MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
MARȚI 12 FEBRUARIE 2019

Bună dimineața, prieteni!
Azi începem programul cu muzică clasică:

Classical Music for Reading - Mozart, Vivaldi, Debussy, Grieg...

RELIGIE ORTODOXĂ 12 Februarie

Sf Ier Meletie, arhiepiscopul Antiohiei; Sf Mc Hristea 

În această lună, ziua a douăsprezecea, pomenirea celui între sfinţi părintele nostru Meletie, arhiepiscopul Antiohiei celei mari.

Sfântul Meletie, Arhiepiscopul Antiohiei (310-381) – Sfântul Meletie s-a născut în Armenia Mare din părinţi creştini. Pentru viaţa lui îmbunătăţită, pentru blândeţea şi smerenia sa era iubit de toţi. A fost ales episcop al cetăţii Sevastia, apoi în Veria Siriei şi, după ceva vreme, arhiepiscop al Antiohiei, în locul lui Eudoxie, care a devenit patriarh al Constantinopolului. Se povesteşte că, după ce a intrat în cetate, antiohienii l-au primit cu atâta evlavie, încât mulţi dintre ei îşi botezau copiii cu numele lui. Sfântul Meletie a fost alungat de eretici din scaunul episcopal, dar a fost rechemat în timpul împăratului Iulian Apostatul (361-363). După ce noul împărat a îmbrăţişat credinţa păgână, acesta l-a exilat pe Sfântul Meletie, care s-a întors în Antiohia în timpul împăratului Iovian. Următorul împărat, Valens, l-a izgonit pe arhiepiscopul Meletie. Dar şi de data aceasta Sfântul Meletie s-a întors în Antiohia, în timpul împăratului Graţian (373-383). Sfântul Meletie a fost prieten cu Sfinţii Vasile cel Mare, Grigore de Nazianz, Ioan Hrisostom, Grigore de Nyssa şi alţi Părinţi. Sinodul al II-lea Ecumenic (381) de la Constantinopol l-a ales preşedinte. Sfântul a trecut la Domnul în timpul desfăşurării lucrărilor Sinodului, în acelaşi an. A fost îngropat în Biserica Sfinţilor din Constantinopol. După ceva timp Moaştele sale au fost duse în Antiohia.

Tot astăzi, Biserica Ortodoxă face pomenirea Sfântului Mucenic Hristea, grădinarul, care a mărturisit în Constantinopol, la anul 1748, şi a murit de sabie.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

RUGĂCIUNI

Rugaciune pentru vederea pacatului propriu

Doamne! Dă-ne să ne vedem păcatele noastre, aşa încât mintea noastră, atrasă cu desăvîrşire de luarea-aminte faţă de păcatele noastre, să înceteze a mai vedea greşelile aproapelui şi să-i vadă pe toţi, într-acest chip, buni. Dă inimii noastre să părăsească grija pierzătoare de neajunsurile aproapelui, să îşi unească toate grijile numai în grija pentru dobândirea curăţiei şi sfinţeniei poruncite şi gătite nouă de Tine. Dă-ne nouă, celor ce ne-am spurcat haina sufletului, să o albim iarăşi: ea a fost deja spălată prin apele botezului, iar acum, după pângărire, aceste haine au nevoie să fie spălate prin apele lacrimilor. Dă-ne să vedem în lumina harului Tău neputinţele cele de multe feluri care trăiesc în noi, înăbuşind în inimă mişcările duhovniceşti, aducând în ea mişcările sângelui şi trupului care sunt potrivnice Împărăţiei lui Dumnezeu. Dă-ne marele dar al pocăinţei, înaintea căruia merge şi pe care îl naşte marele dar al vederii păcatelor noastre.

Păzeşte-ne, cu aceste mari daruri, de hăurile amăgirii de sine, care apare în suflet din pricina păcătoşeniei sale neluate în seamă şi neînţelese, şi se naşte din lucrările patimii dulceţii şi slavei deşarte care trăiesc în el neluate în seamă şi neînţelese. Păzeşte-ne pe noi cu aceste mari daruri în calea noastră către Tine, şi dă-ne nouă să ajungem la Tine, Cela ce chemi pe cei ce-şi recunosc păcătoşenia şi lepezi pe cei ce se socot drepţi, ca să Te slavoslovim în veci, întru veşnica Ta fericire, a Singurului Dumnezeu Adevărat, Răscumpărătorul celor robiţi şi Mântuitorul celor pierduţi. Amin.

Sfântul Ignatie Briancianinov

ISTORIE 12 Februarie

Evenimente

·         1048: Consacrarea Papei Leon al IX-lea. Leon al IX-lea s-a nascut la 21 iunie  1002 in  Eguisheim in  Alsacia  si a decedat pe 19 aprilie  1054  la Roma, numele sau laic fiind  Bruno Graf von Egisheim-Dagsburg.  A  fost Papă al Bisericii Universale între 12 februarie 1049 și 19 aprilie  1054. In timpul pontificatului sau, a provocat Marea Schisma  dintre Roma şi Biserica Ortodoxă, care s-a produs in urma unui  litigiu doctrinar indelungat intre bisericile din părţile de est şi de vest a vechiului Imperiu Roman. Ca urmare a Marii Schisme din anul 1054,  se ajunge la excomunicarea de către Biserica Apuseană a Patriarhului Constantinopolului şi a tuturor  urmaşilor sai, Papa fiind anatemizat la randul sau de catre Patriarhul Constantinopolului. Leon al IX-lea a fost inmormantat in Bazilica Sf.Petru la Vatican si a fost canonizat în anul 1087, de către Papa Victor al III-lea. Sărbătoarea sa este  în mod tradițional celebrată la 19 aprilie, ziua  morții sale, care este considerată de credincioșii catolici  „Nașterea în Cer” a sfântului.

·         1502 – O  puternica flota de cincisprezece nave și opt sute de oameni, a plecat de  la Lisabona sub conducerea lui Vasco da Gama  in a doua calatorie catre India.

·         1541: Întemeierea orașului Santiago de Chile. Spaniolul Pedro Valdivia, un fost soldat al Armatei conquistadorului Pizarro fondeaza  într-o vale din Anzii sudici, capitala regiunii pe care indienii Mapuche o numeau  ”Chili care ar insemna ”unde se termină pământul”.Valdivia a  murit torturat de  indieni, doisprezece ani mai târziu. Pedro Gutiérrez de Valdivia sau Valdiva (n. cca. 1500, Badajoz – d. 25 decembrie 1553) a fost un conchistador spaniol și primul guvernator din Chile.

·         1593 – Invazia japoneza in Coreea. 3000 de soldati coreeni condusi de generalul Kwon Yu resping cu succes fortele  japoneze de cateva ori mai numeroase  care asediau Haengiu. Acesta este considerat cel mai mare victorie coreean în timpul celor șapte ani de război.

·         1709: Marinarul scoțian Alexander Selkirk („modelul” lui Robinson Crusoe), este salvat după patru ani trăiți în singurătate pe insula Juan Fernandez.

·         1733 – Englezul James Oglethorpe  întemeiază colonia britanica Georgia   și primul său oraș, Savannah.

·         1736: Căsătoria dintre Maria Terezia a Austriei și Francisc Stephan.

·         1814 – La numai doi ani  de la ocuparea tinutului dintre Prut si Nistru  de catre Rusia, apar primele proteste ale boierilor moldoveni pamanteni,  împotriva politicii  duse de împăratul Rusiei  în noua provincie anexată.  Nobilimea basarabeană se adresa intr-un memoriu ţarului astfel: „Dă-ne buna vieţuire, dăruieşte-ne nestricare obiceiurilor şi a pravililor, miluieşte-ne cu mărime sufletului şi a iubirei tale de oameni şi dacă din oareşcare rîvnire a soartei noastre au agiuns la Împărătescul Vostru auz arătările ce s-au făcut de aici către ministerul, că moldovenii nu ar ave pravili şi că ar fi din fire porniţi întru urmări nepriincioasă, şi că ar trebui zaconuri pentru pedeapsa greşalilor lor, fii milostiv a vede că moldovenii sunt plini de credinţă.” În continuarea memoriului, nobilii cereau ca mitropolitul Basarabiei să fie primul membru al Divanului provinciei, „pentru că aceasta este fire şi lege Moldaviei”, şi „să să rînduiască şi ocîrmuitor politicesc a oblastii pămîntean din moldoveni credincios Împărăteştii Voastre Măriri, care să poată cunoaşte persoanile, pronomiile, pravilele noastre, şi împregiurările de aici, fiindcă lipsind aceste acum, înstreinîndu-se din zi în zi, izvodindu-să cele neobicinuite, ne înspăimîntează şi pe noi şi pe fraţii noştri.” Tot la 12 februarie 1814, boierii adresau o jalbă şi oberprocurorul Sfîntului Sinod rus: „Toată obştia oblastului Basarabiei, toati niamurile, şi toati stările de aicea tineri şi bătrîni năzuim la apărarea luminărei voastre… să nu să dea ascultari nici la un fel de arătări din oari cui parti vor fi, nici să să dea hotărîri soartii noastre, pără nu să vor înfăţoşa deputaţii din partea obştii, cari vor avea încredinţarea arhipăstorului nostru mitropolit Gavriil, cuprinzătoare că de cătră obştii sint trimeşi şi cari fără multă prelungire să vor trimiti.”

·         1817 - Trupele chiliene ajutate de cele argentiniene, constituie Armata Anzilor si  infrang in Bătălia de la Chacabuco din  12 februarie 1817, trupele  colonialiste spaniole si elibereaza intreg teritoriul tarii. Anul următor, independența e declarată, iar tara intra sub autoritatea lui Bernardo O’Higgins, care preia titlul de Comandant Suprem. Bernardo O’Higgins Riquelme ( n. 20 august 1778 – 24 octombrie 1842), a fost unul din  liderii  independenisti care, împrenuă cu José de San Martín, au condus Chile  in lupta pentru iesirea tarii de sub dominația colonială spaniolă. Este considerat a fi unul dintre părinții fondatori ai acestui stat si a fost primul sef al statului chilian, când acesta a devenit complet independent. O’Higgins era de origine irlandeză  și bască. El a aplicat o serie de reforme care insa  au nemulțumit aristocrația locala și a fost  nevoit să paraseasca puterea în 1823.

·         1818 - Proclamarea independenţei de stat a Republicii Chile.

·         1856:  Vasile Boerescu a adresat un memoriu ministrului de externe al Franței, Alexandre Walewski, în care pleda pentru constituirea unui stat național românesc independent sub garanția celor șapte mari puteri. Vasile Boerescu (n. 1 ianuarie 1830, București; d. 18 noiembrie 1883, Paris), ziarist, jurist și un om politic român, susținător al ideilor liberale moderate. În perioada Revoluției de la 1848, Vasile Boerescu era elev la Colegiul Sfântul Sava din București și colabora la ziarul „Pruncul român„. A terminat colegiul în anul 1850, iar după o perioadă de pregătire la Școala de Drept din București, a plecat la Paris, unde obține licența în anul 1855 și doctoratul în științe juridice în 1857. În perioada petrecută în Franța, Vasile Boerescu a militat pentru drepturile politice ale Țărilor Române și pentru unirea acestora sub un principe străin. În 1857, după reîntoarcerea în țară, este numit profesor de drept comercial la Colegiul Sfântul Sava, iar din 1859 este profesor la Facultatea de Drept din București. În martie 1871 devine rector al Universității din București, iar în octombrie 1873 este numit decan al Facultății de Drept.

·         1864: Parlamentul votează proiectul de lege pentru organizarea puterii armate în România. La inițiativa domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în Parlamentul țării se votează proiectul de lege pentru organizarea armatei în România. Această lege constituia nucleul primului sistem de apărare al României după Unirea din 1859 și prevedea ca armata să aibă în componenţă trupe permanente cu rezerve formate din grăniceri şi dorobanţi, ce puteau fi mobilizate în situaţii excepţionale. După adoptarea acestei legi, efectivele armatei au fost treptat mărite, astfel că dacă în momentul Unirii efectivele celor două armate erau de aproximativ 10.000 de soldaţi şi ofiţeri cărora li se adăugau 3.000 de ostaşi din formaţiunile teritoriale nepermanente, în 1865 armata permanentă a ajuns la un efectiv de peste 20.000 de combatanţi cărora li se alăturau alţi 24.000 de oameni cât numărau trupele teritoriale nepermanente. Această creştere s-a datorat noilor modalităţi de recrutare şi înfiinţării de noi unităţi şi subunităţi de diferite arme și potrivit legii votate la 12 februarie 1864, recrutarea se făcea prin conscripţie publică, înrolări de bună voie şi reangajări. De asemenea, odată cu adoptarea acestei legi s-a trecut la organizarea jandarmeriei, a trupelor de administraţie, a intendenţei şi serviciului sanitar militar în fruntea căruia a fost numit doctorul Carol Davila. Totodată, în cadrul Ministerului de Război, au fost create comitete şi consilii de avizare militară precum Consiliul Tehnic, Consiliul de Instrucţiune al Armatei, Comitetul Financiar, Consiliul de Administraţie al Armatei și altele. Cea mai mare parte a armamentului modern cu care a fost dotată armata în această perioadă s-a achiziţionat din Franţa, domnitorul Alexandru Ioan Cuza aflându-se în bune relaţii cu Napoleon al III-lea, iar misiunile militare franceze au contribuit la perfecţionarea organizatorică a armatei române şi la însuşirea mânuirii de către militari a noului armament intrat în dotarea armatei române. În plus, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a trimis mai mulţi ofiţeri la studii în Franţa, Italia sau Anglia şi de asemenea, la manevrele armatei române au început să asiste ofiţeri din mari armate europene.

·         1892: Pentru prima oară în istoria tehnicii, o invenție - aparatul de cronofotografie al francezului Leon Bouly – este denumită cinematograf.

·         1902 - Premiera piesei "Vlaicu Vodă" de Alexandru Davila, la Teatrul Naţional din Bucureşti.

·         1912- Abdica imparatul chinez Pu Yi; sfarșitul dinastiei Qing si proclamarea Republicii sub conducerea lui Sun Iat sen. Revoluţia din 1911-1912, condusă de Sun Yat-sen, l-a fortat pe imparatul Puyi să abdice la vârsta de şase ani. Pu Yi, (n. 7 februarie 1906 – d. 17 octombrie 1967) a fost al doisprezecelea și ultimul împărat al Dinastiei chineze Qing. A fost încoronat la vârsta de doar trei ani în anul 1909 și a fost obligat să abdice la 12 februarie 1912. A fost cunoscut ca împărat sub numele de Împăratul Xuantong, între 1908 și 1911, și ca împărat, dar fără să conducă efectiv, între 1911 și 1924, iar între anii 1932 și 1945 a domnit în statul marionetă cunoscut sub numele de Manciukuo.

·         1912: China adoptă calendarul gregorian.

·         1919: Consiliul militar interaliat de la Paris a aprobat ca armata română să înainteze pe aliniamentul Satu Mare – Carei –Oradea – Salonta – Arad

·         1922: Și-a început pontificatul Papa Pius al XI-lea (n. 1857 - 1939).

·         1924: La New York are loc premiera lucrării simfonice Rapsodia albastră de George Gershwin. George Gershwin, cu numele real Jacob Gershowitz, (n. 26 septembrie 1898, New York – d. 11 iulie 1937, Los Angeles) a fost unul din cei mai populari compozitori americani din prima jumătate a secolului al XX-lea. Reușind să reunească elementele de jazz simfonic cu muzica ușoară, Gershwin a compus atât pentru teatrele muzicale de pe Broadway cât și pentru sălile de concert clasic. S-a bucurat de mult succes prin compunerea unor melodii interpretate de cei mai cunoscuți instrumentiști și cântăreți americani ca Louis Armstrong, Ella Fitzgerald, Frank Sinatra, Herbie Hanock și mulți alții.

·         1931 – Papa Pius al XI-lea inaugureaza Radio Vatican. Acesta a fost inaugurat de Papa Pius al XI 12 februarie 1931, în prezenţa inventatorului radioului, Guglielmo Marconi.

·         1953 – URSS rupe relaţiile cu Israelul.

·         1961:  A fost lansată prima stație interplanetară automată în direcția Planetei Venus: Venus – 1

·         1966 - A aparut primul număr al săptămînalului "Cronica".

·         1974 –  Dizidentul rus Aleksandr Soljeniţîn, laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1970, este exilat din Uniunea Sovietică. Soljeniţîn s-a nascut  la 11 decembrie 1918 la  Kislovodsk, URSS si a decedat in ziua de  3 august 2008 la  Moscova. Alexandr Isaievici Soljenițîn (n. 11 decembrie 1918, Kislovodsk, URSS, d. 3 august 2008, Moscova) a fost un romancier rus, activist și dizident anticomunist, care a făcut cunoscută lumii întregi problema gulagurilor și a lagărelor de muncă forțată din Uniunea Sovietică. Deși, de cele mai multe ori, scrierile sale erau interzise, a reușit să publice o serie de cărți, dintre care cele mai cunoscute sunt: „Arhipelagul Gulag„, „O zi din viața lui Ivan Denisovici” sau „Pavilionul canceroșilor„. „Pentru forța etică cu care a continuat tradițiile inalienabile ale literaturii rusești”, Soljenițîn a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1970. A fost expulzat din Uniunea Sovietică în 1974, dar s-a întors în Rusia în 1994, după prăbușirea regimului comunist.

·         1994 – Victoria Matthews a fost aleasa  prima femeie episcop al Bisericii Anglicane din Canada.

·         1994    - Una dintre cele mai faimoase picturi ale lumii, „Ţipătul”, realizată de Edvard Munch a fost furată dintr-un muzeu norvegian.

·         1994: Se deschid Jocurile Olimpice de Iarnă la Lillehammer, Norvegia.

·         1996: Yasser Arafat a depus jurământul în calitate de prim președinte ales (20 ianuarie 1996) al Autorității Naționale Palestiniene.

·         1997 – Este hirotonita prima femeie preot  in Anglia. Lucy Winkett in varsta de 28 ani, devine prima femeie preot a bisericii anglicane.

·         1999: Președintele Statelor Unite ale Americii, Bill Clinton, a fost găsit nevinovat în procesul cu privire la afacerea Monica Lewinsky.

·         2000: A avut loc, la București, reuniunea statelor membre ale Pactului de Stabilitate din Europa de Sud-Est, la nivelul șefilor de state și de guverne, la finele căreia a fost semnată Carta relațiilor de bună vecinătate, stabilitate, securitate și cooperare în Europa de Sud-Est.

·         2002    - Slobodan Miloşevici s-a prezentat în faţa Tribunalului Penal Internaţional de la Haga, unde s-a deschis un proces excepţional prin amploarea, durata şi miza sa. Fostul preşedinte iugoslav, în vîrstă de 60 de ani, este acuzat că ar fi principalul responsabil de crime de o amploare neegalată în Europa după cel de-al doilea război mondial.

·         2004    - Cercetătorii sud-coreeni au reuşit să producă prin clonare un embrion uman şi să extragă de la acesta celule suşe identice din punct de vedere genetic cu persoana clonată, ceea ce constituie o premieră mondială.

·         2010: Ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de Iarna de la Vancouver.

·         2016: Papa Francisc se întâlnește cu Patriarhul Kiril al Moscovei la Havana, Cuba. Este pentru prima dată când capul Bisericii Romano Catolice și capul Bisericii Ortodoxe Ruse se întâlnesc.

Nașteri

·         41- S-a nascut Tiberius Claudius Caesar Britannicus, fiul imparatului roman Claudius  și al Messalinei Claudia, a treia sa soție. A fost moștenitorul desemnat al imperiului și a fost ucis la 11 februarie 55, tronul revenindu-i lui Nero.

·         1074 – S-a nascut Conrad al II-lea ( d.27 iulie 1101), rege al Germaniei  (1087-1098) și rege al Italiei (1093-1098). El a fost al doilea fiu al imparatului Henric al IV-lea al Sfantului Imperiu Romano-German și al Gertei de Savoia.

·         1768: Francisc I al Austriei (în germană Franz Joseph Karl von Habsburg-Lothringen) din dinastia de Habsburg-Lothringen, (n. 12 februarie 1768, Florența - d. 2 martie 1835, Viena) a fost primul împărat al Imperiului Austriac (1804-1835) și, înainte de aceasta, ultimul împărat romano-german al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană (1792-1806), sub numele de Francisc al II-lea (Franz II). Alături de demnitatea de împărat, a fost totodată rege al Boemiei, rege al Ungariei, mare principe al Transilvaniei etc.

A fost fiul împăratului Leopold al II-lea (1747-1792) și al soției acestuia, Maria Luiza de Spania.

Francisc I și-a continuat rolul de opozant marcant al Franței în timpul razboaielor napoleoniene și a mai suferit cateva înfrângeri dupǎ Austerlitz. Căsatoria ficei sale Maria Luiza de Austria cu Napoleon din rațiuni de stat pe 10 martie 1810 este cu certitudine cea mai severǎ înfrângere. Dupǎ abdicarea lui Napoleon ca urmare a războiului celei de-a sasea coaliții, Austria a participat drept statul proeminent al "Sfintei Aliațe" la Congresul de la Viena, care a fost marcat vizibil de Kemens Wenzel, cancelarul lui Francisc, prinț de Metternich. Epilogul acesteia este trasarea unei noi harți a Europei si restaurarea domeniilor stravechi ale lui Francisc (cu excepția Sfântului Imperiu de natiune germana, care fusese dizolvat).

Portret al lui Francisc de Johan Zoffany, 1775

Francisc a fost fiul împăratului Leopold al II-lea (1747–1792) și a soției acestuia, Maria Luisa a Spaniei (1745–1792), fiica regelui Carol al III-lea al Spaniei.

Francisc s-a născut la Florența, capitala Toscanei, unde tatăl lui domnea ca Mare Duce din 1765. Deși el a avut o copilărie fericită înconjurat de mulți frați,^[1], familia lui știa că Francisc urma să fie viitorul împărat (unchiul său Iosif nu avea nici un moștenitor în viață din cele două căsătorii), așa încât în 1784 tânărul arhiduce a fost a trimis la Curtea imperială de la Viena, să fie educat și să se pregătească pentru viitorul său rol.^[2]

Împăratul Iosif al II-lea însuși a preluat educația și dezvoltarea lui Francisc. Regimul lui disciplnar a fost un contrast puternic cu indulgenta curte florentină a lui Leopold. Împăratul a scris că Francisc era "pipernicit în creștere", "încet în dexteritatea corporală și comportament", și "nici mai mult, nici mai puțin decât copilul răsfățat al unei mame".

După moartea lui Iosif al II-lea în 1790, tatăl lui Francisc a devenit Împărat. Francisc, la vârsta de 22 de ani a avut un gust timpuriu de putere, acționând în calitate de adjunct al lui Leopold la Viena, în timp ce împăratul a traversat Imperiul încercând să-i recâștige pe cei înstrăinați de politicile fratelui său.^[3] Solicitarea și-a spus cuvântul și în iarna anului 1791 împăratul s-a îmbolnăvit. Sănătatea lui s-a înrăutățit treptat de-a lungul începutului anului 1792; în după-amiaza zilei de 1 martie Leopold a murit la vârsta de 44 de ani. Francisc, abia trecut de 24, era acum împărat, mult mai devreme decât se aștepta.

Domnia sa a fost marcată de rivalitatea cu Franța revoluționară și napoleoniană. Abia urcat pe tron, a primit vestea sumbră a decapitării mătușii sale, regina Maria-Antoaneta, în timpul terorii Revoluției Franceze. În anii următori, Austria s-a confruntat militar cu Franța, fiind învinsă de geniul militar al lui Napoleon I Bonaparte. Prin Tratatul de la Campo-Formio (27 octombrie 1797), cedează Franței teritoriile de la stânga Rinului, în schimbul Veneției și Dalmației. Semnează Tratatul de la Lunneville (9 februarie 1801), care dizolvă Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană. Apoi, în timpul celei de-a Doua Coaliții Antinapoleoniene, înfruntă din nou Franța suferind o severă înfrângere în bătălia de la Austerlitz (2 decembrie 1805).

La 11 august 1804 se declară împărat ereditar al Austriei, iar la 6 august 1806, în urma creării Confederației renane și dispariției Sfântului Imperiu Roman, renunță la titlul de împărat romano-german luând numele de Francisc I (Franz I).

În 1809 atacă din nou Franța, profitând de cursul nefavorabil al intervenției militare napoleoniene din Spania.

În 1814, își atacă pentru a patra și ultima dată marele inamic, aliat fiind cu Anglia, Prusia și Rusia. În urma victoriei, este recunoscut rolul crucial al Austriei în obținerea acesteia, Francisc prezidând Congresul de la Viena, care a pus bazele Sfintei Alianțe.

A fost căsătorit de patru ori:

1. La 6 ianuarie 1788 s-a căsătorit cu Elisabeta de Württemberg (21 aprilie 1767 – 18 februarie, 1790), care a murit la nașterea fiicei sale, Ludovika (1790-1791).

2. La 15 septembrie 1790, s-a căsătorit cu verișoara lui primară atît pe parte maternă cât și paternă, Maria Theresia de Napoli și Sicilia (6 iunie 1772 – 13 aprilie 1807), fiica regelui Ferdinand I al Regatului celor Doua Sicilii, cu care a avut 12 copii din care doar 7 au ajuns la maturitate:

• Maria Louisa
• Ferdinand I, urmașul său pe tronul Austriei.
• Maria Leopoldina, căsătorită cu Pedro I al Braziliei.
• Maria Clementina (1798-1881), căsătorită cu unchiul său, prințul Leopold al Regatului celor Două Sicilii (fiul regelui Ferdinand I al celor Două Sicilii).
• Maria Carolina (1801-1832), căsătorită cu Prințul Moștenitor Friedrich August al Saxoniei.
• Franz Karl, al cărui fiu a fost viitorul împărat Francisc Iosif I al Austriei.
• Maria Anna (1804-1858).

3. La 6 ianuarie 1808, s-a căsătorit cu o altă verișoara lui primară, Maria-Ludovika de Austria-Este (14 decembrie 1787 – 7 aprilie 1816), cu care nu a avut urmași. Ea era fiica Arhiducelui Ferdinand de Austria-Este și a Maria Beatrice d'Este, Prințesă de Modena.

4. La 29 octombrie 1816, s-a căsătorit cu Karolina Augusta de Bavaria (8 februarie 1792 – 9 februarie 1873), cu care nu a avut urmași. Ea era fiica regelui Maximilian I Iosif de Bavaria și mai fusese căsătorită cu regele Wilhelm I de Württemberg.

În 1810 își căsătorește fiica Maria-Louise cu vechiul său inamic, împăratul Napoleon I.

Din 1815 lasă "de facto" conducerea imperiului lui Metternich, ultimii 20 de ani de viață stând departe de problemele politice și economice.

* 1772: Maria Theresa de Neapole și Sicilia (6 iunie 1772 – 13 aprilie 1807) a fost fiica cea mare a regelui Ferdinand I al celor Două Sicilii și a soției lui Maria Carolina a Austriei. A fost prima împărăteasă a Austriei.

Născută Maria Teresa și numită după bunica maternă Maria Tereza a Austriei, a fost cel mai mare copil din cei 17 ai părinților ei, regele și regina Neapolelui și ai Siciliei. Tatăl ei era fiu al lui Carol al III-lea al Spaniei și a prințesei saxone Maria Amalia de Saxonia. Prin mama sa era nepoată a Maria Antoneta. A fost copil preferat al mamei sale până la căsătorie, când Maria Theresa a părăsit curtea.

Fratele ei era viitorul regele Francisc. Printre surori se numărau Luisa Marea Ducesă de Toscana, Prințesa Maria Cristina soția viitorului Charles Felix de Sardinia, Maria Amalia regina Franței și Maria Antonia Prințesă de Asturias.

Maria Theresa împreună cu soțul ei și copiii.

La 15 septembrie 1790 s-a căsătorit cu vărul ei primar Arhiducele Francis de Austria, care mai târziu va deveni Împăratul Roman Francisc al II-lea și apoi Împăratul Francisc I al Austriei. Căsătoria a fost descrisă ca fiind una fericită în ciuda personalităților lor diferite. Maria Theresa iubea carnavalurile și a participat la baluri chiar și atunci când era însărcinată.

Ea a avut o oarecare influență politică. Și-a sfătuit soțul și se crede că a fost parțial responsabilă pentru demiterea lui Johann Baptist Freiherr von Schloissnigg și Graf Colloredo Franz; ea a fost, de asemenea, critică la adresa lui Napoleon și și-a încurajat soțul în războaiele împotriva sa.

Patron important al vieții muzicale vieneze, ea a comandat cantități mari de muzică pentru evenimentele oficiale și uz privat. Joseph Haydn a scris Te Deum pentru cor și orchestră, la cererea ei. El a compus, de asemenea, mase numeroase, pentru a sărbători domnia ei.

·         1777: Friedrich de la Motte Fouqué, poet german (d. 1843)
* 1785: Pierre Louis Dulong FRS (n. 12 februarie 1785 – d. 19 iulie 1838) a fost un fizician și chimist francez. Este cunoscut pentru publicarea legii Dulong-Petit, însă sunt recunoscute și contribuțiile sale referitoare la conducția termică și la căldura specifică a gazelor. Majoritatea contribuțiilor aduse se încadrează în domeniul capacității termice specifice și a conceptului de indice de refracție aplicat gazelor.
* 1800: John Edward Gray, FRS (n. 12 februarie 1800 – d. 7 martie 1875) a fost un zoolog britanic. Era fratele mai mare al lui George Robert Gray și fiul botanistului Samuel Frederick Gray (1766–1828). A fost custode al zoologiei la British Museum din Londra din 1840 până în 1874. A publicat mai multe cataloage despre colecțiile muzeului care curpind descrierea unor noi specii de animale.

·         1809: Abraham Lincoln ⁱ/ˈeɪbrəhæm ˈlɪŋkən/ (n. 12 februarie1809,^{[1][2][3][4][5][6][7][8][9][10][11][11][11][12][13]} Comitatul LaRue, Kentucky, Kentucky, SUA^[8] – d. 15 aprilie1865,^{[2][3][14][15][16][5][9][10][11][11][11][12][13]} Petersen House[*], SUA) a fost un avocat si om politic american, al șaisprezecelea președinte al Statelor Unite ale Americii, funcție pe care a exercitat-o începând cu luna martie 1861 și până la asasinarea sa în aprilie 1865. Lincoln a condus Statele Unite în timpul Războiului Civil—cel mai sângeros conflict al său, dar și cea mai mare criză morală, constituțională și politică.^[17][18] Prin aceasta, el a conservat Uniunea, a abolit sclavia, a întărit guvernul federal și a modernizat economia.

Crescut într-o familie săracă de la Frontiera de vest, Lincoln a fost avocat autodidact în Illinois, lider al Partidului Whig, membru al Camerei Reprezentanților la nivel de stat^⁠(en) în anii 1830, apoi congressman federal pentru un mandat în anii 1840. A promovat modernizarea rapidă a economiei prin dezvoltarea sistemului bancar, construcția de canale și căi ferate, și prin impunerea de taxe vamale care să protejeze și să încurajeze construcția de fabrici; s-a opus războiului cu Mexicul în 1846. După o serie de dezbateri intens mediatizate^⁠(en) din 1858, în cadrul cărora Lincoln s-a pronunțat împotriva extinderii sclaviei, a pierdut cursa pentru Senatul SUA în fața arhirivalului său, democratul Stephen A. Douglas.

În 1860, Lincoln și-a asigurat candidatura din partea Partidului Republican la președinția SUA, fiind recomandat de faptul că era un moderat dintr-un stat în care rezultatul alegerilor nu era cert. Deși avea foarte puțină susținere în statele în care era permisă sclavia, Lincoln a câștigat lejer în Nord și a fost ales președinte în 1860. Alegerea sa a determinat șapte state sclavagiste din Sud să își declare despărțirea de SUA și să formeze Confederația înainte ca el să preia funcția. Nu s-a găsit niciun compromis sau reconciliere în ce privește sclavia.

Când Nordul s-a raliat cu entuziasm de partea Uniunii în urma atacului confederat asupra Fortului Sumter la 12 aprilie 1861, Lincoln s-a concentrat pe dimensiunile militară și politică ale efortului de război. Scopul său primordial a fost reunificarea națiunii. El a suspendat unilateral dreptul de habeas corpus, arestând și încarcerând temporar fără proces mii de persoane cu opinii secesioniste și anti-război din statele de graniță, ignorând decizia^⁠(en) judecătorului-șef al Curții Supreme a SUA, Roger Taney^⁠(en), conform căreia suspendarea acestui drept de către președinte este neconstituțională (doar Congresul avea această prerogativă). Lincoln a evitat potențiala intervenție britanică dezamorsând Afacerea Trent^⁠(en) la sfârșitul lui 1861. Manevrele sale complexe către interzicerea sclaviei s-au centrat pe Proclamația de Emancipare din 1863, folosind armata pentru a proteja sclavii evadați, încurajând statele de graniță să interzică sclavia și contribuind la promovarea în Congres a celui de al treisprezecelea amendament la Constituție^⁠(en), prin care sclavia era desființată definitiv. Lincoln a supravegheat îndeaproape efortul de război, în special numirile generalilor din funcțiile cele mai înalte, promovându-l și pe cel mai de succes general al său, Ulysses S. Grant. A luat deciziile majore privind strategia de război a Uniunii. Marina lui Lincoln a instituit o blocadă navală care a oprit comerțul normal al Sudului, a ajutat la preluarea controlului asupra statelor Kentucky și Tennessee, și a preluat controlul asupra principalelor căi fluviale din Sud folosind ambarcațiuni înarmate cu tunuri. Lincoln a încercat în mod repetat să captureze capitala Confederației, Richmond; de fiecare dată când un general eșua, Lincoln îl înlocuia, până când Grant a reușit în cele din urmă în 1865.

Politician excepțional de iscusit, implicat profund în problemele puterii la nivelul fiecărui stat, Lincoln a fost deschis față de așa-numiții „Democrați ai Războiului”^⁠(en) (care susțineau Nordul împotriva Sudului), și a reușit să fie reales la alegerile din 1864. Ca lider al facțiunii moderate a Partidului Republican, Lincoln s-a confruntat cu republicanii radicali care cereau un tratament mai dur aplicat Sudului, cu Democrații Războiului care cereau mai mult compromis, cu democrații ce se opuneau războiului, denumiți Copperheads^⁠(en) care îl disprețuiau, și cu secesioniștii ireconciliabili care îi puneau la cale moartea. Politic, Lincoln a luptat îndreptându-și adversari unii împotriva altora, făcând apel la poporul american prin calitățile sale de orator, și printr-un patronaj politic atent plănuit.^[19] Discursul său de la Gettysburg din 1863 a devenit o declarație emblematică a dedicației Americii față de principiile republicanismului, egalității în drepturi, libertății personale și democrației. Lincoln avea o perspectivă moderată asupra Reconstrucției, dorind să reunifice țara printr-o politică de generoasă reconciliere în fața diviziunilor dure și persistente. La șase zile după capitularea generalului comandant al Confederației, Robert E. Lee, Lincoln a fost asasinat de John Wilkes Booth, actor și simpatizant al Confederației.

Lincoln a fost plasat în mod constant atât de istorici^[20] cât și de public^[21] între cei mai mari președinți ai SUA.

* 1809: Charles Darwin [tʃɑrlz 'dɑː.wɪn] (n. 12 februarie1809,^{[4][5][6][7][8][9][10][11][12][13]} The Mount, Shrewsbury, Shrewsbury, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei^[14] – d. 19 aprilie1882,^{[4][5][15][6][7][8][9][11][13]} Down House[*], Downe[*], Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei^[1]) este cel mai celebru naturalist britanic, geolog, biolog și autor de cărți, fondatorul teoriei referitoare la evoluția speciilor (teoria evoluționistă). A observat că toate speciile de forme de viață au evoluat de-a lungul timpului din anumiți strămoși comuni, ca rezultat al unui proces pe care l-a numit „selecție naturală”,^[16] toate acestea fiind publicate în cea mai celebra scriere a sa, „Originea speciilor”, (1859).

Teoria evoluționistă a fost recunoscută de către comunitatea științifică și publicul larg încă din timpul vieții sale, în timp ce teoria selecției naturale a fost considerată ca prim argument al procesului evoluției abia prin anii 1930'^[17] iar acum constituie baza evoluționismului sintetic.

Tratează evoluția umană și selecția sexuală în lucrarea Originea omului, urmată de Exprimarea emoțiilor la oameni și animale.

Observațiile sale asupra plantelor au fost publicate într-o serie de cărți, iar in ultima sa lucrare, a examinat râmele și efectul pozitiv al acestora asupra solului.

Interesul lui Darwin pentru ștințele naturale s-a dezvoltat în perioada studiilor de medicină (neterminate) la Universitatea din Edinburgh și de teologie la Universitatea Cambridge.^[19]. Multe din observațiile și datele pe care se bazează ipoteza sa, provin din timpul călătoriei pe mare, cu nava „Beagle”, în urma cărora devine consacrat ca geolog, aducând de asemenea argumente pentru teoria uniformitaristă a lui Charles Lyell. Prin publicarea lucrării „Călătorie pe Beagle”, Darwin devine un autor foarte popular. Observând minuțios distribuția geografică a formelor sălbatice de viață și colectând foarte multe fosile, elaborează în 1838celebra sa teorie a selecției naturale.^[20].

Deși a discutat cu mai multi naturaliști, lui Darwin i-a trebuit o bună perioada de timp pentru a-și continua observațiile în cadrul cărora domeniul geologiei ocupă un loc important^[21]

Materialist și dialectician spontan, teoriile sale exprimă materialitatea lumii vii și susțin originea animală a omului ("Originea omului și selecția sexuală", 1871). Conceptia sa evoluționistă (darvinismul) aflată în contradicție cu teoria fixistă, creaționistă, a avut o mare influență asupra filozofiei cunoașterii. Teoriile lui Darwin stau la baza biologiei moderne, ca o explicație a biodiversității.^[22]

Ca recunoaștere a valorii sale, Darwin a fost unul din cele cinci persoane care, în secolul al XIX-lea, după deces, au fost comemorate prin doliu național^[23] și a fost înmormântat la Westminster Abbey, alături de John Herschel și Isaac Newton

În anul 1839, Charles se căsătorește cu verișoara sa, Emma Wedgwood, și se stabilește în Down House din comitetul Kent.

·         1828: George Meredith, poet și scriitor englez (d. 1909). George Meredith (n. 12 februarie 1828 în Portsmouth; d. 18 mai 1909 în Flint Cottage) a fost un scriitor englez.
A scris o operă realistă de subtilă analiză psihologică, mânuită de pe poziția autorului omniscient, prilejuind intervenții ironice ori aforistice din partea acestuia, care sondează prin intermediul relațiilor comportamentale ale personajelor, conflictele de conștiință între spirit și instinct, fals acoperit de convenția socială.
* 1833: Aleksander Piotr Czekanowski (n. 12 februarie 1833, Kremeneț, Volânia - d. 30 octombrie 1876, Sankt Petersburg) a fost un geolog și explorator al Siberiei de origine poloneză.

A studiat medicina la Universitatea din Kiev, apoi geologia la Universitate din Talin. După finisarea studiilor (1857) s-a întors în Kiev, unde a început să lucreze pentru firma „Siemens & Halske”. Pentru participarea la Insurecția poloneză din Ianuarie, a fost deportat în Siberia, unde, din însărcinarea Societății Ruse de geografie, întreprinde explorări geografice în sudul guberniei Irkutsk (1869-1871). În cele trei expediții de explorări geologice, geografice, botanice și zoologice pe Tunguska inferioară (1873), pe Oleniok (1874) și pe cursul inferior al Lenei de la Irkutsk la Bulun (1875), descoperă, în bazinul rîului Tunguska inferioară zăcăminte de carbon, și grafit. Inapoiat la Petersburg (1876), începe munca de prelucrare a bogatelor materiale geografice, paleontologice și geologice adunate. Numele său îi poartă astăzi un masiv deluros dintre Lena și Oleniok, precum și plante, printre care:

• Aconitum czekanovskyi,
• Oxytropis czekanowskii ^[2],
• Saxifraga czekanowskii ^[3],
• Myosotis czekanowskii,
• Papaver czekanowskii,
• Larix czekanowskii ,
• Phoxinus czekanowskii ^[4] (sinonim Rhynchocypris czekanowskii ^[5]) ,
• Dendryphantes czekanowskii,
• Hyperborea czekanowskii,
• Tropodiaptomus czekanowskii ^[6],
• Scoliocentra czekanowskii.

Lucrări practice: Cercetări geologice în Gubernia Irkutsk (Petersburg, 1874), Jurnalul expediției pe rîul Tunguska inferioară, Oleniok și Lena în anii 1873-1875 (1896).

* 1851: Eugen von Böhm-Bawerk (n. 12 februarie 1851 – d. 27 august 1914) a fost un economist austriac, contribuitor important și fondator al Școlii austriece de economie.

Böhm-Bawerk a fost ministru austriac de finanțe intermitent între 1895 și 1904. De asemenea a scris o serie de articole extensive și critice la adresa marxismului.

În timpul studiilor la drept la Universitatea din Viena, a studiat lucrarea Principiile economiei a lui Carl Menger, devenind un adept al teoriilor acestuia. Joseph Schumpeter spunea despre Böhm-Bawerk că „era un discipol atât de entuziast a lui Menger, încât era greu de crezut că ar fi avut nevoie de alte influențe

·         1862: Alexandru Davila (n. 12 februarie 1862 - d. 19 octombrie 1929) a fost dramaturg și om de teatru român, fiul doctorului Carol Davila.

A debutat cu poezii. Capodopera lui este drama istorică în versuri „Vlaicu Vodă” (1902) capitol dintr-o proiectată trilogie, „Mirciada”, una dintre operele de bază ale repertoriului dramatic românesc. În ea se evocă, în versuri de amploare romantică, unul dintre momentele de luptă pentru menținerea și întărirea independenței Țării Românești.

Alexandru Davila a fost, ca director al Teatrului Național din București(între 1905 și 1908, apoi între 1912 și 1914) și în calitate de regizor al companiei de teatru (1909), un militant pentru afirmarea dramaturgiei naționale, precum și a celei universale. Pe 5 aprilie 1915 a fost victima unui atentat care l-a imobilizat timp de 14 ani. El a avut doi fii – Carol (Citta) Davila, care a fost ministru plenipotențiar al României în perioada interbelică, la Varșovia și Washington, și pe Theodor Davila, reprezentantul Ford pentru România. Ambii săi fii au sfârșit tragic. Primul s-a sinucis în Statele Unite, iar cel de-al doilea a murit în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Alexandru Davila a înființat prima companie particulară de teatru Compania Davila.

* 1864: Infanta Eulalia a Spaniei (12 februarie 1864 – 8 martie 1958) a fost infantă a Spaniei cunoscută pentru cărțile ei controversate.

·         1879 - S-a născut prozatorul Virgil Caraivan (m.1966).

·         1881: Anna Pavlova (în rusă Анна Павловна (Матвеевна) Павлова; n. 12 februarie 1881,^[1][2][3] Sankt Petersburg, Imperiul Rus^[4][5] – d. 23 ianuarie 1931,^{[1][5][2][6][3][7]} Haga, Țările de Jos^[8][5]) a fost balerina principală din Baletul Imperial Rus și din Ballets Russes al lui Sergei Diaghilev. Este cunoscută pentru baletul Moartea lebedei

·         1884: Max Beckmann, pictor și grafician german (d. 1950)

·         1885 – S-a nascut Julius Streicher, politician german, fondatorul saptamanalului Der Sturmer, principalul organ de propaganda antisemita nazista din Al treilea Reich; (d. 1946). Julius Streicher (n. 12 februarie 1885, Fleinhausen lângă Augsburg — d. 16 octombrie 1946, Nürnberg) a fost un criminal de război nazist, politician național-socialist, fondatorul, proprietarul și editorul săptămânalului Der Stürmer, care a devenit principalul organ de propagandă antisemită nazistă din Al treilea Reich. După cel de al doilea război mondial, Julius Streicher a fost acuzat, judecat și condamnat la moarte în primul proces de la Nürnberg, fiind găsit vinovat de crime împotriva umanității și executat prin spînzurare, în 1946. Julius Streicher s-a născut la Fleinhausen, Bavaria, fiind unul din cei 9 copii ai lui Friedrich și Anna (n.Weiss) Streicher. Julius Streicher a fost de profesie învățător, fiul unui învățător și locotenent rezervist (decorat în Primul Război Mondial). Julius Streicher a fost obsedat de antisemitism din fragedă copilărie. În 1940 a fost exclus din posturile de partid în urma comportamentelor sale inaccetabile pe plan economic și personal.
* 1889: Enrico Bompiani (n. 12 februarie 1889 la Roma – d. 22 septembrie 1975 la Roma) a fost un matematician italian. A fost membru de onoare al Academiei Române și a altor foruri științifice din Liège, Viena, Bruxelles și unul dintre fondatorii Uniunii Internaționale de Matematică.

A fost profesor la Universitatea din Roma, vicepreședinte la Academia dei Lincei și doctor în matematici pure.

Activitatea sa științifică a vizat cu precădere stabilirea bazelor geometriei diferențiale. De asemenea, s-a ocupat de studiul rețelelor conjugate pe o suprafață într-un spațiu proiectiv.

În 1936, a scos la suprafață rezultate noi în domeniul geometriei proiective, iar în 1936 proprietățile suprafeței lui Veronese.

Descoperirile lui Bompiani au constituit o preocupare pentru matematicienii români: Froim Marcus, Constantin P. Bogdan, I. Creangă, Ilie Popa.

În 1936, Bompiani a vizitat România, prilej cu care a susținut o serie de conferințe.

·         1893 - S-a născut generalul american Omar Nelson Bradley (m.08.04.1981).

·         1894 - S-a născut pictorul şi gravorul R. Iosif (Raoul Rosenblut) (m.1975).

·         1894: Otilia Cazimir (născută Alexandrina Gavrilescu, 12 februarie 1894, Cotu Vameș, județul Neamț - d. 8 iunie 1967, Iași) a fost o scriitoare, poetă, traducătoare și publicistă română, supranumită poeta sufletelor simple, fiind cunoscută ca autoare de versuri pentru copii.

Otilia Cazimir este pseudonimul literar al poetei Alexandrina Gavrilescu^[1]. Pseudonimul, „dezagreat de ea”^[2], i-a fost ales de scriitorul Mihail Sadoveanu și de criticul literar Garabet Ibrăileanu. Scriitoarei nu i-a plăcut deci noul nume: „Dați-mi voie să vă mărturisesc, după atâta amar de ani, că numele acesta, pe care totuși l-am purtat cu cinste, nu mi-a plăcut niciodată. N-am nimic în comun cu eroinele legendelor germane, iar cea dintâi Otilie pe care am întâlnit-o în viață, fetița cu care am stat în bancă în clasa primară, era proastă, grasă și buboasă ...”^[3].

A folosit și alte pseudonime, precum Alexandra Casian, Ofelia, Magda, Dona Sol cu care a semnat în presă, mai ales, articolele „feministe”.

Alexandrina Gavrilescu a fost cel de-al cincilea copil al învățătorilor Ecaterina (n. Petrovici) și Gheorghe Gavrilescu. Și-a petrecut copilăria în satul natal, iar în anul 1898 familia sa se mută la Iași, „oraș în care va trăi întreaga viață”^[4] și unde urmează școala, liceul, apoi cursurile Facultății de Litere și Filosofie, dar fără a susține examenul de licență^[5].

A debutat în anul 1912 în revista Viața românească, cu poezie^[5], iar debutul în proză a avut loc în anul 1919 în publicația Însemnări ieșene. Cel dintâi volum de poezii, Lumini și umbre, i-a fost publicat în anul 1923, la Editura " Viața Românească " , urmează volumul de versuri " Fluturi de noapte" , Editura "Cartea Românească", 1927, carte premiată de Academia Română și de comitetul " Femina Vie- Heureuse" de la Paris, cu premiul Femina.

A colaborat cu publicațiile Însemnări ieșene, Adevărul literar și artistic, Lumea-bazar săptămânal , Bilete de papagal, Iașul nou, Iașul literar,Orizont, Gazeta literară, Cronica și altele^[5].

Între anii 1937 - 1947 a fost inspector al teatrelor din Moldova, iar din anul 1946 devine colaboratoare permanentă a Editurii Cartea Rusă, unde stilizează traduceri din literatura rusă și sovietică.

A tradus din literatura franceză (Maupassant), rusă și sovietică (Gorki, Kuprin, Cehov, Fedin, Gaidar ș.a.).^[5]

A decedat în noaptea de 7 spre 8 iunie 1967 la ora 2:30, la Iași

Opera sa a fost rezumată în termenii următori: „lirică elegiacă, sentimentalistă și discret umoristică”^[8]. George Călinescu afirmă^[9]: „Remarcabilă este Otilia Cazimir și în schițele în proză, mici instantanee, drame în miniatură [...] în același spirit evocator și discret umanitar ce străbate toată proza moldovenească între Sadoveanu, Hogaș și Ionel Teodoreanu.” Același critic literar scrie^[10]: „Simboliste sunt gările în care „nimeni nu coboară”. Marian Popa este cel care reține „versificarea sensibilității feminine [...] abandonată pentru versificarea realist socialistă rudimentară”.

·         1899 - S-a născut romancierul Isac Peltz („Foc la Hanul cu Tei”, „Nopţile domniţei Mili”) (m. 1980)

·         1901: Jean Georgescu, regizor și actor român (d. 1994). Jean Georgescu (n. 12/25 februarie 1904, București; d. 8 aprilie 1994, București) a fost un regizor, scenarist și actor român.

* 1902: Aurel Vijoli (n. 12 februarie 1902, Telechi-Recea, Comitatul Făgăraș, azi Recea, județul Brașov - d. 1 iulie 1981) a fost un comunist român, Guvernator al Băncii Naționale a României (1947 - 1948) și întâiul Președinte al „Băncii de Stat a Republicii Populare Române” (1948 - 1952), ministru de finanțe al României între 1957 - 1968.

Aurel Vijoli s-a născut la 12 februarie 1902, în localitatea Telechi-Recea, din Comitatul Făgăraș, azi Recea, din județul Brașov, în familia învățătorului Bartolomei Vijoli (21 august 1866 - 16 noiembrie 1918) și a soției sale, Maria Țestea (30 mai 1881 - 06 iunie 1924). Tatăl său era originar din satul Gura Văii, Brașov, fiind fiul lui Dănilă Vijoli (d. 07 martie 1906) și al Anei Zâmborean (05 iulie 1839 - 08 mai 1924).

Aurel Vijoli a fost licențiat al Academiei de Înalte Studii Comerciale și Industriale, doctor în drept; a fost angajat la Banca Națională a României din august 1923.^[1]

În anul 1943 a devenit membru al Partidului Comunist din România.^[2]

Aurel Vijoli a deținut diverse funcții în cadrul acestei instituții, inclusiv cea de guvernator al Băncii Naționale în perioada 18 noiembrie 1947 - 5 martie 1952. În aceasta calitate, Aurel Vijoli a aplicat politica economică promovată de Partidul Comunist Român:

• februarie 1948 - toate instituțiile de credit au fost radiate din registrul societăților bancare, ele putând fi reînscrise doar pe baza unei noi autorizații de funcționare emise de Curtea Superioară Bancară cu avizul B.N.R.;
• 11 iunie 1948 - au fost naționalizate Societatea Națională de Credit Industrial, Casa de Economii și Cecuri Postale și Casa de Depuneri și Consemnațiuni;
• Întreprinderile naționalizate puteau primi credite doar de la B.N.R.;
• 13 august 1948 - Legea pentru dizolvarea și lichidarea întreprinderilor bancare și instituțiilor de credit;
• 13 noiembrie 1948 - Banca Națională a României a devenit prin lege Banca de Stat a Republicii Populare Române, guvernatorul a devenit președinte fiind în același timp și adjunct al ministrului Finanțelor;
• Banca de Stat a R.P.R. putea acorda doar credite pe termen scurt în baza planului de credite;
• septembrie 1949 - a fost introdus planul de casă, prima etapă în „realizarea controlului prin leu”;
• 27 ianuarie 1952 - s-a publicat Hotărârea Consiliului de Miniștri privind realizarea unei noi reforme monetare; conducerile Ministerului de Finanțe și Băncii de Stat au fost acuzate de sabotarea reformei monetare, printre vinovați se număra și Aurel Vijoli, demis din funcție și ulterior arestat sub acuzația de „sabotare a economiei naționale”.

Arestarea lui Aurel Vijoli a fost urmată de îndepărtarea de la conducerea Băncii de Stat a R.P.R. a unui număr mare de specialiști, care au fost înlocuiți cu persoane care se întorceau de la studii din U.R.S.S. sau cu diverși membri ai P.M.R. cu pregătire profesională redusă.^[1]

Odată cu arestarea lui Vasile Luca, Vijoli a fost anchetat pentru complicitate la felul în care a decurs reforma monetară și naționalizarea și nu a mai primit nici o însărcinare. Aurel Vijoli se opusese celei de-a doua stabilizări (din 1952)^[3]

După ce a fost reabilitat, a fost numit ministru al Finanțelor în Guvernul Chivu Stoica (2) (20 martie 1957 - 20 martie 1961), Guvernul Ion Gh. Maurer (1) (21 martie 1961 - 17 martie 1965), Guvernul Ion Gh. Maurer (2) (18 martie - 20 august 1965), Guvernul Ion Gh. Maurer (3) (21 august 1965 - 8 decembrie 1967) și Guvernul Ion Gh. Maurer (4) (9 decembrie 1967 - 16 iulie 1968), devenind totodată membru al CC al PCR (1960-1974) și apoi membru al Comisiei Centrale de Revizie (1974-1981).

·         1905: Theodor Burghele (n. 12 februarie 1905, Iași - d. 3 iunie 1977, București) a fost un reputat medic chirurg și urolog, membru titular și președinte al Academiei Române. Între anii 1972-1975, a deținut funcția de ministru al sănătății; a fost membru supleant al CC al PCR

Theodor Burghele s-a născut la data de 12 februarie 1905 în orașul Iași, într-o veche familie de boieri moldoveni. A urmat studii la Facultatea de Medicină din Iași (1922-1928), obținând în anul 1929, la Iași, titlul științific de doctor în medicină și chirurgie cu teza "Splenomegalia micotică". A urmat apoi cursuri de specializare la Clinica de urologie din Viena (1930-1931).

Și-a început activitatea profesională ca asistent universitar la clinica chirugicală și urologică condusă de către prof. dr. Nicolae Hortolomei, al cărui elev a fost. În anul 1937, Burghele a devenit șef de lucrări, iar în 1940 conferențiar la Catedra de Chirurgie de la Spitalul Colțea.

În anul 1946, când se înființează o clinică de chirurgie a căilor urinare la Spitalul Panduri, a fost numit în funcția de profesor universitar la Facultatea de Medicină din București și a preluat conducerea unității. Ca urmare a demersurilor prof. Burghele s-a creat în anul 1965 la acel spital o policlinică de urologie și nefrologie, unde se făceau investigații complexe asupra bolnavilor trimiși din întreaga țară, în vederea efectuării de intervenții operatorii sau a tratamentelor ambulatorii.

Între anii 1957-1972 a fost rector al Institutului de Medicină și Farmacie din București. În anul 1969 a obținut titlul de Om de știință emerit. A fost ales ca membru corespondent (1955) și apoi membru titular (1963) al Academiei Române. De asemenea, între anii 1976-1977, a fost președinte al Academiei Române.

A fost membru activ sau de onoare al mai multor societăți și foruri medicale din țară sau internaționale: Societatea română de chirurgie, Academia franceză de medicină, Asociația franceză de urologie, Societatea internațională de chirurgie, membru asociat al Academiei de Chirurgie din Paris ș.a. A făcut parte din colegiul de redacție al revistelor: Chirurgia, Urologia internationalis, European Urology, Urologija y Nephrologia, Experimentalnia Hirurgija y Anestesiologija, Excepta medica (Surgy), International Urology and Nephro.

Șef de școală chirurgicală, remarcabil chirurg și profesor extrem de sever^[2], prof. dr. Theodor Burghele a abordat o variată gamă de probleme, atât în cercetare, cât și în diferitele studii publicate: dinamica căilor urinare superioare, tumorile renale, șocul chirurgical, anestezie și reanimare modernă, chirurgie experimentală.

În perioada 24 aprilie 1972 - 18 martie 1975, prof. dr. Theodor Burghele a deținut funcția de ministru al sănătății în guvernele din România, devenind și medicul personal al lui Nicolae Ceaușescu, care suferea de unele disfuncții ale aparatului urinar. A încetat din viață la data de 3 iunie 1977 în orașul București, în urma unui infarct miocardic.

Theodor Burghele a avut doi frați și o soră:

• Maria căsătorită cu generalul Dumitru Antonescu;
• Alexandru, funcționar de bancă;
• Constantin de profesie inginer care s-a căsătorit cu Paulina Elisa Negulescu.

Theodor Burghele a fost căsătorit cu Valentina Evghenia de origine rusească, ea fiind născută în Imperiul Rus pe 12 martie 1903. Există mențiuni documentare prin care se atestă faptul că Valentina Evghenia mai fusese căsătorită o dată, dar soțul ei a murit în timpul celui de al doilea război mondial. Această informație se regăsește în dosarele Securității. În aceste dosare se relevă și faptul că Valentina ar fi fost un timp femeie de serviciu în casa lui Theodor Burghele : în anul 1964 cei doi s-au căsătorit. Theodor și Valentina Evghenia nu au avut copii, singurul Burghele cu urmași a fost Constantin. Aceștia trăiau la București și Frankfurt.

* 1910: Lee Byung-chul (12 februarie 1910 Uiryeong, Gyeongsangnam-do – 19 noiembrie 1987 Seul) a fost fondatorul Samsung Group și unul dintre cei mai de succes oameni de afaceri din Coreea de Sud. După ruperea chaebol-ului Hyundai, Samsung este acum cel mai mare grup de afaceri din Coreea de Sud.
* 1913: Grigore Kiazim (n. 12 februarie 1913, Măcin, județul Tulcea — d. 2 iunie1989, București) a fost un mare rapsod al cântecului dobrogean și solist instrumentist consacrat pe plan național la mandolină, cobză și banjo. Pentru cobză, marele merit al artistului constă în curajul de a aborda și realiza o creație solistică deosebită cu acest instrument.

S-a născut la data de 12 februarie 1913, în localitatea Măcin, județul Tulcea, într-o familie mixtă din punct de vedere etnic: mama de naționalitate română, tatăl de naționalitate turcă.

A fost printre primii cobzari din România care, încă din anii 1930, alături de jocuri dobrogene și piese din folclorul turc, s-a remarcat în interpretarea pieselor concertante.

În 1934 și-a început colaborarea cu redacția de folclor a Societății de Radiodifuziune.

Este primul cobzar angajat la formarea Ansamblului „Ciocârlia” în 1950 și la formarea Ansamblului „Rapsodia Română” în 1971. Colaborează pentru perioade scurte și cu Ansamblul „Perinița” și „Doina” al Armatei.

În perioada 1973-1975 își formează propriul taraf specializat pe muzica tradițională a comunităților etnice din Dobrogea: români, turci, tătari.

Timp de 50 de ani a colaborat cu redacția de folclor a Radiodifuziunii, cu casa de discuri Electrecord și cu renumitele ansambluri „Rapsodia Română”, „Perinița”, „Doina” al Armatei și „Ciocârlia” al Ministerului Apărării, având pentru o scurtă perioadă și o formație ce îi purta numele.

Moare la 2 iunie 1989 la București, în locuința sa de lângă Piața Reșița, loc unde și-a petrecut ultimii ani ai vieții cântând în barurile și localurile din zonă.

„Pe neașteptate, într-o zi de la începutul lunii iunie 1989, strunele inimii generoase ale maestrului, s-au rupt, iar glasul mandolinei și a celorlalte instrumente fermecate a tăcut. Atunci, sufletele ni s-au umplut de durere și plumb. Pleca dintre noi un mare artist.”

— Aurel Băbeanu, în revista Doina, 1992

·         1915: Vasili Nikolaevici Ajaev, scriitor rus (d. 1968)

·         1918: Julian S. Schwinger, fizician american (d. 1994)

·         1922 - S-a născut scriitorul Valeriu Gorunescu.

·         1923: Franco Zeffirelli, regizor italian de film
* 1924: Banu Rădulescu (n. 12 februarie 1924 ^[1] București - d. 10 decembrie1998, Berlin) a fost un doctor în medicină, deținut politic în două rânduri, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1967, fondatorul din 1990 și redactorul-șef al revistei Memoria, președinte al Fundației cu același nume, promotor al Memorialului "Fortul 13 Jilava".^[2]

A fost absolvent al Liceului Militar "Nicolae Filipescu" de la Mănăstirea Dealu, președinte al Fundației cu același nume, promotor al Memorialului "Fortul 13 Jilava".

Banu Rădulescu a fost arestat în 1948, pe când era student la medicină în anul VI, și a fost eliberat în 1954.^[3] În cei 6 ani de pușcărie, Banu Rădulescu a schimbat 7 locuri de detenție

* 1926: Irene Camber-Corno (n. 12 februarie 1926, Trieste, Italia) este o fostă scrimeră italienă specializată la floretă. A cucerit o medalie de aur la Jocurile Olimpice de vară din 1952 din Helsinki și o medalie de bronz la cele din 1960 de la Tokyo. A fost și campioană mondială la individual în 1953 și pe echipe în 1957.
* 1928: Victor Axinciuc (n. 12 februarie 1928, Vlăsinești, Județul Dorohoi)^[1]este un economist, membru de onoare al Academiei Române din 2011

Victor Axinciuc s-a născut la Vlăsinești, județul interbelic Dorohoi, acum parte din județul Botoșani, fiind fiul Anetei (n. Hrițcu) și al lui Gheorghe Axinciuc. Când acesta avea patru ani, toată familia s-a mutat în târgul Săveni, până la terminarea a două clase primare. După aceea, familia s-a stabilit la Botoșani unde a stat până la terminarea liceului. A urmat apoi Academia de Studii Economice, de unde a absolvit în 1951. A fost numit asistent universitar și a continuat să lucreze acolo timp de șase decenii. În 1956 și-a susținut doctoratul la universitatea „Lomonosov”, devenind conferențiar universitar.^[1]

În 1970 devine membru al Comisiei de Istorie Economică și Istoria Gândirii Economice a Academiei Române, iar din 1981, vicepreședintele al acestei comisii.^[1]

A participat activ la congrese ale Asociației Internaționale de Istorie Economică, Asociației Internaționale de Istorie, Asociației de Studii Sud-Est Europene, precum și alte conferințe și colocvii de profil din țară și străinătate. Pentru activitatea științifică prodigioasă i s-au conferit ordine și diplome: Ordinul Meritul Științific (1970), Premiile Academiei Române, P.S. Aurelian (1980) și Victor Slăvescu (2002); Diploma meritul Academic (2008) printre altele.^[1]

În noiembrie 2011, Tudorel Postolache, Mugur Isărescu și Iulian Văcărel l-au recomandat pentru Academia Română pentru cei șaizeci de ani de cercetări și publicații analizând trecutul și structura economiei românești și concluziile acestuia privind locul României pe piața internațională, printre altele. Pe 15 decembrie în același an, recomandarea a fost acceptată și Victor Axinciuc a devenit membru al Academiei Române

·         1929 - S-a născut memorialistul Aurel-Sergiu Marinescu, stabilit din 1975 în SUA ("Prizonier în propria ţară", "O contribuţie la istoria exilului românesc").

·         1930 - S-a născut criticul literar Theodor Vârgolici.

* 1933: Constantin Costa-Gavras (greacă: Konstantinos Gavras - Κωνσταντίνος Γαβράς, n. 12 februarie 1933) este un regizor și producător de film francez.

După ce a absolvit în 1958 ^{[necesită citare]}, Costa Gavras i-a avut drept mentori pe Rene Clement, Rene Clair și Jacques Demy.^[2] În 1982, Costa Gavras a acceptat conducerea Cinematecii Franceze.^[2] De-a lungul carierei sale, Costa Gavras s-a dovedit a fi un avocat neobosit al prezervării filmelor și al libertății artistice, ducând mai departe faima internațională a instituției.^[2]

Fiul său, Romain Gavras, este și el regizor de film

·         1935 - S-a născut Gene McDaniels, cântăreţ american.

·         1935 - S-a născut Ray Manzarek, clăpar şi compozitor american (The Doors).

·         1937: Victor Emmanuel, Prinț de Neapole
* 1939: John D. Hancock (n. 12 februarie 1939, Kansas City, Missouri) este un regizor și scenarist american.
* 1939: Raymond Daniel Manczarek Jr. (n. 12 februarie, 1939, Chicago, Illinois- d. 20 mai, 2013, Rosenheim, Germania) a fost un muzician american, membru fondator al trupei The Doors alături de Jim Morrison. Pianist școlit după principiile muzicii clasice și interpret de jazz, a reușit să aducă trupei The Doors un sunet inconfundabil, prin melanjul de rock, sonorități inspirate din Bach și fragmente de jazz.

·         1942 - S-a născut Petru Jaleş, poet, traducător, prozator. Din 1979, s-a stabilit în SUA ("Menuet", "Poemele mării").

·         1942 - S-a născut Kenny Dino, cântăreţ american.

·         1942- S-a nascut politicianul israelian Ehud Barak. Ehud Barak (născut Ehud Brug) este un general (rez.) și politician israelian. A îndeplinit funcția de șef al Marelui Stat Major al Armatei Israeliene (1991-1994) apoi, lider al Partidului Muncii și prim-ministru al Israelului (6 iulie 1999-7 martie 2001).
* 1942: Terry Ballantine Bisson (n. 12 februarie 1942,^[1][2] Owensboro[*], SUA) este un scriitor american de science-fiction & fantasy cel mai cunoscut pentru povestirile sale. A câștigat mai multe premii Hugo și Nebula. Povestirea sa „macs” din 1999 a câștigat în 2001 Premiul Locus și Premiul Nebula pentru cea mai bună povestire.

·         1944 - S-a născut Moe Bandy, cântăreţ şi chitarist country american.
* 1946: Nicolae Pantea (n. 12 februarie 1946 în Beliu, Arad) este un fotbalist român care a jucat la FC Steaua București.

·         1948: Octavian-Mircea Purceld, politician român
* 1948: Raymond (Ray) Kurzweil (n. 12 februarie1948) este un vizionar, inovator și inventator american evreu, pionier în domeniul recunoașterii caracterelor optice, al sintezei text-vorbire, al tehnologiei de recunoaștere a vocii și al keyboardurilor muzicale electronice.

Bill Gates se referă la Kurzweil ca fiind unul dintre cei mai importanți experți în domeniul inteligenței artificiale^[7]

Ziarul Wall Street Journal îl consideră un „geniu fără repaos”, iar revista Forbes îl numește „mașina gânditoare absolută”.^[8]

Ray Kurzweil este autorul legii întoarcerilor accelerate privind singularitatea tehnologică.

• n anii 2010, dispozitive speciale vor proiecta imagini direct în ochiul uman, creând efectul de realitate virtuală (ochelari cu efecte 3D). Telefoanele mobile, încorporate în haine, vor trimite un sunet direct în ureche (bluetooth). „Asistentul virtual” îi va ajuta pe oameni în multe activități de zi cu zi. În special, acesta va fi în măsură să producă traduceri instantanee a unei limbi străine. Computere mici conectate la internet, totul va fi strâns integrat cu viața zilnică.
• Potrivit lui Kurzweil, deja în 2014 capacitatea supercomputer-ului va fi egală cu capacitatea creierului uman. Calculatoarele vor înceta să existe ca obiecte separate și vor lua o formă neconvențională, fiind fi incorporate în haine și obiecte banale/casnice. Realitatea virtuală va implica nu numai vederea și auzul, dar și toate simțurile.
• Până în 2020, computerele personale vor ajunge la o puterea de calcul egală creierului uman. În anii 2020, în scopuri medicale va începe utilizarea nanomașinilor medicale. În special, nanoboții vor fi capabili să asigure cu hrană celuleleumane, precum și elimina deșeurile. Ele vor produce, de asemenea, o scanare detaliată a creierului uman, care va permite să înțelegem detaliile funcționării sale. Până la sfârșitul acestui deceniu în industrie vor fi utilizat la scară largă nanatehnologiile care vor duce la o reducere semnificativă a prețului de producție al tuturor produselor. Prin 2029computerul va fi capabil să treacă testul Turing, dovedind prezența minții, în sensul uman al cuvântului. Acest lucru va fi realizat prin intermediul unei simulări pe calculator a creierului uman.
• În anii 2030 nanomașinile vor fi introduse direct în creier, punând în aplicare „primirea” și „emanarea” semnalelor arbitrare din celulele creierului. Acest lucru va duce la realitate virtuală a „imersiunii totale”, care nu va avea nevoie de nici un echipament suplimentar.
• În anii 2040 organismul uman poate lua orice formă, fiind format dintr-un număr mare de nanoroboți. Organele interne sunt înlocuite cu dispozitive cibernetice mult mai performante.
• Kurzweil prezice „debutul” singularității tehnologice în 2045. În acel moment întregul pământ va începe să apară ca un computer gigant, și posibil acest proces să poate răspândi treptat în întregul univers. Natura singularității este că previziunile mai specifice pentru perioada de după 2045 sunt dificil de făcut.

·         1949 - S-a născut Stanley Knight, chitarist american (Black Oak Arkansas).

·         1950: Steve Hackett, chitarist englez (Genesis)
* 1950: Michael Ironside (n. Frederick Reginald Ironside;^[1] la 12 februarie1950, Toronto, Ontario) este un actor canadian.

·         1951 - S-a născut Gil Moore, baterist şi vocalist canadian (Triumph).

·         1951 - S-a născut Vincent James, cântăreţ britanic (Sweet Sensation).
* 1952: Michael McDonald (n. 12 februarie 1952) este un cântăreț și textier american. McDonald este cunoscut pentru vocea sa baritonală.^[1] Și-a început cariera în backing vocals acompaniindu-l pe Steely Dan. A fost membru al formației The Doobie Brothers din 1976 până în 1982, o perioadă în care formația a lansat mai multe hituri. A câștigat cinci premii Grammy; patru în 1979 și unul în 1984. A colaborat cu artiști precum Christopher Cross („Ride Like the Wind”), Stephen Bishop, Jack Jones, Bonnie Raitt, formația de muzică rock Toto și Kenny Loggins.

·         1954 - S–a născut Sergiu Anghel, lector universitar la UATC Bucureşti, coordonator al Catedrei de Creaţie Coregrafică; vicepreşedinte al Uniunii Interpreţilor, Coregrafilor şi Criticilor de Muzică şi Dans din România; fondator şi coregraf al grupului Contemp din 1973 până în 1988; a semnat libretul, regia şi coregrafia la spectacolele: “Consens”–1974, “Oedip”–1977, “Ţara lumii”–1980 etc.

·         1954: Prințul Alexandru de Saxa-Gessaphe (germană Alexander Prinz von Sachsen-Gessaphe poloneză Aleksander książę Saskogessapski; născut Alexander de Afif 12 februarie 1954), este moștenitorul adoptat al Margrafului de Meissen, și om de afaceri cu rădăcini libaneze, mexicane și germane. După decesul Margrafului, în iulie 2012, el a asumat șefia Casei Regale a Saxoniei, pe baza unei înțelegeri prin care a fost numit moștenitor deși înțelegerea a fost repudiată câțiva ani mai târziu de un număr de semnatari. Pretenția sa este contestată de către vărul său, Prințul Ruediger de Saxonia.

Născut la Born München ca Alexander de Afif, el este fiul cel mare al lui Roberto de Afif, Dr.Jur (menționat ca nobil catolic de Gessaphe, Liban) și al Prințesei Anna de Saxonia. La naștere, Alexandru nu a deținut drepturile la tronul Saxoniei deoarece căsătoria părinților lui nu a îndeplinit cerințele casei de Saxonia, fiind considerată morganatică.^[1]Legal, Alexandru și-a asumat titlul de Prinz von Sachsen-Gessaphe la 25 august 1972.^[2]

Alexandru a crescut în principal în Mexico, preluând apoi compania de la tatăl său.^[3] S-a căsătorit civil cu Prințesa Gisela de Bavaria la 3 aprilie 1987 și religios la Andechs la 29 august 1987. Împreună au patru copii:^[1]

• Prințul Georg Philipp de Saxa-Gessaphe (n. Mexico City 24 mai 1988)
• Prințul Mauricio Gabriel Robert de Saxa-Gessaphe (n. Mexico City 14 septembrie 1989)
• Prințul Paul Clemens de Saxa-Gessaphe (n. Mexico City 23 martie 1993)
• Prințesa Maria Teresita de Saxa-Gessaphe (n. Dresda 7 iulie 1999

* 1955: Octavian-Liviu Bumbu este un politician român, senator în Parlamentul României în mandatul 2012-2016 din partea USL Neamț.

·         1956: Brian Robertson, muzician scoțian (Thin Lizzy și Motörhead)

·         1959: Dan Puric (n. 12 februarie 1959) este un actor, eseist, autor și regizor de teatru român. Spectacolele sale - Toujours l'amour, Made in Romania, Costumele, Don Quijote - au fost reprezentate în mai multe țări. În film, a jucat rolul principal în coproducția româno-sârbă Broken Youth, iar spectacolele sale de pantomimă au fost transmise de televiziunile BBCBelfast Royal College, 3SAT Frankfurt și RTL Luxemburg. A mai jucat în filme pentru televiziunea publică din Lausanne, Elveția.

• 1978 - bacalaureat al Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” din București
• 1985 - absolvent al Institutului de Arta Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale”, București, clasa Prof. Univ. Dr. Dem Rădulescu
• 1985-1988 - actor, teatrul „Mihai Eminescu”, Botoșani
• 1988 - prezent - actor, Teatrul Național „I. L. Caragiale”, București

Filmografie:

• Sosesc păsările călătoare, regia Geo Saizescu, 1984
• Vară sentimentală (1986) - studentul Mircea Abrudan
• Primăvara bobocilor (1987) - Ermolai, președintele organizației de tineret din comună
• Pădurea de fagi (1987) - Mircea, iubitul Anei
• O vară cu Mara, regia George Cornea, 1988
• Tinerețe frântă (Broken Youth) - rol principal: Cola, regia Marija Marić, coproducție româno-sârbă, 1991
• Orient Express (2004) - contele rus Orlovski

* 1959: Imre Bujdosó (n. 12 februarie 1959, Berettyóújfalu, județul Hajdú-Bihar) este un fost scrimer ungur, specializat pe sabie.
* 1960: Sorin Gigel Roca (n. 12 februarie 1960) este un scrimer român specializat pe floretă.
* 1961: Michel Joseph Martelly (n. 12 februarie 1961, Port-au-Prince, Haiti) este al 56-lea președinte al statului insular Haiti, învestit la 14 mai 2011, muzician, compozitor, om de afaceri și activist sociopolitic haitian. Ca muzician și compozitor, Michel Martelly a activat și sub pseudonimul Sweet Micky (în traducere: Micky cel Dulce).

Michel Joseph Martelly s-a născut la12 februarie 1961, la Port-au-Prince, capitala statului Haiti, tatăl său, Gerard Martelly, a fost angajat la firma petrolieră Royal Dutch Shell.

Michel Martelly a urmat o școală catolică din Carrefour, o suburbie a orașului Port-au-Prince, după promovarea căreia a studiat la Junior Colleges din SUA, însă fără să-și finalizeze studiile.

El a lucrat ca muncitor în construcții în Miami.

Michel Martelly devine un cunoscut compozitor și cântăreț de muzică de dans haitiană în formația „Kompa”^[1], sub numele de Sweet Micky. El era cunoscut pe scenă ca un excentric, care lăsa să-i cadă pantalonii în timpul concertului.

Michel Martelly este căsătorit cu Sophia Saint-Remy, iar împreună au patru copii, trei băieți (Michel-Olivier, Michel-Alexandre, Michel-Yani) și o fată (Malaika-Michel), și trăiește actualmente în suburbia Pétionville ce aparține de Port-au-Prince.

Deși cariera sa politică a început în anul 2010, el este cunoscut ca prieten al locotenentului colonel Michel François care este șeful poliției și conducătorul miliției secrete (Milice de Volontaires de la Sécurité Nationale, MVSN) care a înăbușit în mod brutal protestele din Haiti, când țara era sub controlul fostului dictator François Duvalier.

Martelly este un politician de dreapta, având legături cu partizanii loviturii de stat din 1999, din Haiti

În iulie 2010, Michel Joseph Martelly și-a anunțat candidatura la alegerile legislative și prezidențiale haitiene din 2010 - 2011.

La 4 aprilie 2011, un înalt funcționar al Consiliul Electoral Provizoriu^[4] (C.E.P.), organism însărcinat cu organizarea alegerilor, a anunțat rezultatele acestora, în urma numărării parțiale a voturilor din cel de-al doilea tur de scrutin, care s-a ținut la 20 martie 2011. Michel Martelly dispunând de un mare avans, în fața contracandidatei Mirlande Manigat, este asigurat că obține victoria în alegerile prezidențiale haitiene. La 21 aprilie 2011, C.E.P. l-a declarat, în mod oficial, învingător în alegerile din 20 martie, cu 67,57 % din voturi, în fața contracandidatei, situate pe locul al II-lea, doamna Mirlande Manigat.

A fost învestit în funcția de președinte al statului Haiti, la 14 mai 2011.

Și-a încheiat mandatul la 7 februarie 2016.

·         1963 - S-a născut Marian Petre, sculptor, membru UAP şi fondator al Asociaţiei Culturale „Artisrroma”. A avut expoziţii personale şi de grup şi participări la tabere de creaţie în România, Italia, Japonia.

* 1965: Brett Michael Kavanaugh (/ˈkævənɔː/ ; născut 12 februarie 1965) este unul din cei nouă membri actuali ai Curții Supreme de Justiție a Statelor Unite ale Americii. A fost nominalizat de către cel de-al patruzeci și cincilea președinte al Statele Unite ale Americii, președintele în exercițiu, Donald John Trump, în ziua de 9 iulie 2018 și confirmat de Senatul Statelor Unite în ziua 6 octombrie 2018 printr-un vot foarte strâns de 50-48. ^[1]

Kavanaugh este un magistrat (avocat și judecător) american, actualmente judecător asociat al Curții Supreme de Jusțiție, care a servit ca judecător federal al Circuitului Curților Federale de Apel (en United States Circuit Judge), rețeaua de curți de justiție aflate imediat sub Curtea Supremă a țării) al Curții de Apel a Districtului Columbia.

După confirmarea lui Kavanaugh de către Senatul american, cu „scorul” de 50–48, în ziua de sâmbătă, 6 octombrie 2018, la orele 16:01:09 (ESTlocal time),^[2] acesta a devenit cel de-al 114-lea judecător al Curții Supreme de Justiție, de la înfințarea sa în 1789, conform ConstituțieiStatelor Unite.

Kavanaugh s-a născut la 12 februarie 1965, în Washington, D.C., ca fiu al Marthei Gamble (născută Murphy) și al lui Everett Edward Kavanaugh Jr.^[3][4] Tatăl său a fost avocat și a lucrat, pentru două decenii, ca președinte al unei asociații profesionale de produse cosmetice și de igienă, Cosmetic, Toiletry and Fragrance Association.^[5] Mama sa a fost profesoară de istorie la liceele en Woodson și en McKinley din capitala Statelor Unite, Washington, în anii 1960 și 1970. Ulterior, Martha Kavanaugh a studiat dreptul la en en:Washington College of Law în 1978, servind ulterior, între 1995 și 2001 ca judecător în Maryland Circuit Court și apoi în Comitatul Montgomery din  Maryland.^[6][7]

Kavanaugh a crescut în orașul Bethesda din statul Maryland. Ca adolescent, a fost elev al unei școli catolice pentru băieți, en Georgetown Preparatory School, unde a fost coleg, fiind senior cu doi ani înaintea celui de-al 102-lea judecător asociat al Curții Supreme, Neil Gorsuch

Imediat după nominalizarea sa, la 9 iulie 2018, de către președintele în exercițiu, Donald Trump, majoritatea senatorilor democrați, membri ai comisiei de validare, s-au opus pe față nominalizării, invocând tot felul de motive.

* 1966: Șerban Șovăială (n. 12 februarie 1966, Brașov, România) este primul consilier local independent din Consiliul Local Brașov^[1]. Fost membru PNL si PLR, în prezent este independent și ocupă poziția de Consilier Local al Brașovului. Este cunoscut local pentru activismul lui anti-corupție și protestul său deschis împotriva situației curente atât in Brașov, cât și în România.

Șerban Șovăială s-a născut în data de 12 februarie 1966 în Brașov. A absolvit Colegiul Național Andrei Șaguna în 1984 și Universitatea Transilvania, Facultatea de Mecanică și de Drept, în 1990 și 2012 respectiv. Șovăială a fost membru al echipei Dinamo de schi alpin între 1972 și 1986, iar intre 1998 și 2004 a practicat cursele de raliu

* 1968: Ioan Ovidiu Sabău (n. 12 februarie 1968, Câmpia Turzii) este un fotbalist din România.

* 1968: Emanuel-Gabriel Botnariu (n. 12 februarie 1968) este un senatorromân, ales în 2016. În cadrul activității sale parlamentare, Emanuel-Gabriel Botnariu este membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Australia și Albania.
* 1968: Josh James Brolin^[1] (n. 12 februarie 1968^[2], California) este un actor american. A jucat în filme care au câștigat Premiii Oscar precum No Country for Old Men, Milk și Wall Street: Banii sunt făcuți să circule. A mai jucat în Bărbați în negru 3, Gangster Squad, Gardienii galaxiei, Avengers: Age of Ultron și Sin City: A Dame to Kill For.

S-a născut în Santa Monica, California, fiind fiul lui Jane Cameron și actorului James Brolin.^[3][4] A fost crescut la o fermă în California^[5] și a fost puțin expus carierei de actor a tatălui său.^[6] Când avea doar 18 ani părinții săi au divorțat, iar mama sa vitregă este cântăreața și actrița Barbra Streisand.^[7] Pasiunea pentru actorie și-a descoperit-o în liceu, atunci când făcea parte dintr-o trupă de stand-up comedy.^[6]

Debutul și l-a făcut în reclame și filme de televiziune. Primul său rol notabil a fost cel din filmul The Goonies (1985), în rolul Brand Walsh. Încă din 1985, de la debutul său, a jucat atât piese de teatru cât și în filme de lungemtraj sau seriale de televiziune. A intrat în atenția presei de specialitate odată cu rolul Tom Hanson din seria 21 Jump Street. Pentru acest rol a trebuit să se „bată” la casting cu Johnny Depp. Chiar și așa, Brolin a spus că această competiție nu a afectat cu nimic prietenia lor.^[8][9] A jucat și în filmul Adevăratul curaj, în 2010, o adaptare după romanul omonim al lui Charles Portis. Filmul este regizat de celebri frați Coen - Ethan Coen și Joel Coen - și a fost nominalizat la zece categorii ale Premiilor Oscar din 2011.

* 1968: Kabary Salem este un fost pugilist egiptean. Și-a încheiat cariera în 2005, după ce a fost înfrânt de Lucian Bute (prin KO în runda a 8-a)

* 1969: Darren Aronofsky (n. 12 februarie 1969) este un regizor, scenarist și producător american.

Darren Aronofsky s-a născut în 1969 la Brooklyn, New York, într-o familie de evrei.^[1] Părinții săi, Abraham și Charlotte Aronofsky erau profesori de liceu.

Și-a urmat cursurile la Liceul Edward R. Murrow^[2] și la Universitatea Harvard, studiind filmologia.^[3] Aici l-a cunoscut pe Matthew Libatique cu care a colaborat o lungă perioadă de timp.^[4] Este câștigătorul mai multor premii în domeniu, printre care și Premiul Național de Film, în special după pelicula Supermarket Sweep, cu Sean Gullette.^[5]

Abia după cinci ani a mai făcut încă un film. Producția cu Sean Gullette a fost una cu un buget mic, de 60.000 de dolari și a fost vândută companiei Artisan Entertainment pentru un milion de dolari.^[6] Încasările au depășit trei milioane de dolari^[7][8] și a câștigat Independent Spirit Award și premiul pentru Cel mai bun film la la Festivalul de Film Sundance. A urmat Requiem for a Dream, cu un buget de 3,5 milioane,^[9] care a avut la bază romanul omonim scris de Hubert Selby Jr.,^[10] iar Ellen Burstyn a fost nominalizată pentru Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță. A urmat propunerea de a regiza filmul Batman Begins, pe care a refuzat-o^[11] și a început producția la cel de-al treilea film al său, The Fountain, care a primit atât cronici favorabile cât și contestări, iar încasările au fost mici fațî de bugetul filmului.^[12] A urmat filmul The Wrestler,^[13] cu Mickey Rourke și Marisa Tomei în rolurile principale, pentru care au primit și nominalizări la Premiile Oscar. Mickey Rourke a primit Globul de Aur pentru interpretarea sa, iar Bruce Springsteena fost premiat pentru cea mai originală coloană sonoră. Următorul său film a fost Lebăda Neagră,^[14][15] care a primit cinci nominalizări la Premiile Oscar, inclusiv pentru Cel mai bun film și Cel mai bun regizor. A fost nominalizat la Globurile de Aurpentru Cel mai bun film, Cel mai bun regizor și cel mai bun scenariu. La Premiile BAFTA a fost nominalizat la 12 categorii - un record în istoria acestor premii. În martie 2011 era programată producția următorului său film, The Wolverine, dar a renunțat la proiect din cauza programului încărcat

* 1969: Hong Myung-bo (n. 12 februarie 1969, Seoul) este un fost fotbalist sud-coreean care alături de Cha Bum Kun este considerat ca fiind unul dintre cei mai buni fotbaliști asiatici

·         1971: Pascual Candel Palazón, scriitor spaniol
* 1973: Tara Lyn (Charendoff) Strong (n. 12 februarie 1973)^[1] este o actriță, comediantă, muziciană, cântăreață și femeie de afaceri canadiano-americană de origine evreiască. Este cunoscută pentru sincronizări în rolurile de băieți și fete din filmele de desene animate.

Este căsătorită și stabilită în California, SUA.

* 1978: Alain Masudi (n. 12 februarie, 1978) este un jucător congolez de fotbal care evoluează la clubul israelian Maccabi Ahi Nazareth.

·         1979 - S-a născut actorul Emanuel Pârvu.

·         1980: Christina Ricci (n. 12 februarie 1980) este o actriță americană de film și televiziune.

·         1980: Juan Carlos Ferrero, jucător spaniol de tenis de câmp
* 1983: Ana Rucner (n. 12 februarie 1983, Zagreb) este o violoncelistă croată. Ea a reprezentat Bosnia și Herțegovina la Concursul Muzical Eurovision 2016, împreună cu Dalal Midhat-Talakić și Deen
* 1985: Andrei Octavian Bădescu (n. 12 februarie 1985, Craiova, România) este un fotbalist român care în prezent este liber de contract.
* 1986: Elton Charles Figueiredo da Silva (n. 12 februarie 1986, Cuiabá, Brazilia) este un fotbalist brazilian care evoluează la clubul Apollon Limassol pe postul de mijlocaș defensiv.
* 1987: Gabriela Mărginean (n. 12 februarie 1987 în Cluj-Napoca) este o jucătoare de baschet care joacă pentru clubul spaniol CB Avenida în Euroliga.
* 1988: Nicolás Hernán Gonzalo Otamendi (n. 12 februarie 1988,^[2]Buenos Aires, Argentina) este un jucător de fotbal argentiniancare joacă pentru Manchester City în Premier League.
* 1990: Sony Mustivar (n. 12 februarie 1990, Aubervilliers, Franța) este un fotbalist francez care în prezent joacă pentru echipa din MLS, Sporting Kansas City.

·         1993: Jennifer Stone, actriță americană
* 1993: Giorgos Katidis (în greacă Γιώργος Κατίδης; n. 12 februarie 1993) este un fotbalist grec, care ultima dată a jucat pentru clubul Levadiakos FC.

Decese

·         1517: Caterina de Navara, regină a Navarei (n. 1468)

·         1554 – Este executata  pentru inalta tradare Lady Jane Grey, regina a Angliei pentru noua zile;  (n. 1537). Jane Grey-Dudley era verișoara regelui Eduard al VI-lea (1547-1553). Acesta avea două surori, Elisabeta și Maria, care în mod normal ar trebui să-i succeadă la tron.  Eduard al VI-lea era convins ca  verișoara sa, Jane Grey, ar fi cea mai bună soluție pentru preluarea tronului după moartea sa. Singurul obstacol în calea schimbării succesiunii la tron o reprezenta chiar ultima dorință a regelui Henric al VIII-lea, care considera că ficele sale, deși nu erau perfecte, ar fi potrivite să poarte coroana Angliei. Eduard, în ciuda voinței tatălui, și-a lipsit surorile de dreptul de succesiune la tron și a numit ca urmașă a sa pe Jane Grey, după care și-a luat rămas bun de la viață. Pe 9 iulie 1553, Consiliul Coroanei a informat-o pe Jane despre decizia defunctului rege, iar o zi mai târziu a fost declarată regină a Angliei, sub denumirea de Jane I. Fiind o persoană extraordinar de inteligentă, ea ar fi trebuit să-și dea seama de deznădejdea situației sale. Maria Tudor, sora lui Eduard al VI-lea, a adunat oastea la Norfolk si  pe 19 iulie 1553, Maria a intrat în Londra, iar regina Jane I a fost acuzată de trădare și, împreună cu soțul ei, a fost întemnițată în Turnul Londrei. Jane și-a recunoscut vina. Încă mai avea o șansă de a-și salva viața și probabil, așa s-ar fi întâmplat, dacă tatăl său nu ar fi participat la rebeliunea lui Thomas Wyatt, care s-a răzvrătit împotriva noii regine a Angliei. În acel moment soarta ei a fost decisă definitiv: atât timp cât a avut loc o rebeliune, se realizase un precedent și Jane Grey reprezenta un pericol. Maria Tudor nu-și putea permite un asemenea risc. Se pregătea să se mărite și nu voia ca logodnicul ei spaniol să se teamă de siguranța coroanei. Șase luni mai târziu, pe data de 12 februarie 1554, Jane Grey a fost decapitată în Tower Green, iar soțul ei, Guildford Dudley, a fost executat în Tower Hill.

·         1538: Albrecht Altdorfer, pictor german (n. 1480)

·         1578: Ecaterina de Habsburg, soția regelui Ioan al III-lea al Portugaliei (n. 1507)
* 1659: Magdalene Sibylle a Prusiei (31 decembrie 1586 – 12 februarie 1659) a fost soția Electorului Johann Georg I de Saxonia.

S-a născut la Königsberg și a fost fiica lui Albert Frederic, Duce de Prusia și a Marie Eleonore de Cleves. Magdalene Sibylle a fost o strănepoată a împăratului Ferdinand I.

S-a căsătorit la 19 iulie 1607, la Torgau, cu Johann Georg I, Elector de Saxonia. A fost a doua soție a Electorului, prima lui soție a murit la nașterea singurului lor copil.

Magdalene Sibylle a fost prietenă cu regina Maria Eleonora de Brandenburg, nepoata ei, și a fost interesată de pictură, poezie și grădinărit. A folosit prizonieri de război suedezi pe care i-a pus să lucreze la Dresdner Festungsbau ("fortăreața Dresda"). A devenit văduvă în 1656 și s-a retras la Dresdner Frau Kurfürstin-Haus. A murit trei ani mai târziu la Dresda, la vârsta de 72 de ani.

Magdalene Sibylle și Johann Georg I au avut următorii copii:

1. Sophie Eleonore (n. 23 noiembrie 1609, Dresda – d. 2 iunie 1671, Darmstadt), s-a căsătorit la 1 aprilie 1627 cu Georg al II-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt.
2. Marie Elisabeth (n. 22 noiembrie 1610, Dresda – d. 24 octombrie 1684, Husum), s-a căsătorit la 21 februarie 1630 cu Frederic al III-lea, Duce de Holstein-Gottorp.
3. Christian Albert (n. 4 martie 1612, Dresda – d. 9 august 1612, Dresda).
4. Johan Georg al II-lea (n. 31 mai 1613, Dresda – d. 22 august 1680, Freiberg), succesor al tatălui său ca Elector de Saxonia.
5. Augustus (n. 13 august 1614, Dresda – d. 4 august 1680, Halle), a moștenit Weissenfels ca Duce.
6. Christian I (n. 27 octombrie 1615, Dresd – d. 18 octombrie 1691, Merseburg), a moștenit Merseburg ca Duce.
7. Magdalene Sibylle (n. 23 decembrie 1617 – d. 6 ianuarie 1668, Schloss Altenburg), s-a căsătorit la 5 octombrie 1634 cu Prințul Moștenitor Christian, fiul cel mare al regelui Christian al IV-lea al Danemarcei; a doua oară la 11 octombrie 1652 cu Frederic Wilhelm al II-lea, Duce de Saxa-Altenburg.
8. Maurice (n. 28 martie 1619 – d. 4 decembrie 1681, Moritzburg), a moștenit Zeitz ca Duce.
9. Henric (n. 27 iunie 1622, Dresda – d. 15 august 1622, Dresda).

Ea a fost de trei ori strămoașa Augustei de Saxa-Gotha, mama regelui George al III-lea al Marii Britanii.

·         1690: Charles le Brun, pictor și decorator francez; reprezentant al clasicismului; a creat decorațiile interioare la Versailles (n.1619)
* 1711: Adolf Frederick sau Adolph Frederick (suedeză Adolf Fredrik, germană Adolph Friedrich) (14 mai 1710 – 12 februarie 1771) a fost rege al Suediei din 1751 până la moartea sa. A fost fiul lui Christian August de Holstein-Gottorp, Prinț de Eutin și al Albertinei Frederica de Baden-Durlach.

Tatăl lui a fost Christian Augustus (1673—1726) duce și prinț de Schleswig-Holstein-Gottorp, prinț-episcop de Lubeck și administrator al ducatelor Holstein-Gottorp în timpul Marelui Război al Nordului în numele rudei sale, Karl Frederic.

Mama lui a fost Albertina Frederica de Baden-Durlach. Pe linie maternă, Adolf Frederic era descendent al regelui Gustav I al Suediei. Din partea ambilor părinți, el era descendent Holstein-Gottorp. De asemenea, Adolf Frederic era a 13-a generație de descendenți ai regelui Erik al V-lea al Danemarcei; a 13-a generație de descendenți ai reginei Sofiei a Danemarcei și ai regelui Valdemar I al Suediei; a 11-a generație ai Euphemia a Suediei, Ducesă de Mecklenburg.

Din 1727 până în 1750 prințul Adolf Frederic a fost prinț-episcop de Lübeck și administrator de Holstein-Kiel în timpul minoratului nepotului său, Ducele Karl Peter Ulrich, care a devenit Petru al III-lea al Rusiei. În 1743 a fost ales moștenitor la tronul Suediei de către facțiunea Hat pentru a putea obține condiții mai bune la Pacea de la Turku cu împărăteasa Elisabeta a Rusiei, care își adoptase nepotul ca moștenitor al ei. Adolf Frederic a devenit rege la 25 martie 1751.

În timpul celor douăzeci de ani de domnie, Adolf Frederick a fost puțin mai mult decât un lider, puterea reală fiind în mâinile Parlamentului Suediei.

Regele a murit la 12 februarie 1771 după ce a consumat o masă constând din homar, caviar, varză acră, kippers și șampanie, urmată de 14 porții din desertul lui favorit: semla servită într-un castron cu lapte fierbinte.^[1] Astfel, el este amintit de elevii suedezi ca „regele care a mâncat până a murit”.^[2]

A fost considerat, atât în ​​timpul său cât și după, dependent de alții, un conducător slab și lipsit de orice talente. Dar el a fost, de asemenea, un soț bun, un tată grijuliu și un stăpân blând cu slujitorii lui. Distracția lui favorită era de a priza tutun.

La 18 august/29 august 1744, la Drottningholm, s-a căsătorit cu Prințesa Louisa Ulrika a Prusiei, Ei au avut următorii copii:

1. făt mort (Stockholm, 18 februarie 1745 – Stockholm, 18 februarie 1745)
2. Gustav III (1746–1792)
3. Carol XIII (1748–1818)
4. Frederick Adolf (1750–1803)
5. Sofia Albertina a Suediei (1753–1829)

·         1763: Pierre de Marivaux, dramaturg francez (n. 1688)

·         1799: Lazzaro Spallanzani, biolog italian (n. 1729)

·         1804: Immanuel Kant (n. 22 aprilie 1724, Königsberg, Prusia^[7] – d. 12 februarie 1804, Königsberg, Rusia) a fost un filosof german, unul din cei mai mari gânditori din perioada iluminismului în Germania. Kant este socotit unul din cei mai mari filozofi din istoria culturii apusene. Prin fundamentarea idealismului critic, a exercitat o enormă influență asupra dezvoltării filozofiei în timpurile moderne. În special Fichte, Schelling și Hegel și-au dezvoltat sistemele filozofice pornind de la moștenirea lui Kant. Cei mai mulți scriitori și artiști din vremea lui au fost influențați de ideile sale în domeniul esteticii, operele lui Goethe, Schiller sau Kleist neputând fi înțelese fără referința la concepțiile filozofice ale lui Kant.

Într-una din lucrările majore ale lui Kant, Critica rațiunii pure (1781),^[10] el a încercat să explice relația dintre rațiune și experiența umană și să meargă dincolo de eșecurile filozofiei și metafizicii tradiționale. Kant a vrut să pună capăt unei epoci a teoriilor inutile și speculative ale experienței umane, rezistând în același timp scepticismului gânditorilor precum David Hume.

Immanuel Kant se naște la 22 aprilie 1724 la Königsberg, în Prusia orientală, unul dintre cei cinci copii, care vor atinge maturitatea, din cei nouă născuți ai părinților săi; avea o soră mai mare, două surori mai mici și un frate mezin, Johann-Henrich.^[11] Botezat "Emanuel", el și-a schimbat numele în "Immanuel"^[12] după ce a învățat ebraica. Educația lui a fost strictă, punitivă și disciplinară și sa axat pe instruirea latină și religioasă asupra matematicii și științei.^[13] Kant a menținut idealurile creștine de ceva timp, dar s-a luptat să reconcilieze religia cu credința sa în știință.^[14]În lucrarea sa Întemeierea metafizicii moravurilor, el dezvăluie o credință în nemurire ca o condiție necesară a abordării omenirii la cea mai înaltă morală posibilă.^[15][16] Cu toate acestea, deoarece Kant era sceptic cu privire la unele dintre argumentele care i-au fost folosite anterior de el în apărarea teismului, și a susținut că înțelegerea umană este limitată și nu pot obține niciodată cunoștințe despre Dumnezeu sau despre suflet, diverși comentatori l-au numit un agnostic filozofic.^{[17][18][19][20][21][22]}

Orașul său natal era prosper, avea o universitate și era deschis comerțului maritim și deci ținuturilor cu limbi și obiceiuri diferite. Kant va spune despre Königsberg că este un oraș "adaptat dezvoltării cunoașterii oamenilor și a lumii, și în care, fără a călători, această cunoaștere poate fi însușită". Kant va ieși rareori din orașul său. Kant provine din mediul social sărac. Tatăl său era meșter șelar. Mama sa i-a dat o educație riguroasă, pioasă și deschisă cunoașterii.

Învață să scrie și să citească în Hospitalschule, o suburbie a orașului. Contrar celor invocate de Kant, strămoșii săi nu erau originari din Scoția, străbunicul său, Richard Kant, fiind de fapt de origine baltică, născut la Prökuls, oraș situat astăzi în Lituania. Fiul lui Richard se stabilise ca meșter șelar în Mamel, unde îl învață meseria pe fiul său, Johann-Georg, care se va instala la Königsberg. Cele două fiice ale lui Richard Kant se vor căsători cu scoțieni și aceasta e probabil originea credinței lui într-o ascendență scoțiană. Mama lui Immanuel Kant, Anna-Regina,^[23] născută Reuter, originară din Nürnberg, era la rândul ei fiica unui șelar. Grație sprijinului unui pastor, prieten al familiei, Albert Schultz, Kant poate intra la colegiul Frederic (Fridericianum). Elev strălucit, își însușește o bună cunoaștere a autorilor latini. Învățământul la colegiu este preponderent religios, în spirit pietist; regulile erau stricte și nu existau vacanțe. Fiecare gest al existenței era impregnat de acest spirit, lucru redat de Kant în Religia în limitele rațiunii simple (1793). Fiecare elev trebuia să se trezească la 6 dimineața, iar cursurile începeau la 7. Miercurea și sâmbăta se făceau cursuri facultative de matematici, franceză și poloneză. Studiul limbilor elină și ebraică era obligatoriu, alcătuind baza învățământului teologic. În schimb, nu se predau științele naturii și istoria. Profesorul său, Heydenreich, îi va deschide gustul pentru literatura latină clasică.

În toamna anului 1740, în vârstă de 17 ani, intră la Universitatea din Königsberg la Facultatea de Teologie, la care urmează și cursuri de filozofie, fizică, matematică. Mentorul său a fost Martin Knutzen care l-a îndrumat spre studiul filosofiei lui Wolffși al fizicii lui Newton. Kant se orientează spre secțiunea clasică, Lateinschule. Disciplinele principale erau latina (până la 20 de ore săptămânal) și teologia (în sens de studiu al catehismului); se familiarizează cu filozofia lui Leibniz. De aici dragostea lui Kant pentru poezia latină și aversiunea față de formalismul cultului religios. Kant va lucra trei ani la Reflecții asupra unei veritabile evaluări a forțelor vii, lucrare care va fi imprimată în 1746 dar a cărei versiune definitivă datează din 1749. În 1747 părăsește universitatea înainte de a obține toate gradele, din pricina morții tatălui său. Devine astfel preceptor în familii nobile și burgheze din împrejurimile Königsbergului. În perioada 1747-1750 lucrează în satul Judtschen, foarte aproape de Gumbinnen, unde se ocupă de educația fiului pastorului Andersch. În 1750, în timpul verii, merge în cealaltă extremitate a provinciei, la Osterode, unde își găsește un post de preceptor în familia unui proprietar de pământuri, Major von Hülsen, care îi încredințează educația a trei tineri. Apoi devine preceptor la contele de Keyserling, pe lângă contesa de Keyserling, care va schița și primul portret cunoscut al lui Kant. Întors la Königsberg, scrie Cosmogonie, sau eseu asupra deducției originii Universului, a formării corpurilor cerești și a cauzelor mișcării pornind de la legile mișcării universale a materiei și ale lui Newton. În 1754, Putem ști dacă Terra îmbătrânește din punct de vedere fizic? și, în 1755, Istoria universală și teoria cerului sau eseu asupra concepției și originii mecanice a ansamblului Universului după principiile lui Newton. Lucrarea din urmă a apărut anonim în primăvara lui 1755 și conținea o dedicație pentru regele Frederic II, dar editorul dă faliment și lucrarea nu apare la data prevăzută.

În 1755, se întoarce la Königsberg; pe baza scrierilor sale, se pregătește pentru Magisterexamen (echivalentul actual al doctoratului) și obține din partea universității autorizația de a preda acolo cursuri în calitate de Privatdozent. La 17 aprilie1755 își susține "disertația magistrală" intitulată "Schiță sumară a câtorva meditații despre foc", un manuscris de douăzeci de foi în limba latină. Ceremonia oficială de învestitură și de promovare solemnă în gradul de "Magister" are loc pe 12 iunie. Decanul ține un discurs privitor la o problemă de limbă ebraică iar noul Magister face un expozeu în latină la capătul căruia mulțumește comunității științifice pentru bunăvoința de a-i fi deschis porțile cunoașterii. În urma disertației "Principiorum primorum cognitionis metaphysicae nova dilucidatio" i se acordă, la 27 septembrie 1755, "venia legendi". Kant devine așadar Privatdozent, adică un profesor plătit de studenții săi și nu de către stat. Schultz îl va întâmpina, în momentul primirii, cu întrebarea: "În inima dumneavoastră, vă temeți de Dumnezeu?". Va rămâne acolo vreme de 15 ani (până în 1770). În aprilie 1756, Kant îi cere lui Frederic al II-lea să-i acorde postul de profesor extraordinar (adică fără remunerație), rămas vacant de cinci ani, și redactează astfel a treia disertație latină regulamentară (Monadologia fizică), însă cererea sa este respinsă și statul suprimă postul vacant; Kant avea să aștepte încă paisprezece ani înainte de a deveni profesor. Universitatea îl numește în 1765 sub-bibliotecar la Biblioteca Regală, post foarte prost plătit (va renunța la el în 1772), pentru a spori firavele sale venituri și a răscumpăra într-un fel eșecul candidaturii pentru catedră.

În 1770, Kant este în fine numit profesor titular ("professor ordinarius") la catedra de logică și metafizică cu a sa Disertație asupra formei și principiilor lumii sensibile și ale lumii inteligibile. Este prima schiță a unei filozofii propriu-zis kantiene. În timpul primelor cursuri de iarnă va preda logică, metafizică, științele naturii și matematici, iar mai apoi cursuri de geografie fizică, de etică și de mecanică. Cursurile sale atrag rapid un numeros auditoriu. Până atunci, Kant publicase intens. Va înceta să publice vreme de zece ani, timp în care își va elabora opera cu caracter enciclopedic; Kant se interesează de tot: frumosul, știința, politica, Revoluția franceză, dreptul, cutremurul de la Lisabona și maladiile cerebrale. Va preda, de altfel, în aproape toate disciplinele.

Așa cum o va spune în Prolegomene, a fost deșteptat din "somnul dogmatic" de lectura cărții lui David Hume, Cercetare asupra intelectului omenesc. Va analiza operele lui Newton, Hume și mai ales Rousseau, care, după propriile-i cuvinte, îl aduc pe "drumul drept" și îi provoacă o "revoluție în reflecție". Kant crezuse până atunci că sursele cunoașterii nu se află în experiență ci în spirit, în rațiune. Aceasta era teoria intelectualistă sau dogmatismul. Pentru Hume, dimpotrivă, toate cunoștințele noastre sunt ivite din experiență. Originalitatea filozofiei kantiene, sprijinită pe progresul fizicii de la Galilei la Newton, va consta în încercarea unei sinteze a amândurora, ideea că experiența și judecata permit deopotrivă cunoașterea. Așa cum va scrie mai târziu, intuiția fără concept e oarbă iar conceptul fără intuiție este vid. Ceea ce caută Kant e înainte de toate un fundament pentru uzul rațiunii, ceea ce implică recunoașterea limitelor puterii sale. Acestea vor fi temele celei dintâi mari opere kantiene (scrisă în patru luni), Critica rațiunii pure, a cărei primă ediție datează din 1781. Kant avea 57 de ani și era deja celebru prin ceea ce publicase anterior, dar adevărata sa operă abia începe.

Rațiunea nu poate cunoaște totul. Ea este deci limitată în domeniul cunoașterii. În schimb, are o valoare în domeniul practic, așadar moral. Aceasta este tema Criticii rațiunii practice, publicată în 1787.

Rămân prin urmare de reconciliat sferele naturii, în care condițiile de posibilitate ale cunoașterii au fost determinate în Critica rațiunii pure, și ale libertății, al cărei fundament a fost stabilit în Critica rațiunii practice. Aceasta e tema Criticii puterii de judecare care a apărut în 1790 și marchează desăvârșirea esențialului filozofiei kantiene.

În 1780 devine membru în Senatul universității, iar în 1787 membru al Academiei de științe din Berlin. În semestrul de vară din 1786, este numit pentru prima oară rector, titlu conferit de Frederic II.

Kant va rămâne profesor până în 1797. De la 7 la 10 dimineața cursurile de filozofie alternează cu antropologia, geografia fizică și uneori fizica și matematicile. Nu-și citea cursurile ci vorbea liber, deși urma întotdeauna un manual de bază pentru a satisface prescripțiile academice prusace. În 1794, guvernul prusac îi interzice să se ocupe de materiile religioase în cursurile și publicațiile sale, lucru pe care Kant îl acceptă.

Pentru echitatea sa, marea știință și schimburile agreabile de idei, Kant câștigă stima concetățenilor săi, a Universității, a auditorilor și a foștilor săi elevi. Reputația sa e atât de mare, încât se va constitui către 1790 o adevărată industrie a copiștilor pentru a satisface, contra cost, numeroasele cereri de a deține cursurile sale procurate prin intermediul copiilor realizate de studenți.

Viața lui Kant se confundă cu viața profesională și cu doctrina sa. Nu a fost căsătorit și nu a părăsit niciodată granițele țării. Traiul său este unul tihnit, sănătos și regulat: trezit la 5, își începe ziua fumându-și pipa și luând ceaiul; lucrează apoi până la 7, ora primului curs. La întoarcere, lucrează până la orele 13. E timpul prânzului, singurul său moment de repaus din zi. Nu mănâncă niciodată singur. Invitații săi, în număr de trei până la nouă, pentru ca ansamblul convivilor să nu fie inferior numărului Grațiilor nici superior celui al Muzelor, nu sunt preveniți decât în dimineața respectivă, pentru a nu trebui să renunțe la o altă invitație: nu vin astfel decât aceia care sunt liberi. Este foarte îngrijit asupra aparențelor persoanei sale, motiv pentru care va inventa pentru folosul propriu o centură mecanică (cf. portretul ironic al lui Thomas de Quincey, Ultimele zile ale lui Immanuel Kant). Conviv apreciat, amator de vinuri bune, Kant nu încurajează niciodată discuțiile privitoare la opera sa. Prânzul se prelungește după orele după-amiezii, moment în care Kant se va duce să-și facă plimbarea zilnică (totdeauna la aceeași oră, cu excepția, se pare, a zilei în care avea să sosească curierul anunțând Revoluția Franceză; după unii, excepțiile care i-au tulburat faimoasa plimbare rituală au fost două: publicarea Contractului social al lui Rousseau, în 1762, pe care-l citește complet absorbit și pierde șirul timpului, și anunțul victoriei franceze de la Valmy, în 1792). Întors acasă, Kant lucrează până la orele 22.

În 1797, slăbit de vârstă, renunță la învățământ și își petrece ultimii ani din viață într-o retragere studioasă dar solitară. Moare la 12 februarie 1804, după o lungă perioadă de slăbiciune fizică și intelectuală, în vârstă de 79 de ani. Ultimele sale cuvinte au fost "Es ist gut" ("[Totul] e bine").

Oameni veniți din întreaga regiune au dorit să participe la funeralii. Chipul nu îi era alterat, dar corpul apărea a fi diminuat dincolo de orice descriere. Depuse în cripta Profesorilor, rămășițele sale pământești nu vor rămâne multă vreme acolo. Încă din 1809, până la criptă s-a format o alee care purta numele grecesc Stoa Kantiana. La 21 noiembrie 1880, rămășițele pământești sunt transferate într-o capelă gotică din preajma catedralei din Königsberg (astăzi, Kaliningrad), iar mormântul său, ornat cu un bust sculptat de Schadow și o copie a Școlii de la Atena a lui Rafael, poartă inscripționată fraza celebră din Critica rațiunii practice: "Două lucruri umplu sufletul de o admirație și o venerație mereu crescândă și nouă, în măsura în care reflecția și le întipărește și se atașează de ele: cerul înstelat deasupra mea și legea morală din mine".
* 1839: Ducesa Therese Mathilde Amalie de Mecklenburg-Strelitz^[1](germană Herzogin Therese Mathilde Amalie zu Mecklenburg-Strelitz; 5 aprilie 1773 – 12 februarie 1839)^[1] a fost membră a Casei de Mecklenburg-Strelitz și Ducesă de Mecklenburg. Prin căsătoria cu Karl Alexander, Prinț de Thurn și Taxis, Therese a devenit și membră a Casei de Thurn și Taxis.

Therese Mathilde Amalie de Mecklenburg s-a născut la Hanovra ca fiică a lui Carol al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg și a primei soții a acestuia, Prințesa Friederike de Hesse-Darmstadt.

La 25 mai 1789, la Neustrelitz, Mecklenburg-Strelitz.^[1], Therese s-a căsătorit cu Karl Alexander Prinț Ereditar de Thurn și Taxis, fiu al lui Karl Anselm, Prinț de Thurn și Taxis și a soției acestuia, Ducesa Auguste de Württemberg. Mătușa paternă a Theresei regina Charlotte și soțul ei George al III-lea al Regatului Unit au ajutat la realizarea căsătoriei, în particular ajutând-o pe Therese să-și păstreze credința protestantă.^[2]Therese și Karl Alexander au avut șapte copii:^[1]

• Prințesa Charlotte Luise (24 martie 1790 – 22 octombrie 1790)
• Prințul Georg Karl (26 martie 1792 – 20 ianuarie 1795)
• Maria Theresia, Prințesă Esterházy de Galántha (6 iulie 1794 – 18 august 1874)
• Prințesa Luise Friederike (29 august 1798 – 1 decembrie 1798)
• Maria Sophia, Ducesă Paul Wilhelm de Württemberg (4 martie 1800 – 20 decembrie 1870)
• Maximilian Karl, Prinț de Thurn și Taxis (3 noiembrie 1802 – 10 noiembrie 1871)
• Prințul Friedrich Wilhelm (29 ianuarie 1805 – 7 septembrie 1825)

De asemenea, Therese a avut și copii nelegitimi cu Contele Maximilian-Emmanuel Lerchenfeld (1772–1809) care s-a căsătorit la 25 mai 1789 cu Maria Anna Philippine Walburga Groschlag von Dieburg, cu care a avut un fiu. Copiii Theresei cu Maximilian-Emmanuel au fost:

• Georg Adolf, Graf von Stockau (1806 - 1865) căsătorit la 25 noiembrie 1830 cu Franziska de Paula Maria Elisabeth, Gräfin von Fünfkirchen; au avut copii
• Amalie Adlerberg (1808 - 1888) căsătorită la Köfering, la 31 august 1825 cu Georg-Alexander, Freiherr von Krüdener; au avut copii

În 1790 ambasadorul francez în Marea Britanie a spus că soțul Theresei a fost luat în considerare pentru noul tron al Țărilor de Jos Austriece și că mătușa Theresei, regina Charlotte, a sprijinit acest lucru; acestea s-au dovedit a fi zvonuri nefondate, Charlotte și soțul ei, George al III-leacredeau că soțul Theresei deține un rang insuficient pentru regalitate

·         1915: Emile Waldteufel, compozitor francez (n. 1837)
* 1926: Radu Rosetti (franțuzit Rodolphe Rosetti;^[1] 14 septembrie 1853 – 12 februarie 1926) a fost politician, istoric, genealogist, scriitor român, tatăl generalului Radu R. Rosetti și un membru proeminent al familiei Rosetti.

Părinții săi au fost logofătul Răducanu Rosetti „cel tânăr” și domnița Aglaia Ghica, cea mai mare fiică din a doua căsătorie a domnitorului Moldovei, Grigore Alexandru Ghica cu Ana Catargiu.^[2]

Copilăria și tinerețea și le-a petrecut la Căiuți și Pralea (lângă Onești), la moșia părinților săi.

Studiile și le-a făcut în Elveția și Franța, a obținut bacalaureatul în științe în 1873.

Întors în țară după moartea tatălui său (decedat în 1872), Radu Rosetti va prelua moșia de la Căiuți.

În 1888 este nevoit să înstrăineze moșia și se mută la Târgu Ocna, în fosta casă a lui Costache Negri, apoi la Bacău.

S-a căsătorit la 9 iulie 1876 cu Smaranda (Emma) Bogdan. Împreună au avut 4 copii: Radu (istoric, general), Henri (licențiat în drept), Eugeniu (ziarist, călător pasionat) și Magdalena (căsătorită Beldiman).

A avut o carieră politică scurtă, fiind prefect de Roman (1889) și Brăila(octombrie 1892), deputat în mai multe legislaturi (în aprilie 1891 a devenit deputat de Fălciu în Colegiul III), director general al închisorilor (1895), director al departamentului „Lucrări speciale și istorice” în Ministerul de Externe, membru în delegația pentru stabilirea frontierelor cu Ungaria.

Bun povestitor, fin, ironic și cu umor a publicat studii de istorie, genealogie, istorie socială, comentarii politice și pagini de literatură în volume și în prestigioase publicații ale vremii.

„Cu paloșul”, romanul său de debut, s-a bucurat de un mare succes de public, fiind premiat în 1906 de către Academia Română

* 1929: Lillie Langtry (Emilie Charlotte Le Breton; 13 octombrie 1853 – 12 februarie 1929), a fost actriță britanică născută în Insula Jersey. Frumusețe de renume, ea a fost poreclit "Jersey Lily" și a avut o serie de iubiți proeminenți, inclusiv pe viitorul rege al Marii Britanii, Edward al VII-lea.

august 1885 de William Downey.

Emilie Charlotte Le Breton a fost singura fiică a rev. William Corbet Le Breton. El și-a câștigat o reputație proastă din cauza numărului mare de relații extraconjugale și, atunci când soția sa l-a părăsit în 1880, a părăsit Jersey.^[2]

S-a stabilit la Gretna Green împreună cu Emilie Davis (născută Martin),^[3] care era renumită pentru frumusețea ei.^[4] În 1842 cei doi s-au căsătorit la Chelsea. Lillie a avut șase frați, toți în afară de unul fiind mai mari. Ea a fost educată de tutorele fraților ei, devenind neobișnuit de educată pentru fetele din acele timpuri.

În 1874, Lillie în vârstă de 20 de ani s-a căsătorit cu proprietarul de pământ, irlandezul Edward Langtry, un văduv în vârstă de 26 de ani care fusese căsătorit cu sora soțiie fratelui ei William.

Lordul Ranelagh, un prieten al tatălui și cumnatei ei, a invitat-o pe Lillie Langtry la o recepție din înalta societate, unde ea a atras atenția cu frumusețea și spiritul ei. A devenit căutată în societatea londoneză și invitațiile au început să curgă. Curând, faima ei a ajuns la urechile regale.

Prințul de Wales, Albert Edward ("Bertie"), a aranjat să stea alături de Langtry la o cină dată de Sir Allen Young la 24 mai 1877.^[5] (Soțul ei a fost așezat în celălalt capăt al mesei). Deși Edward era căsătorit cu Prințesa Alexandra a Danemarcei și avea șase copii, Edward era cunoscut ca un mare crai. Lillie a devenit metresa lui semi-oficială. Edward chiar a prezentat-o mame sale, regina Victoria. În cele din urmă, s-a dezvoltat o relație cordială între ea și Prințesa Alexandra.^[6]

Aventura a durat de la sfârșitul anului 1877 până în iunie 1880.^[7] El i-a permis lui Langtry să-l deseneze.^[8] În cele din urmă relația lor s-a răcit și a fost eclipsată când Sarah Bernhardt a sosit la Londra în iunie 1879.

În iulie 1879 Langtry a început o aventură cu Contele de Shrewsbury; în ianuarie 1880 Langtry și contele au plănuit să fugă împreună.^[9] Prințul Edward a rămas atras de ea și vorbea frumos de ea în cariera ei târzie ca actriță de teatru.

Lillie Langtry, 1882.

Langtry ca Lady de Bathe c. 1915

În aprilie 1879, Langtry a început o aventură cu Prințul Louis de Battenberg, deși ea era de asemenea într-o relație cu Arthur Clarence Jones, un vechi prieten. În iunie 1880, a rămas însărcinată. În mod clar, soțul ei nu era tatăl copilului; ea l-a lăsat pe Prințul Louis să creadă că el este tatăl. După ce el le-a mărturisit părinților, ei l-au trimis pe nava de război 'Inconstant. Cu ceva bani de la Prințul de Wales, Langtry s-a retras la Paris cu Arthur Jones. La 8 martie 1881 a născut o fiică, Jeanne Marie.^[10]

Descoperirea scrisorilor pasionale ale lui Langtry către Arthur Jones in 1878 și publicarea lor în 1999 a susținut ideea că Jones a fost tatăl copilului.^[11] Fiul cel mic al Prințului Louis, Contele Mountbatten de Burma a susținut întotdeauna că tatăl lui a fost tatăl lui Jeanne Marie.^[12]

În 1902 Jeanne Marie s-a căsătorit cu politicianul scoțian Sir Ian Malcolm. Au avut patru copii. Lady Malcolm a murit în 1964.

Ori la sugestia prietenului ei apropiat Oscar Wilde ori a actriței Sarah Bernhardt, Lillie a îmbrățișat cariera de actriță.^[13][14]În decembrie 1881, și-a făcut debutul în fața publicului londonez la Teatrul Haymarket în piesa She Stoops to Conquer.^[15]

Toamna următoare, ea a făcut primul turneu în Statele Unite, unde a avut un succes enorm. În timp ce criticii în general îi condamnau interpretările, publicul o iubea.^[15] În 1903 a jucat în Statele Unite în The Crossways, scrisă de ea în colaborare cu J. Hartley Manners].^[15] Lillie s-a întors în SUA cu turnee în 1906 și din nou în 1912, apărând în vodeviluri.^[15]

Din 1882 până în 1891, Langtry a avut o relație cu milionarul american Frederic Gebhard. Datorită lui, ea s-a implicat în cursele de cai de rasă. Langtry a devenit cetățean american în 1897. A divorțat de soțul ei în același an iar el a murit câteva luni mai târziu în urma unui accident.^[16]

Langtry s-a implicat în altă relație, cu George Alexander Baird, un milionar amator de box, din aprilie 1891 până la decesul lui în martie 1893.^[17]

În 1899, ea s-a căsătorit cu mult mai tânărul Hugo Gerald de Bathe.^[15] Langtry a murit la Monaco 

·         1935: Francisc Hossu–Longin, memorialist (n. 1847)

* 1942: Grant DeVolson Wood (n. 13 februarie 1891 – d. 12 februarie 1942) a fost un pictor american născut la patru mile est de localitatea Anamosa, statul Iowa. Wood este cel mai bine cunoscut pentru picturile sale care descriu America rurală a regiunii cunoscute sub numele de Vestul Mijlociu (sau Midwest), dar mai ales datorită picturii devenită faimoasă, American Gothic, una din imaginile emblematice ale secolului 20.

Casa copilăriei lui Grant Wood din Cedar Rapids, statul Iowa. Considerată a fi printre cele mai pereclitate case istorice din Iowa.^[2]

Familia lui Grant Wood s-a mutat în Cedar Rapids după moartea tatălui său în 1901. Curând, tânărul Grant, a început să lucreze ca ucenic la una din atelierele locale de prelucrare a metalelor. După terminarea liceului, (liceul local Washington High School), Wood a devenit student al unei școli de artă din Minneapolis în 1910, pentru a se întoarce după un an pentru a preda ca profesor într-o școală care avea doar o încăpere. ^[3] În 1913, s-a înrolat la Facultatea de artă a Institutului din Chicago (în original, School of the Art Institute of Chicago, lucrând simultan ca un aurar și argintar.

Între 1920 și 1928, artistul a vizitat Europa de patru ori, unde a studiat diferite stiluri de a picta, dar mai ales impresionismulși post-impresionismul. În ciuda studiului aprofundat al acestor stiluri de pictură, influența cea mai evidentă în stilul său de a picta aparține pictorului flamand al al XV-lea, celebrul Jan van Eyck, de la care Grant Wood a învățat și preluat tehnica reprezentării extrem de clare a portretelor și a fundalurilor.

Între 1924 și 1935, Wood a locuit într-o locuință, care fusese inițial o unitate de stocare a materialelor și pe care a transformat-o în studioul său personal. Adresa, care nu exista anterior, a devenit "5 Turner Alley," o invenție a artistului. În anul 1932, Wood a fost printre inițiatorii creării coloniei de artiști Stone City Art, în apropierea localității sale natale, pentru a ajuta diverși artiști locali a fi capabili să supraviețuiască perioadei contemporane de atunci, cunoscută ca Great Depression. Devenit un puternic avocat al regionalismului în arte, Grant Wood și-a petrecut o bună parte a deceniului 1930 - 1940cutreierând Statele Unite și tinând conferințe pe această temă.

* 1943: Dumitru Nanu (n. 26 octombrie 1873, Câmpulung-Muscel – d. 12 februarie 1943, București) a fost un poet și un traducător român.
Poetul și traducătorul Dumitru Nanu s-a născut la 26 octombrie 1873, în ziua de Sfântul Dumitru, de unde numele, fiind unul dintre cei cinci copii ai lui Gheorghe Nanu și ai Zoiei Hristudos. După învățătura primară la Câmpulung-Muscel, a urmat liceul Matei Basarab și liceul Sf. Sava din București. Licențiat al Facultății de Drept din București, urmează cursurile școlii veterinare. În 1891 debutează în literatură cu volumul de poezii „Nocturne“. Începuturile lui literare se anunță promițătoare, revista „Foaie interesantă“, la conducerea căreia ajunge, începând cu numărul 21, și George Coșbuc, îl publică în două rânduri, la un interval relativ mic, în numerele 31 și 37 din 1897. Răsfoind paginile revistei „Carmen“, tribună a cenaclului macedonskian, Mihail Sadoveanu va mărturisi într-o epistolă din 1898, către Enric Furtună, că revista îi produse „o impresie bună.“ Dintre colaboratori, alături de Gheorghe Silvan și Panait Cerna, îl remarcă și pe Dumitru Nanu, de care vorbește și în 1901 al săptămânalului literar „Revista Modernă“ : „Este o poezie de D. Nanu, bună.“ Între 1903 și 1906 poetul va funcționa ca profesor suplinitor de limba franceză în Bacău și Bârlad. Mai târziu, el va funcționa la revista „Făt-Frumos“, avându-i ca fondatori pe Gheorghe Tutoveanu, Emil Gârleanu, D. Nanu, C. Moldoveanu, Ioan Adam și Alexandru Mândru. Revista își propune să promoveze o literatură cu înalte virtuți educative, bucurându-se, prin exclusivismul inspirației, de întreaga aprobare a lui Nicolae Iorga. Aici, Dumitru Nanu publică, chiar din primul număr al revistei, unele din poeziile sale, de acum cuprizând „acorduri memorabile“, după aprecierea lui George Călinescu. În viață va îndeplini funcții diverse, unele fără legătură cu literatura. În 1904 avea o însărcinare la Galați,inspecta băncile sătești din Județul Covurlui și împărțea în gara Ghibărțeni hrana pentru trei luni la țăranii sinistrați de secetă și inundații. În primăvara lui 1905 era secretarul lui Hurmuzescu în Ministerul Instrucțiunii. În iulie lăsase postul și era secretarul fratelui său, celebrul doctor Ion Nanu-Muscel. Împreună cu Păstorel Teodoreanu,Mihail Dragomirescu și Otilia Cazimir primesc în 1937 Premiul național de literatură. Fără să fie un scriitor prea disputat, D. Nanu s-a bucurat însă de o oarecare apreciere din partea multor oameni de litere ai vremii, fiind prețuit pentru modestia și sinceritatea relațiilor cu aceștia. Poetul a trăit discret și modest, lasând contemporanilor de care s-a despărțit la vârsta de 70 ani. * 1944: Maria Tereza de Bragança (24 august 1855 – 12 februarie 1944) a fost infantă a Portugaliei, membră a Casei de Bragança. Prin căsătorie a devenit Arhiducesă de Austria și cumnata împăratului Franz Joseph I al Austriei.

Maria Tereza la Londra, 1897

Maria Tereza s-a născut la Kleinheubach, regatul Bavariei ca a doua fiică a regelui detronat Miguel I al Portugaliei și a Adelaide de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg.^[1] Tatăl ei a devenit rege al Portugaliei în 1828 după ce și-a detronat nepoata, regina Maria a II-a a Portugaliei. El a domnit până în 1834 când domnia Mariei a II-a a fost restaurată iar Miguel a fost obligat să plece în exil.

Descrisă ca fiind una dintre cele mai frumose femei din Europa, Maria Tereza s-a căsătorit ca a treia soție a Arhiducelui Carol Ludovic al Austriei, fratele mai mic al împăratului Franz Joseph I al Austriei. Ceremonia a avut loc la 23 iulie 1873 la Kleinheubach.

Cuplul a avut două fiice: arhiducesa Maria Annunziata de Austria (1876–1961) și arhiducesa Elisabeta Amalie de Austria (1878–1960), însă mariajul a fost unul nefericit din cauza agresiunii soțului ei.^[2] În plus față de fiicele lor, ea a devenit mamă vitregă pentru copii soțului ei cu a doua soție: Arhiducele Franz Ferdinand de Austria, Arhiducele Otto Francis de Austria, Arhiducele Ferdinand Karl de Austria și Arhiducesa Margarete Sophie de Austria.

Maria Tereza a reușit să obțină o influență considerabilă la curtea austriacă atunci când împărăteasa Elisabeta s-a retras de pe scena socială din Viena, după moartea misterioasă a unicului ei fiu, Rudolf, Prinț Moștenitor al Austriei, în ianuarie 1889. Maria Tereza a efectuat onorurile la palatul imperial Hofburg pentru împărăteasă alături de împărat până la moartea soțului ei în 1896 când eticheta de la curte spunea că trebuie să se retragă

Maria Tereza, c. 1905

Ea a rămas o figură influentă în spatele scenei de la curte după moartea soțului ei; s-a zvonit că urma să se căsătorească cu comandantul casei ei, contele Cavriani, însă nimeni nu a îndrăznit să spună un cuvânt împotriva ei. În final, zvonurile s-au dovedit a fi false.^[4] În timpul văduviei, ea și-a petrecut lunile de iarnă la Viena și lunile de vară la castelul Reichstadt din Boemia.^[5]

Ea l-a încurajat și l-a susținut pe fiul ei vitreg Franz Ferdinand în hotărârea sa de a se căsători cu contesa Sophie Chotek împotriva dorinței familiei.^[6] Maria Tereza a călătorit la o mănăstire din Praga pentru a se spovedi, a luat-o pe Sophie în casa ei și chiar a pledat în numele Sofiei în fața împăratului Franz Joseph. În cele din urmă, după ce li s-a permis căsătoria, Maria Tereza a făcut toate aranjamentele pentru nuntă, insistând că aceasta va avea loc la capela sa privată.^[7]

A rămas apropiată de Franz Ferdinand și Sophie până la asasinarea de la Sarajevo la 28 iunie 1914. Ea a fost cea care a dat vestea morții cuplului copiilor lor, Sophie, Maximilian și Ernst. De asemenea, ea a reușit să asigure securitate financiară copiilor după ce a spus împăratului că dacă el nu le acordă un venit anual, ea va ceda indemnizația pe care ea o primea ca văduvă a fratelui împăratului în favoarea copiilor. (Majoritatea bunurilor lui Franz Ferdinand s-au dus la nepotul lui, Arhiducele Carol).^[8]

La 21 noiembrie 1916, cumnatul ei, împăratul Franz Joseph, a murit și Arhiducele Carol a devenit noul împărat al Austriei și rege al Ungariei. El va domni până în noiembrie 1918 când imperiul austro-ungar se va prăbuși în urma înfrângerii în Primul Război Mondial. După abdicarea lui, Maria Tereza i-a însoțit pe Carol și pe Zita în exil la Madeira însă în cele din urmă s-a întors la Viena unde și-a ăetrecut restul vieții.

Maria Tereza a murit la Viena în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial la vârsta de 88 de ani. I-a supraviețuit soțului ei 48 de ani.

·         1966: Elio Vittorini, scriitor italian (n. 1908)

·         1969: Ferenc Agárdi, scriitor, publicist și istoric al culturii maghiar de origine evreiască, membru fondator al Partidului Comunist Maghiar (n. 1898)
* 1977: Ion (Ioan) Negrescu (n. 8 ianuarie 1893 în Holboca - d. 1977, Budeasa) a fost un politician român, primar al Chișinăului între 1928–1931.

·         1979 - A murit V. G. Paleolog, critic de artă, celebru brâncuşolog (n.23.11.1891).

·         1979: Jean Renoir, regizor francez de film (n. 1894). Jean Renoir (15 septembrie 1894 – 12 februarie 1979) a fost un regizor de film, scenarist, actor, producător și autor francez. În calitate de regizor și actor, el a realizat mai mult de 40 de filme din epoca filmului mut și până la sfârșitul anilor 1960. Filmele sale Grand Illusion (1937) și The Rules of the Game (1939) sunt citate adesea de critici printre cele mai bune filme făcute vreodată. El a fost plasat în topul BFI’s Sight & Sound realizat de critici în 2002 pe locul IV în lista celor mai mari regizori ai tuturor timpurilor. Printre alte numeroase onoruri obținute în timpul vieții, el a primit Premiul Oscar pentru întreaga carieră în 1975 pentru contribuția sa la industria filmului. Renoir a fost fiul pictorului Pierre-Auguste Renoir.

·         1984: Julio Cortázar, prozator, dramaturg și poet argentinian (n. 1914)

·         1989 - A murit scriitorul austriac Thomas Bernhard. Opera sa este străbătută de o viziune pesimistă asupra lumii şi de un umor grotesc. Prin romanele şi dramele sale, Bernhard a reuşit să provoace în numeroase rînduri opinia publică din ţara sa ("Fabrica de var", "Puterea obişnuinţei", "Dramaturgul") (n.10.02.1931).

·         1996: Ryōtarō Shiba (司馬 遼太郎 Shiba Ryōtarō^?) (n. Teiichi Fukuda, 7 august 1923, Osaka, Japonia, d. 12 februarie 1996, Osaka, Japonia) a fost un scriitor japonez.

Până în 2005 romanele sale se vânduseră în cca 180 milioane de exemplare,^[2] multe dintre ele fiind filmatizate

·         1998 - A murit Carl Wilson, membru al celebrei formaţii a anilor `60 "The Beach Boys" (n.21.12.1946).

·         2006    - A încetat din viaţă scriitorul american Peter Benchley, al cărui roman "Jaws" a fost adaptat într-unul dintre cele mai de succes filme de la Hollywood, regizat de Steven Spielberg. Jurnalist, Benchley era la un moment dat cel care îi scria discursurile preşedintelui Lyndon B Johnson. (n. 8 mai 1940)
* 2010: Luis Molowny Arbelo (12 mai 1925 – 12 februarie 2010) a fost un fotbalist și antrenor spaniol.
* 2011: Sofia Cosma (n. 1 noiembrie 1914, Smorgon, Letonia – 12 februarie2011, Oxnard, California) a fost un muzician și profesor.

S-a născut pe 1 noiembrie 1914 în într-un mic shtetl, Smorgon, la granița între Letonia și Lituania. Sofia Cosma a început să studieze pianul de la o vârstă fragedă. La 18 ani s-a mutat la Viena, iar în 1933 a participat la Concursul Internațional de Pian de la Viena. Sofia a încercat să se refugieze în Letonia pentru a scăpa de naziști, însă a fost arestată mai târziu de sovietici și dusă într-un lagăr de concentrare. După eliberarea din lagărul sovietic unde și-a cunoscut și soțul de origine română, cu care are o fiică, Sofia a fost trimisă în Austria, în timp ce soțul său a fost trimis în România. În 1950 familia a fost reunită la București, iar puțin timp mai târziu s-a născut cel de-al doilea copil, Mihail. Din 1958 a devenit solistă a Filarmonicii Române.

In 1956, după 15 ani departe de pian, devenită Sofia Cosma, artista își relua studiile și era recunoscută rapid ca una din cele mai marcante soliste din România, în anii 70, conferențiară universitară la Conservatorul din Iași și înregistrând câteva discuri. Sofia Cosma a concertat pentru prima data la Iași pe 3 mai 1958, interpretând una din piesele de rezistenta ale repertoriului ei impresionant, Concertul Nr. 2 de Liszt, sub bagheta compozitorului dirijor Achim Stoia. Pina la 14 septembrie 1979, data ultimei apariții pe podiumul iesean, cu Concertul No. 1 de Ceaikovski, Sofia Cosma și-a bucurat auditoriul cu interpretari notabile ale concertelor de Saint-Saens, Beethoven (Imperialul), Chopin, Rachmaninov și, în prima audiție, în 1964, cel de-al doilea concert de pian al lui Pascal Bentoiu.^[1]

După decesul soțului său în 1974, Sofia a călătorit de mai multe ori în SUA, reușind să obțină azil politic în 1981. În 1990 a revenit în Uniunea Sovietică unde a susținut un concert la Moscova.

În 2011 a fost realizat un film despre viața sa: "A SUITCASE FULL OF CHOCOLATE"

Sărbători

• Sf Ier Meletie arhiepiscopul Antiohiei; Sf Mc Hristea – Calendar creștin ortodox
• Sf. Eulalia, fecioară, martiră – Calendar romano-catolic.
• Sf. Melețiu, arhiepiscop († 381) – Calendarul Greco-catolic

ARTE 12 Februarie

INVITAȚIE LA BALET 12 Februarie

Cu Anna Pavlovna Pavlova

MUZICĂ 12 Februarie

Emile Waldteufel, compozitor francez

Lo mejor de Émile Waldteufel (1837-1915):

Rapsodia albastră de George Gershwin

George Gershwin - Rhapsody in Blue 

Gene McDaniels, cântăreţ american

Ray Manzarek, clăpar şi compozitor american (The Doors)

Ray Manzarek- Carmina Burana 

Kenny Dino, cântăreţ american

Moe Bandy, cântăreţ şi chitarist country american

Stanley Knight, chitarist american (Black Oak Arkansas)

Black Oak Arkansas 

Steve Hackett, chitarist englez (Genesis)

Gil Moore, baterist şi vocalist canadian (Triumph)

TRIUMPH -

Vincent James, cântăreţ britanic (Sweet Sensation)

Sweet Sensation

Brian Robertson, muzician scoțian (Thin Lizzy și Motörhead)

Brian Robertson: 

Carl Wilson "The Beach Boys"

ÎNREGISTRĂRI NOI:

Top 50 Romantic Violin, Sax, Piano, Guitar Music - Best Relaxing Romantic Valentine Music

Corell:i Trio Sonatas II: For you, my friend

Czech String Quartets (Part 3)

GOOD MORNING MUSIC - 528 HZ Boost Positive Energy | Peaceful Morning Meditation Music For Waking Up

POEZIE 12 Februarie

Poeta şi scriitoarea Otilia Cazimir

Biografie Otilia Cazimir
Otilia Cazimir (n. 12 februarie 1894, Cotu Vameş, judeţul Neamţ - d. 8 iunie 1967, Iaşi) este pseudonimul literar al poetei Alexandra Gavrilescu, cunoscută şi ca autoarea unor versuri pentru copii. Acest pseudonim i-a fost ales de către scriitorul Mihail Sadoveanu şi de criticul literar Garabet Ibrăileanu. Scriitoarei nu i-a plăcut noul nume după cum spune: "Daţi-mi voie să vă mărturisesc, după atâta amar de ani că numele acesta, pe care totuşi l-am purtat cu cinste, nu mi-a plăcut niciodată. N-am nimic în comun cu eroinele legendelor germane, iar cea dintâi pe care am întâlnit-o în viaţă - fetiţa cu care am stat în bancă în clasa primară - era proastă, grasă şi buboasă...".

Era cel de-al cincilea copil al învăţătorului Gheorghe Gavrilescu. Şi-a petrecut copilăria în satul natal şi a început să scrie poezii de când era mică. A urmat cursurile liceale şi universitare la Iaşi, oraş în care şi-a petrecut întreaga viaţă. A debutat în anul 1912 în revistă "Viaţa românească", în care îşi va tipări majoritatea scrierilor. Între anii 1937-1947 a îndeplinit funcţia de inspector al teatrelor din Moldova. Părinţii îi spuneau în copilărie Luchi. Din proza sa autobiografică "A murit Luchi" aflăm că numele de Luchi dispare odată cu intrarea în şcoală, când fetiţa a crescut şi a devenit elevă. Atunci când este strigată de învăţătoare pe numele ei adevărat, fetiţa nu răspunde, pentru că pe ea toată lumea o strigă Luchi. O colegă îi explică învăţătoarei că acasă i se spune "Luchi, ca la caţei!". Mica poetă se simte ruşinată şi îşi spune în sinea ei: "Mi-e ruşine de numele meu, mi-e ruşine de mine, mi-e ruşine de tot!"

În copilărie a simţit lipsa prietenilor de joacă, după cum ea însăşi mărturiseşte: "Am fost o fetiţă tare cuminte. Toţi erau mai mari decât mine. Mă jucam singură. Mă sfiam de toţi. Uneori cântam. Alteori priveam gâzele, păsările, când se topeau zăpezile".

Otilia Cazimir iubea copiii şi a început să realizeze creaţii literare pentru ei: "Gingăşia copiilor m-a cucerit dintotdeauna. M-am apropiat de ei văzând, scriindu-le poezii vesele cu o nuanţă uşoară de ironie"... "Am început prin a spune copiilor poveşti şi, abia mai târziu, am început să scriu pentru ei. Totul se datorează pasiunii mele precoce pentru astronomie. Când eram o abia ieşită din şcoala primară, le povesteam nepoţilor mei, de care nu mă despărţeau decât câţiva ani, despre stele". La revista "Viaţa românească" l-a cunoscut pe George Topârceanu. Între ei s-a legat o strânsă prietenie şi o adevărată poveste de dragoste.

Volume de versuri

A publicat aproape 60 de volume de poezii. Din creaţia sa se detaşează câteva titluri:

Jucării, 
Baba iarna intră-n sat, 
Lumini şi umbre, 
Fluturi de noapte, 
Cântec de comoară, 
Poezii, 
Versuri 

Proza autobiografică

Grădină cu amintiri, 
Prietenii mei, scriitorii, 
A murit Luchi 
"Cumatra vulpe"

Confesiune 

Eu stiu ca arta e arida...
Dar, oricum, asta nu-i o scuza
Sa-mi sperii astfel biata muza
Timida

Am stat la foc s-am chibzuit:
Ce pot sa fac daca ma las
De ascapadele-n Parnas?
Sa ma marit?

Dar incotro ma-ntorc pribeaga,
Eu ma lovesc de-acelasi prag:
Cui ii sint draga nu mi-e drag,
Si cui mi-e drag eu nu-i sint draga...

Intreaba-te si dumneata,
Pastrand masura:
Ce perspective-mi poate da
Literatura?

Desi-i atat de pesimista
Amenintarea dumitale,
Eu pot, urmand aceasta cale,
S-ajung... redactor de revista!

Sa fac si critica-as putea,
Sa stamb din nas
La orice vers,
Sa nu-mi mai placa-n univers
Decat ce scriu cu mana mea...

Pe urma, - cate ipoteze!
Cand mi-oi sfarsi ucenicia,
Se poate sa me premieze
Academia

(Ca anul asta-mbelsugat
Parc-ar fi fost un semn al vremii:
In loc de ploaie , a plouat
Cu premii...)

Degeaba dar imi stai in cale,
Posac,
Jongland cu ironia dumitale,
Ca Cyrano de Bergerac.

Eu si pe viitor voi scrie -
Imi risc norocu-ntr-un noroc.
Atata am, atata joc:
Ce-o fi sa fie!

Pentru tine, primăvară 

Şiruri negre de cocoare,
Ploi călduţe şi uşoare,
Fir de ghiocel plăpând,
Cântec îngânat în gând,
Sătbătoare…

Zumzet viu prin zarzări. Oare
Cântă florile la soare?
Că pe crengi de floare pline
Nu ştii: flori sunt, ori albine?
Pentru cine?...

Pentru tine, primăvară,
Care-aduci belşug în ţară,
Care vii,
Peste câmpii,
Cu bănuţi de păpădii
Şi cu cântec de copii!

Sub iarba câmpului 

Am pus să moară-n umbră, într-o carte
Pe care-o ştiu cuvânt după cuvânt,
Petale vii şi tinere de flori, -
Să-mi mai aduc aminte uneori
De cei plecaţi departe,
De cei ce nu mai sunt.

Şi răsfoind cu mâini şovăitoare,
Într-un târziu, de dorul nimănui,
Din cartea veche-mi cade-o floare :

Suntem mereu tot mai puţini sub soare,
Şi tot mai mulţi sub iarba câmpului...

Petru Jaleş, poet, traducător, prozator

Petru Jaleş - biografie

Petru Jaleş (pseudonimul literar al lui Boris Musteaţă; 12 februarie 1942, Nihoreni, judeţul Bălţi, Regatul României) este un poet, prozator şi traducător. Este fiul Nadejdei (născută Vasilovski), desenatoare, şi al lui Vladimir Musteaţă, contabil. După absolvirea, în 1957, a Liceului „Aurel Vlaicu" din Bucureşti, frecventează Şcoala de Cinematografie (1958-1960), devine ulterior student la Facultatea de Fizică Nucleară a Institutului Politehnic din Bucureşti (1960-1965), urmând apoi Facultatea de Limba şi Literatura Română (1968-1972) şi Facultatea de Filosofie (1972-1976) din cadrul Universităţii bucureştene. Lucrează ca redactor la Animafilm (1972-1974) şi la Studioul Cinematografic „Alexandru Sahia" (1974-1979). În 1979 se stabileşte în Statele Unite. Debutează cu versuri la revista „Luceafărul" în anul 1958, colaborând ulterior la „Viaţa studenţească", „Gazeta literară" etc. Editorial, debutează cu volumul de versuri Menuet, apărut în 1968.

Dintru început, în poezia lui Jaleş domină atmosfera agonică şi semnele extincţiei, aduse în pagină cu deplina asumare a căii sinuoase pe care i-o oferă cuvântul, poezia. În ciclul Convenţionalele, primul din volumul Menuet, rezonanţe şi ecouri dintre cele mai variate par tentative de aflare a tonului, imagisticii, atmosferei lirice proprii, prin utilizarea dezinvoltă a unor structuri şi a unor construcţii validate. Dacă în Menuet poemele poartă amprenta simbolismului bacovian, culegerile Poema(1971) şi Poemele mării (1975), chiar dacă adună versuri scrise în aceeaşi perioadă, vădesc reflexe ale suprarealismului. Poetul vizează o sinteză personală, cultivând „modernisme" felurite în tipare devenite „clasice", pe care le subordonează dicţiunii sale elegiac-sceptice, definită printr-un sentimentalism blând-ironic.

S-a observat că asociaţia fortuită, ambiguităţile semantice, mimarea automatismului, imagismul deliberat incongruent sunt „matriţe" în care poetul construieşte adeseori litanii de o frumuseţe clară şi sigură: „Nu putem trece fără ca să privim / gânditori / la acest trunchi negru / care reaminteşte discret / ce departe de noi este bucuria abandonată. / Toţi îngerii se leagănă / cu scări legate de un stâlp. / în parcul cu maci scuturaţi pentru totdeauna, / cu râsetele / şi gesticulaţia mâinilor mici de rouă / în linişte. // în adormirea melancolică a oraşului / o muzică de curte abstractă / se aude, / în spate, / ziua privirea o ţine pierdută / însoţind curtenitor / disperarea amurgului peste lumea / care imploră scena aceea fără public / şi fără actori" (Rememorare).

În cărţile următoare (Poema dacică, 1977, Cântul etern, 1977, Luminile de dimineaţă, 1978), Jaleş trece la o poezie de inspiraţie patriotică, în tonul epocii. Imagismul devine sărbătoresc, versul se articulează deseori ca invocaţie. RomanulVânzătorul de memorii (1972), un colaj de jurnale intime şi scrisori comentate, tratează tema vieţii ca mistificare cu mijloacele de relativizare descoperite de proza şi teatrul modern. Formula narativă aminteşte de tehnica decupajului cinematografic. Jaleş a făcut şi traduceri din poezia rusă.

Opera literară

• Menuet, Bucureşti, 1968;

• Poema, Bucureşti, 1971;

• Vânzătorul de memorii, Bucureşti, 1972;

• Poemele mării, Bucureşti, 1975;

• Poema dacică, Bucureşti, 1977;

• Cântul etern, Bucureşti, 1977;

• Luminile de dimineaţă, Bucureşti, 1978;

• Temple of the Origin or Fables of Feasts, New York, 1991.

Traduceri

• Bella Ahmadulina, Rimma Kazakova, Fazil Iskander, Bulat Okudjava, Robert Rojdestvenski, Poeme, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1977.

Dumitru Nanu

Biografie

Poetul și traducătorul Dumitru Nanu s-a născut la 26 octombrie 1873, în ziua de Sfântul Dumitru, de unde numele, fiind unul dintre cei cinci copii ai lui Gheorghe Nanu și ai Zoiei Hristudos. După învățătura primară la Câmpulung-Muscel, a urmat liceul Matei Basarab și liceul Sf. Sava din București. Licențiat al Facultății de Drept din București, urmează cursurile școlii veterinare. În 1891 debutează în literatură cu volumul de poezii „Nocturne“. Începuturile lui literare se anunță promițătoare, revista „Foaie interesantă“, la conducerea căreia ajunge, începând cu numărul 21, și George Coșbuc, îl publică în două rânduri, la un interval relativ mic, în numerele 31 și 37 din 1897. Răsfoind paginile revistei „Carmen“, tribună a cenaclului macedonskian, Mihail Sadoveanu va mărturisi într-o epistolă din 1898, către Enric Furtună, că revista îi produse „o impresie bună.“ Dintre colaboratori, alături de Gheorghe Silvan și Panait Cerna, îl remarcă și pe Dumitru Nanu, de care vorbește și în 1901 al săptămânalului literar „Revista Modernă“ : „Este o poezie de D. Nanu, bună.“ Între 1903 și 1906 poetul va funcționa ca profesor suplinitor de limba franceză în Bacău și Bârlad. Mai târziu, el va funcționa la revista „Făt-Frumos“, avându-i ca fondatori pe Gheorghe Tutoveanu, Emil Gârleanu, D. Nanu, C. Moldoveanu, Ioan Adam și Alexandru Mândru. Revista își propune să promoveze o literatură cu înalte virtuți educative, bucurându-se, prin exclusivismul inspirației, de întreaga aprobare a lui Nicolae Iorga. Aici, Dumitru Nanu publică, chiar din primul număr al revistei, unele din poeziile sale, de acum cuprizând „acorduri memorabile“, după aprecierea lui George Călinescu. În viață va îndeplini funcții diverse, unele fără legătură cu literatura. În 1904 avea o însărcinare la Galați,inspecta băncile sătești din Județul Covurlui și împărțea în gara Ghibărțeni hrana pentru trei luni la țăranii sinistrați de secetă și inundații. În primăvara lui 1905 era secretarul lui Hurmuzescu în Ministerul Instrucțiunii. În iulie lăsase postul și era secretarul fratelui său, celebrul doctor Ion Nanu-Muscel. Împreună cu Păstorel Teodoreanu,Mihail Dragomirescu și Otilia Cazimir primesc în 1937 Premiul național de literatură. Fără să fie un scriitor prea disputat, D. Nanu s-a bucurat însă de o oarecare apreciere din partea multor oameni de litere ai vremii, fiind prețuit pentru modestia și sinceritatea relațiilor cu aceștia. Poetul a trăit discret și modest, lasând contemporanilor de care s-a despărțit la vârsta de 70 ani.


Cârtița

...Iar când în scânteierea întâiei dimineți,
Porunca lui Iehova trezi vârtej de vieți,
Puzderia de gâze și păsări, mii de neamuri,
Se legănau la soare - pe ierburi și pe ramuri.
Pășeau, profunzi pe gânduri, măreț, monarhii lei,
Cu liniștea ce forța o lasă'n preajma ei.
Iar leoparzi, urși, tigri, jaguari și căprioare,
O curte'mpărătească păreau - în sărbătoare.
Din firul crud și până sub scoarța de stejar,
Urcau biruitoare fluiduri de nectar:
Fântânele de sevă, sbucnind în fierberi mute,
Stârneau unduiri de lanuri și dau sclipiri tăcute
Și stelei din văzduhuri și ochilor sub gene,
Dospind misterioase puteri ascunse'n lene.

Ci'n freamătul acela de zumzet, ciripiri,
Nici o ființă încă n'aflase nicăiri
Ce fel se făurește un cuib, un stup-unealta,
Inelul care leagă, în șir, o viață de-alta.
Căci cei dintâi pe lume, născând fără părinți,
Au tresărit de-odată de tinere dorinți
Obscure, nențelese, de-o aprigă beție,
Dar făr'o licărire de grija ce-o să vie.
Și-a zis divinul Tată: "de-acum voesc să dărui
Alegerea de a-și face culcușul, fiecărui
Așa cum s'o pricepe, dureze-și pe pământ
Un leagăn ce odraslei va fi coperământ".

Și spasmul desmierdărei sfârșit - pe'ntinsul firei,
Trecu întâiul fulger: cutremurul gândirei,
O vagă dibuire de calcul - sfânt îndemn -
Ce puse cugetărei în mugur, primul semn
Subtil al întrebărei! Inelele ființei
Mișcau de începutul greoi al stăruinței
Și'ntr'un elan: șerpi, păsări și fiare - tot ce-i viu
Simțiră-al cercetărei ne-astâmpăr către "știu".
Și fie în mătasea de puf, în chrisalidă,
- Adesea lângă moartea ce surâdea
În piatra biciuită de vânt, în mușchi de stânci
În ramuri clătinate pe văile adânci,
În buturugi cu scorbori, în ape, pe nisipuri,
Durau culcuș vieței în mii și mii de chipuri,
Svârlind, peste prăpăstii de ani, o punte'n arc,
Pe care să pășească amorul lor - monarc.

Doar cârtița rămase 'napoi cu iscusința.
Îi lâncezia în locuri sălbatice șiința.
Când iată că aude un viers, pe-un ram în flori:
Părea, topiri de stele ce picură'n ninsori,
Lumini de rai resfrânse pe pajiște largi de nouri,
Cântări de harpe sfinte, filtrate prin ecouri.

Era privighetoarea, ce cuibul isprăvind
Cântă slăvirea muncei, odihna ei slăvind...
Ca insul ce se simte bogat, fără hotare,
Doar numai când împarte și altora ce are,
Tot astfel din prisosul nemărginirei ei
Făcea din aer cântec, să-l tot respiri, să-l bei

Cu ghiara'nfiptă'n țărnă și cârtița ascultă.
De ce numai pe dânsa părea că o insultă?
Atâta armonie în aer risipită,
Pe inima ei numai pica venin! - jicnită
În furia sa stearpă orbi-și prin noroi,
Scurmând să se ascundă, sapă... un mușuroi!
Din prima zi, luminei jurând război himeric,
Locașu-i de-apărare e'n șanțuri de'ntuneric...

Și-astfel, pe când în aer, în leagănul de ape,
Profundul cânt al vieței, vibra din mii de clape,
Ei, după chip și suflet, așa i-a fost ursit:
Culcuș să-i fie groapa ce ura i-a zidit.
Acolo, în subsolu-i strâmt, umed, se frământă...

Pe când privighetoarea cârtită - veșnic cântă!


"Viața Nouă" 1914.


Spre pace

Te uită seara cum își lasă
Pe nuditatea-i purpurie
Să cadă vălu-i de mătasă
Și-adoarme-n apa-i viorie

E câmpul năpădit de greieri:
Un lung suspin, un țârâit,
Să crezi că toamna-și trage duhul
Și-acum în somn a ațipit...

Amurgul fumegă miresme:
Polog de nouri și-a lăsat,
Sub uriașele lui falduri
Să moară Soarele-mpărat.

Deodată-n vârf de brazi, un freamăt,
Un frig pe culmi... vin repezi unde,
În hăul morții firea-ntreagă
Alunecă să se scufunde...

Oprește-ți, inimă speriată,
Nestăpânitele bătăi:
Privește răsăritul lunii
Ce pașnic umple deal și văi!

Un sul de fum se tot deșiră
Spre cer, dintr-un cămin de stuh:
Năframa-i albă și-o resfiră
Și piere-n limpede văzduh...

Ca tot ce vine în tăcere
Și suie-n liniște, discret,
S-o risipi și-a ta durere
Încet, încet...

TEATRU/FILM 12 Februarie

Cu Jean Georgescu, regizor și actor român

Biografie

Actorul, scenaristul și regizorul român Jean Georgescu și-a manifestat pasiunea pentru cinematografie în anii în care această artă începea să evolueze și în țara noastră, rămânând cel mai bine cunoscut pentru regia filmului „O noapte furtunoasă“ (1942), film produs de Ion C.

Cantacuzino, cu Radu Beligan în rolul lui Rică Venturiano. Jean (Ion) Georgescu s-a născut în februarie 1901, în București. După absolvirea studiilor la Conservatorul Regal de Artă Dramatică, a debutat ca actor în anii '20, jucând în diferite companii teatrale alături de actori de renume ai momentului, printre care și Elvira Popescu. În cinematografie și-a început cariera tot ca actor, în filmul „Țigăncușa de la iatac" (1923), unde interpreta rolul unui „bonjurist". Atras din ce în ce mai mult de cinematografie, a început să scrie scenarii de film.

Dintre acestea - „Milionar pentru o zi" (1924, pe care l-a și regizat), „Maiorul Mura" (1928, regia Ion Timuș) și „Așa e viața" (1928, regia Marin Iorda). La începutul anilor '30, cineastul s-a îndreptat spre Paris, unde a rămas până la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Și acolo, a realizat filme în calitate de regizor-scenarist, printre care mediumetrajele „La miniature" (1933) și „Ça colle" (1933), în care rolul principal era interpretat de Fernandel, aceasta fiind una dintre aparițiile pe ecran ce l-au consacrat pe celebrul actor francez de comedie.

Reîntors în România în 1939, Jean Georgescu și-a îndreptat atenția către Caragiale, adaptând piese de teatru și povestiri scurte scrise de acesta. „O noapte furtunoasă" rămâne și astăzi un reper al istoriei cinematografiei românești. I-au urmat „Vizită" (1952), „Lanțul slăbiciunilor" (1952), „Mofturi" (1965). În filmul „Directorul nostru", realizat în 1955, Grigore Vasiliu Birlic realiza un rol de comedie memorabil. În perioada comunistă, Jean Georgescu a fost marginalizat ca regizor, în viața personală fiind silit să divorțeze de soția sa franțuzoaică. A murit în 1994, în București.

Filme cu Jean Georgescu

Ascunde

• Nu filmam sa ne amuzam (1975) - regizorul de film
• Televiziune (1931) - postas
• Poveste de iubire / (1929)
• Asa e viata (1928) - Gioni
• Maiorul Mura (1928) - Lt. Paul Azureanu
• Nabadaile Cleopatrei (1925) - George Azureanu / Marc Antoniu
• Milionar pentru o zi (1924) - pictorul Bob
• Tigancusa de la iatac (1923) - tanar boier "bonjurist"

Filme regizate de Jean Georgescu

• Pantoful Cenușăresei (1969)
• Mofturi 1900 (1964)
• Lanterna cu amintiri (1962)
• Directorul nostru (1955)
• Arendasul roman (1952)
• Lanțul slăbiciunilor (1952)
• Vizita (1952)
• In sat la noi (1951)
• Padurile (1950)
• Petrolul (1949) - regizor
• Visul unei nopti de iarna (1946)
• O noapte furtunoasă (1943)
• Neintelegerea / (1942)
• Ziua cumpatarii (1942)
• Strangeti bani albi pentru zile negre (1941) - regizor
• L'Heureuse aventure (1935)
• Poveste de iubire / (1929)
• Razboi fara arme / (1929)
• Milionar pentru o zi (1924)

Filmografie - scenarist

• Pantoful Cenușăresei (1969)
• Visul unei nopti de iarna (1946)
• Furtul de la Arizona (1945) - scenarist
• O noapte furtunoasă (1943)
• Asa e viata (1928) - scenarist
• Maiorul Mura (1928) - scenarist
• Nabadaile Cleopatrei (1925) - scenarist
• Milionar pentru o zi (1924)

Filmografie - adaptarea cinematografica

• Directorul nostru (1955) - adaptarea cinematografica

Filmografie - montaj

• Petrolul (1949) - montaj
• Nabadaile Cleopatrei (1925) - montaj

Cu Dan Puric, actor și regizor de teatru

Biografie

Dan Puric s--a nascut la 12 februarie 1959, la Buzau.
In 1978 a absolvit Liceul de arte "Nicolae Tonitza" din Bucuresti. Este absolvent al Universitatii de Arta Teatrala si Cinematografica din orasul natal si a activat la Teatrul din Botosani (1983 - 1988), pentru ca apoi sa fie angajat al Teatrului National din Bucuresti.

De-a lungul timpului a interpretat roluri prime in piese de Aristofan, Shakespeare, Goldoni, Chase, Harwood, Marivaux, Gogol, Caragiale, Blaga, Urmuz, Eftimiu, C. Th. Popescu, in regia semnata de Laurian Oniga, Andrei Serban, Niky Wolcz, Catalina Buzoianu, Tudor Marascu, Radu Beligan, Traian Ailenei, Horea Popescu, Mihai Manolescu, Alexandru Tocilescu, Vlad Mugur, Grigore Gonta, Felix Alexa, Serghei Cerkaski.

Totodata, a regizat filme si secvente publicitare pentru televiziune la Lausanne - Elvetia, atractia sa catre pantomima concretizandu-se in spectacole prezentate in regie proprie pe scenele teatrelor din Botosani si Bucuresti, dar si la Centrul Cultural European, fiind aplaudat deopotriva la Viena, Novi Sad, Venetia, Budapesta, Sofia, Lisabona, Phenian, New York, Chicago, Toronto, Montreal. De asemenea, a sustinut rolul principal intr-un film co-productie romano - sarba in regia Mariei Marek.

Din 2001 este societar al Teatrului National Bucuresti, activitatea sa fiind incununata cu Premiul I la Festivalul de Film - Costinesti (1987) "pentru one-man-show de pantomima", Premiul Golden Arena la Festivalul International de film de la Pola, Premiul special la Festivalul Pantomimei - St. Croix, Premiul pe 1996 la Chicago Artists International Program, Premiul "Constantin Tanase" la Festivalul Umorului, Premiul "pentru Teatru si Pantomima" acordat de Asociatia Internationala a Criticilor de Teatru - Fundatia Teatru XXI (1997), Premiul UNITER conferit de Asociatia Internationala a Criticilor de Teatru (1999) si Premiul "pentru performanta in teatrul non - verbal", Marele Premiu al Fundatiei Anastasia (2002), Premiul National Roman UNESCO pentru Dezvoltarea Culturii (2003).

Dan Puric - Don Quijote [full]: https://youtu.be/KPbN1tiin44.

Dan Puric - Cine suntem ?: https://youtu.be/oG-tYwVn7x8.

Cu actorul și regizorul Emanuel Pârvu

Biografie

Emanuel Parvu s-a nascut pe 12 februarie 1979, in Bucuresti. E actor si regizor, cunoscut in ultimii ani datorita rolului Margica, prietenul lui Bendeac de la “In puii mei”, cu care face echipa din 2009. Tatal sau a fost fotograf, Emanuel Parvu senior – unul dintre primii fotografi romani care au semnat un contract cu o agentie internationala dupa 1989 (Reuters) si cu lucrari prezente in cel mai mare si mai important muzeu al fotografiei, Muzeul Elysee din Laussane – juniorul a crescut printre imagini.

Cei sase ani petrecuti alaturi de tatal sau in camera obscura l-au invatat pe Emanuel ca imaginea trebuie sa spuna ceva intr-o secunda si decizia de a urma sectia imagine la UNATC a venit natural. In anul trei insa a renuntat. A intrat la Hyperion si-a inceput joace in filme inca din primul an. Dupa un an a dat examen de transfer la UNATC; a fost printre cei trei alesi, dar singurul pe care Gelu Colceag l-a creditat cu aprobare de transfer in acelasi an universitar. Ca mentor si indrumator, tot Gelu Colceag l-a sustinut si incurajat, cand, in doar cateva luni, a inceput sa lucreze cu Liviu Ciulei, ca urmare a unui concurs pe care l-a castigat la Teatrul Bulandra.

In februarie 2006 era nominalizat la premiile UNITER pentru Debut cu piesa pe care o scrisese si o regizase, cateva luni mai tirziu monta aceeasi piesa la Teatrul Sica Alexandrescu din Brasov, apoi a fost invitat sa monteze la Teatru Foarte Mic si iata-l dramaturg -actor-regizor. Apoi a inceput sa lucreze cu Mihai Bendeac – care-i fusese coleg – ca scenarist la “Mondenii”, iar cind Bendeac a plecat de la Prima Tv, din prietenie si solidaritate, Parvu a mers cu el mai departe. A fost pentru un sezon scenarist la “In puii mei” si din sezonul 2 a facut si regia. A continuat insa sa faca teatru, sa scrie si sa regizeze piese si s-a mutat usor si catre cinematografia noastra, nu doar cea in care Van Damme sau Steven Segall erau eroi. A jucat intr-unul din episoadele omnibusului lui Cristian Mungiu, Amintiri din Epoca de aur, l-ati putut vedea in Portretul luptatorului la tinerete (regia Constantin Popescu), in Eminescu vs Eminem si Fix alert (regia Florin Piersic jr.) sau in serialul de la TVR – La urgenta.

A absolvit U.N.A.T.C, Facultatea de Teatru, sectia actorie, promotia 2005, la clasa profesorului dr. univ. Gelu Colceag, iar in prezent este masterand la UNATC, la Arta Actorului.

Experienta sa teatrala numara roluri precum: Anthony Neilson in The Night before Xmas, regizat de Patrick Hoell, la Teatrul din Soho, Londra, Billy in American Buffalo, in regia lui Patrick Hoell, la Teatrul din Soho, Londra, Georges in Ingerul sau cele doua orfeline, regizat de Valeria Sitaru, la Theatre Moliere din Paris.

A fost Jupan Dumitrache, in O noapte furtunoasa, in regia lui Gelu Colceag, a jucat in Sase personaje in cautarea unui autor, regizat de Liviu Ciulei, in Henric al IV-lea, regizat de Liviu Ciulei, in Sectorul S. Pentru Sectorul S a realizat regia, iar spectacolul a fost nominalizat la Premiile UNITER 2006 si a castigat FestCo 2006. Emanuel Parvu a regizat si Si noi si ea, pentru Teatrul Foarte Mic.

Filme cu Emanuel Pârvu

·         Bacalaureat (2016) - procuror Ivaşcu Trailer

·         Portretul luptătorului la tinerețe (2010) - Căpitan Seciu Trailer

·         Zi festivă (2010)

·         Amintiri din Epoca de Aur 1 - Tovarăși, frumoasă e viața! (2009) - Inspectorul Trailer

·         Amintiri din Epoca de Aur 2 - Dragoste în timpul liber (2009) - inspectorul Trailer

·         Bani (2008)

·         Leacuri (2008)

·         Serviciul omoruri (2008) - Vicky/Victor Bejan (ep.4)

·         Televizorul (2008)

·         Attack Force / Lovitură de maestru (2006) - Detective Lambert

·         La urgență (2006) - Edi Leonte

·         Pumpkinhead: Ashes to Ashes / Furia monstrului 3: Țărână și cenușă (2006) - Oliver Allen

·         Second in Command / Gardă de corp (2006) - Chevanton Trailer

·         Shadow Man / Omul din umbră (2006) - Urick

·         The Detonator / Detonatorul (2006) - Macmood

·         The meeting / Întâlnirea (2006)

·         Azucena - Ingerul de abanos (2005) - Bruta sarba

·         Catherine the Great (2005) - Alexei Orloff

·         Eminescu versus Eminem (2005)

·         Fix alert (2005)

Filme regizate de Emanuel Pârvu

·         Partea nu prea fericită a lucrurilor (2018)

·         Laz Mahale (2015)

·         Pui, cartofi prăjiți și-o Cola / Chicken, Fries and a Coke (2012)

·         O familie / A Family (2008) Trailer

Filmografie - scenarist

·         Partea nu prea fericită a lucrurilor (2018)

·         Laz Mahale (2015)

·         Bani (2008)

·         Leacuri (2008)

Filmografie - imagine

·         Nașterea unei capodopere (2008) 

Teatru TV - Pijamale (INTEGRAL): 

Din memoriile nescrise ale doctorului - FaustValery Paul 1980

SFATURI UTILE 12 Februarie

CEA MAI SIMPLĂ REȚETĂ PENTRU SLĂBIT

Pentru prepararea ei avem nevoie de 50 de grame de prune uscate, fară sâmburi și 500 de ml de apă.

Preparare

Punem prunele într-un recipient şi turnăm apa peste ele. Lasăm apoi recipientul la frigider, timp de 2 zile. La final, scoatem vasul din frigider și amestecăm la blender 2-3 minute până vom obține un amestec omogen.

Cum se consumă:

Se consumă o ceșcuță din acest amestec dimineaţa, pe stomacul gol. Repetam procedeul o dată la doua zile.

Preparatul se păstrează la frigider până la epuizare.

Pe lângă efectele laxative, iată ce beneficii mai are:

1. Fiind bogat în antioxidanţi, ne va ține departe de radicalii liberi;

2. Ne va scăpa de retenţia de apă, una din marile probleme ale femeilor;

3. Ne va reduce nivelul colesterolului rău;

4. Va îmbunătăți nivelul energetic;

5. Consumat regulat, va elimina în totalitate constipaţia.

Sunatoarea - Cel mai Puternic Antidepresiv Natural (Agenda Ta de Sanatate)

GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR 12 Februarie

La un pas de moarte cu Marin Moraru, Toma Caragiu, Dem Rădulescu

O întâmplare de pe vremuri cu Dem Rădulescu, Virgil Ogășanu

Bancuri spuse de Dan Puric

COSTUMUL POPULAR ROMÂNESC - TRADIȚII ȘI MODERNISM 12 Februarie

ZONA IALOMIȚA

GÂNDURI PESTE TIMP 12 Februarie

Dan Puric - Citate:

Immanuel Kant - Citate: