MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
MARȚI 19 FEBRUARIE 2019

Bună dimineața! 
Nu pot să mă conectez pe Facebook de ieri cu toate încercările făcute atât de pe telefon cât și de pe calculator!

RELIGIE ORTODOXĂ 19 Februarie

Sf Ap Arhip, Filimon și soția sa, Apfia

Viaţa Sfântului Apostol Filimon și soției sale, Apfia

   Sântul Apostol Arhip, unul din cei 70 de apostoli, a fost episcop după Sfântul Epafras din Colose, în cetatea Frigiei, după mărturia Sfântului Ambrosie. Pentru aceasta Sfântul Apostol Pavel îl numeşte ostaşul său, în scrisoarea sa către Filimon. Sfântul Filimon era cetăţean vestit în Colose, iar despre Sfânta Apfia, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, că era soţia lui Filimon. Acest sfânt Filimon, crezând în Hristos, a făcut casa sa biserică, pentru că la dânsul se adunau toţi credincioşii din Colose şi se săvârşeau în casa lui dumnezeieştile slujbe, ca în biserică. După aceasta, Sfântul Filimon a fost episcop, în apostolie; pentru că în vremile Sfinţilor Apostoli, unii erau episcopi cu scaun, iar alţii fără scaun şi mergători prin diferite cetăţi şi ţări, şi unii ca aceştia se numesc episcopi apostoleşti, deoarece se trimiteau la apostolie să propovăduiască.

    Sfântul Filimon, fiind pus într-o episcopie ca aceasta, s-a numărat în ceata sfinţilor 70 de apostoli, că umbla prin cetăţile Frigiei şi prin altele, propovăduind cuvântul lui Dumnezeu. Apoi, se scrie despre dânsul că a fost episcop şi în Gaza. Sfânta Apfia rânduia Biserica cea din Colose, slujind lui Dumnezeu ziua şi noaptea în posturi şi în rugăciuni şi odihnea pe sfinţii cei ce se osteneau întru bună vestirea lui Hristos. Apoi hrănea pe săraci, scăpătaţi şi străini, încât casa ei era nu numai biserică, ci şi primitoare de străini, bolniţă şi adăpostire tuturor celor care nu aveau unde să-şi plece capetele.

    Într-o vreme, fiind în Colose, urâtul de Dumnezeu praznic al necuratei Artemida, Sfântul Apostol Arhip, cu cei ce erau acolo şi cu Sfântul Filimon, adunând pe toţi credincioşii în casă ce se rânduia de Sfânta Apfia, înălţau lui Dumnezeu rugăciunile lor cele obişnuite, săvârşind sfânta slujbă. Iar închinătorii de idoli, care urau pe credincioşi, ştiind că toţi creştinii sunt adunaţi în casa lui Filimon, au năvălit asupra lor fără de veste şi au izgonit turma lui Hristos, pe unii bătându-i şi pe alţii ucigându-i, iar pe Sfinţii Apostoli Arhip şi Filimon şi pe Sfânta Apfia, prinzindu-i, i-au dus la mai-marele cetăţii Efesului, Artoclis, şi, după porunca aceluia, pe toţi i-au torturat.

    Mai întâi au fost întinşi pe pământ şi târâţi, bătându-i cu toiege fără de milă; apoi, îngropându-i pe fiecare deosebit în pământ până la coapse, îi ucideau cu pietre. Drept aceea, pe Sfântul Filimon şi pe Sfânta Apfia, ucigându-i cu pietre, i-au împroşcat, iar pe Sfântul Arhip, bătându-l, l-au lăsat viu, spre batjocorirea copiilor. Adunându-se copiii, cu cuţitele au străpuns pe sfântul. Astfel apostoleasca treime a sfinţilor mucenici s-a dus la ceruri înaintea scaunului Preasfintei, de viaţă făcătoarei şi nedespărţitei Treimi.

ISTORIE PE ZILE 19 Februarie

Evenimente

·         197: Împăratul roman Septimius Severus a învins pe uzurpatorul Clodius Albinus în bătălia de la Lugdunum. Aceasta a fost confruntarea cu cele mai multe victime dintre toate cele care au opus două armate romane. Lucius Septimius Severus Augustus (n.11 aprilie 146 la Leptis Magna,in Africa – d.4 februarie 211 la Eboracum, astazi York,Britannia). A fost împărat roman din anul 193 pana in 211. Este singurul împărat născut în Africa. S-a căsătorit în anul  185 cu siriana Iulia Domna pune bazele dinastiei Severilor (193-235).Cu el a început accederea la putere a provincialilor având ascendență neromană. În timpul domniei sale, autoritatea imperială este întărită, atribuțiile senatului sunt drastic limitate. Transformă Mesopotamia în provincie romană, iar Dacia si Moesia cunosc  o remarcabilă înflorire economică și edilitară.

·         356 – Împăratul Constantius al II - lea decreteaza închiderea tuturor templelor păgâne din Imperiul Roman. Constanțiu al II-lea (Constantinus Flavius Iulius, n. 7 august 317 – d. 3 noiembrie 361), împărat roman (337-361), a fost cel de-al doilea fiu al lui Constantin cel Mare și al Faustei. Edictele anti pagane emise de Constantius au inclus:
- Interzicerea sacrificiilor
- Închiderea templelor păgâne
- Masuri împotriva ghicitorilor și magicienilor. Constantius nu a fost totusi un fanatic anti-păgân si nu a încercat sa desființeze școlile păgâne și uneori a făcut chiar eforturi pentru a proteja păgânismul. De fapt, el a ordonat chiar alegerea unui preot pentru Africa si de asemenea a rămas Pontifex Maximus (conducătorul colegiului pontifilor care deținea un rol de excepție în organizarea religioasă a Romei), numit pe viață si înzestrat cu prerogativele religioase ale vechilor regi pagani. A fost îndumnezeit de Senatul roman, după moartea sa.

·         1594 – După ce a moştenit tronul  polono-lituanian, prin mama sa, Catherina Jagello  în 1587, Sigismund al  III-lea de Vasa este încoronat rege al Suediei, în 1592.

·         1649 – În  Bătălia de la Guararapes, a  doua și decisiva  lupta  din timpul  conflictului  numit  Insurectia Pernambucana, tru-pele olandeze sunt invinse de  fortele portugheze din Brazilia. A  fost una dintre cele mai importante bătălii din istoria Braziliei,  olandezii fiind expulzati din Pernambuco,un eveniment important, care a dus la crearea  Arnatei braziliene.

·         1866: A apărut lucrarea cercetătorului Gregor Mendel Cercetări asupra plantelor hibride, în care sunt formulate legile fundamentale ale eredității (legile lui Mendel). În timpul vieții, rezultatele muncii sale au fost respinse, Mendel murind ignorat de comunitatea științifică la vârsta de 61 de ani de nefrită cronică. La numai câteva zile după moartea sa, abatele care i-a succedat i-a ars lucrările din bibliotecă. Recunoașterea importanței descoperirilor sale a fost realizată abia la începutul secolului al XX-lea, când Hugo de Vries, Carl Erich Correns și Erich von Tschermak au ajuns în mod independent la aceleași concluzii, redescoperind astfel legile eredității.

·          1878 – A fost semnat Tratatul de pace ruso–turc de la San Stefano, care încheia războiul ruso–turc, recunoștea independența României, dar sacrifica Dobrogea, care era cedată Rusiei, iar aceasta își rezerva dreptul de a o schimba cu partea Basarabiei detașată la 1856. România, Serbia şi Muntenegru sunt recunoscute ca state independente, Bulgaria va deveni autonomă.

·         1880 – Primul trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al Marii Britanii în România independenta, William A. White și-a prezentat scrisorile de acreditare in Romania independenta, domnitorului Carol I. Cu același rang a fost acreditat la Londra N. Callimachi-Catargi.

·         1927 – Se crează Partidul Țărănesc din România sub conducerea dr. Nicolae Lupu, partid creat de un număr important de  fosti membri ai Partidului Național Țărănesc. Nicolae Lupu a fost un politician român, de profesie medic, activ în Partidul Țărănesc, apoi membru în conducerea Partidului Național-Țărănesc. S-a separat de PNȚ în două rânduri, constituind mai întâi în 1927 o aripă dizidentă de stânga, iar apoi în 1946, Partidul Țărănesc Democrat, formațiune care s-a coalizat cu PCR. În contextul creșterii influenței comuniștilor doctorul Lupu s-a lansat într-o campanie de critici la adresa lui Iuliu Maniu. Lupu i-a cerut președintelui țărănist să se retragă de la conducerea partidului și să-i lase lui locul, pentru a reorienta partidul spre stânga. Maniu nu a fost de acord, ceea ce a determinat ruperea grupării Lupu și înființarea Partidului Țărănesc Democrat.

·         1942 – Aviatia japoneza bombardeaza orasul australian Darwin. Aproximativ 150 de avioane japoneze au atacat oraşul, provocandu-i mari distrugeri. Bombardierele japoneze efectuau pentru prima dată un raid impotriva Australiei.

·         1942 – Al Doilea Război Mondial: Presedintele american Franklin D. Roosevelt a semnat  Ordinul executiv nr. 9066,  care permitea autoritatilor  să-i interneze pe etnicii japonezi americani  in lagare.

·         1959 – Anglia garanteaza independenta Ciprului. Aceasta va fi proclamata la data de 16 august.

·         1964:  România a fost desemnată, împreună cu alte state, să facă parte din Comisia specială a ONU, însărcinată cu elaborarea principiilor de drept internațional referitoare la relațiile prietenești de cooperare între state.

·         1970: S-a desfășurat, la București, adunarea generală de constituire a Academiei de Științe Sociale și Politice. Președinte de onoare al Academiei a fost ales șeful statului, Nicolae Ceaușescu

·         1986: URSS lansează primul element al Stației Spațiale Mir, misiune încheiată la 23 martie 2001.

·         1990: S-a înființat Uniunea Teatrală din România (UNITER). Primul președinte a fost actorul Ion Caramitru. Ion Caramitru (n. 9 martie 1942, București) este un actor de teatru și film, dar și regizor român de origine aromână. Este președinte al UNITER din 1990, iar în prezent, din 2005 este directorul Teatrului Național din București. Ion Caramitru a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale, clasa profesor Beate Fredanov, în 1964, când a și debutat pe scena Teatrului Național din București, în „Eminescu”, de Mircea Ștefănescu. A fost actor și regizor la Teatrul Bulandra, al cărui directorat l-a și deținut în perioada 1990 – 1993. A fost ministrul Culturii între anii 1996 – 2000. Este căsătorit cu actrița Micaela Caracaș și are trei fii: Ștefan, Andrei și Matei Caramitru.

·         1992: În Coreea de Sud intrat în vigoare Acordul privind reconcilierea, neagresiunea și cooperarea între Nord și Sud (semnat la 13 decembrie 1991). A fost semnată declarația privind crearea unei zone denuclearizate în peninsula Coreea.

·         1999 - Se desfăşoară, pentru prima oară la Bucureşti, cea de-a 26-a sesiune anuală a Conferinţei Permanente a Organizaţiilor Atlantice (SCAO), organism neguvernamental al NATO. Reuniunea are loc sub deviza "NATO - Cea de a 50-a aniversare, viitorul Alianţei Atlantice în secolul XXI. Provocări şi crize".

·         2001 – Curtea Supremă de Justiţie din Romania ii  condamna la închisoare  trei ofiţeri superiori ale căror odine au dus la  uciderea a 50 militari şi rănirea altor 13, în decembrie 1989, la Otopeni in timpul revolutiei.

·         2005:  Cel mai mare cinematograf din sud-estul Europei, Movieplex, s-a deschis în complexul comercial Plaza România din București.

·         2008 – Liderul comunist  Fidel Castro, numărul unu  in  revolutia cubaneza din 1959, anunta ca a renuntat la  presedentia Cubei. Fidel Castro, pe numele său complet Fidel Alejandro Castro Ruz (n. 13 august 1926) revoluționar cubanez care a participat la răsturnarea dictaturii lui Fulgencio Batista și transformarea Cubei în primul stat comunist din emisfera vestică. El a anuntat retragerea sa din functia de şef al statului cubanez la vârsta de 81 de ani, dupa ce fusese in ultimul an şi jumătate bolnav. La data de 31 iulie 2006, ca urmare a unei crize intestinale acute, Castro a cedat temporar puterile sale fratele său, Raul Castro. În timpul domniei sale ca preşedinte al Cubei a văzut in functie zece preşedinţi americani. Analistii politici sunt de acord că aceasta va juca in continuare un rol de “patriarh vigilent”. Fratele său, Raul Castro, a preluat puterea efectiv pe 24 februarie.

Nașteri

·         1473: Nicolaus Copernic (germ. Nikolaus Kopernikus, pol. Mikołaj Kopernik) (n. 19 februarie 1473, în orașul liber hanseatic Toruń, aflat azi în Polonia - d. 24 mai 1543, Frauenburg, astăzi Frombork, Polonia), astronom și cosmolog, matematician și economist, preot și prelat catolic, a dezvoltat teoria heliocentrică a Sistemului Solar.

Naționalitatea sa este reclamată și de germani, dar majoritatea istoricilor îl consideră polonez

Copernic provenea dintr-o familie de comercianți și înalți funcționari administrativi de etnie germană. Tatăl său a fost brutar, un susținător al luptei dusă împotriva cavalerilor teutoni.

După moartea tatălui, în 1483, este luat sub protecția unchiului pe linie maternă, episcopul Lukas Watzenrode, care s-a îngrijit ca nepotul său să primească o educație la cele mai bune universități ale timpului.

Primele studii le-a făcut la școala din Torun, iar în 1492 intră la studii superioare la Universitatea din Cracovia, unde a studiat matematica, retorica, gramatica, poetica și și-a cultivat pasiunea pentru studiul astronomiei. La 20 de ani obține titlul de doctor în aceste științe.

La încheierea studiilor, în 1496, pleacă în Italia, unde în 1497 începe să studieze medicina și dreptul canonic la Universitatea din Bologna, prima universitate din Europa, aprofundând și studiul literaturii clasice. În Italia a citit despre ideea filosofului grec Aristarh din Samos, care cu mai bine de un mileniu și jumătate înainte afirmase că Pământul și celelalte planete se rotesc în jurul Soarelui, iar nu invers, așa cum susținea opinia comună la acea vreme.

Statuia lui Copernic în fața Universității din Cracovia

În acest timp locuiește în casa matematicianului Domenico Maria Novara, care se ocupa cu scrierile astronomului Ptolemeu, și începe să se intereseze de astronomie și geografie. Împreună observă la 9 martie1497 acoperirea stelei Aldebaran de către Lună. După terminarea studiilor în 1500, Copernic ține prelegeri de astronomie la Roma și în anul următor este acceptat să studieze medicina la renumita Universitate din Padova. În anul 1503 i se acordă în Ferrara titlul de Doctor în Drept canonic, după care se întoarce în Polonia.

În Italia, Copernic vine în contact cu scrierile vechilor greci și se documentează asupra ipotezei heliocentrice, pe care au susținut-o unii filozofi ai Antichității: Philolaos, Aristarh din Samos, Platon și convinge tot mai mult de falsitatea geocentrismului lui Ptolemeu.

După 1497 a plecat la Viena, unde a studiat astronomia cu Regiomontanus. În 1501 este chemat la Roma, unde predă matematica și astronomia și, alături de Domenico Maria Novara, efectuează observații astronomice.

Reîntors în Polonia (1511), Copernic și-a desfășurat activitatea în orașele Frombork, Olsztynși Lidzbark și a efectuat observații astronomice în turlele acestuia din urmă. Astfel, între anii 1503 și 1510, locuiește în palatul episcopal al unchiului său în Lidzbark Warmiński, ajutându-l la administrația diocezei. În acest timp redactează un scurt tratat de astronomie, „De Hypothesibus Motuum Coelestium a se Constitutis Commentariolus”, care va fi publicat postum mult mai târziu, în secolul al XIX-lea.

În 1512, înainte de a împlini 40 de ani, Copernic scrisese deja Comentariolus, o descriere a modelului heliocentric al Sistemului Solar, manuscrisul fiind însă destinat numai apropiaților. În același an se mută la Frauenburg, face parte din comitetul "Concilului din Laterano" (1515) pentru reforma calendarului și începe să lucreze la opera sa fundamentală, „De Revolutionibus Orbium Coelestium” („Despre mișcările de revoluție ale corpurilor cerești”), pe care o termină în 1530, dar va fi publicată abia în anul 1543, cu puțin înainte de moarte, fiind conștient de contradicțiile cuprinse față de doctrina oficială a Bisericii Catolice.

Copernic nu a fost numai fondatorul astronomiei moderne, ci și inițiatorul primei revoluții științifice. A deschis o cale nouă, urmată de alți reformatori ai științei.

După o muncă de 40 de ani, a dovedit inconsistența teoriei geocentrice a lui Ptolemeu și astfel a exercitat un puternic impact în mentalitatea Evului Mediu. Astfel, Copernic a demonstrat că Pământul este o planetă ca toate celelalte, dând o lovitură decisivă teoriilor mistice despre existența unei lumi cerești deosebită de lumea pământeană.

Așa cum se temuse Copernic (care a amânat publicarea ideilor lui timp de aproape trei decenii), ipoteza lui sosea într-un moment critic, anume imediat după ruptura produsă în biserica creștină apuseană de Luther. Concurată fiind acum de protestantism, reacția naturală a Bisericii Catolice a fost copierea fundamentalismului adversarului, mișcare cunsocută de istorici sub numele de Contra-Reformă. Liderii Reformei precum Luther sau Calvin au fost primii care l-au acuzat în termeni fără echivoc pe Copernic de erezie, respingând teza heliocentrică pe motiv că aceasta contrazice cosmologia biblică. Biserica Catolică, a cărei practică uzuală fusese până atunci adaptarea pozițiilor ei la noile cunoștințe (integrarea neo-aristotelismului în doctrina oficială a fost un astfel de exemplu), de frică că ar putea pierde adepți, va emula în privința copernicianismului teologia protestantă cu accentul ei pus pe litera Bibliei, și va condamna în 1616 toate scrierile care susțineau heliocentrismul. Koiré^[35] consideră că un factor decisiv în schimbarea de atitudine a autorităților catolice l-a avut și realizarea gravelor consecințe de ordin teologic pe care le aducea heliocentrismul copernician, care făcea din Pământ o simplă planetă printre altele, așa cum arătase deja la acel moment criza declanșată de teza universului infinit și ipoteza existenței mai multor lumi (sisteme solare), așa cum speculase turbulentul Giordano Bruno. Pe de altă parte, pentru întreaga ierarhie religioasă (catolică și protestantă) mai importantă și amenințătoare chiar decât ipoteza heliocentrică propusă de Copernic, era pretenția lui și a discipolilor lui de a pune speculația științifică sau filozofică mai presus decât Biblia (și exegeza biblică), așa cum dovedea polonezul prin chiar dedicația către Papă din deschiderea primei ediții. Dacă până nu cu mult timp în urmă teologia mai era încă cunoscută sub numele de "regina științelor" în timp ce știința însăși - "filozofia", cum era ea numită în epocă - era considerată "sluga teologiei" (ancilla theologiae), noile științe precum matematica și astronomia pretindeau acum că dobândeau și vehiculau adevăruri în lumina cărora trebuia citită și înțeleasă (interpretată) chiar și Biblia.^[36]

Doctrina sa heliocentrică a fost completată și dezvoltată de Johannes Kepler și apoi de Isaac Newton, care i-a dat forma definitivă și explicația fizică. De asemenea, susținători ai lui Copernic precum Thomas Digges și Giordano Bruno ajung la ideea universului nesfârșit.

Clerul a cerut condamnarea lui Copernic, iar scrierile sale au fost interzise de Biserica Catolică.

·         1519: Froben Christoph von Zimmern, autor german (d. 1566)

·         1526: Charles de L'Ecluse, botanist flamand (d. 1609)

·         1552: Melchior Klesl, cardinal și om politic austriac (d. 1630)

·         1630 – S-a nascut  Shivaji, fondatorul Imperiului Maratha pe subcontinentul indian; (d. 1680). În secolele XVI și XVII se naște mișcarea religioasa Sikhs care își are rădăcinile în învățăturile lui Guru Nanak (m. 1538). Adeptii acestei religii nu erau nici musulmani, nici hinduși, aveau propria scriptură, propriile ritualuri și idei. Pentru faptul că refuzau Islamul, împotriva lor  s-au declansat  campanii de persecuții. Adepții Sikhismului  si-au creeat o armată îndeajuns de puternică pentru a amenința puterea militară a imperiului mogulilor. Hindușii Maratha, conduși de Shivaji (m. 1680) își consolidează un caracter naționalist și religios profund și îți creează propriul imperiu în 1646. La momentul morții lui Shivaji armata Maratha era cea mai disciplinată armată din India. După moartea lui Aurangzeb și a succesorilor săi, hindușii Maratha au creat o confederație a statelor din Dekkan pe care o și conduceau. Deși oficial recunoșteau suveranitatea mogulilor, hindușii Maratha ajunseseră să controleze un teritoriu indian mult mai vast decât cel al mogulilor după anul 1740.

·         1660: Friedrich Hoffmann, fizician și chimist german (d. 1742)

·         1717: David Garrick, actor britanic (d. 1779)

·         1722: Tiphaigne de la Roche, scriitor francez (d. 1774)

·         1733: Daniel Solander, botanist suedez (d. 1782)

·         1743: Luigi Boccherini, compozitor italian (d. 1805). Luigi Rodolfo Boccherini, a fost un compozitor și violoncelist italian, a cărui muzică era caracterizată de un stil galant, stil care s-a dezvoltat si  în centrele muzicale europene. Boccherini este foarte cunoscut datorită  menuetului din Cvintetul de corzi în E, Op.13, Nr.5 și Concertului de violoncel în Si bemol major. Această ultimă lucrare a fost cunoscută în diferite versiuni făcute de violoncelistul german Friedrich Grützmacher, dar recent a fost transformată în versiunea originală.

·         1754: Vincenzo Monti, poet italian (d. 1828)

·         1786: Samuel Grubbe, filozof și politician suedez

·         1799: Ferdinand Reich, chimist german (d. 1882)

·         1802: Wilhelm Matthias Naeff, consilier federal elvețian (d. 1881)

·         1804: Carl Freiherr von Rokitansky, medic german (d. 1878)

·          David Wark, politician și senator canadian (d. 1905)

·         1811: Jules Sandeau, romancier francez (d. 1883)

·         1812: Zygmunt Krasiński, poet și dramaturg polonez (d. 1859)

·         1817: Regele William al III-lea al Olandei (d. 1890). Willem al III-lea (Willem Alexander Paul Frederik Lodewijk; 19 februarie 1817 – 23 noiembrie 1890), rege al Olandei și Mare Duce de Luxembourg din 1849 până la moartea sa și Duce de Limburg până la abolirea Ducatului în 1866.

·         1821: August Schleicher, lingvist german (d. 1868)

·         1825 – S-a nascut scriitorul ungur Mor Jokai; ( d.1904). A scris o operă vastă, de tonalitate romantic-idealistă, inspirată îndeosebi din istoria poporului maghiar. A scris în special romane istorice. Și-a dedicat întraga viață cultivării limbii maghiare. Participant la Revoluția de la 1848, a fost considerat un patriot maghiar liberal, după 1897 fiind ales în parlament.

·         1833: Élie Ducommun, jurnalist și activist elvețian, laureat al Premiului Nobel pentru Pace (d. 1906)

·         1841: Felipe Pedrell, compozitor, muzicolog, folclorist, fondator al școlii naționale muzicale spaniole (d. 1922)
* 1843: Adelina Patti (n. 19 februarie 1843, Madrid, Spania – d. 27 septembrie 1919, Brecon[*], Regatul Unit) a fost o soprană de origine spaniolă, considerată de unii drept cea mai mare cântăreață de muzică de operă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.^[10][11] Apreciată pentru vocea sa „agilă și flexibilă”, specifică sopranelor de coloratură,^[12] Patti debutează la vârsta de șapte ani în opera Norma și susține ultimul său recital în 1914, când cântă într-un concert caritabil la Londra

Adela Juana Maria Patti, cunoscută sub numele de Adelina Patti, s-a născut în după-amiaza zilei de 19 februarie 1843^[14] într-o modestă casă de oaspeți din Madrid ca cel de-al treilea și ultimul copil al lui Salvador Patti (un tenor sicilian originar din Catania care lucra ca și profesor de canto)^[15] și al Catalinei Chiesa (o soprană născută la Roma, angajată a Teatrului Circului, loc în care era numită „doamna Barelli”).^[16] Adelina a avut o copilărie liniștită alături de cele două surori ale sale, Carlota și Amalia, în cartierul madrilen Fuencarral,^[17] însă mama sa a întâmpinat probleme de sănătate odată cu nașterea ei și a fost nevoită să-și încheie cariera, fapt care s-a resimțit asupra bugetului familiei Patti.^[18]Temându-se de sărăcie și fiind îmbiat de succesul emigranților italieni de la mijlocul secolului al XIX-lea, tatăl său își dorea ca întreaga familie să emigreze la New York.^[19] Visul acestuia avea să se realizeze în 1847,^[20] perioadă în care înclinația fiicei sale spre muzică ieșea în evidență.^[21] În ciuda vârstei fragede, Adelina era fascinată de operă și le idolatriza pe câteva dintre prietenele mamei sale, cele mai cunoscute fiind soprana Henriette Sontag și contralta Marietta Alboni.^[22]

Fiind fascinat de abilitățile vocale ale fiicei sale, Salvador Patti avea să-i devină profesor de canto, deși mama sa se îndoia de eficacitatea acestor lecții.^[22] Adelina a apărut pentru prima oară pe o scenă la vârsta de șapte ani, când a interpretat aria „Casta diva” din tragedia lirică Norma la teatrul newyorkez Niblo's Garden.^[23] Recitalul acesteia a fost intens aclamat de către un public cunoscător din care făcea parte și Marietta Alboni, cea care avea să o susțină financiar pe Adelina și se va ocupa atent de educația muzicală a tinerei soprane.^[24] La recomandarea lui Alboni, Adelina ia lecții de canto în particular de la Maurice Strackosch, un muzician de origine cehă care avea să se căsătorească cu Amalia, una dintre celelalte două fiice ale familiei Patti.^[25] Concomitent, impresarul Victor Ullman organizează o serie de recitaluri pentru Adelina în orașul Baltimore,^[26] iar succesul înregistrat de aceste spectacole o determină pe artistă să concerteze extensiv în regiuni precum Cuba sau Puerto Rico.^[27] Reîntoarcerea sa la New York are loc cinci ani mai târziu, în 1858, după patru sute de concerte susținute în diferite părți ale Americii alături de violonistul norvegian Ole Bull și pianistul Louis Moreau Gottschalk

Debutul în operă al Adelinei Patti a avut loc la 24 noiembrie 1859 la Academia de Muzică din New York, unde a cântat compoziția Lucia di Lammermoor sub conducerea dirijorului Emmanuele Muzio.^[29] În tot acest timp Patti menține legătura cu îndrumătoarea sa Marietta Alboni, care o sfătuia să călătorească în Europa pentru a se face cunoscută și pe scenele „bătrânului continent”.^[30] Având numai optsprezece ani, tânăra interpretă pleacă la Londra, unde presa o asemuiește cu celebra soprană italiană Giulia Grisi, fapt care a creat un conflict mediatic între cele două.^[31] Fiind impresariată de către cumnatul său Maurice Strackosch, Patti își face debutul european la 14 mai 1861 pe scena Operei Regale „Covent Garden”din Londra în rolul Aminei din opera belliniană Somnambula.^[32] Entuziasmată de succesul obținut în capitala Imperiului Britanic, tânăra cântăreață susține o serie de concerte în Berlin, Bruxelles, Amsterdam și Haga.^[13] În stagiunea 1862-1863 Patti debutează la Paris și semnează contracte cu diverse teatre din Europa Continentală, iar datorită celebrității obținute într-un interval atât de scurt de timp presa vremii o numea „tânăra Malibran”;^[33] de asemenea, câștigurile artistei reflectau statutul său social, aceasta obținând 800.000 de franci în urma unui turneu de un an.^[34]

Adelina Patti în 1863 (pictură în ulei de F.X. Winterhalter)

Ajunsă la vârsta de douăzeci de ani, Adelina Patti era considerată a fi una dintre cele mai promițătoare tinere soprane ale lumii, iar călătoriile sale erau neîncetate, astfel încât aceasta ajunsese să vorbească fluent cinci limbi: germana, engleza, franceza, italiana și spaniola.^[35] La data de 12 noiembrie 1863 cântăreața apare pentru prima oară în fața publicului spaniol în opera Somnambula;^[36] recitalul, care s-a bucurat de sprijinul permanent al presei, a avut loc la Teatrul Regal din Madrid, printre spectatori numărându-se și familia regală spaniolă, iar artista a primit un onorariu de 14.000 de reali.^[37] Succesul imens obținut de Adelina în urma acestei interpretări îl determina pe jurnalistul Eduardo de Lustonó să scrie patruzeci și doi de ani mai târziu astfel: „Abia au ieșit sunetele din gâtul ei și publicul, în tonalitatea lui, s-a unit într-un ropot de aplauze, iar după rondoul final, pe care l-a cântat în mod inegalabil, aplauzele și strigătele de bravo au atins delirul”.^[38] Primirea caldă a publicului o determină pe soprană să semneze un contract de un an cu Teatrul Regal din Madrid;^[39] ulterior artista pleacă pentru o scurtă perioadă de timp la Paris, însă în 1865 se întoarce în țara natală, unde susține diverse recitaluri având un repertoriu format din Somnambula, Lucia di Lammermoor și Bărbierul din Sevilla.^[40]

În cea de-a doua jumătate a deceniului VI aveau să apară în viața artistei mai mulți bărbați care au cerut mâna ei; Maurice Strackosch, impresarul Adelinei, îi îndepărta de aceasta considerând că își doresc averea sopranei și mai puțin dragostea ei.^[41] În aceeași perioadă Patti se împrietenește cu compozitorul italian Gioachino Rossini, care „recunoștea întreaga minunăție a acelei voci și întreaga artă cu care vocaliza”.^[42] Rossini trece în neființă în 1868, iar Patti cântă la înmormântarea acestuia împreună cu Marietta Alboni una dintre ultimele opere ale compozitorului, „Stabat mater”.^[13][43] În primăvara aceluiași an Adelina se căsătorise cu Henri de Roger de Cauzac, marchiz de Caux, care răspundea de grajdurile împăratului Napoléon al III-lea.^[44] La Paris se zvonea că uniunea dintre cei doi este una de conveniență, Patti dorindu-și să obțină prin căsătorie acces la curtea împărătească, iar de Cauzac vrând să se reabiliteze pe plan social cu ajutorul averii artistei.^[45] Presa vremii consemna că soprana i-a dăruit soțului o jumătate de milion de lire cu ajutorul căruia acesta și-a plătit datoriile; artista nu a fost însă acceptată la curtea lui Napoléon,^[46] iar de Cauzac a fost nevoit să renunțe la responsabilitățile pe care le avea la față de împărat pentru a apăra onoarea familiei.^[47]

După o serie de concerte continentale Adelina revine la Covent Garden în 1876 și cântă pentru prima oară Traviata lui Giuseppe Verdi pentru un onorariu de cinci sute de lire pe reprezentație.^[48] Pretențiile financiare ale sopranei, dar și averea considerabilă strânsă de aceasta, i-a determinat pe un grup de hoți din Londra să pregătească un jaf, însă acesta a fost dejucat de către poliția locală; același lucru se întâmplă și într-o călătorie la Buenos Aires, iar în urma acestor incidente artista refuză să mai sprijine acțiunile de caritate.^[49] Concomitent, Adelina susține un turneu de succes în Mexic, în urma căruia câștigă 630.000 de lire;^[50] într-unul dintre concerte este acompaniată pe scenă de către tenorul Roberto Stagno, iar interpretarea acestuia stârnește aplauzele frenetice ale publicului. Deranjată, Patti avea să îl evite pe cântărețul italian și le-a interzis persoanelor din anturaj să-i mai pronunțe numele în prezența ei.^[51] În aceeași perioadă pretențiile ei financiare creșteau,^[52] iar din cauza faptului că soprana nu-i permitea soțului său să administreze bugetul familiei apar multe certuri conjugale;^[53] cei doi se despart neoficial pe parcursul anului 1877, Cauzac primind din partea Adelinei o jumătate de milion de lire sterline

Adelina Patti în anii 1880.

În cea de-a doua jumătate a deceniului VII Adelina Patti se îndrăgostește de tenorul francez Ernesto Nicolini, care era căsătorit și avea cinci copii.^[55] Pe parcursul stagiunii 1879-1880 Patti a concertat extensiv în Europa, iar una dintre condițiile pe care le-o impunea impresarilor era ca Nicolini să fie introdus în contracte și să o acompanieze pe scenă.^[56] În decembrie 1880 Patti se reîntoarce în Spania, unde este anunțat un concert împreună cu Nicolini, însă reacțiile publicului sunt negative, iar acesta este înlocuit de conaționalul sopranei, Julián Gayarre.^[57] Totuși, din cauza unor obligațiuni contractuale în Franța, tenorul întârzie câteva zile, iar Adelina este nevoită să cânte împreună cu Nicolini, apariția acestora primind recenzii mixte din partea criticilor.^[58] Duetul dintre aceasta și Gayarre era aplaudat la scenă deschisă de către presă, care complimenta vocea Adelinei astfel: „La fel ca acum nu am mai auzit-o. Nici nu o vom mai auzi. Este o minune a zilei de azi. Însă ecoul glasului ei va dăinui de-a pururi”.^[59] Pe parcursul anului 1881, în timp ce concerta în Europa Continentală, Patti primește o ofertă din partea unui impresar american „Colonel” Mapleson pentru a cânta la Academia de Muzică de la New York.^[60] Atrasă fiind de potențialele câștiguri materiale, Adelina semnează contractul, iar succesul seriei de concerte scot instituția din situația falimentară în care se afla.^[61] Soprana continuă să concerteze la New York, însă de fiecare dată crește onorariul, ajungând până în punctul în care cerea 5.000 de lire sterline pe apariție.^[62] Reîntoarsă în Europa, Adelina Patti își dedică timpul restaurării castelului Craig-y-Nos, pe care-l cumpărase la finele anilor '70 și despre valoarea căruia presa scria că „întrece orice calcul imaginabil”.^[63]

Soprana își reia activitatea muzicală la mijlocul deceniului VIII printr-o serie de concerte ce cuprindea locații din Londra, Bruxelles, Paris, St. Petersburg, Viena sau Napoli.^[63] Cântăreața cere onorarii din ce în ce mai mari deși repertoriul ei rămânea neschimbat. Ca și reacție la viața de huzur a Adelinei, un tânăr californian vrea să arunce o bombă spre artistă pe parcursul unuia dintre recitalurile acesteia, însă în momentul în care îi întâlnește privirea scapă bomba și moare din cauza exploziei. Patti avea să-și limiteze activitatea din S.U.A. din cauza acestui incident.^[64] În 1885 Adelina sărbătorește douăzeci și cinci de ani de la primul contract semnat cu opera Covent Garden printr-un spectacol fastuos, catalogat drept „puțin cam provincial, însă mișcător”.^[65] La finele aceluiași an soprana vizitează pentru prima oară România și este „primită ca o regină, atât de public, cât și de presă, inclusiv de forțele de ordine, care au luat măsuri similare cu cele din timpul vizitei țarului.” Patti susține patru recitaluri la Teatrul Național din București între Crăciun și Anul Nou, iar la plecare îi lasă un bilet dirijorului George Stephănescu, în care laudă muzicienii români împreună cu care a cântat.^[66] Concomitent, obține divorțul de primul soț, marchizul de Caux, și se căsătorește cu Ernesto Nicolini.^[13]

În 1886 interpreta se reîntoarce în Spania, unde își menține onorariile ridicate, însă cântă „trei recitaluri cu arii, în loc să cânte opere complete”. Reacția criticilor nu întârzie să apară, iar presa cataloghează prețurile biletelor drept „o monstruozitate, una dintre cele mai mari absurdități ale epocii”.^[67] Publicul din Valencia și Barcelona este unul restrâns, însă în Madrid reacția spectatorilor este conformă cu așteptările ridicate ale sopranei, fapt care o determină să semneze un contract pentru stagiunea 1887-1888 cu Teatrul Regal.^[68] Totuși, din cauza cerințelor din ce în ce mai mari ale artistei, publicul se restrânge, iar artista se consideră ofensată și își programează concertul de adio pentru data de 28 februarie 1888, la finele căruia avea să își părăsească țara natală pentru totdeauna

La începutul anilor 1890 Patti pregătește un turneu pentru America de Sud prin intermediul căruia dorea „să ofere publicului dovada fastului de care știa să se înconjoare”. Soprana susține douăzeci și patru de reprezentații, pe parcursul cărora schimbă șaizeci de toalete de o valoare considerabilă și încasează câștiguri de peste trei milioane de franci.^[70] Ulterior călătorește la New York, unde primirea publicului este rece, iar artista este nevoită să își programeze concertul de retragere.^[71] Dezamăgită de aceste insuccese, Patti se retrage la castelul Craig-y-Nos, unde cântă doar în cadrul unor serbări intime.^[72] În 1897 Adelina are apariții la Monte Carlo și Nisa, locuri în care face ultimul debut din cariera sa, apărând în opera „Dolores” de André Pollonnais.^[13] Pe parcursul anului 1898 soțul ei, Ernesto Nicolini, pleacă într-o călătorie în Franța și moare din cauza unei boli de ficat în orășelul de provincie Pau.^[73] Deși inițial refuză să cânte pentru o scurtă perioadă de timp după moartea lui Nicolini, soprana își reia activitatea muzicală, inconștientă fiind de diminuarea calităților sale vocale.^[74] În 1899 Adelina suferă de dureri articulare și de o inflamație a genunchilor, iar cel care avea să o trateze era tânărul medic Olof Rudolf Cederström, angajat al Institutului de gimnastică suedeză de la Londra. Între cei doi se leagă o poveste de dragoste și se căsătoresc pe parcursul aceluiași an.^[75]

Adelina Patti alături de angajații săi (cca. 1904).

Deși detesta călătoriile, Patti susține un nou turneu în America de Nord începând cu finele anului 1903, pentru care primește un onorariu de două milioane de pesete. Seria de concerte a fost un eșec comercial, publicul numind-o pe artistă „o bătrână pe care a părăsit-o vocea”.^[76] Ulterior Adelina avea să cânte în cercuri exclusiviste, numai în Londra sau la castelul său Craig-y-Nos.^[77] În anul 1905 Patti semnează un contract în valoare de 25.000 de pesete cu compania britanică de înregistrări Gramophone și imprimă peste treizeci de opere cu ajutorul gramofonului.^[78] La data de 1 decembrie 1906 soprana susține ultimul său concert din Londra la Royal Albert Hall și părăsește scena în lacrimi și aplauzele publicului.^[78] Ultima apariție publică a interpretei a avut loc în octombrie 1914, când aceasta a cântat „Home Sweet Home” pentru Crucea Roșie, în cadrul unei acțiuni caritabile care avea ca scop strângerea de fonduri pentru soldații răniți în Primul Război Mondial.^[79] Ulterior aceasta s-a retras definitiv de pe scena muzicală, regretând că nu a putut cânta pe aceeași scenă cu tenorul italian Enrico Caruso.^[80] Soprana moare la data de 27 septembrie 1919 în castelul Craig-y-Nos, iar presa din Spania dedică decesului ei știri laconice.^[81] În conformitate cu propriile dorințe, artista care era numită „Prima Donna Assoluta” a fost înmormântată în cimitirul parizian Père-Lachaise lângă bunul său prieten Gioachino Rossini

* 1850: Ion Ciocan (n. 19 februarie, 1850, Mocod, Districtul Grăniceresc Năsăud- d. 6 septembrie 1915, Budapesta) a fost un om politic și de cultură român.

S-a născut în localitatea Mocod, care făcea parte pe atunci din Districtul Grăniceresc Năsăud, în cadrul Graniței Militare Transilvănene. Localitatea se găsește astăzi în județul Bistrița-Năsăud. Tatăl său, Andrei Ciocan, a fost învățător la școala confesională unită din Mocod și diacon bisericesc.

A fost căsătorit cu Amalia, născută Piciu, cu care însă nu a avut copii.

Ion Ciocan s-a stins din viață la Budapesta în anul 1915, la 6 septembrie, răpus fiind de boală - cancer de esofag - cu care s-a luptat până în ultima clipă.

·         1859 – S-a nascut chimistul suedez Svante August Arrhenius, laureat al Premiului Nobel; (d. 2 octombrie 1927). Svante Arrhenius (n. 19 februarie 1859, Vik – d. 2 octombrie 1927, Stockholm) a fost un fizician și chimist suedez, laureat al Premiului Nobel pentru Chimie în anul 1903. A făcut cercetări în domeniul disociației (ionizării) electrolitilor (1887) și în astronomie (teoria cozii cometelor – 1900). Este unul din fondatorii chimiei fizice.

·         1864 - S-a născut Artur Gorovei, poet şi prozator, unul dintre cei mai mari folclorişti români (m.20.03.1951).

·         1865: Sven Heddin, explorator suedez (d. 1952)

·         1869: Arthur Oliver Villiers Russell, politician britanic (d. 1935)

·         1876: Constantin Brâncuși (n. 19 februarie 1876, Hobița, România – d. 16 martie 1957,^[1][2][3] Paris, Franța^[4]) a fost un sculptor român cu contribuții covârșitoare la înnoirea limbajului și viziunii plastice în sculptura contemporană. Constantin Brâncuși a fost ales membru postum al Academiei Române. Francezii și americanii îl desemnează, cel mai adesea, doar prin numele de familie, pe care îl scriu fără semne diacritice, Brancusi, pronunțându-l după regulile de pronunțare ale limbii franceze

Născut la 19 februarie 1876, la Hobița, Gorj, Constantin era al șaselea copil al lui Radu Nicolae Brâncuși (1833-1885) și Maria Brâncuși (1851-1919). Prima clasă primară a făcut-o la Peștișani, apoi a continuat școala la Brădiceni. Copilăria sa a fost marcată de dese plecări de acasă și de ani lungi de ucenicie în ateliere de boiangerie, prăvălii și birturi.

În Craiova, în timp ce lucra ca ucenic, își face cunoscută îndemânarea la lucrul manual prin construirea unei viori din materiale găsite în prăvălie. Găsindu-se că ar fi de cuviință să dezvolte aceste abilități, el s-a înscris cu bursă la Școala de Arte și Meserii din Craiova.

După ce a urmat Școala de Arte și Meserii în Craiova (1894 - 1898) vine la București unde absolvă Școala de bellearte în 1902. În timpul studenției, chiar în primul an, în 1898, lucrarea sa Bustul lui Vitelliusobține „mențiune onorabilă”, Cap al lui Laocoon din 1900 obține medalia de bronz, iar Studiu din 1901 câștigă medalia de argint. Timp de doi ani, între 1900 și 1902, cu ajutorul doctorului Dimitrie Gerota, realizează Ecorșeu, un studiu pentru reprezentarea corpului omenesc, lucrare căreia i se atribuie o medalie de bronz. Precizia detaliilor acestei lucrări face ca Ecorșeul să fie folosit în școlile românești de medicină, după ce s-au făcut câteva copii; Marcel Duchamp a inclus fotografia Ecorșeului în expoziția organizată la sfârșitul anului 1933 la Galeria Brummer din New York City.

Carol Davila - sculptură de Constantin Brâncuși din 1903, expusă din 1912 în curtea Spitalului Militar Central din București

În 1903 primește prima comandă a unui monument public, bustul generalului medic Carol Davila, care a fost instalat la Spitalul Militar din București și reprezintă singurul monument public al lui Brâncuși din București. Acest bust a fost comandat de un consiliu format de fostul său profesor Dimitrie Gerota, pentru a îl ajuta pe Brâncuși să plătească drumul până la Paris. Plata pentru monument a fost împărțită în două tranșe, prima jumătate fiind plătită înainte ca să înceapă lucrul, iar a doua tranșă după ce Brâncuși a terminat bustul. Când a terminat lucrarea, aceasta a fost prezentată în fața consiliului, dar recepția a fost nesatisfăcătoare, diferite persoane din consiliu având opinii contrarii despre caracteristicile fizice ale generalului, spre exemplu cerând micșorarea nasului, și de asemenea păreri diferite în legătură cu poziționarea epoleților. Înfuriat de inabilitatea consiliului de a înțelege sculptura, Brâncuși pleacă din sala de ședințe în mirarea tuturor, fără a primi a doua jumătate a banilor necesari plecării sale spre Franța, decizând sa parcurgă drumul către Paris pe jos.^[8]

Mai târziu Brâncuși a comentat acest incident astfel:

Ar fi fost o muncă ușoară, dar ca de prostituată, care mi-ar fi adus cei câțiva bani cât îmi trebuiau ca să-mi plătesc un bilet de drum de fier până la Paris. Dar ceva care se înnăscuse în mine și pe care simțeam că crește, an de an și de câțiva în rând, a izbucnit năvalnic și nu am mai putut răbda. Am făcut stânga-mprejur, fără nici un salut militar spre marea panică și spaimă a doctorului Gerota, de față... și dus am fost, pomenind de mama lor.^[8]

Drumul din București spre Paris l-a dus mai întâi prin Hobița, unde și-a luat rămas bun de la mama sa. Și-a continuat drumul, oprindu-se în Viena pentru o perioadă, timp în care a lucrat la un atelier ca decorator de mobilier. În Viena a început să viziteze muzee cu opere de artă inaccesibile în România. Aici a făcut cunoștință cu sculpturile egiptene care i-au influențat opera mai târziu în viață.^[8]

Din Viena a plecat în 1904 spre München, dar după șase luni o pornește pe jos prin Bavaria și Elveția și până la Langres, în Franța. În apropriere de Lunéville, după o ploaie torențială în care este prins, Brâncuși capătă o pneumonie infecțioasă și, în stare critică, este primit la un spital de maici. După o perioadă de recuperare gândește că nu mai are puterile și nici timpul necesar pentru a parcurge drumul spre Paris pe jos, astfel că ultima bucată a drumului o parcurge cu trenul.

În 1905 reușește la concursul de admitere la prestigioasa École Nationale Supérieure des Beaux-Arts, unde lucrează în atelierul lui Antonin Mercié până în 1906, când, atingând limita de vârstă, părăsește școala. Refuză să lucreze ca practician în atelierul lui Auguste Rodin, rostind cuvintele devenite celebre: „Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” (La umbra marilor copaci nu crește nimic).

Constantin Brâncuși a expus pentru prima dată la Société Nationale des Beaux-Arts și la Salon d'Automne din Paris în 1906. Creează în 1907 prima versiune a Sărutului, temă pe care o va relua sub diferite forme până în 1940, culminând cu Poarta Sărutului parte a Ansamblului Monumental din Târgu-Jiu. În 1907 închiriază un atelier în Rue de Montparnasse și intră în contact cu avangarda artistică pariziană, împrietenindu-se cu Guillaume Apollinaire, Fernand Léger, Amedeo Modigliani, Marcel Duchamp. A început lucrul la Rugăciune, o comandă pentru un monument funerar ce va fi expusă în Cimitirul „Dumbrava” de la Buzău. În 1909 revine pentru scurt timp în România și participă la „Expoziția oficială de pictură, sculptură și arhitectură”. Juriul Expoziției, prezidat de Spiru Haret acordă premiul II ex aequo lui Brâncuși, Paciurea, Steriadi, Petrașcu, Theodorescu-Sion. Colecționarul de artă Anastase Simu îi cumpără sculptura Somnul iar bustul în ghips al pictorului Nicolae Dărăscu este achiziționat de Ministerul Instrucțiunii Publice.

Poarta Sărutului

Până în 1914, participă cu regularitate la expoziții colective din Paris și București, inaugurând ciclurile Păsări Măiestre, Muza adormită, Domnișoara Pogany.

În 1914, Brâncuși deschide prima expoziție în Statele Unite ale Americii la Photo Secession Gallery din New York City, care provoacă o enormă senzație. Colecționarul american John Quin îi cumpără mai multe sculpturi, asigurându-i o existență materială prielnică creației artistice. În același an, ministrul de interne al României respinge proiectul monumentului lui Spiru Haret comandat cu un an înainte. Brâncuși va păstra lucrarea în atelier și o va intitula Fântâna lui Narcis.

Masa Tăcerii

În 1915, începe să execute primele lucrări în lemn, printre care 2 Cariatide și Fiul risipitor. La Paris, în 1919, apare volumul „La Roumanie en images” cu cinci reproduceri după lucrări ale lui Brâncuși. Un an mai târziu, participă la expoziția grupării „La Section d'Or” în Franța, la expoziția grupării „Arta română” la invitația lui Camil Ressu în România, la „Festivalul Dada”, unde semnează manifestul intitulat Contre Cubisme, contre Dadaiseme. În revista Little Review din New York, apare, în 1921, primul studiu de amploare cu 24 de reproduceri din opera lui Brâncuși, semnat de poetul american Ezra Pound. De altfel, sculptorul avea să realizeze ulterior un celebru portret al acestuia.

Participă la o mișcare de protest contra lui André Breton și în apărarea lui Tristan Tzara. La 30 noiembrie 1924, expune la Prima expoziție internațională a grupării „Contemporanul” din București. Doi ani mai târziu, la Wildenstein Galleries, din New York, se deschide cea de-a doua expoziție personală a sa.

Coloana fără sfârșit

Până în 1940, activitatea creatoare a lui Brâncuși se desfășoară în toată amploarea ei. Operele sale de seamă din ciclul Pasărea în văzduh, ciclul Ovoidului precum și sculpturile în lemn datează din această perioadă. În același timp, Brâncuși participă la cele mai importante expoziții colective de sculptură din Statele Unite ale Americii, Franța, Elveția, Olanda și Anglia.

În atelierul său din Impasse Ronsin, în inima Parisului, Brâncuși și-a creat o lume a lui, cu un cadru și o atmosferă românească. Muzeul Național de Artă Modernă din Paris (Centre Pompidou) are un număr important de lucrări ale lui Brâncuși, lăsate prin testament moștenire României, dar acceptate cu bucurie de Franța, împreună cu tot ce se afla în atelierul său, după refuzul guvernului comunist al României anilor 1950 de a accepta lucrările lui Brâncuși după moartea sculptorului.

În România, în epoca realismului socialist, Brâncuși a fost contestat ca unul din reprezentanții formalismului burghez cosmopolit. Totuși, în decembrie 1956, la Muzeul de Artă al Republicii din București s-a deschis prima expoziție personală Brâncuși din Europa. Abia în 1964 Brâncuși a fost „redescoperit” în România ca un geniu național și, în consecință, ansamblul monumental de la Târgu-Jiu cu Coloana (recunoștinței) fără sfârșit, Masa tăcerii și Poarta sărutului a putut fi amenajat și îngrijit, după ce fusese lăsat în paragină un sfert de veac și fusese foarte aproape de a fi fost dărâmat.

Constantin Brâncuși i-a făcut Statului român oferta de a-i lăsa moșternire 200 de lucrări și atelierul său din Paris, Impasse Ronsin nr. 10. La 7 martie 1951, într-o ședință prezidată de Mihail Sadoveanu, Secțiunea de Știința Limbii, Literatură și Arte a Academiei Republicii Populare Române a luat în discuție această propunere. La ședință au participat George Călinescu, Iorgu Iordan, Camil Petrescu, Alexandru Rosetti, Al. Toma, George Oprescu, Jean Alexandru Steriadi, Victor Eftimiu, Geo Bogza, Alexandru Graur, Ion Jalea, Dumitru S. Panaitescu-Perpessicius și Krikor H. Zambaccian.^[9] Academicienii și intelectualii români au respins oferta lui Brâncuși, considerându-l pe sculptor un reprezentant al burgheziei decadente^[10] și astfel atelierul lui Brâncuși a revenit statului francez

În anul 1957 Brâncuși îl cheamă pe arhiepiscopul Teofil, preot la biserica ortodoxă, se spovedește și se împărtășește, apoi îi mărturisește că moare „cu inima tristă pentru că nu mă pot întoarce în țara mea”.^{[necesită citare]}

La 16 martie 1957 Constantin Brâncuși se stinge din viață la ora 2 dimineața, iar la 19 martie este înmormântat la cimitirul Montparnasse din Paris.

·         1877: Gabrielle Münter, pictor german (d. 1962)

·         1878: Kristofer Uppdal, scriitor norvegian (d. 1961)

·         1879: Luigj Gurakuqi, politician albanez (d. 1925)

·         1884: Maciej Rataj, politician, activist, publicist și președinte polonez (d. 1940)

·         1887: Traian Gheorghiu, academician român (d. 1968)

·         1888: José Eustasio Rivera, scriitor columbian (d. 1928)

·         1889: Gaudentius Orfali, membru al Ordinului Franciscan, teolog catolic palestinian (d. 1926)

·         1893: Sir Cedric Hardwicke, actor britanic (d. 1964)

* 1894: Sabin Manuilă (n. 19 februarie 1894, Sâmbăteni, Arad - d. 20 noiembrie 1964, New York) a fost un medic, demograf și statisticianromân^[1], membru corespondent al Academiei Române.

Sabin Manuilă s-a născut în comuna transilvăneană Sâmbăteni, jud. Arad, în data de 19 februarie 1894. A absolvit Facultatea de Medicină din Budapesta. În data de 1 decembrie 1918, a reprezentat asociația studenților români din capitala maghiară la marea adunare de la Alba Iulia. Colaborator al lui Victor Babeș.^[2] Doctor în medicină al Universității din Cluj, a devenit la doar 44 de ani membru corespondent al Academiei Române, în 1938. Sabin Manuilă a fost întemeietorul Institutului Central de Statistică, șef de secție al Institutului de Igienă și Sănătate Publică, secretar general al Ministerului Sănătății și Ocrotirilor Sociale din România (1936), director al Institutului de Demografie și Recensământ și conducător al Secției de Statistică din cadrul Institutului Social Român.^[2] Personalitate științifică de talie internațională, a fost membru al Institutului Internațional de Sociologie, al Institutului Internațional de Statistică, membru în diferite comitete ale Ligii Națiunilor și vicepreședinte al Societății Regale a Eredității.^[1] În perioada Loviturii de stat din 23 august 1944 era director general al Institutului Central de Statistică. A fost unul din apropiații lui Iuliu Maniu, împărtășind ideile politice ale Partidului Național-Țărănesc. La propunerea acestuia, după lovitura de stat de la 23 august, Sabin Manuilă a fost numit la 13 septembrie 1944 în funcția de subsecretar de Stat pentru reorganizarea Statului, pe lângă Președinția Consiliului de Miniștri.^[3]

În 1948, pe măsură ce comunizarea țării se intensifica, concomitent cu arestarea personalităților vechiului regim, alege calea exilului, stabilindu-se în New York, S.U.A.^[1][4] A colaborat cu Fundația “Iuliu Maniu” și în special cu Comitetul Național Român, pentru a ajuta refugiații din România. În Statele Unite, a lucrat pentru Institutul de Cercetări Alimentare (The Institute for Food Research) al Universității Stanford, contribuind substanțial la studiul intitulat “Economia agricolă a țărilor danubiene: 1935 – 1945. Ulterior, a devenit consilier al Biroului American de Statistică (US Bureau of Census) din Washington. Ca o recunoaștere internațională a activității sale științifice, a devenit membru în Comisia de Populație a Ligii Națiunilor Unite (ulterior Organizația Națiunilor Unite - ONU), membru al Institutului Re­gal Olandez de Statistică de la Haga, consultant al Organizației Mondiale a Sănătății, vicepreședinte al Uniunii Internaționale pentru Studiul populației cu sediul la Berlin.^[1] Sabin Manuilă s-a stins din viață în New York, în data de 20 noiembrie 1964.^[5] În memoria sa, la solicitarea directorului școlii generale din Sâmbăteni, înființate în 1786, în 1 septembrie 2008, școala a fost numită Școala Generală ”Sabin Manuilă” Sâmbăteni.

·         1895: Louis Calhern (născut ca Carl Henry Vogt, la 19 februarie 1895, Brooklyn, New York - d. 12 mai 1956, Tokio, Japonia) a fost un actor american.

·         1896: S-a nascut André Breton, poet francez (d. 1966). André Breton, n. 19 februarie 1896 – Paris, d. 28 septembrie 1966) a fost un poet francez, eseist, editor și critic, șef inițiator și unul dintre fondatorii curentului cultural suprarealism, împreună cu Paul Eluard, Luis Buñuel și Salvador Dalí printre alții. Manifestele suprarealiste ale lui Breton conțin cele mai importante expuneri teoretice ale mișcării.

·         1900: Ranuccio Bianchi Bandinelli, arheolog și istoric al artei italiene (d. 1975)

·         1901 - S-a născut Hans Grundig, pictor şi grafician german antifascist. Experienţa lagărelor de concentrare naziste a fost relatată în romanul autobiografic "Între carnaval şi miercurea cenuşii", tradus în limba română în 1963 (m.11.09.1958).

·         1902: Kay Boyle, scriitor american (d. 1992)

·         1904 - S-a născut filosoful Mircea Vulcănescu (m.28.11.1952).

·         1905: Karen Rasmussen, actriță suedezo-norvegiană (d. 2002)
* 1907: Pierre Paul Ferdinand Mourier de Neergaard (n. 19 februarie 1907, Nyborg, Danemarca – d. 13 noiembrie 1987, Copenhaga, Danemarca) a fost un agronom și esperantist danez.

Paul Neergaard este considerat părintele patologiei seminței, inventând termenul împreună cu Mary Noble în anii 1940.^[1]

Paul Neergard a susținut foarte mult limba internațională Esperanto.^[2] A fost un membru al Akademio de Esperanto (Academiei de Esperanto), și a publicat câteva cărți în această limbă,^[3] în domeniul științelor șilingvisticii.

* 1907: Radu-Emil Mărdărescu (n. 19 februarie 1907, București – d. 10 septembrie 1968, Brașov) a fost un renumit inginer mecanic român, inventator, proiectant și constructor în domeniul automobilului și al aviației, fondator al ingineriei automobilului în România.^[1] El a avut, fără putință de tăgadă, cea mai bogată activitate de proiectare și încercări motoare dintre toate cadrele universitare din țară. 

Radu-Emil Mărdărescu s-a născut la București, provenind dintr-o familie înstărită, de intelectuali cu nume. Astfel, fratele bunicului său era vestitul general Gheorghe Mărdărescu, fost ministru de război în cabinetul Ion I. C. Brătitianu, în timp ce tatăl său, Emil Mărdărescu (1880 – 1935), a fost inginer cu studii de petrol și mine făcute la Freiburg im Breisgau(Germania), profesor universitar, predând cursuri de tehnologia exploatării și procesării petrolului iar, după Primul Război Mondial, devenea proprietar de sonde și terenuri petrolifere.^[1] Mama sa, născută Zoe Cosăceanu, a urmat cursurile Facultății de Filologie din București, studiind, în paralel, pianul, la Conservatorul Belle Arte din București. Ea era sora cunoscutei sculptorițe Margareta Cosăceanu-Lavrillier, cea care a realizat mulajul pentru mâna și masca mortuară a marelui muzician român George Enescu.

Dintr-o primă căsătorie, profesorul Radu-Emil Mărdărescu a avut un fiu, Radu Mărdărescu, iar din a doua căsătorie, cu Steliana Mărdărescu, a avut pe Raluca  Mărdărescu (1953-1980) și pe Vladimir Mărdărescu, cel care i-a continuat, într-un anume fel, activitatea inginerească a tatălui său

A absolvit Liceul Gheorghe Lazăr din București și, cu ocazia susținerii examenului de bacalaureat, îl impresionează pe președintele comisiei, care era chiar matematicianul Gheorghe Țițeica.^[1] Ca urmare, după terminarea liceului, se înscrie la Facultatea de Matematici din Bucuresti, unde leagă o strânsă prietenie cu marele matematician de mai târziu, Grigore Moisil. Concomitent cu facultatea, el și-a satisfăcut stagiului militar la Școala Militară de Geniu, devenind ofițer în rezervă.^[1]

În anul 1928 pleacă, împreună cu fratele său, Vladimir Pascal Mărdărescu, la Dresda, în Germania, pentru a urma cursurile prestigioasei politehnicii de acolo (Dresden Technische Hochschule), în domeniul construcției de automobile și motoare. După anul de verificare a aptitudinilor practice, obligatoriu pentru fiecare student, începe să urmeze cursurile acestei școli. În timpul studenției, Radu Mărdărescu se remarcă la concursurile de atletism și scrimă organizate la Dresda și, tot aici, are ocazia de a colabora cu specialiștii de la Auto-Union, încă de la fondarea acestui amalgam automobilistic, împreună cu care se va ocupa de pregatirea motoarelor pentru curse. Cu această ocazie, fratele său, Vladimir, a obținut chiar și acreditatea ca pilot de curse. Tot în timpul studenției, în anul 1935, este selecționat în echipa germană de explorare a Polului Nord și, după câteva luni de antrenament în condițiile de climă polară, pe insulele din arhipelagul Nordic al Norvegiei, pornește în expediție la Polul Nord, unde va răspunde de aparatura de cercetare a particulelor de mare energie din univers, care provin de la soare. În același an, 1935, încetează din viață tatăl său, Emil Mărdărescu, și este nevoit să întrerupă expediția și să se întoarcă acasă pentru a fi prezent la înmormântarea acestuia.

În 1936 revine în țară, definitiv, și se angajează la IAR - Brașov, (devenită, în 1947, IMS Brașov^[3]). Acolo ocupă, succesiv, următoarele posturi: inginer (1936), șef birou proiecte (1939), șef secție experiențe (1940), șef serviciu încercări motoare (1941), șef serviciu general de studii (1944), director tehnic ^[3] (1947) și inginer șef constructor (1949). ^[1] În 1947, după naționalizare, pe când Radu Mărdărescu era director tehnic la Întreprinderea Metalurgică de Stat Brașov, fratele său, Vladimir Mărdărescu, era directorul general al Întreprinderii Metalurgice de Stat Mărgineanca, o fabrică de armament devenită, mai târziu, Uzina Mecanică Plopeni.^[3]

·         1908: Ana Cartianu, eseistă și traducătoare română (d. 2001)

·         1908 Henrique Foréis Domingues, cântăreț și compozitor brazilian (d. 1980)

·         1908 Iris Meinberg, politician brazilian (d. 1973)

·         1910: Walter Grey Walter, specialist în inteligență artificială (d. 1977)

·         1911: Constantin Avram (n. 19 februarie 1911, Ciumași, Bacău - d. 20 februarie 1987, Timișoara) a fost un inginer român, specialist în beton armat, membru corespondent al Academiei Române.

A urmat Școala de Geniu la București și Versailles, Facultatea de Construcții Civile la Politehnica din București. Între anii 1963-1971 a fost rector al Institutului Politehnic „Traian Vuia” din Timișoara.^[1]

A participat la construirea uzinelor de la Reșița și a complexului de la Văliug.

În 1963 devine membru corespondent al Academiei Române. De asemenea, a fost membru al Comitetului European al Betonului din Paris, iar în 1980 este distins cu Medalia de Argint a Federației Internaționale a Precomprimării.

·         1911:  Merle Oberon, actriță britanică (d. 1979)

·         1912: Stan Kenton, muzician american (d. 1979)

·         1914: Jacques Dufilho, comedian și actor francez (d. 2005)

·         1916: Eddie Arcaro, jocheu american (d. 1997)

·         1917: Carson McCullers, autor american (d. 1967)
* 1918: Walter Biemel (n. 19 februarie 1918, Brașov - d. 6 martie 2015, Aachen) a fost un filozof german originar din România.

În fapt, Walter Biemel s-a născut în 19 februarie 1918, la Belgrad. Într-o convorbire cu Constantin Aslam el a declarat următoarele:^[3]

„Sunt sas din Ardeal, brașovean, cu părinți originari din Sibiu. Cu toate că sunt din Brașov, nu m-am născut la Brașov. M-am născut, asta e un lucru ciudat și, cred, aproape unic, în două locuri. La Belgrad, în 1918, în palatul Topcider. Familia mea locuia aici, pentru că tatăl meu era căpitan de artilerie într-un regiment de rezervă la Belgrad, în primul război. După război, când am revenit în Transilvania, tatăl meu a încercat să obțină un extras de naștere și, pentru că nu știa sârbește, i-au propus să schimbe locul nașterii mele. Și tata a zis Brașov. De fapt, asta e și adevărat. Eu sunt brașovean, am trăit în Brașov cei mai frumoși ani ai mei”.

Născut într-o familie de sași, a urmat liceul în limba germană la colegiul Honterus din Brașov. A studiat apoi la Bucureștifilozofia, psihologia, sociologia, istoria literaturii și istoria artelor unde i-a avut ca profesori pe Ion Petrovici, Tudor Vianu, Mircea Vulcănescu și Constantin Rădulescu-Motru.

Între 1942–1944 a fost (împreună cu Alexandru Dragomir) studentul lui Martin Heidegger la Freiburg i. B., pregătind o lucrare despre conceptul de natură la Novalis, ce n-a putut fi încheiată din cauza împrejurărilor de război.

Între anii 1945–1960 a fost colaborator la arhiva Husserl din Louvain. În 1949 a obținut la Louvain titlul de doctor (cu o teză despre conceptul de lume la Heidegger), iar în 1958, la Köln, titlul de docent. Din 1962 și până în 1976 a lucrat ca profesor universitar titular la catedra de filozofie a Institutului Politehnic din Aachen, iar din 1976 până în 1983, la catedra de filozofie a Academiei de Artă din Düsseldorf.

Este editorul mai multor volume din Husserliana și din ediția completă Heidegger, precum și autorul a numeroase articole, studii și traduceri din domeniul fenomenologiei, al filozofiei artei etc. A tradus în limba franceză, împreună cu A. de Waelhens, scrieri ale lui Martin Heidegger (Despre esența adevărului, Kant și problema metafizicii). Până la decesul său, în 2015, a locuit la Aachen, Germania.

·         1920: Jaan Kross, scriitor eston (d. 2007)

·         1920 Maud Reuterswärd, autor suedez (d. 1980)

·         1920 George Rose, interpret de varieteu britanic (d. 1988)

·         1921: Börje Teijler, istoric suedez (d. 1996)
* 1922: Władysław Bartoszewski (pronunție în poloneză: [vwaˈdɨswaf bartɔˈʃɛfskʲi] ( ascultă)) (n. 19 februarie 1922, Varșovia – d. 24 aprilie 2015, Varșovia) a fost un politician, istoric și publicist polonez, ministru de externe al Poloniei în anul 1995 și între anii 2000-2001

A fost deținut în lagărul național-socialist de concentrare de la Auschwitz-Birkenau. În 1944 a luat parte la revolta din Ghetoul Varșoviei. După război s-a alăturat Partidului Popular Polonez (Polskie Stronnictwo Ludowe, PSL), singurul partid legal de opoziție față de dominația comuniștilor de la putere, orientați spre stalinism în acea vreme.

Din 1946 până în aprilie 1948, respectiv din decembrie 1949 până în august 1954 a fost deținut politic sub regimul comunist.

După 1989 a obținut două mandate de ministru de externe. S-a ocupat intens cu punerea în practică a reconcilierii polono-germane. La sfârșitul vieții a fost consilier al premierei Ewa Kopacz (Platforma Civică) în probleme europene.

La împlinirea vârstei de 90 de ani a fost felicitat de președintele german Joachim Gauck cu cuvintele

„Ca martor ocular, Władysław Bartoszewski a aflat de ce sunt în stare oamenii - atât în bine cât și în rău

·         1924: .David Bronstein, șahist ucrainian

·         1924: Lee Marvin, actor american (d. 1987)

·         1929: Björn Bjelfvenstam, actor suedez

·         1929: Jacques Deray, regizor de film (d. 2003)

·         1930: John Michael Frankenheimer (n. 19 februarie 1930 – d. 6 iulie 2002) a fost un regizor american de film și televiziune cel mai cunoscut pentru realizarea unor filme de acțiune/suspans și drame sociale. A regizat filme ca Birdman of Alcatraz (1962), Candidatul manciurian (1962), Seven Days in May (1964), Trenul (film din 1964) (1964), Seconds (1966), Grand Prix (1966), Filiera franceză II (1975), Black Sunday (1977) sau Ronin (1998).

Frankenheimer a câștigat patru premii consecutive Emmy în anii 1990 pentru filmele de televiziune Against the Wall, The Burning Season, Andersonville și George Wallace, care a primit și un premiu Globul de Aur. Este considerat ca fiind unul dintre ultimii regizori care au insistat să aibă control complet asupra tuturor elementelor de producție, creând stilul său unic la Hollywood.

·         1931: Camillo Ruini, cardinal, vicar al Romei și președinte al CEI

·         1932: Alberto Dines, jurnalist brazilian

·         1932 Gerhard Richter, artist german

·         1933: Gunnel Sporr, actor suedez (d. 1974)

·         1934: Hugo Álvarez, regizor și actor argentiniano-suedez

·         1936 – S-a nascut  Marin Sorescu, poet, dramaturg și eseist, fost ministru al culturii (1995). Marin Sorescu (d. 8 decembrie 1996, București), a fost un scriitor român, membru titular (din 1992) al Academiei Române. Operele lui au fost traduse în mai mult de 20 de țări, totalizând peste 60 de cărți apărute în străinătate. S-a făcut remarcat și prin preocuparea pentru pictură, deschizând numeroase expoziții în țară și în străinătate. Fără a se înscrie într-un partid politic după Revoluția română din 1989, a ocupat funcția de Ministru al Culturii în cadrul cabinetului Nicolae Văcăroiu (25 nov. 1993 – 5 mai 1995).

·         1936 - S-a născut Bob Engemann, cântăreţ american (The Lettermen).
* 1936: Brad Steiger (n. 19 februarie 1936,^[1][2] Fort Dodge[*], SUA – d. 6 mai2018, Mason City[*], SUA) a fost un autor american de lucrări de ficțiune și de non-ficțiune despre paranormal, spiritualitate, OZN-uri, crime reale și biografii.

·         1939: Irina Loghin (supranumită regina muzicii populare,^[2][3][4] n. 19 februarie1939, Gura Vitioarei, județul Prahova) este o renumită interpretă de muzică populară. A fost, pe rând, solistă a ansamblului Ciocârlia, Barbu Lăutaru și Ciprian Porumbescu. Cu o bogată activitate concertistică și cu un număr mare de evidențieri discografice, Irina Loghin a cântat o lungă perioadă de timp și în străinătate.

În octombrie 1998 s-a înscris în Partidul România Mare (PRM).^[5]

În legislatura 2000-2004 a fost deputat ales pe listele PRM iar în legislatura 2004-2008 a fost senator român, ales în județul Giurgiu, pe listele partidului PRM^[6], calitate în care a încercat să ajute artiștii români și bătrânii, dar nu a mai dorit să candideze pentru un al doilea mandat de senator din cauza eșecurilor în acest plan. În legislatura 2004-2008, Irina Loghin a inițiat 74 de propuneri legislative, din care 2 au fost promulgate legi. În legislatura 2000-2004, Irina Loghin a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Federativă a Braziliei și Regatul Suediei iar în legislatura 2004-2008, a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Estonia, Muntenegru și Republica Letonia.

Irina Loghin este căsătorită cu fostul campion la lupte greco-romane Ion Cernea și este mamă a doi copii, Ciprian și Irinuca.

·         1939 - S-a născut Czeslaw Niemen (Wydrzycki), muzician jazz/rock polonez.

·         1939: Alfredo Bryce, scriitor peruvian
* 1939: Patrick Timothy "Pat" Crerand (n. 19 februarie 1939, Glasgow), cunoscut și ca Paddy Crerand, este un fost fotbalist scoțian, care a jucat la cluburile Celtic și Manchester United

·         1940: Saparmurat Ataievici Niiazov (în turkmenă: Saparmyrat Ataýewiç Nyýazow; în rusă: Сапармурат Атаевич Ниязов,^[1] transcris Saparmurat Ataievici Niiazov), supranumit Türkmenbaşy (pronunțat: [türkmenbașî]; „șeful turkmenilor”^[2]; n. 19 februarie 1940, Gypjak, în apropiere de Aşgabat — d. 21 decembrie 2006) a fost, din 1985 până în 2006, șeful statului turkmen.

Considerat ca fiind unul dintre dictatorii cei mai autoritari din lume (cumula posturile de șef al statului, șef al guvernului, comandant suprem al armatei și de președinte al Partidului Democratic din Turkmenistan, singurul partid autorizat să funcționeze), avea și obiceiul să impună țării sale excentricitățile personale.

Saparmurat Ataievici Niiazov s-a născut la 19 februarie 1940 la Gypjak, localitate aflată la câțiva kilometri de Aşgabat, pe atunci capitală a Republicii Sovietice Socialiste Turkmene. A rămas orfan la o vârstă fragedă. După versiunea oficială, tatăl său a murit în luptă cu germanii, în al Doilea Război Mondial; restul familiei a murit în cursul violentului cutremur de pământ din 1948 care a devastat Aşgabatul. A fost crescut într-un orfelinat sovietic, iar apoi a fost luat spre creștere de către o rudă îndepărtată.

În anul 1962 a intrat în Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, în sânul căruia a fost rapid promovat, devenind în 1985 șeful Partidului Comunist al RSS Turkmene.

Fiind un oponent al lui Gorbaciov, întrucât relaxarea pe care acesta o promova prin perestroika reprezenta un pericol pentru propria sa putere, Niiazov a susținut fără rezerve puciul din august 1991 de la Moscova, îndreptat împotriva lui Mihail Sergheevici Gorbaciov. Dar, ca urmare a înfrângerii loviturii de stat, Niiazov a grăbit procesul de separare al Turkmenistanului de Uniunea Sovietică, aflată în dezintegrare accelerată. Acest proces i-a permis lui Saparmurat Niiazov să rămână la putere și să nu se supună procesului de democratizare produs în alte țări ex-sovietice. La 27 octombrie 1991, Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Turkmene a declarat Turkmenistanul independent, iar Partidul Comunist al RSS Turkmene a fost transformat în Partidul Democratic din Turkmenistan, care a rămas unicul partid permis de lege. Uniunea Sovietică a încetat să mai existe la 31 decembrie 1991. La 21 iunie 1992, candidatul unic Niiazov a fost ales președinte, devenind astfel primul președinte turkmen.

La 22 octombrie 1993 și-a luat oficial supranumele de Türkmenbaşy (termenii de adresare erau „Excelența Sa Saparmurat Türkmenbaşy”), adică „Șeful turkmenilor”, după modelul luat de la Mustafa Kemal Atatürk. La 29 decembrie 1999 a fost proclamat președinte pe viață de către corpul legislativ fantoșă al țării, Majlis, decizie confirmată în 2002 de către Consiliul Poporului.

A murit la data de 21 decembrie 2006 ca urmare a unui stop cardiac. Surse ale opoziției nu sunt sigure de data exactă a morții sale. Guvernul turkmen și Consiliul de Securitate al țării au anunțat, într-un comunicat comun, că vice-prim-ministrul Gurbangulî Berdîmuhamedov a fost numit președinte ad interim, deși acest rol i-ar fi revenit președintelui Parlamentului, Övezgeldî Ataiev. Potrivit constituției Turkmenistanului, alegerea președintelui trebuie să aibă loc în termen de două luni după numirea președintelui interimar.

·         1940 - S-a născut Smokey (William) Robinson, cântăreţ şi compozitor american (Smokey Robinson & The Miracles).

·         1940 Mircea Radu Iacoban (n. 19 februarie 1940, Iași) este un dramaturg, prozator, scenarist român.

Mama sa, Maria Iacoban, era învățătoare și scria poezie pe care o publica în revistele vremii, printre care și „Iașul literar”. Tatăl său, Alexandru Iacoban, era jurist dar și artist plastic amator care a avut expoziții de pictură în orașele Moldovei.^[1]

A absolvit liceul la Suceava, după care, în 1962, Facultatea de Filologie a Universității "Al. I. Cuza" din Iași.^[2]

• Între 1961-1966 a lucrat la Studioul Radio din Iași, întâi crainic și apoi și redactor.
• În perioada 1966-1970 a fost secretar general de redacție la revista Cronica.
• În 1969 a fost numit director al Editurii "Junimea", din Iași, iar în perioada 1979-1990 a avut funcția de director al Teatrului Național "Vasile Alecsandri" din Iași.
• În perioada 23 noiembrie 1979-22 decembrie 1989 a fost membru supleant al CC al PCR.
• A fost și secretar al Asociației scriitorilor din Iași între anii 1971-1989.
• După 1990, a fost o perioadă corespondent de front la Chișinău, ca trimis al ziarului bucureștean „Românul”, pentru a scrie despre conflictul din Transnistria

·         1941: David Gross, fizician american, laureat al Premiului Nobel

·         1941 Carlos Roqué Alsina, compozitor argentinian

·         1942: Paul Krause, rugbist american

·         1943 - S-a născut Lou Christie (Lugee Alfredo Giovanni Sacco), cântăreţ american.

·         1943 - S-a născut Timothy Hunt, fizician britanic, laureat, alături de Paul Nurse şi Lee Hartwell, al Premiului Nobel pentru Medicină în anul 2001, pentru descoperirile făcute în domeniul funcţionării creierului şi a sistemului nervos.
* 1944: Gianfranco de Turris (n. 19 februarie 1944, Roma) este un jurnalist și scriitor italian de science-fiction.

·         1945: Jeanette Gentele, actriță copilă suedeză, jurnalistă și critică de film

·         1945 Lars Hansson, actor suedez

·         1945 Michael Nader, actor american

·         1946: Karen Silkwood, activistă americană (d. 1974)

·         1948: Pim Fortuyn, politician olandez (d. 2002)

·         1948 - S-a născut Mark Andes, basist şi vocalist american (Spirit, Jo Jo Gunne, Fireball, Heart).
* 1948: John William Minton (19 februarie 1948 - 20 martie 1995)^[1] a fost un luptător profesionist și actor american care s-a născut și a crescut în Butler, Pennsylvania. A fost cunoscut prin numele de ring, Big John Studd

·         1949: Dan Bunten, creator american de software (d. 1998)

·         1949 - S-a născut Eddie Hardin, clăpar, vocalist şi compozitor britanic (Spencer Davis Group).

·         1949 - S-a născut Tony Iommi, chitarist britanic (Black Sabbath).

·         1950: Liviu Ioan Stoiciu, scriitor român

·         1950 - S-a născut Francis Buchholz, basist german (Scorpions).

·         1950 - S-a născut Andy Powell, chitarist şi compozitor britanic (Wishbone Ash).

·         1951: Stephen Nichols, actor american

·         1951 Tahir-ul-Qadri, învățat și lider islamic

* 1951: Maria Ploae (n. 19 februarie 1951, Dealu Perjului, comuna Oncești, județul Bacău) este o actriță română de teatru și film.

Maria Ploae a absolvit IATC în 1975, la clasa profesorilor Octavian Cotescu și Ovidiu Schumacher. A fost colegă de grupă cu Dan Condurache și Horațiu Mălăele, respectiv de generație cu Vlad Rădescu, Radu Gheorghe, Ion Chelaru, Mircea Constantinescu, Șerban Cellea.

Este căsătorită cu regizorul de film Nicolae Mărgineanu.^[1] Fata lor, Ana, a devenit o apreciată regizoare de teatru, iar băiatul lor, Petru, compozitor de muzică de teatru și film.

Actrița Maria Ploae a fost decorată la 13 decembrie 2002 cu Ordinul național Pentru Merit în grad de Cavaler, alături de alți actori, „pentru devotamentul și harul artistic puse în slujba teatrului romanesc, cu prilejul împlinirii unui veac și jumătate de existență a Teatrului Național din București”

Filmografie:

• Frații Jderi (1974) - țărancă
• Un bulgăre de humă (1974) - Veronica Micle
• Un comisar acuză (1974)
• Toamna bobocilor (1975) - profesoara Mariella
• Pălăria florentină (TV) (1976)
• Gorj, straveche tara noua (1976)
• Pintea (1976) - Iza
• Mânia (1977)
• Vooruzhyon i ochen opasen (1977) - Dolores Damfi
• Dincolo de pod (1976) - Sida, fiica Marei
• Drumuri în cumpănă (1979)
• Dumbrava minunată (1980)
• La răscrucea marilor furtuni (1980) - Maria Rosetti
• Ștefan Luchian (1981)
• Așteptând un tren (1982)
• Întoarcerea din iad (1983) - Veronica
• Promisiuni (1985)
• Cuibul de viespi (1987) - Margareta "Margot" Aldea, fiica Anetei Duduleanu
• Desene pe asfalt (1989)
• Campioana (1990)
• Undeva în Est (1991) - Stanca
• Predchuvstviye (1992)
• Ochii care nu se văd (1994) - Mara
• Vox Maris (1995)
• Șarpele (1996) (TV) - vocea Dorinei
• Faimosul Paparazzo (1999)
• Fii cu ochii pe fericire (1999)
• Binecuvântată fii, închisoare (2002) - Nicoleta Bruteanu
• Inocență furată (2006) - Angela
• Dragoste de mamă (2006) - Doina
• Logodnicii din America (2007) - Sanda
• Doctori de mame (2008) - Letitia Zaharescu
• The Princess and the Frog aka Prințesa și Broscoiul (2010) - Eudora (voce)
• O luna in Thailanda (2012) - Elena
• Pop-Up (2015) - Nina

·         1951 - S-a născut Alan Merrill, vocalist şi basist britanic (Arrows).
* 1951: Vladimir Iurievici Antiufeev (în rusă Владимир Юрьевич Антюфеев), cunoscut și ca Vladimir Gheorghievici Alexandrov sau Vadim Gheorghievici Șevțov (în rusă Вадим Шевцов) (n. 19 februarie 1951, orașul Novosibirsk, Rusia) este un general rus din Transnistria, care îndeplinește funcția de vice-prim ministru al auto-proclamatei Republici Populare Donețk, fiind înainte de aceasta ministru al securității statului al autoproclamatei Republici Moldovenești Nistrene (din anul 1991).

El este cetățean al Transnistriei de origine rusă.^[1] Ministerul Securității Statului din Transnistria (MGB, prescurtare pentru Ministerstvo Gosudrstvennoi Bezopasnosti) are ca atribuții activitatea de informații și contrainformații.

În iulie 2014 a devenit vicepremier al „Republicii Populare Donețk" (RPD), fiind responsabil pentru organele de forță din această regiune.

* 1951: Vasile Marinca (n. 19 februarie 1951, Săliște, Maramureș^[1]) este un academician român, matematician, membru corespondent (din 2015) al Academiei Române.^[2]

A absolvit în 1974 Facultatea de Matematică a Universității de Vest din Timișoara.^[1]

Asistent (1978–1990), lector (1990–1996) și profesor (din 1996) la Universitatea Politehnica Timișoara, Facultatea de Mecanică.^[1]

A elaborat metode de calcul ale ecuațiilor diferențiale neliniare.^[1]Aplicațiile vizează vibrațiile mecanice, mecanica fluidelor, termotehnica și orice alte domenii în care apar ecuații diferențiale. Lucrarea sa de bază este Nonlinear dynamical systems in engineering: some approximate approaches

·         1952: Petru Lakatos, politician român

·         1952 Ryū Murakami (村上龍 Murakami Ryū^?) (n. 19 februarie 1952, Sasebo, prefectura Nagasaki, Japonia) este un scriitor și regizor japonez.

La douăzeci de ani a intrat la Facultatea de Artă Musashino. A publicat peste douăzeci de cărți, printre care Copii de aruncat (1980), care a câștigat premiul Noma, 69 (1987), Topaz (1988), Cinemateca lui Ryu Murakami (1995), Audiția (1997), În supa miso (1998, distins cu Premiul Yomiuri).

Murakami este și un regizor apreciat, printre filmele sale numărându-se Albastru nemărginit, aproape transparent și Tokyo Decadence. Ecranizarea romanului Audiția, în regia lui Takashi Miike, s-a bucurat de mare succes la festivalurile de film din Europa și America.

·         1952 Amy Tan, romancieră americană
* 1952: Danilo Türk ([tyrk]; n. 19 februarie 1952,^[1] Maribor, Slovenia^[2]) este un politician și avocat sloven, fost Președinte al Sloveniei între decembrie 2007 și decembrie 2012.

·         1953: Massimo Troisi, actor italian (d. 1994)
* 1953: Cristina Elisabet Fernández de Kirchner (pronunție în spaniolă: /kɾisˈtina eˈlisaβet ferˈnandes ðe ˈkiɾʃneɾ/; n. 19 februarie 1953) este un politicianși jurist argentinian, fostul președinte al Argentinei. Ea este soția fostului președinte al Argentinei, Néstor Kirchner, fiind prima femeie care în urma alegerilor își succede soțul la președinție și a doua care exercită această funcție, după Isabel Perón, dar care fiind vicepreședinte, l-a succedat fără alegeri pe soțul decedat.
Cristina Elisabet Kirchner s-a născut în La Plata, provincia Buenos Aires, având origini spaniole și germane. A studiat dreptul la Universitatea din La Plata.
În octombrie 2007, Cristina Kirchner câștigă alegerile prezidențiale cu peste 45% din opțiunile electoratului și este realeasă în octombrie 2011 cu 53,96%, acesta fiind cel mai mare scor de la reinstaurarea democrației în Argentina.

·         1954: Sócrates Brasileiro Sampaio de Souza Vieira de Oliveira, (n. 19 februarie1954, d. 4 decembrie 2011), mai bine cunoscut ca Sócrates, a fost un fotbalist brazilian. A fost considerat unul dintre cei mai buni mijlocași din istoria fotbalului

·         1955 - S-a născut actriţa americană Margaux Hemingway, fiica celebrului scriitor Ernest Hemingway.

·         1955: Jeff Warren "Jeff" Daniels (n. 19 februarie 1955) este un actor, muzician și autor dramatic american. Acesta s-a născut în Athens, Georgia și a crescut în Chelsea, Michigan. Daniels frecventa Universitatea Michigan unde participa în programul lor de teatru, înainte să se mute la New York. Prima sa performanță in New York a fost în "The Shortchanged Review"(1979).

·         1956 - S-a născut Dave Wakeling, vocalist, chitarist şi compozitor britanic (The Beat, General Public).

·         1956: Roderick MacKinnon, biolog american, laureat al Premiului Nobel

·         1957 - S-a născut Falco (Johan Holzel), vocalist şi compozitor austriac.

·         1957: Raymond Andrew "Ray" Winstone^[1] (născut la 19 februarie 1957) este un actor englez de film și de televiziune. Este cel mai cunoscut pentru rolurile sale de "tip dur", începând cu rolul lui Carlin din filmul Scum (1979) și al lui Will Scarlet din serialul de televiziune Robin of Sherwood. El a ajuns, de asemenea, foarte cunoscut ca actor de voce, implicându-se recent în producția de filme. A apărut în filme precum Cold Mountain, Nil By Mouth, King Arthur, The Proposition, The Departed, Beowulf, Indiana Jones and the Kingdom of the Crystal Skull sau Edge of Darkness. Winstone interpretează rolul regelui Tubal-cain în filmul Noedin 2014.

·         1960:  Prințul Andrew, Duce de York (Andrew Albert Christian Edward; n. 19 februarie 1960), este al doilea fiu și al treilea copil al reginei Elisabeta a II-a și al Prințului Filip, Duce de Edinburgh. În momentul nașterii sale era al doilea în ordinea succesiunii la tronul britanic, în prezent aflându-se pe locul al șaptelea.

Prințul Andrew s-a născut la Palatul Buckingham la 19 februarie 1960. Este al treilea copil și al doilea fiu al reginei Elisabeta a II-a a Regatului Unit și al Prințului Filip, Duce de Edinburgh. Botezat la 8 aprilie 1960 de arhiepiscopul de Canterbury, Geoffrey Fisher, nașii prințului sunt: Ducele de Gloucester (unchiul mamei sale); Prințesa Alexandra de Kent(verișoara mamei sale); contele de Euston; lordul Elphinstone și Mrs Harold Phillips;^[1] a fost numit după bunicul patern, Prințul Andrew al Greciei și Danemarcei.

Prințul Andrew a fost primul copil născut de un monarh britanic în funcție de la nașterea în 1857 a copilului cel mic al reginei Victoria, Prințesa Beatrice.

Ca și în cazul celorlalți frați mai mari, s-a numit o guvernantă care să aibă grijă de prinț și care să fie responsabilă pentru educația lui primară. Prințul Andrew a fost trimis la Heatherdown Preparatory School în septembrie 1973, Gordonstoun, în nordul Scoției. În timp ce era aici, Prințul Andrew a petrecut șase luni participând la un program de schimb la Lakefield College School, Lakefield, Ontario și a absolvit doi ani mai târziu cu nivel avansat la engleză, istorie, economie și științe politice. Pentru studii superioare, prințul a ales să intre la Britannia Royal Naval College, Dartmouth.

·         1962: Hana Mandlikova, jucătoare cehă de tenis
* 1962: Emídio Silva Falcão Brasileiro (n. 19 februarie 1962, Irará) este un scriitor și jurist brazilian.
Fiu al lui João Falcão de Albuquerque Brasileiro și al Jenuci Silva Falcão Brasileiro. În 1978 se stabilește în Salvador da Bahia. În 1986 se stabilește în Goiânia. Brasileiro începe să-și publice cele lucrări în 1988. Devine un autor brazilian respectat, scriind o serie de articole în ziare și reviste. A studiat Legea în Goiânia. Este, de asemenea, un profesor universitar. Un doctorat în Drept, autor al Teoriei de Justiție Quantum.^[1]Brasileiro este un membru al Academiei de Litere Goianiense. El este autorul de manuale și spiritism

·         1963: Seal, cântăreț britanic
* 1963: Steluța-Gustica Cătăniciu (n. 19 februarie 1963) este un deputatromân, ales în 2012 din partea Partidului Național Liberal.

·         1964: Dmitri Lipskerov, scriitor rus

·         1965: Hasse Carlsson, cântăreț suedez

·         1965 Michael Westphal, tenisman german

·         1966 - S-a născut Cindy Crawford, fotomodel, actriţă, moderatoare a unor show-uri televizate.

·         1966: Justine Bateman, actriță americană

·         1966 Paul Haarhuis, tenisman olandez

·         1967 Niclas Kindvall, fotbalist suedez

·         1967 Sven Erik Kristiansen, solist vocal norvegian
* 1967: Benicio Monserrate Rafael del Toro Sánchez (n. 19 februarie 1967, Santurce, Puerto Rico), cunoscut mai mult ca Benicio del Toro, este un actor american. A câștigat Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar în anul 2001.
* 1968: Paulo Sérgio Bento Brito, cunoscut ca Paulo Sérgio (n. 19 februarie 1968), este un fost fotbalist portughez acum antrenor.

·         1969: Burton C. Bell, vocalist american (Fear Factory)
* 1974: Daniel Cristea-Enache (n. 19 februarie 1974, București) este un autor, eseist, critic literar și istoric literar român contemporan. Este conferențiar universitar la Catedra de Istoria Literaturii Române a Universității din București.

Este fiul adoptiv al criticului Valeriu Cristea.

A absolvit în 1996 Facultatea de Litere a Universității București, ca șef de promoție. În 1997 a absolvit Masteratul de Literatură Modernă și Contemporană la Facultatea de Litere din București. Din 2005 devine doctor în Filologie (summa cum laude) al acestei universități, cu o teza despre Ion D. Sîrbu.

A fost corector la Contemporanul–Ideea europeană (1994-1996), apoi redactor la Caiete critice (1996-1999), asistent de cercetare la Institutul de Istorie și Teorie Literară G. Călinescu (1997-2002), asistent la Catedra de Literatură română a Facultății de Litere, Universitatea din București (din 2000), secretar general de redacție la Editura Fundației Culturale Române (din 1999), ulterior director la Editura Institutului Cultural Român și redactor asociat la Adevărul literar și artistic(2003-2005), director de imagine la Grupul Editorial Corint (2005-2007).

În prezent, este conferențiar universitar, consilier editorial la Editura Polirom și cronicar literar la revista Observator cultural.

A ținut săptămânal cronica literară în Adevărul literar și artistic (1997-2005), apoi în România literară (2005-2009).

Colaborări (cu cronici, studii, eseuri, interviuri, texte publicistice) la Ziarul de duminică, Cultura, Suplimentul de cultură, Idei în dialog, Bucureștiul cultural, 22, Ramuri, Caiete critice, în ziarele Evenimentul zilei, Gândul educațional, Adevărul, precum și pe portalul LiterNet. Are o rubrică la Radio România Cultural. Moderator al emisiunii Literatura de azi la TVR Cultural.

A contribuit la realizarea unor dicționare de specialitate precum Dicționarul esențial al scriitorilor români și Dicționarul scriitorilor români, IV(coordonatori: Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu; 2001, 2002), Literatura română. Dicționar de opere (coordonator: Mircea Anghelescu; 2003), Dicționarul general al literaturii române (coordonator: Eugen Simion; 2004-2006).

A fost coordonator al colecției Scriitori români la Editura Corint. A fost coordonator al colecției Opere la Editura Polirom.

·         1977: Ola Salo, artist, cântăreț și compozitor suedez

·         1977:  Gianluca Zambrotta (n. 19 februarie 1977, Como, Italia) este un fost fotbalist italian, care a jucat ultima data pe post de fundaș, pentru clubul italian A.C. Milan.
* 1979: Steven Emil "Steve" Cherundolo (n. 19 februarie 1979 în Rockford, Illinois)^[1] este un fost fotbalist american
* 1981: Mary Beth Patterson, cunoscută sub numele de scenă Beth Ditto (n. 19 februarie 1981, Searcy, Arkansas),^[1] este o componistă și cântăreață americană, renumită prin cooperarea cu trupa muzicală de indie rocknumită Gossip

·         1982: Camelia Alina Potec (n. 19 februarie 1982, Brăila) este o înotătoare româncă care a câștigat medalia de aur la 200 m liber la Olimpiada de la Atena. În decursul celor 20 de ani de activitate sportivă a cucerit peste 200 titluri naționale și a realizat multiple recorduri. Pe 31 octombrie 2013 a devenit președinte al Federației Române de Natație și Pentatlon Modern (FRNPM), fiind cel mai tânăr președinte de federație din România

·         1982: Vitas, cântăreț, compozitor, poet, dansator, actor rus
* 1982: Yssouf Koné (n. 19 februarie 1982) este un fotbalist născut în Coasta de Fildeș, care joacă pentru naționala de fotbal din Burkina Faso și este legitimat la clubul Vålerenga Fotball.
* 1983: Răzvan Vasile Cociș (n. 19 februarie 1983,^[1] Cluj-Napoca, RS România) este un fotbalist român retras din activitate.
* 1983: Daigo Kobayashi (n. 19 februarie 1983) este un fotbalist japonez.
* 1983: Mihai Mircea Neșu (n. 19 februarie 1983, Oradea, România), jucător de fotbal din România, care a evoluat în cariera sa pentru cluburile Steaua București și FC Utrecht. A jucat pe postul de fundaș stânga și uneori extremă stânga. Cu Steaua, Neșu a jucat 86 de meciuri în Liga I, în care a marcat un gol. Pe 29 martie 2006 a primit Medalia „Meritul Sportiv” clasa a II-a cu o baretă din partea președintelui României de atunci, Traian Băsescu, pentru că a făcut parte din lotul echipei FC Steaua București care obținuse până la acea dată calificarea în sferturile Cupei UEFA 2005-2006.^[1] În 2008 s-a transferat la echipa olandeză FC Utrecht unde a jucat titular în toate meciurile din tur din primul sezon și a primit distincția de „cel mai bun fundaș stânga din Eredivisie” în fața unor nume precum Giovanni van Bronckhorst, Sebastian Pocognoli sau Urby Emanuelson. A acumulat opt selecții în echipa națională a țării sale.

Cariera lui Neșu a luat sfârșit pe 10 mai 2011, când s-a accidentat grav la un antrenament al echipei sale, FC Utrecht. În urma coliziunii cu un coleg de echipă, Alje Schut, Neșu a căzut la pământ, incapabil să miște de la gât în jos. Transportat de urgență la spital, Neșu a fost diagnosticat cu fractură de vertebră cervicală și a fost operat imediat. În următoarele luni, Neșu a reînceput să vorbească, apoi a început recuperarea medicală și și-a recâștigat parțial controlul asupra brațului drept. Pe 18 ianuarie 2012, a susținut prima sa conferință de presă de după accident, când a anunțat că va înființa o fundație care să ajute copiii români cu dizabilități.^[2] Din 8 februarie 2012 el a început să își miște și mâna stângă. Începând cu luna mai a aceluiași an, a plecat în Statele Unite ale Americii la o clinică de fizioterapie din statul California, unde recuperarea sa a continuat, el reușind să recapete din ce în ce mai mult control asupra ambelor mâini.

* 1983: Mihăiță Pleșan (n. 19 februarie 1983, Moldova Nouă, România) este un fotbalist român retras din activitate.

* 1986: Sebastián Rakan Dubarbier (n. 19 februarie 1986, La Plata, Argentina) este un jucǎtor argentinian de fotbal care evoluează pentru Estudiantes.
* 1986: Marta Vieira da Silva (n. 19 februarie 1986 în Dois Riachos, Alagoas), cunoscută simplu ca Marta, este o jucătoare braziliană de fotbal, care evoluează la clubul Tyresö FF în Damallsvenskan. Ea joacă și pentru Brazilia.
* 1988: Jacob Seth Morrison (n. 19 februarie 1988) este un muzician american, chitarist al fomației christian rock Skillet. El s-a alăturat formației în aprilie 2011.
* 1990: Kehinde Abdul Feyi Fatai (n. 19 februarie 1990)^[1] este un fotbalist nigerian.
* 1991: Constantin Mandrîcenco (în rusă Константин Николаевич Мандриченко, transliterat: Konstantin Nikolaevici Mandrîcenko; n. 19 februarie 1991) este un fotbalist de origine ucraineană din Republica Moldova, care evoluează pe postul de mijlocaș la clubul Dinamo-Auto Tiraspol în Divizia Națională.
* 1993: Victoria Dawn Justice (n. 19 februarie 1993)^[1] este o actriță, cântăreață și compozitoare americană. A debutat ca actriță la vârsta de 10 ani și de atunci a apărut în mai multe filme și seriale de televiziune printre care Zoey 101 și Victorious. În sitcomul Victorious a interpretat rolul principal în 4 sezoane, 2009 - 2013. A avut roluri secundare în filme precum Unknown sau The Garden. A apărut în mai multe seriale produse de Nickelodeon: True Jackson, VP, The Troop, The Penguins of Madagascar și iCarly.

Pe lângă actorie, Justice este implicată activ și în cariera sa muzicală. A debutat în 2009, când a interpretat mai multe melodii de pe coloana sonoră a filmului Spectacular!, produs de Nickelodeon. A continuat cu coloana sonoră a serialului Victorious, de asemenea produs de Nickelodeon. Victoria Justice a anunțat că lucrează la albumul său de debut. Cel mai probabil acesta va fi lansat în 2015.

Victoria Justice s-a născut pe 19 februarie 1993 în Hollywood, Florida. Părinții ei sunt Serene și Zack Justice ^[2]. Are o soră mai mică, Madison ^[3]. Justice a arătat interes pentru actorie încă de la vârsta de opt ani, după ce a văzut o reclamă pentru copii. Ea și familia ei s-au mutat în California, Hollywood în 2003. „Victoria Justice Biography”. BuddyTV. Accesat în 24 aprilie 2013.</ref>. În 2005 a participat la un casting în urma căruia a fost acceptată în programul de teatru muzical al "Los Angeles' Millikan Performing Arts Academy" ^[4]. Justice a făcut reclame pentru companii precum Ralph Lauren, Gap și Guess. A apărut și în reclame naționale pentru Mervyn's, Peanut Butter Toast Crunch and Ovaltine^[5].

* 1993: Mauro Emanuel Icardi Rivero (n. 19 februarie 1993, Rosario, Santa Fe), este un fotbalist argentinian, joacă ca atacant și actuala lui echipă este Inter Milano

* 1994: Laura Oprea (n. 19 februarie 1994, Nisiporești, jud. Neamț) este o canotoare română medaliată cu bronz la Jocurile Olimpice de vară din 2016 în proba de 8+1, legitimată în prezent la CSA Steaua București.

* 2000: Chisaki Morito (n. 19 februarie 2000, Prefectura Tochigi, Japonia) este o cântăreață de muzică pop și un idol japonez, membra a trupelor Country Musume și Morning Musume. A fost membra al grupului local CoCoRo Gakuen între anii 2011 și 2014.

Decese

·         1123 – A decedat sotia imparatului bizantin Alexios I Comnenul, Irina Doukainasau Ducaena (n.cca. 1066 – 19 februarie 1123 sau 1133). A fost mama împăratului IOan al II-lea Comnenul și al  Annei Comnena, autoarea lucrarii istorice “Alexiada”.

·         1605: Orazio Vecchi, compozitor italian (n. 1550)

·         1837: Karl Georg Büchner (n. 17 octombrie 1813, Goddelau[*], Germania — d. 19 februarie 1837, Zürich) a fost un scriitor romantic german. Fratele său a fost fizicianul Ludwig Büchner.
* 1841: Prințesa Augusta a Prusiei (germană Auguste Christine Friederike, Prinzessen von Preußen) (1 mai 1780 - 19 februarie 1841) a fost electoare de Hesse și gazda unor saloane literare. A fost a treia fiică și al cincilea copil a regelui Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei și a reginei Frederica Louisa de Hesse-Darmstadt. A fost prima soție a lui Wilhelm al II-lea, Elector de Hesse.

Prințesa Augusta a Prusiei

Căsătoria Augustei a fost un aranjament politic iar mariajul nu a fost fericit. Adesea Augusta și Wilhelm au intrat în conflict unul cu celălalt, lucru care duce al confruntări agresive. În 1806, Hesse a fost ocupată de Franța. Augusta era la Berlin cu copii în acel moment, și, când armata lui Napoleons-a îndreptat spre Berlin, ea a rămas în capitală deoarece era însărcinată.^[1]

Napoleon a pus paznici în jurul casei ei și a dat ordine ca ea să nu fie perturbată. Cu Hesse și Prusia ocupate și familia în exil, Augusta a rămas fără bani și după naștere ea a cerut o întâlnire cu Napoleon. Augusta s-a înfățișat înaintea lui Napoleon cu noul ei născut în brațe și cu un alt copil de mână și i-a cerut o indemnizație, pe care el i-a acordat-o.^[2]

După nașterea ultimului ei copil în 1806, relația cu Wilhelm s-a terminat, deși ei au rămas căsătoriți, iar din 1815 s-au separat și au semnat un acord secret de separare. Augusta a locuit la palatul Schoenfeld, unde au devenit celebre saloanele ei literare; printre invitați erau Ludwig Hassenpflug, Joseph von Radowitz și frații Grimm. Wilhelm a locuit în diferite reședințe împreună cu Emilie von Reichenbach-Lessonitz.

Salonul ei literar s-a terminat în 1823 iar în perioada 1826-1831 ea a locuit la Haag, Koblenz, Bonn și Fulda. Augusta a fost privită ca un pictor plin de maiestrie.

* 1878: Charles-François Daubigny (n. 15 februarie 1817Paris, Franța^[1] – d. 19 februarie 1878,Paris, Franța^[6]) a fost unul dintre pictorii de la Școala de la Barbizon, și este considerat un important precursor al impresionismului.

·         1887 – A decedat scriitorul olandez Multatuli. Multatuli, termen latin care înseamnă „am îndurat multe,” este pseudonimul lui Eduard Douwes Dekker (n. 2 martie 1820). Este autorul romanului Max Havelaar în Indiile Olandeze, în care satirizează abuzurile administrației coloniale olandeze din Indonezia, roman bazat pe propria experiență.

·         1897: Karl Weierstrass, matematician german, unul dintre fondatorii teoriei funcțiilor analitice de variabilă complexă (n. 1815)

·         1916: Ernst Mach, fizician și filozof austriac (n. 1838)

·         1937: Horacio Quiroga, scriitor uruguayan (n. 1878)

·         1939: A murit Ion Costache Frimu, militant socialist și fruntaș al Partidului Social-Democrat.  (n. 1871).  Ion Costache Frimu (n. 4/16 octombrie 1871, comuna Bârzești, județul Vaslui; d. 19 februarie 1919, Închisoarea Văcărești), militant socialist și fruntaș al Partidului Social-Democrat, care a murit în urma bătăilor suferite în închisoare, ca urmare a participării sale la manifestațiile muncitorilor tipografi din decembrie 1918.

·         1951 - A murit André Gide, romancier, dramaturg, critic literar şi memorialist francez. A fost distins cu Premiul Nobel pentru Literatura în anul 1947 ("Pivniţele Vaticanului", "Falsificatorii de bani") (n.22.11.1869). André (Paul Guillame) Gide (n. 22 noiembrie 1869, Paris – d. 19 februarie 1951, Paris) a fost un scriitor, umanist și eseist francez. A murit la casa sa din Paris, la vârsta de 81 de ani, ca urmare a unei congestii pulmonare. Printre lucrarile sale renumite se numara :Le Traité du Narcisse (Tratatul lui Narcis) (1891) , La Tentative amoureuse (Tentativa amoroasă) (1893) Les Nourritures terrestres (Fructele pământului) (1897) , Le Retour de l’enfant prodigue (Întoarcerea fiului risipitor) (1907) , Les Nouvelles Nourritures (Noile fructe ale pământului) (1935) .A primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1947.

·         1951 - A murit Henric Sanielevici, critic literar, estetician ("Încercări critice", "Cercetări critice şi filosofice", "Noi studii critice") (n.21.09.1875).

·         1952: Knut Hamsun, scriitor, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1920) (n. 1859)

* 1968: Eugen I. Angelescu (n. 4 ianuarie 1896, la Râmnicu Vâlcea - d. 19 februarie 1968, la București) a fost un chimist român, membru titular al Academiei Române (din 1963).
Fost student în chimie la Sorbona^[2]. Profesor de chimie organică la București. A făcut cercetări în domeniul chimiei coloidale, al solubilității selective a unor substanțe organice și în domeniul cineticiichimice. A desfășurat o largă muncă de popularizare a chimiei în rândul maselor. A elaborat lucrarea cu caracter didactic: „Introducere în chimia fizică ” (1940).

Între 1915-1920 studiază la Facultatea de științe a Universității din București. În 1924, la Roma, primește titlul de doctor în chimie.

Din 1928 a fost conferențiar de chimie fizică în cadrul Universității București, catedra de chimie agricolă, iar între 1936-1966 profesor de chimie organică la aceeași Facultate.

Din anul 1948 este profesor al Facultății de Chimie din cadrul Universității București. Între 1958-1960 este prorector al Universității București.

Angelescu a fost membru corespondent al Academiei Române (1939), membru titular (1963) și profesor emerit și membru al Asociației chimiștilor din Franța și Kolloid Gesellschaft din Germania.

A fost membru fondator al Academiei de Științe din România^[3].

Ca cercetător a studiat relațiile dintre structura și proprietățile fizico chimice ale compușilor organici, absorbția și solubilitatea selectivă în dizolvanți polari și în amestecuri de dizolvanți. A cercetat și natura combinațiilor moleculare dintre aminele aromatice și acizii alifatici, cinetica unor reacții chimice ale compușilor organici.

A elaborat anumite metode chimice și fizico-chimice pentru analizarea și caracterizarea unor compuși organici destinați industriei.

·         1980: Bonn Scott, solistul trupei AC/DC (n. 1946)

·         1988: René Char, scriitor francez (n. 1907)

·         1990: Michael Powell, regizor, scenarist și producător de film (n. 1905)

·         1996: Ion C. Chițimia, filolog și publicist român (n. 1908)

·         1997: Deng Xiaoping (邓小平 în chineză, Dèng Xiǎopíng în pinyin,  ascultă pronunția (ajutor·info), n. 22 august 1904, d. 19 februarie 1997) a fost un lider al Partidului Comunist din China. Deși niciodată nu a avut titlul de șef de stat sau șef de guvern, Deng a fost liderul de facto al Republicii Populare Chineze de la sfârșitul aniilor 1970 până la începutul aniilor 1990. A fost fondatorul "socialismului cu caracteristici chinezești" și a reformei economice din China, cunoscută ca "economia de piața socialistă". Este creditat cu faptul că a adus China mai aproape de capitalism și a determinat creșterea foarte rapidă a economiei chineze timp de peste trei decenii.

Fiul unui proprietar funciar, Deng s-a dus în 1919 împreună cu Ciu Enlaiîn Franța în cadrul programului „Mouvement Travail-Études”, unde a lucrat într-o fabrică de încălțăminte din Montargis și la Renault timp de cinci ani. În 1924 a devenit membru al unei celule a Partidului Comunist Chinez. La întoarcerea înspre China, a stat trei ani la Moscova. După ce s-a reîntors în China, a organizat un centru de pregătire profesională, o trupă militară formată din țărani și, în cele din urmă, „A Șaptea Armată Roșie”, în provincia Guangxi. A devenit comisar politic, a scos gazeta „Steaua Roșie” și a aderat de timpuriu la facțiunea lui Mao din cadrul Partidului Comunist Chinez (PCC). În timpului Marșului cel Lung, l-a propus pe Mao, pentru postul de președinte al PCC.^[1] În 1952 a fost numit vicepremier, iar în 1956 secretar-general al PCC. În timpul Revoluției Culturale, Deng, acuzat că ar fi vrut să reintroducă sistemul capitalist în China, a fost una din victimele acesteia. A fost numit de către Gardiștii Roșii „mare plantă otrăvitoare”, „rădăcina principală a liniei reacționare burgheze” și a fost caricaturizat cu cap de câine și bot de porc.^[1] Deng a fost reabilitat, fiind numit din nou vicepremier, la cca un an și jumătate după ce Lin Biao, vicepreședintele PCC, a murit în 1971 în urma unui accident aviatic. În ianuarie 1975 a fost ales vicepreședinte al PCC, iar după două săptămâni șeful Statului Major.

Moștenind o țara măcinată de tarele sociale și economice datorate Revoluției Culturale și altor manevre politice de masă ale erei Mao Zedong, Deng a fost nucleul celei de-a doua generații a conducerii Partidului Comunist Chinez.

Deng spunea că statul chinez se afla in primul stadiu al socialismului și deci datoria partidului era să perfecționeze socialismul în stil chinezesc. Această interpretare a marxismului reduce rolul ideologiei în gândirea economică și va duce la decizii politico-economice mult mai eficiente. Renunțând la valorile ideologice comuniste, chiar dacă nu la întreaga mostenire marxist-leninistă, Deng a decretat că „socialismul nu înseamnă împărțirea sărăciei”.^{[necesită citare]} Justificarea sa teoretică pentru acceptarea regulilor economiei de piață a fost urmatoarea: „Planificarea și economia de piață nu reprezintă diferențele esențiale între socialism și capitalism. O economie planificată nu este definiția socialismului, deoarece există planificare și în capitalism; de asemenea economie de piață există și în socialism. Planificarea și economia de piață sunt amândouă pârghii de control ale activității economice.”^{[necesită citare]}

Îmbunatățirea relațiilor cu lumea exterioară a fost al doilea țel important al programului de reforme al lui Deng. Dar cele mai importante schimbări au fost în planul intern, și anume: sociale, politice, și cel mai evident, economice. Scopul reformelor lui Deng a fost exprimat prin „Cele patru direcții de modernizare”: agricultura, industria, știința – tehnologia și armata. Strategia pentru atingerea nivelului de națiune industrializată de tip modern a fost numită „economie socialistă de piață”.

Spre deosebire de alți lideri chinezi, cum ar fi Hua Guofeng, Deng credea că nicio teorie politică nu trebuie respinsă doar pentru că nu era asociată cu Mao, și, spre deosebire de alți lideri mai conservatori, cum ar fi Chen Yu, Deng nu se opunea unor reforme doar pentru că ele respectau principii ale economiei capitaliste. Aceasta flexibilitate în gândire este subliniată de declarații politice cum ar fi: „Nu trebuie să ne fie teamă să adoptam cele mai avansate metode de management aplicate în țările capitaliste... Chintesența socialismului este liberalizarea și dezvoltarea sistemelor de producție... Socialismul și economia de piață nu sunt incompatibile... Trebuie să ne ingrijoreze deviația înspre dreapta, dar cel mai important, trebuie sa ne îngrijoreze deviația spre stânga.”^{[necesită citare]}

Deși Deng a asigurat suportul teoretic și politic al reformelor sale, este recunoscut de către istorici^[cine?] că puține dintre ele au fost gândite de el insuși. De exemplu, premierul Zhou Enlai a inițiat cu ani în urmă „Cele patru direcții de modernizare”. În plus, multe reforme au fost implementate de lideri locali sub privirea deseori îngăduitoare a autoritaților centrale. Succesul acestor reforme a determinat introducerea lor pe scară din ce in ce mai largă, ajungându-se, în final, la implementarea lor la scară națională. Multe reforme au fost inspirate din experiența „Tigrilor din Estul Asiei” (termen care desemnează economiile din Taiwan, Hong Kong, Singapore și Coreea de Sud). Reiese un contrast izbitor față de modelul perestroika al lui Mihail Gorbaciov în care majoritatea reformelor au fost gândite de mentorul lor. Implementarea reformelor lui Deng se face de jos în sus spre deosebire de cazul URSS unde se făcea de sus in jos, ceea ce în final se dovedește un factor de succes.

Reformele lui Deng includ introducerea managementului centralizat de tip planificat al economiei de către tehnocrați cu studii economice, abandonându-se stilul economiei de campanie a lui Mao. Acest tip de management era bazat pe mecanismele pieței, spre deosebire de modelul sovietic.

Deng a încurajat decentralizarea în agricultură și dezvoltarea gospodăriilor individuale. La nivel local, stimulentele materiale și nu discursurile politice au fost folosite pentru motivarea forței de muncă, fiind chiar permis țăranilor să-și vândă produsele obținute din recolta proprie pe piața liberă.

Cea mai importanta mișcare în direcția reformatoare a fost aceea de a permite autorităților locale din orașe și provincii să investească bani în fabricile pe care le considerau cele mai profitabile, ceea ce a dus la dezvoltarea industriei ușoare. Acest lucru va duce la schimbarea strategiei de dezvoltare a economiei chineze spre creșterea industriei usoare și a exportului producției acesteia. Aceasta era, de altfel, calea optimă de dezvoltare pentru o țară în curs de dezvoltare cu o economie lipsită de capital. Cu o perioadă de dezvoltare scurtă, necesar scăzut de capital de pornire și cerere mare la export, industria ușoară va genera venituri importante, care vor fi reinvestite în unități de producție mai sofisticate si mai moderne. În contrast cu reformele din Iugoslavia și Ungaria, aceste investiții nu erau dictate de guvern. Capitalul investit în industria grea provenea în principal de la bănci, adică din depozitele bancare ale populației.

Aceste reforme au avut un real succes, realizând o adevarată revoluție industrială a Chinei. Ele au reprezentat reversul politicii economice izolaționiste a lui Mao. China a decis să accelereze procesul de modernizare prin mărirea volumului de tranzacții cu exteriorul, în special în scopul obținerii de tehnologie de la țările dezvoltate (Japonia și lumea occidentală). Consecința a fost atingerea țelurilor propuse în Cele patru direcții de modernizare prin atragerea de fonduri de investiții străine și trimiterea de oameni la specializare in management, marketing si tehnologie, ceea ce duce la accelerarea dezvoltării economice.

Deng a inființat o serie de zone economice speciale, unde investițiile străine și liberalizarea pieței au fost încurajate, atrăgând astfel multe companii străine.

Reformele s-au concentrat de asemenea pe îmbunătațirea productivității muncii. Au fost încurajate acordarea de prime în natura și au fost introduse sisteme de prime. Țăranii au fost încurajati să-și vânda surplusul de producție din gospodărie, ceea ce duce la creșterea consumului casnic deci la creșterea nivelului de trai, ceea ce constituie un suport politic pentru viitoarele reforme.

În ultimii peste 20 de ani, economia Chinei și-a menținut tendința de dezvoltare accelerată, forța sa economică sporind. În 2003, volumul economic global a situat China pe locul VII în lume, iar volumul comertului exterior - pe locul IV.^{[necesită citare]}

În urma dezvoltării constante a economiei, China a depășit etapa economiei marcate de penurie și a intrat într-o perioadă de abundență materială, fiind soluționate probleme importante pentru sute de milioane de persoane: hrana și îmbrăcămintea.

Deng s-a retras din Biroul Politic în 1987 și a părăsit ultimul său post oficial (președinte al Comisiei Militare de Stat) în martie 1990.

Ca urmare a reformelor lui Deng, China a avut și după moartea sa o creștere economică anuală de 8% având una dintre cele mai mari rate de creștere economică din lume. Inflația din anii de după reprimarea demonstrației de la Tiananmen a fost și ea combătută. Instituțiile politice au devenit o garanție a stabilității după ce Deng a înlocuit în rândul acestora pe țăranii-revoluționari cu tehnocrați cu studii superioare. Problemele sociale s-au atenuat odată cu creșterea nivelului de trai.

Reformele lui Deng au lăsat totuși o serie de probleme nerezolvate. Ca urmare a reformelor sale în direcția unei economii de piață a devenit evident la mijlocul anilor 1990 că multe întreprinderi de stat (aflate în proprietatea guvernului central și nu a autorităților locale) nu erau profitabile și trebuiau închise ca să nu devină adevarate găuri negre ale economiei. Mai mult decat atât, beneficiile reformei din agricultură își epuizaseră cursul, veniturile din agricultură fiind în stagnare, lasând liderii chinezi în căutarea de noi mecanisme de a dezvolta mediul rural, altfel riscând aparitia unor probleme sociale de masă.

Deși a pus la punct un sistem politic bazat pe un partid unic, sistem care a reușit să susțina o creștere economică pe o perioadă foarte lungă, este evident că acest model este departe de a fi demn de urmat, dovadă fiind gravele probleme sociale din China comunistă, probleme care au culminat cu protestele de la Tienanmen din 1989, înăbușite în sânge de armata chineză

·         2000: Friedensreich Hundertwasser, pictor austriac (n. 1928)

·         2001: Stanley Kramer, regizor de film (filmele: Ghici cine vine la cină, Corabia nebunilor) (n. 1914). Stanley Earl Kramer (n. 29 septembrie 1913, Manhattan, New York – d. 19 februarie 2001, Woodland Hills, Los Angeles, California) a fost un regizor american și producător de filme. A fost nominalizat de numeroase ori (în 1953, 1959, 1962, 1968) pentru a obține Premiul Oscar pentru regie sau pentru cel mai bun film.

·         2001 – A decedat popularul cantaret si compozitor francez, Charles Trenet; (n. 1913).

·         2002: Marcela Rusu, actriță (n. 1926)

·         2003: Mihai Ionescu, jurnalist sportiv (n. 1925)

·         2006 - A încetat din viaţă fosta multiplă medaliată la Campionatele Mondiale de tenis de masă Şari Szasz Koloszvary, care a cucerit, împreună cu Angelica Rozeanu, primul titlu mondial pe echipe pentru România în 1950. A cucerit 11 medalii la cele opt ediţii ale Campionatelor Mondiale de tenis de masă la care a participat, de-a lungul carierei sale de 18 ani. Fosta sportivă, multiplă campioană naţională, a contribuit la câştigarea a cinci titluri mondiale pe echipe pentru România. A primit, în anul 2000, medalia naţională "Serviciul credincios clasa a III-a".

* 2012: Dan Iagnov (n. Dan Ion Marcu, 6 februarie 1935, București - d. 19 februarie 2012, București) a fost un compozitor român de muzică popromantică ai anilor 1980-2012.

A început să scrie muzică la începutul anilor ’80, colaborând cu foarte mulți interpreți, printre care: Sanda Ladoși, Elena Cârstea, Angela Similea, Aura Urziceanu, Monica Anghel, Luiza Cioca, Gabriel Cotabiță, Adrian Daminescu, Marcel Pavel, Ioan Gyuri Pascu, Daniel Iordăchioaie, Cătălin Crișan, Viorela Filip, Roxana Vulpescu, Loredana Martinov, Daniela Cristea, Manuela Fedorca, Corina Dogaru, Petruța Mihai etc. A scris muzică și pentru actorii Ștefan Iordache și Florin Piersic. Principalii orchestratori ai cântecelor sale au fost George Natsis și Ionel Tudor. A colaborat cu casele de discuri: Electrecord, Roton și OVO MUSIC/Ovidiu Komornyic.

Dan Iagnov a realizat muzicalul „Adio femei!” scris în colaborare cu Dan V. Dumitriu pentru Angela Similea și Ștefan Iordache, muzical care s-a jucat timp de 4 ani, (1990 – 1994), cu săli pline.

Din anul 2001 Dan Iagnov a fost realizatorul unei emisiuni bine documentate despre Paris și șansoneta franceză, intitulată „Pe malurile Senei”, difuzată și redifuzată la Radio România Muzical.

Dan Iagnov a fost membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România - Asociația pentru Drepturi de Autor.

Pe ultimul disc, scos în anul 2010 și intitulat „Dan Iagnov cântece de alcov (nostalgii pariziene)”, compozitorul își exprimă gândurile cele mai tainice care i-au ghidat întreaga activitate componistică:

„Scriu muzică în orele târzii ale nopții ascultându-mi sufletul în zgomotul bătăilor de inimă care parcă înregistrează numărul zilelor care fug. Cred în realizarea viselor mele. Nimeni nu ne poate opri să visăm. Tot așa cum amintirile nu ni le poate lua nimeni, niciodată până în ziua în care ne ducem să înnoptăm pentru totdeauna. Amintirile fiind dorurile noastre cele mai triste. M-a preocupat până la obsesie trecerea inexorabilă a timpului cât și dorința de a-l opri din zbor pentru a prelungi, mai ales acele momente unice, irepetabile ale vieții, și din păcate timpul nu are timp pentru răsfățuri și trece indiferent fără să privească înapoi.”

—Dan Iagnov, CD - „Dan Iagnov cântece de alcov (nostalgii pariziene)”

·         2013: Robert Coleman Richardson, fizician american, laureat Nobel (n. 1937)
* 2016: 

Sărbători

·         Calendar creștin ortodox:  Sf Ap Arhip, Filimon și soția sa Apfia; Începutul Postului Sfintelor Paști; Zi aliturgică; Canonul cel Mare

·         Calendarul romano-catolic:  Sf. Mansuet, episcop

·         Calendarul greco-catolic:  Sf. Arhip, apostol († secolul I)

ARTE 19 Februarie

MUZICĂ 19 Februarie

Orazio Vecchi, compozitor italian

Orazio Vecchi - L' Amfiparnaso (complet / sous-titres français): 

Luigi Boccherini, compozitor italian

Felipe Pedrell, compozitor, muzicolog, folclorist

Henrique Foréis Domingues, cântăreț și compozitor brazilian

Henrique Foréis Domingues – Almirante: 

Bob Engemann, cântăreţ american (The Lettermen)

The Lettermen:

Irina Loghin

SUPER COLAJ! IRINA LOGHIN – Cele mai îndrăgite șlagăre – PARTEA 1

IRINA LOGHIN - 

Czeslaw Niemen (Wydrzycki), muzician jazz/rock polonez

Smokey (William) Robinson, cântăreţ şi compozitor american (Smokey Robinson & The Miracles)

Carlos Roqué Alsina, compozitor argentinian

Lou Christie (Lugee Alfredo Giovanni Sacco), cântăreţ american

Tony Iommi, muzician britanic (Black Sabbath)

Mark Andes, basist şi vocalist american (Spirit, Jo Jo Gunne, Fireball, Heart)

Jo Jo Gunne 

Eddie Hardin, clăpar, vocalist şi compozitor britanic (Spencer Davis Group)

Francis Buchholz, basist german (Scorpions)

Francis Buchholz Bass Solo:

Andy Powell, chitarist şi compozitor britanic (Wishbone Ash)

Wishbone Ash 

Alan Merrill, vocalist şi basist britanic (Arrows)

Arrows, 

Dave Wakeling, vocalist, chitarist şi compozitor britanic (The Beat, General Public)

Falco (Johan Holzel), vocalist şi compozitor austriac

Seal, cântăreț britanic

Seal ful album,Seal'Greatest hits,Best Of SEAL: 

Hasse Carlsson, cântăreț suedez

Hasse Carlsson & Freddie Hansson:

Burton C. Bell, vocalist american (Fear Factory)

Ola Salo, artist, cântăreț și compozitor suedez

Vitas, cântăreț, compozitor, poet, dansator, actor rus

Bonn Scott, solistul trupei AC/DC

Marcela Rusu

ÎNREGISTRĂRI NOI:

LA MUSICA MAS ROMANTICA INSTRUMENTAL, MAS DE 30 BELLAS MELODIAS, PIANO ROMANTICO, 2 HORAS

TOP 5 SYMPHONIES - PART I - Mozart - Beethoven - Dvorak - Tchaikovsky - Shostakovich

Baroque Magnificats

F.A. Urio: «Te Deum»

PERU Y SU BELLA MUSICA - Selección de Cecil Gonzalez

POEZIE 19 Februarie

Artur Gorovei, poet şi prozator

Biografie

GOROVEI Artur, se naste la 19 febr. 1864, Falticeni - moare in 19 mart. 1951, Bucuresti. 
Folclorist si etnograf.

Fiul lui Petru Gorovei, avocat, primar si prefect de Falticeni, si al Mariei (n. Bors). Pe linie materna provine dintr-o veche familie ardeleneasca, atestata documentar la 1275, ba chiar mai devreme (anul 1000). 

Si dupa tata pare sa fi fost ardelean, caci folcloristul se interesa mereu de armenii din Gherla, „unde numele «Gorov6» este - si mai ales era — curent". 

Pe linie materna se inrudeste cu Nicolae Gane (despre care va lasa pretioase amintiri), mama scriitorului moldovean fiind sora cu bunica folcloristului. 

Scoala primara la Radauti (1872) si Falticeni (din 1873), unde face si studiile gimnaziale; studii liceale la lasi; studii universitare de drept la Bucuresti (1886-l887) si Iasi (1877-l889; licenta in 1890). 

Prof. secundai la Birlad (1889-l890); ajutor de judecator si judecator la Pascani (1890-l891); avocat la Falticeni (1891); judecator la Bros-teni (din 1891), unde il intilneste pe invatatorul Mihai Lupescu, fost coleg de scoala, si impreuna vor pune la cale aparitia Sezatoarei, intiia revista romaneasca de folclor, o tentativa similara facind Artur Gorovei si mai inainte, impreuna cu Elena Sevastos; procuror la Rimnicu Sarat; prefect de Suceava (1905); inspector agricol (1909-l911). Artur Gorovei editeaza. in gimnaziu fiind, o revista literara. Ecoul Carpatilor, si una umoristica, Tin[arul, in care publica versuri si proza. Versuri in Foaia Societatii Desteptarea Comertului si Industriei Romane (1882) si in Cimpoiul (1884), revista a lui Frederic Dame.

Adevaratul debut al lui Artur Gorovei e considerat a se fi produs in 1884, cind publica mai multe art., poezii, ghicitori si traduce in Revista populara, pe care o edita, la Paris si Falticeni. impreuna cu varul sau. Eugen Teodorini. 



Colaboreaza la Anuarul Arhivei de Folclor, Adevarul, Adevarul literar si artistic, Analele Academiei Romane, Arhiva romaneasca, Arhivele Olteniei. Buletinul „Mi-hai Eminescu", Calendarul revistei „Ion Creanga", Cetatea Moldovei, Convorbiri literare. Cuget clar, Drepturile omului, Ecoul saptaminei, Etudes balkaniques, Fat-Frumos, Gazeta sateanului, Izvorasul, insemnari literare, Junimea literara, Lumea, Lupta literara, Noua revista romana. Opinia, Pagini literare, Pastorul Tutovei, Revista Fundatiilor Regale, Revista literara, Romanul, Scrisul nostru din Birlad, Sezatoarea, Viata Romaneasca etc. Membru al cercului literar din lasi condus de poetul-arheolog Neculai Beldiceanu (aici l-a cunoscut pe I. Creanga, acesta citind, la una dintre intruniri, un fragment inedit din Amintiri), cerc desprins din gruparea de la Contemporanul, a carei orientare estetica, potrivnica inovatiilor literare, n-0 mai impartasea. Membru de onoare al Acad. (1940). Cercetari istorice asupra orasului (1938). Doctor honoris causa al Univ. din Cernauti (1933). A condus, impreuna cu Mihail Sadoveanu, publicatia sateasca Ravasul poporului (1907). Premiul Acad. (1938).

Descendent al unei familii cu vechi traditii carturaresti (un strabun al sau, Vasile Uricarul, a presarat Moldova, pe vremea lui Vasile Lupii, cu „uricele scrise de mina lui", in vreme ce bunicul folcloristului, serdarul Ioan, a tradus din frantuzeste o carte intreaga, incereindu-se si in domeniul teatrului), Artur Gorovei a avut pasiunea scrisului, dupa cum insusi marturiseste la maturitate: 

„Sint un om care nu pot sa stau degeaba si mi se pare ca viata nu are pentru mine nici un rost daca nu stau cu condeiul in mina".

Potrivit acestei profesiuni de credinta, Artur Gorovei a abordat intreaga gama a genurilor literare, mani festindu-se, mai intii. ca poet, prozator si istoric literar, probabil si ca urmare a apartenentei sale la cercul literar al lui N. Beldiceanu. evocata, mai tirziu, intr-un excelent volum de memorialistica. Alte vremuri (1930). Bine pri mit in lumea literara, volumul evoca, intr-un stil spontan si dezinvolt, proeminente personalitati culturale ale Iasilor de la slirsitul secolului al XlX-lea: Ion Creanga", N. Beldiceanu, E. Gruber. Nicu Gane, V. Artur Gorovei Mortun (cu care de asemenea se inrudea). Teodor Serbanescu, George Diamandy Jiquidi, Stefan Soldanescu. Tocmai aici trebuie cautat rostul, marele merit al amintirilor literare ale lui Artur Gorovei: in reconstituirea exacta (chiar daca fiica lui V. Artur Gorovei Mortun i-a reprosat scriitorului ca nu l-a cunoscut suficient de bine pe socialistul iesean) a unei epoci de tranzitie din istoria literara romaneasca, pe nedrept neglijata de istoricii literari, care acordau prioritate marilor scriitori clasici sau curentelor literare de la inceput de secol. Valoare de document social are cea de a doua carte biografica a lui Artur Gorovei , Cruzimi (1920), care se inscrie, din punctul de vedere al cronologiei faptelor relatate, in continuitatea amintirilor literare. Redind „intimplari care sint sau macar dau impresia de perfecta autenticitate" (P. Ur-sache), volumul, recenzat elogios de M. Sadoveanu impresioneaza prin dramatismul fap-telor infatisate (rascoala din 1907). Desi atentia scriitorului se indreapta si asupra frumusetilor naturii, ca si asupra locurilor si monumentelor istorice din Tara de Sus (al carei trecut de marire il regreta), cartea demasca nedreptatea, arbitrarul, jaful, indolenta. Pe linga scrierile cu caracter biografic si memorialistic, Artur Gorovei s-a incercat si in domeniul beletristicii propriu-zise. fara insa ca vreuna din operele sale in proza sa fi fost retinuta de istoriile literare. in ciuda unui oarecare succes de care s-au bucurai la aparitie. Volumul de schite si nuvele Dupa dragoste (1901) se caracterizeaza, in buna masura, prin aceeasi tematica sociala, Artur Goroveiinfatisind adevaratele drame pe care le traiesc dezmostenitii sortii din cauza coruptiei si abuzurilor de tot felul, ale autoritatilor. 

Un lautar sarac se straduieste zadarnic sa adune banii necesari repararii acoperisului, caci ajutorul de primar nu-i da autorizatie pina nu incaseaza „partea leului", astfel ca, disperat, petitionarul pune foc propriei case. O vaduva sarmana isi pierde feciorul mai mare-singurul ei sprijin -in timp ce participa. ca haitas, la o vinatoare. la care ..vine si prefectul, cu boierimea din tirg". Un pantofar evreu. cu casa grea si numeroase obligatii financiare, e silit de comisarul de politie sa cumpere un bilet la balul Societatii „Furnica" din Bucuresti, cu toate ca abia adunase banii pentru impozitul scadent etc. Remediul unor astfel de stari de lucruri este sugerai de Artur Gorovei in povestirea cu tenta samanatorista. Domnul Neculai: dezgustat de viata mondena dusa in Capitala, eroul isi gaseste linistea si fericirea in sinul familiei pe care si-o intemeiaza in sat. Nici romanul Zbuciumul unui .suflet nou (1938), de asemenea cu infiltratii samanatoriste, n-a fost retinut de istoria literara, cu toate ca aici Artur Goroveieste mai aproape de uneltele scriitorului, iar constructia epica ceva mai solida. Actiunea se petrece indata dupa incheierea primului razboi mondial; de-abia intoarsa de la studii din strainatate, eroina. Margareta Nicoara, coboritoare din neam de voievozi, intra in conflict cu parintii ei si respinge aranjamentul acestora de a o casatori cu avocatul Bagiura, om frumos, bogat, nobil si cinstit, apartinind vechii generatii. 

E magulita, in schimb, cind afla ca lordaches-cu. un invatator-deputat. reprezentant al lumii noi. o iubeste, marilindu-se cu el, impotriva vointei parintilor ei. in viziunea iui Artur Gorovei, destinul tragic al acestei femei este in masura sa dovedeasca incompatibilitatea dintre cele doua clase sociale atit de diferite: 

„O tovarasie de viata intre Margareta Nicoara si Badea Costica a lui lordache este o aberatie".

Invocata nu o data ca pricina a ncimplinirilor sale scriitoricesti, activitatea folcloristica i-a adus lui Artur Gorovei o neasteptata, rapida si binemeritata consacrare. inceputul il face in . cind intemeiaza. impreuna cu invatatorul Minai Lupescu cea dintii revista romaneasca de folclor. Sezatoarea, cu o mare, neobisnuita longevitate in materie (a aparut, cu unele intermitente, timp de treizeci si sapte de ani. gratie unor colaboratori si sprijinitori generosi: Spiru Haret, Barbu Deiavrancea, Gh. T. Kirileanu s.a.), o publicatie care avea sa-l faca celebru acasa si in strainatate. Polarizind, intretinind si fructificind interesul pentru folclor al invatatorilor si al altor intelectuali satesti, carora le-a fost „organ de publicitate si. prin aceasta, de for conducator" (O. Barlea), Sezatoarea s-a impus prin publicarea unui u-rias material folcloric, autentic in cea mai mare parte, chiar daca nu a fost insotit intotdeauna de principalele detalii tehnice ale culegerii. Contributiile teoretice sint. in schimb, putine si fara insemnatate, revista retinind insa atentia printr-o Bibliografie folcloristica, initiata de Artur Gorovei De altfel. Artur Gorovei. care n-a fost, cu putine exceptii, un culegator de folclor in adevaratul sens al cuvintului, era urmarit de nobila idee de a inzestra folcloristica romaneasca cu atit de necesarele ei instrumente de lucru, realizind trei importante lucrari cu caracter de corpus. 

Primatul cronologic il detine volumul Cimiliturile romanilor (1898), care incorporeaza. in ordinea alfabetica a obiectului de ghicit, un numar de 1 960 de tipuri de ghicitori, ca si 756 de variante ale acestora, culese de prin publicatii, dar si din colectii ale colaboratorilor sai de la Sezatoarea. 

Descintecele romanilor (1931), care cuprinde 203 tipuri de incantatii populare, la care se adauga 2 200 de variante culese de prin volume si publicatii periodice, dar si din vechi manuscrise romanesti (din secolele al XVIII-lea si al XlX-lea). Caracter de corpus prezinta si lucrarea Credinti si superstitii ale poporului roman (1915), realizata tot pe baza materialului edit (din culegerile lui S. FI. Marian indeosebi) si inedit, trimis de vajnicii colaboratori de la Sezatoarea. Bune servicii a mai adus Artur Gorovei si prin monografia etnografica Ouale de Pasti (1937), documentat studiu comparativ, unic se pare in literatura de specialitate, asupra obiceiului incondeierii oualor, si, respectiv, prin brosura invatatori folcloristi (1940). Celelalte lucrari ale lui Artur Gorovei nu se mai retin, nici cele de popularizare: Datinile noastre la nastere (1909) si Datinile noastre la nunta (1910), de fapt niste rezumate ale marilor monografii etnografice ale lui S. FI. Marian. Nu se retin nici lucrarile sale teoretice. Notiuni de folclor (1933), care denota precaritatea pregatirii stiintifice a lui Artur Gorovei, si nici asa-zi-sele lui studii de folclor comparat: Legenda arborilor imbratisati (1913) si Serpele de casa (1941), mai degraba niste insailari de texte romanesti si straine fara mari virtuti teoretice si comparatiste. Exceptie face insa o mica, dar valoroasa contributie de etnologie juridica: Partea sufletului. Un vechi obicei juridic al poporului roman (1926).

OPERA: Cimiliturile romanilor. Bucuresti. 1898 (ed. II, ingrijita si cuvint inainte de . Datcu, Bucuresti, 1972); Dupa dragoste, schite si nuvele, Bucuresti, 1901; Datinile noastre la nastere. Bucuresti, 1909, Bibi. Minervei nr. 33 (republicat in Literatura populara, I, 1976); Zmei si z.ine. Bucuresti, 1909, Bibi. populara „Socec", nr. 85-86; Datinile noastre la nunta. Bucuresti, 1910, Bibi. Minervei nr. 72 (republicat in Literatura populara, I. 1976); Botanica poporului roman, in colab. cu M. Lupescu, Falticeni, 1915; Credinti si superstitii ale poporului roman, Bucuresti, 1915; Cruzimi, Iasi, 1920; Monografia orasului Botosani, Falticeni, 1926; Alte vremuri. Amintiri literare. Falticeni, 1930; Descintecele romanilor. Bucuresti, 1931 (republicat in Literatura populara, II, 1985); Indicele analitic si alfabetic al celor 25 volume din revista „Sezatoarea", Falticeni, 1931; Notiuni de folclor. Bucuresti, 1933 (republicat in Literatura populara, I, 1976); Ouale de Pasti. Studiu de folclor. Bucuresti, 1937 (col. „Studii si cercetari", nr. XXX); Falticenii. Cercetari istorice asupra orasului. Falticeni, 1938; Zbuciumul unui suflet nou. ^Jurnalul unei femei, roman. Bucuresti, 1938; invatatori folcloristi. Bucuresti, 1940, col. „Cunostinte folositoare", seria C, nr. 93 (republicat in Literatura populara, I, 1976); Mestesugul vapsitului cu buruieni, Bucuresti, 1943, col. „Cunostinte folositoare", seria B, nr. 22; Literatura populara. Culegeri si studii, l-D, ed. ingrijita, studiu introductiv, note, bibliografie si indici de I. Datcu, Bucuresti, 1976-l985.

REFERINTE CRITICE: St. Orasanu, in Tinerimea romana, fascicula 1, 1898; Al. Antemireanu, in Epoca, nr. 1872, 1901; I. Man, in Binele public, nr. 3, 1901; M. Tufan, in Revista moderna, nr. 41, 1901; Wega, in Apararea nationala, nr. 308, 1901; M. Sadoveanu, in Viata Romaneasca, nr. 2, 1922; St. Tutescu, Folcloristii nostri, 1,1923; N. Rusu, in Buletinul Institutului de Literatura, fasc icula 3, brosura 4, buletinul nr. 22, 1924; N. Iorga, in Revista istorica, nr. 7-9, 1926; I. Siadbei, in Viata Romaneasca, nr. 10, 1926; Arald, in Miscarea, nr. 91, 1930; *** Lumea, Iasi, nr. 3536, 1930; 1.. Canta-cuzino, in Viitorul, nr. 6671, 1930; I. Teodorescu, in Adevarul literar si artistic, nr. 497,1930; Izabela Sadoveanu, in Adevarul literar si artistic, nr. 498, 1930; P. Zosin, in Opinia, nr. 7075, 1930; V. Bolo-ga. in Drumul nou, nr. 12, 1931; C. D. Fortunescu, in Arhivele Olteniei, nr. 56-58, 1931; G. Pascu, in Revista critica, nr. 3-4, 1931; D. Simonescii, in Datina, nr. 7-9,1931; L. Costin, in Gorjanul, nr. 33, 1932; C. D. Fortunescu, in Arhivele Olteniei, nr. 6l-62, 1932; N. Iorga, in Revista istorica, nr. l-3, 1932; M. Ruffini, in Ixires, nr. 1, 1932; C. D. Fortunescu. in Arhivele Olteniei, 1932; N. Iorga. in Revista istorica, nr. 10-l2, 1933; I. C. Cazan, in Sociologie romaneasca, nr. 2, 1936; A. van Gen-nep, in Mercure de France, Tome 278, 1937; D. Simonescii, in 1935 literar. Sinteza bibliografica de Miron Sunt, 1937; A. G. Stino, in Gindul nostru, nr. 12, 1937; Matilda Alexandrescu Dersca, in Cuget clar, nr. 3, 1939; Ileana Bucur, in Opinia, nr. 9544, 1939; I. Const. Delabaia, in Neamul romanesc, nr. 40-. 1939; A. G. Stino, in Neamul romanesc, nr. 23-25, 1939; L. Morariu, in Fat-Frumos, nr. 6, 1941; I. D. Laudat, in Limba si literatura, voi. X, 1965; I. Muslea, in Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei pe anii 1962-l964, 1966; Lucia Ho-pu, in Anuar ele lingvistica si istorie literara, tom. XVII. 1967; Ov. Densusiunu, Opere, I, 1968; Gh. Vrabie, Folcloristica romana, 1968; Scrisori catre Artur Gorovei, ed. ingrijita si introducere de Maria Luiza Ungureanu, 1970: P. Ursache, „Sezatoarea" !n contextul folcloristicii, 1972; C. Otobacu, in Sap-lamina, nr. 110, 1973; I. Talos, in Orizont, nr. 39, 1973; Ov. Barlea, Istoria folcloristicii romanesti, 1974; I. D. Laudat, in Radovi Simpozijuma o ju-goslovensko-rumunskim uzajamnostima u oblasti narodne knjizevnosti, 1974; D. Florea-Rariste, in Steaua, nr. 9, 1976; I. Oprisan, in Revista de istoric si teorie literara, nr. 4,1976; S. Duicu, in Vatra, nr. 2, 1977; O. Vaduva, in Revista de etnografie si folclor, nr. 1, 1977; N. Bot, in Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei, voi. IX, 1977; I. Dat-cu-Sabina C. Stroescu, Dictionarul folcloristilor, I, 1979; V. Florea, in Anuarele lingvistica si istorie literara, tom, XXVII, 1979-l980; idem, in Anuarul de folclor, voi. II, 1981; L. Berdan, in Anuar de lingvistica si istorie literara, XXX-XXXI, 1985-l987; I. Cuceu, Anuarul de folclor, voi. V-VII, 1987.

Vincenzo Monti

Biografie

Vincenzo Monti ( Alfonsine , 19 luna februarie anul 1754 - Milano , 13 Octombrie Noiembrie anul 1828 ) a fost un poet , scriitor , dramaturg și traducător italian .

Lucrări majore 

·         1776 - Viziunea lui Ezechiel

·         1779 - Prosopopea de Pericle (Ode), Eseu de poezii

·         1781 - Frumusetea universului (poem)

·         1782 - Sing pentru nașterea Dauphin , Pelerinul apostolic , Sciolti Sigismund Chigi , Gânduri de dragoste

·         1783 - Versi

·         1784 - La domnul de Monthgolfier (Ode), Feroniade (poem neterminat)

·         1786 - Aristodemus (tragedie)

·         1787 - Galeotto Manfredi (tragedie)

·         1788 - La moartea lui Iuda (sonete), La Marquise Malaspina della Bastia (Ode)

·         1793 - Bassvilliana (poem neterminat), Invitație la un cetățean al unui singuratic

·         1797 - Musogonia (poem neterminat, începută în 1793), Prometeu (poem neterminat), fanatism , superstiție , pericol (poezii), pentru conferința Udine (cântec)

·         1799 - La aniversarea executării Ludovic al XVI - lea (imn)

·         1800 - Pentru eliberarea (cântec), după bătălia de la Marengo , traducerea de lucru a lui Voltaire La Pucelle d'Orléans → Fecioara din Orleans

·         1802 - Mascheroniana (poem neterminat), Caius Gracchus (tragedie)

·         1803 - traducere: Satiră (Persio)

·         1805 - Beneficiul

·         1806 - Bard din Pădurea Neagră (poem neterminat)

·         1808 - Pittagorici (dramă)

·         1809 - Sabia lui Frederic al II - lea , Politica palingeneză

·         1810 - hierogamiei în Creta , traducere: Iliada ( Homer )

·         1811 - albine panacridi în Alvisopoli

·         1815 - Tributul mistic

·         1816 - Întoarcerea Astrea

·         1822 - Pentru un tablou Agricola, reprezentand fiica autorului (Sonet), Pentru cele patru mese de Agricola (cântec)

·         1825 - Predica de pe mitologie (poem), Nunta lui Cadmus si Hermione (poem)

·         1826 - Pel numele ziua femeii mele Teresa Pikler

·         O mie de șaptesprezece ani din ce în ce mai sută de echipaj de opt vâslași - unul și același lucru mie opt sute douazeci si - numărul șase - Propunere de unele corecturi și adăugiri la vocabularul Bran

VIII

E-naltă noaptea: în tăcerea-adâncă
doarme-ngropată lumea și-mpreună
cu ea furtuna-n pieptul meu se-alină.
Zvâcnesc din pat și-n taină privesc cerul;
văd, printre norii albi pe care vântul
cu furie-i gonește și-i destramă,
pe-a cerului câmpii fără hotare
din loc în loc pustii sclipiri de stele.
O, stele dragi! Și voi dar, vă veți duce
cândva, când de la voi Cel pururi veșnic
privirea și-o va lua și sori va stinge?
Și tu, cu carul răsturnat, de-asemeni
va fi să cazi, o, blândă stea târzie**,
tu, cea mai dulce de pe cerul nostru?
De ce-ți dezvălui chipul numai mie
și-mi amintești de noaptea fericită,
când, stând alături de iubita-mi castă,
privirii ei i te-arătam cu mâna?
Luminile, cu ochii numai zâmbet,
ea-ți contempla; și,-nfrânt de bucurie,
eu la genunchii-i prosternat căzusem,
sorbind din ochi un chip*** mai plin de vrajă,
mai vrednic să-mi primească-n dar iubirea,
mai vrednic de suspinele-mi profunde.
O, amintiri! O, clipe dulci! De-a pururi,
de-a pururi v-am pierdut și-s încă-n viață?
E-aceasta pace-n zbucium și-alinare
de patimi adormite? Ah, adâncă
tăcerea nopții m-a-nșelat și-a firii
tristă și mută-nfățișare sumbră!
Începe iar văzduhul să răsune
de-a mele lungi suspine și sub pleoape
se-ngroașe vâna lacrimilor mele.

Marin Sorescu

Biografie Marin Sorescu
Marin Sorescu (n. 19 februarie 1936, Bulzeşti, judeţul Dolj - d. 8 decembrie 1996, Bucureşti) este considerat unul dintre cei mai mari scriitori români contemporani. Sorescu (poet, dramaturg, prozator, eseist şi traducător) a fost cunoscut în timpul vieţii pe aproape toate continentele planetei. Operele lui au fost traduse în mai mult de 20 de ţări, totalizând peste 60 de cărţi apărute în străinătate. S-a facut remarcat şi prin preocuparea pentru pictură, deschizând numeroase expoziţii în ţară şi în străinătate. Fară a se înscrie într-un partid politic după Revoluţia română din 1989, ocupă functia de Ministru al Culturii în cadrul cabinetului Nicolae Văcăroiu (25 nov. 1993 - 5 mai 1995).

Marin Sorescu debutează în 1964, la vârsta de 28 de ani, cu volumul de poezii satirice "Singur printre poeţi". Până la moartea sa în 1996 mai publică încă 23 de volume, devenind o figură marcantă a poeziei româneşti contemporane. În 1966 primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor pentru "Poeme", reuşind să repete această performanţă de încă 5 ori pe parcursul carierei. Printre volumele cele mai cunoscute se numără "Tuşiţi" (1970), "Suflete, bun la toate" (1972), precum şi ciclul de 4 volume intitulat "La lilieci" (1975, 1977, 1980, 1988), un univers poetic construit pornind de la un cimitir ce poartă acest nume. Poezia lui Sorescu acoperă o zonă literară largă, stilul său ironic şi degajat trezind în cititor spiritul ludic al copilăriei. De altfel multe dintre volumele sale sunt dedicate celor mici ("Unde fugim de acasă?" - 1967, "Cirip-ciorap" - 1993). La moartea lui au rămas în manuscris cincisprezece volume, poezie, eseu, jurnal şi roman.

Dramaturgia lui Marin Sorescu abordează cu precădere tematica teatrului poetico-parabolic în trilogia ”Setea Muntelui de sare”, care cuprinde piesele Iona, Paracliserul şi Matca. Uneori autorul abordează fie teatrul contemporan în Există nervi sau teatrul istoric în A treia ţeapă, sau scrie o serie de comedii cum ar fi Răceala sau Vărul Shakespeare, al căror mobil este chiar ironia muşcătoare, împrumutată din lirica soresciană.

Deşi rămasă în umbra capodoperelor lirice şi dramatice, proza soresciană este una dintre cele mai viguroase din literatura română. Viziunea vizuinii şi, mai ales, Trei dinţi din faţă sunt două din romanele sale cele mai reperezentative.

Distincţii

Premiul Academiei Române (1968, 1977) 
Medalia de aur pentru poezie "Napoli ospite", Italia, 1970 
Premiul Academiei Române pentru dramaturgie, 1970 
"Le Muse", acordat de Accademie delle Muse, Florenţa, 1978 
Premiul Internaţional de Poezie "Fernando Riello", Madrid, Spania, 1983 
premiul Herder, acordat de Universitatea din Viena în 1991 pentru întreaga activitate 
Premiul Uniunii Scriitorilor din România, (de şase ori, pentru poezie, teatru şi critică literară) 

Capriciu

În fiecare seară

Strâng de prin vecini

Toate scaunele disponibile

Şi le citesc versuri.

Scaunele sunt foarte receptive

La poezie,

Dacă ştii cum să le aşezi.

De aceea

Eu mă emoţionez,

Şi timp de câteva ore

Le povestesc

Ce frumos a murit sufletul meu

Peste zi.

Întâlnirile noastre

Sunt de obicei sobre,

Fără entuziasme

De prisos.

În orice caz,

Înseamnă că fiecare

Ne-am făcut datoria,

Şi putem merge

Mai departe.

Simetrie

Mergeam asa,

Cand deodata in fata mea,

S-au desfacut doua drumuri :

Unul la dreapta,

Si altul la stanga,

Dupa toate regulile simetriei.

Am stat,

Am facut ochii mici,

Mi-am tuguiat buzele,

Am tusit,

Si-am luat-o pe cel din dreapta

(Exact cel care nu trebuia,

Dupa cum s-a dovedit dupa aceea).

Am mers pe el cum am mers,

De prisos sa mai dau amanunte.

Si dupa aceea in fata mea s-au cascat doua

Prapastii :

Una la dreapta

Alta la stanga.

M-am aruncat in cea din stanga,

Fara macar sa clipesc, fara macar sa-mi fac vant,

Gramada cu mine in cea din stanga,

Care, vai, nu era cea captusita cu puf!

Taras, m-am urnit mai departe.

M-am tarat ce m-am tarat,

Si deodata in fata mea

S-au deschis larg doua drumuri.

"V-arat eu voua !" - mi-am zis -

Si-am apucat-o tot pe cel din stanga,

In vrajmasie.

Gresit, foarte gresit, cel din dreapta era

Adevaratul, adevaratul, marele drum, cica.

Si la prima rascruce

M-am daruit cu toata fiinta

Celui din dreapta. Tot asa,

Celalalt trebuia acum, celalalt...

Acum merindea imi e pe sfarsite,

Toiagul din mana mi-a-mbatranit,

Nu mai dau din el muguri,

Sa stau la umbra lor

Cand m-apuca disperarea.

Ciolanele mi s-au tocit de pietre,

Scartaie si maraie impotriva-mi,

C-am tinut-o tot intr-o greseala...

Si iata in fata mea iar se casca

Doua ceruri :

Unul in dreapta.

Altul la stanga.

Scrisori din camera de alături

Nu pot să scriu decât despre tine,
Cu mâna ta. Este un fel de-a te pastra
Inaintea ochilor, pe imensul cadru de zapada,
Ca un perete pe care schiaza
Gindurile noastre de iarna.
Din fuga trenului ai zarit
Prin nameti un vinator.
A aparut intii pusca intinsa - Tocmai ochea
Un fulg de zapada.
O bubuitura si toata iarna
S-a naruit din cer, ingropindu-l în zapada.
Copacii parca plecasera si ei
Să haituiasca Baraganul
("Baragan" - loc unde viscoleste,
Asa se traduce, din cumana.
Nu, nu-s cuman, coman,
Dar asa mi-a tradus prietenul turc, Iusuf.)

Iata-ne, asadar pierduti în desertul alb,
Pe care, de fapt, l-ai si provocat.
Ai dorit atita să ninga, stiai ca fenomenul tine
De concentrarea ta... Si te-ai concentrat prea mult!
Acum, nu se mai opreste.
Roseata din obraji coloreaza peisajul. Ai febra?
"Nu, dar vreau să colorez peisajul".
Foloseste rujul, mai bine.
Tu esti de tinut intr-un castel
Pe-o iarna ca aceasta, cu clopotei la fulgi.
Si eu să vin la tine
Intr-o sanie trasa de cerbi,
Să mă urc în iatac, pe-un turtur imens,
Să urc si să cobor, ca e alunecos,
Si iar să dau să mă catar... si tu să-mi arunci
Niste pinteni.
Să cioplesc sloiul, urcindu-mă
Să-i dau pinteni
Si să apar sus, c-o floare de gheata
In mâna. "Unde e geamul?
Să-ti plantez pe el aceasta
Floare de gheata."
"O, ador florile de gheata", să zici,
"Unde-ai gasit-o?" Hai să iesim putin.
"Unde, iar afara? Iar în zapada? Iar în tren?
Iar vagon neincalzit?"

Eu sint un om de interior,
Pentru ca sint numai suflet
Si sufletul e de interior.
Sint un om de budoar, de stat intre perne,
Printre carti, printre rujuri...
Tot ce emana caldura
Si intimitate. Pune-mă la o masa de restaurant
C-o suta de insi în jur,
Care se uita la tine
Si inghet.
N-am ce să-ti spun, parca nu ne mai cunoastem.
Tu îmi citesti inceputul de enervare
Pe freamatul degetelor,
Pe miscarea de la coltul ochilor
Si "Hai să mergem", zic.
"Unde?"
In castel. Stiu eu unul, dar nu s-ajunge acolo
Decât c-o sanie trasa de cerbi.

Tot în tren sintem? Tot.

TEATRU/FILM  19 Februarie

De Marin Sorescu

Biografie

Marin Sorescu (n. 19 februarie 1936, Bulzeşti, judeţul Dolj - d. 8 decembrie 1996, Bucureşti) este considerat unul dintre cei mai mari scriitori români contemporani. Sorescu (poet, dramaturg, prozator, eseist şi traducător) a fost cunoscut în timpul vieţii pe aproape toate continentele planetei. Operele lui au fost traduse în mai mult de 20 de ţări, totalizând peste 60 de cărţi apărute în străinătate. S-a facut remarcat şi prin preocuparea pentru pictură, deschizând numeroase expoziţii în ţară şi în străinătate. Fară a se înscrie într-un partid politic după Revoluţia română din 1989, ocupă functia de Ministru al Culturii în cadrul cabinetului Nicolae Văcăroiu (25 nov. 1993 - 5 mai 1995).

Marin Sorescu debutează în 1964, la vârsta de 28 de ani, cu volumul de poezii satirice "Singur printre poeţi". Până la moartea sa în 1996 mai publică încă 23 de volume, devenind o figură marcantă a poeziei româneşti contemporane. În 1966 primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor pentru "Poeme", reuşind să repete această performanţă de încă 5 ori pe parcursul carierei. Printre volumele cele mai cunoscute se numără "Tuşiţi" (1970), "Suflete, bun la toate" (1972), precum şi ciclul de 4 volume intitulat "La lilieci" (1975, 1977, 1980, 1988), un univers poetic construit pornind de la un cimitir ce poartă acest nume. Poezia lui Sorescu acoperă o zonă literară largă, stilul său ironic şi degajat trezind în cititor spiritul ludic al copilăriei. De altfel multe dintre volumele sale sunt dedicate celor mici ("Unde fugim de acasă?" - 1967, "Cirip-ciorap" - 1993). La moartea lui au rămas în manuscris cincisprezece volume, poezie, eseu, jurnal şi roman.

Dramaturgia lui Marin Sorescu abordează cu precădere tematica teatrului poetico-parabolic în trilogia ”Setea Muntelui de sare”, care cuprinde piesele Iona, Paracliserul şi Matca. Uneori autorul abordează fie teatrul contemporan în Există nervi sau teatrul istoric în A treia ţeapă, sau scrie o serie de comedii cum ar fi Răceala sau Vărul Shakespeare, al căror mobil este chiar ironia muşcătoare, împrumutată din lirica soresciană.

Deşi rămasă în umbra capodoperelor lirice şi dramatice, proza soresciană este una dintre cele mai viguroase din literatura română. Viziunea vizuinii şi, mai ales, Trei dinţi din faţă sunt două din romanele sale cele mai reperezentative.

Distincţii

Premiul Academiei Române (1968, 1977) 
Medalia de aur pentru poezie "Napoli ospite", Italia, 1970 
Premiul Academiei Române pentru dramaturgie, 1970 
"Le Muse", acordat de Accademie delle Muse, Florenţa, 1978 
Premiul Internaţional de Poezie "Fernando Riello", Madrid, Spania, 1983 
premiul Herder, acordat de Universitatea din Viena în 1991 pentru întreaga activitate 
Premiul Uniunii Scriitorilor din România, (de şase ori, pentru poezie, teatru şi critică literară) 

Iona: 

Cu Maria Ploae

Biografie

Nascuta pe 19 februarie 1951 în localitatea Dealu Perjului, județul Bacău, a fost primul copil din cei 5 ai familiei Tache Giugaru si Victoria Pavelia. Inca de la varsta frageda, 5-6 ani, descopera mirajul scenei de la "gradinita" unde recita si canta, mostenind talentul mamei sale care nu o data interpreta diverse roluri pe scena Caminului Cultural, unde venea tot satul, iar piesele erau montate "la lumina de gaz" a lampii.

La varsta de 12 ani este luata la Bucuresti de sora mamei ei Elena si sotul acesteia Ion Ploae, care mai tarziu o si infiaza, numele ei devenind Maria Ploae. Venita la scoala in Bucuresti, cei doi parinti adoptivi o cresc si o educa cu multa dragoste si ii transmit si ei dragostea pentru poezie. Se inscrie la Scoala Populara de arta, unde urmeaza cursurile de actorie cu actrita Maria Potra si teatrul/actoria devine visul ei.

In 1972, dupa o incercare in anul anterior nereusita, intra la I.A.T.C, obtinand unul din cele 5 locuri scoase la concurs, avand colegi la clasa de actorie pe Horatiu Malaele, Dan Condurache, Radu Vaida si Rozina Campos.

Inca de studenta este descoperita de Sergiu Nicolaescu care-i ofera rolul Dra Jugu din filmul Un Comisar acuza din 1973. Mircea Veroiu ii incredinteaza rolul Sida din ecranizarea dupa romanul "Mara" de Ioan Slavici, un rol de debut exceptional de bine interpretat, cu sensibilitate, delicatete si franchete in "Dincolo de pod", unde joaca alaturi de nume celebre ale teatrului si filmului romanesc: Irina Petrescu, Leopoldina Balanuta, Petrica Gheorghiu... si in "Toamna Bobocilor", o comedie de succes a acelor vremuri.

Dupa absolvirea facultatii (1975) joaca in Pintea, alaturi Florin Piersic, "Dumbrava minunata" etc.

Cel ce ii va deveni sot pana in prezent ii incredinteaza rolul din Luchian si Undeva in est si frumoasa actrita devine o aparitie remarcabila atat in teatru cat si in film.

Se casatoreste in 1976 cu regizorul Nicolae Margineanu, fiul unui mare psiholog roman, inchis in temnitele comuniste, au impreuna trei copii: Ana Margineanu, azi regizor de teatru si film care in prezent "ii dirijeaza pasii" mamei sale la Teatrul Foarte Mic in piesele puse in scena de ea, Nicolae Margineanu Jr., ce a terminat facultatea de multimedia si lucreaza in lumea artistica, si Oana Maria Margineanu, actrita ce a debutat in filmul tatalui ei Logodnicii din America.

Laudata pentru Binecuvantata fii, inchisoare din 2003, continua sa joace in film, teatru si filme/seriale Tv.

Filme cu Maria Ploae

Vezi filme

• Pop-Up (2015) - Nina
• Poarta Albă (2014) - mama lui Ninel Trailer
• Monsters University / Universitatea monștrilor (2013) - Dna Graves (versiune română) Trailer
• Părintele Arsenie Boca, omul lui Dumnezeu (2011)
• The Princess and the Frog / Prințesa și Broscoiul (2009) - Eudora (voce) Trailer
• Doctori de mame (2008) - Letitia Zaharescu
• Logodnicii din America (2007) - Sanda Trailer
• Dragoste de mamă (2006) - Doina
• Inocenta furata (2006) - Angela
• Binecuvântată fii, închisoare (2002) - Nicoleta Bruteanu Trailer
• Faimosul Paparazzo (1999) Trailer
• Fii cu ochii pe fericire (1999)
• Șarpele (1996) - voce Dorina
• Vox Maris (1995)
• Ochii care nu se văd (1994) - Mara
• Predchuvstviye (1992)
• Undeva in Est (1991) - Stanca Trailer
• Campioana (1990)
• Desene pe asfalt (1989)
• Un bulgăre de humă (1989) - Veronica Micle Trailer
• Cuibul de viespi (1987) - Margareta "Margot" Aldea, fiica Anetei Duduleanu
• Promisiuni (1985)
• Întoarcerea din iad (1983) - Veronica Trailer
• Anul 1848 (1982)
• Așteptând un tren (1982)
• Ștefan Luchian (1981) Trailer
• Dumbrava minunată (1980)
• La rascrucea marilor furtuni (1980) - Maria Rosetti
• Drumuri în cumpănă (1979)
• Mania (1977)
• 
  

Dumbrava minunată:

Cu Marcela Rusu, actriță

Biografie

Marcela Rusu s-a născut în 1926 la Galați. A fost o femeie care a știut ce-a vrut, atât în profesia pe care și-a ales-o, cât și în viața particulară. S-a căsătorit mai întâi cu regizorul și profesorul de actorie Moni Ghelerter, apoi cu liderul comunist Alexandru Bârlădeanu și la urma cu scriitorul Aurel Baranga.

Remarcată de critici încă de la debut pentru talentul ei excepțional, deși cam dramatiza, a reușit să se impună însa în lumea teatrului, facând o carieră frumoasă, jucând cu forță și multa pasiune, roluri principale din dramaturgia universală, atat din repertoriul "clasic" rus, precum: Nina din "Pescarusul" si Irina din "Trei surori", cat si din cel sovetic, "la zi", Sura din "Egor Buliciov si altii" și Femeia-comisar din "Tragedia optimista", dar și din cel "internațional" consacrat, precum: Desdemona din "Othello", si modern: Martha din "Cui e frica de Virginia Woolf", si Lizzie Curry din "Omul care aduce Ploaie", o piesa din "Mid-West"-ul american, in 1957, in acele timpuri de teroare, cand, daca se aduceau filme din "vest", erau cele din "neorealismul italian" ale lui Roberto Rossellini, Vittorio De Sica, Cesare Zavattini, Luchino Visconti, Giuseppe De Santis, Suso Cecchi d'Amico, Federico Fellini etc. sau "Vagabondul" lui Raj Kapoor!..., in regia lui Liviu Ciulei, și "Mutter Courage".

Din repertoriul românesc a jucat in "Citadela sfărâmată" de Horia Lovinescu, "Seful Sectorului Suflete" de Al. Mirodan, și în multe alte piese scrise de soțului ei, Aurel Baranga, precum: "Fii cuminte, Cristofor!", "Interesul general", "Opinia publica", "Sfantul Mitica blajinul", "Travesti" etc.

In film nu a aparut prea mult, doar in "Citadela sfaramata" (1957) si "Fii cuminte Cristofor" (1967).

A cantat insa si o melodie care a ramas: Marcela Rusu - La un pas de fericire, dar a fost probabil singura actrita care și-a permis să-l bată pe Radu Beligan, după chiar mărturisirea acestuia...

A murit pe 19.02.2002 în București, dorind să fie incinerată, fără mare pompă și protipendadă, așa precum fusese și "Farsa atroce" la înmormântarea lui Baranga, pe care o descrie foarte bine Dinu Sararu, când ea a apărut veselă într-o rochie "curcubeu", în timp ce "tovarașii" au apărut sobru in negru, ca niste cioclii..., iar cenușa ei să fie împrăștiată pe treptele "Teatrului Național" din București, unde a jucat peste 30 de ani, adica "toata viata".

Si fiindcă a fost o mare fumătoare, s-au mai aruncat și câteva țigări.

Filme cu Marcela Rusu

• Fii cuminte, Cristofor! / (1967) - profesoara Emma Bellea
• Citadela sfaramata (1957)
• Bulevardul 'Fluieră Vântu' (1950)

Nunta lui Krecinski - Aleksandr Sukhovo-Kobylin

SFATURI UTILE 19 Februarie

Apa imbuteliata Afacerea Secolului

Vă prezint un film documentar, care vă va determina să nu mai consumați niciodată apă îmbuteliată! https://youtu.be/eemfiATI898

De ce nu este bună apa îmbuteliată în plastic?

GÂNDURI PESTE TIMP 19 Februarie

COSTUMUL POPULAR ROMÂNESC - TRADIȚII ȘI MODERNISM 19 Februarie

Costumul popular din Banatul sârbesc

Portul popular din Sân-Mihai

Posted on 28 mai 201228 mai 2015 by ris

Măria (Țeruga) Gătăianț cu cei doi copii (ciupag alb, prusluc, haine de otoman, argătin)

În cele ce urmează ne-am propus să descriem cele mai importante componente ale îm­brăcămintei fo­losite de sâmienți care datează de la începutul secolului XX până în perioada în care se folosește îm­bră­că­min­tea produsă industrial. Cu atât mai mult cu cât cos­tumația folosită la ma­jo­ritatea coregrafiilor se ba­zea­ză tocmai pe portul de altădată.
Pentru a face cunoscut cititorilor portul popular, vom proceda la o trecere în revistă a acestuia.

Portul popular bărbătesc  se încadrează în portul popular din Banat, având o notă specifică locului, cu ornamentație, ocupând un loc de frunte în patrimoniul cultural al satului. În pofida vremurilor gre­le, portul bărbătesc și-a pă­strat elementele de bază până prin anii 1905-1906. Și anume era de două feluri: de vară și de iarnă.
Portul bărbătesc de iarnă își are specificul său dar seamănă cu portul din satele românești: Uzdin, Seleuș, Barițe, Nicolinț, Vladimi­rovaț, Ovcea și Glo­goni. Compo­nen­tele sale sunt: căci­ula, pălăria, cămașa (scur­tă sau lun­gă) cu mâ­neci largi și guler mic, prașchie, cio­areci, izmene, lungi și làrgi, cojoc – cojoc scurt din piele, numit ben­chieș, duruț, burdic, ciorapi, papuci, boșcă, chi­meșancă (de culoare neagră).
1. Căciula se încadrează în portul de iarnă, fiind de culoare neagră, țuguiată. La căciulă se observă unele schimbări în aspectul ținutei. Într-o perioadă se trece la căciulă rotundă (o influență a portului sâr­besc). De sărbători în căciulă se prin­de o pană de păun. Vara se pur­ta pălărie de culo­are închisă: negru, brun și gri. Trebuie accentuat că nu s-a mers cu capul descoperit. Doar în caz de doliu bărbații umblau cu capul gol.

Pătru, Măria și Ion Muncian (1915)

2. Prașchia era confecționată din piele de culoare brun închis și avea o lățime care se estima la 10-15 cm. Era împodobită cu ornamentații de metal alb și galben. Mo­tivele florale cu cercuri acopereau întreaga suprafață. Prașchia avea cataramă galbenă cu (ișloci). Fecio­rii purtau cele mai frumoase praș­chii cu ornamente deo­se­bite, în ti­mp ce vârstnicii aveau prașchii mai obișnuite, fără ornamente. Praș­chia se purta peste cioareci și izmene. Ea avea menirea să țină strâns talia la muncă grea, dar și pentru a accentua elementul estetic, talia zveltă a feciorilor.
Prașchia era confecționată de meșteșugari din Vladimi­ro­vaț și Vârșet. Cei care făceau hamuri la cai, confecționau și prașchii.
3. Cămașa scurtă era îmbrăcată de bărbați pentru a fi pusă în cioareci. Cămașa lungă cu mâneci lu­n­gi și largi, cu guler mic, se în­cheie în față de 3-4 nasturi. Ea era confecționată din pânză de argantin și țesută din două ițe, plus două tălpițe din bumbac. Din această pânză se confecționau cămăși de săr­bătoare și pentru defuncți. Se confecționa bumbac alb, în fu­ior bă­tut, bumbac galben pentru cămăși și izmene de uz casnic și pentru munca țăranilor. Înălbirea pânzei se făcea cu o pungă de cenușă în apă și prin spălarea ei în leșie uscată, ca apoi să fie uscată la soare.

Portul bărbătesc și femeiesc din Sân-Mihai

4. Cojocul este o piesă importantă în portul bărbătesc de iarnă. Se pare că era și cea mai costisitoare. Se zice că ar fi costat o avere și nu rareori ace­ia care își pregă­teau feciorii de însurat își vindeau holdele pentru a le putea confec­ționa cojocul, cu care aveau să se prezinte la jocul din mijlocul satului. Tot în cojoc, feciorii din sat se pre­zen­tau la cununie.
Cojocul se confecționa la coman­dă. Clientul deseori dic­ta cât de bo­gată va fi ornamentația acestuia. În ceea ce privește culoarea, predomina cărmăjânul. Motivul floral era mai simplu. Specifice sunt și oglin­zile care s-au aplicat doar la aceia care aveau mai mulți bani să plă­tea­scă acest ornament. Cojocul bărbătesc era mai lung, în timp ce co­jocul fe­meiesc, mai scurt. Erau identice, aceeași lucrătură, aveau acee­ași culoare și se deosebeau doar prin lungime.
Cojoacele din Vladimirovaț erau cu cele mai multe ornamente din Ba­natul iugoslav, pe lângă cele din Uz­din, Barițe. Nicolinț. Cojocul, duruțul și burdicul erau confecționate de cojocarii din Sân-Mihai.
5. Burdicul (pieptaru!) era confecționat din piele de oaie și era fără mâneci. Era de culoare brun în­chis, că­rămiziu. ornamentat cu me­rișoare. În față avea 5 nasturi de piele. Sub braț încă trei nasturi din piele, iar pe umărul stâng încă doi. Era scurt până la brâu. Partea din față este foarte bogat ornamentată cu piele aplicată și o floare mare pe pie­pt și cu flori mai mici pre­sărate pe cealaltă suprafață. Burdicul sau pieptarul are de­cor aplicativ din piele lucioasă. Mai târziu, prin anul 1940 Vasa și Alexa Gătăianț (Leca Cecea) le făceau mai ornamentate, aplicând oglinzi, piele de cu­loare roșie sub formă de floare.

6. Ciorecii aparțin portului bărbătesc de iarnă. Erau confecționați din șubă albă, puțin ornamentați cu găitane de culoare neagră, în față având ornamente sub formă de bu­zu­nare fără nici o floare. Erau mo­de­ști, fără mari ornamente și cu foarte puține cusături, deo­sebindu-se de cio­arecii din alte regiuni și sate ro­mânești: Barițe, Seleuș, Vla­dimirovaț, Uzdin. Cioarecii aveau ace­lași model.
La Sân-Mihai ei erau confecționați de Gheorghe Scum­pia (ªerbănescu Didu), iar în 1890, de Ion Scumpia (Cecea) și de Panta Șă­manț (Ico­nariu). Bărbații mai purtau și cioareci așa numiți brigeși. Primul din sat i-au purtat a lui Muscalu și (Ion Ardelean) a lu Cucu prin 1906.

Măria Gătăianț (1917) (opreg, dușancă, sumnă de biță)

Duruțul era tricotat din lână sură, în brun, cenușiu, negru, cu tivitură (cival) în cărmăjân, fără nici un ornament. Avea o tivitură roată de guler și în partea inferioară, precum și la buzu­nare într-o culoare bordo.
7. Papucii prezintă toată dibăcia femeilor din acest sat. Pre­do­mină cu­lorile: negru, verde, cărămiziu. În 1960 întâlnim papuci lucrați din pâ­n­ză pe o bază neagră. S-au ornamentat cu flori în diferite culori și s-au lu­crat ca la goblen, după un tipar și mo­del anumit. Papucii erau identici și la femei și la bărbați.
Opregul este piesa de îm­bră­că­minte caracteristică portului popular femeiesc din Ba­nat, alcătuită din­tr-o bucată dreptunghiulară mai lată. Se țesea la război, prin combinarea mai multor materiale, cum sunt: bumbacul. fi­rul de păr de oaie, etc. Femeile ti­ne­re aveau opreg în bordo, iar cele mai în vârstă de culoare neagră. Opregul se îmbracă în loc de boșcă.
8. Sumna (sucna) era din țesătură neagră sau bordo. Pe­ste suc­nă, fe­me­ile mai în vâr­stă purtau opreg negru în loc de boșcă.
9. Pârslucul este un obiect vestimentar la femei. Era confecționat din șubă sau de vidră în bej, negru de jelit (doliu) sau pur și simplu în alb. Pâr­slucul era un obiect vestimentar îmbrăcat la joc, la nunți sau sărbători. Era cu mâneci sau fără.

10. Izmene largi de argătin se purtau vara și se legau cu brăcinare. Peste izmene bărbații purtau boșcă lungă până la genunchi, cu o lamă pe mij­loc, unde era trecut numele po­sesorului: Stanicu Ion… Stanicu Sima…
Izmene se făceau la Seleuș și la Sân-Mihai (Panta Todoran – Gârba­vu). Predomina culoa­rea albă, culori mari albastre. Deseori îmbrăcați astfel, fe­ciorii mergeau și la joc. Aveau cămașă lungă și largă, praș­chie bă­tută cu ornamentații metalice și 2-3 ca­­tarame. Boș­ca era în albastru în­chis, cu flo­ricele albe și o lamă cu nu­mele feciorilor care o purtau. Peste cămașa de arămiz aveau burdic scurt, pălărie, papuci de lâ­nă cu flori, cu vârful lucrat și că­ptușit cu piele și o lucrătură mică din piele, prinsă cu un nasture. Bărbații purtau și cizme crețe și cizme drepte (turiac), lucrate de doi meș­teșugari pricepuți din Ierme­novți (Pișta și Mișa).

Petru Țeruga (1895)

Aceste detalii însemnate le-am aflat de la Sima Stanciu (Bălu), la vâr­sta lui onorabilă de 88 de ani, care și-a amintit limpede de anii tinereții sa­le și care, cu un lux de amănunte, mi-a povestit multe lu­cruri deosebit de interesante des­pre portul din trecut. Mi-a spus, prin­tre altele, că în 1890 Moș Moa­nă Cojocariu făcea burdice și pentru femei și pentru bărbați. Cu această meserie no­bilă s-au mai ocupat și Tima Cebzan (1906), Văsălie Sfera (Poponi) 1912, Ion Mu­n­tean (Da­bome) 1940, Alexa și Vasa Gătă­ianț (Leca Cecea). Alte detalii pre­ți­o­ase despre frumosul port de la Sân-Mihai mi le-a furnizat și Gheo­r­ghe Scu­mpia (Giugea).
Se pune întrebarea: cum să se mai păstreze aceste comori pre­țioase, această zestre rar întâlnita a satului Sân-Mihai; acest port strămoșesc autentic și care sunt modurile de pre­ze­n­tare a acestei inegalabile valori? Co­s­tumul, când e pus pe oa­meni, își manifestă din plin culorile și frumosul. Pentru a nu dispărea aceste valori de o rară frumusețe, se impune revitalizarea lui la festivaluri de fol­clor, manifestări corale, serbări, la manifestări culturale, totdeauna cu tendința de păstrare a acestuia.
Căci, costumul popular are o mare importanță istorică, etnografică, este o trecere peste vremuri. El păstrează memoria portului de altădată, purtat cu mândrie și de aceea noi, sâ­mienții, dorim cu atâta ardoare să nu-l dăm uitării niciodată ci să-1 promovăm în coregrafiile noastre.
Rodica Todoran