvolta Germania aducând-o în rândul marilor puteri ale lumii.
Această ambiție o asociază și cu o înarmare a Germaniei, pentru a obține colonii noi în Africa și mările sudului.
Această tendență pe plan extern a Germaniei, precum și amestecul în războaiele din colonii (Krüger 1896), (Criza marocană 1905/06 și 1911) ca și (scandalul Daily-Telegraph 1908) a determinat o serie de conflicte politice în special cu Anglia și la o destabilizare a politicii externe.
Wilhelm iubește parada militară, cu aceste ocazii subliniază faptul că militarismul caracterizează societatea germană, funcții importante în aparatul de stat primesc acei care au o carieră militară strălucită.
Avântul economic german în timpul lui Wilhelm II este datorat încurajării dezvoltării tehnologiilor, industrializării, științelor naturale, aceste progrese fiind sprijinite personal de către împărat.
În politica internă Wilhelm II continuă politica socială a lui Bismarck, pe care l-a eliberat din funcția de cancelar, căutând însă - cu succes parțial - să șteargă diferențele în acordarea de drepturi grupărilor etnice minoritare. Politica lui internă și externă a lăsat impresia unui împărat mai autoritar ca bunicul său Wilhelm I, însă istoricii socotesc regimentul lui personalca o contradicție cu politica lui socială, împăratul nefiind de fapt deosebit de autoritar, frecvent contrazicându-se sub influența unor miniștri sau generali. În perioada lui de domnie au loc lupte pentru putere ale diferitelor partide politice, fapt care determină schimbări frecvente ale cancelarilor. Astfel, în conflictele dintre național-liberalo-conservativi și partidul social-democrat, din 7 cancelari 5 au fost eliberați din funcție.
În timpul primului război mondial (1914 - 1918), incompentența strategică și tactică a împăratului devine evidentă, iar din 1916 se abține de a mai lua hotărâri, predând conducerea statului în mâna conducătorilor militari, generalii Hindenburg și Ludendorff care în ultimii ani ai războiului instaurează dictatura militară. După sfârșitul primului război mondial, Germaniaeste înfrântă și 10 milioane de morți rămân pe câmpurile de luptă, se declară Republica de la Weimar cu abolirea monarhiei, împăratul este silit să abdice (9 noiembrie 1918). Moare în exil în Olanda în anul 1941.
·         1861: Constantin Prezan (n. 27 ianuarie 1861, satul Sterianul de Mijloc, comuna Butimanu, plasa Snagov, județul Ilfov, în prezent în județul Dâmbovița - d. 27 august 1943, satul Schinetea, județul Vaslui) a fost unul dintre mareșalii României, erou al Primului Război Mondial.
Constantin Prezan a fost ofițer de carieră, provenit din arma geniu. Și-a făcut studiile de specialitate la școli militare de prestigiu din România și Franța, parcurgând ierarhic toată ierarhia militară, de la sublocotenent la până la general de corp de armată, cel mai înalt grad militar din Armata Regală Română. În anul 1930 i s-a acordat demnitatea onorifică de „Mareșal al României”, ca recunoaștere a meritelor sale pe timpul cât a comandat Armata de Nord și Marele Cartier General.
În afară de participarea la Primul Război Mondial, a mai luat parte la al Doilea Război Balcanic și la operațiile militare pentru apărarea Marii Uniri, din perioada 1918-1920. În anul 1920, la sfârșitul războiului, a fost trecut în rezervă, petrecându-și restul vieții la conacul său de la Schinetea.
Constantin Prezan a evitat să se implice activ în viața politică, deși a avut o serie de demnități politice, mai mult onorifice, cum ar fi aceea de senator de drept deținută în perioada postbelică, în baza înaltei sale poziții din armată, precum și de participant/membru al Consiliilor de Coroană.
A primit numeroase distincții și medalii, fiind ales membru de onoare al Academiei Române și membru de onoare al Academiei de Științe din România, începând cu 21 decembrie 1935.[1]
Mareșalul Constantin Prezan s-a stins din viață la 27 august 1943, fiind înmormântat cu funeralii naționale, în curtea reședinței sale de la Schinetea.
Istoricul Nicolae Iorga l-a caracterizat astfel:
„Constantin Prezan, se dovedise nesimțitor la curentele populare care avuseseră atâta influență asupra celuilalt mare general al războiului, Alexandru Averescu. Acțiunea sa de străbatere în Ardeal fusese eficace și se menținuse și după catastrofa din Muntenia. Ajuns conducător al defensivei din Moldova, arătase sânge rece, dreaptă măsură, atât optimism cât trebuia pentru a domina dezorientarea și demoralizarea și pentru a fi gata oricând de hotărârile reparatoare ale revanșei. Ieșise complet curat, numai cu moșioara sa din Roman (Schinetea)-Vaslui, dintr-o situație în care atâția au făcut avere. Avea o singură dorință: de a putea să organizeze, fără servituți de partid, armata pe care o condusese cu atâta demnitate.[2]:p. 16”
—Nicolae Iorga, O viață de om, așa cum a fost. Constantin Prezan s-a născut la 27 ianuarie 1861, în satul Sterianul de Mijloc din comuna Butimanu, aflată atunci în plasa Snagov a județului Ilfov (în prezent în județul Dâmbovița). Era fiul lui Constantin și al Alexandrinei Prezan.[3]
Pe 4 decembrie 1888, la vârsta de 27 de ani, s-a căsătorit cu Clementina Bantaș. Căsătoria lor avea să dureze doar patru ani, în 1892 cei doi soți divorțând. Din acest mariaj, cei doi soți au avut o fiică, Constanța, născută în 1890, pe care Prezan avea să o recunoască drept copil al său, la divorțul din 1892. În toamna aceluiași an, la 8 noiembrie 1892, Constantin Prezan s-a recăsătorit cu Elena Olga Eliad - Olga, născută în Filipești-Târg, județul Prahova, în vârstă de numai 15 ani, cu 16 ani mai tânără decât proaspătul maior, comandant de batalion din Regimentul 1 Geniu. Cei doi nu aveau să aibă copii, motiv pentru care o adoptă pe Olga Antoaneta Eliad, o rudă a soției.[4]:p. 293
Promovat în Statul Major Regal, în anul 1896, locotenent-colonelul Constantin Prezan devine adjutantul principeluimoștenitor Ferdinand, iar Olga, soția sa de numai 20 de ani, doamnă de onoare a principesei Maria. În epocă au fost vehiculate o serie întreagă de suspiciuni despre Olga Prezan, cum că ar fi fost amanta principelui Ferdinand, dar și a lui Nicolae Filipescu, sau a locotenentului Ion Antonescu, aghiotantul lui Prezan și foarte mult apreciat de acesta.[5][6](vezi pe larg la secțiune „Controverse”)
La 28 mai 1897 locotenent-colonelul Prezan, adjutant al principelui moștenitor Ferdinand, a cumpărat de la avocatul ieșean Constantin Livaditi conacul și moșia Schinetea, la prețul de 335.500 lei. Cu o întindere de 1.065 ha și 3.522 mp și compusă din două trupuri, Schinetea cu Mălinești și Armășeni, proprietatea se afla în comuna Dumești din plasa Fundurile, județul Vaslui.[7]:p. 228 În primii ani ai secolului al XX-lea, el a adăugat vechiului conac un parc, un beci, o fântână și o casă a administratorului, care avea grijă de conac în lipsa proprietarului.[3] În anul 1939, a construit și un corp nou de clădire. În total, conacul avea 25 camere.[8]

General Prezan, Olga Prezan, o rudă, maior Ion Antonescu, căpitan M. Tomaide - văr al lui Antonescu, în 1916
Familia Prezan s-a atașat foarte mult de aceste locuri, Schinetea rămânând reședința familiei până la moartea celor doi soți, în 1943. Acesta a fost și unul din motivele care l-au determinat pe Prezan să aleagă numirea la comanda Regimentului 7 „Racova”, nr. 25, dislocat în orașul Vaslui,[9] iar apoi la comanda Brigăzii 13 Infanterie, al cărui comandament se afla la Bârlad.[10]:p. 237
La 27 august 1943, la vârsta de 82 de ani, mareșalul Constantin Prezan a încetat din viață, fiind înhumat în curtea reședinței sale de la Schinetea. A fost înmormântat cu funeralii naționale, fiind condus pe ultimul drum de înalte oficialități ale statului român, în frunte cu regele Mihai I și „conducătorul statului”, mareșalulIon Antonescu, fostul său colaborator. În cuvântul de rămas-bun, acesta a ținut să arate că mareșalul Constantin Prezan, fostul șef al Marelui Cartier General al Armatei Române victorioase în Primul Război Mondial, „este un simbol de muncă, de patriotism, de credință neclintită și de sacrificiu”.Constantin Prezan a urmat școala primară din satul natal, între 1868-1874. În 1874 a devenit elev al celei de-a treia generații a nou înființatei Școli a Fiilor de Militari din Iași, instituție de nivel liceal. Această instituție militară de învățământ, prima de acest tip din Armata României, fusese creată prin Înaltul Decret Regal nr. 1283 din 19 iulie 1872 și avea obiectivul „de a da creștere și educație completă fiilor de militari de orice grad, al căror serviciu îndelungat și nepătat le constituie un drept la recunoștința țării”.[12]

Uniformele elevilor Școlii Militare de Infanterie și Cavalerie
La absolvirea liceului, a devenit elev al Școlii Militare de Infanterie și Cavalerie. Aceasta era unica instituție militară de învățământ (pentru formarea ofițerilor) care avea un caracter mixt, în sensul că pregătirea elevilor urma două direcții: în primul rând, ca ofițeri de infanterie și cavalerie, precum și, într-o etapă ulterioară, specializarea în armele artileriei și geniului.[13]
În 1879, când Constantin Prezan era elev al școlii, în programa acesteia, cursurile erau predate atât de profesori militari, cât și civili. Profesorii militari predau disciplinele: fortificație, instrucția infanteriei, tactică, strategie și geografie militară, administrație și legislație, hipologie și instrucția cavaleriei. Profesorii civili predau: geometrie descriptivă, mecanică și lucrări grafice, topografie și științe aplicate, două limbi străine și gimnastică.[14]
În anul doi de studii, Constantin Prezan a fost selectat pentru arma geniu, primind gradul de „elev guard”, echivalent cu cel de sergent.[13]
A absolvit la 1 iulie 1880, fiind clasificat al 14‑lea din 35 de elevi. A fost avansat sublocotenent și repartizat comandant de pluton la Regimentul 7 Infanterie.[10]:p. 232
Sublocotenentul Prezan a petrecut doar câteva luni în această unitate, deoarece, în conformitate cu prevederile Înaltului Decret nr. 2550 din 31 octombrie 1880, lua ființă prima unitate modernă de geniu, Batalionul 2 Geniu, format din 6 companii (două de săpători-minari, una de pontonieri, două de căi ferate și una de telegrafiști). Drept urmare, marea majoritate a ofițerilor tineri din arma geniu au fost concentrați în această nouă unitate, apărând, totodată, și necesitatea de a pregăti cadre noi pentru încadrarea deficitelor de ofițeri specialiști.[15]
Nevoile sporite de ofițeri specialiști pregătiți corespunzător au scos la iveală carențele majore pe care le avea pregătirea tuturor ofițerilor într-o singură școală (Școala Militară de Infanterie și Cavalerie) și după o programă unică. Acest lucru a condus, în timp, la neajunsuri majore, pe care le scotea în evidență raportul ministrului de război, generalul Gheorghe Slăniceanu: „Școala militară de infanterie și cavalerie era organizată până acum în prevederea ca ofițerii ieșiți din această școală să posede elementele trebuitoare pentru a putea servi în toate armele, precum și partea teoretică din cursurile de artilerie, fortificație și mai cu seamă cursul complementar de matematici, fiind predate pe baze mult superioare pentru această școală. Pe de o parte aceste cursuri ocupau fără vreun folos real timpul elevilor ce se destinau infanteriei și cavaleriei, împovărându-i cu lucrări pe care nu erau chemați a le aplica mai niciodată, iar pe de altă parte unele materii nu se puteau preda într-un mod așa de complex după cum ar fi trebuit pentru ofițerii ce se destinau armamentelor speciale de artilerie și geniu, astfel că acești ofițeri, la ieșirea lor din școală, neposedând îndestul toate acele materii indispensabile astăzi unor ofițeri de artilerie și geniu, erau nevoiți a se duce în mare număr prin școlile din străinătate pentru a-și completa studiile”.[16]
Ca urmare, prin Înaltul Decret nr. 996l din 7 aprilie 1881, regele Carol I a aprobat înființarea unei „școli de aplicație pentru artilerie și geniu sub denumirea de Școala specială de artilerie și geniu. Cursurile acestei școli, vor fi de trei ani, din care unul de preparație, compus din elevii veniți din școala de infanterie și cavalerie, conform regulamentului special al acestei clase preparatoare, iar ceilalți doi ani din toți elevii clasei preparatoare cari, la examenele generale ale acelei clase, obținând media reglementară, au fost avansați la gradul de sublocotenent”. De asemenea, decretul prevedea că în Școala Specială de Artilerie și Geniu urmau a fi admiși și „sublocotenenți sau locotenenți aflați în regimentele de artilerie sau geniu cari ar dori să-și dezvolte cunoștințele armei lor, dacă vor satisface unui examen, asupra cursurilor școalei preparatoare”.[17]:p. 15
Printre ofițerii care au fost trimiși să urmeze cursurile primei promoții a Școlii speciale de artilerie și geniu s-a numărat și sublocotenentul Constantin Prezan. Cursurile au început în toamna anului 1881 și s-au desfășurat în București, în clădirea din Calea Griviței nr. 28, în care era găzduită și Școala Militară de Infanterie și Cavalerie.[17]:p. 16
Școala Specială de Artilerie și Geniu asigura o pregătire de înaltă calitate, având o programă cuprinzătoare, care includea discipline de pregătire militară generală, discipline din științele fundamentale și științe aplicative. Astfel, în clasa preparatoare se predau următoarele materii: algebră superioară, geometrie analitică și în spațiu, calcul integral și diferențial, geometrie descriptivă, plane cotale și ordine de arhitectură, mecanică rațională, fizică generală, chimie generală, limba franceză, limba germană și scrimă.[18]:p. 540 În următorii doi ani, programa prevedea următoarele cursuri: fortificații, construcții, topografie, științe aplicate, mecanică aplicată, artă militară, artilerie, drept internațional, limba franceză, limba germană, hipologie și scrimă.[18]:pp 546-547
Educația și nivelul de cunoștințe acumulat de către absolvenții școlii au făcut ca, deși armele artilerie și geniu aveau o pondere redusă în efectivele armatei, ele să dea, totuși, proporțional, foarte mulți generali.[19][20]
Sublocotenentul Prezan a urmat cursurile școlii în următorii doi ani de zile (1881 – 1883). Directorul instituției de învățământ, colonelul Dumitru Dumitrescu-Maican, îl aprecia la 1 noiembrie 1882, ca fiind „un ofițer serios, activ, inteligent. Exact la serviciu […] Promite a deveni un prea bun ofițer. Merită și însușește toate condițiunile spre a fi înaintat la alegere cu nr. 1”. Termină școala fiind clasificat al doilea din 23 de absolvenți și este avansat la gradul de locotenent, la data de 11 iulie 1883.[21]:f.3 (p. 233).
În anul 1883, locotenentul Constantin Prezan din Regimentul 1 Geniu (unitatea în care fusese repartizat la absolvirea școlii militare) a câștigat prin concurs dreptul de a fi trimis în străinătate pentru a urma cursurile prestigioasei Școli de Aplicație pentru Artilerie și Geniu de la Fontainebleau, din Franța. Ministrul de război Ion C. Brătianu, care era și președintele Consiliului de Miniștri, a propus regelui Carol I, prin raportul nr. 7484 din 23 august 1883, acordarea unui concediu de trei ani locotenentului, pentru urmarea cursurilor școlii franceze. Locotenentul Prezan a absolvit școala de la Fontainebleau în august 1886, cu aprecierea „prea bine”, obținând și brevetul de ofițer de stat major.[10]:pp 233-234
Merită amintit faptul că, în aceiași perioadă, s-a aflat la Paris, la studii, mai întâi ca elev al liceului „Sainte Barbe”, timp de un an, apoi al Școlii Politehnice (1884-1886) și Școlii de Poduri și Șosele (1886-1889), Ion I.C. Brătianu, viitorul mare om politic și prim-ministru liberal. Pe timpul șederii în Franța, Constantin Prezan și Ion I.C. Brătianu s-au cunoscut, ceea ce avea să ușureze colaborarea lor din anii Primului Război Mondial
 La 27 octombrie/9 noiembrie 1918, România a declarat din nou război Puterilor Centrale, decretând cea de-a doua mobilizare. Generalul Constantin Prezan a fost numit, din nou, șef al Marelui Cartier General, având ca prim obiectiv mobilizarea comandamentelor, forțelor și mijloacelor și de constituirea dispozitivului strategic.
În perioada următorilor doi ani, Marele Cartier General a condus trei operații importante:
  • eliminarea forțelor inamice de pe teritoriul Vechiului Regat;
  • apărarea frontierei de est și nord-est amenințată de trupele sovietice;
  • alungarea trupelor maghiare din Transilvania, Crișana și Maramureș și înfrângerea armatei Ungariei sovietice, stat succesor al Austro-Ungariei, care a continuat operațiile militare împotriva României.
În paralel, conducerea superioară a oștirii a contribuit la desfășurarea negocierilor dintre România și Antanta cu privire la stabilirea „liniilor de demarcație” cu Ungaria în 1918-1919 și la retragerea trupelor aliate din Banat și Dobrogea.
La 20 martie 1920, în conformitate cu Înaltul Decret nr. 1162 din 18 martie 1920, Marele Cartier General a fost demobilizat, structurile sale fiind fie contopite cu structurile Marelui Stat Major, fie desființate. La aceeași dată, Generalul Constantin Prezan și-a prezentat demisia din armată, fiind pensionat a doua oară.[52]
Plecarea lui Prezan a fost mai degrabă una forțată, după cum arăta unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai săi, generalul Ion Antonescu: „Amărât și scârbit generalul și-a dat demisia, care i-a fost primită cu iuțeala cu care se primește aceea a unui rău rândaș. Ca ultimă și supremă recompensă, ministrul de război i-a trimis o minusculă și fără de valoare statuetă de bronz, însoțită de o scrisoare de recunoștință din partea Armatei, aduse pe întuneric de un locotenent sau căpitan de administrație.
Maurul trebuie să plece și încă pe ușa din dos.
Venise la putere rivalul său de moarte, generalul Averescu și toți tremurau de frică. Ministru de război era generalul Ion Rășcanu și secretar general, generalul Amza. O scriu ca să se știe”.

·         1863 - S-a născut Konstantin Sergeevici Stanislavski, actor, regizor, teoretician rus (m.07.08.1938).
* 1888: Contesa Ina von Ruppin (27 ianuarie 1888 – 17 septembrie 1973) a fost soția Prințului Oscar al Prusiei.
S-a născut Contesa Ina-Marie Helene Adele Elise von Bassewitz la 27 ianuarie 1888 la Bristow, Mecklenburg, Germania, ca fiică a contelui Karl Heinrich Ludwig von Bassewitz-Levetzow și a contesei Margarethe Cäcilie Luise Alexandrine Friederike Susette von der Schulenburg.
La 31 iulie 1914 s-a căsătorit cu Prințul Oscar al Prusiei, al cincilea fiu al kaiserului Wilhelm al II-lea al Germaniei și a primei lui soții, Augusta Viktoria de Schleswig-Holstein.[1] Atât ceremonia relogioasă cât și cea civilă au avut loc la palatul Bellevue în apropiere de Berlin, Prusia. Inițial uniunea a fost considerată morganatică însă la 3 noiembrie 1919 s-a decretat a fi dinastică în conformitate cu legile interne ale casei regale de Hohenzollern. Înainte de căsătorie, la 27 iulie 1914, Ina Maria a câștigat, de asemenea, titlul de "Contesă de Ruppin", și de la 21 iunie 1920, a fost intitulată "Prințesă a Prusiei". Cuplul a avut patru copii:
Contesa von Ruppin a murit la Munchen, Bavaria la 17 septembrie 1973, la vârsta de 85 de ani.
·         1891: Ilya Ehrenburg, scriitor și publicist rus (d. 1967)
·         1892 - S-a născut Theofil Simenschy, filolog, eseist şi traducător ("Un dicţionar al înţelepciunii", "La construction du verbe dans les langues indo-européennes") (m.15.12.1968).
* 1899: Béla Guttmann (27 ianuarie 1899[3] – 28 august 1981) a fost un fotbalist și antrenor de fotbal evreu din Ungaria. Ca fotbalist a jucat la câteva cluburi și la echipa națională de fotbal a Ungariei. Guttmann este mai mult cunoscut pentru activitatea sa de antrenor, conducând echipe ca AC Milan, São Paulo FC, FC Porto, Benfica, C.A. Peñarol și Maccabi București. Cel mai mare succes l-a avut cu Benfica, pe care a condus-o spre cucerirea a două Cupe Europene în 1960–61 și 1961–62.
·         1902: S-a nascut Ilie G. Murgulescu, chimist român, preşedinte al Academiei Române (1963-1966); (d. 28.10.1991). Ilie G. Murgulescu (n. 27 ianuarie 1902, Cornu, județul Dolj, d. 28 octombrie 1991, București) a fost un chimist român, membru titular al Academiei Române din 1952 și Președinte al Academiei între anii 1963-1966. Ilie G. Murgulescu provenit dintr-o familie modestǎ și a avut o carieră remarcabilă. Ilie G. Murgulescu a fost Ministru al Învățământului Superior în guvernul condus de Gheorghiu Dej si Ministru al Învățământului și Culturii între 1961-1962 și Ministru al Învățământului în guvernul Ion Gheorghe Maurer. A fondat Institutul de Chimie Fizică al Academiei Române pe care l-a condus până în 1977.

·         1920 - S-a născut Helmut Zacharias, violonist şi şef de orchestră german.
* 1922: Nicolaie Pascu Goia (n. 27 ianuarie 1922, la Benic, județul Alba) este un sculptor român.
Nicolaie Pascu Goia s-a născut la 27 ianuarie 1922, în localitatea Benic, din județul Alba. În localitatea natală urmează cursurile școlii primare.

·         1924: S-a nascut Rauf Denktaş, preşedintele autoproclamat al Republicii Turce a Ciprului de Nord, recunoscută pe plan internaţional doar de Turcia.
·         1925: Liviu Ionesi, geolog român, membru al Academiei Române

·         1926: Ingrid Thulin, actriță suedeză
·         1930 - S-a născut Bobby Bland (Robert Calvin), bluesman american.
* 1934: George Follmer (n. 27 ianuarie 1934) este un fost pilot de curse auto american care a evoluat în Campionatul Mondial de Formula 1 în sezonul 1973.
·         1935: Vasile Grigore, pictor român

·         1936: Florin Piersic (n. , Cluj, Regatul României) este un actor român de teatru și film. A jucat dramă, comedie, tragedie, figuri istorice, haiduci
Născut din părinți bucovineni (mama originară din Valea Seacă, tatăl, medic veterinar, originar din Corlata), Florin Piersic și-a petrecut copilăria în Corlata, Pojorâta și Cajvana,[3] apoi în Cernăuți și, ulterior, la Cluj, unde a urmat Liceul de băieți nr. 3 (azi Colegiul Național Emil Racoviță).[4][5]
A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București(IATC, astăzi UNATC), promoția 1957. La doi ani după absolvire, Florin Piersic a debutat pe scena Teatrului Național din București obținând rolul titular în Discipolul diavolului. Au urmat Tragedia optimistă, Oameni și șoareci sau Orfeu în Infern, piese care au scos în evidență geniul, naturalețea și prospețimea actorului. Are o bogată activitate teatrală la Teatrul Național din București).[6]
În anii '60, Florin Piersic se căsătorește cu actrița Tatiana Iekel[7], care i-a dăruit și primul copil, pe Florin Jr.[7] A doua soție a fost tot o actriță, Anna Széles[7], alături de care a devenit tată pentru a doua oară. În 1985Anna Széles a cerut și a obținut divorțul și s-a mutat în Ungaria, luându-l cu ea și pe fiul lor, Daniel. În 1993, după o relație de 7 ani, Florin Piersic s-a căsătorit cu Anna Török, de asemenea originară din Cluj.[7]
În 26 ianuarie 2011 cinematograful „Republica” din Cluj-Napoca a fost redenumit în cinematograful „Florin Piersic”.[8]
De-a lungul timpului Florin Piersic a primit titlul de „cetățean de onoare” al mai multor orașe precum: Bacău, Cluj-Napoca, Caracal, Sighet, Suceava, Baia Mare, Oradea, București sau Galați.
La 10 decembrie 2012, prin decretul președintelui Nicolae Timofti, actorului i s-a acordat cetățenia Republicii Moldova. Florin Piersic a adresat o scrisoare președintelui moldovean motivând solicitarea prin faptul că acolo este primit foarte bine de oameni și se simte iubit, iar tatăl lui a activat, în calitate de medic veterinar, atât în Bucovina cât și în Basarabia (la Cernăuți, respectiv Soroca).[9]
În anul 2009 Florin Piersic înregistrează un disc de autor la casa de discuri OVO MUSIC: „Florin Piersic - Hoinărind printre amintiri în lumea muzicii lui Dan Iagnov”. Toate cele 10 melodii sunt compuse de Dan Iagnov: „O poveste de o zi”, „Latino lasciv”, „Anemone mii”, „Femeia e secretul”, „Și ploua...”, „Pe cărările vieții”, „Poveste cu un saxofon”, „Viața este o poveste”, „Cînd ninge” și „Un pas pe zăpadă”. Versurile cântecelor „Latino lasciv” și „Anemone mii” sunt scrise de Dan Iagnov. Versurile celorlalte cântece sunt scrise de Andreea Andrei.
Debutul cinematografic s-a produs cu filmul Ciulinii Bărăganului din 1957, interpretând rolul lui Tănase. Și-a evidențiat talentul în ceea ce privește filmele istorice în Neamul Șoimăreștilor din 1965, regizat de Mircea Drăgan, și apoi a jucat în filmul care l-a făcut cunoscut De-aș fi Harap Alb (1965), regizat de regizorul Ion Popescu-Gopo.
Printre rolurile sale celebre din filme s-au numărat haiducul Anghel Șaptecai, haiducul Grigore Pintea și Mărgelatu.



·         1936: Samuel Ting, fizician american
·         1936: S-a nascut Nicapetre (Petrica M. Balanica), artist plastician român; (d.21 aprilie 2008).
* 1937: Gheorghe Ene II (n. 27 ianuarie 1937 – d. 6 aprilie 2009) a fost un fotbalistși antrenor român. A fost golgheterul Diviziei A ediția 1958-1959, marcând 17 goluri pentru Rapid București.
* 1938: Viktor Franțevici Jdanovici (în rusă Виктор Францевич Жданович, n. 27 ianuarie 1938, Leningrad) este un fost scrimer sovietic specializat pe echipe, triplu campion olimpic și cvadruplu campion mondial.
·         1939: Dan Sergiu Hanganu CM (n. 27 ianuarie 1939, Iași - d. 5 octombrie 2017, Montreal) a fost un arhitect canadian de origine română, membru de onoare al Academiei Române din 2003.
Dan Hanganu, care a practicat arhitectura în Montreal, provinciaQuébec, începând din anii 1970, a proiectat și realizat un număr de clădiri importante din Quebec, incluzând aripa cea mai recentă a Pointe-à-Callière Museum, clădirea HEC Montréal building, sala de concerte Hall of Rimouski, Școala de design UQAM. A proiectat și realizat numeroase alte clădiri cu utilizări variate, așa cum sunt clădiri culturale, comerciale și rezidențiale în Canada, dar și în Europa și Asia.
Dan Hanganu este deținătorul unui număr semnificativ de premii și recunoașteri printre care se numără și Governor General's award, respectiv medalia Institutului Regal de Arhitectură al Canadei, RAIC Gold Medal pentru întreaga sa carieră.
Soția sa, Anca Hanganu este de asemenea un arhitect care lucrează în Montreal.
Arhitectul român Dan Hanganu a încetat din viață joi, 5 octombrie 2017, la Montreal. Avea 78 de ani.

 * 1940: James Oliver Cromwell (n. 27 ianuarie 1940) este un actor american, care a jucat în filme precum Babe (1995), Star Trek: First Contact (1996), L.A. Confidential (1997), The Green Mile (1999), Space Cowboys (2000), The Sum of All Fears (2002), I, Robot (2004) și Artistul (2011), dar și în serialele de televiziune Sub Pământ SRL (2003–2005), 24 (2007), American Horror Story: Asylum (2012) și Halt and Catch Fire (2015).
* 1940: Petru Lucinschi (n. 27 ianuarie 1940, Rădulenii Vechi, județul Soroca, azi raionul Florești) este un politician moldovean, care a îndeplinit funcția de președinte al Republicii Moldova între anii 1997-2001.
·         1942: Alexandru Mironov (n. 27 ianuarie 1942, Vertiujeni, județul Soroca, România, astăzi în raionul Florești, Republica Moldova) este un scriitor, jurnalist și politician român, fost ministru al tineretului și sportului (1993-1996).
A urmat liceul „Nicolae Bălcescu" (cunoscut în perioada interbelică și post 1989 ca Liceul Carol I) din Craiova, absolvind, apoi, Facultatea de Matematică a Universității din București (cursurile le începe la Universitatea din Craiova).
A practicat scrima, ajungând vicecampion național. În anii '90 a fost președinte al Federației Române de Scrimă.
A desfășurat o bogată activitate de popularizare a științei și a „science fiction"-ului în cadrul Radiodifuziunii și a Televiziunii Române, în principal ca realizator al emisiunii săptămânale „Știință și imaginație" de pe TVR 1, prezentată împreună cu Mihai Bădescu. A publicat 16 volume și este autorul a circa 1.000 de articole cu caracter de popularizare a științei. A deținut diverse funcții în redacția revistei Știință și tehnică (un timp Director Onorific), în prezent făcând parte din consiliul editorial și semnând articolele editoriale ale revistei, sub titlul „În direct cu NASA”. Realizează emisiunea săptămânală „Deschide cartea” la postul de televiziune TVRM.
Este sau a fost președinte al Asociației Române de S.F., Pro Con S.F., membru al World S.F., al Asociației Internaționale a Profesioniștilor din S.F., delegat național al Societății Europene de S.F.
S-a numărat printre consilierii Președintele României, Ion Iliescu.
În perioada 28 august 1993 - 11 decembrie 1996 a fost ministru al tineretului și sportului.
Din decembrie 2004 a fost numit de către Președintele României Ion Iliescu în conducerea Institutului Revoluției Române[1].
Este editorialist principal al revistei "Știință și tehnică
* 1942: Valentin Samungi (n. 27 ianuarie 1942, în București) este un fost handbalist român, care a făcut parte din lotul echipei naționale de handbal a României medaliată cu bronz olimpic la München 1972.
A jucat la clubul Dinamo București. După retragere a activat ca antrenor la Dinamo alături de Ghiță Licu.
·         1944: S-a nascut Nick Mason, baterist şi compozitor britanic (Pink Floyd).
·         1944 - S-a născut Kevin Coyne, vocalist, chitarist şi compozitor britanic (Siren).
* 1945: Ulpiu Vlad (n. 27 ianuarie 1945, Zărnești, județul Brașov) este un compozitor, muzicolog și profesor român.
S-a născut la data de 27 ianuarie 1945 în Zărnești, județul Brașov. Studiile muzicale le-a început în orașul natal, sub îndrumarea tatălui său, și le-a continuat la Școala de Muzică din Brașov (1956-1957) cu Florica Cristorian (pian), apoi la Liceul de Muzică nr. 1 din București (1958-1964) cu Pavel Tornea (oboi), Florența Albu (pian), Matei Jurebiță și Filaret Barbu (teorie-solfegiu), Constantin Petrovici (orchestră)
Între 1964-1971 studiază la Conservatorul din București cu Boris Zelinschi și Edy Guți (oboi), Iosif Conta (orchestră), Filip Bulimar-Pitaru (muzică de cameră), Mircea Chiriac (armonie), Anatol Vieru (compoziție), Dan Constantinescu (armonie), Victor Giuleanu (teorie-solfegiu), Paul Jelescu (citire de partituri), Zeno Vancea și Myriam Marbe (contrapunct), Tudor Ciortea (forme), Emilia Comișel (folclor).
Între 1971-1972 se perfecționează la Conservatorul „Santa Cecilia” din Roma cu Virgilio Mortari (compoziție).
În 1973 devine membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România.
Între 1971-1977 este cercetător al folclorului muzical la Conservatorul din București, iar între 1977-1980 devine cercetător la Institutul de Cercetări Etnologice și Dialectologice din București.
Și-a luat doctoratul în muzică la Universitatea Națională de Muzică din București (2004).
Între 1980-1984 este redactor, iar mai apoi director (1984-1992), la Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România.
Între 1992-1993 este director la Direcția Muzicii din Ministerul Culturii
Este pe rând: profesor asociat (1992-1993), conferențiar (1993-1996) și mai apoi profesor (1996-2012) la Universitatea Națională de Muzică din București.
În 2004 își obține doctoratul în muzică la Universitatea Națională de Muzică, cu teza Determinări selective, stabilite prin calificare semiografică, în lucrarea „Poetica viselor”. Sisteme proprii de extindere a potențialului creator al interpreților.
·         1946 - S-a născut Nedra Telley, vocalistă americană (The Ronettes).
·         1948: S-a nascut Mihail Barisnikov dansator rus, coregraf, și actor.
·         1948 - S-a născut Kim Gardner, basist american (Ashton, Gardner & Dyke).
·         1948: Valeri Brainin, poet, muzicolog, pedagog de muzică, compozitor rus-german
·         1948: Aurel Vlădoiu (n. 27 ianuarie 1948 - d. 27 iulie 2015), com. Amărăști, județul Vâlcea) a fost un politician român, membru al Parlamentului României.
·         1948 - S-a născut Charles Ghankay Taylor, preşedintele Republicii Liberia (învestit la 2 august 1997).
* 1948: Iulian Filip (n. 27 ianuarie 1948, satul Sofia, raionul Drochia) este un poet, scriitor, dramaturg și folclorist român din Republica Moldova, doctor în filologie.
* 1949: Zbigniew Rybczyński (poloneză: [ˈzbiɡɲɛf rɨpˈt͡ʂɨɲskʲi]; n. 27 ianuarie1949) este un regizor, scenarist și producător de filme animate experimentale, care a câștigat Premiul Oscar pentru cel mai bun scurt metraj de animație pentru „Tango” în 1982.
* 1950: Vasile Gherasim (n. 27 ianuarie, 1950, Moinești, județul Bacău) este un licențiat în drept, doctor în sociologie urbană, politician român, fost primar în sectorul 1, București între 2000-2004 din partea PSD și deputat în Parlamentul României în mandatul 2008-2012 din partea PDL
·         1951 - S-a născut Seth Justman, clăpar, vocalist şi compozitor american (J. Geils Band).
·         1951 - S-a născut Brian Downey, baterist britanic (Thin Lizzy).
* 1952: Brian Gottfried (n. 27 februarie 1952, Baltimore, Maryland) este un fost jucător de tenis american. El a fost printre altele bun la jocul în dublu, între anii 1970 - 1980 a reușit însă să câștige și 25 de turnee la simplu. Printre succesele lui cele mai importante se numără, cel când a câștigat la dublu 54 de turnee și 3 Grand Slam, împreună cu Raúl Ramírez. Printre insuccesele sale se numără Cupa Davis pe care Brian n-a reușit să o câștige.
* 1955: Alexandru Bucur (n. 27 ianuarie 1955) este un medic român, profesor la Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila. Conduce Secția clinică universitară de Chirurgie oro-maxilo-facială din București.
Alexandru Bucur s-a născut în București, a urmat Facultatea de Stomatologie la Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila din București și Facultatea de Medicină din cadrul aceleaiși instiutuții universitare. Este medic primar Chirurgie Oro-Maxilo-Facială, Doctor în științe medicale și absolvent al masteratului în Managementul Serviciilor de Sănătate Publică al Universității București.
A îndeplinit funcțiile:
  • redactor și coordonator a numeroase manuale, monografii și tratate ca prim-autor sau coautor.
  • autor a unei serii de articole de specialitate, cu valoare științifică deosebită, indexate în bazele de date recunoscute (ISI, PubMEd).
  • subiect a numeroase citări în reviste de specialitate și a inițiat și coordonat elaborarea ghidului de practică pentru specialitatea Chirurgie Oro-Maxilo-Facială.
  • reprezentantul României la secțiunea de specialitate Chirurgie Oro-Maxilo-Facială și Stomatologie a Uniunii Europene a Medicilor Specialiști (UEMS),
  • examinator al Board-ului European de Chirurgie Oro-Maxilo-Facială,
  • consilier pentru România al European Association for Cranio-Maxillofacial Surgery
  • redactor șef[1] și fondator[2] al Revistei de Chirurgie Oro-Maxilo-Facială și Implantologie
* 1955: John Glover Roberts, Jr. (n. ,[1] Buffalo, SUA[2]) este cel de-al șaptesprezecelea și actualul Judecător șef al Curții Supreme de Justiție a Statelor Unite ale Americii
John Roberts a fost confirmat de către Senatul Statelor Unite ale Americii cu un un confortabil „scor” de 78 - 22 în ziua de joi, 29 septembrie, 2005. În aceeași zi, imediat după confirmare, a prestat jurământul de credință în fața decanului de vârstă al Curții Supreme de Justiție a Statelor Unite ale Americii, judecătorul John Paul Stevens, membru al Curții Supreme din anul 1975. Ca atare, luni, 3 octombrie, 2005, John Roberts a putut fi prezent la datorie, în noua sa calitate, pentru o nouă sesiune a Curții Supreme.
* 1956: Susanne Ann Blakeslee (n. , Los Angeles, SUA) este o actriță americană de film, televiziune, și voce.
·         1957: Janick Gers, chitarist britanic (Iron Maiden și White Spirit)
* 1957: Frank Miller (n. 27 ianuarie 1957)[7] este un creator de benzi desenate american, cunoscut pentru romane grafice precum Ronin, Daredevil: Born Again, The Dark Knight Returns, Sin City și 300. A produs filmul 300.
·         1958: Norica Nicolai (n. 27 ianuarie 1958, Sinaia) este un politician român, membru al Parlamentului European din 2009, fiind aleasă pe lista PNL. Norica Nicolai a deținut funcția de vicepreședinte a Subcomisiei pentru Securitate și Apărare (SEDE), a fost membră a Comisiei pentru afaceri externe (AFET), a Comisiei pentru drepturile femeii și egalitatea de gen (FEMM), precum și a Delegației la Comisia parlamentară de cooperare UE-Rusia.[1] La alegerile europarlamentare din 2014 a obținut un nou mandat, fiind aleasă prima pe lista PNL. Este vicepreședinte al Grupului ALDE
A urmat între anii 1979-1983 cursurile Facultății de Drept din cadrul Universității din București, după ce a studiat la liceul "George Enescu" din Sinaia. În perioada 1983-1991, Norica Nicolai a fost procuror la Procuratura Oltenița.[3] În această calitate ar fi săvârșit unele abateri profesionale în urma cărora a părăsit în cele din urmă magistratura.[4]Între 1991-1993 a îndeplinit funcția de consilier juridic al societății Agrotransport Călărași. Între 1991-1997 a fost avocat în baroul Călărași, profesând în același timp și în mediul academic ca profesor asociat în drept penal și criminologie la Universitatea București, profesor asociat în drept penal la Universitatea Ecologică București, profesor asociat în drept penal comparat la Academia Română de Management
Norica Nicolai este căsătorită și are o fiică pe nume Delia.

 * 1961: Julie Caitlin Brown (n. 27 ianuarie, 1961) este o actriță și cântăreață americană, cunoscută mai ales pentru rolul Na'Toth interpretat în primul sezon al serialului de televiziune science-fiction Babylon 5.
·         1964: Carmen Rădulescu, interpretă româncă de muzică ușoară

·         1964 - S-a născut Miguel Drummond, baterist britanic (Curiosity Kills The Cat).
* 1965: Alan Cumming OBE (n. 27 ianuarie 1965) este un actor scoțian de televiziune și de film, scriitor, regizor, producător și autor. Rolurile sale includ: Emcee în Cabaret, Boris Grishenko în GoldenEye, Kurt Wagner/Nightcrawler în X2: X-Men United și Fegan Floop în trilogia Spy Kids. El a apărut și în filme independente, cum ar fi The Anniversary Party, la care a fost scenarist și regizor sau în Ali Selim's Sweet Land, cu care a câștigat premiul Independent Spirit ca producător.
* 1972: Berti Barbera (n. 27 ianuarie 1972, Rădăuți, județul Suceava) este un actor, cântăreț, compozitor și prezentator de televiziune din România.
A studiat școala generală și liceul în localitatea natală. A fost pasionat de muzică încă din copilărie, când a luat primele studii muzicale la Casa Pionierilor. În timpul liceului, a înființat prima sa trupă, cu numele Boltz.
În anul 1990 a plecat la Bucuresti pentru a urma cursurile Academiei de Arte, Facultatea de Actorie, pe care a absolvit-o în 1995. Încă din facultate, a participat la numeroase proiecte muzicale și teatrale.
Între anii 2003 și 2008, a devenit foarte cunoscut ca prezentatorul emisiunii "Taverna" de la TVR, împreună cu Iulian Vrabete, membru al trupei Holograf. Această emisiune a avut ca scop promovarea muzicii de calitate și a muzicienilor de valoare, dar mai puțin cunoscuți. A mai prezentat emisiunea “Nopți Albe de lângă Biserica Neagră”, în cadrul festivalului “Cerbul de Aur” din 1997. A fost realizator al emisiunii “Oglinda Sunetului”, difuzată pe programul Radio România Tineret și “Jazzy Hour” de la Radio România Muzical.
Din 2017, realizează și prezintă emisiunea Blues Drop la postul Rock FM.[4]
A publicat articole de specialitate în diverse publicații de presă: “Stage Pass”, “Musical Report”, “Art&Roll”, “Revista Radio”, “Playboy” , “Sunete”etc. Realizator al unor interviuri televizate cu nume importante ale scenei muzicale mondiale precum Metallica, Yes, Steve Vai, Ian Anderson (Jethro Tull) Jim Kerr (Simple Minds), Pink, Lee Konitz, Long John Hunter, Christian Ancher Gron etc.
A fost solist vocal al grupului Voltaj ’88 în perioada 1994 – 1997. A participat ca invitat pe albumele și în spectacolele formațiilor Timpuri Noi, Taxi, Cargo, Proconsul, Talisman, Phoenix, precum și ale soliștilor Silvia Dumitrescu, Cătălin Târcolea, Ilie Stepan , Ștefan Bănică Jr., Analia Selis etc.
Din 1996, devine solist vocal și fondator al grupului Blue’s Convention, alături de Florin Ochescu.
A mai avut colaborări alături de Mircea Tiberian, Anca Parghel, Johnny Răducanu, Garbis Dedeian, Decebal Bădilă, Marius Popp, Ion Baciu Jr., Nightlosers, Corneliu Stroe, Sorin Romanescu, Black Cat, Quo Vadis, Big Mamou precum și întâlniri tip “jam session” cu Larry Coryell și The Bluesbreakers.
A realizat ilustrația muzicală la spectacolul “Eu dacă vreau să fluier, fluier”, în regia lui Sorin Misiriantu.
Ca actor, a jucat în spectacolele de teatru: “Trei surori” de A.P.Cehov, “Îmblânzirea scorpiei” de W.Shakespeare, “Proștii sub clar de lună” de T.Mazilu, “Adunarea femeilor” de Aristofan etc. Deasemeni, a avut roluri și în filme românești și străine, cum ar fi: “Vânătoarea de lilieci”, “E pericoloso sporgersi”, “Trancers”, “Vacuums”(colaborare cu Quincy Jones si compania”Stomp”), “Cold Mountain” cu Nicole Kidman, Jude Law, Natalie Portman, Donald Sutherland, în regia lui Anthony Minghella.
Este membru UNITER din 2001
* 1973: Eugen Baștină (n. 27 ianuarie 1973 în Ploiești) este un fost mijlocașromân de fotbal. A debutat in Liga 1 pe 30 martie 1994 in meciul Farul Constanța - Petrolul Ploiești 0-0.
·         1974: Andrei Pavel, jucător român de tenis

 * 1974: Ole Einar Bjørndalen (n. 27 ianuarie 1974) este un biatlonistprofesionist norvegian. El este cel mai de succes sportiv din istoria jocurilor olimpice de iarnă având la activ 12 medalii câștigate. În 1992, el a câștigat prima sa medalie din carieră la campionatul mondial printre juniori. În 1994 a obținut primul podium din cariera de senior la Campionatul Mondial de Biatlon de la Bad Gastein, Austria. Prima participare a lui Bjørndalen la Jocurile Olimpice a fost la Olmpiada de la Lillehammer din 1994, care a avut loc în țara sa natală Norvegia. Palmaresul său în cadrul Jocurilor Olimpice de Iarnă este de 7 medalii de aur (1998, 2002, 2010, 2014), 4 medalii de argint (1998, 2006, 2010) și una de bronz (2006).
·         1975: Narcisa Suciu, interpretă, textieră si compozitoare româncă

 * 1976: Ruby Lin (în chineză: 林心如, Lin Xin Ru) este o actriță și producător de filme din Republica Chineză
·         1978: S-a nascut Cătălin Măruţă, realizator TV român.
* 1979: Naoshi Nakamura (n. 27 ianuarie 1979) este un fost fotbalist japonez.
* 1979: Rosamund Mary Ellen Pike[1] (n. 27 ianuarie 1979, Londra) este o actriță engleză. Pentru prima dată a apărut în atenția publicului în rolul lui Miranda Frost, în filmul Die Another Day din 2002. A mai apărut în filme ca Pride and Prejudice (2005), Johnny English Reborn (2011), Wrath of the Titans (2012), Jack Reacher și The World's End (2013). În 2014 a jucat în filmul lui David Fincher Gone Girl, fiind nominalizată la Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță, la Globul de Aur pentru cea mai bună actriță, Screen Actors Guild Award pentru cea mai bună actriță și Premiul BAFTA pentru cea mai bună actriță.
Cât trăia în Oxford, Pike a avut timp de doi ani o relație cu actorul Simon Woods.[2] În 2007 s-a logodit cu regizorul de film Joe Wright,[3] dar ei s-au despărit și nunta programată pentru 2008 nu a mai avut loc.[2]
Din decembrie 2009, Pike este într-o relație cu Robie Uniacke, un savant matematician.[4] Ei au un fiu, Solo (n. 6 mai 2012).[5] În iunie 2014 Pike a dezvăluit că este însărcinată cu cel de-al doilea copil al cuplului.[6] Pe 2 decembrie 2014, Rosamund a născut un băiat
·         1980: Marat Safin, jucător rus de tenis
* 1988: Kerlon Moura Souza (n. 27 ianuarie 1988 în Ipatinga) este un fotbalist brazilian. Poziția preferată a lui Kerlon este cea de mijlocaș ofensiv, însă evoluează des și ca atacant. Poreclit „Foca” are 1,70 m și joacă la Fujieda MYFC. Kerlon a început fotbalul de mic, pasiunea pentru acest sport fiindu-i insuflată de tatăl său. La acea vârstă dribla precis și lovea bine mingea cu capul. Observând aceste calități, tatăl său l-a dat la o școală de fotbal.
* 1988: Rodoljub Marjanović (Sârbă chirilică: Родољуб Марјановић; n. 27 ianuarie 1988, Osijek) este un fotbalistsârb, care evoluează pe postul de atacant la clubul din Serbia, Radnički Sombor.
* 1989: Renan Silva (n. 27 ianuarie 1989) este un jucător brazilian de fotbal care a făcut performanță la echipa Olaria Atlético Clube
* 1989: Ricky van Wolfswinkel (n. 27 ianuarie 1989, în Woudenberg) este un fotbalist olandez care evoluează pe postul de atacant la clubul olandez Vitesse Arnhem.
·         1990: Mihai Marian Onicaș (n. 27 ianuarie 1990) este un fotbalist român care evoluează la clubul Universitatea Cluj. În 2015 a jucat pentru Speranța Nisporeni în Divizia Națională

* 1993: Gheorghe Anton (n. 27 ianuarie 1993, Telenești) este un fotbalist din Republica Moldova, care evoluează la clubul Sheriff Tiraspol pe postul de mijlocaș.
* 1993: Yaya Sanogo (n. 27 ianuarie 1993) este un fotbalist francez, care în prezent evolueză pe postul de atacant clubul francez Toulouse.



Decese
·         98: Moare imparatul Nerva (n.37), iar fiul său adoptiv Marcus Ulpius Nerva Traianus ii succede fără nici un incident pe tronul Imperiului Roman. Marcus Ulpius Nerva Traianus (n.18 septembrie 53 – d. 9 august 117), a condus Imperiul Roman între anii 98-117, fiind al doilea dintre cei așa-ziși cinci împărați buni ai imperiului si primul roman ne-italian care a devenit împărat. A fost adoptat de imparatul Nerva la data de 27 octombrie 97 si desemnat coregent și succesor la tron, in timp ce era guvernatorul provinciei Germania Superior, unul dintre cei mai talentați generali ai Imperiului. In anul 106 e.n. a cucerit Dacia, dupa doua razboaie grele. În timpul domniei sale, imperiul a ajuns la întinderea teritorială maximă. Titlul său complet era IMPERATOR • CAESAR • DIVI • NERVAE • FILIVS • MARCVS • VLPIVS • NERVA • TRAIANVS • OPTIMVS • AVGVSTVS • FORTISSIMVS • PRINCEPS • GERMANICVS • DACICVS • PARTHICVS • MAXIMVS.
·         672: A decedat Vitalian (Papă al Romei în perioada 30 iulie 657 – 27 ianuarie 672). Papa Vitalian (+ 27 ian. 672) a fost Papă al Romei în perioada 30 iulie 657 – 27 ianuarie 672. A fost al 76- lea Papa la Vatican. Despre tinerețea lui se știe doar atât că s-a născut la Segni iar numele tatălui său era Anastasius. După decesul papei Eugen I pe 2 sau 3 iulie 657 a fost ales papă, fiind întronat pe 30 iulie. Numele său înseamnă „cel care îți dă multă viață”. A încercat să restabilească relații mai prietenești între bisericile crestine apus și răsărit, insă, tocmai in timpul lui Vitalian, monotelismul – considerat eretic de către Roma – se răspândise în Bizanț până la cele mai înalte niveluri ale societății (împăratul Constans al II-lea, Patriarhul Petros și alții). Cu toate că n-au fost rezolvate conflictele cu caracter dogmatic, Vitalian a reușit prin mai multe scrisori să creeze o bază nouă pentru un contact reciproc. Apogeul acestui schimb a fost atins când Constans al II-lea a stat în vizită la Roma între 5 și 7 iulie 663 ca să-i combată de acolo pe longobarzi. Ca oaspete, a asistat la două slujbe religioase în catedrala Sf. Petru, luând și cina împreună cu Vitalian. A reușit să întindă influența papală în Anglia și pe insula Creta. În Anglia, conflictele religioase între britanici și anglo-saxoni au fost stinse după ce călugărul Teodor de Tarsus a ajuns noul arhiepiscop de Canterbury. Vitalian a fost înmormântat în Bazilica Sfântul Petru din Roma. Biserica Romano-Catolică îl venerează ca sfânt, data comemorării sale fiind 27 ianuarie.
* 1547: Anna Iagello (n. 23 iulie 1503, Buda – d. 27 ianuarie 1547, Praga) a fost regină a germanilor, prin căsătoria cu împăratul Ferdinand I.
A fost cel mai mare copil și singura fiică a regelui Ladislau al II-lea Jagello (1456–1516) și a celei de-a treia soții a acestuia, Anne de Foix. A fost sora mai mare a lui Ludovic II Iagello.
Bunicii paterni au fost regele Cazimir al IV-lea al Poloniei, Mare Duce de Lituania din dinastia Iagello și Elisabeta de Austria, una din moștenitoarele Boemiei, ducatului Luxemburg și ducatul Kujavia. Bunicii materni au fost Gaston de Foix, Conte de Candale și infanta Ecaterina de Navara.
S-a născut la Buda (astăzi Budapesta). Moartea lui Vladislav al II-lea, la 13 martie 1516, a lăsat copiii săi în grija lui Maximilian I, Împărat Roman. Era aranjat ca Anna să se căsătorească cu nepotul împăratului, Arhiducele Ferdinand de Austria, al doilea fiu reginei Ioana a Castiliei și al soțului acesteia, Filip I de Castilia.
Anna s-a căsătorit cu Ferdinand la 25 mai 1521 la Linz, Austria. La acel moment Ferdinand guverna teritoriile habsburgice în numele fratelui său mai mare, Carol al V-lea, Împărat Roman. S-a stipulat că Ferdinand ar trebui să-i succeadă fratelui Annei dacă acesta ar fi murit fără moștenitori masculini.
Fratele ei Ludovic a fost ucis în Bătălia de la Mohács împotriva sultanului Suleiman Magnificul la 29 august 1526. Tronul Boemiei și Ungariei a rămas vacant. Ferdinand a pretins ambele regate și a fost ales rege al Boemiei la 24 octombrie același an. Ungaria a fost un caz mai dificil; Suleiman anexase mare parte din țară.
Ferdinand a fost proclamat rege al Ungariei de un grup de nobili însă o altă facțiune de nobili ungari au refuzat să permită un conducător străin și l-au ales pe Ioan I Zápolya ca rege alternativ. Conflictul dintre cei doi rivali a durat până în 1571.
În 1531, fratele mai mare a lui Ferdinand, Carol al V-lea, l-a recunoscut pe Ferdinand ca succesorul său la tronul Sfântului Imperiu Roman. Anna și Ferdinand au avut 15 copii, toți născuți în Boemia sau Ungaria.
Între timp, Anna a servit ca regină consort a Boemiei și ca una din cele trei regine ale Ungariei până la moartea ei. A murit la Praga la vârsta de 43 de ani.
În 1556, Carol al V-lea a abdicat și Ferdinand i-a succedat ca împărat, la nouă ani după decesul Annei.
Copii: 
·         1595: Sir Francis Drake, explorator englez (n. c.1540)
* 1613: Anna de Saxonia (16 noiembrie 1567 - 27 ianuarie 1613), a fost o nobilă germană, membră a Casei de Wettin (ramura Albertină) și prin căsătorie Ducesă de Saxa-Coburg-Eisenach.
Născută la Dresda, ea a fost al 12-lea copil din cei 15 ai Electorului Augustus de Saxonia și ai Prințesei Anna a Danemarcei. Dintre frații ei doar ea și alți trei au atins vârsta adultă.
La 4 mai 1584 și fără consimțământul tatălui ei, Anna s-a logodit cu Johann Casimir, Duce de Saxa-Coburg. Nunta a avut loc la Dresda la 16 ianuarie 1586, iar ea a primit ca zestre 30.000 de taleri și orașul Römhild. Vesela și impetuoasa ducesă a organizat curând festivități magnifice la noua ei curte.
Mariajul ei a eșuat: soțul ei prefera vânătoarea și deci petrecea câteva săptămâni departe de ea. La sfârșitul lunii septembrie 1593 ducesa a fost prinsă de soțul ei în adulter. Imediat Johann Casimir a ordonat arestarea ei și a iubitului ei, Ulrich de Lichtenstein. În ciuda scrisorilor pe care Anna le-a trimis soțului ei și a rudelor care l-au rugat s-o ierte, la 12 decembrie, la Jena, Schöppenstuhl (Înalta Curte) a anulat căsătoria și i-a condamnat pe ambii iubiți la decapitare prin sabie. Johann Casimir în ultimul moment a schimbat pedeapsa la închisoare pe viață. Fratele Annei, Electorul Christian I a confirmat sentința și a refuzat să o ajute, ea împărțind aceeași cu sora ei Elisabeta.
Anna a fost trimis prima dată la Eisenach, apoi la Castelul Kahlenberg, în 1596 la a fosta mănăstire Sonnefeld și în cele din urmă (1603), la Veste Coburg, unde a murit în 1613, la vârstă de 45 de ani. A fost îngropată la Klosterkirche, Sonnefeld. Ulrich de Lichtenstein a murit în închisoare douăzeci de ani mai târziu, la 8 decembrie 1633 la doar trei zile după ce i-a fost anunțată vestea că va fi eliberat.
În 1599 Johann Casimir s-a căsătorit pentru a doua oară verișoara primară a Annei, Margaret de Brunswick-Lüneburg; pentru a o umili pe prima lui soție el a sărbătorit această ocazie cu faimosul Coburg Taler: pe avers a arătat un cuplu care se săruta cu inscripția WIE KVSSEN SICH DIE ZWEY SO FEIN (Un bun sărut între doi), în timp ce reversul o arăta pe Anna îmbrăcată ca o călugăriță cu inscripția: WER KVST MICH - ARMES NVNNELIN (cine te sărută acum, săracă călugăriță?).
·         1740: Louis Henri de Bourbon, Duce de Bourbon, Prinț de Condé (18 august 1692 – 27 ianuarie 1740) a fost șeful Casei Bourbon-Condéramură a casei regale franceze Casa de Bourbon din 1700 până la moartea sa și prim ministru în timpul regelui Ludovic al XV-lea din 1723 până în 1726.
Louis Henri s-a născut la Versailles ca fiul cel mare al lui Louis al III-lea, Prinț de Condé și a soției acestuia, Louise-Françoise de Bourbon, fiica cea mare recunoscută a regelui Ludovic al XIV-lea și a metrese sale,Madame de Montespan. Pe linie paternă a fost nepot al lui Louis de Bourbon, le Grand Condé.
În urma morții altor moștenitori la tronul Franței, la începutul secolului al XVIII-lea (cu excepția ducelui de Anjou, nepot al regelui Ludovic al XIV-lea și viitor rege sub numele de Ludovic al XV-lea), Bourbon a fost al treilea în linia succesiune la tron, fiind precedat de Filip al II-lea, Duce de Orléans, care a devenit regent, și de fiul acestuia, Louis d'Orléans, Duce de Chartres. A fost prim-ministru în timpul domniei regelui Ludovic al XV-lea din 1723 până în 1726.
Probabil înainte de a împlini vârsta de 25 de ani, în urma unui accident la vânătoare, și-a putut folosi un singur ochi
În septembrie 1715, Philippe d'Orléans, care tocmai devenise regent în numele micului rege în vârstă de 5 ani, Ludovic al V-lea, l-a numit pe ducele de Bourbon, pe atunci în vârstă de 23 de ani, în primul său Consiliu de Regență, cel mai înalt corp consultativ al guvernului francez în timpul minoratului regelui, echivalent cu Consiliul Regelui, în timpul domniei unui rege adult.
În 1718, el l-a înlocuit pe Louis-Auguste de Bourbon, duce du Maine ca supraveghetor al educației regelui. Asta s-a întâmplat la Consiliul de Regență din 26 august, la care Maine și contele de Toulouse, cei doi fii recunoscuți ai regelui Ludovic al XIV-lea, au fost retrogradați în rang.[2][3][4][5][6] Instruirea tânărului rege n-a fost afectată, vechiul pedagog André-Hercule de Fleury, episcop de Fréjus, rămânând în funcție.
Multe dintre descrierile contemporanilor vorbesc despre lipsuri ale caracterului ducelui: lăcomie, moravurile proaste și prostie.[2][7][8][9][10][11] De exemplu, Barbier a spus că: "are o minte foarte limitată, nu știe nimic, îi place doar vânătoarea

Marchiza de Prie, amanta ducelui de Bourbon
La 2 decembrie 1723, după moartea ducelui d’Orléans, ducele de Bourbon a ceut imediat regelui succesiunea sa ca prim-ministru. Cu aprobarea lui Fleury, Ludovic al V-lea a acceptat. Cu toate acestea, el a promis să nu-l vadă pe Bourbon în absența lui Fleury. Urât, cu un singur ochi, Ducele de Bourbon a fost considerat în cuvintele epocii, "spirit mic". Cardinalul de Bernis a scris în memoriile sale despre primul-ministru: "Dacă onestitatea și bunele intenții ar fi fost suficiente pentru a această poziție importantă, ducele ar fi putut spera că va reuși, dar el nu are talent și adesea nici sfaturi bune."
Acesta avea un temperament nestatornic și grăbit. S-a îmbogățit foarte mult (peste 20 de milioane de livre) datorită "sistemul de drept". Amanta ducelui, marchiza de Prie, a avut o mare influență asupra lui. Bourbon a abandonat o parte din afaceri lui Fleury, în special cele religioase, inclusiv cearta în legătură cu bula Unigenitus.
Una dintre primele mutări pe care le-a făcut ca prim-ministru a fost să-l înlocuiască pe d'Argenson, ministrul poliției cu Nicolas Ravot d'Ombreval, care era rudă cu de Prie. Acest lucru i-a dat lui Bourbon controlul de cenzură al presei, și de asemenea, control asupra poștei.[13]
Una dintre cele mai importante realizări ale prim-ministrului duce a fost aranjamentul căsătoriei regelui. Regele era logodit încă din 1721, de la vârsta de 11 ani, cu Mariana Victoria, Infanta Spaniei, fiica regelui Filip al V-lea al Spaniei (care era nepotul regelui Ludovic al XIV-lea al Franței). În 1724 Infanta avea 6 ani și unii au considerat că Franța va trebui să aștepte prea mulți ani pentru un moștenitor. De asemenea, se temeau că dacă Ludovic al XV-lea moare fără moștenitori, atunci regele Spaniei, Filip al V-lea de Bourbon, va ignora Tratatul de la Utrecht prin care a renunțat la drepturile sale asupra coroanei franceze și va revendica tronul, cufundând Franța și Spania în conflict cu celelalte puteri europene.

Porțelan din colecția Prințului de Condé, Gardiner Museum, Toronto, Ontario, Canada.
Se pare că în vara anului 1724, marchiza de Prie, și, de asemenea, Ducele, au luat în considerare ruperea logodnei lui Ludovic al XV-lea cu Infanta, în ciuda ofensei adusă Spaniei, și găsire unei soții care ar putea da țării un moștenitor cât mai repede posibil.[14]
În iarna anului 1725 înlocuirea infantei a fost hotărâtă.[15] Printre candidate s-au inclus surorile Ducelui, în special Mademoiselle de Vermandois. De Prier s-a opus considerând că va acorda mamei ducelui Bourbon prea multă influență.[16][17]
În aprilie 1725, infanta a fost trimisă înapoi la Madrid — Ludovic nici măcar nu și-a luat rămas bun de la ea.[18] O candidată puternică a fost fiica regelui George I al Marii Britanii. Dacă ea ar fi fost de acord să devină catolică, ar fi început negocierile de căsătorie.[19] Acest lucru ar fi creat mari dificultăți tatălui ei, care ocupa tronul Angliei în special pentru că era protestant în timp ce rivalul său, James Stuart, era catolic. A trebuit să refuze politicos oferta Franței.
O altă candidată importantă a fost Marea Ducesă care mai târziu a devenit împărăteasă, Elisabeta a Rusiei. Alte candidate au inclus pe: Prințesa Anne Charlotte de Lorena, prințesă de Savoia care era verișoară primară cu Ludovic al XV-lea, și Caroline de Hesse-Rotenburg.[11]
Alegerea finală a fost pentru fiica regelui detronat al Poloniei. Numele ei era Marie Leszczyńska; tatăl ei, Stanislaus, ocupase tronul Poloniei din 1704 cu sprijinul regelui Carol al XII-lea al Suediei. A pierdut tronul după cinci ani deoarece susținătorul său a fost învins de Petru cel Mare, la Poltava. Stanislaus s-a refugiat inițial în Germania, apoi în Franța, unde regentul i-a dat o casă la Wissembourg în Alsacia, o pensie de cincizeci de mii de livre, plătite neregulat, și, ca un semn de respect, câteva regimente de soldați drept gardă de onoare. "Proprietățile lui în Polonia au fost confiscate și bijuteriile soției sale amanetate".(Gooch)
Marie nu avea reputația unei mari frumuseți sau inteligențe, însă nu era urâtă, era sănătoasă și bună, generoasă și calmă. La 31 martie 1725, Consiliul s-a întâlnit și și-a dat acordul pentru Marie Leczińska. La 27 mai, numele viitoarei regine a fost făcut public.
Bourbon a rămas prim-ministru până în 1726 când a fost îndepărtat în favoarea Cardinalului Fleury.
Bourbon a fost exilat la moșia sa, Château de Chantilly, la 40 km nord-est de Paris. Castelul a suferit un fel de renaștere, fiind descris ca o "reședință splendidă".[20] El a murit acolo, la vârsta de 47 de ani. Titlurile din familia Bourbon-Condé au trecut fiului său în vîrstă de 4 ani, care a deținut titlul de prinț de Condé timp de peste șapte decenii.
* 1763: Anton Ulrich, Duce de Saxa-Meiningen (22 octombrie 1687 – 27 ianuarie 1763), a fost Duce de Saxa-Meiningen.
A fost al doilea fiu însă primul fiu care a supraviețuit (în ordinea nașterii a fost al optulea) al lui Bernhard I, Duce de Saxa-Meiningen și a celei de-a doua soții, Elisabeta Eleonore de Brünswick-Wolfenbüttel. Când tatăl său a murit în 1706, potrivit dorinței lui, Anton Ulrich a moștenit ducatul de Saxa-Meiningen împreună cu doi frați mai mari vitregi, Ernst Ludwig I și Friedrich Wilhelm.
Dar, la scurt timp, Ernst Ludwig a semnat un contract între el și frații lui, și aceștia au fost obligați să lase tot controlul ducatului în mâinile sale. Fără nici o putere în ducatul său, Anton Ulrich a decis să călătorească în Țările de Jos.
Când Ernst Ludwig a murit (în 1724), Anton Ulrich și Frederic Wilhelm au preluat din nou guvernarea ducatului ca regenți ai nepoților lor până în 1733. În acest timp, Anton Ulrich a fost doar regent nominal, pentru că el a decis să trăiască împreună cu familia sa morganatică.
Decesul fratelui său vitreg și a nepoților (1724-1743) a făcut din el următorul în linie la succesiunea ducatului de Saxa-Meiningen. Soția lui, Filipine, a murit în 1744, cu doar câteva săptămâni înainte de a se face publică o declarație care elimina copiii ei din succesiunea ducatului de Saxa-Meiningen. La 10 martie 1746, Anton Ulrich a preluat controlul deplin al ducatului după moartea fratelui vitreg, Frederic Wilhelm.
Imediat după ce a devenit Duce de Saxa-Meiningen, Anton Ulrich a părăsit Meiningen și și-a stabilit reședința oficială la Frankfurt, unde a trăit până la moartea sa.
În Olanda, în ianuarie 1711, Anton Ulrich s-a căsătorit în secret cu Philippine Elisabeth Caesar, doamna de onoare a surorii sale favorite, Elisabeth Ernestine. Philippine a fost numită Prințesă (germană Fürstin) în 1727. Cuplul a avut 10 copii, toți numiți Prinț/Prințesă de Saxa-Meiningen (Fürst/Fürstin):
  • Prințesa Philippine Antoinette de Saxa-Meiningen (1 august 1712 – 21 ianuarie 1785).
  • Prințesa Philippine Elisabeth de Saxa-Meiningen (10 septembrie 1713 – 18 martie 1781).
  • Prințesa Philippine Louise de Saxa-Meiningen (10 octombrie 1714 – 25 octombrie 1771).
  • Prințesa Philippine Wilhelmine de Saxa-Meiningen (11 octombrie 1715 – 1718).
  • Prințul Bernhard Ernst de Saxa-Meiningen (14 decembrie 1716 – 14 iunie 1778).
  • Prințesa Antonie Augusta de Saxa-Meiningen (29 decembrie 1717 – 19 septembrie 1768).
  • Prințesa Sophie Wilhelmine de Saxa-Meiningen (23 februarie 1719 – 24 noiembrie 1723).
  • Prințul Karl Louis de Saxa-Meiningen (30 octombrie 1721 – mai 1727).
  • Prințesa Christine Fredericka de Saxa-Meiningen (13 decembrie 1723 – d. tânăr).
  • Prințul Frederick Ferdinand de Saxa-Meiningen (12 martie 1725 – 17 iunie 1725).
La Homburg vor der Höhe, la 26 septembrie 1750, Anton Ulrich s-a căsătorit cu Charlotte Amalie de Hesse-Philippsthal, care era cu 43 de ani mai mică decât el. Cuplul a avut opt copii:
·         1814: A murit rapus de tifos filosoful german Johann Gottlieb Fichte (n.19 mai, 1762) , cunoscut ca părinte al idealismului german și ca urmas al lui Kant. Prima sa scriere importantă, Versuch einer Kritik aller Offenbarung, a apărut fără numele autorului pe copertă, iar recenzenții au crezut că este o lucrare a lui Kant și au lăudat-o din belșug. Numit în 1809 profesor la Universitatea din Berlin, Fichte a urcat în ierarhia academică îndeplinind succesiv, funcțiile de decan al Facultății de filosofie și rector al Universității (a fost primul rector ales de corpul profesoral).
* 1844: Cecilia a Suediei (22 iunie 1807 – 27 ianuarie 1844) a fost compozitoare, prințesă suedeză prin naștere și Mare Ducesă de Oldenburg prin căsătorie. A fost fiica regelui Gustav al IV-lea al Suedieiși a reginei Frederica de Baden.
Prințesa Cecilia
Cel mai mic din cei patru copii, Cecilia a părăsit Suedia în 1810 cu familia, după ce tatăl ei, regele Gustav al IV-lea al Suediei, a fost detronat în 1809. A fost crescută în țara natală a mamei ei, Marele Ducat de Baden (Germania). După divorțul părinților din 1812, ea a fost crescută în principal de bunica maternă Amalia de Hesse-Darmstadt, la Bruchsal.
L-a întâlnit pe Augustus, Mare Duce de Oldenburg în 1830, și după o oră de conversații, s-a decis căsătoria. Ea a mers cu fratele ei la Viena, unde nunta a avut loc la 5 mai 1831, în prezența împăratului Francisc I al Austriei.
Cecilia a fost interesată de cultură. Ca Mare Ducesă de Oldenburg ea a compus melodia imnului pentru Oldenburg. Mai târziu imnul la care s-au adăugat versurile scrise de Theodor von Kobbe a fost numit ‘Heil dir, o Oldenburg’. În 1822, Cecilia a fondat primul teatru din oraș, astăzi Oldenburgisches Staatstheater. A fost cunoscută pentru apropierea față de populația din Oldenburg, unde a trăit o viață limitată la cercurile de la curte. Un pod, o piață și un drum sunt numite după ea, precum și o școală. În onoarea regretatei Cecilia, localitatea Cäciliengroden situată în apropiere de Wilhelmshaven a fost numită după ea.
Cecilia a murit la vârsta de 36 de ani de febră puerperală, la câteva zile după ce a dat naștere celui de-al treilea copil, Elimar. A fost înmormântată la mausoleul ducal din Oldenburg. Sora ei, Amalia Maria Charlotta, a fost de asemenea, înmormântată acolo.


·         1860: János Bolyai, matematician, violonist maghiar (n. 1802)
·         1901: A murit la Milano Giuseppe Fortunino Francesco Verdi, compozitor italian, autorul celebrelor opere „Aida”, „Othello”, „Rigoletto”, „Nabucco”, „Falstaff” (n.10.10.1813). Giuseppe Fortunino Francesco Verdi (n. 10 octombrie 1813, Le Roncole — d. 27 ianuarie 1901, Milano), compozitor italian, vestit mai ales pentru creațiile sale în muzica de operă. S-a nascut în mica localitate Le Roncole, în apropierea Parmei, in ziua 10 octombrie 1813). A avut mari succese internaţionale cu operele Nabucco în 1842, apoi cu Rigoletto, Il Trovatore, La Traviata, Aida, Otello şi Falstaff.
·         1919: A murit poetul maghiar Endre Ady (n. 22 noiembrie 1877, Érmindszent, comitatul Sălaj, azi Ady Endre, județul Satu Mare) În literatura maghiară este primul care rupe legătura cu stilurile vechi, creând un stil modern. Poezia lui este influențată de Baudelaire, Verlaine. Este un poet simbolist. Simboluri des folosite: Dumnezeu, Bani, Léda. Întodeauna scrie simbolurile cu literă mare. Ady nu a fost cunoscut doar ca poet ci și ca jurnalist. Între Ady și poetul roman Octavian Goga a existat o prietenie sinceră.
·         1967: Ion Buzdugan (născut Ivan Alexandrovici Buzdâga, n. 9 martie 1887, Brânzenii Vechi, județul Bălți, Imperiul Rus - 29 ianuarie 1967, București, RSR) a fost un folclorist, poet, publicist și traducător român din Basarabia, membru și secretar al Sfatului Țării.[1]
Ion Buzdugan a fost un poet important al Basarabiei și un mare patriot. Dacă obținerea independenței acestei provincii românești (de la 24 ianuarie 1918) poate fi socotită opera sa de obște, Unirea Basarabiei cu Patria Mamă nu s-ar fi putut face fără intervenția puternicei personalități a lui Ion Buzdugan.
În 1940 se refugiază la București. În anii postbelici, când tot mai mult i-a fost marginalizată creația literară, se ocupă de traduceri. Rămâne unul dintre cei mai importanți tălmăcitori ai lui Alexandr Pușkin și Serghei Esenin și cel dintâi traducător al poeților simboliști ruși: Valeri Briusov, Konstantin Balmont, Aleksandr Blok etc.
Îmbolnăvindu-se grav, a fost internat la Institutul Oncologic (Filantropia) din București. Se stinge din viață la 27 ianuarie 1967.

·         1967: Trei astronauti americani (Virgil Grissom, Edward Withe si Roger Chaffee) au murit, fiind carbonizati in incendiul izbucnit la bordul navetei spatiale „Apollo 1”, in timpul simularii unei lansari a acesteia de la Cape Canaveral, SUA.
·         1970 - A murit pictorul german Erich Heckel, unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai expresionismului, cofondator al comunităţii artistice Die Brücke („Clovn în faţa oglinzii”, „Portul Hamburg”) (n.31.07.1883).
·         1971: Prințesa Adelaide de Schaumburg-Lippe (germană Prinzessin Friederike Adelheid Marie Luise Hilda Eugenie zu Schaumburg-Lippe; 22 septembrie 1875 – 27 ianuarie 1971) a fost fiica Prințului Wilhelm de Schaumburg-Lippe și soția ultimului Duce de Saxa-Altenburg, Ernst al II-lea.
Adelaide s-a născut la Ratibořice, Regatul Boemia (astăzi Ratibořské Hory), ca al șaptelea copil și a treia fiică a Prințului Wilhelm de Schaumburg-Lippe (1834–1906) (fiul lui Georg Wilhelm, Prinț de Schaumburg-Lippe și a Prințesei Ida de Waldeck și Pyrmont) și a Prințesei Bathildis de Anhalt-Dessau (1837–1902) (fiica Prințului Frederic Augustus de Anhalt-Dessau și a Mariei Luise Charlotte de Hesse-Kassel). În 1891, sora ei Charlotte a devenit regină consort a lui Wilhelm al II-lea de Württemberg.
La 27 februarie 1898 la Bückeburg, Adelaide s-a căsătorit cu Prințul Ernst de Saxa-Altenburg (1871–1955), fiul Prințului Moritz de Saxa-Altenburg. Au avut patru copii:
  1. Charlotte Agnes Ernestine Augusta Bathildis Marie Therese Adolfine (n. Potsdam, 4 martie 1899 – d. Hemmelmark bei Eckernförde, 16 februarie 1989); s-a căsătorit la 11 iulie 1919 cu Prințul Sigismund al Prusiei.
  2. Wilhelm Georg Moritz Ernst Albert Frederick Karl Konstantin Eduard Max (n. Potsdam, 13 mai 1900 – d. Rendsburg, 13 februarie 1991).
  3. Elisabeta Karola Viktoria Adelaide Hilda Luise Alexandra (n. Potsdam, 6 aprilie 1903 – d. Breiholz, 30 ianuarie 1991).
  4. Frederic Ernst Karl August Albert (n. Potsdam, 15 mai 1905 – d. Rosenheim, 23 februarie 1985).
Mariajul s-a terminat printr-un divorț la 17 ianuarie 1920. În același an, soțul ei și-a anunțat logodna cu Elena Thomas, o cântăreață de operă[1]; totuși, căsătoria nu a avut loc niciodată. În 1935 Ernst a făcut o căsătorie morganatică cu Maria Triebel.
·         1972: A decedat renumita cântăreață de jazz americana Mahalia Jackson; (n. 1911).
·         1982: Alexander Abusch, scriitor și funcționar comunist german (n. 1902)
·         1983: A murit la varsta de 68 de ani, popularul actor de comedie francez de origine spaniola, Luis de Funès. Louis de Funès (născut Louis Germain David de Funès de Galarza la 31 iulie 1914 – d. 27 ianuarie 1983) actor francez de film. S-a bucurat de un succes enorm în majoritatea țărilor Europei și vestul Asiei timp de mai mulți ani. Într-un sondaj de opinie din 1968 a fost votat cel mai popular actor francez. Majoritatea filmelor sale de succes, ca de exemplu cele din seria Jandarmul din Saint-Tropez (Le gendarme de Saint-Tropez), sunt bazate pe gaguri vizuale (slapstick); deși de Funès putea interpreta și roluri serioase cu o subtilitate suficientă, a fost renumit mai ales pentru grimasele și expresiile faciale exagerate.
·         1985: Ioan Massoff, teatrolog, prozator român (n. 1904)


·         2000: Aurel Grigoraș, dirijor român (n. 1932)

·         2001: Marie-José a Belgiei, soția regelui Umberto al II-lea al Italiei (n. 1906)
·         2006 - A încetat din viaţă Prinţul Carol Mircea (85 de ani), fratele fostului rege Mihai, fiul, din prima căsătorie, al regelui Carol al II lea şi a Ioanei Valentina Lambrino. Această căsătorie a fost anulată, însă originea regală a lui Carol Mircea a fost recunoscută în urma a două procese, în Franţa şi Portugalia. Prinţul a trăit în exil, în Franţa şi Anglia. El avea doi copii: Paul (care locuieşte în România) şi Alexandru (care locuieşte în SUA).

·         2006 - A încetat din viaţă fostul preşedinte al Germaniei, Johannes Rau (75 ani). A fost primul şef al Republicii Federale care a ţinut un discurs în limba germană în faţa Knesset-ului, Parlamentul israelian, unde a cerut scuze pentru atrocităţile comise de nazişti în cel de-al doilea război mondial. De numele său se leagă o importantă contribuţie la istorica împăcare germano-israeliană
·         2007: Henry Valen, politolog norvegian (n. 1924)
·         2008: A murit presedintele indonezian Suharto. Suharto s-a născut la 8 iunie 1921 si a fost presedinte al Indoneziei intre anii 1967-1998.
·         2009: A murit John Updike, prozator şi poet american ( romanul sau “Centaurul” a fost tradus si in limba romana); ( n.1932).  
·         2010: A murit scriitorul american Jerome David Salinger, autorul romanului “De veghe în lanul de secară”; (n.1 ianuarie 1919,New York).
·         2013: A murit comunistul sovietic Ivan Ivanovici Bodiul, fost Prim-secretar al Partidului Comunist din R.S.S. Moldovenească intre anii 1961-1980; (n.3 ianuarie 1918). În ciuda originii sale moldovenesti, a fost un prost vorbitor al limbii romane. Ivan Bodiul a fost prim-secretar al Partidului Comunist din Moldova de la 28 mai 1961 – 30 decembrie 1980. In opiniile istoricilor care au studiat perioada respectivă, Bodiul a fost un „dictator regional” tipic perioadei brejneviste. În calitate de prim-secretar al PCM, el s-a remarcat prin lupta dusă împotriva conștiinței naționale românești si a transformat RSS Moldovenească într-un cap de pod al KGB-ului în războiul subversiv purtat de URSS împotriva României; A dus o politica de deznationalizare a romanilor moldoveni si de persecutii impotriva intelectualitatii romane din aceasta republica sovietica si de rusificare a Republicii Moldova, invitând specialiști alogeni din cele mai îndepărtate colțuri ale fostei Uniuni Sovietice în detrimentul angajării în câmpul muncii a populației băștinașe care, la rândul ei, era trimisă în mod organizat în Siberia și în alte regiuni ale URSS (în special din RSFSR) pentru a schimba structura etnică a populației. A încurajat căsătoriile tinerilor nomenclaturişti cu rusoaice, acest fapt fiind un bilet de intrare în saloanele puterii sovietice. A susținut ampla campanie de falsificare a adevărului științific despre limba română și istoria națională. Grefând pe te­ma poporului şi limbii moldove­neşti, a lan­­sat critici dure împotriva regimului de la Bucureşti. Încă din anul 1965, s-a declanşat o vastă campanie propagandistică vizând pericolul presei, literaturii, radi­o­u­lui şi televiziunii româneşti. În 1968 a interzis literatura românească şi ziarele de peste Prut, acestea fiind tăinuite în fondurile speciale ale bibliotecilor si eliminat în totalitate „limba moldovenească” din spaţiul public încă la începutul anilor ’60, când în Ucraina, de exemplu, Piotr Selest a luat măsuri pentru a readuce măcar parţial ucraineana în instituţiile statului; În 1970, în faţa membrilor Co­mitetului Central (CC) al Parti­du­lui Comunist din Moldova (PCM), Ivan Bodiul (1917-2013), prim-secretarul RSSM, a „înfierat” politica lui Ceauşescu. Deoarece „propagau ideea României Mari”, i-a numit pe comuniştii români „re­acţionari”, „şovini”, calomniatori „în mod josnic” ai bolşevicilor. Altă dată s-a denunţat „răspândirea foilor volante şi a ins­crip­ţiilor cu caracter antirus, antisovietic şi proromân”
·         2015: Charles Hard Townes, fizician american, laureat Nobel (n. 1915)


Sărbători
  • Aducerea moaștelor Sf Ier Ioan Gură de Aur, Sf Marciana împărăteasa – Calendar creștin ortodox
  • În calendarul romano-catolic: Sf. Bretanion, episcop de Tomis; Sf. Angela de Merici, fecioară (1470-1540). Sf. Angela de Merici, (n. cca. 1470, Desenzano, d. 1540), s-a născut la Desenzano, în regiunea Veneto (Italia); din 1516 a trăit la Brescia. A îmbrăcat haina Ordinului al treilea al Sfântului Francisc de Assisi și a adunat în jurul ei tinere pe care le-a format în vederea exercitării faptelor de caritate. În anul 1535 a întemeiat „Societatea Sfintei Ursula” (Ursulinele) pentru educarea fetelor sărace la o viață creștină, care reprezintă primul „institut secular”. Membrii acestui ordin trăiesc în familiile lor, nu poartă veșminte călugărești, dar urmează sfaturile evanghelice (curăția, sărăcia, ascultarea). Canonizată în 1807. Sărbătorită în Biserica Catolică la 27 ianuarie.
  • Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului. Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului este ziua de 27 ianuarie din fiecare an și este prima comemorare universală a victimelor Holocaustului. Această comemorare a fost decisă prin Rezoluția Adunării Generale a Națiunilor Unite numărul 60/7 din 1 noiembrie 2005, adoptată la a 42-a ședință plenară. La 24 ianuarie 2005, în cadrul unei ședințe speciale, Adunarea Generală a Națiunilor Unite a marcat a 60-a aniversare a eliberării lagărelor de concentrare naziste și sfârșitul Holocaustului care a avut ca rezultat uciderea a 6 milioane de evrei europeni și a milioane de persoane de alte naționalități de către regimul nazist german. 27 ianuarie este data la care, în 1945, cel mai mare lagăr nazist de exterminare de la Auschwitz-Birkenau (astăzi în Polonia) a fost eliberat de armata sovietică. Înainte de rezoluția 60/7, se instituiseră zile naționale de comemorare a Holocaustului, cum ar fi Der Tag des Gedenkens an die Opfer des Nationalsozialismus (Ziua Comemorării Victimelor Național-Socialismului) în Germania, stabilită printr-un decret al Președintelui Germaniei Roman Herzog la 3 ianuarie 1996. Din 2001, 27 ianuarie fusese și Ziua Holocaustului în Regatul Unit.




ARTE 27 Ianuarie

INVITAȚIE LA OPERĂ 27 Ianuarie

Giuseppe Verdi
Ópera La Traviata de Verdi 


GIUSEPPE VERDI.- 1813-1901- Ópera - LA FORZA DEL DESTINO 



Verdi  Falstaf


 Verdi SIMON BOCCANEGRA



Wolfgang Amadeus Mozart

W.A.Mozart: Don Giovanni 


Mozart: Le nozze di Figaro 

W.A.Mozart: Die Zauberflöte:


Edouard Lalo

Édouard Lalo - Le roi d'Ys 



MUZICĂ 27 Ianuarie

Wolfgang Amadeus Mozart






Edouard Lalo
Edouard Lalo - Symphonie Espagnole, Op.21: http://youtu.be/p-C5ujRHpZw;

Edouard Lalo : Rhapsodie norvégienne: http://youtu.be/2VCTNR3kI6M;

Édouard Lalo: Cello Concerto in D minor (Complete): 




Helmut Zacharias, violonist şi şef de orchestră german





Bobby Bland (Robert Calvin), bluesman american





Nick Mason, baterist englez (Pink Floyd)




Kevin Coyne, vocalist, chitarist şi compozitor britanic (Siren)




Nedra Telley, vocalistă americană (The Ronettes)




Kim Gardner, basist american (Ashton, Gardner & Dyke)







Seth Justman, clăpar, vocalist şi compozitor american (J. Geils Band)
J Geils - Full House - (Album 1972):


Brian Downey, baterist britanic (Thin Lizzy)
Thin Lizzy 



Janick Gers, chitarist britanic (Iron Maiden și White Spirit)









Carmen Rădulescu





Miguel Drummond, baterist britanic (Curiosity Kills The Cat)
Curiosity Killed The Cat 





Narcisa Suciu





Giuseppe Verdi
The Best of Verdi: 


Mahalia Jackson
Essential Mahalia Jackson (full album): 



Aurel Grigoraș, dirijor român


 ÎNREGISTRĂRI NOI: 

Virtuoso oboe concertos: Albinioni, Bach , Marcello, Telemann, Vivaldi (Holliger, Bourgue)



7 Hour of Chopin - Relaxing Piano Music for Studying and Concentration


Debussy: Violin Sonata, Cello Sonata, Piano Trio



POEZIE 27 Ianuarie

Ion Buzdugan

Biografie
Ion Buzdugan (pe numele adevărat Ivan Alexandrovici, 9 martie 1887, Brânzenii Vechi, Bălţi – 27 ianuarie 1967, Bucureşti) a fost un poet important al Basarabiei şi un mare patriot. Dacă obţinerea independenţei acestei provincii (24 ianuarie 1918) poate fi socotită operă de obşte, unirea ei cu Patria Mamă nu s-a putut face fără intervenţia puternicei personalităţi a lui Ion Buzdugan. 
A fost singurul dintre luptătorii basarabeni de primă linie care s-a opus asocierii, în orice mod ar fi fost ea formulată, cu Rusia. Secretar al Sfatului Ţării, a redactat Actul Unirii. A proclamat Unirea la 27 martie 1918, cu mâna dreaptă pe Biblia lui Şerban Cantacuzino, pentru a dovedi, în modalitatea sacră a jurământului, latinitatea limbii pe care o vorbeau deopotrivă românii din stânga şi din dreapta Prutului.

A studiat agronomia la Gorki, literele şi dreptul la Universitatea liberă din Moscova şi a absolvit seminarul pedagogic de la Cameniţa.
Licenţiat în drept al Universităţii din Iaşi şi doctor în economie politică al Universităţii din Cernăuţi, a fost, după Unire, deputat şi senator în Parlamentul României Mari. 
Ofiţer în armata rusă în timpul primului război mondial, Ion Buzdugan a dat în vileag asasinarea regelui Ferdinand pe care o pregăteau militarii ruşi în forfota bolşevică de la Socola (Magazin istoric, nr. 10-11/1993).

Poezia lui Ion Buzdugan a fost strânsă în volumele: Miresme din stepă (1922), 
Ţara mea (1928), 
Păstori de timpuri (1937),
Metanii de luceferi (1942), 
Cântece din Basarabia (vol. I, 1921; vol. II, 1928). 

Rămâne unul dintre cei mai importanţi tălmăcitori ai lui Puşkin şi Esenin şi cel dintâi traducător al poeţilor simbolişti ruşi: Valeri Briusov, C.D. Balmont, Al. Blok etc. 

Era prietenul intim al lui Perpessicius şi al lui Camil Petrescu, pe care-l salvase de la moarte pe front, scoţându-l de sub movila de pământ creată de explozia unui obuz... 

Îmbolnăvindu-se grav, a fost internat la Institutul Oncologic (Filantropia) din Bucureşti. 

Herghelii

Pe campurile verzi caii volnicelor herghelii
Cu narile spulbera praful zilelor aurii.

De pe-un grind inalt, in lacuri, incadrate-n rame.
Le curge smoala invalmasitelor coame.

Tremura capetele lor in apele tacutului rau,
Iar luna nazuie sa-i prinda-n argintatu-i frau.

Dar sforaind, speriati de propriile umbre,
Spre noua zi s-avanta s-o stranga-n coame sumbre.

Primavaratica zi a prins sa le sune cailor in urechi,
Cu zumzetul mustelor verzi, cuprinse de strechi.

Iar mai spre seara caii prind din urechi sa toarca
Si pe campia-ntinsa, la fuga manji se-ncearca

Iar tot mai rar rasuna ecoul sub copite
Aci se-neaca-n valuri, se-agata de rachite.

Iar unda se inalta spre stele, crezandu-le aproape,
Si spuze verzi de stele cad licurici pe ape.
* * *
Dar soarele s-a stins, tacere-i pe campie.
Pastorul doar din fluier un cantec mai adie.

Si caii hergheliei, cu fruntile-aplecate,
Asculta cum suspina o inima de frate.
Ecoul ii saruta pe bot si-i mangaie pe spate

Si gandul lor ii poarta spre campuri neumblate

Iubind lumina zilei si-al noptii intuneric
O,
Patrie, eu tie cantarea mea ti-o feric!.


Graiul Tarii mele

Mandru graiu al tarii mele.
Dulce fagure de miere,
Adunat din flori de stele
Si din lacrimi de durere.

Grai strabun, marire tie,
Sfanta candela de straja,
Ca mi-ai dat tu apa vie,
S-o beau din ulcior de vraja.

Tu mi-ai leganat la vatra
Visul din copilarie
Si mi-ai daltuit, ca-n piatra,
Vorba ta cu maiestrie.

De la mare pan' la
Mures,
Pan' la
Tisa-ntunecata,
Treci prin munti si codri-iures,
Peste
Dunare, dai roata!

Slava si marire tie,
Mandru graiu al tarii mele.
Sfant izvor de apa vie,
Svon de cantec si cismele!

Lin, ca raul, curgi pe sasuri,
Adapandu-nc pamantul:
Si, sub bolti, ce nu le masuri,
Undeva, ne plangi mormantul

Tu, in cripte de biserici,
Ctitorii voievodale
Stii, ca-n inima, sa ferici,
Slova nemuririi talc!

Lasa,
Doamne si stapane.
Din colnicele sihastre,
Sa-ti culeg, cu roiu dc-albine,
Mana ta de
flori albastre.

Sub cupola
Ta divina,
Sa-ti aprind la zile grele,
O faclie de lumina,
La icoana tarii mele!


Pastorii

Campia atapi in leganari de soapte
Tacerea, izvorand din neguri de fantani,
Se furiseaza-ncet cu pasi de lupi batrani,
Fosnind peste campii prin ierburile coapte

Iar turmele de oi in ugere duc lapte
Din camp grabind la muls in strunga de la stani
De paza-n jurul lor stau veghetorii cani,
Ce latra speriat din cand in cand in noapte

S-aprinde focu-n zari si lumineaza dealul
Ciobanii stau la foc, strajuitori de creste
O doina plange trist - ce-a fost si nu mai este -

Cu vremea toate trec, si anii trec ca valul
Ci numai voi,
Pastori - o lume din poveste -Voi singuri ati ramas cu
Doina si
Cavalul!





TEATRU/FILM 27 Ianuarie

Cu Florin Piersic

Biografie
Florin Piersic (n. 27 ianuarie 1936, Cluj, România) este un actor român de teatru și film. A jucat dramă, comedie, tragedie, figuri istorice, haiduci.
Născut din părinți bucovineni (mama originară din Valea Seacă, tatăl, medic veterinar, originar din Corlata), Florin Piersic și-a petrecut copilăria în Corlata, Pojorâta și Cajvana,[3] apoi în Cernăuți și, ulterior, la Cluj, unde a urmat Liceul de băieți nr. 3 (azi, Colegiul Național Emil Racoviță).[4][5]
A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București (IATC, astăzi UNATC), promoția 1957. La doi ani după absolvire, Florin Piersic a debutat pe scena Teatrului Național din București obținând rolul titular în Discipolul diavolului. Au urmat Tragedia optimistă, Oameni și șoareci sau Orfeu în Infern, piese care au scos în evidență geniul, naturalețea și prospețimea actorului. Are o bogată activitate teatrală la Teatrul Național din București).[6]
În anii '60, Florin Piersic se căsătorește cu actrița Tatiana Iekel[7], care i-a dăruit și primul copil, pe Florin Jr.[7] A doua soție a fost tot o actriță, Anna Szeles[7], alături de care a devenit tată pentru a doua oară. În 1985 Anna Széles a cerut și a obținut divorțul și s-a mutat în Ungaria, luându-l cu ea și pe fiul lor, Daniel. În 1993, după o relație de 7 ani, Florin Piersic s-a căsătorit cu Anna Török, de asemenea originară din Cluj.[7]
În 26 ianuarie 2011 cinematograful „Republica” din Cluj-Napoca a fost redenumit în cinematograful „Florin Piersic”.[8]
De-a lungul timpului Florin Piersic a primit titlul de „cetățean de onoare” al mai multor orașe precum: Bacău, Cluj-Napoca, Caracal, Sighet, Suceava, Baia Mare, Oradea, București sau Galați.
La 10 decembrie 2012, prin decretul președintelui Nicolae Timofti, actorului i s-a acordat cetățenia Republicii Moldova. Florin Piersic a adresat o scrisoare președintelui moldovean motivând solicitarea prin faptul că acolo este primit foarte bine de oameni și se simte iubit, iar tatăl lui a activat, în calitate de medic veterinar, atât în Bucovina cât și în Basarabia (la Cernăuți, respectiv Soroca).[9]
În anul 2009 Florin Piersic înregistrează un disc de autor la casa de discuri OVO MUSIC: „Florin Piersic - Hoinărind printre amintiri în lumea muzicii lui Dan Iagnov”. Toate cele 10 melodii sunt compuse de Dan Iagnov: „O poveste de o zi”, „Latino lasciv”, „Anemone mii”, „Femeia e secretul”, „Și ploua...”, „Pe cărările vieții”, „Poveste cu un saxofon”, „Viața este o poveste”, „Cînd ninge” și „Un pas pe zăpadă”. Versurile cântecelor „Latino lasciv” și „Anemone mii” sunt scrise de Dan Iagnov. Versurile celorlalte cântece sunt scrise de Andreea Andrei.
Teatru 
·         Act venețian
·         Zbor deasupra unui cuib de cuci
·         Gaițele
·         Logodnicele aterizează la Paris
·         Oameni și șoareci
·         Străini în noapte
·         Cartea lui Iovita
·         Dulcea pasăre a tinereții
·         Heidelberg-ul de altă dată
Teatru TV
·         Visul unei nopți de iarnă
·         Ultima haltă în paradis
·         Jocul de-a vacanța
Filmografie
Debutul cinematografic s-a produs cu filmul Ciulinii Bărăganului din 1957, interpretând rolul lui Tănase. Și-a evidențiat talentul în ceea ce privește filmele istorice în Neamul Șoimăreștilor din 1965, regizat de Mircea Drăgan, și apoi a jucat în filmul care l-a făcut cunoscut De-aș fi Harap Alb (1965), regizat de regizorul Ion Popescu-Gopo.
Printre rolurile sale celebre din filme s-au numărat haiducul Anghel Șaptecai, haiducul Grigore Pintea și Mărgelatu.
·         Ciulinii Bărăganului (1957)
·         O poveste obișnuită... o poveste ca în basme (1959)
·         Aproape de soare (1960)
·         Flăcăul și focul (1960)
·         Celebrul 702 (1961)
·         Drum nou / Lada cu zestre (1961)
·         S-a furat o bombă (1962)
·         Pași spre lună (1963)
·         Neamul Șoimăreștilor (1965) - Minski
·         De-aș fi... Harap Alb (1965) - Harap-Alb
·         Răscoala (1965)
·         Tunelul (1966)
·         Șapte băieți și o ștrengăriță (1967)
·         Frumoasele vacanțe (1967)
·         Kampf um Rom I (1968)
·         Columna (1968) - Sabinus
·         Kampf um Rom II - Der Verrat (1968)
·         Eliberare (Osvobozhdenie) (1968) - Otto Skorzeny
·         Mihai Viteazul (1971) - Preda Buzescu
·         Haiducii lui Șaptecai (1971) - Anghel Șaptecai
·         Zestrea domniței Ralu (1971) - Anghel Șaptecai
·         Săptămîna nebunilor (1971) - Anghel Șaptecai
·         Aventuri la Marea Neagră (1972)
·         Parașutiștii (1972)
·         Explozia (1973)
·         Agentul straniu (1974)
·         Frații Jderi (1974) - Cristea Jder
·         Un August în flăcări (1974)
·         Ștefan cel Mare - Vaslui 1475 (1975) - Cristea Jder
·         Elixirul tinereții (1975)
·         Comoara din Carpați (1975)
·         Pintea (1976) - Grigore Pintea
·         Cuibul salamandrelor (1976) - Dan
·         Instanța amînă pronunțarea (1976)
·         Roșcovanul (1976)
·         Tufă de Veneția (1976)
·         Eu, tu, și... Ovidiu (1978) - directorul Răducanu
·         Războiul de Independență (1977)
·         Regăsire (1977)
·         Ultima frontieră a morții (1979)
·         Rug și flacără (1979)
·         Drumul oaselor (1980) - Mărgelatu
·         Rețeaua S (1980)
·         Trandafirul galben (1982) - Mărgelatu
·         O lebădă iarna (1983)
·         Galax, omul păpușă (1983)
·         Misterele Bucureștilor (1983) - Mărgelatu
·         O lebădă iarna (1983)
·         Rămășagul (1985) - zmeul
·         Masca de argint (1985) - Mărgelatu
·         Racolarea (1985)
·         Colierul de turcoaze (1986) - Mărgelatu
·         Totul se plătește (1987) - Mărgelatu
·         În fiecare zi mi-e dor de tine (1988)
·         Fix alert (2004)
·         Eminescu versus Eminem (2005)
·         Mașini- dublaj, Mack (voce vers.română) (2006)
·         Lacrimi de iubire (Serial TV) (2005) - Tatăl Alexandrei
·         Mașini 2- dublaj, Mack (voce vers.română) (2011)



Trandafirul galben (1981): http://youtu.be/blermdGxt_g;

Misterele Bucurestilor | Margelatu HQ: http://youtu.be/KTbJEV01Im4.





Romeo si Julieta - William Shakespeare





COSTUMUL POPULAR ROMÂNESC – TRADIȚII ȘI MODERNISM 27 Ianuarie
COSTUMUL POPULAR DIN MUSCEL
<iframe src="https://www.facebook.com/plugins/post.php?href=https%3A%2F%2Fwww.facebook.com%2Foctavian.dicu%2Fposts%2F1649256445112440&width=500" width="500" height="564" style="border:none;overflow:hidden" scrolling="no" frameborder="0" allowTransparency="true"></iframe>


SFATURI UTILE 27 Ianuarie

DOUĂ PAHARE CU APĂ CALDĂ PE STOMACUL GOL

Cu câteva zile în urmă mi-a sărit în ochi acest articol pe care vă rog să-l citiți! Mie mi s-a părut demn de luat în seamă și de aceea l-am preluat integral.
Iată articolul:
M-am hotarat sa scriu acest articol in speranta ca voi ajuta cat mai multe persoane care doresc sa slabeasca intr-un mod cat mai natural si printr-o metoda cat se poate de simpla.

Aceasta poveste este una personala, intrucat este vorba despre sotia mea Manuela Iacov. La insistentele ei am hotarat ca ar fi destul de interesant sa va expun si voua secretul celei mai bune metode de slabit, o metoda extrem de simpla, ce a avut un efect uimitor asupra ei.

In urma cu 8 luni de zile, intr-o seara, pregatindu-ne sa mergem la un eveniment, sotia mea a avut un exces de furie pentru ca o rochita cumparata cu cateva luni in urma, nu o mai incapea. Din acea seara pot spune ca a inceput totul.

Dupa ce a cautat si a urmat nenumarate diete timp de 2 luni de zile, insa fara a avea prea mare succes, la insistentele mele a inceput sa bea in fiecare dimineata , pe stomacul gol, doua pahare a 200 de ml de apa plata calduta, urmate de consumul a doua lingurite de miere.

Citeste mai jos pentru a afla cu ce s-a ales!

Apa si mierea au fost singurele lucruri pe care le-a consumat pana la orele pranzului!

Pot spune ca la inceput i-a fost destul de greu sa bea cele doua pahare de apa, insa dupa un timp, acest obicei a devenit o obisnuinta.

La acea vreme ea cantarea 65 de kilograme, o greutate destul de “normala” pentru o mama cu o inaltime de 1.70 m. Iata ca dupa 6 luni, Manuela cantareste 50 de kilograme!

De ce consider eu acest remediu uimitor? Pentru simplul fapt ca acesta nu a fost insotit de nici o schimbare majora a dietei pe care o avea (dimineata mai manca un covrig sau cativa biscuiti, alimente la care a renuntat). In restul zilei ea a continuat sa manance dupa bunul plac, fara sa se abtina de la ceva ce poftea. (bineinteles fara excese de genul 2-3 prajituri pe zi sau mai stiu eu ce).

Ce a fost si mai surprinzator, a fost faptul ca pe langa scaderea in greutate, sotia mea s-a mai ales si cu umatoarele lucruri:

- de 6 luni de zile a renuntat la consumul de cafea – pur si simplu nu mai simte nevoia (cafeaua a inlocuit-o cu apa calduta)

- de aproximativ 4 luni de zile nu mai are probleme cu acneea, o problema care au chinuit-o toata viata

- toata iarna ce a trecut nu a mai racit deloc (nu stiu daca este o coincidenta sau nu)

- tenul ei a devenit extrem de sanatos si luminos

- de 6 luni de zile nu s-a mai constipat ( aceasta era o problema destul de frecventa la ea)

- de 6 luni de zile este extrem de activa in viata de zi cu zi (se trezeste in fiecare dimineata la ora 6.00 si adoarme numai dupa ora 1.00 noaptea, fara sa simta oboseala)

De ce a slabit atat de mult si intr-un timp asa de scurt? 

Raspunsul ni-l ofera consumul de apa calduta pe stomacul gol, care nu face altceva decat sa-ti activeze toate organele interne. Practic intreg organismul este activat, de la creier in jos, iar metabolismul incepe sa funtioneze in parametri optimi.

Nu stiu exact sa va spun cum s-au intamplat si celelelte minuni,  insa va pot spune ca sotia mea este mai sanatoasa si mai fericita ca niciodata, si se bucura in continuare de beneficiile acestei metode extrem de simple.

Poate va intrebati ce apa plata consumam. Nu vreau sa fac reclama, insa dupa lungi cercetari si incercari, apa plata Bucovina este alegerea noastra.

Acesta a fost articolul. Dumneavoastră veți trage concluziile în privința utilității și aplicabilității! Succes!



GÂNDURI PESTE TIMP 27 Ianuarie

FEMEI CELEBRE - DESPRE VIAȚA FABULOASĂ A PRINCIPESEI MARTHA BIBESCU

” E mult prea puţină dragoste pe lume !” – Martha Bibescu
A nins mult in iarna asta. Peste tot şi peste toate. A nins la Mogoşoaia, viscolind aprig zăpada aşternută peste amintiri. În mica biserică îngheţată, sub o placă de marmură impresionantă, George Valentin Bibescu singur, aşteaptă. Ce ironie, ce răzbunare ! La poarta palatului aşteptărilor Marthei ! Acolo unde el venea rar şi stătea puţin, chemat mereu de-o iubire nouă sau de capriciile unei iubiri vechi ce agoniza zgomotos. Martha a învins. Din nou. La mii de kilometri, la Menars, alături de Emilia, unica fiică a lui Napoleon, pe vechiul domeniu al familiei soacrei sale, Martha pare că nu aşteaptă nimic. Poate doar împlinirea unui crez ca o profeţie: “Va veni o vreme când acest popor, care n-a fost cunoscut până acum, va fi luat în seamă”.





Martha Bibescu s-a născut la Bucureşti – în 1886 sau 1888 spun – cu numele Martha Lucia Lahovari şi a fost una dintre fiicele Nimfei Europa. Mai iute de mână, Franţa şi-a însuşit-o în detrimentul surorii ei mai mici şi mai naive, România. Pe piatra de mormânt epitaful sună ca o sentinţă: scriitoare franceză. Despre Martha Bibescu s-au scris multe şi se va ma scrie, cu siguranţă, pentru că subiectul e departe de a fi epuizat. Era frumoasă, cultă, bogată –“toate la un loc pentru o singură fiinţă sunt un păcat de neiertat” – definiţie dată de un om care a iubit-o cu toată puterea, lordul Thomson de Cardington. Mulţi şi-au făcut o profesie din a-i enumera iubirile. Ea însăşi coborâtoare din Mavrocordaţi, s-a căsătorit la 15 ani cu descendentul unei familii ilustre, prinţul George Valentin Bibescu.
Jurnalele ei spun cât l-a iubit şi câtă dezamăgire a trăit tânăra femeie. Frumos, fabulos de bogat, încăpăţânat, adulat de o mamă pentru care nimic altceva nu exista, George Valentin Bibescu era un om capricios, infidel şi egoist care o privea pe Martha ca pe o decoraţie: odata primită, nu mai e râvnită… Martha l-a definit perfect: “A crezut toată viaţa că e suficient să existe pentru a fi iubit, nu i-a trecut niciodată prin minte să ofere şi el ceva în schimb.” La 17 ani, privirile Marthei, dezamăgită de eşecul începutului de căsnicie, se îndreaptă către Emanuel Bibescu, vărul princiarului ei soţ. Nefericită alegere. Pasionat de istoria artei şi de vechile catedrale ale Franţei, exemplar masculin construit ireproşabil, prieten cu Marcel Proust, Emanuel Bibescu respinge amorul tinerei verişoare. Este un enigmatic, marcat de inteligenţă, bun simţ si superioritate morală. Atitudinea lui rezervată şi melancolică reprezintă o adevărată provocare pentru exuberanta Martha. Ea îi scrie rânduri aprinse, Emanuel îi impune să fie “cuminţi“. A doua mare dezamăgire…
Este o lecţie aspră pentru tânăra prinţesă care învaţă că e mai bine să se facă iubită, fără a iubi. În 1909, prinţul Wilhelm, moştenitorul tronului Germaniei se îndrăgosteşte de Martha. Atât de mult încât îi scrie lui George Valentin Bibescu, soţul Marthei, cerându-i privilegiul de a coresponda cu soţia lui “cea mai frumoasă şi mai inteligentă femeie din România”. Marthei nu-i făcuse decât impresia că e o “vulpe argintie pe întinsul zăpezii” când îl văzuse prima dată. Cu toate acestea, o săptămână petrecută în luna mai a aceluiaşi an alături de Wilhelm al Germaniei, va rămâne un reper al vieţii ei. Nu va uita niciodată momentul când a trecut, în maşina prinţului, pe sub poarta Brandenburg. Înconjurată de flori, asaltată de scrisori şi telegrame, în împrejurări în care puţine femei s-au aflat la vârsta ei, Martha îl priveşte doar ca pe un adolescent amorezat. Este flatată, dar nu îndrăgostită. Jurnalele ei o demonstrează. Martha se lasă adorată, spunându-şi în gând: “Domnind peste el, domnesc peste un imperiu.”Avea puţin peste 20 de ani!
În 1908, considerată “plictisitoare” de soţul ei, Martha trăise în interior imens pentru cei 23 de ani ai ei. Din această trăire se născuse cartea “Cele opt paradisuri” pe care Academia Franceză i-o premiază. Numai că, odată cu această primă recunoaştere, viaţa o ironizează din nou pe Martha: vărul Emanuel, tocmai el, i-l prezintă pe Charles Louis de Beauvau Craon, cel care avea să fie bărbatul vieţii ei! Descendent al vechii aristocraţii franceze, cu un arbore genealogic ale cărui rădăcini coborau în istorie până la 1500, cultivat, cu maniere perfecte, bărbatul înalt cu ochi albaştri şi mâini frumoase îi va marca existenţa. Lipsit de rezerve, direct, plin de iniţiativă, Beuavau Craon are asupra Marthei un efect la care ea nu se mai aştepta. Pasiunea, reprimată până acum, se dezlănţuie. Martha îşi pune problema divorţului, atât de imperios solicitat de Charles Louis. Împrejurările ţin cu el: George Valentin Bibescu contactase sifilis, fapt care-i provoacă Marthei un dezgust total. Aveau un singur copil, o fată. Numele princiar apunea. Martha refuză orice relaţie sexuală cu George Valentin. Beauvau Craon o iubea. Avea de ales între a-şi păstra poziţia de femeie înşelată sau de a deveni stăpâna unui întins domeniu nobiliar cu două castele şi soţia unuia dintre cei mai râvniţi burlaci ai Franţei începutului de veac, dar blamată social pentru divorţ.
Lucrurile se precipită. Martha se clatină în principiile ei descoperind că impetuosul aristocrat francez îi este egal intelectual, adică exact ceea ce dorise mereu de la un bărbat. Îl iubea de trei ani, el ameninţa cu sinuciderea, mama lui intervenise “ca în cea mai proastă farsă bulevardieră” cerându-i să nu mai “abuzeze” de fiul ei, iar contesa de Caraman Chimay, rigida mamă a lui George Valentin, o implora să nu-şi părăsească soţul. Dezorientată, traumatizată sufleteşte, Martha alege să se retragă o vreme la o mânăstire din Alger. Cel care taie nodul gordian este chiar George. Printr-o telegramă trimisă pe drum şi primită la Marsilia, o anunţă că a cumpărat de la verii lui Brâncoveni domeniul Mogoşoaia, locul pe care ea şi-l dorea demult, şi i-l dăruieşte. Răvăşită, tentată de Mogoşoaia şi urmarită de zvonul că lui Charles Louis i s-a găsit în urgenţă o soţie, Martha ajunge în Alger, la mânăstirea unde stareţă era prinţesa călugărită Ioana Bibescu. O aştepta însă o lovitură de teatru: Ioana Bibescu îşi încălca jurământul şi dezbrăca rasa carmelitelor îndrăgostită de Emil Combes, premierul francez. Avea 40 de ani şi se călugărise la 18, el avea 65 şi era anticlerical convins.
Dezamăgită Martha revine în ţară. Nu va mai încerca niciodată să-l părăsească pe George. Încercând cu disperare să uite de Charles Louis, trimis de familie într-o călătorie în Lumea Nouă, în viaţa Marthei apare Christopher Birdwood, ataşat militar la legaţia Marii Britanii, omul care i-a oferit iubirea vindecătoare. Calm, stăpânit, disciplinat, englezul ascundea cu artă latura indealistă şi romantică a firii sale. Are răbdarea de a o aştepta pe Martha să se vindece, are tăria de a o iubi dincolo de zâmbetul ei îndepărtat, adresat mereu absent, îi este alături în cel mai greu moment al vieţii ei: moartea tatălui său, Ion Lahovary. Zile în şir, închisă la Posada, nu l-a primit decât pe el. Christopher Birdwood aducea în viaţa ei ceva unic: tactul. Arta de a şti când şi ce să spui şi, mai ales, când să taci. “Kit”, cum îi spunea ea, nu cerea nimic. Îi era doar alături, iar Martha era prea obosită. Într-o seară, cu petale de trandafiri plutind în buduoarul din Mogoşoaia, i se dăruie. Pe toată perioada războiului, ea va depinde practic de sprijinul lui, înfuntând împreună acuzaţiile tot mai frecvente de spionaj.
În 1917, Emanuel Bibescu se sinucide. Fusese atins, se pare, de o boală miserioasă. Martha, aflată în zilele acelea la Saint Morritz, suferă cumplit. Va scrie în jurnalele ei despre cel dus: “El m-a învăţat să am sentimente. Nu avusesem decât idei”. În 1919 o regăsim purtându-i lui Charles Louis aceeaşi dragoste şi bucurându-se de iubirea lui Kit. Strălucea în viaţa pariziană. Era prezentă la toate marile dineuri. Şi totuşi noaptea, singură, în camera ei, îşi spune cu sinceritate: Charles Louis a fost “adevărata mea dragoste”. Tocmai se întorsese de la un dineu unde stătuse alături de lordul Thomson! În toamnă, George Valentin vine să-i ceară divorţul, oferindu-i în schimb “un fluviu de bani” şi mărturisindu-i în stilul său brutal: “Îmi eşti dragă şi tu, fireşte, dar nu îndeajuns încât să-mi petrec restul vieţii alături de tine!” Martha refuză, îi promisese soacrei ei pe patul de moarte că nu-l va părăsi niciodată. A fost ultima oară când s-a vorbit despre divorţ în viaţa Marthei.
În 1923 primeşte pentru a doua oară Premiul Academiei Franceze, de data aceasta pentru “Izvor. Ţara sălciilor” şi devine ţinta iubirii lui Henry Bertrand Leon de Jouvenel. La 47 de ani, fostul soţ al scriitoarei Colette era “o forţă a vieţii” cum nota Martha. Ea avea cu zece ani mai puţin şi era copleşită de pasiunea pur fizică pentru Jouvenel. Maestru al cuvîntului, agresiv, ambiţios şi egoist acesta era un celebru vânător de femei. Legătura lor a durat trei ani furtunoşi, presăraţi cu infidelităţile lui. Cu toate acestea, efectul asupra Marthei a fost unul pozitiv, a făcut-o mai feminină şi mai puţin arogantă. Se descoperă vulnerabilă în mâinile unui bărbat puternic şi fără scrupule, este pasionată fizic, are emoţii ieftine în aşteptarea unui telefon şi nutreşte dorinţe necunoscute până atunci. Jouvenel nu seamănă cu niciunul dintre bărbaţii din viaţa ei şi, până când temperamentalul orator şi om politic a considerat-o prea puternică şi pretenţioasă pentru gustul lui, Martha a avut timp să se descopere pe sine într-o lumină nouă.
Cu toate acestea, o iubire a traversat nealterată viaţa Marthei Bibescu. Una singură, iubirea pentru Mogoşoaia. Banii ei, cîştigaţi de pe urma vânzării moşiilor Lahovary şi de pe urma publicării cărţilor, energia, inteligenţa, bunul gust, simţul artistic au mers acolo, între zidurile palatului de lângă Bucureşti. A iubit Mogoşoaia cu toată inima. Prima noapte a lucrărilor de reconstrucţie a dormit lângă schele, într-un cort ! În 1945, Mogoşoaia îi este luată. După 33 de ani, a plecat de acolo cu doar câteva lucruri personale şi fără să gândească măcar ca nu va reveni vreodată. Iubită de regi – Ferdinand al României îi făcea lungi vizite la Mogoşoaia, Alfonso XIII al Spaniei o vizita incognito la hotel, ţarul Bulgariei îi spusese odată, îngrijorat pentru sensibilitatea ei: “Câte zile veţi petrece alături de vitele mele?” (bulgarii, adică!); această femeie a ştiut să păstreze prietenii la fel de profunde ca şi iubirile. Abatele Mugnier, confidentul şi duhovnicul ei odată cu trecerea la religia catolică, n-a ezitat până la 92 de ani să-şi consilieze fiica spirituală. A fost cel mai puternic reazem al sufletului ei de-a lungul vremii.
Alcoolicul Winston Churchill nu i-a refuzat nici sfatul, nici prezenţa ori de câte ori a putut. Ramsay McDonald un alt premier britanic, a pus toată atenţia, răbdarea şi influenţa lui la picioarele Marthei. Iar această femeie a rezistat tentaţiilor şi nu a abuzat de toate acestea niciodată. Abatele Mugnier nu se înşelase, Martha avea “darul extrem de rar al prieteniei”. Îl mai avea şi pe acela al datoriei: datorie faţă de ţară, faţă de numele pe care îl purta, faţă de familia ei, faţă de unicul copil. Martha Bibescu a fost mamă la nici 17 ani. Într-o zi de august, la Posada, în liniştea unui colţ al Bucegilor, după chinuri cumplite, a născut o fetiţă, singurul ei descendent. Era ea însăşi un copil speriat, resimţind acut lipsa tatălui ei, vegheată de soacră, femeie rece şi cu principii de neclintit, aşteptându-l pe George care lipsea zile întregi. Fiica s-a numit Valentina, după numele bunicii dinspre tată şi a crescut în umbra imensei personalităţi a mamei sale. Martha Bibescu s-a învinovăţit toată viaţa că nu a fost mai apropiată de Valentina, dar soarta i-a dat prilejul să se revanşeze.
Aproape 8 ani s-a chinuit să-şi scoată din ţară fiica şi ginerele, aflaţi aici în arest la domiciliu. În aceşti ani n-a ezitat şi nu s-a oprit nici o clipă din a căuta soluţii. Atunci şi în anii de după s-a dus toată averea Marthei: smaraldele Bibescu – bijuterii care uimiseră Europa, tablouri primite în dar, purtând semnături valoroase – tot. Până la urmă, în 1956 a reuşit să-i vadă alături de ea. Dar nu mai avea nimic în afara talentului ei. Şi l-a exploatat cît a putut. La 72 de ani, atinsă de flebită, cu o sănătate care nu fusese niciodată strălucită nu pregetă să meargă în diferite ţări ale lumii. Susţinea conferinţe şi acestea îi aduceau banii necesari întreţinerii celor doi nepoţi la şcoală şi a Valentinei, bolnavă. Acuzată de ambiţie nemăsurată, de aroganţă, de inconstanţă, având în multe pagini de jurnal cuvinte răutăcioase la adresa multora, ţinând mai mult la ranguri decât la oameni, temută din pricina replicilor spirituale si tăioase, bănuită de spionaj, Martha Bibescu nu a fost un om perfect. Abia atunci ar fi fost “plictisitoare”, vorba lui George Valentin Bibescu. Nu. Martha a fost altceva. Întotdeauna altceva, greu dedefinit, greu de înţeles, copleşitor…
O viaţă strălucitoare, dar nu uşoară. La 60 ani era încă o prezenţă excentrică. Casa Dior, a cărei reclamă vie fusese decenii, realiza pentru ea haine speciale, ca nişte fastuoase tunici, lungi până în pământ. Era cuceritoare, deşi, cum o caracterizează logodnica nepotului ei, Judy Ghica, puţin cam “imperativă”. Se bucura de o mare recunoaştere. În 1954, Academia Franceză îi conferă Marele Premiu de Literatură pentru întreaga operă, iar un an mai târziu, Academia Regală de Limbă şi Literatură Franceză a Belgiei o alege ca membru. În 1962 primeşte Legiunea de Onoare, marea ei bucurie, ceea ce aştepta de 30 de ani. Pentru Martha Bibescu, viaţa apunea glorios. Ultimii ani s-au scurs sub semnul legăturii cu Charles de Gaulle. Unii cred că a fost ultima ei mare iubire. E mult spus. Preşedintele francez a priceput însă cel mai bine cine era cu adevărat Martha Bibescu. I-a scris: “Pentru mine, dumneavoastră sunteţi personificarea Europei.”
Ea n-a vrut să fie însă decât “un martor al istoriei”. Şi a fost până la sfârşit…





 GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR  27 Ianuarie

O ORA DE BANCURI TARI CU SOACRE



la

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 12 IULIE 2024 ISTORIE PE ZILE 12 Iulie Evenimente ·           1153: Anastase IV (Corrado del Suburra), este i...

  • (niciun titlu)
      7. /14 IULIE 2021 - MUZICĂ; PE O ARIPĂ DE CÂNT MARIA TRIPON Maria Tripon Date personale Născută 14 iulie 1962  (58 de ani)  orașul  Negreș...
  • (niciun titlu)
    INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ ȘI BALET 15 Iulie Dorin Teodorescu Dedic acest material drei Dr Andreea Teodorescu! Câteva cuvinte de...
  • (niciun titlu)
    MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 15 IULIE 2020   PARTEA A TREIA - ARTE; GÂNDURI PESTE TIMP; GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR...