(1) MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
DUMINICĂ 10 FEBRUARIE 2019

Astăzi este o tristă zi în familia mea: se împlinesc patru ani de când am operat-o de cancer mamar pe draga și scumpa noastră PUFULEȚ, dar, cum este o vorbă din popor, operația a reușit, pacientul a murit! Dumnezeu să o odihnească în pace și să ne dea posibilitatea de a ne întâlni din nou, cândva, într-o altă dimensiune! Va rămâne veșnic în sufletele noastre!

RELIGIE ORTODOXĂ 10 Februarie

+) Sf Sfințit Mc Haralambie; Sf Mc Valentina; Duminica a 17-a după Rusalii - a Cananeencei

Sfântul Mucenic Haralambie a trăit în vremea împărăţiei lui Septimiu Sever (193-211) şi s-a făcut vestit cu puterea credinţei sale şi cu râvna în propovăduirea lui Hristos. El era preot al creştinilor din Magnezia, în Asia Mică. În acea vreme era mai-mare al cetăţii păgânul dregător Luchian. Deci, acesta, nesuferind cuvintele şi râvna propovăduirii bătrânului preot Haralambie, care avea atunci vârsta de 113 ani, a poruncit ostaşilor să fie prins. Fiind dus la judecată înaintea lui Luchian, Sfântul a mărturisit fără frică pe Hristos; drept aceea, dregătorul a poruncit să fie dezbrăcat de hainele sale şi, după ce i-au jupuit tot trupul cu unghii de fier, i-au tăiat fâşii de piele de pe trup. Iar Sfântul Haralambie, grav rănit, a zis: „Mulţumesc vouă, fraţilor, că, strujind trupul meu cel vechi şi bătrân, m-aţi înnoit, îmbrăcându-mi sufletul cu haina cea nouă a suferinţelor pentru Hristos”.

Văzând cei de faţă răbdarea Mucenicului în atâtea chinuri şi neîncetatele lui rugăciuni pentru toţi, mulţi dintre ei, bărbaţi şi femei, s-au lepădat de idoli şi au crezut în Hristos; iar dregătorul, cercetându-i şi chinuindu-i fără milă pe aceştia, a poruncit să li se taie capetele. Apoi Sfântul a fost legat şi dus la Antiohia, înaintea împăratului. Şi acolo, marele Mucenic a îndurat felurite chinuri şi a făcut multe minuni. Atunci însăşi fata împăratului, Galini, auzind de tăria de suflet cu care Sfântul Haralambie a răbdat cele mai grele chinuri, a crezut în Hristos şi s-a botezat.

Deci, istovit de atâtea cumplite chinuri pe care a trebuit să le îndure, Sfântul Haralambie a fost osândit la moarte prin sabie. Dar mai înainte de a fi dus să i se taie capul, s-a mutat la Domnul, la 10 februarie în anul 202.

Tot în aceastã zi, pomenirea sfintelor muceniţe şi fecioare: Enata şi Valentina şi a mucenicului Pavel.

Dintre aceste douã fecioare, Enata era din ţinutul Gaza, iar Valentina din Cezareea. Când ighemonul Firmilian sta la judecatã, a fost adusã viteaza fecioarã Enata, care fiind întrebatã dacã se leapãdã de Hristos, şi ea mãrturisind cã Hristos este Dumnezeu, a fost chinuitã cumplit. Atunci cinstita Valentina şi ea fecioarã fiind şi nesuferind sã vadã neomenia şi cruzimea celor sãvârşite, s-a umplut de îndrãznealã, şi când i s-a poruncit ca sã aducã jertfã idolilor, cãci acolo lângã scaunul de judecatã, se gãsea un jertfelnic, ea l-a izbit cu picioarele şi l-a surpat împreunã cu focul ce era pe el. Atunci tiranul mânuindu-se, a chinuit-o cumplit şi pe ea. Şi încetând a le mai chinui, a hotãrât sã fie arse în foc. Dupã aceasta a fost adus la pãtimire sfântul Pavel. Şi dupã ce a suferit mai multe chinuri şi s-a arãtat mai presus de patimi, cu harul lui Hristos, a fost osândit la moarte de sabie. Iar el, mulţumind lui Dumnezeu şi rugându-se pentru cei de o credinţã cu el, a primit tãierea cinstitului sãu cap, dându-şi duhul în mâinile lui Dumnezeu.

Cu ale lor sfinte rugãciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Duminica a 17 - a după Rusalii - a Cananeencei

Ev. Matei 15, 21-28

În vremea aceea a venit Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului. Și, iată, o femeie cananeeancă, din acele ţinuturi, ieşind striga, zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de diavol. Iisus însă nu i-a răspuns niciun cuvânt; și, apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Dă-i drumul, că strigă în urma noastră. Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă! El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti! Şi s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela.

Ap. II Corinteni 6,16-18; 7,1

Fraților, noi suntem Biserica Dumnezeului Celui viu, precum Dumnezeu a zis: «Voi locui în ei și voi umbla și voi fi Dumnezeul lor și ei vor fi poporul Meu». De aceea, «Ieșiti din mijlocul lor și vă osebiți, zice Domnul» și «de ceea ce este necurat să nu vă atingeți și Eu vă voi primi pe voi și voi fi vouă tată și veți fi Mie fii și fiice, zice Domnul Atotțiitorul». Având, deci, aceste făgăduințe, iubiților, să ne curățim pe noi de toată întinarea trupului și a duhului, săvârșind sfințenia întru frica lui Dumnezeu.

Predică la Duminica a XVII-a după Rusalii - a Canaaneencei (Pr. Ilie Cleopa)

Duminica a XVII-a după Rusalii - a Canaaneencei

„O, femeie, mare este credința ta! Fie ție după cum voiești“ (Matei 15, 28)

Iubiți credincioși,

Credința cea mare și stăruitoare a femeii cananeence a fost arătată și lăudată nu de un prooroc, apostol, ierarh sau dascăl al Bisericii lui Hristos, ci de Însuși Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, știutorul inimilor omenești (Matei 9, 2-4; Marcu 2, 6-8). El laudă în fața poporului credința cea mare a femeii cananeence. O, înțelepciune fără de margini a Mântuitorului! O, adâncul îndurărilor Lui! Vine o femeie păgână, necăjită și străină tocmai din Fenicia Siriei - după cum arată dumnezeiescul evanghelist Marcu - și îl roagă pe Domnul cu lacrimi din durerea inimii să alunge demonul din fiica ei (Marcu 7, 30).

Nu știa cine este Hristos. Auzise și ea de la alți credincioși iudei, că Iisus Hristos este din neamul lui David, împăratul și proorocul. Auzise de sfintele Sale minuni care le făcea în poporul lui Israel și credea cu toată tăria inimii sale că va face Hristos milă și cu dânsa. Această femeie străină de poporul ales, văzând mulțimea ce urma pe Mântuitorul, nu îndrăznește să se apropie prea mult de El, ci de departe strigă: „Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David, fiica mea rău se chinuiește de diavol!“ (Matei 15, 22).

Trei gânduri mari stăpâneau mintea și inima ei. Întâi, credința tare către Dumnezeu; al doilea, nădejdea ei fără de îndoială că Domnul o va asculta și-i va împlini cererea ei; iar al treilea, mila cea mare pentru suferința fiicei sale. Pe toate aceste trei gânduri le-a scos la lumină din inima sa, când a zis: „Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David!“ (Matei 15, 22). Apoi, cerând milă de la Domnul pentru ea, zice: Fiica mea rău se chinuiește de diavolul! Adică: „Doamne, dacă miluiești pe fiica mea, pe mine mă miluiești. Aceasta este durerea inimii mele și pentru aceasta strig către Tine, să faci milă cu fiica mea și să izgonești duhul cel rău din ea, care o chinuiește cumplit".

Auzind și ea de minunile Fiului lui Dumnezeu, credea, fără îndoială, că și pe fiica ei o va vindeca. Dar cu toată strigarea ei din inimă, Mântuitorul nu i-a răspuns un cuvânt (Matei 15, 23). Oare nu-i era Lui milă de ea și de fiica ei? Oare n-a venit El să caute și să mântuiască pe cel pierdut? (Matei 18, 11; Luca 9, 55). Dar de ce tăcea la strigarea îndureratei mame și nu răspundea nici un cuvânt? Iată de ce tăcea: ca să scoată la lumină un lucru mare, care era în sufletul acelei femei necăjite și străine, adică credința ei statornică și mare în Dumnezeu. Ba mai mult! Ucenicilor Mântuitorului, auzind strigarea ei, li s-a făcut milă de ea și L-au rugat pe Domnul, zicând: Slobozește-o, că strigă în urma noastră...

Dar Mântuitorul, ca și când n-ar fi băgat de seamă nici strigarea ei și nici rugămințile sfinților Săi ucenici, răspunde negativ, zicând: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel“ (Matei 15, 24). Auzind aceste cuvinte ale Mântuitorului, biata mamă îndurerată, nu se deznădăjduiește de mila Lui, ci vine și se închină cu și mai mare smerenie înaintea Mântuitorului, zicând: „Doamne, ajută-mă!“ (Matei 15, 25). Adică: „Doamne, nu mă lăsa, că singura mea nădejde numai spre mila și puterea Ta fără de margini mi-am pus și cred că vei face milă și cu mine, cea străină și nevrednică de îndurarea Ta. Căci numai Tu știi cu adevărat durerile inimii mele!"

Dar și după această stăruință din inimă, biata femeie este respinsă de Mântuitorul care zice: „Nu este bine a lua pâinea fiilor și a o arunca la câini" (Matei 15, 26). Prin câini înțelegem aici pe păgâni, pentru viața lor necurată și pentru închinarea lor la idoli, iar pe iudei îi numește fiii lui Avraam. Pâinea înseamnă facerile de bine făcute de Mântuitorul. Dar ce face îndurerata mamă, auzind că este socotită în rândul câinilor? Oare se supără? Oare hulește? Oare se deznădăjduiește de mila și de ajutorul ce-l așteaptă de la Preabunul nostru Mântuitor? Nu, nicidecum. Ci se smerește foarte în inima sa și se socotește cu adevărat în rândul câinilor, având în continuare nădejdea unui câine către stăpânul său, că până la urmă îi va arunca și ei o fărămitură de pâine, adică nu o va lăsa nemiluită cu totul. Apoi, în marea smerenie a inimii sale, îndrăznește a zice către Mântuitorul: „Da, Doamne (adică sunt câine), dar și câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor“ (Matei 15, 27).

Vedeți, fraților, credința cea tare și fără îndoială a acestei necăjite mame? Vedeți smerenia inimii ei? Este alungată ca un câine, dar nu se deznădăjduiește de cererea ei și crede cu mare tărie, că până la urmă va căpăta o fărâmitură din pâinea îndurărilor lui Dumnezeu și Stăpânului ei. Vedeți că smerenia și credința acestei femei păgâne este mai mare decât a multor creștini din zilele noastre. Care dintre credincioșii noștri se mai roagă lui Dumnezeu cu credința, cu smerenia și cu stăruința acestei femei cananeence? Nu se supără, văzându-se asemănată cu câinele, și așteaptă să fie miluită, măcar ca un câine. Iar Preamilostivul nostru Mântuitor, văzând smerenia și credința ei cea mare și statornică, ca un Atotștiutor al inimilor, văzând inima ei de mamă îndurerată pentru suferința fiicei sale, văzând că acest suflet necăjit nu și-a pierdut credința și nădejdea în mila Lui, îi răspunde: „O, femeie, mare este credința ta! Facă-se ție precum voiești! Și s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela“ (Matei 15, 28).

Ați auzit de minunile credinței celei tari și statornice ale femeii cananeence? Ați văzut că mila și îndurarea Domnului nostru Iisus Hristos, a tămăduit pe fiica acesteia de duhul cel necurat pentru credința mamei sale, iar credința ei cea statornică și stăruitoare a lăudat-o, zicând: O, femeie, mare este credința ta!

Să ne punem o întrebare: prin ce mijloace a ajuns această femeie la o credință atât de mare și statornică? Cum a ajuns ea să cunoască pe Mântuitorul, deoarece nici o revelație nu a avut, nici Sfânta Scriptură nu o citise spre a fi învățat credința cea dreaptă în Dumnezeu? Femeia cananeeancă a primit credința în Dumnezeu prin auz. Că deși nu avusese descoperire despre Hristos, nici Sfânta Scriptură nu o cunoștea, dar auzind ea de la mulți oameni despre minunile cele preaslăvite ale Domnului, a crezut cu tărie în inima ei că acest fiu al lui David este un trimis al lui Dumnezeu pentru îndreptarea și mântuirea oamenilor și că va face milă și cu fiica sa cea chinuită de duhul cel rău.

Apostolul Pavel ne-a învățat, zicând: „Credința vine prin auz, iar auzul din cuvântul lui Dumnezeu“(Romani 10, 17).

Iată cât de mare adevăr arată aceste cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel. A auzit femeia cananeeancă și a crezut cu tărie în inima sa, și prin credința ei cea mare și statornică a dobândit cele ce dorea; adică vindecarea fiicei sale. Tocmai aceasta a fost pricina pentru care Mântuitorul a tăcut la strigarea ei cea dintâi, și apoi încă de două ori a fost respinsă, la cererea sa, ca să se vadă prea luminat credința ei cea mare și statornică.

Altă pricină pentru care Iisus Hristos nu a tămăduit îndată pe fiica cananeencei, a fost și aceasta ca să arate evreilor câtă credință stăruitoare are o femeie păgână și câtă împietrire și necredință aveau cărturarii, arhiereii și fariseii, care nu numai că nu credeau în El, dar căutau în tot chipul să-L piardă (Ioan 12, 19; Luca 19, 47).

Iubiți credincioși,

Mulți dintre sfinții și aleșii lui Dumnezeu au arătat marea și statornica credință în El, precum: Noe, Avraam, Moise, sfinții prooroci, dumnezeieștii Apostoli și toți mucenicii care L-au mărturisit și și-au pus sufletul pentru El. Unii dintre aceștia au fost călăuziți direct de Dumnezeu, iar cei mai mulți de Sfânta Scriptură, care i-a condus la cunoașterea și credința în Dumnezeu, căci prin citirea Sfintei Scripturi se naște credința în Dumnezeu (Ioan 2, 3; Fapte 13, 48; 17, 11; Romani 10, 17; 16, 26; II Timotei 3, 15 ș.a.)

Iată în Evanghelia de astăzi o femeie păcătoasă, străină de neamul lui Israel, de credința cea adevărată și de citirea Sfintelor Scripturi care, numai din cele auzite de la unii oameni, crede cu atâta tărie în Mântuitorul și în puterea minunilor Lui, încât este vrednică de laudă și de mila Preabunului Dumnezeu. Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ca Dumnezeu Atotștiutor, a arătat mai înainte că mulți din păgâni vor ajunge la cunoștința de Dumnezeu și la credința cea dreaptă în El, zicând: „Și vor veni de la răsărit și de la apus, de la miazănoapte și de la miazăzi și vor ședea la masă întru Împărăția lui Dumnezeu“ (Luca 13, 29).

Care a fost pricina că această femeie cananeeancă a alergat cu atâta sârguință în urma Domnului și a cerut cu atâta stăruință ajutorul și mila Lui în nevoia ei? Negreșit că era o mamă necăjită și îndurerată cu inima, din cauza suferinței celei mari a fiicei sale care era rău chinuită de diavol. Oricine își poate închipui câtă durere și mâhnire avea biata mamă, când vedea pe fiica sa de atâtea ori căzând jos, răcnind, lovindu-se cu capul de pământ, scrâșnind din dinți și tremurând cu tot trupul când duhul cel rău o chinuia. Numai acela își poate da seama de acest lucru, care a văzut pe viu pe un om îndrăcit, când îl apucă duhul cel rău și îl muncește.

Orice om cu suflet bun și o inimă miloasă, compătimește pe asemenea oameni care, prin îngăduința lui Dumnezeu, sau din cauza păcatelor părinților sunt stăpâniți de diavoli, cu atât mai mult o mamă bună, când vede în asemenea chinuri pe fiica ei. Pentru că nimic în lume nu este mai bun, mai milostiv ca inima unei mame adevărate. Pentru a vă da seama de acest lucru, în cele ce urmează vom arăta din nou câteva înfățișări ale credinței acestei femei cananeence.

Care a fost, deci, fapta bună principală care a contribuit cel mai mult la vindecarea copilei stăpânite de diavolul din Evanghelia de astăzi? A fost credința cea tare și puternică a mamei sale. Credința ei în Fiul lui Dumnezeu era mai mare ca a noastră, ca a multor creștini de azi. Credința ei statornică, vie, neîndoielnică în Iisus Hristos a izgonit pe diavolul din fiica ei. Încă nici n-a fost nevoie s-o aducă înaintea Domnului. Prin credința mamei i-a vindecat Mântuitorul fiica de la distanță, în clipa când a rostit cuvintele: „O, femeie, mare este credința ta! Fie ție după cum voiești“ (Matei 15, 28).

Credința tare nu este legată de loc și de timp. Ea vindecă, iartă, izbăvește de primejdii, înviază din morți, indiferent de loc, de vârstă și de distanță. Noi ne rugăm în biserică pentru credincioși și ei primesc ajutor, sănătate și cele de folos, acasă, pe cale, la locul lor de muncă. Să ne întărim prin credință din exemplul acestei mame din Evanghelie. Să alungăm îndoiala în credință, nepăsarea, nesimțirea și împietrirea inimii noastre și necredința care bântuie peste lume, că de nu vom avea credință dreaptă, statornică și puternică în Hristos ca această femeie, nu ne vom putea mântui.

Credința vine din auz, spune Sfântul Apostol Pavel, adică auzirea cuvântului lui Dumnezeu. Numai că cei care seamănă cuvântul vieții și învață poruncile Sfintei Evanghelii trebuie să fie preoți ortodocși și să aibă viață creștină exemplară. Credința se întărește mai ales prin sfânta rugăciune, prin post și milostenie, prin spovedanie regulată și prin Sfânta Împărtășanie.

Femeia cananeeancă avea și credință tare, dar și rugăciune stăruitoare, căci mereu striga în urma lui Hristos: „Doamne, ajută-mi și vindecă pe fiica mea!" Nu se descuraja, deși Domnul o trecea cu vederea; nu slăbea în credință, nici nu cârtea că este asemănată cu câinii, nici nu înceta a se ruga și a striga în urma Lui: „Doamne, ajută-mi! Doamne, miluiește pe fiica mea, că rău este chinuită de diavolul!" Așa și noi să ne rugăm lui Dumnezeu: „Doamne, miluiește sufletul meu, că este chinuit de diavolul mândriei, de duhul desfrânării, de patima mâniei, a lăcomiei și a trândăviei! Doamne, scapă-ne de robia patimilor, de slăbirea credinței, de îndoiala gândurilor, de duhul necurăției, de neînfrânarea limbii și de toate cursele vrăjmașului diavol!"

Iubiți credincioși,

Mare este puterea credinței în lume! Mare a fost credința Maicii Domnului, a Sfinților Apostoli, a Sfinților Mucenici și a Cuvioșilor Părinți! Mare a fost credința părinților, a mamelor care ne-au născut și a înaintașilor noștri. Ei uneau credința cu rugăciunea, cu postul, cu milostenia și smerenia. Acestea erau virtuțile Sfinților și ale părinților noștri. Acestea erau și virtuțile femeii din Evanghelia de astăzi. Acestea trebuie să fie cununa de mărgăritare care se cere să împodobească pe creștinii noștri, inima noastră, casele noastre, copiii și viața noastră.

Credința și rugăciunea cu lacrimi au făcut cele mai mari minuni în Biserica lui Hristos și în viața creștinilor. Prin acestea se săvârșește jertfa Sfintei Liturghii și cele șapte Sfinte Taine. Prin acestea se izgonesc și astăzi diavolii din oameni, se fac minuni de vindecare la sfintele moaște și la multe icoane din țara noastră. Prin acestea dobândim iertare de păcate și mântuire.

De aceea aveți datoria să mergeți regulat la slujbele Bisericii, să duceți în familie viață cât mai curată și să vă creșteți copiii în frică de Dumnezeu. Copiii lăsați de capul lor, neduși la biserică, nespovediți regulat și nehrăniți cu rugăciunea și cuvântul lui Dumnezeu, ajung răi, bețivi, desfrânați, necredincioși și chiar ucigași de oameni. Căci dacă se depărtează de Dumnezeu, de biserică, de părinți, de rugăciune și de cele sfinte, patimile îi robesc și diavolii îi aruncă în necredință, în deznădejde și în osânda iadului.

Să aveți grijă de copii ca de lumina ochilor! Învățați-i, educați-i, mângâiați-i, duceți-i la biserică, hrăniți-i cu Trupul lui Hristos și cu cuvintele Sfintei Evanghelii, căci vom da greu răspuns pentru ei. Să cerem de la Iisus Hristos credința femeii cananeence și izgonirea patimilor din inimile noastre. Să învățăm a ne ruga cu rugăciunea ei, rostind mereu aceste scurte cuvinte: „Doamne ajută-ne să ne mântuim și să Te slăvim în vecii vecilor!" Amin.

Viața și nevoințele lui Iustin Pârvu, duhovinc român (n. 10 februarie 1919, satul Poiana Largului, județul Neamț - d. 16 iunie 2013)

Iustin Pârvu

Părintele Justin Pârvu s-a născut în 1919 în satul Petru Vodă la 10 Februarie într-o familie de români ortodocşi foarte evlavioşi, şi a fost botezat cu numele Iosif. A iubit de mic frumuseţea credinţei creştine, s-a închinoviat în 1936 în Mănăstirea Durău şi a fost călugărit în 1939, după care începe studiile la Seminarul Cernica, unde deprinde dogmele tâlcuite patristic în formele rânduite pentru liturgică, tipic, psaltică, iconografie, apologetică. Întotdeauna într-o desăvârşită împreună-glăsuire cu Biserica, niciodată nu s-a oprit din sârguinţa de a învăţa, astfel că la 94 de ani încă citea nu doar toate cărţile patristice care apăreau, dar şi cele de cultură, istorie, filozofie şi politică, pătrunzând idei complexe pe care, cu memoria sa extraordinară, le sintetiza uluitor de repede şi de plin de o seninătate milosârdnică (dar totodată şi cu note de umor), ce se pot numi cu adevărat drept apoftegmele cele mai reprezentative spiritului creştin al acestui popor.

Şi-a făcut un ideal din a împlini toate poruncile Noului Testament, între care dragostea este cea mai mare, şi Dumnezeu i-a ajutat să-şi împlinească acest dor, astfel că dragostea de Dumnezeu şi de oameni a devenit trăsătura sa fundamentală. A priceput Botezul ca pe o chemare de a împlini Evanghelia prin slujirea tuturor nevoilor de mântuire fie a Cetăţii, fie a Mănăstirii, ca pe o armonie unitară între toate mădularele Trupului lui Hristos, Biserica.

Tocmai de aceea, asemenea unui milion de români care prin naturaleţea sentimentului patriotic şi prin nobleţea celui creştin aderaseră deja la Mişcarea Legionară, atunci când părintele a intrat la seminarul de la Cernica, aflând atât profesorii, cât şi elevii, în integralitatea lor, membri ai acesteia, el însuşi astfel s-a alăturat. A avut colegi pe mulţi dintre marii părinţi şi arhierei, precum Patriarhul Teoctist, Mitropolitul Bartolomeu Anania, Arhimandriţii Sofian Boghiu, Grigorie Băbuş, Ioasaf Popa, şi Gherasim Iscu. Râvna sa pentru studiile teologice l-a numărat între cei mai buni elevi ai seminarului, dovadă că la sfârşitul anilor 60 părintele încă dădea meditaţii seminariştilor de la Mănăstirea Neamţ la dogmatică, greacă veche, franceză şi germană. După desfiinţarea Seminarului Cernica de către mareşalul Antonescu, părintele continuă studiile la Seminarul de la Râmnicu Vâlcea, iar în anul 1941, la Iaşi, este hirotonit preot de arhiereul Valerie Moglan, vicar al Mitropoliei Iaşilor. În anul 1942 se înrolează ca preot misionar pe frontul de Răsărit, de unde se întoarce cu Armata Română, în care slujeşte Sfânta Liturghie pentru soldaţii de pe front până la 23 August 1944, dată după care se întoarce la mănăstirea sa. În 2012 părintele a ctitorit primul monument pentru pomenirea eroilor români căzuţi în luptele crâncene de la Codrii Paşcanilor, locul unde se afla în August 44.

Începând cu 1946 îşi continuă studiile la seminarul din Roman. Schimbarea regimului politic l-a pus în situaţia ingrată de a accepta, ca decan de vârstă al elevilor seminarului, funcţia de preşedinte al Asociaţiei de prietenie româno-rusă din seminar. Faptul că nu a subscris nici uneia din iniţiativele bolşevice cerute de ocupanţi, ci a făcut lecţii de educaţie creştină şi naţională, a dus la arestarea sa în 14 Mai 1948, şi la condamnarea la 12 ani de închisoare. Despre aceasta a scris, în anul 2008, unui ziarist: „Legionarismul nu a fost o sectă; el s-a supus întru totul Bisericii Apostolice, învăţăturilor de credinţă ortodoxă şi a slujit Biserica lui Hristos cu multe jertfe, cu preţul vieţii multor martiri care şi-au închinat toată viaţa Bisericii şi neamului. Oameni pe care i-am cunoscut personal în închisoare şi care îşi dădeau bucata lor de pâine şi haina de pe ei celor mai neputincioşi, neputând să vadă suferinţa fraţilor lor; mai bine mureau ei, decât fraţii lor; aveau atâta forţă în mărturisirea credinţei, nu alta decât cea ortodoxă, încât mulţi dintre gardieni se îmblânzeau de puterea dragostei lor şi rămâneau muţi în faţa tăriei credinţei lor.”

Anii de detenţie au fost ani de permanentă mucenicie pentru Hristos, prin toate mijloacele folosite de regim: foame, frig, tortură, bătăi, umilinţe, privare de somn, de lumină, de aer, de comunicare. Folosind pentru osteneala rugăciunii clipele care par a fi fost insuportabil de grele, părintele a preferat vreme de 17 ani nevoinţa tăcerii, în timp ce iluştrii săi fraţi de suferinţă întru Hristos, elita intelectuală precum Petre Ţuţea, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Daniil Teodorescu, Dumitru Stăniloae, Ilarion Felea, George Manu, Nichifor Crainic, şi mulţi alţii – elită decimată sub ochii săi-, îşi dăruiau dragostea ţinând cursuri universitare celor prigoniţi. Tăcând şi ascultându-i pe fiecare, părintele a învăţat mai ales să plângă în taina inimii sale, şi s-a pogorât într-un adânc de smerenie despre care graiul nostru nu ştie mărturisi. Perioada acelor ani i-a fost zăvorârea cu care a început arderea sa de tot pentru Dumnezeu, şi pecetluirea unei taine sufleteşti de o măreţie care s-a văzut mai ales prin minunile săvârşite de Dumnezeu prin el şi în anii libertăţii, cu oblăduirea Maicii Domnului căreia i-a închinat eforturile sale de ctitor.
Periplul său prin temniţele anticreştine a fost uimitor şi prin felurile de experienţe pe care le-a putut transforma, din teribile şi demonice, în prilejuri de desăvârşire creştină. De câte ori s-a putut, a săvârşit Sfânta Liturghie pe propriul său piept, împărtăşind cu Sfintele Taine pe mulţi dintre deţinuţi, unii aflaţi chiar pe pragul trecerii din această lume. A fost torturat şi anchetat până în August 1949 la închisoarea din Suceava, de unde a fost transferat la Aiud, închisoare comunistă pentru intelectuali. Aici a rămas până în 1951, când a fost trimis în lagărul de muncă silnică de la Baia Sprie. Aici a rămas până în 1954, când a fost mutat laGherla şi apoi în alte închisori. În închisoarea Gherla, după cuvintele sale: „Nu mai eram o persoană, eram un număr, 267. Nici nu ne dădeau voie să ne strigăm pe nume; toţi purtam numere. Puteţi să vă imaginaţi aceasta?”
În 1960, la expirarea pedepsei date pentru a fi crezut în Hristos, a fost întrebat ce va face după ce va fi eliberat, şi a răspuns: „O iau de unde am lăsat-o cu slujirea Bisericii!” Pentru acest cuvânt a primit încă 4 ani de închisoare fără condamnare, pe care i-a executat în Delta Dunării, în teribilul lagăr de la Periprava. N-ar fi putut îndura despărţirea de fraţii săi întru Hristos pe care Dumnezeu i-a chemat prin mucenicie la Sine, dacă nu i s-ar fi descoperit de la Maica Domnului că are de împlinit încă o lucrare până ce va primi şi el un sfârşit de mucenic. Această lucrare este redeşteptarea conştiinţei muceniceşti şi mărturisitoare a tuturor creştinilor, a cărei biruinţă se vede astăzi prin înrâurirea sa în întreaga lume creştină. Un aspect la fel de important al acestei lucrări este cea privitoare la monahism, în care a adus reînvierea chipului de chinovie vasiliană şi pahomiană, care îmbină laturile filantropică, catehetică şi duhovnicească.

Propovăduirea pocăinţei şi apropierea venirii Domnului şi a sfârşitului lumii sunt identic acelaşi mesaj pe care prorocii, apostolii, toţi sfinţii, şi Însuşi Mântuitorul l-a adus pe pământ, iar părintele dimpreună cu Cuvântul lui Dumnezeu a rostit neobosit, mai ales în ultimii ani, acelaşi îndemn către pocăinţă. Ortodoxia învăţăturilor părintelui, (fie cele direct adresate poporului, fie cele transmise cu binecuvântarea sa prin ucenici), este la fel de fără prihană ca şi nobleţea jertfei sale pentru neam, astfel ca mulţimea celor ce l-au vrăjmăşit să amuţească înaintea unui adevărat slujitor al lui Dumnezeu, neaflând cusur în cuvintele şi faptele sale.
La întoarcerea în casa părintească, după 14 Mai 1964 când a fost eliberat, mama părintelui, Ana, despre care el însuşi spunea că „era o sfântă”, la scurtă vreme s-a mutat la Domnul, şi este cinstită şi azi de biserica locului. Apoi, fiindcă i s-a refuzat întoarcerea în mănăstire până în 1966, părintele a lucrat ca muncitor forestier, an când chiar la iniţiativa ofiţerului de securitate care îl avea sub observaţie, a fost reprimit în monahism la Mănăstirea Secu din judeţul Neamţ, unde i-a avut ca duhovnici pe părintele Epifanie Acatrinei şi pe părintele Antim Găină, un preacuvios şi sfânt ce în vara anului 1974 a răposat în braţele Părintelui Justin, care mereu l-a dat pe duhovnicul său pildă de cea mai autentică şi mai înaltă viaţă monahală.
După ce în 1975 a reuşit să primească aprobarea regimului să călătorească în Sfântul Munte Athos, pentru faptul că, deşi i s-a sugerat să rămână acolo, a preferat să se întoarcă în ţară, autorităţile l-au mutat cu domiciliul obligatoriu la Mănăstirea Bistriţa, lângă Piatra Neamţ. Aici, împreună cu alţi duhovnici mari ai acelei vremi, s-a îngrijit de bună-starea duhovnicească şi de educaţia creştină şi naţională a tuturor creştinilor care l-au căutat. Mulţi dintre ei au ales de atunci calea monahismului sau a preoţiei. Faima sa de bun duhovnic şi iscusit pedagog, chiar dacă i-a adus multe necazuri de la autorităţile regimului ateu, l-au făcut cunoscut în multe părţi ale ţării şi ale lumii ortodoxe, şi nu a încetat să sporească de atunci.
În toamna anului 1991, după o scurtă reîntoarcere la Mănăstirea Secu, a venit în satul natal, Petru Vodă, şi, cu binecuvântarea ÎPS Părinte Daniel Ciobotea, Mitropolit pe atunci iar astăzi părinte Patriarh, să pună temelia mănăstirii de călugări, cu hramul Sfinţilor Arhangheli.
În 1992 a început rânduiala athonită la Petru Vodă, cu binecuvântarea episcopului vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor, prezent la sfinţirea bisericii. Dorinţa fierbinte a părintelui stareţ a fost de a închina mănăstirea generaţiei jertfite pentru Hristos în temniţe, ale căror sfinte moaşte odihnesc şi în raclele din biserică, şi în cimitirul mănăstirii, precum părintele Gheorghe Calciu, părintele Ştefan Marcu, poetul Radu Gyr, Tudor Popescu, şi ceilalţi. Evocându-i pe Sfinţii închisorilor, a zis: „Mi-e atât de dor de ei şi atât de tare mă bucur la gândul că ne vom vedea, cu mult mai mult decât la gândul că mă voi vedea cu părinţii mei”.
Petru Vodă a devenit în scurtă vreme o adevărată vatră de înaltă trăire şi cugetare ce a primenit şi a însufleţit întreaga viaţă românească. Oaza de libertate duhovnicească creştină, prin păstrarea neştirbită a învăţăturii de credinţă ortodoxă şi a adevărului istoric al poporului român, fac din această mănăstire testamentul limpede al Voii lui Dumnezeu propovăduite şi împlinite de părintele stareţ Justin. S-a sârguit mai presus de orice să prindă în noi chip Hristos, uniţi prin frăţietatea aceluiaşi părinte duhovnicesc. Iubirea părintelui Justin pentru noi, ucenicii, este chip al asemănării iubirii Domnului pentru sfinţia sa.
În toate ctitoriile şi slujirile sale părintele a avut o deosebită grijă să fie făcute după rânduiala şi cu binecuvântarea Bisericii. Ca finanţare a folosit numai donaţiile credincioşilor, în integralitatea lor, aşa încât la ridicarea mănăstirilor sale a participat întreaga ţară, ca un simbol al biruinţei Duhului Sfânt şi al unităţii duhovniceşti şi liturgice al cărei păstor iubitor este. Părintele s-a implicat activ atât în cele mai de detaliu, cât şi în cele mai înalt-conceptuale aspecte ale vieţii ortodoxe româneşti. Aceasta a făcut-o mai ales ca duhovnic, dar şi ca ctitor al multor schituri, mănăstiri şi biserici de mir din toată ţara. Mănăstirea Sf. Iustin Filosoful şi sfinţiţilor mucenici români, ctitorită împreună cu alţi 3 supravieţuitori ai temniţei de atunci pe locul lagărului de muncă de la Poarta Albă (Canal), unde au pierit atâţia preoţi, i-a adus cea mai înaltă mulţumire sufletească, ca astfel şi România să-şi poată cinsti cum se cuvine mucenicii.
Din anul 1999, a început să ridice Mănăstirea de maici din Paltin-Petru Vodă, mănăstire la început doar axată pe programul filantropic (găzduind un spital-azil de bătrâne, o şcoală internat de copii, un laborator de plante medicinale, cabinete medicale), iar pe măsură ce mănăstirea a devenit cea mai mare chinovie din ţară, numărând 170 de suflete, a devenit şi un centru de propovăduire a cuvântului ortodox, prin lucrul la cărţi patristice şi publicaţii apologetice, precum revistaAtitudini.
S-a silit în tot chipul mărturisit de Paterice şi în fiecare clipă şi către Împărăţia Cerurilor dinlăuntrul său şi din al fiecărei persoane pe care o întâlnea, fie faţă către faţă, fie pentru care se ruga. A preţuit mai mult ca orice curăţia credinţei trăită prin curăţia inimii, nedespărţind niciodată cugetarea cea dreaptă de vieţuirea cea sfântă, astfel ca toată viaţa sa să se facă adeverire a Evangheliei lui Dumnezeu-Cuvântul. A urmărit ca Scriptura să se plinească prin faptele sale, şi ca totul în viaţa lui să slujească mântuirii oamenilor, atât prin efortul mărturisirii grăite, cât şi prin nevoinţa riguroasă şi permanentă, nevoinţă mai presus de fire pe care a sporit-o până la sfârşitul vieţii acesteia. În anii petrecuţi ca stareţ, programul zilnic al părintelui era:
- prezenţa fără lipsă de la Sfânta Liturghie,
- între 14 şi 18 ore pe zi (!) slujirea credincioşilor veniţi din toată lumea cu cea mai diversă gamă de suferinţe, pentru care găsea mereu cel mai potrivit leac
- aspra postire, şi gustarea abia noaptea târziu a puţină hrană
- citirea pravilei şi a cărţilor Sfinţilor Părinţi
- odihna 2-3 ceasuri pe noapte
Minunile dumnezeieşti arătate prin părintele Justin sunt nenumărate, de la frecventele cazuri de cancer vindecate, la dezlegarea naşterii de prunci, la exorcizarea cazurilor celor mai grave, la izbăvirea de patimi îndelungate şi grele, la schimbarea totală a celor mai nefericite caractere, la obişnuitele dovezi de străvedere şi înainte-vedere. Mărturiile acestor minuni abia de acum înainte pot fi notate şi publicate, ştiută fiind desăvârşita smerenie a părintelui, care nu suferea să audă despre sine vreun cuvânt de laudă cât era încă în trup, însă care acum cu siguranţă şi-ar dori ca prin cunoaşterea lor să fie slăvit Numele lui Dumnezeu, spre bucuria tuturor.
Viziunea creştină şi harul faptelor, cuvintelor şi existenţei părintelui Justin au demonstrat că Biserica este chivotul vieţii veşnice şi temelie a societăţii româneşti, având parte de o evlavie populară întocmai cu cea către marii sfinţi ai Bisericii, cât şi o înrâurire de unitate şi de întărire întru credinţă asupra ţării şi a neamului românesc precum marii şi drept-credincioşii voievozi. Chipul cuvios şi pătruns de Duhul Sfânt al sfinţiei sale va rămâne veşnic în inimile celor ce l-au cunoscut drept cea mai sublimă şi mai sfântă persoană cu care Dumnezeu a învrednicit acest neam.
Ca duhovnic, urmând cu mare rafinament pilda Învăţătorului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, părintele a îngrijit cu o fără cusur dreaptă-socoteală şi negrăită milostivire desăvârşita libertate a fiilor săi, nepunând pe nimeni în vreun şablon, ci a observat cu precizie ipostasul sufletului şi chemarea celui de sub patrafir şi s-a luptat să pună în sfeşnic lumina pe care Dumnezeu a aprins-o în fiecare dintre noi prin Sfântul Botez, amintind prin însăşi viaţa sa cuvântul dumnezeiesc care l-a chemat şi care şi pe noi ne cheamă: Fiţi Sfinţi, precum Eu sunt Sfânt! Sfârşitul mucenicesc prin cele 40 de zile de cumplite suferinţe (timp în care a cerut să fie tuns în Marea Schimă tot cu numele Justin), l-a trăit cu o impecabilă demnitate şi plinătate de har care au mărturisit tuturor că era purtător de Dumnezeu, precum este scris: “Cel ce a devenit un singur duh cu Dumnezeu prin darul Harului, şi cel ce pătrunde dumnezeieşti taine prin dorirea de Dumnezeu a inimii lui spre iconomia comuniunii Bisericii, unul ca acesta străluceşte şi este cinstit spre slava Treimii celei de viaţă făcătoare în vecii vecilor. Amin.” (Sfântul Symeon din Muntele Minunat)
Sfinte preacuvioase părinte Justin, bucură-te, intrând în bucuria Mirelui Tău! Şi fiindcă acum ai aflat îndrăzneală de mare mucenic – căci pentru păcatele noastre ai pătimit -, roagă-te să aflăm şi noi har înaintea lui Dumnezeu şi să nu ne părăsească milosârdia Lui, ci să primim vreme de pocăinţă înaintea venirii Sale celei prea-slăvite. Ci, o, grabnic-ascultătorule al celor sărmani, cere Domnului să nu ne lipsească de tine nici în cele ce vor fi în veacul acesta, nici în cel ce va să fie, ci să fim întru duhul dragostei sfinte cu toţii una, precum şi pe tine împreună cu Dumnezeu unit te-a făcut. Amin!

Viața și nevoințele lui Ioanichie Bălan, duhovnic și arhimandrit

Ioanichie Bălan (n. 10 februarie 1930, Stănița, județul Neamț - d. 22 noiembrie 2007, Mănăstirea Sihăstria) a fost un cunoscut duhovnic și arhimandrit român.

După ce a absolvit Liceul comercial din Roman, în 4 noiembrie 1949, a venit la Mănăstirea Sihăstria. Se tunde în monahism de către IPS Sebastian Rusan, la data de 14 aprilie 1953 și este hitoronit diacon la data de 15 aprilie1953. Între 1949 – 1971 îndeplinește în Mănăstirea Sihăstria ascultările de casier, contabil, secretar și ghid al mănăstirii. 

Începînd cu anul 1955 se face remarcat ca un bun predicator și, mai ales, ca un apreciat scriitor. Între1971 – 1990, sub presiunea autorităților comuniste, ierodiaconul Ioanichie Bălan este transferat la Mănăstirea Bistrița, județul Neamț. Între 1971 – 1975 urmează cursurile Institutului Teologic Universitar din București pe care îl absolvă cu licența „Chipuri de călugări îmbunătățiți din mănăstirile nemțene“. 

A fost hirotonit ieromonah de către IPS Teoctist 2 februarie 1979, hirotesit apoi protosinghel în 1984 și arhimandrit în 1992. În 1990 revine la mănăstirea Sihăstria unde își continuă activitatea misionară de popularizare a credinței ortodoxe.

Volume tipărite

·         Patericul românesc (București, 1980)

·         Vetre de sihăstrie românească (București, 1981)

·         Convorbiri duhovnicești (vol. I, Ed. Episcopiei Romanului, 1984; vol. II, 1988)

·         Mărturii românești la locurile Sfinte (Ed. Episcopiei Romanului 1986)

·         Istorioare duhovnicești (1991)

·         Călăuza ortodoxă în biserică (Iași, 1992),

·         Călăuza ortodoxă în familie și societate (Iași, 1993)

·         Rînduiala Sfintei Spovedanii și a Sfintei împărtășanii (Iași, 1993)

·         Părintele Paisie duhovnicul, (Iași, 1993)

·         Părintele Cleopa duhovnicul (Iași, 1994)

·         Convorbiri cu teologi ortodocși străini (Iași, 1994)

·         Viața Părintelui Cleopa (1999)

·         Sfinte Moaște din românia (1999)

·         Sfinte Icoane făcătoare de minuni din România (1999)

·         Versuri duhovnicești (2006 și 2008)

ISTORIE PE ZILE 10 Februarie

Evenimente

·       1258 – MONGOLII DISTRUG BAGDADUL. Oastea mongola a lui  Hulagu Khan fiul cel mare al lui Genghis Khan, dau asaltul final asupra infloritorului oras  Bagdad si masacreaza populatia. Califul Al Musta’sim este ucis fiind calcat in  picioare de caii mongolilor. Este sfarsitul dinastiei  Abbasizilor.

·         1355: Regele Ludovic I al Ungariei confirmă înțelegerea cu domnul Nicolae Alexandru, care în schimbul unor garanții de securitate, a acceptat suzeranitatea regală maghiară asupra Valahiei Transalpine ("Țara Românească")

·         1388: Se mentioneaza pentru prima dată, orașul–cetate Suceava, drept capitală a statului medieval Moldova.

·         1763 – Tratatul de la Paris pune capăt războiului de  sapte ani cunoscut si sub numele de razboiul franco-indian. Franta cedeaza Canada, Angliei. După şapte ani de război continuu, Franţa şi Marea Britanie au semnat în această zi în 1763 Tratatul de la Paris care a pus capăt ostilităţilor dintre cele două mari puteri europene. Franţa pierde toate coloniile sale din America de Nord ,cedand Canada, Valea Ohio şi malul stâng al Mississippi, Dominica şi Insulele Grenadine.Frantei ii raman insulele Saint-Pierre şi Miquelon, astăzi încă franceze.

·         1819:  Simon Bolivar este numit președinte al Venezuielei și comandant suprem al armatei revoluționare. Simón José Antonio de la Santísima Trinidad Bolívar y Ponte Palacios y Blanco, cunoscut mai mult ca Simón Bolívar (n. 24 iulie 1783 în Caracas, Venezuela – d. 17 decembrie, 1830, în Santa Marta, Columbia) a fost conducătorul unor mișcări de independență în America de Sud, numite uneori „Războiul lui Bolívar”. Educația primită de Bolívar la San Mateo și Madrid conturează clar modul de gândire al Liberatorului. Indieni, mulatri, metiși, creoli, negri, sclavi ori liberi, pentru Simón Bolívar sunt toți locuitori egali ai Venezuelei. Nu acceptă ideea de sclavie și chiar și-a eliberat pe ai lui când împrejurările i-au permis. Dorea independență și emancipare pentru statele sud americane pe care le vedea prospere într-o federație sub conducerea unui singur om, dar nu voia sa fie el acela. Urăște ideea aducerii unui „rege al Americii”. Admira geniul lui Napoleon și ideile lui militare, dar a fost dezgustat de pretenția lui de fi împărat și de modul tiran în care guverna în Franța și în Imperiul Francez. Când se întoarce la Caracas, în iulie 1807 bărbatul de 24 de ani nutrește dorința de a rupe lanțurile stăpânirii spaniole, aprobând părerile baronului german că America spaniolă este coaptă pentru a fi liberă; are însă nevoie de un mare bărbat care să înceapă opera. Când Francisco de Miranda pornește în 1806 din New York expediția de eliberare a Venezuelei, crede că acesta este „marele bărbat” dar se înșală; expediția eșuează. Condițiile politice din Europa au avut repercusiuni asupra statelor din America, iar valul stârnit de Napoleon a generat și dorința de eliberare a coloniilor ca Bătălia de la Ayacucho.

·         1840: Regina Victoria a Marii Britanii s-a casatorit cu printul Albert de Saxa Coburg – Gotha. Din această căsătorie s-au născut nouă copii: Victoria, Edward (mai târziu rege) Alice, Alfred, Helena, Louise, Arthur, Leopold, Beatrice.

·         1841: A intrat în vigoare "Actul uniunii", ce confirma oficial unirea Canadei Superioare cu Canada Inferioară (actul fusese semnat în 1840).

·         1864:  Este adoptată legea pentru organizarea puterii armate în România.

·         1867: Are loc, la Iași, premiera piesei "Răzvan vodă", de B.P. Hașdeu, prima dramă istorică românească importantă

·         1882: Bogdan Petriceicu Hașdeu este ales membru al Societății de lingvistică din Paris. Bogdan Petriceicu Hasdeu, născut Tadeu Hîjdeu, (n. 26 februarie 1838, Cristinești, Hotin, actualmente în Ucraina – d. 25 august 1907, Câmpina) scriitor și filolog român din familia Hâjdău, pionier în diferite ramuri ale filologiei și istoriei românești. Academician, enciclopedist, jurist, lingvist, folclorist, publicist, istoric și om politic, Hasdeu a fost una dintre cele mai mari personalități ale culturii române din toate timpurile.

·         1904: Împăratul Japoniei a declarat, în mod oficial, război Rusiei, condamnând pretențiile rusești asupra Coreei și Manciuriei

·         1921: În cadrul alegerilor parlamentare parţiale de la Soroca (România), Constantin Stere a întrunit o majoritate covîrşitoare de voturi, el candidînd din partea Partidului Ţărănesc Basarabean.

·         1933: In turul 13 al unui meci de box la Madison Square Garden din New York , Primo Carnera il invinge pe Ernie Schaaf. Schaff va muri 4 zile mai târziu in urma contuziilor.

·         1938: Are loc înlăturarea, după 44 zile, a Guvernului Octavian Goga (28 decembrie 1937 – 10 februarie 1938). Guvernul Goga a fost creat de Partidul Național Creștin din România, partid rezultat din fuziunea la 14 iulie 1935 la Iași a Ligii Apărării Național Creștine (condusă de Alexandru C. Cuza) și a Partidului Național Agrar (condus de Goga). După demisia Guvernului, Regele Carol II-lea istaurează dictatura personală, a cărei realizare o urmărea încă de la urcarea pe tron, şi numeşte în fruntea guvernului pe patriarhul Miron Cristea. Constituţia din 1923 a fost suspendată şi a fost elaborată o nouă lege fundamentală care a fost promulgată pe 27 februarie 1938. Prin aceasta, regele îşi aroga largi prerogative executive şi legislative. Prin aceste două acte a avut loc o schimbare a formei de guvernămînt din România. Monarhia îşi asigura o poziţie dominantă în sistemul politic al ţării, iar instituţiile statului erau subordonate lui Carol al II-lea. Pe 30 martie 1938 a survenit lovitura decisivă aplicată de Carol formaţiunilor politice. Este publicat decretul-lege de dizolvare a asociaţiilor, grupărilor şi partidelor politice. În urma acestui decret, Partidul Național Creștin îşi încetează activitatea. La 9 decembrie 1919, guvernul român (prim-ministru fiind generalul Constantin Coandă) a semnat cu Puterile aliate și asociate „Tratatul asupra minorităților”, conform căruia România acorda cetățenia deplină și egalitate în drepturi tuturor minorităților în cadrul noilor granițe în schimul recunoașterii de către Puterile aliate a acestora. Tratatul a fost legiferat ulterior prin Constituția din 29 martie 1923 și legea din 25 februarie 1924, prin care toți locuitorii foști cetățeni ai Austro-Ungariei și ai Republicii Federative Sovietice Socialiste Ruse care aveau domiciliu administrativ în Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș la 1 decembrie 1918, în Bucovina la 28 noiembrie 1918 și în fosta Basarabie țaristă la 9 aprilie 1918, dobîndeau cetățenia română, cu drepturi depline. Guvernul prezidat de Octavian Goga, a publicat la 21 ianuarie 1938 Decretul nr.169 de revizuire a cetăţeniei, prin care evreii cetăţeni români urmau să-şi redovedească cu acte dreptul la cetăţenie, în conformitate cu legea din 25 februarie 1924, în termen de 20 de zile de la afişarea listelor pe comune şi oraşe. Ca urmare a acestui decret a fost revizuită situaţia a 617.396 de evrei, dintre care 392.172 (63,50%) şi-au păstrat cetăţenia română, iar 225.222 (36,50%) şi-au pierdut-o. Cei peste 200.000 de evrei, cu cetăţenia pierdută, au primit certificate de identitate valabile pe un an, cu posibilitatea de prelungire. Erau consideraţi străini fără paşaport şi supuşi regimului juridic ca atare. Guvernul Goga justifica acest decret prin faptul că între anii 1918 şi 1924 în România s-au infiltrat evrei din fosta Austro-Ungaria şi Republica Federativă Sovietică Socialistă Rusă.   Pe 5 mai 1938, omul politc și poetul Octavian Goga suferă un atac cerebral şi intră în comă. Două zile mai tîrziu se stinge din viaţă, la vîrsta de 57 de ani, iar pe 11 mai la Ateneul Român se desfăşoară funeralii naţionale, timp de trei zile. Este înmormîntat, conform propriei dorinţe, la conacul său de la Ciucea.

·         1939: In timpul razboiului civil spaniol trupele nationaliste conduse de generalul Franco ocupa Catalonia si inchid granita cu Franta.

·         1940: Incep deportarile in masa a polonezilor din estul Poloniei recent ocupat de Uniunea Sovietica.

·         1941: Marea Britanie rupe relațiile diplomatice cu România și extinde asupra ei măsurile de blocadă

·         1942: Primul Disc de Aur a fost decernat de catre Compania RCA VICTOR americanului Glenn Miller, pentru melodia "Chatta Nooga Choo Choo"

·         1945: Armata 1 româna desfășoară operația pentru zdrobirea bastionului inamic din Munții Javorina (Cehoslovacia) (10 februarie – 18 martie)

·         1945 - Frontul Plugarilor, partidul lui Petru Groza, lansează o chemare către ţărani prin care acesţia erau chemaţi să treacă la împărţirea pămîntului moşierilor, asigurînd că guvernul FND "va consfinţi prin lege lucrările de confiscare a moşiilor şi de împroprietărire a ţăranilor". În lipsa oricăror reglementări legale, aceste acţiuni au dus la jafuri şi abuzuri cumplite.

·         1947: Delegația Guvernului român semnează, la Paris, Tratatul de pace cu Puterile Aliate și Asociate. României i se recunosc drepturile legitime asupra Transilvaniei de Nord și i se impune plata unor despăgubiri, în contul reparațiilor de război

·         1947: Italia a retocedat Iugoslaviei Dalmația ocupată în timpul războiului

·         1955: România și Iugoslavia au semnat un acord cu privire la stabilirea regulilor de navigație în sectorul comun al Dunării.

·         1960: Ia ființă în senatul francez un grup parlamentar de prietenie Franța-România, cuprinzînd personalități marcante din toate partidele politice.

·         1962 – Schimb de spioni. Pilotul avionului  U2 doborat de sovietici, Francis Gary Powers, este schimbat  cu Rudolph Abel, un spion sovietic deţinut de către Statele Unite ale Americii. Francis Gary Powers (n. 17 august 1929, Jenkins, Kentucky; d. 1 august 1977, Encino, Los Angeles, California) a fost un pilot american, care într-o acțiune de spionaj aerian a fost doborât la Ekaterinburg (Ural) de artileria antiaeriană sovietică. La 10 februarie 1962 el a fost cedat de sovietici Statelor Unite ale Americii, în schimbul agentului sovietic Rudolf Ivanovici Abel. Schimbul a avut loc pe podul Glienicke, un pod peste Havel care lega Berlinul de Vest cu Potsdam (RDG).

·         1965: Adunarea Generală a ONU alege România ca membru al Consiliului Economic și Social pentru o perioadă de trei ani.

·         1968: S-a înființat Societatea de Științe Istorice din România.

·         1970 - Reprezentativa de handbal masculin a României cucereşte pentru a treia oară consecutiv titlul de campioană mondială.

·         1990: Curtea Supremă de Justiție, sesizată de Procuratura Generală, hotărăște trimiterea în judecată pentru complicitate la genocid, în perioada timișoreană a Revoluției din decembrie 1989, pe membrii comandamentului instituit la Timișoara pentru înăbușirea și reprimarea Revoluției.

·         1997: Super calculatorul Deep Blue , fabricat de IBM, l-a înfrânt la șah pe campionul mondial Garry Kasparov. În mai 1997, Gari Kasparov a jucat la New York o partidă de șah cu supercomputerul IBM Deep Blue. Evenimentul a fost urmărit de milioane de oameni în timp real pe site-ul IBM. Din șase partide desfășurate pe parcursul a nouă zile, Kasparov nu a reușit să învingă computerul decât în prima partidă; în următoarele a obținut remiză, iar în timpul ultimei partide a renunțat, cedând nervos.

·         2003: Franța și Belgia se opun, la NATO, cererilor americane privind acordarea de sprijin pentru Turcia, în cazul unui atac împotriva Irakului. Franța, Rusia șiGermania adoptă o declarație comună, care se referă la prelungirea inspecțiilor din Irak.

·         2005: Coreea de Nord anunta ca poseda arme nucleare.

·         2006: A 20-a ediție a Jocurilor Olimpice de Iarnă de la Torino. Participă 2.500 de atleți din 85 de țări. (Italia, 10-26)

·         2009: Pentru prima dată are loc coliziunea a doi sateliți artificiali care orbitau în jurul Pământului, unul american și celălalr rusesc. Coliziunea s-a produs la ora 16:56 UTC la 789 km deasupra Peninsulei Taimîr, în Siberia; viteza sateliților în timpul coliziunii a fost estimată la 11,7 km/s.

Nașteri

·         1606: Christine a Franței (franceză Christine de France) (n. 10 februarie 1606- d. 27 decembrie 1663) a fost regentă a Savoiei între 1637 și 1663.

Christine s-a născut la Paris, a fost fiica regelui Henric al IV-lea al Franțeiși a celei de-a doua soții, Maria de Medici. Ca fiică de rege, ea a fost Fiică a Franței. Era sora mai mică a lui Ludovic al XIII-lea al Franței și a Elisabetei de Bourbon, regină a Spaniei, și sora mai mică a lui Gaston, Duce de Orléans și a Henriettei Maria, regină a Angliei.

S-a căsătorit cu Victor Amadeus I, Duce de Savoia pe 10 februarie 1619la Paris. Soțul său era fiul lui Charles Emmanuel I, Duce de Savoia și al soției sale Caterina Micaela a Spaniei. Caterina Micaela era la rândul ei fiica lui Filip al II-lea al Spaniei și a Elisabetei de Valois. Victor Amadeus a devenit Duce după moartea tatălui său în 1630 dar a murit în 1637. Christine a Franței a devenit regentă pentru cei doi fii ai săi: Francis Hyacinth și Charles Emmanuel II.

Maurice de Savoia împreună cu fratele său mai mic Thomas și-au disputat puterea cu cumnata lor Christine. Când primul ei fiu, Francis Hyacinth, a murit în 1638, ambii frați au început războiul civil piemontez având suport spaniol. Cele două partide au fost numite principisti(suporteri ai prinților) și madamisti (suporteri ai regentei).

După patru ani de lupte, Christine a fost victorioasă grație suportului militar francez. Nu numai că a păstrat ducatul pentru fiul ei dar ea a împiedicat Franța să dețină prea multă putere în Ducat. Când pacea a fost încheiată în 1642, Maurice s-a căsătorit cu nepoata sa în vârstă de paisprezece ani, Louise Christine, abandonând titlul de cardinal. Christine a condus Ducatul de Savoia până când fiul ei a putut prelua puterea.

A murit la Torino în 1663.

Copii: 

• Ludovic Amadeus (1622 - 1628)
• Louise Christine (27 iulie 1629 - 14 mai 1692), căsătorită cu unchiul ei Maurice de Savoia
• Francis Hyacinth (14 septembrie 1632 - 4 octombrie 1638), Duce de Savoia
• Charles Emmanuel II (20 iunie 1634 - 12 iunie 1675), Duce de Savoia
• Margaret Yolande (15 noiembrie 1635 - 29 aprilie 1663), căsătorită cu Ranuccio II Farnese, Duce de Parma
• Adelaide Henrietta (6 noiembrie 1636 - 18 martie 1676), căsătorită cu Ferdinand Maria de Wittelsbach, Elector de Bavaria
• Catherine Beatrice (6 noiembrie 1636 - 26 august 1637)

* 1766: Benjamin Smith Barton (n. 10 februarie 1766 – d. 19 decembrie 1815) a fost un botanist, naturalist și fizician american.

Tatăl lui Barton, reverendul Thomas Barton a fost un imigrant irlandez din Carrickmacross care a deschis o școală în apropiere de Norristown, Pennsylvania în 1751. Mama lui a fost Esther Rittenhouse, sora astronomului și matematicianului american David Rittenhouse.

În botanică, abrevierea lui de autor este Barton.

În 1815, Barton a murit de tuberculoză la New York.

* 1785: Claude-Louis Navier (n. 10 februarie 1785 – d. 21 august 1836), numele la naștere Claude Louis Marie Henri Navier (Pronunție în franceză: /klod lwi maʁi ɑ̃ʁi naˈvje/), a fost un om de știință francez, matematician, fizician și inginer, specializat în mecanică.

Ecuațiile de bază ale dinamicii fluidelor (ecuațiile Navier-Stokes) au fost numite astfel după cei doi oameni de știință care le-au formulat și fundamentat: Claude-Louis Navier și George Gabriel Stokes.

* 1786: György Ruzitska (n. 10 februarie 1786, Viena - d. 2 decembrie 1869, Cluj) a fost un compozitor, pianist și profesor de muzică maghiar, stabilit la Cluj.

A plecat în Transilvania în anul 1810, ca profesor de muzică particular, în familia contelui János Bánffy. S-a stabilit la Cluj în anul 1819, în calitate de corepetitor și dirijor, la Teatrul Național [maghiar]. În anul 1829, la Pesta, a avut loc premiera operei sale, Alonso. În anul 1835 a înființat la Cluj un conservator, devenind ulterior directorul acestuia. Din 1851 a fost și profesor de muzică la liceul catolic din oraș. Mormântul său se află în cimitirul Hajongard din Cluj.

Creație:

 Muzică religioasă: mise, recviem, Te Deum

Lucrări pentru orgă

Opera Alonso

·         1810: Miklós Barabás, pictor român de etnie maghiară

·         1815: Constantin Bosianu, jurist și politician român (d. 1882)

·         1836 - S-a născut Grigore Ştefănescu, geolog şi paleontolog, membru al Academiei Române. Sub îndrumarea lui, s-a întocmit, în 1898, prima harta geologică a României, la scara 1:200.000 (m.20.02.1911).

·         1836: Eduard Wachmann, compozitor și dirijor român de etnie germană (d. 1908)

·         1843: Adelina Patti, soprană italiană (d. 1919)
* 1857: Maria Cuțarida-Crătunescu (n. 10 februarie 1857, la Călărași - d. 10/16 noiembrie 1919) a fost un medic român renumită pe plan internațional, prima femeie medic din România^[1]. Militantă feministă activă, a înființat în 1897 Sociatatea maternă, iar 1899 a organizat prima creșă din țară.

Urmează liceul la Zürich unde în 1877 începe Facultatea de Medicină. Datorită dificultății lingvistice și a avantajelor pe care le aveau absolvenții cu diplome obținute în Franța, se transferă la Universitatea din Montpellier - Facultatea de Medicină. Stagiatura și pregătirea doctoratului l-a făcut la Facultatea de Medicină din Paris, în 1884 susținând teza de doctorat și devine doctor în medicină (specializarea "boli ale femeilor și copiilor"). Pentru a obține libera practică în România, și-a echivalat diploma trecând examenul cu calificativul Magna cum laude.

A lucrat la Spitalul Brâncovenesc, Spitalul Filantropia și Fabrica de Tutun din București (s-a ocupat de asistența medicală a 2000 de muncitoare).

În 1897 inițiază înființarea societăților Leagănul și Societatea Maternă, ultimei dedicându-i-se în totalitate, pentru ca în 1904 să renunțe la cabinetul particular. În 1898 devine vicepreședinte a societății Cultura și ajutrul femeii. În 1899 la Fabrica de Tutun pune bazele primei creșe interne de fabrică din România care oferea ajutor mamelor muncitoare cu copii.

A participat la congrese internaționale medicale și feministe (1900 - Paris, 1907 - Bruxelles, 1910 - Copenhaga). În timpul Primului Război Mondial ocupă funcția de medic primar la Institutul și Internatul Evanghelic (Spitalul Militar temporar nr. 134). După război se retrage din activitatea medico-socială din cauza problemelor de sănătate.

·         1859: Etienne, Alexandre Millerand (n. 10 februarie 1859 – d. 7 aprilie 1943) a fost un politician socialist francez. A fost prim-ministrul Franței în perioada 20 ianuarie - 23 septembrie 1920 și apoi președinte între anii 1920 - 1924, urmându-i lui Paul Deschanel.

Alexandre Millerand a fost avocat de profesie, socialist din convingere care a colaborat la legiferarea drepturilor muncitorești de odihnă prin stabilirea orelor de muncă.

* 1868: Prințul Waldemar al Prusiei (Joachim Friedrich Ernst Waldemar; n. 10 februarie 1868 – d. 27 martie 1879, Berlin, Prusia) a fost al șaselea copil al Prințului Moștenitor Frederic Wilhelm al Prusiei (mai târziu rege al Prusiei și împărat german sub numele Frederic al III-lea) și Victoria, Prințesă Regală, fiica cea mare a reginei Victoria a Regatului Unit.

Waldemar a fost copilul favorit atât al Prințesei Regale cât și al soțului ei. A fost un băiat plin de viață, vesel, zgomotos, cu simțul umorului cu un caracter sensibil, independent și onest. Învăța repede și mama sa îi preda cu plăcere. Prințesa Regală scria că va fi nefericită când Waldemar va pleca la școală. Părea să-l prefere pe Waldemar mai mult decât pe frații lui mai mari, Wilhelm și Heinrich.

La mai puțin de patru luni după decesul mătușii materne, Alice, Mare Ducesă de Hesse, și a verișoarei primare, Maria, Waldemar s-a îmbolnăvit de difterie și a murit la Berlin la 27 martie 1879 la vârsta de numai 11 ani. A fost înmormântat la mausoleul regal Friedenskirche din Potsdam lângă fratele său mai mare, Prințul Sigismund al Prusiei (1864-1866).

·         1873 - S-a născut Haralambie Lecca, publicist şi poet (m.09.03.1920).

·         1881: Nicolae M. Popescu, preot și istoric român, membru al Academiei Române (d. 1963)

·         1885: Traian Pop, jurist român (d. 1960)

·         1885: Alice Voinescu, scriitoare română (d. 1961)

·         1890: Boris Pasternak, poet și prozator rus, laureat al Premiului Nobel (d. 1960). Este autor al romanelor “Sora mea”, “Viata ,” “A doua naştere” şi “Doctor Zhivago”
Finalizat în 1955, Doctor Zhivago este o epopee istorica care descrie  ”anii teribil din Rusia,” un roman de dragoste şi o poveste simbolică dar si o descriere obiectivă a vietii in timpul revoluţiei bolsevice. În 1948, întregul tiraj de Opere alese de Pasternak, tipărit în anul precedent, este dat la topit.Celebrul roman “Doctor Jivago este  publicat in Italia in 1957 ,dar este  interzis în Uniunea Sovietică până în anul 1988.
În 1958 lui Pasternak i se decerneaza  Premiul Nobel pentru literatură, dar a fost constrâns sa să renunțe de “bună voie” la  acest premiu. A fost exclus în acelaşi an din Uniunea Scriitorilor sovietici. A murit în Peredelkino, o suburbie a Moscovei la 30 mai 1960.

·         1890: Dona-Niculina Delavrancea, pictoriță română (d. 1971)

·         1894: Harold Macmillan, politician englez, prim-ministru al Regatului Unit (d. 1986)
* 1895: Arhiducele Wilhelm Franz de Austria, mai târziu Wilhelm Franz von Habsburg-Lothringen (ucraineană Василь Вишиваний, Vasil Visivanie; 10 februarie 1895 – 18 august 1948) a fost arhiduce de Austria, colonel în armata ucraineană și poet.

Arhiducele Wilhelm a fost fiul cel mic al Arhiducelui Karl Stephen de Austria și al Arhiducesei Maria Theresia, Prințesă de Toscana. S-a născut la moșia familiei, pe insula Lošinj, litoralul austriac (astăzi în Croația).

Acomodându-se la creșterea naționalismului din secolul al XIX-lea, tatăl său, arhiducele Karl Stephan, a decis ca ramura familiei sale de Habsburg să adopte identitatea poloneză și să combine loialitatea față de familia Habsburg cu loialitatea față de Polonia. A avut doi fii care au învățat poloneză încă de la o vârstă fragedă și a încercat să le insufle un sentiment de patriotism polonez. Fiul său cel mare, Karl-Albrecht, a devenit un ofițer polonez care a refuzat să renunțe la loialitatea sa poloneză chiar și sub tortura Gestapoului.
Cele două fiice ale lui au intrat prin căsătorie în familiile nobile lituaniene Radziwill și Czartoriski. Wilhelm, copilul cel mic, s-a răzvrătit și s-a identificat cu rivalii politici tradiționali ai polonezilor, ucrainenii. A dezvoltat o fascinație pentru cultura ucraineană; curând a început să vorbească fluent ucraineana și adolescent fiind a părăsit moșia familiei călătorind incognito timp de o săptămână prin satele huțuli în apropiere de Munții Carpați și Bucovina.^[1] Acest interes față de oamenii relativ sărăci ucraineni i-a adus porecla de "Prințul Roșu".

În 1913 el și fratele lui mai mare, Leo Karl, s-au înscris la Academia militară imperială de la Wiener-Neustadt.

Wilhelm în 1918.

În timpul Primului Război Mondial, atât tatăl său și fratele său Karl-Albrecht erau moștenitori ai tronului din Polonia care era controlată de către Puterile Centrale. Ambiția lui Wilhelm, cu aprobarea tatălui său, era de a a deveni regele Ucrainei.^[2] În ciuda tinereții sale, el a jucat un important rol istoric.

Ca membru al casei imperiale de Habsburg el a lucrat îndeaproape cu deputații ucraineni din parlamentul Imperiului austro-ungar într-un efort de a obține mai multe drepturi pentru minoritatea ucraineană, servind ca o legătură între liderii comunității ucrainene și împăratul Austriei Carol I. În timpul Primului Război Mondial Wilhelm și-a început cariera militară ca locotenet al regimentului 13 de ulani. După convalescența pentru tuberculoză, Wilhelm a preluat la data de 5 aprilie 1917 comanda unui detașament de ucraineni din Galiția, servind în rangul de căpitan.^[3] În timpul ocupației germane și austriece din Ucraina în 1918, el a comandat regimentul ucrainean care a eliberat Ucraina de Sud de la bolșevici. Din acel moment Wilhelm a devenit Vasil Visivanie (pentru că adesea purta o cămașă ucraineană brodată), nume pe care l-a preferat celui real și după terminarea războiului.^[4][5]

În timpul șederii sale în sudul Ucrainei, Wilhelm a devenit punctul central al luptei liniștite dintre doi aliați, Austro-Ungaria și Imperiul german, pentru viitorul Ucrainei. Habsburgii au sprijinit eforturile lui Wilhelm de a câștiga popularitate printre ucraineni precum și pentru a promova patriotismul ucrainean. Germanii, pe de altă parte, erau preocupați în primul rând de obținerea de cereale și au sprijinit regula lui Pavlo Skoropadski.

Wilhelm și regimentul său, 1918

În zona personală de ocupație a lui Wilhelm, țăranilor li s-a permis să-și păstreze terenurile pe care le-au luat de la proprietari în 1917 și Wilhelm a împiedicat forțele armate habsburgice să rechiziționeze cerealele. Ucrainenii care s-au opus rechiziționării în altă parte - inclusiv a celor care au ucis soldați germani sau austrieci - s-au refugiat pe teritoriul lui Wilhelm. Aceste acțiuni au indignat Germania și oficialii austrieci de la Kiev dar a crescut popularitatea lui printre localnicii ucraineni, care l-au numit cu afecțiune "Prințul Roșu" nu în sensul marxist ci pentru că era apropiat oamenilor obișnuiți. El s-a amestecat cu ușurință printre țăranii locali care au admirat capacitatea lui de a trăi pur și simplu ca și soldații lui.

Wilhelm a negociat cu ministrul de externe Ottokar Czernin autonomia Galiției de Est.^[1] În iulie și august 1917 Wilhelm însoțit de vărul lui kaiserul Carol a făcut un tur al Galiției de Est. Germanii se temeau că Wilhelm ar putea crea o lovitură de stat și să-l răstoarne pe Hetmanate. Într-adevăr, au existat mai multe tentative ale ucrainenilor pentru ca arhiducele Wilhelm să devină suveran al Ucrainei, transformând țara într-o monarhie. De fiecare dată el a amânat ținând cont de refuzul din motive diplomatice al împăratului austriac. Totuși, Carol I a rezistat presiunilor germane de a-l îndepărta pe Wilhelm din Ucraina.

În cele din urmă Wilhelm și soldații săi au plecat din Ucraina în 1918 din cauza condițiilor revoluționare de acolo și s-a mutat în Bucovina.^[6] După dizolvarea Austriei, Wilhelm a ordonat oamenilor săi să se deplaseze de la Bucovina la Liov pentru a susține cauza ucraineană. El însuși a fugit în acest oraș după ce forțele române au capturat Bucovina, însă președintele Republicii Ucrainei de Vest i-a spus că serviciile sale nu erau necesare iar Wilhelm s-a retras la o mânăstire din apropiere.

După ce a promis loialitate față de Republica Populară Ucraineană în 1919 a fost ridicat la rang de colonel și a lucrat la ministerul apărării din acestă țară. În semn de protest la Tratatul de pace a lui Petliura cu Polonia din 1920, pe care el l-a considerat a fi o trădare a Ucrainei de Vest, a demisionat și a trăit în exil la Viena și Paris.

Într-un interviu într-un ziar vienez, în ianuarie 1921, Wilhelm a mustrat public Polonia, condamnând pogromurile din Liov ca pe ceva care nu se întâmplă într-o țară civilizată și că este dezonorant pentru Polonia și polonezi. Acest lucru a cauzat o înstrăinare permanentă, publică, între Wilhelm și tatăl său Stephan. În 1921, Wilhelm a publicat o carte de poezie în limba ucraineană, «Mynayut Nistru» (Минають дні) - "Zilele trec".

În același an, a devenit implicat în diverse comploturi ale monarhiștilor și a altora care doreau să răstoarne noua ordine de după Primul Război Mondial. La Viena, el a fondat o organizație de veterani din Ucraina și s-a împăcat un timp cu rivalul său Pavlo Skoropadski. Atitudinea intransigentă a lui Wilhelm față de Polonia l-a făcut popular printre exilații ucraineni; a devenit lider al ucrainenilor și un candidat viabil la tronul Ucrainei.

Wilhelm în captivitate sovietică, 1948

În 1922, sub numele său ucrainean a părăsit Austria pentru Spania unde spera la suport financiar pentru aventura ucraineană de la vărul său, regele Alfonso al XIII-lea.^[7] Între 1925 și 1929 Wilhelm a lucrat în Spania ca agent imobiliar, apoi a plecat la Paris. În 1935, el a devenit implicat într-un scandal de fraudă cauzat de iubita lui, Paulette Couyba. În timpul procesului bine-mediatizat, Wilhelm a fugit de la Paris la Viena pentru a scăpa de închisoare.^[8]

La mijlocul anilor 1930, Wilhelm și-a reluat activitățile sale naționaliste ucrainene. A stabilit contactul cu vechi camarazi de arme din Galiția și cu Andrii Melnik, care conducea Organizația Naționaliștilor Ucraineni. Deși ca tânăr el a fost pro-evreu, Wilhelm a început să adopte anti-semitismului și a crescut aproape de un cerc din interiorul partidului nazist, condus de Alfred Rosenberg, care a pledat pentru un stat aliat ucrainean.

Atunci când prin 1941 a devenit clar pentru Wilhelm că naziștii nu vor sprijini independența Ucrainei, el s-a întors împotriva naziștilor și a făcut spionaj pentru britanici în cea mai mare parte din Al Doilea Război Mondial. Ultimii lui ani au fost ca spion pentru francezi împotriva Uniunii Sovietice

În 1947 a fost arestat de armata sovietică de contrainformații SMERSH din Viena și dus la închisoarea Lukianivka din Kiev. În timpul detenției a insistat să vorbească în ucraineană la interogatorii.^[10] La 12 august 1848 s-a luat decizia se a-l transporta în vestul Ucrainei pentru o pedeapsă cu închisoare de 25 de ani. Înainte ca acest lucru să se întâmple, la 18 august Wilhelm a murit de tuberculoză netratată^[11] și a fost îngropat într-un mormânt nemarcat.

Wilhelm este acum venerat de către naționaliștii ucraineni ca un luptator pentru independența Ucrainei față de Uniunea Sovietică.

* 1897: Judith Anderson, AC, (n. 10 februarie 1897,^[1] Adelaide, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei^[2] – d. 3 ianuarie 1992, Santa Barbara, SUA^[11]) a fost o actriță americană de origine australiană.^[12] A câștigat două premii Emmy și un premiu Tony și a fost nominalizată la premiile Grammy și Oscar.
Filmografie:

• Blood Money (1933)
• Rebecca (1940)
• Forty Little Mothers (1940)
• Lady Scarface (1941)
• Kings Row (1942)
• All Through the Night (1942)
• Edge of Darkness (1943)
• Laura (1944)
• And Then There Were None (1945)
• Specter of the Rose (1946)
• The Strange Love of Martha Ivers (1946)
• The Diary of a Chambermaid (1946)
• The Red House (1947)
• The Furies (1950)
• Salome (1953)
• The Ten Commandments (1956)
• Cat on a Hot Tin Roof (1958)
• Cinderfella (1960)
• Don't Bother to Knock (1961)
• A Man Called Horse (1970)
• Inn of the Damned (1975)
• Star Trek III: The Search for Spock (1984)

·         1898: S-a nascut dramaturgul german Bertolt Brecht; (d. 1956). Bertolt Brecht, născut Eugen Berthold Friedrich Brecht, (n. 10 februarie 1898, Augsburg, Regatul Bavariei — d. 14 august 1956, Berlinul de Est, Republica Democrată Germană) a fost un dramaturg, poet și regizor german, inițial expresionist, întemeietor al instituției teatrale „Berliner Ensemble”, inițiator al „teatrului epic”, a promovat o nouă teorie și practică a teatrului, bazate pe efectul distanțării epice.A fost unul dintre cei care au revoluționat teatrul secolului 20.

·         1902: Anton Holban, scriitor român (d. 1937)

·         1902: S-a născut fizicianul Walter Houser Brattain, supranumit “părintele tranzistorului”. A fost laureat al Premiului Nobel pentru Fizică pe anul 1956 (m. 13 octombrie 1987)
* 1906: Lon Chaney, Jr. (10 februarie 1906 – 12 iulie 1973), născut Creighton Tull Chaney, fiul celebrului actor de film mut Lon Chaney, a fost un actor american cel mai notabil pentru rolul lui Larry Talbot în filmul din 1941 The Wolf Man și în diferite alte filme crossover. De asemenea a portretizat alți monștri cum ar fi Mumia, Monstrul lui Frankenstein sau Contele Alucard în numeroase filme de groază produse de Universal Studios. Este, de asemenea, notabil pentru portretizarea lui Lennie Small în Of Mice and Men.

Inițial menționat în filme ca Creighton Chaney, el a fost ulterior prezentat pe generice ca "Lon Chaney, Jr." din 1935. Chaney a fost de origine engleză, franceză și irlandeză.

·         1910: S-a nascut la Chisinau soprana română Maria Cebotari; (d. 1949). A avut un rol exceptional in filmul coproductie romano-italiana, “Odessa in flacari”. Maria Cebotari (nume alternativ: Cibotari, nume de familie inițial: Cibotaru[1], n. 10 februarie 1910, Chișinău, Gubernia Basarabia – d. 9 iunie 1949, Viena), cântăreață de operă română, una dintre cele mai mari soprane din lume în anii ’30 și ’40 ai secolului trecut. La numai 24 de ani, Mariei Cebotari i-a fost conferit cel mai înalt titlu onorific (în arta dramatică) existent în Germania și Austria din acel timp: Kammersängerin. A jucat în opt filme, turnate în Germania și Austria, alături de vedete ale cinematografului de atunci, inclusiv alături de soțul ei, Gustav Diessl. Cel de al doilea soț, Gustav Diessl, a murit de un atac de cord la 20 martie, 1948. Suferind de pe urmele pierderii soțului la începutul anului 1949, soprana a acuzat dureri severe în timpul prezentației „Le nozze di Figaro” la Teatro alla Scala, la început, medicii nu i-a luat în serios simptomele. Cu toate acestea, la 31 martie 1949, ea a căzut în timpul interpretării operetei lui Karl Millöcker „Der Bettelstudent” în Viena. În timpul intervenției chirurgicale la 4 aprilie, medicii i-au constatat cancer la ficat și pancreas. A murit de cancer la 9 iunie 1949 la Viena. Cei doi fii rămași orfani au fost adoptați de un bun prieten al sopranei, pianistul britanic Clifford Curzon și soția acestuia Lucille. Este înmormântată în cimitirul Döblinger (Döblinger Friedhof) din Viena

·         1912 - S-a născut istoricul Vasile Netea (m.06.03.1989).

* 1915: Gheorghe Rășinaru (n. 10 februarie 1915 - d. 1994) a fost un fotbalist român, care a jucat pentru echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1938 (Franța).

·         1916 - S-a născut Dan George, poet şi traducător (m.05.01.1972).

·         1919: Iustin Pârvu (n. 10 februarie 1919, satul Poiana Largului, județul Neamț- d. 16 iunie 2013^[1]) a fost un cunoscut duhovnic și stareț al Mănăstirii Petru Vodă din județul Neamț și un militant al Mișcării Legionare.^[2]

Împreună cu Cleopa Ilie, Arsenie Boca , Ioanichie Bălan, Dumitru Stăniloae și Arsenie Papacioc, a fost un important reprezentant al ortodoxiei românești contemporane

Una dintre controversele referitoare la Iustin Pârvu este legată de aniversările a 90, respectiv 92 de ani, când, conform unor înregistrări video postate pe YouTube, un grup de măicuțe de la Mănăstirea Petru Vodă i-au cântat starețului „Sfânta tinerețe legionară”

La Poiana Teiului din județul Neamț, Iustin Pârvu este cetățean de onoare, are un bust ridicat în curtea primăriei, iar o școală îi poartă numele.

·         1922 - S-a născut Arpad Gonz, fost preşedinte al Ungariri (1990-2000).

·         1925: Pierre Mondy, actor și regizor francez (d. 2012)

·         1930: Ioanichie Bălan, scriitor, duhovnic și arhimandrit român (d. 2007)

·         1931 - S-a născut scriitorul austriac Thomas Bernhard. Opera sa este străbătută de o viziune pesimistă asupra lumii şi de un umor grotesc. Prin romanele şi dramele sale, Bernhard a reuşit să provoace în numeroase rînduri opinia publică din ţara sa ("Fabrica de var", "Puterea obişnuinţei", "Dramaturgul") (m.12.02.1989).

·         1932 - S-a născut Rockin' Dopsie (Alton John Rubin), cântăreţ şi acordeonist zydeco american.

·         1933: Victor George Rebengiuc (n. 10 februarie 1933,^[1][2] București, România^[3]) este un actor român de film, teatru, radio, televiziune și voce, care a adus o contribuție importantă la dezvoltarea teatrului și cinematografiei românești. Este cunoscut și ca activist al societății civile. Din 1957, a fost membru al Teatrului Bulandra,jucând în peste 200 de roluri numai pe această scenă. După performanța sa în Pădurea spânzuraților în regia lui Liviu Ciulei, Rebengiuc a devenit o figură majoră în cinematografia românească și a devenit cunoscut mai ales pentru apariția sa în 1986 în Moromeții lui Stere Gulea. De asemenea, el a jucat în filmele lui Dan Pița (Tănase Scatiu, Dreptate în lanțuri, Faleze de nisip, Omul zilei) și Lucian Pintilie (De ce trag clopotele, Mitică?, Balanța, Prea târziu, Paradisul ultimelor opriri, Niki și Flo, Tertium non datur). Pe scenă Rebengiuc a jucat în piesele regizate de: Liviu Ciulei, Radu Penciulescu, Andrei Șerban, Cătălina Buzoianu, Yuri Kordonsky, Gábor Tompa, Alexandru Dabija și alții. Fost soț al actriței Anca Verești, este căsătorit cu actrița Mariana Mihuț, colega sa de la Bulandra.

Viața lui Rebengiuc în regimul comunist i-a oferit o perspectivă anticomunistă, iar unele dintre filmele sale din anii 80 au fost cenzurate sau interzise de oficialii țării. În 1989 a participat la Revoluția Română, făcând parte din cei care au intrat în clădirea Televiziunii Române. Ulterior, Rebengiuc a vorbit împotriva forțelor politice despre care a crezut că reprezintă moștenirea regimului comunist în societatea modernă și a cerut condamnarea retrospectivă a comunismului. A avut o scurtă carieră în politică și, de la mijlocul anilor 1990, a susținut organizații non-guvernamentale.

A fost rector al Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București și director al Teatrului Bulandra. Descris drept unul dintre „monștrii sacri ai teatrului și filmului românesc”, în 2008 i-a fost acordat un doctorat onorific din partea UNATC.^[4] Pentru popularitatea sa în România, el a primit o ofertă de la Pixar și a asigurat vocea personajului Charles Muntz în 2009 pentru versiunea românească a filmului Up

Născut în București, Rebengiuc a crescut într-o familie modestă. După ce părinții lui s-au separat când Rebengiuc avea trei ani, el și fratele său mai mic au fost crescuți de bunicii lor materni. A crescut în perimetrul orașului, în cartierele oamenilor cu venituri mici și, așa cum își amintește, familia sa fiind nevoită să schimbe mai multe locuințe din motive financiare.^[6][7][8]Ei au locuit în Dristor, apoi în Chiajna, Rahova, Dealul Spirii și, în cele din urmă, în nordul Bucureștiului. Tatăl său, Gheorghe, pe care cei doi fii l-au întâlnit rar, a fost ucis în al Doilea Război Mondial, murind în Bătălia de la Stalingrad, în 1942.^[8][9] Victor și fratele său au primit ulterior o pensie. Mama sa a lucrat ca funcționar și, chiar înainte de pensionare, era angajată a Ministerului Transporturilor.^[8] Rebengiuc consideră că și-a dobîndit calitățile actoricești pe cale genetică, de la tatăl său.^[7][8] El a menționat într-un interviu: „Am fost îndurerat de absența tatălui meu și, într-un fel, m-am simțit mereu ca și cum ar fi ceva lipsit, deși legătura dintre noi nu era puternică.”^[8]

Victor Rebengiuc și-a terminat studiile secundare la Liceul Militar, o școală căreia îi este recunoscător pentru că a insuflat în el un sentiment de disciplină.^[9] După o perioadă de colaborare cu o trupă de amatori din zona Vitan,^[9] Rebengiuc a intrat la Institutul de Teatru, la clasa Aura Buzescu, actriță care, alături de Clody Bertola, i-a inspirat tehnica de actorie.^[9][10]Printre artiștii care l-au modelat, Rebengiuc amintește și actorii sovietici Mihail Jarov și Ruben Simonov, ale căror interpretări în filme el le-a urmărit îndeaproape, și colegul său mai mare, actorul Radu Beligan:^[11] „Când am început jucam la amatori, îl imitam pe Beligan. [...] Doar când am dat examen la Institut, mi s-a spus «mă, tu îl imiți pe Beligan!». Și atunci mi-am dat seama și am căutat să scap de chestia asta.”^[11]

A absolvit în 1956, iar după un stadiu de șase luni la Teatrul Național din Craiova,^[8][12] s-a întors la București, stabilindu-se în vecinătatea Grădinilor Cișmigiu și începând lucrul la Bulandra.^[8] Rebengiuc era la acea vreme într-o relație cu actrița Anca Verești, cu care s-a căsătorit în 1960, divorțând cinci ani mai târziu.^[8]

Primul rol de teatru al lui Rebengiuc a fost Biff în piesa Moartea unui comis voiajor de Arthur Miller în regia lui Dinu Negreanu, despre care, mai târziu, actorul își amintește că era netalentat și promovat din motive politice.^[10] De asemenea, el povestește că pregătirea pentru acest rol a făcut-o cu Liviu Ciulei, acest lucru fiind unul dintre puținele aspecte pozitive ale producției.^[10] În același timp, a început o colaborare cu Teatrul Mic și cu regizorul Radu Penciulescu, fiind împreună cu actorii Leopoldina Bălănuță, George Constantin și Olga Tudorache, unul dintre primii actori care au participat la proiect.^[13]Rebengiuc a apărut în mai multe producții experimentale ale lui Penciulescu: Doi pe un balansoar de William Gibson, Tango de Sławomir Mrożek și Richard al II-lea de William Shakespeare.^[13] Criticul de teatru Simona Chițan a văzut colaborarea ca un aspect al liberalizării după anii realismului socialist: „Penciulescu și Rebengiuc au deschis astfel [...] o perioadă fastă a teatrului românesc: repertoriul se lărgise, se jucau piese străine, nu numai sovietice, erau puși în scenă autori moderni la vremea respectivă.

Rebengiuc a debutat în cinematografe în 1956 cu filmul Mîndrie și a continuat cu roluri minore în mai multe filme, inclusiv Furtuna din 1960, adaptată de Andrei Blaier după o lucrare a lui Titus Popovici, Poveste sentimentală a lui Iulian Mihu(după Horia Lovinescu) și Darclée, povestea biografică a cântăreței de operă Hariclea Darclée. În 1965, Victor Rebengiuc îl interpretează pe Apostol Bologa, personajul central din filmul lui Ciulei Pădurea spânzuraților (adaptare după romanul omonim a lui Liviu Rebreanu). Filmul a câștigat premiul pentru cel mai bun regizor la Festivalul de film de la Cannes,^[8][11][14] și a fost primit cu ovații în picioare la Festivalul de Film de la Acapulco din Mexic.^[11]

S-a îndrăgostit de actrița Mariana Mihuț, cu care s-a căsătorit în 1965.^[9] Ei au un fiu, Tudor, născut în 1975, care a ajuns un arhitect cunoscut.^[7][9]

De când a devenit cunoscut publicului, Rebengiuc s-a consacrat drept unul dintre principalii actori ai generației sale și a câștigat laude atât pentru tehnica sa, cât și pentru abilitățile sale naturale.^[7][15] Filosoful Andrei Pleșu a scris despre el următoarele: „Victor Rebengiuc poate juca strălucit orice rol, pentru că nu joacă niciodată rolul "artistului". Singurul "semnal" al angajării sale specifice e, poate, cristalinitatea inconfundabilă a rostirii, dicția tranșantă, atenția înnăscută față de limpezimea emisiei vocale și a mesajului. Și nu e vorba de afectarea obișnuită a scenei, de grija pedantă, artificială, pentru efectul sonor, pentru impostația virilă a vocii. E vorba de respectul pentru text, pentru interlocutor și pentru limbă. Talentul lui Victor Rebengiuc decurge, înainte de toate, dintr-un anumit cult pentru adevăr [...] și dintr-o rarisimă înzestrare pentru firesc.”^[15]

Actorul recunoaște că are o teamă de improvizație și povestește că s-a pregătit intens pentru fiecare dintre rolurile sale.^[11]Colaborând cu importanți regizori de scenă precum Ciulei, Cătălina Buzoianu și Andrei Șerban, Rebengiuc a câștigat faimă pentru performanțele sale în adaptările pieselor de teatru shakespeariene (Orlando în Cum vă place, Brutus în Iulius Caesar, rolul principal în Richard al II-lea) ca și în cele ale lui Henrik Ibsen (Bernick în Stâlpii societății și personajul principal din Rosmersholm), Anton Cehov (Mihail Lvovici Astroff în Unchiul Vania), Oscar Wilde (Jack în Importanta de a fi onest), Eugene O'Neill (Lungul drum al zilei catre noapte, Luna pentru cei dezmoșteniți) și Tennessee Williams (Stanley Kowalski în Un tramvai numit dorință).^[12] Înainte ca Penciulescu să plece în Suedia, el și Rebengiuc au lucrat și la versiunea Bulandra a piesei Vicarul de Rolf Hochhuth.^[13]

După debutul său în cinematografie, Rebengiuc a devenit o prezență regulată pe ecran. Următorul său film a fost Nay-dalgata nosht din 1967, de regizorul bulgar Vulo Radev, unde a jucat alături de Nevena Kokanova ca prizonier britanic. Doi ani mai târziu, sub conducerea lui Mihai Iacob, Rebengiuc a jucat în Castelul condamnaților. La sfârșitul anilor 1960 și 1970 a fost prezent în două adaptări pe ecran după lucrările scriitorului clasic român Ion Luca Caragiale (Cadou și O scrisoare pierdută). În 1972 și 1973, el a jucat două adaptări după scrierile lui Titus Popovici: Conspirația și Departe de Tipperary. De asemenea, în 1973, a apărut în filmul Dimitrie Cantemir în regia lui Gheorghe Vitanidis și, în anul următor, a avut unul dintre rolurile principalele în Zidul lui Constantin Vaeni. Rebengiuc a avut, de asemenea, rolul pricipal în 1976 în Tănase Scatiu (o adaptare a ciclului literar "Comăneștenilor" lui Duiliu Zamfirescu), care a fost prima sa colaborare cu regizorul Dan Pița. Doi ani mai târziu, el a apărut în Cianura și picătura de ploaie a lui Manole Marcus, în Buzduganul cu trei peceți de Vaeni și Profetul, aurul și ardelenii de Dan Pița. În 1979 a fost distribuit în Un om în loden, în regia lui Nicolae Mărgineanu.

La sfârșitul anilor '70, Rebengiuc a trebuit să apară și într-o serie de producții de film pe care le recunoaște că erau de o calitate scăzută și că, în principal, erau pline de principiile ideologice noi impuse de regimul comunist și de președintele Nicolae Ceaușescu (vezi Tezele din iulie). De exemplu, el citează Buzduganul cu trei peceți, unde a portretizat personajul principal, Mihai Viteazul.^[11] Din filmele comuniste bazate pe viața lui Mihai, Rebengiuc spune: "Mihai Viteazul era însuși Ceaușescu cu barbă, mustață și cușmă și ceea ce scotea pe gură erau cuvântări ale lui Ceaușescu".^[11] Rebengiuc spune că nu are nici un regret că nu a fost invitat să joace în filme similare regizate de Sergiu Nicolaescu.^[9]

El recunoaște că a reușit să scape de majoritatea altor forme de susținere a cultului personalității liderului comunist, dar indică faptul că, fără permisiunea lui, mai multe dintre spectacolele sale au fost luate în considerare la concursuri în cadrul festivalurilor comuniste și că i-au fost trimise o serie de diplome pentru diferitele sale roluri.^[11] Își amintește că a refuzat să participe la festivalul Cântarea României, o formă cvasi-obligatorie la nivel național de competiție socialistă în domeniul artelor: „Nu am putut și am spus nu, domnule. [Au spus:] «Păi, dacă nu te duci te dăm afară.» Dă-mă afară! Ei, nu m-au dat.

n anii '80 a avut mai multe roluri în producțiile românești, începând cu filmul lui Pintilie din 1981 De ce trag clopotele, Mitică?, unde a jucat rolul Pampon, unul din rolurile principale, în timp ce soția lui, Mihuț, a fost distribuită ca iubita lui Pampon, Mița Baston. Pintilie, care a planificat producția de-a lungul câtorva ani, a povestit mai târziu că intenționa să-l distribuie pe Toma Caragiu în rolul lui Pampon și chiar a vorbit cu actorul înaintea de moartea acestuia în cutremurul din 1977.^[16] Deși acțiunea filmului se petrecea în timpul Belle Époque, și se baza pe piesa lui Caragiale, atmosfera sumbră a filmului și tonul ireverențios făceau aluzie la realitățile României comuniste, lucru care a determinat interzicerea lui înainte de premieră.^[9][17] Cooperarea dintre actor și regizor a cimentat prietenia lor: Rebengiuc îl numește pe Pintile „un mare regizor” și declară că îl iubește „ca pe un frate”.^[9]

Victor Rebengiuc în 1992

În 1983, Rebengiuc a apărut în Dreptate în lanțuri în regia lui Dan Pița.^[18] În același an, a colaborat cu Pița și la Faleze de nisip, bazat pe scenariul lui Bujor Nedelcovici. A jucat rolul chirurgului Theodor Hristea, care, după ce câteva dintre lucrurile sale sunt furate, se implică în anchetă și conduce interogarea unui om aparent nevinovat. Critica subtilă a autorităților a iscat un scandal: la câteva zile după ce Faleze de nisip a avut premiera, Nicolae Ceaușescu a vorbit în fața oficialilor Partidului Comunist Român din Mangalia, semalându-l ca o încălcare a cerințelor ideologice; ca rezultat, a fost interzis în cinematografe.^[19]

În 1986, Rebengiuc a fost figura centrală în filmul Moromeții, în regia lui Stere Gulea, o adaptare a cărții lui Marin Preda. Performanța sa a fost apeciată, Rebengiuc a fost privit ca identificându-se cu personajul său, țăranul patriarhal și rigid, Ilie Moromete.^[8][9][11] Rebengiuc a declarat în repetate rânduri că s-a simțit nesigur de participarea sa la film, indicând faptul că el era un citadin și că avea cunoștințe limitate despre lumea rurală.^[11][20] El a fost inițial considerat nepotrivit, dar a reușit să-l convingă pe regizor după ce s-a pregătit pentru acest rol, petrecând o lună în județul Teleorman, unde a locuit printre țărani.^[9] Rolul Moromete i-a adus lui Rebengiuc mai multe premii, printre care unul care i-a fost înmânat în timpul Festivalului de Film de la San Remo din Italia,^[7][20] și a câștigat laudele lui Pintilie.^[20] La scurt timp după aceea, a fost alături de Manuela Hărăborși Adrian Pintea în Pădureanca a lui Nicolae Mărgineanu.^[21]

În decembrie 1989, Rebengiuc a participat la Revoluția Română, care a reușit să răstoarne regimul Ceaușescu și să pună capăt dominației Partidului Comunist. S-a alăturat mulțimii de revoluționari care s-au îndreptat spre clădirea Televiziunii Române și a exprimat mesaje anticomuniste în fața camerelor de filmat.^[8] La începutul anului 1990, el s-a raliat cu protestatarii Golani din Piața Universității, exprimându-și opoziția față de partidul de guvernământ postcomunist, Frontul Salvării Naționale.

După sfârșitul comunismului, Rebengiuc a continuat să acționeze în producțiile cinematografice. În 1992, el a jucat ca primar al satului în filmul premiat al lui Pinilie, Balanța, rol pe care îl "mic, dar consistent".^[10] Replica sa din film "americanii sunt cei mai proști oameni din lume" este amintită ca o reflecție ironică a naționalismului fiind recuperat în discursul comunist și anti-capitalist.^[9]

În anul următor, el a fost în distribuția Cel mai iubit dintre pământeni, o altă adaptare după Marin Preda. Cel de-al doilea film al lui Pintilie cu Rebengiuc în rol principal, drama Prea târziu, a fost nominalizată la Palme d'Or; filmul vorbește despre nereușitele justiției din România postcomunistă iar Rebengiuc a jucat rolul lui Picior de Elefant.^[23] În 1997, el a jucat în Omul zilei, bazat pe un scenariu de Radu F. Alexandru, iar în 1999, alături de actori maghiari și români, a jucat în filmul lui Gábor Tompa, Apărarea chineză. De asemenea, Rebengiuc a jucat în rolul Grigore Cafanu în filmul lui Pintilie Terminus Paradis (1998), premiat Marele Premiu al Juriului la Festivalul de Film de la Veneția.^[24]

El a fost, de asemenea, sporadic prezent pe scenă la Bulandra, și a declarat că nu a fost interesat să joace în teatru experimental, indicând faptul că nu se potrivea cu gustul său.^[10] Între 1990 și 1996 a fost rectorul Institutului de Teatru.^[12]Vorbind în 2005, el a spus că obiectivul său final este de a fi "un mare actor", declarând că asta implică "să joc un rol și să nu am nimic să-mi reproșez după aceea. Să joc fără nici o pată, fără greșeală, asta mă face să continui".^[10]

A jucat rolul Caliban în producția din 1991 de la Bulandra Furtuna de William Shakespeare, unde a apărut alături de colegul său, Ion Caramitru.^[10] A jucat în mai multe roluri principale în piese clasice și, pentru rolul Nick Bottom din Visul unei nopți de vară în regia lui Ciulei, a primit premiul UNITER.^[15] A avut mai multe roluri principale în piese ale unui ovaționat regizor de teatru, Silviu Purcărete: Horazio în Teatrul Comic al lui Carlo Goldoni, Pelasgus în Suplicantele a lui Eschil și rolul principal în Regele Lear al lui Shakespeare.^[15] În 2001, Rebengiuc și soția lui au apărut împreună în Unchiul Vania al lui Anton Cehov, produs de Bulandra de către regizorul rus Yuri Kordonski.^[10][20] În același an, a fost Fetisov în Colonelul Pasăre al lui Hristo Boicev și a apărut în Așteptându-l pe Godot a lui Samuel Beckett (regizat de Alexandru Dabija și Gábor Tompa).^[20]

Rebengiuc a apărut, de asemenea, în prima sa producție majoră de televiziune, Tandrețea lăcustelor, adaptată de Dan Necșulea după un scenariu de Eugene Pretorian și difuzată de TVR1 în 2003. A ilustrat viețile oamenilor bogați și puternici după Revoluție, care își investesc energiile în subminarea pozițiilor celorlalți.^[25] În acelasi an, el a colaborat din nou cu Pintilie, jucand cu Răzvan Vasilescu în Niki si Flo, jucându-l pe colonelul Niki Ardelean. Personajul său, este descris de însuși Rebengiuc, ca fiind "un om modest, dar care își cunoaște propria valoare" este exasperat de intruziunea continuă a lui Flo în viața sa și, în cele din urmă, se oprește la crimă.^[9] Rebengiuc spune că lucrul cu scenaristul Cristi Puiu l-a impresionat.^[9][11] În 2004, el și Puiu au colaborat la filmul de scurt metraj "Țigările și cafeaua", care a primit Ursul de Aur la Festivalul Internațional de Film de la Berlin. Rebengiuc, care a portretizat unul dintre cele trei personaje (Tatăl), se declară "mulțumit" de colaborare,^[11] și că a trebuit să lucreze cu "unul dintre cele mai bune" texte.^[9] Această interpretare a câștigat, de asemenea, premii la Festivalul Internațional de Film Transilvania de la Cluj-Napoca și la Festivalul de Film Anonimul în Delta Dunării

Cu echipa de la Bulandra, el a fost distribuit în rolul Tatăl din Șase personaje în căutarea unui autor de Luigi Pirandello, în regia lui Liviu Ciulei. Rebengiuc a fost lăudat de criticul Valentin Dumitrescu că "acoperă printr-o prestație remarcabilă gama de tragic-grotesc și mit decanonizat al unei condiții insurmontabile".^[26] Rebengiuc a jucat într-o altă producție a lui Pintilie, Tertium non datur (pe baza unei povestiri a lui Vasile Voiculescu), jucând rolul Generalului.^[10] A colaborat cu Kordonsky la alte trei producții de scenă: Căsătoria după Nikolai Gogol, Conu' Leonida față cu reacțiunea după Ion Luca Caragiale, care a fost prezentată doar o singură dată, în timpul unei festivități UNESCO la Bușteni, și Inimă de câine după Mihail Bulgakov, unde era Preobrazhenski.^[9][10] Această ultimă piesă a fost prezentată și a avut suces la Teatrul József Katona din Budapesta în toamna anului 2007.^[27] Rebengiuc și-a reluat activitatea în producțiile de televiziune, apărând în scurte seriale La Urgență (difuzat de TVR 1 în 2006-2007), și în mai multe episoade la Pro TV în Cu un pas înainte.

La începutul anului 2008, a fost Willy Loman în producția Bulandra Moartea unui comis voiajor (regia Felix Alexa)^{[8][9][28][29]}A apărut din nou alături de Mihuț, care a interpretat-o pe Linda, în ceea ce a fost anunțat ca fiind revenirea sa în lumea teatrului.^[28] În timpul acelei perioade, Rebengiuc, împreună cu Gheorghe Dinică și Marin Moraru, a primit titlul de Doctor honoris causa de la Institutul de Teatru.^[30]

În perioada 2007-2008, Rebengiuc a fost distribuit în două filme: După EA^[31] și Nunta mută, producția de debut a prietenului și colegului său Horațiu Mălăele.^[32] De asemenea, a lansat o versiune audiobook a lui Lev Tolstoi "Moartea lui Ivan Ilici".^[33] În februarie, chiar înainte ca actorul să împlinească 75 de ani, jurnaliștii Simona Chițan și Mihaela Michailov au publicat De-a dreptul Victor Rebengiuc, o carte dedicată carierei sale actoricești, editată de Humanitas.^[7][9] Rebengiuc, care a discutat despre credința sa creștină în interviuri, a început să aplice măiestria sa ca actor la difuzarea religioasă, cu citiri ale Psalmilor.^[13]

Performanța sa în rolul Willy Loman a fost răsplătită cu un alt premiu UNITER în aprilie 2009.^[29][34] În același an, Rebengiuc a apărut în filmul lui Călin Netzer, Medalia de onoare, iar interpretarea sa ca erou de război fără voie a fost premiată la Festivalul de Film de la Torino și la Festivalul Internațional de Film de la Salonic.^[35][36] Rolul i-a adus un alt premiu pentru cel mai bun actor masculin la Festivalul de Film Transilvania, ediția 2010, unde a fost invitat de onoare.^[36] În octombrie 2010, a primit premiul Prometheus Opera Omnia pentru performanță artistică, acordat de Fundația Anonimul.^[37]

S-a angajat într-o colaborare cu Teatrul Național București (TNB), în rolul Joe Keller în Toți fiii mei de Arthur Miller în regia lui Caramitru. Criticul de teatru Silvia Dumitrache, care a numit spectacolul "plin de viață și dinamică, tensionat și tulburător", subliniază faptul că Rebengiuc a creat un portret "destul de pozitiv" al unui rol negativ, servind pentru a arunca "o lumină și mai tragică asupra piesei".^[34] Rebengiuc a fost, de asemenea, liderul unei alte producții TNB, Legenda Marelui Inchizitor, adaptată de Radu Penciulescu după parabola eponimă a lui Feodor Dostoievski.^[13][38] Criticul Dan Boicea, care a menționat că producția se bazează pe monologurile lui Rebengiuc, a susținut de asemenea: "Rebengiuc nu exagerează cu nimic, e pasional prin blândețe, e ritos prin felul în care își menajează energia, arătând că are rezerve de atac și arme ascunse. Nu răbufnește la climax, deși ar fi putut să cadă în acest păcat."^[38]

În 2011 a fost al doilea actor după Florin Piersic care a primit o stea pe "Walk of Fame" din București.

Filmografie:

• Mîndrie (1956)
• 1 Aprilie (1958) - Misu
• Furtuna (1960)
• Darclée (1961)
• A fost prietenul meu (1961)
• Omul de lînga tine (1961)
• Poveste sentimentală (1961)
• Cinci oameni la drum (1962)
• Pisica de mare (1963)
• Pădurea spânzuraților (1964), regia Liviu Ciulei (film premiat la Cannes 1965) - Bologa
• Nay-dalgata nosht - Cea mai lunga noapte (1967)
• Ifigenia în Taurida (1967)
• Regizorul (1968) - el insusi
• Surorile Boga (1968)
• Cadou (1969) (TV)
• Castelul condamnaților (1969) - Vasiliu
• Ofițerul recrutor (1969) - Capitanul Plume
• Cazul Pinedus (1970)
• Diavolul și bunul Dumnezeu (1970)
• Conspirația (1972) - Horia Baniciu
• Trenul blindat (1972
• Zestrea (1972)
• Ziariștii (1972) - Pamfil
• Departe de Tipperary (1973) - legionarul Horia Baniciu
• Șapte zile (1973)
• Dimitrie Cantemir (1973)
• Zidul (1974) - Ofiter SS
• Capcana (1974)
• Pescărușul (1974) - Boris Trigorin
• Mușchetarul român (1975) - La Mare
• Scrisori apocrife' (1975)
• Tănase Scatiu (1976), regia Dan Pița - Tanase Sotirescu zis Scatiu
• O scrisoare pierdută (1977) - Stefan Tipatescu
• Uitarea (1977)
• Cianura și picătura de ploaie (1978)
• Buzduganul cu trei peceți (1978) - Mihai Vitezul
• Profetul, aurul și ardelenii (1978) - Profetul Ezekiel Waltrope
• Doctorul Poenaru (1978) - Doctorul Mitica Poenaru
• Omul în loden (1979) - Dan Stamatiad
• Punga cu libelule (1980) Regia: Liviu Ciulei (1979) - el insusi
• Un echipaj pentru Singapore (1981) - Grigore Olteanu
• De ce trag clopotele, Mitică?, regia Lucian Pintilie (1981) - Iancu Pampon
• Înghițitorul de săbii (1981)
• Ștefan Luchian (1981)
• Orgolii (1982) - acad.prof.dr. Ion Cristian
• O scrisoare pierdută (spectacol TV, 1982) - Ștefan Tipătescu
• Faleze de nisip (1983), regia Dan Pița
• Dreptate în lanțuri (1983)
• Încrederea (1984)
• Piciu (1985)
• Padurea (1986) - Iorgovan Sr.
• Pădureanca (1987) - Busuioc
• Punct și de la capăt (1987)
• Moromeții (1987) - Ilie Moromete
• Secretul armei secrete (1988) - Împăratul
• Stâlpii societății (1988)
• Moartea unui artist (1991) - sculptorul Manole Crudu
• Marea sfidare (1989)
• Balanța, regia Lucian Pintilie (1992) - primarul satului
• Cel mai iubit dintre pământeni (1993) - sef de cadre
• Prea târziu, regia Lucian Pintilie (1996)
• Spitalul special (1996) - Directorul spitalului Burlacu
• Omul zilei (1997)
• Cortul (1998) - Marcu
• Terminus paradis (1998) - Grigore Cafanu
• Viata de câine (1998) - lectura comentariului
• Kínai védelem /Apărarea chineză (1999)
• Transilvania. Istorie, legenda si mister (2001) - narator
• Tandrețea lăcustelor (2002) (TV) - Jorj
• Niki Ardelean, colonel în rezervă, regia Lucian Pintilie(2003) - Niki Ardelean
• Raport despre starea națiunii (2004)
• Un cartuș de Kent și un pachet de cafea (2004) - tatal
• Boborul (2004)
• Hacker (2004) - Dl. Codrescu
• Marele jaf comunist (2004) - lectura
• Tertium non datur (2005) - general român
• După ea (2006) - Nea' Petrica
• La urgență, serial TV (12 episoade, 2006-2007)
• Cu un pas înainte (2007) - Paul Steiner (5 episodes, 2007)
• Youth Without Youth / Tinerețe fără tinerețe (2007)
• Nunta mută (2008)
• La nouvelle vague du cinema roumain / Noul val din filmul românesc (2008) - el însuși
• Contra timp (2008) - procuror șef Iacob
• Contra timp 2 (2009) - Iacob
• Medalia de Onoare, regia Peter Călin Netzer (2009) - Ion I. Ion
• Deasupra tuturor (2009), dublaj de voce
• Fotografia (2010)
• Marți, după Crăciun (2010) - Nucu
• Tatăl fantomă (2011)
• Câinele japonez (2013), regia Tudor Cristian Jurgiu
• Cu lapte, fără zahăr (scurtmetraj) (2014), regia Răzvan Macovei și Andrei Florescu^[54]
• Mecanica nostalgică a întâmplărilor (2014) - Pensionarul
• Aferim! (2014) - meșterul Stan Paraschiv
• Deschide ochii (2015), serial TV - Horia Barbu
• Octav (2017) - Spiridon
• Charleston (2017) - tatăl Ioanei

Roluri în teatru:

• Dincă - Bălcescu de Camil Petrescu, regia Aura Buzescu (1955)
• Petre - Citadela sfărâmată de Horia Lovinescu, regia Aura Buzescu (1955)
• Al doilea plutonier - Tragedia optimistă de Vsevolod Vișenski, regia Ion Cojar, Aura Buzescu, Vlad Mugur (1955)
• Contele Almaviva - Bărbierul din Sevilla de Pierre Beaumarchais, regia Vlad Mugur, Teatrul Național Craiova (1956)
• Jack Worthing - Ce înseamnă să fii onest de Oscar Wilde, regia Vlad Mugur, Teatrul Național Craiova (1956)
• Jim Curry - Omul care aduce ploaia de R. Nash, regia Liviu Ciulei (1957)
• Pierre - Nebuna din Chaillot de Jean Giraudoux, regia Liviu Ciulei (1957)
• Walter Lee - Un strugure în soare de Lorraine Hansberry, regia Lucian Pintilie (1961)
• Orlando - Cum vă place de William Shakespeare, regia Liviu Ciulei (1961)
• Voghin - Copiii soarelui de Maxim Gorki, regia Liviu Ciulei și Lucian Pintilie (1961)
• Bolkonski - Război și pace de E. Piscator, după Lev Tolstoi, regia Dinu Negreanu (1962)
• Stanley - Un tramvai numit dorință de T. Williams, regia Liviu Ciulei (1965)
• Brutus - Julius Caesar de William Shakespeare, regia Liviu Ciulei (1968)
• Kurt - Play Strindberg de Fr. Durrenmatt, regia Radu Penciulescu (1971)
• Higgins - Pygmalion de G. B. Shaw, regia Moni Ghelerter (1974)
• Bubnov - Azilul de noapte de Maxim Gorki, regia Liviu Ciulei (1975)
• Caliban - Furtuna de William Shakespeare, regia Liviu Ciulei, Teatrul Bulandra București, 1978
• Tipătescu - O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale, regia Liviu Ciulei (1979)
• Astrov - Unchiul Vania de Anton Pavlovici Cehov, regia Alexa Visarion (1985)
• Fundulea - Visul unei nopți de vară de William Shakespeare, regia Liviu Ciulei, premiul UNITER (1991)
• Oratio - Teatrul comic de Carlo Goldoni, regia Silviu Purcărete (1992)
• Goering - Mephisto de Horia Garbea după K. Mann, regia Alexandru Darie (1993)
• Pelasgos - Danaidele după Eschil, regia Silviu Purcărete (1995)
• Alfred - Vizita bătrânei doamne de Friederich Durrenmatt, regia Felix Alexa 1993)
• Dodge - Copilul îngropat de Sam Shepard, regia Cătălina Buzoianu, premiul UNITER (1996)
• Pierre de la Manque - Petru de Vlad Zografi, regia Cătălina Buzoianu (1998)
• Lear - Regele Lear de William Shakespeare, regia Dragoș Galgoțiu (1999)
• Marat - De Sade de Peter Weiss, regia Silviu Purcărete (2000)
• Claudius - Hamlet de William Shakespeare, regia Liviu Ciulei, Teatrul Bulandra București, 2000
• Serebreakov - Unchiul Vania de Anton Pavlovici Cehov, regia Yuriy Kordonskiy, Teatrul Bulandra București, 2001
• Fetisov - Colonelul Pasăre de Hristo Boicev, regia Alexandru Dabija,Teatrul Bulandra București, 2001
• Jevakin - Căsătoria de Gogol, regia Yuriy Kordonskiy, Teatrul Bulandra București, 2003
• Victor Rebengiuc - Top Dogs (Șomeri de lux) de Urs Widmer, regia Teodora Herghelegiu, Teatrul Arca București, 2004
• Tatal- Șase personaje în căutarea unui autor de Luigi Pirandello, regia Liviu Ciulei, Teatrul Bulandra București, 2005
• Preobrajenski - Inimă de câine de Mihail Bulgakov, regia Yuriy Kordonskiy, Teatrul National I. L. Caragiale, 2005
  premiul UNITER (2005)
• Domnul Rice - Molly Sweeny de Brian Friel, regia Alexandru Dabija, Teatrul Bulandra București, 2006
• Monsieur Jourdain/Domnul Jurdănescu - Burghezul gentilom după J.B.P. Moliere, regia Petrică Ionescu, Teatrul Național I. L. Caragiale, 2006
• Joe Keller - Toți fiii mei după Arthur Miller, regia Ion Caramitru, Teatrul National I. L. Caragiale, 2009
• Regele - Regele moare după Eugen Ionescu, regia Andrei și Andreea Grosu, Teatrul National I. L. Caragiale, 2017

·         1937 - S-a născut Don Wilson, chitarist american (The Ventures).

·         1939 - S-a născut Roberta Flack, cântăreaţă şi pianistă americană.

·         1940: Maria Butaciu, interpretă română de muzică populară

·         1941 - S-a născut Mihai Duţescu, poet şi prozator.

* 1942: Mihai Dinu (n. 10 februarie 1942, București) este doctor în lingvistică matematică, prozodist, autor de studii filologice și de studii de teoria comunicării interdisciplinare.

Născut în București la 10 februarie 1942, Mihai Dinu este nepotul cunoscutului economist, sociolog și om politic Mihail Manoilescu (1891-1950) și fiul profesorului universitar Valeriu Dinu (1905-1997), ecologist și specialist în economie forestieră, precum și al Nataliei Manoilescu-Dinu (1920-1990), autoare a unor lucrări de referință în domeniul teologiei ortodoxe. A absolvit, în anul 1959, liceul Matei Basarab, după care a urmat Facultatea de Hidrotehnică din cadrul Institutului de Construcții din București (promoția 1966) și Facultatea de Filologie a Universității din București (promoția 1971). În anul 1979 și-a susținut doctoratul în matematică cu teza intitulată „Metode algebrice, probabilistice și strategice în studiul teatrului” sub îndrumarea profesorului Solomon Marcus. În perioada 1966–1990, Mihai Dinu a fost cercetător și inginer proiectant principal la Institutul de Cercetări și Proiectări pentru Gospodărirea Apelor din București.

În 1990 ocupă, prin concurs, postul de lector universitar la Catedra de Antropologie Culturală a Facultății de Jurnalism din cadrul Universității din București, parcurgând, succesiv, gradele de conferențiar (1993 –1998), profesor și decan al aceleiași instituții (1998– 1999). În străinătate, a fost profesor invitat la Facultatea de Limbi Moderne a Universității din Nantes (Franța, anii 1993, 1996 și 2002) și la Facultatea de Sociologie a Universității „Paul Valéry” din Montpellier (Franța) - 1998.

Din 1999 este redactorul șef al Revistei Române de Comunicare și Relații Publice pe care a înființat-o împreună cu profesorii universitari Ioan Drăgan și Paul Dobrescu. Din 1999 până în prezent, Mihai Dinu ocupă postul de profesor la Facultatea de Litere a Universității din București (după 2012, profesor emerit). Din 2004 este conducător de doctorat în științe filologice (15 doctorate finalizate până în prezent).

·         1944 - S-a născut Peter Allen, cântăreţ, compozitor şi pianist australian.

·         1946 - S-a născut Clifford T. Ward, cântăreţ şi compozitor american.

·         1951 - S-a născut Cory Lerios, clăpar şi vocalist american (Pablo Cruise).
* 1951: Zeudi Araya (n. 10 februarie 1951 în Decamhare, Asmara) este o câștigătoarea a unui concurs de frumusețe și actriță din Eritreea. Araya este fiica unui politician și nepoata unui diplomat din Roma, În anul 1969 a fost aleasă "Miss Etiopia", a jucat câteva roluri în ca. 10 filme. Ea a fost descoperită de Luigi Scattini. În anul 1977 Zeudi Araya, apare pe prima pagină a unei reviste playboy din Italia. Ea a fost căsătorită din anul 1980 cu producătorul de filme Franco Cristald, iar după moartea lui trăiește împreună cu regizorul italian Massimo Spano, cu care are un fiu.
* 1951: Robert A. "Bob" Iger (n. 10 februarie 1951) este președinte și director executiv al The Walt Disney Company. El a fost numit președinte în anul2000, iar în 2005 l-a înlocuit pe Michael Eisner în funcția de director executiv al companiei. Iger a supravegheat achiziționarea studioului de animație Pixar în 2006, dar și preluarea companiei Marvel Entertainment.
Iger este căsătorit cu jurnalista Willow Bay și are patru copii: Katie și Amanda (din prima căsătorie) și Robert Maxwell și Will (din a doua căsătorie).
* 1952: Dumitru Diacov (n. 10 februarie 1952, Kargapolie, regiunea Kurgan, RSFS Rusă, URSS) este un politician din Republica Moldova, fost președinte și vicepreședinte al Parlamentului Republicii Moldova, deputat în Parlamentul Republicii Moldova^[1] în câteva mandate consecutive începând cu anul 2005 iar anterior și între 1994 și 2001. Este fost președinte al Partidului Democrat din Moldova (din 2000 până în 2009). În anul 2009 îi cedează funcția de președinte de partid lui Marian Lupu.
* 1953: Ioan Chelaru (n. 10 februarie 1953, Pildești, Neamț, România) este senator român ales din anul 2004, în județul Neamț pe listele partidului PSD, ales în 2008 din partea Alianței PSD+PC și reales în 2012 din partea USL. Ioan Chelaru a avut o activitate parlamentară prodigioasă:
* 1953: John Shirley (n. 10 februarie 1953, Houston, Texas) este un scriitor american de literatură științifico-fantastică și compozitor de muzică punk
Romane:

• Transmaniacon (1979)
• Dracula in Love (1979)
• City Come A-Walkin' (1980)
• Three-Ring Psychus (1980)
• The Brigade (1981)
• Cellars (1982)
• Câteva cărți din seria Traveler, serie de romane de aventuri (sub pseudonimul D. B. Drumm)^[1]
• Câteva cărți din seria 'Specialist', serie de romane de aventuri (sub pseudonimul John Cutter)
• A Song Called Youth Series (cunoscută și sub denumirea Eclipse Trilogy):
  • Eclipse (1985)
  • Eclipse Penumbra (1988)
  • Eclipse Corona (1990)
• In Darkness Waiting (1988)
• Kamus of Kadizar: The Black Hole of Carcosa (1988)
• A Splendid Chaos (1988)
• Wetbones (1991)
• Silicon Embrace (1996)
• "Demons" (2000, nuvelă)
• "...And the Angel with Television Eyes" (2001, nuvelă)
• "The View From Hell" (2001, nuvelă)
• "Her Hunger" (2001, nuvelă)
• Spider Moon (2002)
• Demons, o nouă versiune cu romanul sequel Undercurrents (2002)
• Crawlers (2003)
• Doom (2005, romanizarea filmului bazat pe jocul video pentru PC produs de Id Software)
• Constantine (2005, romanizarea filmului bazat pe personajul din benzile desenate DC/Vertigo)
• John Constantine, Hellblazer: War Lord (2006, bazat pe un personaj din benzi desenate, nu versiunea filmului)
• Predator: Forever Midnight (2006, Predator series tie-in)
• Batman: Dead White (2006, tie-in with Batman Begins)
• John Constantine, Hellblazer: Subterranean (2006)
• The Other End (2007)
• Alien: Steel Egg (2007)
• Black Glass (2008)
• Bleak History (2009)
• BioShock Rapture (2011)
• Borderlands: The Fallen (2011)

* 1956: Mariana Marin (n. 10 februarie 1956, București - d. 31 martie 2003 ^[1]) a fost o poetă din România din "generația literară '80" (Generația în blugi).

S-a născut în București, unde a absolvit Facultatea de Litere. Este considerată a face parte din "generația 80". A fost un membru activ al Cenaclului de Luni, condus de criticul literar și profesorul Nicolae Manolescu și a publicat în volumul colectiv, editat de acesta, "Cinci".

Criticul Nicolae Manolescu, afirmă^[2]: Versurile ei sunt croite din materialul liricii tragice a marilor doamne ale poeziei moderne, printre care își găsește locul nefericita iubită a lui Eminescu, evocată, laolaltă cu urmașele ei din secolul XX, într-o splendidă Elegie : „Mutilarea artistului în tinerețe la minus 15 grade./ Nici cazul Sylviei Plath nu e posibil/ nici frânghia Veronicăi Micle nu are săpun./ Din când în când amintirea stinsă a Țvetaevei/ tăcerea în care se îneacă Ahmatova/ și mizeria, sărăcia acelui Ierusalim/ din care Else ma cheamă.”

Poeziile ei sunt traduse în limba franceză și e prezentă în reviste și antologii din Marea Britanie, Germania, SUA, Suedia, Ungaria și Polonia.

·         1961 - S-a născut Robbie Nevil, cântăreţ, compozitor şi chitarist american.
* 1962: Clifford Lee Burton (n. 10 februarie 1962, Castro Valley[*], SUA – d. 27 septembrie 1986, Dörarp[*], Suedia) a fost un muzician american, al doilea basist al formației Metallica, acesta alăturându-se formației în 1982, înlocuindu-l pe Ron McGovney. Viața și moartea sa tragică au influențat cel puțin două piese și basiști ca Billy Sheehan, Les Claypool și John Myung.
Burton s-a născut în Castro Valley, California. Inițial, el a început să cânte la pian de la vârsta de 6 ani. În 1976, la vârsta de 14 ani, Burton a început să studieze chitara bas și a început să cânte în formații locale, în timp ce lua lecții de la profesorul Steve Hamady. Conform spuselor părinților săi, Cliff petrecea între 4 și 6 ore pe zi pentru a-și perfecționa dibăcia la bas, chiar și după ce s-a alăturat formației Metallica. După ce a terminat școala generală, el a luat cursuri de muzică la un colegiu de juniori.
Ceilalți membri ai trupei Metallica căutau un basist ce să fie mai priceput decât Ron McGovney. După cum povestesc ei în ,,Damage, Inc." , ei au asistat la un concert al formației lui Burton, Trauma, și au fost impresionați de solo-ul de chitară a lui Cliff(ce avea mai târziu să devină parte componentă a piesei (Anesthesia) Pulling Teeth). Membrii Metallica l-au "recrutat" pe Burton, după ce au acceptat să își schimbe locația de la Los Angeles la San Francisco. Publicul din Los Angeles era prea "rigid" pentru gusturile lui Burton. În timpul deplasărilor, Cliff punea "monopol" pe casetofonul mașinii obligându-și astfel colegii să asculte muzică variată începând de la The Misfits, Pink Floyd, și Thin Lizzy, la pianistul Glenn Gould și concerte de ale lui Bach.
În timpul unui turneu în Europa, Burton a decedat într-un accident în care autocarul formației s-a răsturnat, alunecând pe poleiul format; el a fost aruncat prin geam, autocarul căzând peste el. Kirk Hammett povestea ca în seara dinaintea accidentului, au avut o dispută pe tema patului în care urmau să doarmă. Disputa s-a încheiat printr-o tragere din cărți de joc, Cliff trăgând Asul de pică și alegându-și patul lui Kirk. Multe surse confimă ipoteza cum că șoferul autocarului ar fi fost sub influența alcoolului. Accidentul s-a petrecut în Suedia. Trupul lui Burton a fost înmormântat în San Francisco. La ceremonie, s-a cântat piesa „Orion" de pe albumul Master of Puppets. Din această cauză, Metallicanu a mai cântat live „Orion" în varianta completă până în noiembrie 2006, când a fost folosită ca o „punte” de legătură între 2 piese.
* 1962: Piero Pelù (n. 10 februarie 1962, în Florența) este un cântăreț și compozitor italian de muzică rock, cunoscut mai ales pentru activitatea sa în cadrul formației rock italiene Litfiba.

În iulie 1999, Pelù a părăsit Litfiba din cauza tensiunilor dintre el și chitaristul Ghigo Renzulli.

În 2000, el a lansat primul său album solo Né buoni né cattivi.

În 2002, duetul său cu cântăreața indoneziană Anggun, intitulat "L'amore immaginato" a atins poziția Nr.1 în topul ”National Italian Airplay Charts”, menținându-se pe această poziție pe durata a două luni.

În 2009, a revenit în Litfiba alături de co-fondatorul ei, Ghigo Renzulli.

* 1967: George Vincent „Vince” Gilligan (n. 10 februarie 1967) este un scriitor, producător și regizor american. E cunoscut pentru munca sa în televiziune, în special pentru că e creatorul, principalul scenarist și producătorul executiv al serialului Breaking Bad, co-creator al serialului The Lone Gunmen și scenarist și producător al serialului The X-Files
* 1967: Marcel Răducan (n. 10 februarie 1967, satul Grinăuți-Moldova, raionul Ocnița) este un om politic din Republica Moldova, deputat moldovean în Legislatura 2005-2009 ales pe listele partidului Blocul electoral Moldova Democrată. Din 2009 până în februarie 2015 a exercitat funcția de ministru al dezvoltării regionale și construcțiilor. Din 30 noiembrie 2018este Președinte al Consiliului Concurenței^[3].
* 1972: Nyomi Banxxx (născută Amanda Dee pe 10 februarie 1972 în Chicago, Illinois) este o actriță porno americană. Ea este cunoscută sub nume diferite ca Nyomi, Naomi Bankxx, Nyaomi Banxxx, Naomi Knoxxx, Naomi Banxxx, Naomi Banks și Naomi.
* 1974: Elizabeth Banks (născută Elizabeth Irene Mitchell 10 februarie 1974)^[3] este o actriță, regizoare și producătoare de film americană. Ea și-a făcut debutul cinematografic în filmul independent Surrender Dorothy (1998) și e cunoscută în special pentru rolurile sale din filmele Seabiscuit (2003), The 40-Year-Old Virgin (2005), Invincible (2006), Definitely, Maybe (2008), W. (2008), Role Models (2008), The Uninvited(2009), The Next Three Days (2010), People Like Us (2012), Man on a Ledge (2012), Pitch Perfect (2012), Movie 43 (2013), The Lego Movie(2014) și seria de filme The Hunger Games (2012–15).
* 1981: Andy Johnson (n. 10 februarie 1981 în Bedford, Anglia) este un fotbalistenglez care evoluează la clubul Crystal Palace.

·         1983: Lucian Goian (n. 10 februarie 1983, Suceava) este un fotbalist româncare joacă pentru Mumbai City.^[1] Jucătorul evoluează pe postul de fundaș central și este fratele mai mic al fotbalistului Dorin Goian.

* 1988: Anastasia Veaceslavovna Boldîreva (în rusă Анастасия Вячеславовна Болдырева) (n. 10 februarie 1988, în Celiabinsk)^[1] este o handbalistă din Rusia care joacă pentru clubul românesc HC Dunărea Brăila. Boldîreva evoluează pe postul de coordonator.
* 1990: Mihaela Bulică (n. 10 februarie 1990, Slobozia, județul Ialomița) este o fostă scrimeră română specializată pe sabie.
* 1991: Emma Roberts Rose (n. 10 februarie 1991, Rhinebeck, New York, SUA) este o actriță și cântăreață americană. Ea este fiica actorului Eric Roberts și nepoata lui Julia Roberts. Roberts a devenit cunoscută pentru rolul ei ca Addie Singer în seria de televiziune "Unfabulous". Ea a lansat albumul de debut, care, de asemenea, a servit drept coloană sonoră Unfabulous show-ului și mai mult. Roberts urmat apoi o cariera solo, cântând de înregistrare două cântece pentru coloana sonoră a Ice Princess și Aquamarine (în care Roberts a jucat ca una dintre lideri). Roberts apoi a început să se concentreze asupra carierei sale care acționează, caracterul titlul din 2007 film Nancy Drew, și vocea ei-over debut în The Flight Before Christmas.

În 2008 și 2009, Roberts a jucat în filme Wild Child, Memoirs of a Teenage amnezic și Lymelife. Roberts a apărut în 2009 Hotelul pentru Caini și The Winning Season. În 2010, ea a apărut în Valentine's Day, care a jucat, de asemenea, Julia Roberts. Mai târziu în același an, ea a avut un rol principal în It's Kind of a Funny Story - e un fel de o poveste haioasa. Ea acum încearcă în continuare populara serie horror, Scream 4, împreună cu Neve Campbell, Courteney Cox și David Arquette.

* 1993: Mia Khalifa (în arabă: ميا خليفة; n. 10 februarie 1993, Beirut, Liban), cunoscută și sub numele de Mia Callista, este o personalitate libanez-americană a mass-mediei^[1], cunoscută pentru cariera sa de succes.

Născută in Beirut, Mia Khalifa s-a mutat în Statele Unite în 2000. A început să joace în filme în pornografice în octombrie 2014, iar în decembrie a fost clasată pe locul 1 pe site-ul Pornhub. Alegerea unei astfel de cariere a fost întâmpinată cu controverse în Orientul Mijlociu, în special pentru un film în care ea a comis acte sexuale în timp ce purta hijabul islamic. Cu toate acestea, ea a fost deziluzionată de industria pornografică, încetându-și cariera.

Mia Khalifa s-a născut pe 10 februarie 1993 în Beirut, Liban și s-a mutat cu familia ei în Statele Unite în 2000^[2]. Familia ei este catolică, și a fost crescută în această religie, deși nu mai practică.^[3] A trăit în mare parte în Montgomery County, câțiva ani mai târziu a absolvit Universitatea din Texas, El Paso, cu diplomă de licență în istorie

* 1994: Kang Seul-gi (n. 10 februarie 1994, Ansan[*], Coreea de Sud), cunoscută și ca Seulgi, este o membră a trupei de fete coreene Red Velvet. Ea a debutat în august 2014. Înainte de debutul trupei, a fost membră a trupei de pre-debut SM Rookies, de asemenea este și actriță. Ea vorbește coreeană(limba maternă) și japoneză, ea este dansatoare principală a trupei și a doua cântăreață principală.
* 1995: Naby Deco Keïta (n. 10 februarie 1995,^[2] Conakry, Guineea) este un fotbalist din Guineea. Joacă pe postul de mijlocaș la Liverpool FC din Premier League din Anglia.
* 1997: Chloë Grace Moretz (n. 10 februarie 1997) este o actriță americană de film. Ea și-a început cariera de actor la vârsta de 7 ani și a evoluat în filme ca The Amityville Horror (2005), (500) Days of Summer (2009), Diary of a Wimpy Kid (2010), Kick-Ass (2010), Let Me In (2010), Hugo(2011), Dark Shadows (2012) and Kick-Ass 2 (2013). Ea va apărea și în readaptarea din 2013 a novelei lui Stephen King, Carrie în rolul principal.

Decese

·         1162 – A murit regele Baldwin III al Ierusalimului  (n.1130). A domnit intre anii  1143-1162 si in timpul domniei sale regatul cruciatilor de la Ierusalim a devenit mai strâns aliat cu Imperiul Bizantin. A  încercat și nu a reușit să cucerească Damascul dar a  capturat importanta cetate egipteana Ascalon. A murit fără copii și a fost succedat de fratele său Amalric.
* 1598: Anne de Austria (16 august 1573 – 10 februarie 1598) a fost regină consort a Poloniei și Suediei prin căsătoria cu Sigismund al III-lea Vasa, rege al Poloniei și Suediei.

Anne a fost fiica cea mare al lui Carol al II-lea, Arhiduce de Austria și a Mariei Anna de Bavaria. Bunicii paterni au fost Ferdinand I, Împărat Roman și Anna a Boemiei și Ungariei, fiica regelui Vladislav al II-lea al Boemiei și Ungariei.

Anne a devenit prima soție a lui Sigismund al Poloniei și Suediei la 31 mai 1592. Căsătoria a fost respinsă de mulți nobili (szlachta) ai regiunii polono-lituaniană, care se opuneau alianței cu Habsburgii.

Când Sigismund a trimis o misiune diplomatică la Praga, condusă de Cardinalul Radziwill, pentru mireasa lui, partidul anti-habsburgic împreună cu cancelarul Jan Zamoyski, a păzit granițele pentru a preveni intrarea arhiducesei în țară. Anna a evitat gardienii, a sosit în Cracovia și a fost încoronată regină a Poloniei, în mai 1592, de către Primas Karnkowski.

În 1594, ea și-a urmat soțul în Suedia, unde a fost încornată regină a Suediei în Uppsala, pe 19 februarie. Polonezii i-au cerut Annei ca ea să-și lase fiica în spatele granițelor din Polonia, cât timp vor sta în Suedia, iar Anna s-a temut că Suedezii îi vor cere același lucru atunci când avea să se întoarcă în Polonia, daca ar da naștere în timpul șederii în Suedia. Pe 19 aprilie 1594, Anna a născut o fată, însă copilul a murit la scurt timp. În timpul șederii sale în Suedia, Anna a fost implicată într-un conflict cu regina văduvă Gunilla Bielke, în principiu din motive religioase. Ea a acuzat-o pe Gunilla că furase obiecte de valoare de la Palatul Regal. Anna a fost considerată de restul ca fiind o femeie politicoasă, dar distantă și depresivă. Nu vorbea suedeza și privea poporul suedez ca niște eretici și rebeli și a refuzat să se arate în public, atunci când a fost forțată să facă acest lucru. La plecarea din Suedia, în iulie 1594, i s-au acordat regiunile Linköping, Söderköping și Stegeborg cu condiția ca ea să respecte credința protestantă a acestor feude.

Copii:

Anna și Sigismund au avut cinci copii, însă doar Vladislav a trăit până la maturitate:

• Anna Maria (23 mai 1593 – 9 februarie 1600)
• Caterina (19 aprilie 1594 – 16 mai 1594)
• Vladislav (9 iunie 1595 – 20 mai 1648), a domnit ca Vladislav al IV-lea Vasa al Poloniei din 1632 până în 1648
• Caterina (27 septembrie 1596 – 2 iunie 1597)
• Cristofor (10 februarie 1598 – 10 februarie 1598)

Anna a murit pe 10 februarie 1598 și Sigismund s-a căsătorit cu sora ei, Constance Renate de Habsburg.

·         1755: A murit Montesquieu (Charles-Louis de Secondat, baron de la Brede), scriitor şi filosof iluminist francez; (n. 1689). Charles-Louis de Secondat, Baron de La Brède et de Montesquieu (n. 18 ianuarie 1689; d. 10 februarie 1755), de regulă menționat doar ca Montesquieu, s-a născut în castelul din la Brède, lângă Bordeaux, într-o familie de magistrați aparținând micii nobilimi. A fost una din cele mai complexe și importante figuri ale iluminismului francez. A activat în calitate de consilier (1714) în parlamentul de la Bordeaux, devenind președintele acestuia (1716 – 1728) după moartea unuia din unchii săi, căruia i-a moștenit titlul și funcția. În 1728, a devenit membru al Academiei Franceze. Opera sa majoră, Scrisori persane (1721), „profundă alegorie a dragostei, moralei, politicii și religiei“, s-a bucurat de un succes imens și imediat. Cartea este concepută sub forma unei colecții de scrisori, despre care se presupune a fi fost scrise de călători în Persia și de prietenii acestora din Europa. Aici, autorul a satirizat și a criticat instituțiile franceze.
* 1822: Prințul Albert Casimir August de Saxonia, Duce de Teschen (11 iulie1738 – 10 februarie 1822) a fost prinț german din Casa de Wettin. S-a remarcat ca un colecționar de artă și a fondat Albertina din Viena, cea mai mare colecție de desene și lucrări de grafică din lume.

A fost fiul cel mic al regelui August al III-lea al Poloniei (care era și Elector de Saxonia) și a reginei Maria Josepha de Austria, verișoară primară a împărătesei Maria Tereza. Prințul Albert de Saxonia a fost unul dintre nașii Prințului Albert de Saxa-Coburg și Gotha (soțul reginei Victoria).

Tânărul Albert a fost ales de Arhiducesa Maria Cristina de Austria să-i fie soț. Aceasta a fost o favoare specială pe care împărăteasa Maria Tereza a făcut-o fiicei ei, de obicei căsătoriile erau făcute din rațiuni politice. Totuși, logodna și nunta au trebuit să aștepte moartea împăratului Francisc I; decorațiunile de la nuntă au fost negre deoarece era perioada doliului ținut pentru împărat.

Albert a primit ducatul de Teschen în Siliezia austriacă și titlul de Duce de Teschen. În perioada 1765-1780 a fost numit la Bratislava guvernator al Ungariei, apoi la Bruxelles, împreună cu soția lui, guvernator al Țărilor de Jos austriece, după moartea Prințului Karl Alexandru de Lorena în 1780.

Albert și Maria Cristina au avut un singur copil, prințesa Cristina de Saxonia, care a murit la 17 mai 1767, la o zi după naștere. Cuplul l-a adoptat pe nepotul Mariei Cristina - fiul fratelui ei Leopold și a Mariei Ludovica a celor Două Sicilii (ambii au murit în 1792 de foarte tineri) - Arhiducele Carol de Austria.

După moartea timpurie a soției sale în 1798 de tifos, el a trăit numai pentru colecția sa de artă.

·         1829: Papa Leon al XII-lea (n. 1760)

·         1837: A fost ucis într-un duel poetul rus, A S Pușkin. S-a nascut pe 6 iunie 1799 si este considerat fondatorul literaturii ruse moderne. Este autorul fanteziei epice “Ruslan şi Ludmila”, al romanului în versuri “Evgheni Oneghin”, “Dama de pică” şi al dramei istorice “Boris Godunov”.
* 1855: Ferdinand de Savoia (Ferdinando Maria Alberto Amedeo Filiberto Vincenzo; 15 noiembrie 1822 – 10 februarie 1855) a fost fondatorul ramurii Genova a Casei de Savoia.
* 1859: Prințesa Anna Maria Maximiliane Stephania Karoline Johanna Luisa Xaveria Nepomucena Aloysia Benedicta de Saxonia, Ducesă de Saxonia (4 ianuarie 1836 - 10 februarie 1859) a fost al șaptele copil și a patra fiică a regelui Ioan al Saxoniei și a soției lui, Prințesa Amalie Auguste de Bavaria. A fost sora mai mică a regilor Albert al Saxoniei și George al Saxoniei.^[1][2] Prin căsătoria cu Ferdinand al IV-lea, Mare Duce de Toscana, Ana a devenit membră a Casei de Habsburg-Lorena, arhiducesă de Austria și prințesă a Ungariei, Croației, Boemiei și Toscanei. Ana a murit cu puțin timp înainte ca soțul ei să acceadă pe tron ca Mare Duce de Toscana.

·         1868: David Brewster, fizician scoțian (n. 1781)
* 1872: Prințesa Feodora Victoria Adelaide de Hohenlohe-Langenburg (7 iulie 1839 - 10 februarie 1872) a fost fiica lui Ernst I, Prinț de Hohenlohe-Langenburg și a Prințesei Feodora de Leiningen. Prin căsătoria cu Georg al II-lea, Duce de Saxa-Meiningen a devenit Ducesă de Saxa-Meiningen după ascensiunea acestuia în 1866.

Feodora a fost cea mai mică din cei șase copii ai Prințului Ernst I de Hohenlohe-Langenburg și a Feodorei de Leiningen. Mama ei a fost sora vitregă a reginei Victoria.

Feodora și-a întâlnit viitorul soț (și verișor de gradul doi), Georg al II-lea, Duce de Saxa-Meiningen, în timp ce el se întorcea în Italia. Era proaspăt văduv și în doliu și îndurerat de pierderea primei soții, Charlotte. În ciuda recentei tragedii, Georg căuta o mamă pentru cei doi copii ai săi care erau mici. Feodora și Georg s-au logodit imediat. La 23 octombrie 1858, ei s-au căsătorit la Langenburg. Cuplul a avut trei fii:

• Prințul Ernst (27 septembrie 1859 - 29 decembrie 1941); s-a căsătorit morganatic cu Katharina Jensen; au avut copii
• Prințul Frederick John (12 octombrie 1861 - 23 august 1914); s-a căsătorit cu contesa Adelaide de Lippe-Biesterfeld; au avut copii. A fost bunicul Prințesei Regina de Saxa-Meiningen, soția lui Otto, Prinț Moștenitor al Austriei. Prințul Frederic a fost ucis în bătălie, la Tarcienne, Franța.
• Prințul Victor (14 mai 1865 - 17 mai 1865)

Mariajul a fost unul nefericit. Georg nu s-a împăcat niciodată cu pierderea Charlottei și Feodora nu era potrivită temperamental pentru viața pe care era de așteptat să o ducă.^[1] Nu avea dotări intelectuale sau artistice; chiar mai rău, ea a avut nici un interes în dezvoltarea acestora. În ciuda acestui fapt, Georg a încearcat s-o educe. El era un mare iubitor de arte, în special de teatru. Curând el a realizat că ea nu va fi la fel de spirituală și inteligent ca Charlotte. După decesul celui de-al treilea fiu, Feodora a părăsit Meiningen.^[1]

În ianuarie 1872, Feodora a contractat scarlatină și a murit luna următoare. În ciuda diferențelor dintre ei, Georg a rămas atasat de ea; când ea s-a îmbolnăvit, el el a fost cu adevărat înnebunit de durere și a trimis telegrame părinților ei de două ori pe zi.^[1] Anul următor după moartea ei, Georg s-a căsătorit pentru a treia oară cu Ellen Franz, o fostă actriță.

·         1879: Honoré Daumier (n. 26 februarie 1808, Marseille - d. 10 februarie 1879, Valmondois) a fost un pictor, sculptor, caricaturist și litograf francez. Daumier a lăsat în urma sa lucrări plastice din mai multe categorii de opere. În timpul vieții, cariera de grafician și caricaturist va umbri creația sa în domeniul picturii și al sculpturii. După moartea sa, va fi recunoscut ca unul dintre marii pictori ai secolului al XIX-lea.
Honoré Victorin Daumier s-a născut la Marseille, în ziua de 26 februarie1808, fiu al lui Jean-Baptiste Daumier - de meserie geamgiu, mai târziu funcționar de bancă - și al lui Cécile Catherine Philip. Nașul său de botez era un pictor pe atunci cunoscut - Joseph Lagrange. În anul 1820, familia Daumier se mută la Paris. Tânărul Honoré întrerupe școala și devine curier la un notar, anul următor vânzător într-o librărie. În clipele libere învață să deseneze. Primele lecții le ia de la pictorul Alexandre Lenoir, fost elev al lui Louis David. La atelierul lui Lenoir rămâne doar pentru puțin timp, preferă să studieze copiind la Louvre operele marilor maeștri, în special Rembrandt, Rubens, Tiziano, pictorii spanioli și sculptură greacă.
În anul 1822, Daumier execută primele sale litografii, tehnică abia introdusă în Franța, și se bucură de succes. Daumier se angajează la o editură specializată în arta grafică. Dobândește îndemânare în acest domeniu și, între anii 1829-1830, colaborează la revista "La Silhouette", una dintre primele publicații săptămânale ilustrate din Franța. Aici îi cunoaște pe caricaturiștii Paul Gavarni (1804-1866) și Henri Monnière (1805-1877), precum și pe scriitorul Honoré de Balzac.

Căltoriile la Valmondois devin din ce în ce mai dese și, în cele din urmă, artstul închiriază acolo o casă, în care se mută definitiv în anul 1865.

Pe 8 februarie 1870, împreună cu Corot, Édouard Manet și Gustave Courbet, Daumier semnează o petiție de protest împotriva asprimii juriului de la Salon. În timpul războiului franco-prusac, continuă să realizeze litografii pentru "Le Charivari". În iarna anului 1870-1871, în timpul asedierii Parisului, Daumier și Courbet fac parte din comisia responsabilă de salvarea monumentelor pariziene și a capodoperelor din muzee.

Din anul anul 1867 vederea artistului începe să se înrăutățească. În anul 1872, aproape orb, realizează ultimele sale litografii și tablouri. În 1877, artistul se găsește într-o situație materială dificilă și i se acordă o rentă de stat modestă. Nu-i va fi dat să profite multă vreme de ea: pe 8 februarie 1879 face o hemoragie și moare trei zile mai târziu în casa de la Valmondois.

·         1880: Adolphe Crémieux, avocat și politician francez de origine ebraică (n. 1796)

·         1918: A murit sultanul otoman Abdul-Hamid al II-lea; (n. 1842). A fost al 34-lea sultan al Imperiului Otoman si a domnit de la data de 31 august 1876 până la detronarea sa la 27 aprilie 1909 . La 23 decembrie 1876,in urma presiunii puterilor europene revoltate de cruzimea cu care fuseseră reprimate revoltele din Bosnia-Herțegovina și Bulgaria, a decretat prima Constituție a Imperiului Otoman, consfințind astfel trecerea de la monarhia absolutistă la monarhia constituțională. Prima perioadă constituțională s-a încheiat în urma tulburărilor istorice la 13 februarie 1878 prin dizolvarea Parlamentului. A condus Imperiul în timpul razboiului ruso-romano-turc din 1877-1878. Războiul a avut ca urmare pierderea a două treimi din teritoriile din Balcani ale Turciei. A fost înlăturat de pe tron în 1909 de mișcarea Junilor Turci.

·         1923: A încetat din viaţă fizicianul german Wilhelm Conrad Rontgen, descoperitorul razelor X , laureat al Premiului Nobel; (n. 1845). Wilhelm Conrad Röntgen (n. 27 martie 1845, Lennep, azi parte componentă a orașului Remscheid, Renania de Nord-Westfalia — d. 10 februarie 1923, München), fizician german. Ca profesor al universității Würzburg, studiind descărcările electrice în tuburi vidate, a descoperit în anul 1895 emisia unor radiații penetrante, pe care le-a numit radiații X care, după moartea sa și în pofida testamentului său, au fost denumite raze Röntgen. În anul 1901 a fost distins cu Premiul Nobel pentru Fizică. Motivația juriului Nobel:
„ca apreciere pentru serviciile extraordinare oferite prin descoperirea remarcabilelor raze (raze X)”.

·         1932: Edgar Wallace, scriitor englez (n. 1875). Edgar Wallace (n. 1 aprilie 1875, Greenwich, Londra – d. 10 februarie 1932, Hollywood, California) a fost un scriitor englez de thriller (romane criminalistice), regizor și jurnalist. Edgar Wallace, este un pseudonim, numele lui adevărat fiind „Richard Horatio Edgar”. A fost fiul nelegitim al unei perechi de artiști, fiind adoptat de un comerciant de pește din Londra. A fost un autor extrem de prolific, scriind nu mai putin de 175 de romane şi thrillere, să nu mai vorbim nenumarate articole în ziare şi reviste. Se spune că munca sa a inspirat aproximativ 160 de filme.

·         1933 - A murit scriitorul Vasile Gherasim (n.1893).

·         1934: A decedat Vasile Goldiș, politician român, membru de onoare al Academiei Române; (n. 1862).  Vasile Goldiș (n. 12 noiembrie 1862, Mocirla, azi Vasile Goldiș, Arad – d. 10 februarie 1934, Arad) a fost un pedagog, om politic, membru de onoare (1919) al Academiei Române.

·         1939: Papa Pius al XI-lea (n. 1857)

·         1949 - A murit criticul literar şi romancierul Octav Şuluţiu (n.1909).

·         1955: Sonia Cluceru, actriță română (n. 1892)

* 1965: Friedrich, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg, din anul 1931 de Schleswig-Holstein (23 august 1891 – 10 februarie 1965) a fost Duce de Schleswig-Holstein și Șeful Casei de Oldenburg din 21 ianuarie 1934 până la moartea sa

Locul nașterii lui Friedrich, Grünholz Manor fotografiat în 2010.

Prințul Friedrich s-a născut la 23 august 1891 la Grünholz Manor în Schleswig-Holstein, Prusia ca al cincilea copil și singurul fiu al șui Friedrich Ferdinand, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderbug-Glücksburg și a soției acestuia, Prințesa Karoline Mathilde de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg.^[1][2]

Tatăl Prințului Friedrich a fost fiul cel mare al lui Friedrich, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg și nepot al regelui Christian al IX-lea al Danemarcei. După decesul tatălui său în 1885, el a succedat la șefia Casei de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg și la titlul de Duce.^[1][2]

Friedrich s-a căsătorit la 5 februarie 1916, la Coburg, cu verișoara sa de gradul doi, Prințesa Marie Melita de Hohenlohe-Langenburg, fiica lui Ernst al II-lea, Prinț de Hohenlohe-Langenburg și a Prințesei Alexandra de Saxa-Coburg și Gotha. Friedrich și Marie Melita au avut patru copii.^[1][2]

Când Șeful Casei de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg, Albert, Duce de Schleswig-Holstein, a murit la 27 aprilie 1931, tatăl lui Friedrich a devenit Șeful Casei de Oldenburg și a moștenit titlul de Duce de Schleswig-Holstein.^[1][2]

La 21 ianuarie 1934, Ducele Friedrich Ferdinand a murit și Friedrich a devenit Șeful Casei de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg.^[1][2]Ducele Friedrich a murit la 10 februarie 1965 la Coburg, Bavaria, Germania de Vest, la vârsta de 73 de ani.

* 1983: Emil Grünzweig (în ebraică אמיל גרינצוויג); n. 1 decembrie 1947, Cluj, Regatul României – d. 10 februarie 1983, Ierusalim, Israel) a fost un profesor de liceu de matematică israelian originar din România, activist în organizația de stânga „Pace Acum” (în ebraică שלום עכשיו - "Shalom Ahshav" care a militat lungă vreme pentru accelerarea negocierilor cu arabii palestineni și cu țările arabe de pe o poziție care prevede un compromis teritorial substanțial. Grünzweig, ofițer în rezervă, care a luptat în războiul din Liban, fost asasinat într-un atentat al unui contra-demonstrant de extremă dreapta, Yona Avrushmi, în timp ce participa la Ierusalim o demonstrație antiguvernamentală care cerea aplicarea concluziilor din februarie 1983 ale Comisiei de anchetă Kahan, care a investigat împrejurările masacrului de civili palestinieni de către forțe falangiste libaneze în tabărele de refugiați Sabra și Shatila de lângă Beirut. Ulterior, ca urmare a criticii de către comisia Kahan, ministrul apărării Ariel Sharon a fost nevoit să renunțe la acest portofoliu.

Emil Grünzweig s-a născut la 1 decembrie 1947 la Cluj, în România, într-o familie de evrei. Mama sa, Olga, a fost o supraviețuitoare a lagărului de exterminare de la Auschwitz. Familia, compusă din părinții Olga și Samuel (Shmuel) și fratele Eliezer au emigrat din România în Franța și în Brazilia. În vara anului 1963, după decesul tatălui său în Franța, în drum spre Israel, Emil și restul familiei au ajuns în statul evreiesc și s-au stabilit la Haifa. El a continuat studiile liceale la Școala Reală din Haifa, iar în 1965 s-a înrolat într-o unitate militară agricolă (de tip Nahal = Tineretul Pioner Combatant) cu baza în kibuțul Revivim în deșertul Negev. Ca parașutist în serviciul militar regulat, și apoi ca rezervist, a luat parte la Războiul de Șase Zile din iunie 1967, la Războiul de Uzură din 1967 - 1970, la Războiul de Yom Kippur din octombrie 1973și la Războiul din Liban din 1982. Dupa terminarea serviciului militar regulat, Emil Grünzweig a devenit membru al kibuțului Revivim și și-a întemeiat acolo o familie. A lucrat mai ales în horticultură și a studiat matematica și filosofia la Universitatea Ebraică din Ierusalim. Ulterior, ca profesor de matematică la școala regională Maaleh Bessor din kibuțul vecin Maggen (Maghen) și ca responsabil cu activitățile sociale, a investit mult timp și energie în munca educativă și socială cu tineri elevi veniți din kibuțurile din jur. După 1973 a organizat cu elevii jocuri de simulație de negocieri în subiecte conflictuale - ca de pildă în domeniul litigiului israelo-arab, în domeniul relațiilor de muncă în porturi și al relațiilor dintre sindicate, guvern și patronat, al relațiilor dintre cultele religioase și stat în Israel etc. Ulterior a plecat la Ierusalim pentru a-și pregăti teza de master la universitate și a lucrat în proiecte pedagogice în cadrul Institutului Van Leer. În această din urmă ocupație, a organizat tabere de vară comune pentru tinerii evrei și arabi cu scopul promovării înțelegerii dintre cele două popoare.

·         1997: Constantin Drâmbă (n. 19 iulie 1907, Borșani, Bacău - d. 10 februarie 1997, București) a fost un matematician și astronom român, membru titular (din 1990) al Academiei Române. A contribuit la studiul problemei celor trei corpuri din astrodinamică.

Tatăl său, învățător, i-a oferit primele cunoștințe matematice. Clasele primare le-a urmat la Galați, iar pe cele superioare la București.
A fost licențiat în matematică în 1929.

A lucrat ca observator, calculator la Observatorului Astronomic al Academiei Române, apoi avansat ca observator suplinitor.

În 1934 a fost trimis la Paris pentru un stagiu de doi ani, unde a audiat cursurile profesorului Jean Chazy de la Sorbona.

Reîntors în țară, devine astronom definitiv, apoi conferențiar la Catedra de Astronomie și Geofizică la Facultatea de Construcții din București, de unde de unde a trecut la Institutul de Geologie, predând și la Universitatea din Bucureștigeometria descriptivă, analiza matematică și mecanica cerească (1949 - 1952).

În perioada 1952 - 1961 este profesor, șef de catedră la Universitatea Petrol-Gaze din Ploiești. În 1961 este definitivat ca profesor de astronomie la Facultatea de Matematică-Mecanică a Universității din București, iar din 1963 director al Observatorului Astronomic al Academiei Române din București.

În 1963 devine membru corespondent al Academiei, iar în 1990 a devenit membru titular.

A colaborat la Gazeta Matematică cu unele articole din geometria triunghiului.

A colaborat cu Observatorul Astronomic din Pulkovo în cadrul Anului Științific Internațional.

A studiat curbele loxodromice pe o suprafață. În teza de doctorat a studiat problema celor trei corpuri și a obținut ecuațiile traiectoriilor independent de mișcarea masei, partea originală a tezei fiind studiul ciocnirii duble imaginare, rezultatele sale fiind citate în lucrările lui Jean Chazy, ale astronomului Pierre Sémirot de la Observatorul din Bordeaux și la Congresul Astronomic din 1952.

·         2003 - A murit dramaturgul Dumitru Solomon („Transfer de personalitate”, „Socrate”, „Diogene”, „Ţara lui Abuliu”) (n.14.12.1932).

·         2005: A încetat din viaţă dramaturgul american Arthur Miller, un gigant al teatrului contemporan şi o conştiinţa a secolului XX, A murit de cancer la vârsta de 89 de ani. Printre cele mai cunoscute piese ale sale figurează “Moartea unui comis-voiajor” şi “Cruciatul”, un studiu devastator despre puterea isteriei maselor, inspirat de propria experienţă în perioada vânătorii de comunişti declanşată de McCarthy. A fost laureat al Premiului Pulitzer pentru Dramaturgie şi soţul celebrei actrite de cinema Marilyn Monroe. (s-a nascut pe 17 octombrie 1915).

·         2008 - A încetat din viaţă actorul Roy Scheider, nominalizat la premiile Oscar pentru "Filiera Franceză" şi "All that Jazz", mai celebru pentru rolul poliţistului neînfricat din "Fălci" (n. noiembrie 1932).

·         2014: S-a stins din viata populara actrita americana Shirley Temple (n. 23 aprilie 1928). A fost considerată un copil-minune al cinematografiei mondiale si a avut un succes deosebit în filmele jucate de ea în anii’30-40.
* 2016: Stan Gheorghiu (21 martie 1949^[1] – 10 februarie 2016) a fost un jucător și antrenor de fotbal român. A debutat la șaisprezece ani ca portar la echipa locală Gloria CFR Galați care evolua în Divizia C
* 2018: Sir Alan Rushton Battersby (n. 4 martie 1925, Leigh[*], Anglia, Regatul Unit– d. 10 februarie 2018) a fost un specialist în chimie organică, cunoscut pentru lucrările sale în domeniul amprentelor genetice, al compusului Cobalamină și al plantelor alcaloide.

Pentru rezultatele sale, a primit în 1984, Royal Medal, în 1989, Premiul Wolf pentru Chimie, iar în 2000, Medalia Copley.

Sărbători

·         În calendarul ortodox: Sfântul Sfintit Mucenic Haralambie (sec. II-III), Sf Mc Valentina; Duminica a 17-a după Rusalii - a Cananeencei

·         În calendarul romano-catolic: Sf. Scholastica, fecioară (cca. 480 - cca. 547). Scolastica, în latină Scholastica (n. cca. 480, Nursia, Umbria, d. cca. 547, Montecassino), a fost călugăriță italiană. Sfânta Scolastica a fost fondatoarea unei mănăstiri feminine care a adoptat regula Sfântului Benedict. Tradiția spune că a fost sora geamănă a Sf. Benedict de Nursia, întrucât se pare că s-au născut în același an. Este cunoscută doar prin ceea ce a scris papa Grigore cel Mare în Dialogurile sale. Împreună cu fratele ei s-a consacrat lui Dumnezeu și l-a urmat la Montecassino, unde locuia în apropiere de mănăstirea fratelui ei. O dată pe an, fratele ei, Benedict, o vizita pentru o convorbire spirituală. Ultima convorbire a fost ieșită din comun, prelungindu-se până târziu, în noapte. Scolastica l-a silit pe fratele ei să rămână, cerând în rugăciune o furtună, din cauza căreia n-a putut pleca din casă. Legenda spune că, după trei zile de la această întâmplare, Benedict a văzut sufletul surorii lui, ridicându-se la cer, sub chip de porumbel. Este sărbătorită liturgic, în Biserica Catolică, la 10 februarie, precum și în Biserica Anglicană. Pe plan local, este sărbătorită, la aceeași dată, și în unele episcopii ortodoxe din Europa occidentală.

·         În calendarul Greco-catolic: Sf. Haralamb, preot, martir († 202)

ARTE 10 Februarie

MUZICĂ 10 Februarie

Glenn Miller

The Best of Glenn Miller 

Adelina Patti

Maria Cebotari

Rockin' Dopsie (Alton John Rubin), cântăreţ şi acordeonist zydeco american

Don Wilson, chitarist american (The Ventures)

Roberta Flack, cântăreaţă şi pianistă americană

Maria Butaciu

Peter Allen, cântăreţ, compozitor şi pianist australian

Peter Allen and The Rockettes 1981 Radio City Music Hall full: 

Clifford T. Ward, cântăreţ şi compozitor american

Robbie Nevil, cântăreţ, compozitor şi chitarist american

Robbie Nevil a place like this (full album): 

ÎNREGISTRĂRI NOI:

J S Bach: Six Concertos for the Margrave of Brandenburg (Trevor Pinnock) CD 1

Czech String Quartets (Part 1)

COZY JAZZ & Bossa - Relaxing Lounge Bossa For Work, Study, Stress Relief

POEZIE 10 Februarie

Dan George, poet şi traducător

Biografie George Dan
George Dan (10 februarie 1916, Cadievu, judeţul Caliacra, Regatul României - 5 ianuarie 1972, Bucureşti) este un poet şi traducător. Este fiul Călinei (născută Duilaş) şi al lui Vasile Dan. După ce a absolvit Liceul „Ştirbei Vodă" din Călăraşi, lucrează în Marina Militară, apoi în Marina Co­mercială, obţinând brevetul de ofiţer în 1940. După război se stabileşte în Bucureşti. În 1935 scoate la Călăraşi revista „Nenufar". Debutează în „Revista scriitorilor români" (1936), cu poezia Cufundare, semnată George Danubia; debutul editorial are loc în 1949, cu volumul de balade şi poeme Bună dimineaţa!

Din 1945 frecventează cenaclul Sburătorul. Cola­borează la revistele „Preocupări literare", „Viaţa românească", „Istm", „Festival", „Gazeta literară", „Contemporanul", „Tomis", „Astra", „Familia", „Ateneu" etc. Este redactor Ia „România liberă" (1946-1948) şi la „Flacăra" (1948-1949).

Din 1966 călătoreşte mult pe mare, către destinaţii orientale şi extrem-orientale. În acelaşi an participă ca traducător la Congresul internaţional al iranologilor de la Teheran, iar în 1971, la sărbătorirea a 2500 de ani de existenţă a statului irani­an. Traduce poezie persană şi indiană, din Baudelaire, Verlaine, Poe şi din literatura sovietică.

Cunoscut mai ales ca poet-traducător din poezia persană, Dan este el însuşi un poet prolific. După un scurt episod con­formist, versurile sale, de inspiraţie exclusiv marină sau dunăreană, mărturisesc pasiunea pentru meseria sa, cea de navigator. Orientul şi marea sunt cele două filtre esenţiale prin care este văzută lumea: Dobrogea este o „Persie mică", nalbele sunt flori orientale, versurile din Barcagiul Barbălată poartă drept moto un gazel, marea are „ochi de pisică siameză".

Acuarelele dunărene sunt proiecţii care şi ele au inflexiuni orientale: „Dintr-un fildeş lucrat foarte proaspăt / sfârcul alb ia o gâză în cioc; / ce subţire-i al smârcului oaspăt/despletindu-şi penajul din coc!"; „Pe-o fragedă tipsie de smarald, / un nufăr aburind în rouă, cald: / ou despicat prin dur albuş,/până-n polen de gălbenuş." Un număr important de poezii sunt scrise în călătoriile în jurul lumii, constituindu-se în mărturii transfigurate ale unor întâlniri cu alte civilizaţii.

Exotismului locurilor i se adaugă şi o oarecare teatralitate a personajelor, precum şi o grandilocvenţă a gesturilor acestora; rezultatul este o poezie în care totul se percepe într-un mod exotic, aventuros, cu un filon de patetism, dar şi de umor: „La bar ŤLa Calul Troiiť / se-ntorc din larg eroii / cu pumnii-n buzunare, / setoşi de răzbunare".

Această viziune este susţinută structural de poeme lungi, balade, romanţe, în care Dan versifică uşor, rostogolind cuvintele cu impetuozitate şi părând a se opri cu greu. Înrudirii cu Ion Minulescu, semnalată de Mioara Apolzan, i se adaugă aceea cu Panait Istrati, atmosfera baladescă fiind uneori asemănătoare, cum remarca Ion Vinea. Poet şi navigator, Dan s-a îndreptat în cele din urmă către traducerea de poezie „exotică" - persană şi indiană -, realizând traduceri din Saadi, Omar Khayyam, Firdousi, Tagore etc.

Opera

• Bună dimineaţa!, Bucureşti, 1949; ediţie îngrijită şi prefaţă de Marcel Gafton, cu o însemnare de Ion Vinea, Bucureşti, 1976;
• Decorat cu Ordinul Muncii, Bucureşti, 1949;
• Povestea tractorului de la minereu la brazdă (în colaborare cu Nicolae Jianu), Bucureşti, 1949;
• Rapsodia marinarilor, Bucureşti, 1954;
• Dunăre, Dunăre..., Bucureşti, 1955;
• Flori de mare, Bucureşti, 1957;
• Hamalii, Bucureşti, 1957;
• Goarna şi sirena, Bucureşti, 1959;
• Pui de lună, Bucureşti, 1960;
• Cântece de luptă, Bucureşti, 1962;
• Fildeşul negru, Bucureşti, 1965;
• Corabia cu cincizeci de catarge, Bucureşti, 1966;
• Din ochiul ciclonului, postfaţă Ion Vinea, Bucureşti, 1968;
• Fructe de mare, Bucureşti, 1970;
• Mater nostra, Bucureşti, 1971.

Traduceri

• Constantin Simonov, Prieteni şi duşmani, Bucureşti, 1949;
• K.M. Staniukovici, Povestiri marinăreşti, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu Dina Haim);
• Serghei Mihalkov, Poezii, Bucureşti, 1957;
• Saadi, Grădina florilor (Golestan), prefaţă de Tudor Vianu, Bucureşti, 1959;
• Poeţi persani, prefaţă de Tudor Vianu, Bucureşti, 1963;
• Rabindranath Tagore, Versuri, prefaţă de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1966, Poeme, prefaţă de Radu Boureanu, Bucureşti, 1967, Luna în creştere, Bucureşti, 1968;
• Firdousi, Şah-name (Cronica Şahilor), prefaţă de Virgil Cândea, Bucureşti, 1969;
• Privighetorile Persiei. Antologie de poezie persană (secolele X-XX), prefaţă de Virgil Cândea, Bucureşti, 1971;
• Omar Khayyam, Catrene, Bucureşti, 1972.

Simposion 

Vedeți,
sunt patru soiuri de poeți:
de geniu, de trudă,
de ocazie și de nimic.
Poemele poetului de geniu
sunt nuci-de-cocos:
verzi, dau lapte răcoros,
și coapte - dulce miez untos...
Poemele poetului de trudă
sunt struguri tămâioși:
verzi - acră aguridă,
și copți - stafidă...
Poemele poetului de-ocazie
sunt castraveți:
verzi, car soare și oțet,
și copți - amari și galbeni ca invidia...
Versificările de poetastru
greoaie și-n doi peri -
sunt pepeni furajeri:
verzi, abia-i duci în brațe,
și nu se coc sub nici un astru...
Și cititori de patru feluri
aleg poeme după apetitul lor:
unii vor lapte și unt-de-cocos,
alții vor struguri stafidiți,
unii se mulțumesc cu castraveți,
iar alții mor după lubenițe...
Vedeți,
sunt patru soiuri de poeți,
și patru feluri de poeme,
și cititori cu patru gusturi
- Poftă bună!...

Mihai Duţescu, poet şi prozator

Biografie Mihai Duțescu

DUTESCU Mihai, se naste la 10 febr. 1941, Sibiu. 
Poet si prozator. 

Liceul „Fratii Buzesti" din Craiova; Facultatea de Lb. si Literatura Romana a Univ. din Bucuresti (absolvita in 1963). 

Prof. (1963-l965); redactor la revista Ramuri (din 1965). 

Debuteaza cu poezie in Luceafarul (1962); debut editorial cu volum de versuri Noaptea nuntii (1969), urmat de Scrisori de dragoste (1971), Dulcea pierdere (1974), Pavaza de crini (1976), Darul de a iubi (1978), Venetia (1980), Sa nu uiti, sa nu mori (1982), Muzeul de ceara (1983), Autoportret (1985), Zborul sagetii (1988), Patrie comunista (1989). 

Poet prolific, stapin pe o variata gama de versificatie, Mihai Dutescu inregistreaza reusite certe mai ales dupa 1980 - cu Venetia si Muzeul de ceara, in vreme ce proza publicata pina in prezent (A-ceasta iubire, 1979; Viata personala, 1981; Izgonirea negutatorilor, 1983; Un om, intr-o zi, 1987) nu depaseste stadiul de exercitiu in materie de roman.

D. debuteaza editorial cu volumul de poezii Noaptea nuntii (1969), in care nota intimist-sentimentala e imediat vizibila in versul de obicei fara relief, cu exceptia citorva arpegii lirice 

(„S-au naruit sub privighetori citeva cetati, citeva paduri, citeva suflete marmura si-a taiat vinele dar David a refuzat sa vorbeasca" - Echinoctiu)

. Saltul valoric este evident in volumul urmator, Scrisori de dragoste (1971), unde ciclul al doilea, Ceaiul de la ora cinci, se construieste pe o perspectiva ironica, dar si pe epica falsa a versului ce transmite senzatia de platitudine absoluta intr-un spatiu provincial, in care deriziunea momentelor si a gesturilor scurtcircuiteaza cu ceremonialul de fapt mimat: 

„intr-un acces de tuse o descoperi pe sotia episcopului si o invita la o polca muscind-o ceremonios de nas sporovaira verzi si uscate ba chiar pe un ton convulsiv o avertiza ca are in spate un decolteu pe care cu timpul se poate fuma" (Fostul magistrat)

In schimb, in ciclul ce da titlul volumului, se prelungeste tema si tonalitatea elegiaca din Noaptea nuntii, ca in XIII: 

„Canarul meu fruct galben desen incins tipat de singuratate si tu pe fundul camerei cu masca de somn pe figura Bule de aer ridici [] linga scheletele lucrurilor linga epavele marilor fotolii si ale cartilor roase".

Versul liber sau cel clasic, utilizat cu egala indeminare, au in comun o fluenta suspecta de facilitate prea mare in procesul de elaborare a poeziei. Culegerile urmatoare, respectiv Dulcea pierdere (1974), Imnuri orfice (1975), Pavaza de crini (1976) si Darul de a iubi (1978), se caracterizeaza printr-un registru in general declarativ. Buna stapinire a versificatiei nu poate escamota impresia de poezie industrioasa, in care celebrarea Daciei Felix, de pilda, a unei provincii (Moldova), a unui oras (ciclul Craiova) sau a unei personalitati (ciclul Brancusi) confirma observatia lui Eugenio D'Ors despre culoarea ce, prea multa fiind, ingrasa, iar apoi ucide spatiul plastic. Se desprind totusi insule de veritabil lirism, mai ales in cazurile de reintoarcere a poetului spre confesiunea de extractie neoromantica: „Poezia a doua mea viata Doamne! / ajuns la ea dupa moarte / inghetind steaua si spulberin-du-se / mie, policandre stinse, miinile / poezia principiu geometric si / religie a ochiului efemer" (Regretam o fotografie iubita). Ciclul Pavaza de crini primeste un ton grav, oracular aproape, anuntind poezia de maturitate a lui Mihai Dutescu din Venetia (1980), Sa nu uiti, sa nu mori (1982) si Muzeul de ceara (1983), vertebrate de doua motive ce revin obsedant: pasarea si trupul. De altfel, ciclul Portret de pasare din volumul Venetia aduna conotatiile motivului existente, in chip disparat, si in plachetele anterioare. Exista in aceste volume multe poezii citabile, precum Eu, pasarea, sau Tablou flamand (ambele din Sa nu uiti, sa nu mori): 

„Cu fiecare respiratie mai putin aer sub clopotul de sticla pasarea cade impuscata frunza se face neagra mina mea oboseste usor altfel totul e bine rasare piatra apune floarea vulturii zimbesc si trec anotimpurile ca o turma de capre ce-si duc ciobanii morti in spate".

Trupul, „orga necintatoare" (Orga trupului) e „suma tuturor / mingiierilor" (Pasarea) intr-o laus vitae infiorata de elegie. Volumul urmator. Autoportret (1985), intr-un fel rezumativ, utilizeaza expresia concisa pina la sentinta, citeodata in defavoarea respiratiei sa zicem normale a poemului: 

„Printr-un spatiu vitrat 
chipul meu 
deasupra trupului meu 

Imitind pasarea si 
broasca testoasa, 
mersul si unduirea, 
zborul si caderea 
In ochiul pa-mintului" 
(Pantomima).

Enumerativul se amplifica in Zborul sagetii (1988), fiind grevat de explicativ si mai ales de elogiul programat din Patrie comunista (1989), unde reapar poncife-le din Imnuri orfice sau din primele cicluri din volumul Pavaza de crini. Prozatorul Mihai Dutescu e prezent in micul roman sentimental Aceasta iubire (1979). Viata personala (1981) este construit pe „meditatia amaruie asupra prezumtiei si goliciunii vietii personajului", artistul fotograf Martin Cabala (A. Cosma). 

Urmatoarele romane. Izgonirea negutatorilor (1983) si Un om, intr-o z (1987), nu depasesc stadiul naratiunii lineare, chiar si cu alternativa scenariului de film inserat in ultima carte. Autor prolific, Mihai Dutescu e citabil prin indemanarea cu care minuieste tehnica versului clasic si modern.

OPERA: Noaptea nuntii, versuri. Bucuresti, 1969; Scrisori de dragoste, versuri, Bucuresti, 1971; Dulcea pierdere, versuri, Bucuresti, 1974; Imnuri orfice, versuri, Bucuresti, 1975; Pavaza de crini, versuri. Bucuresti, 1976; Darul de a iubi, versuri, Craiova, 1978; Aceasta iubire, roman, Bucuresti, 1979; Venetia, versuri. Bucuresti, 1980; Viata personala, roman, Bucuresti, 1981; Sa nu uiti, sa nu mori, versuri, Craiova, 1982; Muzeul de ceara, versuri, Bucuresti, 1983; Izgonirea negutatorilor, roman, Craiova, 1983; Autoportret, versuri, Bucuresti, 1985; Un om, intr-o zi, roman, Craiova, 1987; Zborul sagetii, versuri. Bucuresti, 1988; Patrie comunista, versuri, Craiova, 1989.

REFERINTE CRITICE: E. Barbu, O istorie; A. Cosma, Romanul romanesc contemporan, I, 1988.

Viaţa

Viaţa care ne-a fost hărăzită
de bunul nostru Dumnezeu
e o taină fără sfârşit,
chiar dacă vi se pare că
sunteţi atotcunoscători.
N-o să înţelegi niciodată
cursul destinului
tu, om fără minte
care ţi-ai pus pe faţă
masca lui Dumnezeu.
Puterea e mai trecătoare
decât zborul păsării,
mai instabilă decât tremurul
apei la ţărmuri.
Puterea ta, omule, e doar nisip,
el e regatul tău
atotştiutorule,
atâta meriţi!

Limba română

Timp care curge, timp ce purcede
În urmă-ne multe n-or să rămână,
Dar niciodată nu se va pierde
Doamna frumoasă, limba română.

S-or duce zilele, iubiri fără margini
Vor trece sub marea uitare stăpână,
Dar niciodată n-o cădea în paragini
Doamna românilor, limba română.

Cuvântul ei dulce ne este nume
Glasul ei cântec mereu ne adună,
Bunii şi răii nu au pe nume
Mai sfânt decât ea, decât limba română.

Pământu-acesta cât ne rămase,
Munţii cu vulturi, marea cu spumă
Stau sub lumina ce arde în case
La fiecare, limba română.

Făcuţi dintr-un sânge străvechi precum vinul
Din boare şi rouă şi din furtună,
În ea ne rostim bucuria şi chinul,
În prea iertătoarea limbă română.

În ea se botează şi viii şi morţii,
În ea se şopteşte sub clarul de lună,
Au dus-o pe buze şi domnii şi hoţii
Trăind de milenii în limba română.

Iar timpul tot curge şi curge-va veşnic
Şi sufletu-mi tainic mereu se cunună
În fiece toamnă, sub stelele sfeşnic,
Cu blânda mireasă, limba română.

A S Pușkin

Biografie

Născut la Moscova, pe 6 iunie (26 mai, stil vechi) 1799, Pușkin se trăgea dintr-o familie de nobili de viță veche.^[1]Tatăl lui Pușkin, Sergei Lvovici Pușkin (1767–1848), era descendentul unei distinse familii nobile rusești, cu strămoși din secolul al XII-lea. Mama lui Pușkin, Nadejda (Nadia) Ossipovna Hannibal (1775–1836) avea strămoși, pe linia bunicii paterne, din nobilimea germană și scandinavă. Ea a fost fiica lui Ossip Abramovici Gannibal (1744–1807) și a soției lui, Maria Alexeievna Pușkina, iar bunicul ei patern, adică străbunicul lui Pușkin, un paj ridicat în rang de către Petru cel Mare, a fost Abram Petrovici Gannibal, născut în Eritreea.

În octombrie 1811 viitorul poet s-a înscris la școala nou înființată la Țarskoe Selo^[2], (azi orașul Pușkin) unde va studia până în 1817, când se stabilește la Petersburg și devine membru activ al cercului literar „Lampa verde”.^[3]La vârsta de cincisprezece ani publică primul poem.

În 1820 vede lumina tiparului primul său poem, Ruslan și Ludmila.^[4] Poetul devine incomod din pricina popularității și scrierilor lui antidespotice - manuscrisul Odă a Libertății. Ca urmare, în același an (1820), pentru a evita deportarea în Siberia, se mută la Chișinău unde va locui până în 1823.

După o călătorie de vară în Caucaz și în Crimeea, scrie două poeme foarte aclamate: Prizonierul din Caucaz șiFântâna din Bahcisarai.^[5]

În 1823 se mută la Odessa, unde intră din nou în conflict cu guvernul care-l trimite în exil în nordul Rusiei, unde va sta din 1824 până în 1826. Cu ajutorul anumitor autorități, reușește să-i facă o vizită Țarului Nikolai I pentru o petiție cu privire la eliberarea lui, pe care o și obține. Tot atunci (1823), începe să lucreze la marele său roman în versuri, Evgheni Oneghin care va aduce triumful realismului în literatura rusă.^[6]

În revolta din decembrie 1825 la Sankt Petersburg sunt găsite în mâinile unor insurgenți o serie de poeme politice timpurii ale poetului; ca urmare Pușkin intră imediat sub strictul control al cenzurii guvernului, fiindu-i interzis să călătorească sau să publice. În acest timp scrie drama Boris Godunov, pe care însă nu reușește să o publice decât cinci ani mai târziu.

În 1831 se căsătorește cu Natalia Goncearova. Împreună încep să frecventeze cercurile din înalta societate, poetul devenind un apropiat al curții. Soția lui era o femeie foarte admirată, inclusiv de țar, care pentru a-l umili îi oferă cel mai neînsemnat titlul de la curte.^[7]

În 1837, înglodat în datorii și în mijlocul zvonurilor despre relația amoroasă a soției lui cu aventurierul francez d’Anthes, pe 27 ianuarie Pușkin îl provoacă pe presupusul iubit la duel. În urma duelului, amândoi bărbații sunt răniți, dar Pușkin mortal. Două zile mai târziu, Rusia îl pierdea pe cel mai important poet și dramaturg romantic al secolulului al XIX-lea. Guvernul, temându-se de o eventuală demonstrație politică, a mutat desfășurarea funeraliilor într-un loc mai ferit, permițând participarea unui grup foarte restrâns de rude și prieteni apropiați.^[8]

Pușkin a avut patru copii cu Natalia: Maria (născută în 1832, care este considerată un prototip pentru Anna Karenina), Aleksandr (născut în 1833), Grigori (născut în 1835) și Natalia (născută în 1836), cea din urmă s-a căsătorit, morganatic, cu un membru al familiei regale din Nassau, anume cu Nikolaus Wilhelm de Nassau și a devenit Countesă de Merenberg.

Opera literară

Poeme ·         Ruslan și Ludmila (1820) ·         Gavriiliada (1821) ·         Prizonierul din Caucaz (1822) ·         Frații haiduci (1822) ·         Fântana din Bahcisarai (1824) ·         Țiganii (1827) ·         Contele Nulin (1825) ·         Poltava (1829) ·         Căsuța din Colomna (1829) ·         Andjelo (1833) ·         Călărețul de aramă (1833) Basme ·         Povestea cu popa și argatul său Balda (1830) ·         Povestea ursoaicei (1830) ·         Povestea țarului Saltan, a feciorului său Gvidon-voevod viteazul și a frumoasei crăiese Lebăda (1831) ·         Basmul cu pescarul și peștișorul (1833) ·         Basmul cu domnița adormită și cei șapte voinici (1833) ·         Basmul cocoșelului de aur (1834) Romane în versuri ·         Evgheni Oneghin (1832)

Eu Te-am Iubit

Eu te-am iubit şi poate că iubirea
În suflet încă nu s-a stins de tot;
Dar nici nelinişte şi nici tristeţe
Ea nu îţi va mai da, aşa socot.
Fără cuvinte te-am iubit, fără nădejde,
De gelozie, de sfială chinuit.
Dea Domnul să mai fii cîndva iubită
Aşa adînc, aşa gingaş cum te-am iubit. 

 În greu surghiun siberian

În greu surghiun siberian
Rabdati osânda cu mândrie,
Caci truda voastra nu-i în vau,
Cândirea voastra-i vesnic vie.

Nadejdea, sora cu urgia,
În hruba neagra de blesteme
În voi trezi-va voiosia,
Caci va veni dorita vreme:

Iubiri, prietenii profunde
Vor trece porti cu lacat greu,
Asa cum pîn’la voi patrunde
În ocna, liber, glasul meu.

Cadea-vor lanturi, temniti crunte,
Si fratii vor veni spre voi,
Cu libertatea scumpa-n frunte
Sa va dea spada înapoi. 

 Dimineata de iarna

Ce zi frumoasa! Ger si soare.
Iubita mea, mai dormi tu, oare?
Deschide ochii larg si sari
Din somnul dulce. Iata zorii.
Acum în calea Aurorii
Ca Steaua Nordului rasari.

Aseara viscolea într-una.
Arar iesea pe ceruri luna
Din nouri, si-o asemanam
Cu-o palida, galbuie pata.
Iar tu stateai îngândurata...
Si-acuma... uita-te pe geam:

Albastru-i cerul, si covoare
De nea se-ntind lucind la soare.
Copacii în padure-s goi
Si negri. Brazii verzi se-mbraca
În stravezie promoroaca,
Si râu-i sclipitor de sloi.

Pluteste-odaia-ntr-o lumina
De chihlimbar, si soba plina
Trosneste. E placut aici;
Visarea lânga foc e buna...
Dar dac-as spune-acum sa puna
Pe roib la sanie?... Ce zici?

Pe pârtii sa zburam, departe,
Pe unde calu-o sa ne poarte
Atât de zbuciumat în frâu:
Pe câmpul cu zapada groasa,
Si prin padurea ieri stufoasa;
Si pe la mult iubitul râu. 

Boris Pasternak

Biografie Boris Pasternak
Boris Leonidovici Pasternak (n. 29 ianuarie (stil vechi) (10 februarie) 1890 la Moscova - d. 30 mai 1960) a fost un poet şi scriitor evreu rus, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1958.

Este fiul lui L. O. Pasternak, membru al Academiei de arte. Se naşte şi creşte într-o familie de artişti profesionişti, în familia pictorului Leonid Pasternak şi a pianistei Rosa Kaufmande de unde provin şi preocupările sale timpurii pentru diverse arte: desenează bine din copilărie; se ocupă de compoziţia muzicală, influenţat fiind de A. N. Skriabin, prieten al tatălui său, într-o altă, a treia perioadă, studiază cu pasiune filosofia. În 1909 se înscrie la Facultatea de istorie-filosofie a Universităţii din Moscova, renunţând la profesia de muzician. În 1912 pleacă în Germania, unde se ocupă cu studierea operei şcolii neokantiane de la Marburg. Renunţă şi la specializarea în filosofie, problematica filosofică rămânând totuşi în centrul atenţiei creaţiei sale literare, până la romanul şi scrisorile ultimilor ani. Pasternak optează, în final, definitiv pentru literatură.

În 1911 debutează cu poezii în almanahul grupării "Lirika", iar în 1914 tipăreşte placheta de versuri "Geamanul din nori". După examenele de la Universitatea din Moscova îşi definitivează primul său volum de versuri (1914). Din dorinţa de a fi alături de generaţia sa, Pasternak se "înregimentează" literar în gruparea moderat futuristă "Centrifuga", fără a-şi renega însă rădăcinile, care coboară până în "veacul de argint" al poeziei ruse (perioada Simbolismului si a Akmeismului, dominată de figura lui Blok). Volumul Pe deasupra barierelor (1917) este, în mare măsură, o reluare a temelor din prima sa carte. Volumele Sora mea viaţa (1922) şi Teme şi variaţiuni (1923), în care Pasternak îşi elaborează modul cu totul special de a surprinde lumea în integritatea ei, sunt primite cu entuziasm, impunându-l drept un mare poet. În anii '20, Pasternak încearcă să-şi gasească locul în lumea creată de Revoluţia roşie scriind poemele epice 1905 (1925-1926) şi Locotenentul Schmidt (1926-1927), care, alături de poemul Înalta maladie (1923-1928), îi aduc recunoaşterea oficială.

La sfârşitul anilor '30, deprimat din cauza nenorocirilor pe care le vede în jurul său - sunt anii terorii staliniste -, Pasternak renunţă pentru o vreme la opera personală şi îşi câştigă existenţa traducând. Traduce mult, din Shakespeare, Kleist, Goethe, Petofi, Shelley, Verlaine, din germană, engleză şi din poezia gruzină; călătoreşte de altfel şi în Gruzia.

În timpul Războiului publică volumele de versuri Pe trenuri timpurii (1943) şi Întinderea pământească (1945). În iarna aceluiaşi an începe să scrie romanul Doctor Jivago. După război elaborează partea cea mai importantă din romanul Doctor Jivago, despre un intelectual cu opţiuni tragice între lumea intimă şi existenţa publică, socială. În 1948, întregul tiraj de Opere alese de Pasternak, tipărit in anul precedent, este dat la topit. Publicarea romanului în străinatate în 1957, in Italia, şi decernarea Premiului Nobel pentru literatură în 1958 a generat ascuţite critici în presa sovietică, soldate cu excluderea sa din Uniunea scriitorilor şi contrângerea sa să renunţe de bună voiela Premiul Nobel. În 1959 încheie volumul de versuri Când se înseninează. La 30 mai 1960, scriitorul moare la Peredelkino, celebrul sat de creaţie al scriitorilor sovietici, situat într-o suburbie a Moscovei. În însemnările şi scrisorile ultimilor ani Pasternak şi-a adunat punctele sale de vedere asupra artei.

Bibliografie selectivă

Vremea începuturilor -- (1912 - 1914) 
Pe deasupra barierelor -- (1914 - 1916) 
Anul nouă sute cinci -- (1925 - 1926) 
Locotenentul Schmidt -- (1926 - 1927) 
A doua naştere -- (1930 - 1931) 
Doctor Jivago -- 1957 

Grea cruce sa iubesti pe unii...

Grea cruce sa iubesti pe unii.
Dar tu - ce simpla! De-nteleg
Secretul frumusetii tale,
Enigma vietii o dezleg.

S-aude, primavara, fosnet
De adevaruri, cum razbat.
Ca aerul îti e-ntelesul,
Ca el de dezinteresat.

Freamatul viselor s-aude
Atunci - si parca le si vezi.
În rândul marilor temeiuri,
Tu, precum aerul, te-asezi.

Usor e: te trezesti, din suflet
Zvârli pleava vorbei, vechi cusururi,
Curat s-o duci de-aici-naite,
Sa nu te mai mânjesti de-a pururi. 

Noapte de iarna

Ningea, ningea pe-ntreg pamântul,
În toata zarea.
Ardea lumânarea pe masa,
Ardea lumânarea.

Cum, vara, roiesc musculite
În jurul luminii, noian,
Toti fulgii, toti fulgii din curte
Se-nvârtejeau la geam.

Lipea pe geam viscolul cercuri,
Sageti indicând departarea,
Ardea lumânarea pe masa,
Ardea lumânarea.

Strângea tavanul luminat
Tot umbre bizare,
Destine ale încrucisarii,
Încrucisari de mâini, încrucisari de picoare.

Si doi pantofiori lunecau
Cu zgomot sec jos,
Pe rochie lumânarea îsi picura
Lacrimile, sfios.

Si totul pierea în pâcla zapezii,
Alba, carunta,
Ardea lumânarea pe masa,
O rugaciune de sfânta.

Si un ungher sufla în festila
Si focul ispitei învolburate
Îsi ridica precum un înger
Doua aripi încrucisate.

A nins toata luna, în februarie,
Si mereu, ca ninsoarea,
Ardea lumânarea pe masa,
Ardea lumânarea. 

 Intâlnire

Nameti pe-acoperisuri, cum iernii îi sta bine!
Ies sa mai fac miscare si-n usa dau de tine.
Esti fara palarie si, Doamne, n-ai galosi!
Ai strâns în mâini zapada, framânti un cocolos.

Copacii lânga garduri sunt supti de zari si bezna,
Esti emotionata, cu fulgi, inel, în glezna.
Baticu-i plin de apa, din mâneci parca-ti ploua,
În paru-ti se-nfiripa cinci picaturi de roua.

Balaie, o suvita îti lumineaza chipul,
Mijlocul, pardesiul si mâna si baticul.
T;i-i jilava, pe gene, zapada ca un fum,
Mi-apari dintr-o bucata, când te privesc acum.

Cin` te-a purtat prin mine, prin suflet, in ocoale,
Asa ca pe-o bucata de fier cu miezul moale?
In sufletu-mi, de-a pururi, tu o sa-nsemni femeie.
Ca lumea-i rea, imi pasa foarte putin, de-aceea.

Se dedubleaza noaptea din acel timp sfârsit,
Ramasera doar bârfe, dar noi, noi am murit? 

Mariana Marin

Biografie (1956 - 2003)

S-a născut în București, unde a absolvit Facultatea de Litere. Este considerată a face parte din "generația 80". A fost un membru activ al Cenaclului de Luni, condus de criticul literar și profesorul Nicolae Manolescu și a publicat în volumul colectiv, editat de acesta, "Cinci".

Criticul Nicolae Manolescu, afirmă^[2]: Versurile ei sunt croite din materialul liricii tragice a marilor doamne ale poeziei moderne, printre care își găsește locul nefericita iubită a lui Eminescu, evocată, laolaltă cu urmașele ei din secolul XX, într-o splendidă Elegie : „Mutilarea artistului în tinerețe la minus 15 grade./ Nici cazul Sylviei Plath nu e posibil/ nici frânghia Veronicăi Micle nu are săpun./ Din când în când amintirea stinsă a Țvetaevei/ tăcerea în care se îneacă Ahmatova/ și mizeria, sărăcia acelui Ierusalim/ din care Else ma cheamă.”

Poeziile ei sunt traduse în limba franceză și e prezentă în reviste și antologii din Marea Britanie, Germania, SUA, Suedia, Ungaria și Polonia.

Volume de versuri publicate

• Un război de o sută de ani, Editura Albatros, 1981; Editura AXA, Botoșani, 2001;
• Cinci (alături de Alexandru Mușina, Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter), cu ilustrații de Tudor Jebeleanu; Editura Litera, 1982;
• Aripa secretă, Editura Cartea Românească, 1986;
• Atelierele (1980-1984), Editura Cartea Românească, 1990;
• Ia-ți boarfele și mișcă, interviu realizat cu Oana Orlea, Editura Cartea Românească, 1992;
• Mutilarea artistului la tinerețe, Editura Muzeul Literaturii Române, 1999;
• Zestrea de aur (antologie), Editura Muzeului Literaturii Române; prefață de C. Rogozanu, 2002

Cărți traduse în franceză

• "Au Carrefour des grandes routes commerciales" ediție bilingvă, EST-Samuel Tastet Editeur, traducere din limba română de Sébastien Reichmann, 1989
• "Les Ateliers", ediție bilingvă, EST-Samuel Tastet Editeur, traducere din limba română de Alain Paruit, 1992.

Al dracului! - Mariana Marin

Mi-e dor de poemele cărora doar eu însămi
le eram universul.
îmi urmăream târşâitul zilnic,
firişorul de păr câinesc
crescut pe vârful nasului
timp de o săptămână şi udat
(al dracului!) cu lacrimi amare;
fusta-nflorată rotită-n pulberea dimineţii,
scarabeul din inimă, clepsidrele minţii, amarul
şi poate-poate eram fericită.
Asta mi-aţi luat.
Posibilitatea de a mă număra eu pe mine însămi 
printre fiinţele lui Dumnezeu,
de-a mă bucura liniştită şi eu de ceva.
Nu mult: un pumn de ţărână vorbitoare,
un căuş de cenuşă aruncat pe-ntinsul mării,
un viermişor vesel şi cu bunsimţ.
N-aş fi aruncat atunci niciodată blestemul,
n-aş fi săpat la groapa voastră 
cu atâta poftă şi har.
Da, ştiu şi asta: neîncrederea în mine
a fost una din puţinele voastre bune intuiţii.
Bun. Luaţi-vă acum şi răsplata:
firişorul de păr câinesc crescut pe vârful nasului
timp de o săpămână (al dracului!) şi-amarul...

Elegie

Fusese obligată să trăiască
la limita existenţei
şi asta ani buni!
în cumplita existenţă a visului
şi a zidului gol.
Părul molatec nu i s-a lăsat
niciodată peste toate acestea,
nici pasului ei nu i s-a spus căprioară.
Mania secretă şi boala îi dăduseră totuşi ceva:
patima descrierii sinelui de jur împrejur şi-n adânc.
Morbul cu dulceaţă de gât i s-a agăţat într-o zi
şi privindu-se leneş, agale
a încetat jocul
care-o făcuse atât de frumoasă

şi rea.

Zidul

Eu nu te judec
şi doar ţi se pare
că lanţurile pe care le porţi
au fost închise de mine
cu nopţile în care ne-am iubit.
Nu este al meu cedrul Libanului
sub care stai şi plângi.
Iar turma de capre a minţii tale
n-a fost păscută de mine,
nu eu am înălţat din nou zidul
după ce s-a surpat.
Şi nu te judec.
Eşti liber şi aidoma mie într-o zi şi aici,
sub pământul spre care viţa-de-vie
toamna se-apleacă în ţăndări.

demonizată

TEATRU/FILM 10 Februarie

Cu Victor Rebengiuc

Biografie

 Maestrul Victor Rebengiuc este unul dintre cei mai mari actori de drama si de teatru. S-a nascut la data de 10.02.1933 in Bucuresti, cu o contributie importanta la dezvoltarea teatrului si cinematografiei romanesti. A absolvit U.N.A.T.C "I. L. Caragiale" Bucuresti în 1956, clasa prof. Aura Buzescu si Beate Fredanov. Este membru al trupei Teatrului Bulandra Bucuresti din 1957 . Joaca insa si in spectacolele altor teatre cum ar fi: Teatrul National Bucuresti, Teatrul Mic, Teatrul National din Cluj Napoca sau Teatrul Arca. In perioada 1990-1996 a fost rector al UNATC "I. L. Caragiale" Bucuresti, apoi in perioada 1996-1998 a fost directorul teatrului Buleandra. Este casatorit, din 1965, cu actrita Mariana Mihut si au impreuna un baiat pe nume Tudor. In anul 2004 a fost declarat actorul anului alaturi de o alta mare actrita romana, dar si internationala Maia Morgenstern. Victor Rebengiuc poate juca irefutabil orice rol, pentru ca el nu joaca niciodata rolul "artistului". Singurul "semnal" al angajarii sale specifice este cristalinitatea inconfundabila a rostirii, atentia innascuta fata de limpezimea emisiei vocale si a mesajului. E vorba de respectul pentru text, pentru interlocutor si pentru limba. Talentul lui Victor Rebengiuc decurge, inainte de toate, dintr-un anumit cult pentru adevar si dintr-o rarisima inzestrare pentru firesc. Miracolul e ca, fiind mereu el insusi, acelasi in film sau in teatru ca si in viata zilnica, Rebengiuc reuseste sa nu se repete niciodata, adica sa fie, in fiecare personaj, altfel, si anume fidel personajului. De aceea, nu te poti satura, ca spectator, de Victor Rebengiuc, nu-i poti anticipa solutiile. Asta nu inseamna ca e vreodata "cautat", ingenios de dragul originalitatii, histrionic. Pare sa faca totul simplu, fara efort, fara obsesia vanitoasa a succesului. Ceea ce e din ce în ce mai rar...

Filmografie:

• Mîndrie (1956)
• 1 Aprilie (1958) - Misu
• Furtuna (1960)
• Darclée (1961)
• A fost prietenul meu (1961)
• Omul de lînga tine (1961)
• Poveste sentimentală (1961)
• Cinci oameni la drum (1962)
• Pisica de mare (1963)
• Pădurea spânzuraților (1964), regia Liviu Ciulei (film premiat la Cannes 1965) - Bologa
• Nay-dalgata nosht - Cea mai lunga noapte (1967)
• Ifigenia în Taurida (1967)
• Regizorul (1968) - el insusi
• Surorile Boga (1968)
• Cadou (1969) (TV)
• Castelul condamnaților (1969) - Vasiliu
• Ofițerul recrutor (1969) - Capitanul Plume
• Cazul Pinedus (1970)
• Diavolul și bunul Dumnezeu (1970)
• Conspirația (1972) - Horia Baniciu
• Trenul blindat (1972
• Zestrea (1972)
• Ziariștii (1972) - Pamfil
• Departe de Tipperary (1973) - legionarul Horia Baniciu
• Șapte zile (1973)
• Dimitrie Cantemir (1973)
• Zidul (1974) - Ofiter SS
• Capcana (1974)
• Pescărușul (1974) - Boris Trigorin
• Mușchetarul român (1975) - La Mare
• Scrisori apocrife' (1975)
• Tănase Scatiu (1976), regia Dan Pița - Tanase Sotirescu zis Scatiu
• O scrisoare pierdută (1977) - Stefan Tipatescu
• Uitarea (1977)
• Cianura și picătura de ploaie (1978)
• Buzduganul cu trei peceți (1978) - Mihai Vitezul
• Profetul, aurul și ardelenii (1978) - Profetul Ezekiel Waltrope
• Doctorul Poenaru (1978) - Doctorul Mitica Poenaru
• Omul în loden (1979) - Dan Stamatiad
• Punga cu libelule (1980) Regia: Liviu Ciulei (1979) - el insusi
• Un echipaj pentru Singapore (1981) - Grigore Olteanu
• De ce trag clopotele, Mitică?, regia Lucian Pintilie (1981) - Iancu Pampon
• Înghițitorul de săbii (1981)
• Ștefan Luchian (1981)
• Orgolii (1982) - acad.prof.dr. Ion Cristian
• O scrisoare pierdută (spectacol TV, 1982) - Ștefan Tipătescu
• Faleze de nisip (1983), regia Dan Pița
• Dreptate în lanțuri (1983)
• Încrederea (1984)
• Piciu (1985)
• Padurea (1986) - Iorgovan Sr.
• Pădureanca (1987) - Busuioc
• Punct și de la capăt (1987)
• Moromeții (1987) - Ilie Moromete
• Secretul armei secrete (1988) - Împăratul
• Stâlpii societății (1988)
• Moartea unui artist (1991) - sculptorul Manole Crudu
• Marea sfidare (1989)
• Balanța, regia Lucian Pintilie (1992) - primarul satului
• Cel mai iubit dintre pământeni (1993) - sef de cadre
• Prea târziu, regia Lucian Pintilie (1996)
• Spitalul special (1996) - Directorul spitalului Burlacu
• Omul zilei (1997)
• Cortul (1998) - Marcu
• Terminus paradis (1998) - Grigore Cafanu
• Viata de câine (1998) - lectura comentariului
• Kínai védelem /Apărarea chineză (1999)
• Transilvania. Istorie, legenda si mister (2001) - narator
• Tandrețea lăcustelor (2002) (TV) - Jorj
• Niki Ardelean, colonel în rezervă, regia Lucian Pintilie(2003) - Niki Ardelean
• Raport despre starea națiunii (2004)
• Un cartuș de Kent și un pachet de cafea (2004) - tatal
• Boborul (2004)
• Hacker (2004) - Dl. Codrescu
• Marele jaf comunist (2004) - lectura
• Tertium non datur (2005) - general român
• După ea (2006) - Nea' Petrica
• La urgență, serial TV (12 episoade, 2006-2007)
• Cu un pas înainte (2007) - Paul Steiner (5 episodes, 2007)
• Youth Without Youth / Tinerețe fără tinerețe (2007)
• Nunta mută (2008)
• La nouvelle vague du cinema roumain / Noul val din filmul românesc (2008) - el însuși
• Contra timp (2008) - procuror șef Iacob
• Contra timp 2 (2009) - Iacob
• Medalia de Onoare, regia Peter Călin Netzer (2009) - Ion I. Ion
• Deasupra tuturor (2009), dublaj de voce
• Fotografia (2010)
• Marți, după Crăciun (2010) - Nucu
• Tatăl fantomă (2011)
• Câinele japonez (2013), regia Tudor Cristian Jurgiu
• Cu lapte, fără zahăr (scurtmetraj) (2014), regia Răzvan Macovei și Andrei Florescu^[54]
• Mecanica nostalgică a întâmplărilor (2014) - Pensionarul
• Aferim! (2014) - meșterul Stan Paraschiv
• Deschide ochii (2015), serial TV - Horia Barbu
• Octav (2017) - Spiridon
• Charleston (2017) - tatăl Ioanei

Hamlet Regia Liviu Ciulei cu Marcel Iures, Victor Rebengiuc si Valeria Seciu: 

Morometii 

Arthur Miller

Moartea unui comis voiajor

Moartea unui comis voiajor: http://youtu.be/5qzJ04i7jK0.

Vanina Vanini - Stendhal

Caleasca - Prosper Merimee

Burebista

GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR 10 Februarie

Nicu Constantin Sergent Ghita Oana

GÂNDURI PESTE TIMP 10 Februarie

Dumnezeule ceresc, (rugăciune de Părintele Ioanichie Bălan

Moartea s-a apropiat de noi şi nu ne pocăim. Sfârşitul a venit şi totuşi nu ne iubim. Bolile şi suferinţele ne-au cuprins, dar nu iertăm din inimă pe fratele nostru. Citim cărţi sfinte, dar nu ne cutremurăm. Ne rugăm puţin, lipsim de la biserică, nu miluim pe săraci, suntem stăpâniţi de nepăsare, împietrire şi griji pământeşti. Deaceea nimic nu sporim şi ne cheltuim în deşert viaţa aceasta scurtă.

Dă-ne smerenie şi râvnă la biserică. Dă-ne putere să iubim pe toţi, să răbdăm pe toţi, să sfârşim prin pocăinţă viaţa aceasta, ca să ne învredniceşti de cereasca Ta împărăţie! Amin.

IISUSE VESNIC CALATOR(*)

 Iisuse vesnic calator

 Prin lumea de pacate,

Tu bati strain si iubitor

 La usile-ncuiate.

Nimic Tu nu ceri nimanui

 Cand bati si-astepti sa vina,

Ci vrei sa lasi in fata lui

Din pacea Ta divina.

Ai vrea din viata Ta sa-i dai,

 Caci viata lui e moarta,

 Dar el nu vrea!

Tu plangi si stai

 Afara, langa poarta...

Tu Domnul Iubirii, ai sta

 Pe veci de veci cu dansul,

 Si bati, astepti..., dar el nu vrea

Si, stand, Te-apuca plansul.

Eram copil cand Te-am vazut

La poarta mea, Straine;

Si sa-Ti deschid ai tot batut

Sa intri si la mine.

Dar lumea-mi spune sa nu vin

 Ca viata Ta-i amara

Am vreme colo, mai tarziu,

Si Te-am lasat afara.

 De-atunci trecura ani sirag

Pe viata-mi amarata,

Tu tot ai plans,

 Straine drag, La poarta zavorata.

 Tarziu Ti-am auzit din nou

 Chemarea Ta duioasa,

Inceata, stinsa, un ecou:

 "O, lasa-ma in casa...

 O, lasa-n suflet sa-ti strabat

Cu pacea Mea cereasca

 Cat ceru-n larg si lumea-n lat

 Nu pot sa-ti daruiasca".

Dar lumea-mi spune sa Te las

 Afara si-asta data;

Tu iar la usa ai ramas

 Si usa incuiata...

Te-am auzit ani multi la rand

Chemandu-ma pe nume,

Dar n-am deschis, iar Tu, plangand,

Te-ai dus strain in lume.

 ...Dar astazi singur ma-nfior

 De-a mele fapte rele, Iisuse!

 Si Te chem cu dor In noaptea vietii mele.

 Mai vino iar, Iisuse bland,

 Mai bate iar o data.

Te-astept cu sufletul plangand

 Si usa descuiata.

 Sursa: Mi-e dor de Cer. viata Parintelui Ioanichie Balan, Ed. Manastirea Sihastria, 2010, pag. 39

Câteva citate: