MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
SÂMBĂTĂ 16 FEBRUARIE 2019

Bună dimineața!

RELIGIE ORTODOXĂ 16 Februarie

Sf Sfințiți Mc Pamfil, preotul și Valent, diaconul; Sf Ier Flavian, arhiepiscopul Constantinopolului

În această lună, ziua a şaisprezecea, pomenirea sfinţilor mucenici: Pamfil și Valent

Apoi a întrebat despre Sfântul Pamfil presviterul, despre Valent diaconul şi despre Pavel şi, aflând că au fost chinuiţi destul, mai înainte cu doi ani de către ighemonul Urban, care fusese înaintea lui, fiind ţinuţi în temniţă atâta vreme, n-a voit să-i chinuiască mai mult, ci numai i-a întrebat dacă vor a se supune la împărăteasca poruncă. Dar, fiind neînduplecaţi, i-a judecat asemenea la tăiere cu sabia.

Aceşti măreţi mucenici, în anul al şaselea al prigoanei lui Diocleţian împotriva creştinilor, au fost aduşi la mucenicie, din multe cetăţi şi din felurite chipuri de viaţă, de meşteşuguri şi de dregătorii, uniţi fiind însă numai prin credinţa lui Hristos. Şi fuseseră prinşi în acest chip: vrând să treacă prin porţile Cezareei şi întrebându-i păzitorii care erau la porţi, cine sunt şi din ce loc vin, ei au răspuns că sunt creştini, şi că patria lor este Ierusalimul cel de sus. Drept aceia au fost prinşi şi duşi înaintea ighemonului cu toţii: Ilie, Ieremia, Isaia, Samuil şi Daniil; după multe chinuri au primit condamnarea la moarte prin sabie. O dată cu ei au fost tăiaţi şi Pamfil, Seleuc, Valent şi Pavel; iar Porfiriu cerând trupul lui Pamfil, stăpânul său, a fost prins şi băgat în foc; asemenea şi Iulian, îmbrăţişând trupurile sfinţilor şi sărutându-le, a fost băgat şi el în foc; iar Teodul, fiind răstignit pe un lemn, şi-a săvârşit în acest chip mucenicia sa.

Sfântul Pamfil – Era originar din oraşul Berit (azi Beirut), fiind un om învăţat, care studia Sfânta Scriptură şi împlinea virtuţile creştine. El a înfiinţat în Cezareea Palestinei o bibliotecă foarte importantă pentru vremea aceea care avea peste 3000 de cărţi. Totodată, a întemeiat şi o şcoală publică pentru învăţarea Sfintelor Scripturi. Sfântul Pamfil şi-a împărţit averea la săraci şi ducea o viaţă ascetică. Şi-a apărat credinţa mărturisind pe Hristos cu multă înflăcărare în timpul persecuţiei împotriva creştinilor declanşate de împăratul Diocleţian, când Sfântul Pamfil a fost prins, supus la chinuri şi apoi ucis.

Sfântul Valent – Era un bătrân diacon care cunoştea pe de rost Sfânta Scriptură şi slujea la Ierusalim în Biserica unde a suferit moarte martirică în timpul împăratului Diocleţian.

Tot astăzi, Biserica face pomenirea Sfântului Ierarh Flavian, Arhiepiscopul Constantinopolului.

Acest sfânt a fost preot al sfintei Biserici din Constantinopol; şi pentru multa sa înfrânare şi îmbunătăţită petrecere, cu voinţa lui Dumnezeu şi cu alegerea împăratului, a Senatului şi a Sfântului Sinod a fost hirotonit patriarh al acestei Biserici. Iar prin îngăduinţa lui Dumnezeu, a fost scos de ereticul Dioscor şi cei de un cuget cu el, după ce ţinuse patriarhia un an şi zece luni şi a fost trimis în surghiun. Şi multe chinuri suferind pentru credinţa ortodoxă şi căzând în boală, s-a mutat către Domnul.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

ISTORIE PE ZILE 16 Februarie

Evenimente

·         116 – Împăratul Traian primeste lauri de la  Senatul  Roman, pentru victoria  asupra Partiei.

·         1249 – Misionarul si diplomatul dominican Andre de Longjumeau, este trimis de către Ludovic al IX al Franţei ambasador la curtea imparatului  mongol Güyük Khan.El a condus două ambasade la curtea hanilor mongoli :  una ca trimis al papei Innocentiu al IV-lea   si a doua pentru  regele francez Ludovic al IX-lea. A murit la puțin timp după 1253, în timp ce activa ca misionar în Palestina.

·         1270: Se desfasoara Bătălia de Karuse sau Bătălia pe gheață dntre armata Marelui Ducat al Lituaniei si cea Ordinul Livonian.Lituanienii obținut o victorie decisivă. Lupta, numita dupa satul Karuse, a fost a cincea cea mai mare înfrângere a Livonienilor teutoni în secolul al 13-lea. Aproape tot ceea ce se stie despre aceasta lupta a fost consemnat in Cronica livoniana Rhymed. Ordinul Livonian a fost o ramură autonoma a Ordinului Cavalerilor Teutoni și membru al Confederatiei Livoniene (1435-1561).

·         1646: Are loc bătălia de la Torrington, din cadrul primului război civil englez. Forțele parlamentare conduse de Thomas Fairfax au obținut victoria punând capăt rezistenței regaliste în vestul țării.

·         1699: Prima diplomă leopoldină  recunoaștea clerului greco–catolic aceleași privilegii de care se bucurau și preoții catolici

·         1742: Spencer Compton, Conte de Wilmington, devine prim-ministru britanic.

·         1828: Grigorie Dimitrie Ghica domnul Tarii Romanesti numeste pe arhimandritul Mathei staret la manastirea Stavropoleos precizindu-i indatoririle

·         1875: Are loc prima ședință publică a Societății Studenților în Medicină

·         1880 - A fost înfiinţată Legaţia română pentru Belgia şi Olanda, cu sediul la Bruxelles

·         1909 - Serbia mobilizează armata împotriva Imperiului Austro-Ungar

·         1918 – Lituania isi declara independenta fata de Imperiul Rus si Germania. Lituania a intrat in istoria europeană când pentru prima dată a fost menționată într-un manuscris medieval german, cronica Quedlinburg din 14 februarie 1009.

·         1923: La Geneva, s-au pus bazele noului pact al Micii Înţelegeri, prin care cele trei ţări membre (România, Cehoslovacia şi Iugoslavia) aveau o bază organizatorică solidă, prin unificarea politicii lor generale. În noua organizare, Mica Înţelegere devenea o forţă de care trebuia să se ţină seama în Europa, alianţa acţionînd mereu pentru menţinerea statu-quo-ului teritorial în spiritul tratatelor de la Versailles.

·         1923: Mormântul faraonului Tutankamon a fost inclus în circuitul turistic egiptean

·         1926: Se infiinţeaza Fundaţia Culturala “Regele Ferdinand I”.

·         1930: Federația Română de Fotbal s-a afiliat la Federația Internațională a Asociațiilor de Fotbal (FIFA). La 16 februarie 1930 asociația Comisia Centrală de Fotbal se transformă în Federația Română de Fotbal, organism independent cu autoritate juridică, acesta hotărînd participarea României la Campionatul Mondial din Uruguay în luna iulie a aceluiași an. Participarea României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1930 a fost mult contestată în ţară, urmînd a fi prima manifestare internaţională a României Mari. Primul președinte al Federației Române de Fotbal este avocatul Aurel Leucuția, fostul președinte al asociației Comisia Centrală de Fotbal. Aurel Leucuția (n.1894-d.1964) a fost avocat, om politic român, care a îndeplinit și funcția de ministru. Începînd cu ediția 1932-1933, în România funcționează sistemul divizionar, cu un campionat unitar al primei divizii (inițial în două serii). Disputarea Cupei României începe în sezonul 1933-1934. Federația Româna de Fotbal este membră fondatoare a UEFA în 1954.

·         1933: Greva de la Atelierele CFR Grivița; (revin cu un articol foarte interesant despre acest eveniment ce nu trebuie uitat). Greva s-a datorat condițiilor din ce în ce mai precare de lucru ale ceferiștilor, în contextul Marii Depresiuni la nivel mondial, care a afectat România în mod semnificativ. Ea s-a transformat repede într-o revoltă și a dus la ciocniri între lucrătorii de cale ferată și jandarmi, precum și la moartea a 7 persoane, între care și Vasile Roaită, un tânăr lucrător a cărui imagine a fost folosită ulterior de către propaganda regimului comunist timpuriu. După 1965, s-a spus că Ceaușescu, gelos pe faima lui Dej, a pus cercetătorii să caute prin arhive și să descopere până la urmă că „Grivița Roșie” era un fals istoric, o falsă legendă, iar celebrul trăgător al sirenei, Vasile Roaită, un „idol fals„. Dispariția subită a lui Roaită din discursul propagandistic al PCR nu s-a datorat, așa cum s-a speculat în epocă, nevoii lui Ceaușescu de a fi singurul erou din ilegalitate, ci unei descoperiri neașteptate făcută de istoricii comuniști în arhivele Siguranței: Vasile Roaită nu numai că nu fusese nici măcar grevist, dar era unul dintre informatorii pe care Siguranța îi infiltrase printre muncitorii de la Atelierele Grivița. Cu alte cuvinte, din motive propagandistice, PCR-ul îi furase meritele lui Constantin Negrea, grevist care luptase cot la cot cu Dej pentru drepturile muncitorilor, și i le atribuise unei unelte a “regimului burghezo-moșieresc”. Vasile Roaită (n. 1914 – d. 16 februarie 1933, București) a fost un muncitor feroviar român, care a murit împușcat în timpul marii greve de la Atelierele CFR Grivița din februarie 1933.

·         1933: Pactul de reorganizare a Micii Înțelegeri (Geneva) 

·         1935 - A fost adoptată Legea pentru înfiinţarea Monetăriei Naţionale, prin care se asigura baterea monedelor metalice ale statului în ţară (de 4 ori mai ieftin ca în străinătate), urmată de Legea pentru reglementarea emisiunilor de monedă metalică

·         1956 - Marea Britanie aboleşte pedeapsa cu moartea

·         1959: Comunistul Fidel Castro a preluat conducerea Cubei. Revoluţionarul şi politicianul Fidel Castro a condus Cuba timp de 49 de ani. A participat la răsturnarea dictaturii lui Fulgencio Batista, după care a transformat Cuba în primul stat comunist din emisfera de vest. Pe 16 februarie 1959, Castro ajunge prim-ministru al Cubei, funcţie pe care o deţine până în 1976, când a devenit preşedinte al Consiliului Statului şi al Consiliului de miniştri. Castro şi-a consolidat controlul asupra ţării prin naţionalizarea industriei, exproprierea proprietăţii private, colectivizarea agriculturii şi impunerea de politici despre care el credea că vor folosi populaţiei. Mulţi cubanezi au fugit însă din ţară, majoritatea în statul american Florida. Din cauza embargoului economic impus de SUA, Cuba a devenit apoi din ce în ce mai dependentă de Uniunea Sovietică şi de alte ţări din blocul comunist, al căror ajutor economic (estimat la un sfert din produsul naţional brut al insulei) era vital pentru menţinerea condiţiilor de viaţă ale cubanezilor. Dizolvarea URSS, în 1991, a avut repercusiuni negative asupra politicii economice. Majoritatea suporterilor lui Castro citează embargoul american ca sursa majorităţii problemelor economice ale insulei. Iar în cadrul unui interviu pentru BBC, fiind întrebat care dintre liderii sovietici a diminuat din ajutorul acordat Cubei, Fidel Castro a răspuns sugestiv: „Guvernul SUA”. Un vizibil cult al personalităţii s-a născut în jurul figurii sale, deşi el a încercat să-l descurajeze. În comparaţie cu majoritatea oamenilor forte, Castro a apărut doar de două ori pe timbrul cubanez: în 1974, cu ocazia vizitei lui Leonid Brejnev, şi în 1999, când s-au împlinit 40 de ani de la revoluţie. Fidel Castro este faimos pentru discursurile sale lungi şi detaliate, care de obicei durează câteva ore şi conţin multe date şi referinţe istorice.

·         1961 - Statele Unite ale Americii lansază pe orbită satelitul Explorer 9

·         1968: România a renunțat la organizarea administrativă tipic sovietică în regiuni și raioane și a reînființat unitatea administrativ-teritorială tradițională: județul; au fost organizate 39 de județe, plus municipiul București. Impartirea pe judete pe actualul teritoriu al Romaniei este atestata inca din 8 ianuarie 1392, când domnitorul Nircea cel Batran printr-un hrisov numește „ținutul Vâlcii” județ. Astfel, Judetul Valcea este primul județ romanesc atestat documentar.

·         1976:  S–a semnat, la Barcelona, de către reprezentanții a 12 state mediteraneene, Convenția pentru protecția Mediteranei împotriva poluării

·         1985 – Șeicul Ibrahim al-Amin face public manifestul grupării islamice Hezbollah, care luase recent ființă, pe fondul războiului din Liban.

·         1985 - Se publică Hotărîrea privind aniversarea a 40 de ani de la victoria asupra fascismului şi sărbatorirea "Zilei Independenţei României".

·         1986 – Politicianul socialist Mario Soares este ales presedinte al Portugaliei. În Portugalia, candidatul Partidului Socialist Mario Soares, a fost ales preşedinte cu 51% din voturi. Acesta a fost primul şef de stat portughez ales democratic in ultimii  şaizeci de ani.

·         1987 - Manifestaţiile studenţilor din Iaşi. După destrămarea acestora, mulţi dintre studenţi au fost exmatriculaţi sau persecutaţi.

·         1990 – A fost acceptată (Decret CPUN nr. 124) cererea de eliberare din funcţia de ministru al apărării naţionale a generalului Nicolae Militaru. În locul sau este numit generalul-colonel Victor Atanasie Stănculescu.

·         1990 – Este adoptat drapelul Hong-Kongului de dupa incheierea perioadei coloniale. Drapelul a fost adoptat în Hong Kong la 16 februarie 1990, şi a primit aprobarea oficială  la 10 august 1996. A fost inaltat  pentru prima dată la 1 iulie 1997, în timpul ceremoniei istorice care a marcat transferul teritoriului de la Regatul Unit  al Marii Britanii catre Republica Populara Chineza.

·         1995 – Cantareata Vanessa Paradis, este arestata pe aeroportul din Dorval (Montreal) din Canada.Vanessa Paradis Au fost gasite asupra sa trei grame de hasis…

·         2004 - O echipă internaţională de astronomi a descoperit galaxia cea mai îndepărtată cunoscută pînă în prezent, a cărei lumină, percepută acum, a fost emisă pe cînd Universul se afla la începuturi

·         2005: A intrat în vigoare Protocolul de la Kyoto, după ratificarea sa de către Rusia.

Nașteri

·         1032 – S-a nascut impăratul Yingzong din China; (d. 25 ianuarie 1067). A fost al cincilea împărat al dinastiei Song din China. Numele lui a fost inițial Zhao Zongshi, dar mai târziu s-a schimbat la Zhao Shu, care înseamnă „strămoș Deosebit de talentat”.

·         1222 – S-a nascut Nichiren Daishonin, fondatorul budismului Nichiren din Japonia; (d. 1282). Nichiren (n. 16 februarie 1222, d. 13 octombrie 1282) a fost un călugăr budist și filozof japonez. El este fondatorul sectei budiste cu același nume. Numărul mare de dezastre naturale care au afectat Japonia secolului al XIII-lea i-a determinat pe gânditorii acelei vremi să afirme că trăiau o epocă de degenerare. În timpul acestei perioade și-a format concepția despre lume tânărul călugăr. Nichiren (Lotusul Soarelui) este numele religios adoptat de Zennichi Maro, născut sărac, în satul de pescari Kominato. La vârsta de 12 ani Nichiren a intrat la un templu din satul său natal unde maestrul Dozen-bo l-a instruit în doctrinele școlii budiste Tendai. Declarându-se nesatisfăcut de învățăturile acestui maestru, el vizitează alte centre de învățare budiste, printre care și reședința școlii Tendai, templul Enryaku-ji, care își va lăsa amprenta asupra viitoarei sale concepții filozofice. Puternic convins de adevărul la care ajunsese pe parcursul studiilor sale, el își exprimă public noile sale opinii, fapt ce va duce la alungarea sa din templu, urmând în viața lui o perioadă de misionariat și exil. El considera că budismul contemporan lui era corupt și trebuia revitalizat. De aceea, în anul 1253 întemeiază o nouă sectă budistă numită tot Nichiren, ce are la bază credința în Sutra Lotusului, ultima sūtră revelată de Buddha. Concepția lui Nichiren este strâns legată de școala Tendai, el considerând că acceptarea textului Sutrei Lotusului este unica cale spre cunoașterea adevărului final al budismului. Va muri la Ikegami cu convingerea că este cel care a descoperit adevărul ultim revelat de Buddha. Conform legendei, Nichiren a făcut mai multe vindecări miraculoase și chiar ar fi prezis invazia mongolilor în Japonia, lucru care i-a adus un deosebit respect și o mare influență.

·         1497: Philipp Melanchthon, umanist și reformator german (d. 1560)
* 1620: Frederic Wilhelm (germană Friedrich Wilhelm; 16 februarie 1620 – 29 aprilie 1688) a fost Elector de Brandenburg și Duce de Prusia - și deci conducător de Brandenburg-Prusia - din 1640 până la moartea sa. Membru al Casei de Hohenzollern, el a fost cunoscut sub numele "Marele Elector" (Der Große Kurfürst) datorită dibăciei militare și politice.

Frederic Wilhelm a fost un pilon al credinței calviniste. Și-a dat seama de importanța comerțului și l-a promovat puternic. Reformele lui interne au dat Prusiei o poziție puternică în ordinea politică post-Westphalia în nordul și centrul Europei.

·         1679: Friedrich Wilhelm, Duce de Saxa-Meiningen (16 februarie 1679 – 10 martie 1746), a fost Duce de Saxa-Meiningen.

A fost al cincilea fiu al lui Bernhard I, Duce de Saxa-Meiningen și a primei lui soții, Marie Hedwig de Hesse-Darmstadt. Tatăl său a stipulat în testament ca ducatul să nu fie divizat niciodată și să fie guvernat de toți fiii săi, așa că în 1706 ducatul a fost moștenit de Ernst Ludwig, Friedrich Wilhelm și Anton Ulrich.

Ernst Ludwig, ca fiul cel mare, s-a străduit să stabilească autonomia pentru el și urmașii săi. Imediat după moartea tatălui său, Ernst Ludwig a semnat un contract cu frații săi; aceștia au lăsat guvernarea în mâinile fratelui lor, în schimbul unor stimulente.

Când Ernst Ludwig a murit (1724), Friedrich Wilhelm și Anton Ulrich au preluat guvernarea ducatului în timpul minoratului nepoților lor, până în 1733. După decesul nepotului său, Karl Frederick (1743), el a moștenit ducatul de Saxa-Meiningen.

Friedrich Wilhelm nu s-a căsătorit niciodată și a murit după numai trei ani de domnie. A fost succedat de fratele său vitreg, Anton Ulrich.

·         1698: Pierre Bouguer (n. 16 februarie 1698 la Le Croisic Loire-Atlantique - d. 15 august 1758 la Paris) a fost un matematician, geofizician, geodez și astronom francez.

A studiat la Colegiul Iezuiților din Vannes. A fost profesor de hidrodinamică.

În 1730 a câștigat Premiul Academiei de Științe pentru o lucrare referitoare la proiectarea navală.

În 1735 a fost trimis în Peru, împreună cu alți savanți, unde timp de 7 ani au măsurat meridianele sudice și au confirmat prevederile lui Isaac Newton relativ la turtirea Pământului la poli.

În 1732 a studiat pentru prima dată Curbele de urmărire (Curbes de poursuite).

În 1748 a inventat heliometrul.

* 1727: Baronul Nikolaus Joseph von Jacquin (n. 16 februarie 1727, Leiden – d. 26 octombrie 1817, Viena) a fost un renumit botanist, chimist și medicaustriac de origine franceză, fiind prim-autor în descrierea multor animale, ciuperci și plante. Abrevierea numelui său în cărți științifice este în domeniul botanicii și micologiei Jacq., în cel al zoologiei Jacquin.

Nikolaus a provenit dintr-o familie aristocrată franceză (al cărui titlu nu a fost prevalat în Sfântul Imperiu Roman, de abia Nikolaus a obținut titlul de baron pentru țările Imperiului Hasburgic) care s-a mutat în Olanda, în ultimul sfert al secolului al XVII-lea. El a fost fiul lui Claudius Nikolaus (1694-1743), proprietarul unei manufacturi de pânză și catifea în Leiden și al soției lui, Elisabeth Maria von Heyningen († 1755) din Delft. A avut un frate, Johann Jakob, farmacist († 1768) și o soră, Marie Agathe.

Viitorul savant a fost căsătorit cu Catharina († 1791), fiica consilierului guvernamental imperial la Viena Johann Heinrich Schreibers. Soții au avut mai mulți copii, printre care au fost Joseph Franz (n. 7. februarie 1766, Schemnitz – d. 26 octombrie 1839, Viena), cunoscut medic precum de asemenea profesor de botanică și chimie la Universitatea din Viena, Emil Gottfried (1767–1792) și sora lor Franziska (1769-1850), o pianistă talentată.^[12]

Marele compozitor Wolfgang Amadeus Mozart a fost împrietenit strâns cu familia Jacquin. El a dedicat mai multe compoziții membrilor acestei familii, astfel lui Joseph Franz între altele canonul dublu pentru patru voci KV (Katalogul Köchel) 228 (la care a adăugat, scris în limba engleză: „Don’t never forget your true and faithfull friend.“) sau Mente ti lascio, o figlia (KV 513), iar lui Franziska, elevei sale, Kegelstatt-Trio, KV 498 (trio muzical pentru pian, violă și clarinet) și sonata de pian în do-major pentru patru mâini, KV 521. Cel mai intensiv contact l-a întreținut cu Gottfried, căruia i-a dedicat mai multe opere, mai departe a publicat două compoziții sub numele acestuia (Als Luise die Briefe ihres ungetreuen Liebhabers verbrannte, KV 520 și Das Traumbild, KV 530).

Tatăl lui Nikolaus a fost inițial bogat ca proprietar unei manufacturi însemnate de pânză și catifea, dar a pierdut din cauza unor condiții nefavorabile pentru negoț cea mai mare parte a averii sale. Cu toate acestea, copilul a primit o educație cu grijă, părinții dorind să studieze odată teologia. După absolvirea liceului din Antwerpen (un liceu cunoscut pentru punerea punctului central în studiul clasiciștilor vechi greci și romani), a început ca pregătire cu un studiu universal la „Școala Înaltă” din Löwen (pe atunci Țările de Jos Austriece. Înapoiat, a început însă să studieze medicina la [[Universitatea din Leiden. În acest timp a făcut cunoștință cu naturalistul și prietenul precum fostul elev al lui Carl Linné, Laurens Theodorus Gronovius (în Germania: Gronow, n. 1 iunie 1730 – d. 8 august 1777), care a inițiat în tânărul Jacquin interesul pentru botanică, instruindu-l după metoda faimosului savant. Înfocat de științele naturale studentul s-a înscris și pentru botanica. După scurtă vreme a părăsit orașul său natal și s-a mutat la Paris, universitatea de acolo având un renume mai însemnat. Jacquin a avut acolo prilejul să studieze mai departe medicina, iar botanica la cunoscutul profesor Bernard de Jussieu.^[14]

Bustul lui Jacquin, Univ. Viena

În anul 1752, Jacquin a urmat invitații medicului celebru Gerhard van Swieten, unui prieten bun a părinților lui, la Viena. Acolo a terminat studiile și a început să practice ca chirurg. Dar marea dragoste a aparținut biologiei. Astfel a catalogat toate plantele în „grădina olandeză” a împăratului și împărătesei după sistemul Linné. Cu acest prilej a făcut cunoștință cu co-regentul Francisc I (în țările austriece împărăteasă a fost Maria Terezia, dar Francisc a fost împăratul Sfântului Imperiu Roman) care a fost entuziasmat de hărnicia și talentul lui.^[15] De acea, domnitorul l-a ales șef unei mari expediții austriece în Indiile Occidentale. Înainte de a părăsi continentul pe 7 ianuarie 1755 din portul Livorno, a făcut un ocol prin Franța de Sud de unde a trimis 17 lăzi pline cu zoofite și fosile la Viena. La Marseille a făcut cunoștință cu cunoscutul geograf și matematician francez Charles Marie de La Condamine și la Montpellier cu celebrul filozof francez Claude Adrien Helvétius. Timp de aproape cinci ani, savantul a vizitat Martinica, St. Eustache, Insula Sfântul Martin, Guadelupa, Sfântul Kitts, Curaçao, Hispaniola, Jamaica până la Cartagena și pe călătoria de întoarcere Cuba. În ziua de 17 iulie 1759, Jacquin s-a întors aducând multe plante medicinale, folositoare ( de exemplu cacao) și otrăvitoare, decorative, etc. acestei sfere precum 50 de lăzi cu rarități botanice și etnologice înapoi la Viena. Această călătorie a fost începutul multor altor expediții care lau făcut pionier al botanicii austriece. În 1760 a scris prima sa carte de reputație internațională, Enumeratio systematica plantarum quas in Insulis caribeis vicinaque Americes, care a inclus rezultatele cercetărilor sale precum descrieri și alocări în conformitate cu principiul lui Linné despre expediția sa în Caraibe. Aceasta, împreună cu lucrările Enumeratio Stirpium Plerarumque și Selectarum stirpium americanum historia cu 264 de table colorate, publicate în 1762 respectiv 1763, au fost decisive pentru reputația mare pe care le-au căpătat grădinile împărătești, cea de la Viena și în special cea de la Schönbrunn.^[14][16]

Pietre funerare pentru baronul Nikolaus von Jacquin, azi în grădina botanică din Viena

Pe 9 iunie 1763, Jacquin a fost numit de către Maria Terezia consilier imperial montan și pentru afaceri monetare (Münzrat) precum profesor de industrie minieră practică și chimie în Schemnitz. Apoi, în 1768, împărăteasa l-a numit profesor de botanică și chimie la Universitatea din Viena, un post care a fost legat cu funcția de director al grădinii botanice nou înființate la Rennweg (nume de stradă) precum cu supravegherea grădinii imperiale din Schönbrunn. Profesura în chimie a delegat-o fiului său Joseph Franz în 1797, predând de atunci încolo numai botanica. În anul 1809 a devenit rectorul universității.^[17]

În anul 1764, savantul a fost înnobilat pentru productivitatea și excepționalitatea muncii sale de împărăteasa Maria Terezia cu titlul austriac Edler von” iar în anul 1806, cavalerul a fost ridicat la rangul de baron austriac (Freiherr) prin cea mai înaltă rezoluție a împăratului Francisc I al Austriei la Viena. Titlul de baron era doar valabil pentru el și urmașii săi legali.^[18]

Jacquin a luat de la început parte activă la transformarea chimiei prin fizicianului și chimistului scoțian Joseph Black, apoi completată de Lavoisier. După ce Black a învățat că există de asemenea corpuri gazoase care nu fac parte al aerului atmosferic, dezvoltând cu farmacistul Meyer în Osnabrück o controversă stranie asupra cauzei statului blând și mușcător al varului, Jacquin a decis această controversă în 1769 prin lucrarea sa Examen chimicum doctrinae Meyerianae de acido pingui et Blackianae de aene fixo nes pectu calcis, în care a dovedit, că „aerul” dezvoltat de var este un acid absorbit de apă și dovedind ipoteza prin inventarea ingenioasă de instrumente pentru măsurarea de gaz și aplicarea lor.^[19]

Baronul Jacquin, prim-descriitor multor plante, ciuperci si animale care a întreținut o corespondență foarte copioasă cu Carl Linné între 1759 și 1778 (vezi sub „Legături externe”). El a scris aproape toate operele sale în limba latină, cauzat învățământului intensiv la liceul din Antwerpen precum studiilor sale suplementare în această limbă. Marele om de știință a murit de abia la vârsta de 90 de ani și a fost înmormântat în cimitirul Matzleinsdorf, astăzi parte acartierului X din Viena. Cimitirul este în prezent un parc (cu mormintele vechi). Pietrele funerare ale lui Jacquin au fost mutate la grădina botanică a universității capitalei.

Gyrocarpus americanus în Selectarum stirpium Americanarum

Jacquin a publicat cu sârguință. După primele sale lucrări importante Enumeratio systematica plantarum quas in Insulis caribeis vicinaque Americes și ilustrata Selectarum stirpium americanum historia mai sus numite care i-au adus renume internațional, mai sunt de menționat în special marile opere Hortus Botanicus Vindobonensis în 5 volume cu 300 de plăci colorate (1770-1776), Icones Plantarum Rariorum în 3 volume cu 648 de table colorate (1781-1793) și Collectanea ad botanicam, chemiam et historiam naturalem spectantia, în 4 volume, un suplement, cu 112 table colorate (1786-1796). Dar cea mai prestigioasă este Florae austriacae, sive plantarum selectarum (1773-1778), în 5 volume cu 450 de imagini ale lui Franz Anton von Scheidel, care este considerată una dintre cele mai frumoase cărți despre plantele sălbatice ale țărilor europene pe lângă Flora Danica (1648-1802, scrisă de mai mulți savanți danezi), Flora Londinensis a lui William Curtis (1775-1796) și Flora Graeca în 10 volume pe baza ilustrațiilor lui Ferdinand Lucas Bauer, publicată de James Edward Smith (7 volume,1806-1830) și John Lindley (3 volume, 1833-1840). Datorită valorii ei artistice și ediției de la început mici a fost vândută pe timpuri trecute rapid, fiind constată raritate la scurt timp după apariție. Astfel a devenit accesibilă doar pentru un cerc exclusiv de interesanți. Pentru cărturarii privați achiziția operei a însemnat o problemă financiară. În prezent, prețul pentru cele cinci volume este estimat de Christie’s din Londra la aproximativ CHF 50.000

·         1761: Jean-Charles Pichegru, general francez (d. 1804)

·         1786: Marea Ducesă Maria Pavlovna a Rusiei (rusă Мария Павловна) (16 februarie 1786 – 23 iunie 1859) a fost al cincilea copil al Marelui Duce, mai târziu Țarul Pavel I al Rusiei și a celei de-a doua soții Sophie Dorothea de Württemberg. A devenit Mare Ducesă de Saxa-Weimar-Eisenach prin căsătoria cu Carol Frederic, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach.

Născută la 16 februarie 1786 la Sankt Petersburg Maria Pavlovna a fost crescută în palatele părinților ei, la Pavlovsk și la Gatchina.

Când era copil, nu era era considerată drăguță: trăsăturile sale au fost desfigurate ca rezultat al tratament de pionerat pentru variolă. Bunica ei, Ecaterina a II-a a Rusiei, îi admira talentul precoce de pianist însă a declarat că mai bine s-ar fi născut băiat. Instructorul ei de muzică era compozitorul Giuseppe Sarti. În 1796 când bunica ei a murit, tatăl ei Pavel a devenit împărat al Rusiei sub numele Pavel I.

Portret al Mariei Pavlovna, Mare Ducesă de Saxa-Weimar-Eisenach.

Frații ei au fost:

• Alexandru I, Țar al Rusiei (1777–1825), căsătorit cu Luise de Baden(1779–1826); au avut două diice ambele au murit în copilărie.
• Constantin Pavlovici Marele Duce (1779–1831), căsătorit cu Prințesa Juliane de Saxa-Coburg-Saalfeld(1781–1860) și a doua oară cu Ioanna Grudzińska (1799–1831). Nu a avut copii.
• Alexandra Pavlovna Mare Ducesă (1783–1801) căsătorită cu Arhiducele Joseph, Palatin al Ungariei (1776–1847); au avut o fiică (a murit la naștere)
• Elena Pavlovna Mare Ducesă (1784–1803) căsătorită cu Friedrich Ludwig, Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin (1778–1819); au avut doi copii.
• Ecaterina Pavlovna Mare Ducesă (1788–1819) căsătorită cu Georg, Duce de Oldenburg (1784–1812), au avut doi fii; căsătorită a doua oară cu Wilhelm I de Württemberg (1781–1864), au avut două fiice.
• Olga Pavlovna (22 iulie 1792 – 26 ianuarie 1795).
• Anna Pavlovna Mare Ducesă (1795–1865) căsătorită cu Willem al II-lea al Țărilor de Jos (1792–1849), au avut cinci copii.
• Nicolae I, Țar al Rusiei (1796–1855), căsătorit cu Charlotte a Prusiei (1798–1860), au avut zece copii.
• Mihail Pavlovici, Mare Duce (1798–1849), căsătorit cu Elena Pavlovna de Württemberg 1807–1873), au avut cinci copii.

La 3 august 1804 s-a căsătorit cu Charles Frederick, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach. Cuplul a stat la Sankt Petersburg timp de nouă luni înainte de plecarea la Weimar. Acolo Maria a fost întâmpinată de festivități organizate în onoarea ei.

Maria și Carl au avut patru copii:

• Paul Alexandru Karl Constantin Frederic August de Saxa-Weimar-Eisenach (25 septembrie 1805, Weimar – 10 aprilie 1806, Weimar)
• Marie Luise Alexandrine de Saxa-Weimar-Eisenach (1808–1877), căsătorită cu Karl al Prusiei
• Augusta Louisa Katherine de Saxa-Weimar-Eisenach (1811–1890), căsătorită cu Wilhelm I devenind împărăteasă a Germaniei.
• Karl Alexander August Johann de Saxa-Weimar-Eisenach (1818–1901)

După moartea Marelui Duce Carl Friedrich în 1853 ea s-a retras din viața publică.

* 1801: Prințul Friedrich Wilhelm Konstantin Hermann Thassilo de Hohenzollern-Hechingen (16 februarie 1801 – 3 septembrie 1869) a fost ultimul Prinț de Hohenzollern-Hechingen. Constantine a fost singurul copil al Prințului Frederick de Hohenzollern-Hechingen și a soției acestuia, Prințesa Pauline de Courland, fiica ultimlui duce de Courland, Peter von Biron.

Constantine a servit ca regent pentru bolnavul său tată, Frederick, începând din 1834. După decesul tatălui său în 1838, Constantine a devenit Prinț de Hohenzollern-Hechingen și după decesul mamei sale în 1845, el a moștenit și ducatul de Sagan. În urma Revoluției din 1848, Constantine și Karl Anton, Prinț de Hohenzollern-Sigmaringen au agreat să-și cedeze principatele regatului Prusiei și să renunțe la drepturile lor ca prinți suverani și șefi de guvern la 7 decembrie 1849.

Constantine s-a căsătorit prima dată cu Prințesa Eugénie de Beauharnais (1808–1847) la 22 mai 1826 la Eichstätt și după decesul ei (septembrie 1847), el s-a recăsătorit (morganatic) cu baroneasa Amalie Schenk von Geyern. După căsătoria lor, regele Frederic Wilhelm al IV-lea al Prusiei i-a acordat Amaliei titlul de Contesă de Rothenburg.

Constantine a murit la 3 septembrie 1869 la moșia lui din Silesia. Deoarece Constantine a fost ultimul membru dinast de sex masculin al liniei Hohenzollern-Hechingen, titlul său a trecut șefului Casei de Hohenzollern-Sigmaringen, Karl Anton.

·         1822: Sir Francis Galton, FRS (n. 16 februarie 1822 – d. 17 ianuarie 1911), văr al lui Douglas Strutt Galton, văr al lui Charles Darwin, a fost un polimat victorian englez: antropolog, eugenist, explorator tropical, geograf, inventator, meteorolog, proto-genetician, psihometrician și statistician. El a fost numit cavaler în 1909.

Galton a produs peste 340 de lucrări și cărți. El a creat, de asemenea, conceptul statistic de corelație și a promovat pe scară largă regresia către medie. El a fost primul care a aplicat metode statistice pentru studia diferențele umane și inteligența ereditară și a introdus utilizarea chestionarelor și a sondajului pentru colectarea de date de la comunitățile umane, de care avea nevoie pentru lucrările genealogice și biografice și pentru studiile sale antropometrice.

El a fost pionier în eugenism, a utilizat pentru prima oară termenul în sine și expresia „natura versus educație” („nature versus nurture”). Cartea sa Hereditary Genius (1869) a fost prima încercare de a studia social științific geniul și măreția.^[1]

Ca investigator al minții umane, el a fondat psihometria (știința de măsurare a facultăților mintale), precum și psihologia diferențială și ipoteza lexicală a personalității. El a inventat o metodă de clasificare a amprentelor digitale, care s-a dovedit utilă în domeniul științei medico-legale. El a realizat, de asemenea, o cercetare privind puterea rugăciunii, concluzionând că nu avea nici un efect asupra longevității celor pentru care s-au rugat.^[2] Ca inițiator al meteorologiei științifice, el a conceput prima hartă meteorologică, a propus o teorie a anticiclonilor și a fost primul care a stabilit un registru complet pe termen scurt al fenomenelor climatice la scară europeană.^[3] El a inventat, de asemenea, Fluierul Galton pentru testarea capacității de auz diferențiat.^[4]

În 1877 a introdus conceptul de medie condiționată ${\displaystyle E(X/Y)}$, adică speranța matematică a variabilei aleatoare Y, atunci când variabilei aletoare 'X i se dă o valoare determinată. De asemenea, a descoperit fenomene interesante: a calculat la un pictor numărul de aplicări de penel pe un portret, numărul împletiturilor unei perechi de ciorapi, numărul suplimentar de ani de viață de care se bucură membri unei familii etc. A introdus dactiloscopia la Scotland Yard, a înființat Eugenic Society, care a pledat pentru creșterea rasei umane pe principii raționale.

Unii contemporani l-au caracterizat drept excentric, iar alții au considerat că opera sa este serioasă și prezintă un înalt nivel de importanță.

·         1826: Joseph Victor von Scheffel, poet german (d. 1886)

·         1831: Nicolai Leskov, scriitor rus (d. 1895)
* 1832: Franz König (n. 16 februarie 1832, Rotenburg an der Fulda, Hessa – d. 12 decembrie 1910, Berlin-Grunewald) ^[1] a fost un medic chirurg german. Franz König a fost profesor la Universitatea din Rostock până în anul 1875 când a fost chemat la universitatea Universitatea Georg-August din Göttingen, iar în anul 1895 vine împreună cu Heinrich Adolf von Bardeleben la spitalul „Charité” din Berlin.

·         1834 – S-a nascut Ernst Heinrich Philipp August Haeckel (d. 8 august 1919). A fost un eminent biolog și filozof german, profesor universitar la Jena, rămas în istoria științei pentru faimoasa „lege a lui Haeckel” (Legea fundamentala a biogenezei). A studiat medicina și s-a dedicat studiului anatomiei comparate. Numele său este legat și de câteva scandaluri, provocate de descrierea unor specii inexistente.
* 1834: Petter Adolf Karsten (n. 16 februarie 1834, Merimasku, Imperiul Rus – d. 22 martie 1917, Forssa, Imperiul Rus) a fost un botanist și micolog finlandez de proveniență germană. El este numit „tatăl micologiei finlandeze” și pionier al microscopiei ciupercilor. Abrevierea numelui său în cărți științifice este P.Karst. sau P.Karsten.

Această familie provine din orașul Lübeck care a ajuns peste Stralsund, împărțindu-se în două ramuri, în Danemarca și Finlanda. Strămoșul ramurii finlandeze a fost Henricus Carstenius numit Henric Carsten(s) (pe la 1614), care încă se născuse la Lübeck. El a fost unul dintre primarii orașului Helsinki. Fiul său, episcopul de Viborg Henricus, a fost tatăl lui Peter, provost al diecezei Viborg. Prin cei doi fii ai lui, Abraham vicar de Sääminge (d. 1727) și Peter Carsteen (d. 1711), ofițer al Statului Major General, familia s-a împărțit din nou în două ramuri, dintre care prima s-a scris anterior Carstens, iar a doua Karsten. Petter, cu strămoși germani, suedezi, dar în primul rând finlandezi, a fost descendentul acestei din urmă ramuri.^[1]

Rudele lui Karsten includ pe profesorul de limbi germanice de la Universitatea din Helsinki Torsten Edvard (Tor) Karsten (1870-1942), pe savantul Rafael Karsten (1879-1956), un antropolog cultural, etnolog, istoric de religie, sociolog și filosof (devenit faimos mai ales pentru studiile sale asupra popoarelor aborigene din America de Sud) precum pe botanistul și micologul finlandez Harri Harmaja (n. 1944)

Karsten sa născut în mica comună Merimasku în apropiere de orașul Turku și aproximativ 150 km la vest de Helsinki. El a studiat la Universitatea din Helsinki, obținând o diplomă de master în 1860, înainte de a petrece un an cu predarea de lecții în școlile secundare la Tampere și Turku. În 1861 Karsten sa mutat în Rusia pe Peninsula Kola, unde, pentru următorii trei ani, a predat la liceul din Pietarsaari (Jakobstad). În 1864, el a preluat funcția unui lector de botanică la institutul de agricultură Mustiala, în prezent „Universitatea Științelor Aplicate Häme” (HAMK), unde a rămas până la retragerea sa 45 de ani mai târziu.^[3]

Opera vieții sale a fost realizată la Tammela, Finlanda, unde a făcut cercetări detaliate pe lângă împlinirea funcțiilor sale didactice ca profesor la institutul de agricultură. Karsten a participat numai într-o singură expediție pe Peninsula Kola. Lucrările de cercetare micologice și botanice ale lui Karsten însă au fost extensive, incluzând calitățile bureților atât macroscopice și microscopice, bazând în mare parte pe materialele colectate local la Tamella, dar a prelucrat de asemenea nenumărate probe colectate de alții, de exemplu în Siberia, Franța și Brazilia. Colecțiile de ciuperci ale lui P. A. Karsten, păstrate în Muzeul de Istorie Naturală din Helsinki sunt de asemenea de bază. O mare parte din speciile descrise de Karsten au rămas valabile până astăzi. ^[4]

El a colectat un număr mare de diferite ciuperci, descoperind și denumind mai mult de 200 de genuri precum mai mult de 2.000 de specii noi. În descrierile sale de specii, Karsten a folosit extins utilizarea caracterelor microscopice. Cu această ocazie, savantul a despicat de multe ori genurile existente care nu au fost recunoscute pentru mult timp de colegii săi. Actual, în lumina noilor descoperiri în biologia moleculară (astfel cum ADN-ul, s-a arătat, că denumirile lui sunt bazate pe relații filogenetic valide), are loc o regândire.^[3]

Petter Karsten, împreună cu Lucien Quélet, Narcisse Théophile Patouillard și Samuel Frederick Gray, au creat cele mai multe dintre noile genuri care au devenit standard până astăzi. Împreună cu Paul Kummer (care a lucrat mai ales la ridicarea secțiunilor lui Elias Magnus Fries la stat generic), acești autori au fost esențiali în crearea de genuri care reflectau relația biologică. Multe dintre genurile create de Karsten sunt cele foarte frecvente, mai ales în categoriile Boletales și Polypores. Pe timpul în care a scris, aceste specii au fost toate atribuite uriașelor genuri Boletus și Polyporus. Cu lucrările sale a ajutat ca taxonomia acestor grupuri să fie mai ușor de înțeles.^[5]

El și-a făcut un nume de mare onoare în patria sa, contribuind lucrări cuprinzătoare micologice în domeniul regional și național, în plus și publicarea mai multor articole investigative despre speciile finlandeze. Karsten a contribuit, de asemenea, cu un ierbar cu descrieri, Exsiccati Fungii Fenniae compus din exemplare în principal finlandeze și colectate de el însuși. Petter Adolf Karsten este considerat a fi părintele micologiei finlandeze.^[3]

Karstenia, revista internațională de micologie publicată de „Societatea Micologică Finlandeză”, este dedicată memoriei marelui om de știință

·         1836: S-a născut Bogdan Petriceicu Haşdeu, filolog, folclorist, prozator, dramaturg, istoric şi publicist, vicepreşedinte al Academiei Române; este unul dintre fondatorii folcloristicii comparate române si creatorul dramei istorice româneşti ("Razvan şi Vidra") (m. 25 august 1907)

·         1838: Henry Adams, istoric și om de litere american (d. 1918)

·         1843: Constanța Dunca-Schianu, critic muzical, pianistă și scriitoare

* 1846: Prințesa Marguerite Adélaïde Marie de Orléans,^[1][2] francezăMarguerite Adélaïde d'Orléans, poloneză Małgorzata Adelajda Orleańska,^[1][2]; 16 februarie 1846 - 24 octombrie 1893) a fost membră a Casei de Orléans și prințesă franceză prin naștere. Prin căsătoria cu Prințul Władysław Czartoryski, Marguerite a devenit prințesă a Casei de Czartoryski.

Marguerite a fost al treilea copil al lui Louis, Duce de Nemours și a soției acestuia, Prințesa Victoria de Saxa-Coburg-Kohary (verișoara primară a reginei Victoria).^[1][2]

La 15 ianuarie 1872, la Chantilly, Marguerite s-a căsătorit cu Prințul Władysław Czartoryski, al doilea copil al Prințului Adam Jerzy Czartoryski și a soției sale, Prințesa Anna Zofia Sapieha.^[1][2] Marguerite și Władysław au avut doi fii:^[1]

• Prințul Adam Ludwik Czartoryski (5 noiembrie 1872 – 29 iunie 1937)^[1]
• Prințul Witold Kazimierz Czartoryski (10 martie 1876 – 29 octombrie 1911)^[1]

·         1848 – S-a nascut Octave Mirbeau (d.16 februarie 1917), jurnalist, pamfletar, critic de artă, romancier și autor dramatic francez,  una dintre figurile cele mai originale din literatura perioadei „Belle Époque”.

·         1853: Ioan Artenie Anderca Honorodeanu, poet și memorialist (d. 1877)

* 1854: Marea Ducesă Vera Constantinovna a Rusiei (16 februarie 1854 – 11 aprilie 1912) a fost fiica Marelui Duce Constantin Nicolaevici al Rusiei. Vera Constantinovna a fost nepoată a Țarului Nicolae I și verișoară primară a Țarului Alexandru al III-lea.

Marea Ducesă Vera Constantinovna a Rusiei s-a născut la St. Petersburg la 16 februarie 1854, al treilea copil și a doua fiică din cei șase copii ai Marelui Duce Constantin Nicolaievici al Rusiei și ai soției lui Marea Ducesă Alexandra Iosifovna (născută Prințesă Alexandra de Saxa-Altenburg).

Marea Ducesă Vera și-a petrecut primii ani la St Petersburg; în 1861 familia s-a mutat la Varșovia când tatăl ai a fost numit vicerege al Poloniei. Vera a fost un copil problemă, predispusă la crize violente de furie și a suferit ceea ce a fost descris oficial ca o "condiție nervoasă".^[1]

Când Vera avea nouă ani, părinții ei au trimis-o la mătușa paternă, Marea Ducesă Olga, regină de Württemberg, care a fost de acord să aibă grijă de ea. Regina Olga și soțul ei au fost părinți devotați însă la început nu prea au avut succes în îmbunătățirea comportamentului Verei. Verei îi era dor de casă și a continuat să fie extrem de dificilă, până la punctul de a fi violentă fizic cu ei. Periodic, Vera trebuia să fie ținută sub control de un ofițer de armată și a fost chiar închisă cel puțin o dată.^[2]

Karl a început să facă plimbări lungi cu Vera și să-i citească pasaje din Biblie. Până în 1866, existau puține schimbări ale Verei însă regina Olga a perseverat și în timp, Marea Ducesă Vera și-a îmbunătățit comportamentul. Ca domnișoară, ea era introspectivă, timidă, isteață. Nu-i plăceau ceremoniile. Aspectul ei fizic, ca și personalitatea ei, era destul de ciudat. Avea o claie de păr blond, buclat și scurt

Marea Ducesă Vera împreună cu soțul ei, Ducele Eugen de Wurtemberg

Regele Karl și regina Olga au adoptat-o legal pe Marea Ducesă Vera în 1871. I-au aranjat căsătoria cu Ducele Eugen de Wurtemberg, sperând că în felul acesta ea nu va părăsi țara după căsătorie. Logodna a avut loc în ianuarie 1874. Marele Duce Constantin i-a scris surorii sale Olga și regelui Karl mulțumindu-le pentru ajutorul dat fiicei lui. Regina Olga a scris "Copilul meu problemă este acum o mireasă fericită, care iubește și este iubită. Niciodată n-am visat că o asemenea fericire există. Eugen este aproape ca un fiu pentru rege."^[4]

Vera avea nouăsprezece ani iar Eugen douăzeci și opt. Nunta s-a celebrat cu mare pompă la Stuttgart la 4 mai 1874 în prezența unchiului Verei, Țarul Alexandru al II-lea al Rusiei, care observând neatractivitatea nepoatei lui a remarcat neelegant "Mărturisesc că nu-l invidiez pe tânărul bărbat".^[5]. Cu toate acestea, Țarul a dăruit Verei un milion de ruble ca zestre.

Cuplul s-a stabilit într-o casă mare din Stuttgart. Anul următor, Vera a născut un fiu, Karl Eugen, care a murit șapte luni mai târziu. În 1876, Vera a născut două fete gemene, Elsa și Olga.

Viața de femeie măritată a Marii Ducese a fost una scurtă. Soțul ei, ofițer în armata Württembergului deținea comanda în Düsseldorf unde a murit pe neașteptate la 27 ianuarie 1877. Oficial cauza morții a fost o căzătură de pe cal și o boală a căilor respiratorii. Neoficial, aventurosul Duce a murit în duel. Căsătoria a durat doar trei ani. Vera care avea douăzeci și trei de ani nu s-a mai măritat niciodată.

Tânăra văduvă s-a decis să rămână în Württemberg, țara unde se simțea acasă și unde avea protecția regelui. Totuși ea a călătorit frecvent să-și viziteze rudele din Rusia și sora, regina Olga a Greciei. La moartea regelui Karl în 1891, Vera a moștenit o avere considerabilă iar un an mai târziu, la moartea reginei Olga, Vera a primit Vila Berg din Stuttgart, unde ea a trăit în stil mare. Marea Ducesă Vera a scris poezii iar casa ei a fost scena multor evenimente culturale.

Marea Ducesă Vera a vizitat Rusia deseori și a fost prezentă cu fiicele ei în mai 1896 în timpul ceremoniei de încoronare a Țarului Nicolae al II-lea al Rusiei. Cea mai mare dintre gemene, Elsa, s-a logodit prima dată în ianuarie 1895 cu Prințul Alfred de Saxa-Coburg-Gotha, nepot al reginei Victoria (și fratele reginei Maria a României, mort la 24 de ani). Logodna a fost repede ruptă iar Elsa s-a căsătorit cu un verișor îndepărtat, Prințul Albert de Schaumburg-Lippe, fratele reginei Charlotte de Württemberg.

Anul următor, cealaltă fiică a Verei, Olga, s-a căsătorit cu Prințul Maximilian de Schaumburg-Lippe. Soarta Olgăi a fost similară cu ce a Verei; ea a avut trei copii, și după câțiva ani de căsătorie și-a pierdut un copil și soțul, devenind văduvă de tânără și nu s-a recăsătorit niciodată.

Duăî ce a trăit un timp atât de lung în Württemberg , Marea Ducesă Vera era în conflict religios și politic cu rudele ei din Rusia. Simpatiile ei politice erau spre germani și nu împărtășea sentimentul crescător anti-german al Romanovilor.

Marea Ducesă Vera Constantinovna a suferit un accident vascular cerebral în octombrie 1911 și a murit la Stuttgart la 11 aprilie 1912, la vârsta de cincizeci și opt de ani

·         1866: Viaceslav Ivanov, poet rus (d. 1949)

·         1878: Lajos Ágner, scriitor, istoric literar, orientalist maghiar (d. 1949)
* 1879: Gustav Arthur Gräser (n. 16 februarie 1879, Brașov – d. 27 octombrie1958, München) a fost un artist și activist pacifist german, de origine sas transilvănean, care a dus o viață excentrică, promovând anarhismul și întemeierea unei societăți utopice. Împreună cu fratele său, Karl Gräser (1875–1920), a fondat așezarea Monte Verità din Ascona în Elveția. Un alt frate al său a fost pictorul Ernst H. Graeser.

·         1886: Constantin Budeanu, inginer, unul dintre întemeietorii școlii românești de electrotehnică, membru al Academiei Române (d. 1959)

·         1893: Emil Dorian, poet și prozator român (d. 1956)

·         1896: Alexander Brailovsky, pianist american de origine rusă (d. 1976)
* 1897: Jan Cybis (n. 16 februarie 1897, Wróblin - d. 13 decembrie 1972, Varșovia) a fost un pictor și critic de artă polonez, profesor la Academia de Arte Frumoase din Varșovia.

·         1903: Ioan Siadbei, lingvist și istoric literar, vicepreședinte al Societății române de lingvistică (d.1977)

·         1906 - S-a născut Tiberiu Popoviciu, matematician, membru al Academiei Române. A organizat Institutul de calcul numeric din Cluj, de numele lui legîndu-se şi începuturile şcolii clujene de analiză matematică (m.29.10.1975).

* 1908: Constantin Zamfir (n. 16 februarie 1908, Brașov - d. 1987, București) a fost un etnomuzicolog, folclorist și profesor român.

S-a născut la data de 16 februarie 1908 în orașul Brașov.

Studiază la Conservatorul din București în perioada 1930-1934, avându-i profesori pe Ioan D. Chirescu (teorie-solfegiu), Alfonso Castaldi (armonie), Dimitrie Cuclin (forme muzicale, estetică muzicală), George Breazul (enciclopedia muzicii, pedagogie muzicală), Constantin Brăiloiu (istoria muzicii, folclor muzical), Ștefan Popescu (dirijat coral).

În paralel cu studiile muzicale urmează cursurile Facultății de litere și filosofie din București.

Din 1935 desfășoară o vastă activitate didactică, fiind profesor de muzică la Silistra (până în 1937), Târgu Mureș (1937-1940), București (1940-1958).

Între 1949-1964 este cercetător principal la Institutul de Folclor din București.

Între 1963-1967 devine lector la Institutul pedagogic de trei ani din București.

Între 1967-1971 este șeful secției de muzică populară la Radioteleviziunea Română.

A publicat articole și a fost colaborator la „Izvorașul”, „Muzica”, „Progres și cultură”, „Revista de folclor” (devenită „Revista de etnografie și folclor”), „Scînteieri”, „Studii de muzicologie”, „Tribuna școalei”. Moare în anul 1987 la București.

* 1912: Assia Noris (16 februarie 1912 - 27 ianuarie 1998) a fost o actriță italiană de origine rusă.

Născută Anastasia Noris Von Gerzfeld, ea a apărut în peste 35 de filme între 1932 și 1965.

·         1916 - S-a născut Bill Doggett, pianist şi compozitor american.

·         1920 - S-a născut Patti Andrews, cântăreaţă americană (The Andrews Sisters).
* 1921: Su Zhu (chineză simplificată: 苏铸;chineză tradițională: 蘇鑄; pinyin: Sū Zhù) (n. 16 februarie 1921 - d. 20 august 2008), cunoscut mai bine sub nom de guerre Hua Guofeng (chineză simplificată: 华国锋; chineză tradițională:華國鋒; pinyin: Huà Guófēng; Wade-Giles: Hua Kuo-feng), a fost succesorul ales de Mao Zedong pentru a conduce Partidul Comunist Chinez și Republica Populară Chineză. După decesul lui Ciu Enlai din anul 1976, el l-a succedat devenind al doilea premier al Republicii Populare Chineze. După moartea lui Mao Zedong, Hua îl succede în funcția de Președinte al Partidului Comunist Chinez, spre surprinderea și mâhnirea lui Jiang Qing și a restului Grupului celor Patru. El a pus punct Revoluția Culturală și a izgonit de la puterea politică Grupul celor Patru, dar, insistând să se continue linia Maoistă, a fost chiar și el manevrat din afară peste câțiva ani de către Deng Xiaoping, care l-a forțat pe Hua să iasă la pensie foarte devreme. Hua, ca secretar al Partidului din Hunan, a fost creditat pentru folosirea în anul 1968 a Armatei Populare de Eliberare pentru potolirea Gărzilor Roșii și pentru restaurarea liniștii, totuși în costul multor morți.

·         1925: Carlos Paredes, cel mai mare compozitor portughez de muzică de chitară (d. 2004)

·         1926 - S-a născut regizorul de film John Schlesinger; a semnat regia unor filme de succes: „Darling” (trei premii Oscar), „Departe de lumea dezlănţuită” (m. 25 iulie 2003)
* 1928: Desmond Cory (n. 16 februarie 1928 - d. 2001) a fost un scriitor de thriller englez.

·         1931 - S-a născut actorul japonez Ken Takakura.

·         1932 - S-a născut Otis Blackwell, cântăreţ, pianist şi compozitor rock & roll american.
* 1932: Aharon Appelfeld (în ebraică אהרון אפלפלד, nume la naștere Erwin (Aharon) Appelfeld; n. 16 februarie 1932,^[1][2][3] Jadova, România – d. 4 ianuarie 2018,^[3][4] Petah Tikva, Israel) a fost un scriitor israelian originar din Bucovina. Aharon Appelfeld a fost un supraviețuitor al Holocaustului din Bucovina și Transnistria (1941-1944). A câștigat premii literare prestigioase în Israel, Franța și Germania. A fost profesor de literatură ebraică la Universitatea Ben-Gurion din Beer Șeva.
* 1934: Luigi Cascioli: Autor unei cărți autopublicate Fabula lui Hristos, a câștigat notorietate pentru că a denunțat Biserica catolică, pentru "abuz al credulității populare" și "substituire de persoană", într-un litigiu care nu a fost admis^[1][2]. El a bazat acuzațiile sale către Biserică pe rezultatele unor cercetări proprii, tinzând să demonstreze că figura lui Isus ar fi un artificiu creștin perpetrat de-a lungul secolelor și fondat pe figura (literară, istorică) a lui Ioan din Gamala. S-a remarcat la o vârstă matură, a murit în 2010, la vârsta de 76 de ani.

·         1935: Salvatore Phillip „Sonny” Bono (n. 16 februarie 1935, Detroit, Michigan – d. 5 ianuarie 1998, Stateline, Nevada, lângă South Lake Tahoe, California) a fost un artist american, producător de înregistrări, actor și politician a cărui carieră s-a întins de-a lungul a peste trei decenii.
În perioada anilor 1960, timp de circa zece ani, Sonny Bono și Cher au creat un cuplu muzical foarte cunoscut și iubit în Statele Unite, cunoscut sub numele de scenă de Sonny și Cher. Cei doi s-au căsătorit, dar relația lor nu a fost funcțională. Ulterior, Cher a avut o impresionantă carieră artistică, atât ca solistă vocală, cât și ca actriță.
* 1935: Ion Buga (n. 16 februarie 1935) este un politician moldovean și profesor de istorie.

A fost membru al Parlamentului Republicii Moldova în anii 1990 și președinte al Partidului Național Român după 2000.

Este un conducător al Forumului Democrat al Românilor din Republica Moldova.

Ion Buga este unul din cei 278 de semnatari ai Declarației de Independență a Republicii Moldova.

·         1936: Iosef Krijanovsky, pictor

·         1936 - S-a născut regizorul argentinian Fernando Solanas ("Fiii lui Martin Fierro"), stabilit, din 1978, în Franţa.

·         1939 - S-a născut Herbie & Harold Kalin, cântăreţi şi compozitori americani.

·         1939: Ilie Constantin, poet, prozator și eseist român stabilit în Franța

* 1939: Czesław Niemen (n. 16 februarie 1939, Stare Wasiliszki - d. 17 ianuarie2004, Varșovia, Polonia) a fost un compozitor polonez și muzician rock.

·         1940 - S-a născut Leon Ware, pianist, cântăreţ şi compozitor american.
* 1941: Kim Jong-il (limba coreeană: 김정일, hanja: 金正日, n. 16 februarie1941,^[3] Veatskoe[*], Ținutul Habarovsk, URSS – d. 17 decembrie2011,^[4][5][6][3] Phenian, Coreea de Nord) a fost un om politic din Coreea de Nord, comandant militar cu gradul de mareșal al R.P.D.Coreene, conducătorul suprem al Republicii Populare Democrate Coreene între anii 1994 și 2011. După moarte, în 2012, a fost proclamat generalisim al R.P.D.Coreene.

În mod oficial, a fost președintele Comisiei de Apărare Națională din Coreea de Nord, Comandant Suprem al Armatei Poporului și Secretar General al Partidul Muncitoresc Coreean (aflat la putere din 1948). Îi succede tatălui său Kim Ir-sen, fondatorul Republicii Populare Democrate Coreene (Coreea de Nord), care a decedat în anul 1994.

În constituția nord-coreeană din aprilie 2009, este numit implicit „conducător suprem”.^[7]

Asemenea tatălui său, Kim Jong-il s-a bucurat de privilegii absolute și a avut un extraordinar cult al personalității în Coreea de Nord, unde Kim a fost venerat ca un erou, mare om politic, un "om măreț", și chiar, după cum relatează anumite surse, regele-zeu. Datorită caracteristicii secrete a guvernului nord-coreean, mai mulți oficiali susțin că viața lui Kim și acțiunile sale au fost inconsistente

·         1942: S-a născut dictatorul comunist nord-coreean Kim Jong II, fiul dictatorului Kim Ir Sen; (m.2011).
* 1944: Richard Ford (n. 16 februarie 1944) este un scriitor american. Este laureat cu premiul Pullitzer în 1996 pentru romanul Independence Day (1995), al doilea volum dintr-o trilogie al cărei erou principal este Frank Bascombe, celelalte două fiind The Sportswriter (1986) și The Lay of the Land (2006).
Richard Ford s-a născut în Jackson, Mississippi, fiind unicul copil al lui Parker Carrel și Edna Ford. Ambii părinți erau originari din Arkansas. Tatăl său era comis voiajor la Faultless Starch Company. Se stabilesc în Jackson la scurt timp după ce mama sa rămâne insărcinată dar tatăl iși va menține stilul de viață itinerant până la moarte, survenită în urma unui atac de cord în 1960. Își petrece multe veri in Little Rock, Arkansas, la hotelul administrat de al doilea soț al bunicii din partea tatălui, un fost boxer. În 1962 termină liceul în Jackson și se înscrie la Michigan State University din East Lansing, Michigan, având ca specializare managementul hotelier. După o scurtă perioadă își schimbă opțiunea și în 1966 primește licența în literatură engleză. După absolvirea facultății predă engleza și antrenează o echipă de baseball la o școală din Flint, Michigan. Se înscrie în marina americană dar se îmbolnăvește de hepatită și este trimis acasă. În 1967 urmează cursuri la o facultate de drept din St. Louis, Missouri, un vis pe care îl avea din copilărie. Deziluzionat, renunță după un semestru și se întoarce în Arkansas să predea. În 1968 se căsătorește cu Kristina Hensley. Se mută la New York și lucrează ca editor asistent la revista American Druggist. În această perioadă se hotărăște să devină scriitor.^[1] Se înscrie la University of California, Irvine, unde urmează un masterat în creating writing, obținând diploma în 1970. Oakley Hall și E. L. Doctorow se numără printre profesorii pe care i-a avut aici și față de care Ford și-a exprimat ulterior recunoștința. Se mută în Chicago, Illinois. În 1971 este ales în Society of Fellows la University of Michigan, Ann Arbor. Între 1971-1974 primește remunerație de la această societate, fapt care îi permite să acorde timp scrierii primului său roman, A Piece of My Heart, publicat în 1976 de editura Harper&Row. În 1975 este asistent universitar la University of Michigan. După apariția primei cărți se mută în Princeton, New Jersey. În 1977 primește o bursă de la Fundația Guggenheim. Publică Walker Percy: Not Just Whistling Dixie in revista National Review, primul eseu din numeroasele pe care le va scrie si publica în această perioadă în diverse reviste și magazine. În 1979 primește o bursă de la National Endowment for the Arts. În același an predă ca asistent universitar la Colegiul William. În 1980 este lector la Universitatea Princeton. În anul 1981 îi este publicat cel de-al doilea roman, The Ultimate Good Luck. În același an, se stinge din viață mama sa, bolnavă de cancer la sân. Se mută în New York și începe o carieră de jurnalist sportiv la revista Inside Sports.
* 1946: Vasile Berci (n. 16 februarie 1946, Călinești, județul Maramureș (interbelic), România) este un politician român, deputat PNL de Maramureș.
* 1946: Nicolae Darie (n. 16 februarie 1946, satul Blindești, raionul Ungheni) este actor de teatru și film, unul din artiștii emeriți ai Republicii Moldova.

În 1969 absolvește Institutul Unional de Artă Teatrală "Lunacearski" din Moscova, specialitatea Actor Teatru și Cinema. În același an (1969) este angajat în trupa Teatrului Național "Mihai Eminescu" din Chișinău unde activează pînă în prezent. În 2006, pentru fructoasa-i carieră scenică și pentru măiestria sa actoricească, obține Ordinul Gloria Muncii, iar in cadrul Gala Premiilor UNITEM - premiul pentru cel mai bun rol masculin.

Pe parcursul activității atît teatrale cît și cinematografice a jucat în mai mult de o sută de roluri, printre care:
Regele Millo în "Corbul" /C.Gozzi/
Slavici în "Eminescu" /Ștefănescu/
Ștefan cel Mare în "Apus de soare" /B.S.Delavrancea/
Aristid în "Tata" /D.Matcovschi/
Cadîr în "Tache, Ianke si Cadîr" /V.I.Popa/
Akela în "Mowgli" /R.Kipling/
Guvernatorul în "Cavalerul Tristei Figuri" /M. de Cervantes/
Răzvan în "Radu-Ștefan Întîiul și Ultimul" /A.Busuioc/
Brânzovenescu în "O scrisoare pierdută" /I.L.Caragiale/
Scanlon în "Zbor desupra unui cuib de cuci" /D.Wasserman/
Glov în "Jucătorii" /N.V.Gogol/
Veveriță în "Bastarzii" /D.Matcovschi/
Stejarul în "Pasărea albastră" /M.Maeterlinck/
Kruk în "Ghetoul" /J.Sobol/
El în "Zăpezile de altădată" /D.Solomon/
Geronte în "Doctor fără voie" /Molière/
Jabe Torrance în "In piele de șarpe" /T.Williams/
Ștefănescu în "Ultima oră" /M.Sebastian/
Tata în "Povestea unei nebunii obișnuite" /P.Zelenka/
Președintele în "Suflete moarte" /N.V.Gogol/
Împăratul Verde în "Harap Alb" /I.Creangă/
Ianke în "Take, Ianke și Cadâr" /V.I.Popa/

·         1949 - S-a născut, la Paris, Maria Elena Bjornson, considerată printre cei mai buni scenografi ai ultimelor decenii din teatrul mondial (m. 13 decembrie 2002)

·         1949 - S-a născut Lyn Paul (Lynda Susan Belcher), cântăreaţă britanică (New Seekers).
* 1951: Mihail Grămescu (n. 16 februarie 1951, București - 13 mai 2014, București) a fost un scriitor român, membru al secției de Proză a Uniunii Scriitorilor din România. A primit mai multe premii „Știință și tehnică” în anii 1980, premiul Uniunii Scriitorilor din România și două premii în străinătate: la Moscova, Rusia (SocCon, 1989) și la Fayence, în Franța(EuroCon, 1990)

Mihail Grămescu s-a născut pe 16 februarie 1951 la București. Tatăl său, Haralambie Grămescu, scriitor și membru al Uniunii Scriitorilor, a tradus în limba română O mie și una de nopți^[2]. Mama, Alexandra Beatrice Kiseleff, diplomat universitar lingvist, ziarist și traducător, a fost autoarea mai multor dicționare^[3][4].

În 1970 a terminat studiile liceale și a urmat cursurile Școlii postliceale de laboranți fizică-chimie. După absolvire a lucrat în diverse domenii: la Institutul de cercetări și amenajamente silvice, ca ucenic strungar la Uzinele "23 August", operator la Biofarm, muncitor de întreținere la Motel București, redactor și secretar de redacție la "Proprietarul", corector și redactor la revistele "Știintă și tehnică" și "Anticipația", corector la "Adevărul", sau corector editorial la editura Hyperion^[4]. Pasionat de șah, a câștigat 12 premii la concursurile naționale^[5].

A luat parte la activitatea mai multor cenacluri literare și SF (la unele dintre ele numărându-se printre membrii fondatori): "Relief românesc", "Săgetătorul", "Nicolae Labiș", "1CAS", "Modul 13", "George Bacovia". "Luceafărul", "Solaris", "Marțienii". "Salonul Artelor", "Eroica", "Club A", "Arhitext", "Clubul Profesionist de Lectură", "Amurg sentimental", "Club Z", "Quasar", "Henry Coandă, "String", "Planetar", "Rătăcitorii" "Sigma", "Pi", "ProspectArt", "Armonii Baroq". Între 1981 și 1999 a fost membru sau președinte în comisiile de jurizare ale mai multor concursuri literare și tabere naționale SF^[4][6].

Mihail Grămescu a decedat pe data de 13 mai 2014

Scriitorul a debutat în 1965 în revista școlară "Aripi"^[6]. A continuat colaborarea cu revista și pe perioada liceului^[6], dar a făcut și pasul către revista Luceafărul, în al cărei număr din 9 septembrie 1967 a publicat o poezie^[8]. În anii care au urmat a colaborat cu versuri, proză și critică literară la o serie de publicații, printre care se numără: Luceafarul, România literară, Vatra, Steaua, CPSF Anticipația, SLAST, Jurnalul SF, Jurnalul de București, Convorbiri literare, Literatorul, Viața Românească, Magazin, Astra, Supernova, Helion, Amurg sentimental, String, Contemporanul, Dialog, Cinema, Art-Panorama, Dependent SF, Newsletter SF, Calende, Placebo, Telegraful, Tomis, Știință și Tehnică, Almanahul Anticipația^[4].

Mihail Grămescu a fost astras și de grafică, domeniu în care a debutat în 1969 și în care a activat până în 1972^[5].

Debutul editorial a avut loc abia în 1981 cu volumul de povestiri SF Aporisticon^[8], publicat în 150.000 de exemplare. Cartea a cunoscut un uriaș succes de public și de critică^[9]. De un succes considerabil s-a bucurat și povestirea "Cântecul Libelungilor", apărută în volumul Săritorii în gol și recompensată cu numeroase premii^[5].

De-a lungul timpului, Mihail Grămescu a publicat mai multe volume de povestiri și poezii, precum și un roman SF, Phreeria. Opera sa a fost tradusă în publicații străine, cum ar fi revistele "Antares"^[10], "Dialogue", "L'Emhleme" și "Miniature" din Franța, "Gradina" (Iugoslavia), antologia maghiară Téren és időn túl...^[4], precum și în rusă și bulgară^[5].

Împreună cu Adina Lipai a realizat pentru editura Granada colecția anuală Fantasticul Mileniului III, tradusă în maghiară, sârbă, franceză, rusă, germană și engleză

* 1952: Alexandru Ceapoi (născut la data de 16 februarie 1952) a fost un deputat român în legislatura 1990-1992, ales în județul Cluj, începând de la data de 14 ianuarie 1992, când l-a înlocuit pe deputatul Vasile Sălăgean, ales pe listele FSN.
* 1952: Constantin Dumitru (n. 16 februarie 1952) este un senator român ales în legislatura 2004-2008 în județul Călărași pe listele PNL și în legislatura 2008-2012 pe listele Partidului Democrat-Liberal.
* 1952: Edward „Ed” Korfanty (n. 16 februarie 1952, Piekary Śląskie, Polonia) este un fost scrimer polonez, acum antrenor național al echipei de sabie feminin a Statelor Unite.
* 1952: Elvira Șarapatin (n. 16 februarie 1952) este un deputat PSD român, ales în 2016. Pe data de 25 iunie 2018, Elvira Șarapatin și-a înjurat colegii deputați ce ofereau social-democraților care ieșeau din plenul Parlamentului, câte o scrisoare pentru demiterea șefului PSD, adresându-le urmatoarele cuvinte : „Da' nu vă este rușine? Ia mai duceți-vă dracului!”.

·         1955 - S-a născut actriţa Margaux Hemingway, fiica celebrului scriitor american Ernest Hemingway (s-a sinucis cu o supradoză la 2 iulie 1996)
* 1958: Tracy Lauren Marrow (n. 16 februarie 1958 (60 de ani),^[3] Newark, New Jersey) mai bine cunoscut sub numele de scenă Ice-T, este un rapper american, cântăreț și actor.
* 1958: Nobutoshi Kaneda (n. 16 februarie 1958) este un fost fotbalist japonez.

·         1959: John Patrick McEnroe, Jr. (n. 16 februarie 1959) este un fost jucător profesionist și actual antrenor de tenis din Statele Unite ale Americii. McEnroe a câștigat 7 turnee de Grand-Slam la simplu, 9 turnee de Grand-Slam la dublu masculin și un turneu de Grand-Slam la dublu-mix, fiind numărul 1 mondial de mai multe ori.

·         1961: Andy Taylor, muzician englez (Duran Duran, The Power Station)
* 1962: Gheorghe David (n. 16 februarie 1962) este un fost senator român în legislaturile 2004-2008 și 2008-2012 ales în județul Timiș pe listele partidului PD.
* 1964: José Roberto Gama de Oliveira, cunoscut ca 'Bebeto' (n. 16 februarie1964) este un fost fotbalist brazilian care a jucat pe postul de atacant. În prezent este membru al parlamentului brazilian.
* 1965: Marko Babić (n. 16 februarie 1965 - d. 5 iulie 2007) a fost un ofițer din armata croată (având gradul de colonel), care s-a aflat sub arme în perioada Războiului Croat de Independență.

Este cunoscut pentru contribuția sa în timpul asediului Vukovarului, unde a condus apărarea bulevardului Trpinjska Cesta, sub comanda lui Blago Zadro, al cărui adjunct a fost.^[1] Bulevardul reprezenta una din cele mai directe căi de atac asupra Vukovarului și a fost ales de forțele Armatei Populare Iugoslave (Jugoslovenska Narodna Armija – JNA) pentru o pătrundere în oraș prin intermediul tancurilor. În consecință, între 14 și 20 septembrie 1991, JNA a lansat în acea zonă unele din cele mai puternice atacuri cu tancuri și infanterie asupra orașului.

Unul din acestea a fost inițiat pe 18 septembrie, de la nord de Trpinjska Cesta, de către un batalion al Brigăzii Mecanizate nr. 51 a JNA, cuprizând circa 30 de tancuri și 30 de blindate. Acestea au căzut într-o ambuscadă, fiind aproape compet distruse. Drept rezultat, zona în care s-a desfășurat lupta a fost poreclită cimitirul tancurilor.

Marko Babić este creditat că ar fi distrus personal 14 tancuri, mai multe decât oricine altcineva în timpul asediului Vukovarului.^[2] Al doilea episod din documentarul TV în 10 părți, realizat în 2005 și intitulat „Heroes of Vukovar” (Eroii Vukovarului) este dedicat lui Babić și luptătorilor săi

* 1965: Valérie Trierweiler (Pronunție în franceză: /valeʁi tʁiɛʁvɛlɛːʁ/) (născută Massonneau; n. 16 februarie 1965) este o jurnalistă franceză,^[1]cunoscută mai ales pentru faptul că a fost, timp de aproape 10 ani, partenera de viață a lui François Hollande, al 24-lea Președinte al Franței. A fost considerată în mod neoficial Prima Doamnă a Franței, în special de către mass-media americană și britanică,^[2][3][4][5] deși conceptul de Primă Doamnă nu există în Franța.^[6]

În ianuarie 2014, în urma dezvăluirii de către presă a unei relații între François Hollande și actrița Julie Gayet, Hollande și-a anunțat despărțirea de Valérie Trierweiler

·         1968: Adina Vălean, politician român

·         1969: Liviu Alexandru Miroșeanu, politician român
* 1973: Laurențiu Adrian Bogoi (n. 16 februarie 1973, Târgoviște) este unul din cei mai reprezentativi jucători de fotbal care i-a dat orașul, produs al centrului de copii și juniori din acest oraș a realizat mai multe performanțe notabile la nivel național : component al echipelor din primul eșalon-Rapid București, F.C. Argeș, Gaz Metan Mediaș, Pandurii TG. Jiu, Chindia Târgoviște cu peste 250 de prezențe la acest nivel și fiind unul dintre cei mai longevivi jucători ai țării, promovări în div A cu Chindia Târgoviște și Pandurii Tg. Jiu, participări în cupa UEFA cu Rapid București și FC Argeș precum și peste 50 de prezențe la loturile naționale de juniori ale României. În prezent antrenor cu licență A antrenează echipa secundă a fostei vice-campioane Pandurii Tg Jiu după ce reusișe o promovare în div. B cu Chindia Târgoviște.
* 1978: Gustavo Boccoli (n. 16 februarie 1978) este un jucător de fotbal brazilian. Este mijlocașul/atacantul clubului israelian Maccabi Haifa.
* 1978: Héctor Andrés Bracamonte (n. 16 februarie 1978 în Río Cuarto, Córdoba) este un fotbalist argentinian care în prezent evoluează ca atacant la Club Atlético Sarmiento.
* 1978: Albert Duro (n. 16 februarie 1978) este un fost fotbalist albanez care a evoluat ultima oară pentru echipa de fotbal KS Besa Kavajë. Are 7 selecții la echipa națională de fotbal a Albaniei. A jucat pentru echipe de top din Liga I: Steaua București și National București.

·         1979: Valentino Rossi, pilot de motociclism
* 1979: Simone Vanni (n. 16 februarie 1979, Pisa) este un fost scrimer italian specializat pe floretă, laureat cu aur pe echipe la Jocurile Olimpice de vară din 2004, campion mondial la individual în 2002 și dublu campion mondial pe echipe în 2003 și în 2009.
* 1982: Wasalu Muhammad Jaco (n. 16 februarie 1982), cunoscut mai bine după numele de scenă Lupe Fiasco, este un artist, producător american și director general al 1st and 15th Entertainment. Ajunge în atenția publicului în 2006 după recenziile favorabile ale albumului său de debut, Lupe Fiasco's Food & Liquor. Fiasco cântă și produce, de asemenea, pentru formația de muzică punk Japanese Cartoon.
* 1982: Rickie Lee Lambert (n. 16 februarie 1982) este un fotbalist englezretras din activitate care a jucat pe postul de atacant. A câștigat în 2010, pe când juca la Southampton, Football League Trophy.
* 1983: Mihai Valentin Bendeac (n. 16 februarie 1983, București) este un actor de teatru și film, scriitor, scenarist, cântăreț, regizor, jurat, poet și compozitor român, jucând rolul principal în filmele Milionari de Weekend(2004) și Supraviețuitorul (2006).

A scris toate cele 6 sezoane "În Puii Mei" pe care le-a și interpretat, "Românii au Artiști", "Teatru Tv", "Băieți de Oraș", "iComedy", "Mondenii", "Jurnalul unui burlac". A fost jurat în emisiunea "România dansează". În prezent, face parte din juriul emisiunii iUmor și prezintă X Factor (România). El a scris poezia "Nu mai aștept".

Filmografie: 

• Milionari de weekend (2004)
• Supraviețuitorul (2008)

* 1985: Ron Peter Vlaar (Pronunție în olandeză: /ˈrɔn ˈvlaːr/; n. 16 februarie 1985) este un fotbalist olandez, căpitan al clubul AZ Alkmaar din Eredivisie

* 1986: Diego Roberto Godín Leal (n. 16 februarie 1986) este un fotbalist uruguayan care evoluează la Atlético Madrid în La Liga, pe postul de fundaș central. A debutat la echipa madrilenă pe 4 august 2010 în Supercupa Europei contra lui Inter Milano câștigat de echipa sa cu scorul de 2-0.

* 1988: Andrea Ranocchia (n. 16 februarie 1988) este un fotbalist italian care evoluează în Serie A la clubul Internazionale Milano, pe postul de fundaș, fiind și căpitan al echipei.

* 1989: Mu Kanazaki (n. 16 februarie 1989) este un fotbalist japonez.

* 1993: Vlad Nicolae Gherman (n. 16 februarie 1993, București^[1]) este un actor și cântăreț de origine română, devenit cunoscut publicului odată cu apariția în serialul muzical Pariu cu viața. Gherman este de asemena membru fondator al trupei pop-rock Lala Band.

Vlad Gherman s-a născut la 16 februarie 1993 în București, unde a copilărit alături de sora sa mai mare, Alexandra. În 2011 a absolvit Școala Centrală, profilul matematică-informatică^[2].

Încă de la o vârstă fragedă, impresionat de boala bunicii sale, diabetul, Gherman și-a dorit sa devină medic. A studiat la Școala Centrală, profilul matematică-informatică și s-a pregătit în particular la biologie. După ce mama sa l-a înscris la castingul pentru „Pariu cu viața”, acesta și-a descoperit pasiunea pentru actorie, decizând astfel să urmeze carieră în acest domeniu^[3][4].

În 2016, a absolvit Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București, clasa profesorului Adrian Titieni^[5].

Gherman a debutat în actorie în 2011, când în urma unui casting organizat de MediaPro Music și MediaPro Pictures pentru Pro TV, a intrat în trupa Lala Band, și a obținut rolul lui Vlad Stănescu în serialul muzical Pariu cu viața^[6][7]</ref>. Ascensiunea lui Gherman se datorează succesului serialului si al trupei. În mai puțin de un an, Pariu cu viața devine un fenomen național^[8], Lala Band reușind astfel să atingă performanțe greu de egalat: 5 albume de studio, discul de aur pentru „Cel mai bine vândut album al anului 2012” , 4 turnee naționale, peste 150 de ore de muzică live, peste 150.000 de fani veniți la concerte pentru a-și vedea idolii^[9].

În mai 2011, împreună cu Cristina Ciobănașu, Gherman a înființat trupa ONE^[10], imbinandu-și cariera solo cu cea a trupei „mamă”.

În 2016, după încheierea serialului ce l-a făcut celebru, și destrămarea Lala Band, Gherman a devenit imaginea Happy Channel.

În 2017, l-a interpretat pe Victor Mortante în serialele Când mama nu-i acasă și O grămadă de caramele^[11][12].

În 2018, Vlad Gherman i-a dat viață personajului Ioan, în Fructul oprit^[13].

Din februarie 2018, împreună cu Cristina Ciobănașu, Irina Margareta Nistor și Rapha Tudor, Gherman prezintă emisiunea Povești COOL, pe Happy Channel^[14].

* 1994: Federico Bernardeschi (pronunția italiană: [federico bernardeski], născut la 16 februarie 1994) este un fotbalist italian profesionist care joacă ca mijlocaș pentru Juventus și echipa națională a Italiei.

* 1997: Alexandra Dindiligan (n. 16 februarie 1997, în Galați)^[3][4] este o handbalistă română care, începând din iunie 2015, joacă pentru clubul „U” Alexandrion Cluj^[5], pe postul de extremă stânga.

* 1997: Dragoș Ionuț Nedelcu (n. 16 februarie 1997) este un fotbalist român care evoluează ca mijlocaș central pentru clubul FCSB

Decese

·         1279: Afonso al III-lea, Rege al Portugaliei (pronunția AFI ɐˈfõsu în portugheză), sau Affonso (portugheza veche), Alfonso sau Alphonso (portughezo-galiciană) sau Alphonsus (latină), supranumit Bolognezul (portugheză o Bolonhês), al cincilea rege al Portugaliei (n. 5 mai 1210 în Coimbra - d. 16 februarie 1279 în Alcobaça, Coimbra sau Lisabona), și primul care a folosit titlul de Rege de Portugalia și de Algarve, din 1249. A fost al doilea fiu al lui Afonso al II-lea al Portugaliei, și a Urracăi, prințesa Castiliei; a urmat la tron fratelui său Sancho al II-lea al Portugaliei, pe 4 ianuarie 1248.
Ca al doilea fiu al lui Afonso al II-lea, nu era de așteptat ca el să moștenească tronul, ci se credea că acesta îi va reveni fratelui său mai mare, Sancho. A trăit mare parte a vieții în Franța, unde s-a căsătorit cu Matilda, moștenitoarea Boulognei, în 1238, devenind astfel Conte de Boulogne. În 1246, conflictele dintre fratele său, regele și Biserica, deveniseră insuportabile. Papa Inocențiu al IV-lea a ordonat ca Sancho al II-lea să fie înlăturat de pe tron, și înlocuit cu Contele de Boulogne. Afonso nu a refuzat ordinul papal și a plecat spre Portugalia. Din moment ce Sancho nu era un rege popular, nu a fost greu să îndeplinească ordinul; Sancho a fost exilat în Castilia, și Afonso al III-lea a devenit rege în 1248, după moartea fratelui său. Pentru a urca pe tron, a abdicat din postura de Conte de Boulogne, iar în 1253 a divorțat de Matilda.

Determinat să nu comită aceleași erori ca și fratele său, Afonso al III-lea a acordat mare atenție opiniei clasei mijlocii, formată din negustori și mici proprietari de pământ. În 1254, în orașul Leiria, a avut loc prima sesiune a Cortes, o adunare generală formată din reprezentanți ai nobilimii, ai clasei mijlocii, și a tuturor municipalităților. A emis de asemenea legi care aveau drept scop protejarea claselor neprivilegiate de abuzurile claselor înalte. Rămas în istorie ca un administrator remarcabil, Afonso al III-lea a fondat mai multe orașe, a acordat statutul de oraș multor altora, și a reorganizat administrația publică.

După ce și-a asigurat tronul, Afonso al III-lea a declarat război comunităților musulmane care prosperau în sud. Algarve a început să facă parte din Regatul Portugaliei în timpul domniei sale, în urma cuceririi orașului Faro; Portugalia a devenit astfel primul regat iberic care și-a încheiat Reconquista.

În urma succeselor sale împotriva maurilor, Afonso al III-lea a trebuit să se confrunte cu o problemă politică care rezulta din frontierele cu Castilia. Regatul vecin considera că teritoriile recent încorporate (Algarve) ar trebui să fie castiliene, fapt ce a inițiat o serie de războaie. În cele din urmă, în 1267, un tratat a fost semnat în Badajoz, stabilind că frontiera sudică între Castilia și Portugalia ar trebui să fie râul Guadiana, așa cum este și astăzi.

·         1391 – A murit împăratul  bizantin Ioan al V-lea Paleologul; (n. 18 iunie 1332). A domnit intr-o perioada de decadere a Bizantului. În vara anului 1369, el a vizitat Roma, in carese mutase de la Avignon papa Urban al V-lea. La 18 octombrie, Ioan V a trecut la catolicism și a semnat hotărârea privind unirea celor două Biserici sub oblăduirea pontifului roman. Însă la semnarea documentului n-a fost prezent nici un preot grec! Folosind fapta autocratorului drept pretext, papa a refuzat categoric să participle la un sinod ecumenic. Demersul disperat al Paleologului nu le-a adus bizantinilor, în afară de promisiuni și subsidii bănești neînsemnate, nimic concret. Pe când se întorcea acasă, el a avut de suportat o rușine nemaivăzută: venețienii l-au reținut pe suveranul bizantin și i-au cerut să-și plătească datoriile, amenințându-l cu închisoarea pentru datornici, ca pe cel mai amărât milog. Andronic IV, care rămăsese pe tron ca regent , n-a depus nici un effort ca să-și salveze tatăl. Nefericitul monarh a fost scos din nevoie de fiul său mijlociu, Manuel, despotul Thessalonicului, și de Ioasaf Cantacuzino-ei au adunat suma cerută și, în octombrie 1371, Ioan V a fost eliberat. Unirea, înfăptuită de ,,defensorul bisericii’’, fără consimțământul acesteia din urmă, a sucombat, de fapt, imediat după naștere. Deoarece nu-și dorea necazuri, la întoarcerea sa, Paleologul a renunțat la catolicism.  La 26 septembrie 1371, turcii au zdrobit, lângă Černomen, milițiile despotului sârb Ioan Ugliješa. Statul otoman prindea puteri și, în cele din urmă, în primăvara anului 1373, Ioan V s-a recunoscut pe sine vasal al sultanului Murad I. Titlul de ,,autocrator al romeilor’’ a devenit, de acum încolo, o ficțiune chiar și din punct de vedere juridic: care autocrat mai depune jurământul de vasalitate în fața unui străin! De acum, basileul trebuia să participe, împreună cu oștirile sale, la expedițiile sultanului. În Asia Mică, sub stăpânirea Imperiului mai rămăseseră doar câteva orașe izolate, pe care turcii le ocupau, pe măsura necesității. Din 1376 până în 1379, Ioan V, detronat de fiul său a lâncezit în închisoare. La 15 iunie 1389, în sângeroasa bătălie de la Kosovopolje a fost nimicită oștirea cneazului sârb Lazăr. Înaintea luptei, sârbul Miloš Obilic a pătruns, dându-se drept transfug, în cartierul general al sultanului și l-a înjunghiat pe Murad I. Acest lucru însă nu i-a salvat pe crestini-bătălia a fost condusă și câștigată de moștenitorul tronului turcesc, care a devenit în acea zi sultan-Baiazid I. Noul suveran al otomanilor era un oștean înzestrat și a fost supranumit Yîldîrîm-Trăsnetul. Baiazid a încetat să-i mai menajeze pe romei și, în 1390, moștenitorul tronului lui Iustinian și al lui Vasile Bulgarochtonul, Manuel Paleologul, a fost nevoit să asalteze, împreună cu sultanul, ultimul oraș bizantin din Asia Mică-Philadelphia. La sfârșitul anului 1390, împăratul a ordonat să fie înălțate noi fortificații lângă Poarta de Aur a capitalei, folosind pentru aceasta marmura de la bisericile ruinate din oraș. Atunci când lucrările au luat sfârșit, Baiazid, amenințând cu războiul, a cerut ca întăriturile să fie dărâmate. Paleologu s-a supus poruncii suzeranului său, dar n-a suportat o asemenea umilință și, potrivit mărturiei istoricilor, a murit din cauza șocului psihic, la  16 februarie 1391.
* 1799: Karl Theodor (11 decembrie 1724 – 16 februarie 1799) a domnit ca prinț-elector și conte palatin din 1742, ca duce de Jülich și Berg din 1742 și ca prinț-elector și duce de Bavaria din 1777 până la moartea sa. A fost membru al Casei de Palatinate-Sulzbach, o ramură a Casei de Wittelsbach.
* 1819: Honoré al IV-lea (17 mai 1758 – 16 februarie 1819) a fost Prinț de Monaco și Duce de Valentinois din 12 martie 1795 până la 16 februarie 1819. A fost fiul lui Honoré al III-lea, Prinț de Monaco și a soției acestuia, Maria Caterina Brignole. După căderea lui Napoleon I el a recâștigat controlul asupra principatului datorită clauzei adăugate de Charles Maurice de Talleyrand-Périgord la Congresul de la Viena.

La 15 iulie 1777, la Paris, Honoré al IV-lea s-a căsătorit cu Louise Félicité Victoire d'Aumont, Ducesă de Aumont, Ducesă Mazarin și de La Meilleraye. Cuplul a divorțat în 1798 și au avut doi fii:

1. Honoré al V-lea (1778–1841)
2. Florestan I (1785–1856)

În timpul ocupației franceze, Honoré al IV-lea a fost închis câțiva ani. Bolile căpătate în urma arestului au dus la o incapacitate a lui Honoré în ultimii săi ani. În urma reînființării principatului, s-a stabilit o regență care a domnit în numele lui Honoré.

* 1823: Pierre-Paul Prud'hon (n. 4 aprilie 1758 – d. 16 februarie 1823) a fost un pictor și desenator francez romantic, cunoscut pentru portretele și pentru picturile sale alegorice.

* 1837: Gottfried Reinhold Treviranus (* 4 februarie, 1776, la Bremen - † 16 februarie, 1837, la Bremen) a fost un naturalist german.

Gottfried Reinhold Treviranus s-a născut în Bremen, la 4 februarie 1776. Este fiul lui Joachim Johann Treviranus, iar fratele său este naturalistul Ludolph Christian Treviranus (1779 - 1864). A studiat matematicile și medicina la Göttingen, din 1798până în 1796, an când a obținut doctoratul. A fost profesor de medicină și de matematici la Lyceum din Bremen în 1797. În paralel a fost medicul orașului Bremen.

Gottfried Reinhold Treviranus a decedat în localitatea natală, Bremen, la 16 februarie 1837.

·         1899 – A decedat  in urma unei apoplexii Félix François Faure (n.30 ianuarie 1841), presedinte al Frantei  din 1895 până la moartea sa. Faure a murit subit  în timp ce facea sex  în biroul său cu o  tânăra de 30 de ani, Marguerite Steinheil.

·         1907: Giosuè Carducci (n. 27 iulie 1835 Valdicastello (Toscana) - d. 16 februarie 1907 Bologna) poet, prozator și eseist italian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1906, a fost o figură literară influentă a timpului său.

Giosuè Carducci s-a născut în anul 1835 în Valdicastello (Toscana), ca fiu al unui medic carbonar. Studiile școlare și le face la Florența. După ce și-a luat doctoratul în 1856 la Scuola Normale Superiore din Pisa, Carducci a lucrat ca profesor de gimnaziu la San Miniato al Tedesco, orășel unde și-a publicat în 1857 prima colecție de poezii (Rime). Carducci a fost profesor de literatură italiană la Universitatea din Bologna, din 1860 până în 1904. A fost foarte popular ca lector.

Interesat de viața politică a Italiei, se manifestă ca anti-regalist și partizan al înnoirilor pentru ca, spre sfârșitul vieții, să vadă în monarhie o posibilitate fericită de împlinire a unității naționale. Senator (1890), Carducci activează consecvent în linia progresului social și a democrației.

Poezia lui se revendică de la romantismul revoluționar al Risorgimentului ale cărui idealuri le preia, exprimăndu-le într-o înfățișare poetică originală în care sensibilitatea și erudiția, profetismul patriotic și retorica clasicistă se întrepătrund și se argumentează reciproc.

În ultimii ani ai vieții, bolnav, Carducci se retrage din învățâmânt în singurătatea bibliotecii, dar înconjurat de admirația lumii intelectuale italiene și de un prestigiu european pe care atribuirea Premiului Nobel l-a confirmat amplificându-l. Moare în 1907.

Printre operele importante ale lui Carducci se numără:

• Odi barbare (Ode barbare) - (1877-1889),
• Rime (1857),
• Rime e ritmi (Rime și ritmuri - (1898), scrise într-un stil care îi imită pe Horațiu și Vergiliu, încercând să evoce spiritul lumii clasice,
• Nuove poesie (Poezie nouă - 1873)
• Rime nuove (Versuri noi - 1861-1887).

Conflictele din Risorgimento, momentul din secolul al XIX-lea marcat de unitatea politică italiană, este prezent în opere precum Juvenilia (1860) și Versuri noi (1887). Volumul său anticlerical și rebel Inno a Satana (Imn Satanei - 1865) a stârnit multe controverse. Pentru Carducci, Satana nu reprezenta întruchiparea răului și a corupției, ci era sinonim cu progresul nestăvilit. Printre celelalte opere publicate ale lui Carducci, se numără monografii și eseuri, precum și alte lucrări în proză despre literatura italiană. Deși reputația lui se datorează poeziei, opera sa poetică are numai patru volume din Operele complete ale lui Carducci (1939-41, 30 volume).

* 1907: Clémentine de Orléans (franceză Marie Clémentine Léopoldine Caroline Clotilde d'Orléans) (6 martie 1817 – 16 februarie 1907), prințesă de Saxa-Coburg și Gotha, a fost al șaselea copil din zece și cea mai mică fiică a regelui Ludovic-Filip al Franței și a reginei Maria Amalia a celor Două Sicilii. A fost mama țarului Ferdinand I al Bulgariei.

Portret al prințesei de Winterhalter.

Marie Clémentine Léopoldine Caroline Clotilde de Orléans, numită Mademoiselle de Beaujolais, s-a născut la 6 martie 1817 la Castelul Neuilly, în Neuilly-sur-Seine, Franța, curând după Restaurația Bourbonilor. A devenit o prințesă regală, Prințesă de Orléans,^[2] după ascensiunea la tron a tatălui ei în 1830.

Istoricul radical Jules Michelet i-a predat istorie Clementinei, care și-a petrecut orele glorificând Revoluția franceză elevei sale.^[3]

În 1836, existau zvonuri că prințesa Clémentine se va căsători cu verișorul ei, Ferdinand al II-lea al celor Două Sicilii, după ce va trece perioada lui de doliu după soție.^[4]

Regele Leopold al II-lea al Belgiei a organizat căsătoria Clementinei cu Prințul August de Saxa-Coburg-Kohary, care era strâns conectat cu casele regale ale Portugaliei, Spaniei, Belgiei, Braziliei, Mexicului și Austro-Ungariei. August era al doilea fiu al Prințului Ferdinand de Saxa-Coburg și Gotha și a soției acestuia, Maria Antonia Koháry.

Verișorul lui August, Albert, se căsătorise cu regina Victoria și devenise Prinț Consort în Regatul Unit.

Contractul de căsătorie dintre Clémentine și August a fost semnat la Viena la 24 februarie 1843 de ambasadorul francez Charles Joseph, conte de Flahaut, reprezentând-o pe Clémentine și ambasadorul belgian baronul O'Sullivan, reprezentându-l pe August.^[5]

La 20 aprilie 1843, Prințesa Clémentine s-a căsătorit cu Prințul August la Castelul Saint-Cloud, în prezența a multor membri ai regalității europene.^[6] Cuplul a avut cinci copii:

Nume	Naștere	Deces	Note
Prințul Filip de Saxa-Coburg și Gotha	28 martie 1844	3 iulie 1921	căsătorit cu verișoara lui, Prințesa Louise, fiica regelui Leopold al II-lea al Belgiei, la 4 februarie 1875; au avut copii
Prințul Ludwig August de Saxa-Coburg-Kohary	8 august 1845	14 septembrie 1907	căsătorit cu Leopoldina a Braziliei, fiica mai mică a împăratului Pedro al II-lea al Braziliei, la 15 decembrie 1864; au avut copii
Prințesa Clotilde de Saxa-Coburg și Gotha	1846	1927	căsătorită cu Arhiducele Joseph Karl de Austria, Palatin al Ungariei, la 12 mai 1864; au avut copii
Prințesa Amalie de Saxa-Coburg și Gotha	1848	1894	căsătorită cu Ducele Maximilian Emanuel de Bavaria, fratele mai mic al împărătesei Elisabeta de Austria; au avut copii
Ferdinand, Țar al Bulgariei	26 februarie 1861	10 septembrie 1948	căsătorit cu Prințesa Marie Louise de Bourbon-Parma, fiica lui Robert I de Parma, la 20 aprilie 1893; au avut copii

Revoluția franceză de la 1848 a dus la sfârșitul domniei tatălui ei și prințesa a părăsit Franța împreună cu tatăl ei și mulți membri ai familiei regale. S-a instalat în Anglia, apoi la Cobourg și în cele din urmă la Viena, unde soțul ei era ofițer.

August a murit în 1881 iar Clémentine nu s-a recăsătorit.

Realizând că nu va fi niciodată regină, Clémentine și-a îndreptat eforturile pentru a-l instala în Ferdinand, copilul ei favorit, ideea că fiind descendent direct nu numai al lui Ludovic Filip dar și al Regelui-Soare, merită să devină rege. Clémentine s-a asigurat că Ferdinand este bine educat; el vorbea fluent câteva limbi străine și era pasionat de științele naturale și natură.^[7]

Clémentine a făcut lobby pentru alegerea fiului ei ca Prinț al Bulgariei

Clementine și-a urmat fiul în Bulgaria, undea ea a devenit o persoană importantă ca mamă a suveranului. Extrem de bogată, Clémentine s-a făcut populară în țara adoptivă folosindu-și banii inclusiv donând 4 milioane franci pentru finalizarea unei căi ferate care lega Bulgaria de rețeaua feroviară din Europa.^[9]

Se consideră că ea a avut un impact pozitiv în societatea bulgară; a finanțat mai multe clădiri și instituții cum ar fi școala pentru orbi și spitalul Klimentinskata și a fost fondatoarea Crucii Roșii bulgare.

De asemenea, Clémentine și-a câștigat reputația pentru disprețul și trufia față de oricine care nu avea sânge regal, deși ea a surprins mulți observatori cu farmec și umorul bun.^[10] Prietenă a reginei Victoria, Clémentine lua prânzul cu Victoria, în particular la Coburg când regina își vizita rudele germane.^[11]

Clémentine a căutat o mireasă potrivită pentru Ferdinand și se spune că era nerăbdătoare să aranjeze căsătoria dintre Ferdinand și Prințesa Hélène de Orléans, fiica contelui de Paris însă Prințesa Hélène a refuzat.^[12] În cele din urmă, fiul ei s-a căsătorit cu Maria-Luiza de Bourbon-Parma, fiica cea mare a lui Robert I, Duce de Parma și a Prințesei Maria Pia de Bourbon-Două Sicilii.

În februarie 1896, Clémentine "a rupt relațiile" cu Ferdinand după ce acesta a acceptat ca fiul său cel mare, Boris să fie botezat ortodox..^[13] În 1899, nora ei a murit în urma complicațiilor după nașterea fiicei ei, Nadejda, iar Clémentine și-a asumat responsabilitatea educării copiilor.

Odată cu trecerea timpului, auzul ei s-a deteriorat și a devenit dependentă de enormul ei cornet acustic. Cu toate acestea, chiar și la 80 de ani, adesea Clémentine călătorea la Paris pentru a studia ultima modă.^[12]

După ce l-a văzut pe Ferdinand recunoscut internațional ca Prinț al Bulgariei, Clémentine a murit cu un an înainte ca visul ei de a-l vedea instalat ca monarh s-a împlinit.

Clémentine a murit la Viena la 16 februarie 1907, la vârsta de 89 de ani. Influența ei asupra lui Ferdinand era atât de pronunțată încât oamenii au început să prezică căderea lui. A fost înmormântată la Coburg, cu o inscripție compusă de Ferdinand după instalarea lui ca țar în 1908: "Fiică de rege, nu regină ea însăși dar mamă de rege.

* 1910: Prințesa Hermine de Waldeck și Pyrmont (n. 29 septembrie 1827; d. 16 februarie 1910) a fost prințesă germană. A fost a doua fiică a lui George al II-lea, Prinț de Waldeck și Pyrmont și a soției acestuia, Prințesa Emma de Anhalt-Bernburg-Schaumburg. A fost mătușa reginei Emma a Țărilor de Jos.

La 25 octombrie 1844, la Arolsen, s-a căsătorit cu vărul ei, Adolf I George de Schaumburg-Lippe. Mama ei era sora tatălui lui. Tânărul cuplu a avut opt copii:

• Prințesa Hermine de Schaumburg-Lippe (1845–1930); căsătorită cu Ducele Maximilian de Württemberg, singurul fiu al Ducelui Paul Wilhelm de Württemberg.
• Prințul Georg de Schaumburg-Lippe (1846–1911); i-a succedat tatălui său ca Prinț de Schaumburg-Lippe; s-a căsătorit cu Prințesa Marie Anne de Saxa-Altenburg.
• Prințul Hermann de Schaumburg-Lippe (1848–1928).
• Prințesa Emma de Schaumburg-Lippe (1850–1855).
• Prințesa Ida de Schaumburg-Lippe (1852–1891); căsătorită cu Heinrich XXII, Prinț Reuss de Greiz.
• Prințul Otto Heinrich de Schaumburg-Lippe (1854–1935); căsătorit cu Anna von Koppen.
• Prințul Adolf de Schaumburg-Lippe (1859–1917); căsătorit cu Prințesa Victoria a Prusiei, fiica împăratului Frederic al III-lea al Germaniei și a Victoria, Prințesă Regală, fiica cea mare a reginei Victoria a Regatului Unit.
• Prințesa Emma de Schaumburg-Lippe (1865–1868).

Două dintre fiicele ei s-au numit Emma după mama ei; ambele au murit în copilărie.

* 1914: Prințesa Maria Maximilianovna de Leuchtenberg, cunoscută și ca Prințesa Maria Romanovskia sau Maria Maximiliane^[1] (16 octombrie1841 - 16 februarie 1914) a fost fiica cea mare a lui Maximilian de Beauharnais, al 3-lea Duce de Leuchtenberg și a soției lui, Marea Ducesă Maria Nicolaevna a Rusiei

·         1917: Octave Mirbeau, scriitor francez (n. 1848)
* 1927: Jonas Basanavičius ( pronunțare (ajutor·info), poloneză Jan Basanowicz; n. 23 noiembrie 1851 în Ožkabaliai - d. 16 februarie 1927 în Vilnius) a fost un activist, fondator al primului ziar în limba lituaniană, Aušra, precum și semnatar al Declarației de Independență a Lituaniei.
* 1930: Ion N. Angelescu (n. 16 decembrie 1884 la Tecuci – d. 16 februarie 1930 la București)^[1] a fost un economist, profesor universitar și om politic român.
A fost licențiat în drept, litere și filozofie al Universității din București, a obținut doctoratul în științe economice la Universitatea din München cu Lujo Brentano, exponent al noii școli istorice germane

·         1932: Ferdinand Buisson, pacifist francez, laureat Nobel (n. 1841)
* 1934: Ștefan Cicio Pop (n. 1 aprilie 1865, Șigău, Cluj - d. 16 februarie 1934, Conop, Arad) a fost avocat și un om politic român, membru al PNR și mai apoi vicepreședinte al PNȚ, deputat român în Dieta de la Budapesta, participant activ la Marea Unire din 1918, Președinte al Consiliului Național Central Român, vicepreședinte al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, membru al Consiliului Dirigent deținând portofoliul apărării și al internelor. Ministru de Stat pentru Transilvania, în Guvernul Alexandru Vaida-Voievod (5 decembrie 1919 - 12 martie 1920) precum și ministru de externe (9 ianuarie – 13 martie 1920) în același guvern, Prim Ministru ad interim. În cursul guvernărilor Iuliu Maniu a deținut funcția de președinte al Adunării Deputaților (23 decembrie 1928-30 aprilie 1931 și 10 august 1932-18 noiembrie 1933).

Ștefan Cicio Pop s-a născut în satul Șigău, lângă Dej, la 1 aprilie 1865. Rămas orfan de mic copil a fost adoptat și crescut de către un unchi al său, Vasile Pop din Gherla. Școlile primare le-a făcut la Dej, iar cele medii la Liceul Maghiar de Stat din Dej și la Liceul Maghiar de Stat din Sibiu. A urmat cursurile universitare la Budapesta și Viena, unde a studiat științele juridice. În 1891 a obținut doctoratul în drept și s-a dedicat avocaturii stabilindu-se la Arad.

Ștefan Cicio Pop s-a căsătorit cu Eugenia Macavei, cu care a avut cinci copii: Ana (1897-1981), căsătorită cu Aureliu Birtolonu, Vasile Ștefan (1899-1975), Zoe Maria Sofia (1902-1986), căsătorită cu Constantin Dobrescu, Alexandru Eugen Tiberiu (1904-1978) și Liviu (1912-1990).

Deja ca tânăr avocat a participat la Conferința de la Haga, unde a susținut cauza românilor din Ardeal. După stabilirea sa la Arad, devine membru al Partidului Național Român și se implică cu toată forța în susținerea cauzei românilor transilvăneni. În 1894 a fost principalul avocat al Memorandiștilor, în procesul intentat acestora de către autoritățile maghiare. În urma intervenției regelui Carol I al României pe lângă împăratul Franz Iosif, obține un răsunător succes, memorandiștiifiind achitați. A fost un temut susținător al cauzei țăranilor din Arad și un avocat al apărării în procesele de presă înaintate românilor de către stăpânirea maghiară de atunci. La vârsta de 40 de ani, în 1905, este ales deputat de Șiria, în Dieta Ungariei, unde susține cu consecvență timp de 14 ani cauza românilor din Transilvania. În 24 septembrie 1906 a fost condamnat la Cluj de autoritățile maghiare la 3 luni de temniță și o amendă de 800 coroane pentru două articole publicate în "Libertatea" care contraveneau politicii oficiale austro-ungare privind națiunea română din Transilvania.

În dimineața zilei de 31 octombrie 1918 la inițiativa deputaților PNR din Parlamentul de la Budapesta, la Budapesta s-a format Consiliul Național Central Român format din 6 membri ai PNR și din 6 socialiști români. La începutul lunii noiembrie Consiliul Național Român Central și-a stabilit sediul în orașul Arad, în locuința lui Ștefan Cicio Pop, care era și președintele noului organ politic, care la 20 noiembrie 1918 a decis convocarea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, în vederea unirii cu Regatul României.

A participat la Marea Adunare de la Alba Iulia, pe care a condus-o în calitatea sa de președinte al Consiliului Național Român Central și vicepreședinte al Marii Adunări. A fost ales de Marea Adunare de la Alba Iulia ca membru al Marelui Sfat Național al Românilor din Transilvania, iar mai apoi, în 2 decembrie 1918, a fost ales membru al Consiliului Dirigent, ocupând funcția de vicepreședinte. În prima ședință a Consiliului Dirigent a devenit responsabil al sectorului apărării și internelor. Este desemnat, imediat după Unire, ministru fără portofoliu în Guvernul Regatului României, pentru a asigura, alături de Vasile Goldiș și Alexandru Vaida-Voevod, integrarea administrativă și legislativă a Transilvaniei în Regatul României.

În urma alegerilor din noiembrie 1919 PNR a obținut cel mai mare număr de aleși, cu 35% din locurile din parlament, procent insuficient pentru formarea guvernului. Cabinetul a rezultat dintr-o alianță între Partidul Național Român din Transilvania, Partidul Țărănesc din Transilvania, Partidul Democrat al Unirii din Bucovina, Partidul Țărănesc și Partidul Naționalist-Democrat din Vechiul Regat. Ștefan Cicio Pop a fost ales deputat în Parlamentul României, din partea PNR. Din partea PNR a fost desemnat Alexandru Vaida-Voevod cu formarea guvernului. Ștefan Cicio Pop a ocupat în cadrul cabinetului Vaida I funcția de ministru pentru Transilvania. Va fi numit ca și ministru de externe în 9 ianuarie 1920, funcție pe care o va ocupa până la căderea guvernului. În ultimele luni ale guvernului Vaida I a îndeplinit chiar funcția de președinte al Consiliului de Miniștri (prim-ministru), ad interim, ținând locul lui Alexandru Vaida-Voevod, care participa la negocierile de pace de la Paris.

În anul 1926, în urma fuziunii cu PNR cu Partidul Țărănesc, se va fonda Partidul Național Țărănesc, iar Ștefan Cicio Pop este ales Vicepreședinte al partidului.

În anul 1928 alegerile parlamentare au fost câștigate de către Partidul Național Țărănesc, iar Cicio Pop este desemnat de către Partidul Național Țărănesc, ca și Președinte al Adunării Deputaților, demnitate pe care ova ocupa de două ori. În 1933 a renunțat la activitatea politică și s-a retras la moșia sa de la Conop, județul Arad (interbelic), unde s-a stins un an mai târziu. A fost înmormântat cu onoruri de stat, în Arad, la ceremonie participând Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Sever Bocu și premierul Gheorghe Tătărescu. Slujba de înmormântare a fost oficiată de episcopul unit Alexandru Nicolescu.

·         1945: Börries, baron de Münchhausen, poet liric german, autor de balade (n. 1874)
* 1975: Chivu Stoica (n. 7 august 1908, Smeeni, județul Buzău – d.16 februarie1975) a fost un comunist român, prim-ministru al României în perioada 1955-1961, Președinte al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România în perioada 24 martie 1965 - 9 decembrie 1967; a fost înlocuit în această funcție de către Nicolae Ceaușescu.

În anul 1931 a devenit membru al Partidului Comunist din România. În anul 1933 a fost condamnat la închisoare pentru participare la greva de la Atelierele CFR Grivița.^[1]

Chivu Stoica a fost deputat în Adunarea Deputaților în sesiunea 1946 - 1948. Chivu Stoica a fost deputat în Marea Adunare Națională în sesiunile din perioada 1948 - 1975. Chivu Stoica a fost distins cu următoarele decorații:

• Ordinul „Coroana României“ în grad de Mare Ofiþer (1947);
• Ordinul „Steaua Republicii Populare Române“ clasa I (1948, 1958);
• „Ordinul Muncii“ clasa I (1949);
• Ordinul „Apãrarea Patriei“ clasa I (1949);
• Titlul de „Erou al Muncii Socialiste“ și Medalia de Aur „Secera și Ciocanul“ (1958);
• Ordinul „23 August“ clasa I (1959);
• Ordinul „Tudor Vladimirescu“ clasa I (1966);
• Titlul de „Erou al Republicii Socialiste România“ (1973).

·         1982: Tamás Barta, muzician maghiar (n. 1948)
* 1990: József Moravetz sau Iosif Moravet (n. 14 ianuarie 1911 - d. 16 februarie1990) a fost un fotbalist român, care a jucat în echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1934 (Italia).

·         1991 - A murit scriitorul Marin Iancu Nicolae (n.1907).

* 1995: Victor Kernbach (n. 14 octombrie 1923, Chișinău; d. 16 februarie 1995, București) a fost un scriitor român de science fiction și specialist în mitologie, autor al unor lucrări din acest domeniu, între care se remarcă Dicționarul de mitologie generală.

Basarabean, născut la Chișinău (înrudit cu Gheorghe de la Moldova și cu Vasile Conta). Se naște în familia avocatului Eugen Kernbach și a Tamarei (născută Onilă). A fost nepot al poetului Gheorghe din Moldova și al poetei Ana Conta-Kernbach, sora filosofului Vasile Conta. Își petrece copilăria și adolescența în orașul natal, unde urmează Liceul B.P. Hasdeu.

În vara lui 1940 se refugiază cu familia în București. Lucrează la "Vremea", apoi la Evenimentul zilei, patronat de Pamfil Șeicaru.

În 1942 se înscrie la Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din București. O întrerupe timp de doi ani pentru a pleca pe front. Revine în 1946 și obține licența în litere și filozofie, continuând în paralel activitatea jurnalistică.

* 1995: Nicolae Costin (n. 7 aprilie 1936, Peciște, județul Orhei, Regatul României, astăzi în raionul Rezina, Republica Moldova – d. 16 februarie1995, Chișinău, Republica Moldova) a fost un om politic moldovean și unul din fruntașii mișcării de emancipare națională din RSS Moldovenească. A fost profesor universitar, președinte executiv al Frontului Popular din Moldova, deputat în primul Parlament ales (1990-1994) al Republicii Moldova, co-autorul Declarației de Independență a Republicii Moldova (27 august 1991), președinte al Consiliului municipalși Primar general al municipiului Chișinău (1990-1994).

·         1996: Nicolae Haralambie Carandino (n. 19 iulie 1905, Brăila - d. 16 februarie1996) a fost un ziarist, cronicar plastic și dramatic, traducător și memorialist român. A doua zi după 23 august 1944, N. Carandino a primit din partea lui Iuliu Maniu ”ordinul” de a edita noua ediție a ziarului ”Dreptatea” (care a fost interzis în timpul administrației mareșalului Antonescu). Sub coordonarea lui N. Carandino, ”Dreptatea” a fost cel mai important ziar al opoziției democratice anticomuniste, fiind însă interzis de două ori de către noile autorități, aflate în subordonarea sovieticilor.

Internat în Lagărul de la Târgu-Jiu (1942). Arestat în 1947, ca urmare a ”înscenării de la Tămădău”, anchetat, judecat în cadrul procesului fruntașilor Partidului Național-Țărănesc. Condamnat în același an la 6 ani temniță grea, 2 ani de degradare civică, confiscarea averii și 1,000 de lei cheltuieli de judecată. În închisoarea de la Sighet, N. Carandino l-a îngrijit pe Iuliu Maniu în ultimele luni de viață, fiind martor la agonia și moartea sa; marele politician i-a împărtășit ”testamentul politic” și ”testamentul religios”, publicate în cartea sa de memorii,Nopți albe și zile negre. Memorii din închisorile și lagărele comuniste.

A fost deținut în realitate 9 ani în închisorile din Galați, Sighet și București. Domiciliu forțat, pînă în 1962, în Bărăgan, la Bumbăcari și Rubla.

După o tăcere de aproape 19 ani, revine în presă cu numeroase cronici teatrale, plastice și traduceri.

Memoriile sale de după 1944 au circulat ca samizdat în mediile literare din țară, fiind publicate pentru prima dată în volum la editura „Dreptatea“ din New York, sub titlul „Zile de istorie“ (1986). După cum a explicat Paul Lăzărescu, prietenul lui Carandino și deținătorul manuscrisului originar, ”Zile de istorie” nu era titlul dat de autor,Nopți albe și zile negre. Memorii din închisorile și lagărele comuniste (vezi ediția îngrijită de Paul Lăzărescu și publicată în 2017 de către Fundația Academia Civică).

·         1996 - A murit Bob Paisley, unul dintre cei mai mari manageri pe care i-a avut fotbalul britanic. Sub directoratul lui (1974-1983), Clubul Liverpool a obţinut 13 trofee în nouă ani.

·         2000: A murit actrița de origine rusă Lila Kedrova. A fost laureată a Premiului Oscar, pentru cel mai bun rol secundar feminin, în filmul Zorba grecul; (n. 1919).
* 2002: Robert Hanbury Brown (n. 31 august 1916 - d. 16 ianuarie 2002) a fost un astronom și fizician britanic. Este cunoscut mai ales pentru cercetările sale care au condus la perfecționarea radarului și studiile sale din domeniul radioastronomiei.

În colaborare cu matematicianul Richard Twiss, construiește un interferometru cu ajutorul căreia măsoară diametrul unghiular al steleiSirius, fiind prima persoană care reușește acest lucru.

·         2005: Regina Narriman, a doua soție a regelui Farouk (n. 1933)
* 2011: Leonard King "Len" Lesser (3 decembrie 1922 – 16 februarie 2011) a fost un actor american. A fost cunoscut pentru rolul cheie din filmul lui Clint Eastwood, Kelly's Heroes și pentru rolul recurent ca Uncle Leo din Seinfeld,^[1] care a început în al doilea sezon în episodul „The Pony Remark”.
Lasser a fost născut în New York City și a obținut diploma de licență de la City College of New York în 1942. Apoi, a servit în Armata Statelor Unite în timpul celui de Al doilea război mondial
Lesser a muncit ani de zile pe scenă, în film și televiziune. CV-ul lui a inclus proiecte cu Clint Eastwood, Barbra Streisand, Lee Marvin, Dustin Hoffman și Steve McQueen. Lesser a apărut la televiziunile americane în mod constant din 1955 apărând constant în multe seriale clasice, cum ar fi: The Monkees, The Outer Limits, Alfred Hitchcock Presents, Get Smart, Quincy, The Rockford Files, Mad About You, Seinfeld, All in the Family, Boy Meets World și cel mai recent, Castle. A apărut în mai multe filme ca The Outlaw Josey Wales.
El a avut un rol recurent în Everybody Loves Raymond ca „Gavin”, un prieten al lui Frank Barone, care întotdeauna își ridica mâinile în aer de bucurie de fiecare dată când îl vedea pe Ray (la fel cum făcea în Seinfeld ca „Uncle Leo” de fiecare dată când îl vedea pe nepotul său Jerry).
La data de 16 februarie 2011, Lesser a murit de pneumonie în Burbank, California, la vârsta de 88 de ani

·         2013: Dumitru Sechelariu (n. 14 iulie 1958 - d. 16 februarie 2013^[1]) a fost un politician român ales primar al municipiului Bacău din partea PSD în două mandate în perioada 1996–2004.

Sechelariu a fost conducătorul echipei de fotbal FCM Bacău.

În 2005 este arestat într-un dosar de luare de mită, înșelăciune și abuz în serviciu, petrecând 43 de zile în arest. ^[2]

A fost fratele fostului parlamentar Sergiu Sechelariu și tatăl pilotului Doru Sechelariu.

A murit la Viena la data de 16 februarie 2013, având cancer pulmonar.

* 2016: Boutros Boutros-Ghali, în arabă بطرس بطرس غالي, (n. 14 noiembrie 1922, Cairo, Egipt - d. 16 februarie 2016^[10]) a fost un jurist, profesor și diplomat egiptean ce a ocupat postul de Secretar General al Națiunilor Unite între 1 ianuarie 1992 și 31 decembrie 1996.
Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite a anunțat, la 16 februarie 2016, moartea, la Cairo, a fostului secretar general al organizației, în vârstă de 93 de ani
* 2016: Mircea Costache II (n. 2 mai 1940, București – d. 16 februarie 2016^[1]) a fost un handbalist român, profesor de educație fizică și sport.
* 2018: Arsenie Voaideș, pe numele de mirean Augustin Voaideș, (n. 24 ianuarie 1951, Huisurez, comuna Dămuc, județul Neamț - d. 16 februarie2018, Mănăstirea Berzunți, județul Bacău) a fost un arhimandrit ortodox român, stareț al Mănăstirii Berzunți din județul Bacău

S-a născut în satul Huisurez, comuna Dămuc, județul Neamț, la 24 ianuarie 1951, din părinții Neculai si Anghelina, de credință ortodoxă. A primit la botez numele Augustin. În 1987, IPS Eftimie, pe atunci Episcop al Romanului și Hușilor, voind să regenereze monahismul în eparhia sa, a cerut de la mitropolitul Moldovei și Sucevei, Teoctist Arăpașu, pe Părintele Arsenie de la Putna. Astfel, cel ce avea să devină părintele duhovnicesc al acestei zone pitorești Hușilor, voind să revigoreze monahismul în această eparhie cerută, a fost trimis, de ascultare, ca paznic, în acest loc care atunci se numea Schitul Savu. În ziua de 8 noiembrie 1988, la sărbătoarea Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, a fost hirotonit diacon de către ierarhul de pioasă amintire, ÎPS Eftimie Luca, pentru ca, în următoarea duminică, să fie hirotonit ieromonah pe seama Mănăstirii „Sf. Sava”. Așa a început osteneala misionară a Părintelui Arsenie în această regiune încărcată cu frumuseți naturale, dar și de istorie.^[2]

În anul 2001 a absolvit cursurile Seminarului Teologic Liceal „Veniamin Costache”, de la Mănăstirea Neamț, județul Neamț. În anul 2005 a devenit licențiat al Facultății de Teologie „Sf. Filofteia” din Pitești, având ca teză „Semnificația Sfintei Cruci în viața credincioșilor”, iar în anul 2007 a absolvit cursurile de masterat ale aceleiași facultăți.^[3]

Odată cu formarea teologică, părintele Arsenie s-a preocupat și de formarea obștii monahale, dar și de refacerea bisericii mănăstirii, grav afectată de timpurile vremii. Între 1992-2002 lăcașul monahal a fost consolidat, extins și înfrumusețat, astfel încât, la praznicul Schimbării la Față din anul 2002, a fost sfințit ansamblul eclesial al mănăstirii.

Situată la o distanță de 100 de km de Berzunți, Mănăstirea Pogleț este tot o ctitorie a părintelui Arsenie Voaideș. Și aici, prin grija părintelui, s-a întemeiat o obște de maici. Chiliile și gospodăria anexă s-au realizat tot în perioada anilor 1996-2007, dar gospodărirea a continuat până în zilele noastre.^[4]

Părintele arhimandrit a murit în 16 februarie 2018.

Sărbători

• Lituania -- Ziua națională - Aniversarea proclamării independenței (1918)
• Calendarul creștin ortodox: Sf Sfințiți Mc Pamfil, preotul și Valent, diaconul; Sf Ier Flavian, arhiepiscopul Constantinopolului 
• Calendarul romano-catolic: Ss. Iulian și Iuliana, frați martiri
• Calendarul Greco-catolic: Ss. Pamfil, preot, martir († 309) și alți 11 însoțitori

SUPLIMENT ISTORIE PE ZILE 16 Februarie

ISTORIE SOCIALĂ ŞI MEMORIE OFICIALĂ. DOSARUL "GRIVIŢA '33"
- Steliu Lambru -

Unul dintre cele mai importante repere cronologice ale naraţiunii istorice comuniste privind perioada interbelică, mişcările pentru revendicări salariale ale muncitorilor ceferişti din a patra decadă a secolului XX, cunoscute sub denumirea generică de "grevele de la Atelierele CFR ŤGriviţať din ianuarie-februarie 1933", pare să fi căzut astăzi în uitare. "Amnezia" de care a fost cuprinsă istoriografia românească postdecembristă este cu atât mai paradoxală cu cât domeniul istoriei sociale este unul încă destul de deficitar în cercetarea istorică din România. Nu numai memoria dosarului "Griviţa '33" pare că s-a şters din analele istoriei româneşti, dar şi tot ceea ce ţine de tradiţia intelectuală de stânga, atât cât a fost, şi nu mai trezesc nici măcar un interes oarecare, iar marile monografii dedicate istoriei PCR şi istoriei României sub regimul comunist se lasă aşteptate în continuare. Acest fapt pare cu atât mai anormal cu cât influenţa intelectuală a marxismului în mediile academice şi universitare euro-americane rămâne pregnantă, mai ales dacă ţinem cont de pluralitatea interpretărilor post-comuniste ale marxismului însuşi. Atât cât poate fi găsită vreo urmă de materialism istoric marxist în ceauşismul istorio-grafic, există încă o şansă şi pentru marxismul românesc de a fi revizitat şi "adus la zi". De mare importanţă în economia discursului rollerian1, greva de la Griviţa îşi pierdea treptat din importanţă după instalarea în fruntea partidului şi statului a lui Nicolae Ceauşescu, ajungând ca în perioada ceauşismului târziu (după 1980) aceasta să fie numai amintită, destul de lapidar, într-un context în care trebuia să strălucească numai figura liderului absolut. 
Evenimentele din dosarul "Griviţa '33" au fost considerate de istoriografia dejistă şi de aceea ceauşistă iniţială drept forme superioare de manifestare ale conflictului ireconciliabil dintre exploataţi şi exploatatori, dintre săraci şi bogaţi. Din aceste interpretări2 oficiale a supravieţuit, după falimentul integral al ceauşismului, o memorie socială inoculată de acesta, în bună parte şi din cauza insuficienţei cu care a fost tratat acest subiect din istoria contemporană a României. Dacă există cel puţin un domeniu al istoriografiei româneşti care reclamă reinterpretarea şi rescrierea sa, atunci acesta este cel dedicat mişcării muncitoreşti şi sindicale din România. Departe de a fi parte exclusivă a unei ideologii anume sau al unui anumit tip discursiv istoric, "Griviţa '33" este un studiu de caz care aparţine domeniului istoriei social-economice din România şi istoriei sindicalismului militant. În general, puţinele texte şi referiri postdecembriste în studiul acestui caz au ţinut să evidenţieze aspectele sale întunecate, interzise din istoria acestui eveniment, şi anume importanţa capitală a amestecului agenţilor Internaţionalei a III-a Comuniste în organizarea, declanşarea şi desfăşurarea grevelor de atunci: singurul aspect care fusese ascuns de propaganda oficială a regimului de până în 1989. 
Acţiunile greviste din iarna anului 1933 au invadat, în primul rând, manualele şcolare şi mediile de informare în masă, fiind pretextul punerii în scenă a unui spectacol politic şi cultural care suplinea carenţele de legitimitate ale regimului3. În acest sens, grevele succesive ale muncitorilor de la Atelierele CFR "Griviţa" au fost folosite de puterea comunistă pentru cointeresarea corpului social în proiectul politic propus, formarea unei conştiinţe istorice naţional-comuniste şi "edificarea societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintarea României spre comunism" conform discursului oficial, program lansat de Ceauşescu începând cu Congresul al XI-lea al PCR din 1974. Care au fost efectele acestei cointeresări a cetăţenilor în proiectul politic privind memoria culturală a trecutului comunist şi cunoaşterea generală a trecutului istoric de către aceştia se poate deduce urmărind insistenţa cu care se păstrează clişeele legate de "Griviţa '33" în interiorul conştiinţei colective româneşti. Recursul actual la istoria acestui caz trezeşte în opinia publică o memorie culturală cu serioase rădăcini în ceauşismul istoriografic, fapt paradoxal, întrucât receptivitatea opiniei publice româneşti la "cântecul de sirenă" istoriografic oficial părea să fie destul de redusă, grevele ceferiste fiind îndeobşte considerate drept un mijloc de glorificare a regimului4. Din nefericire, aceste neajunsuri ale istoriei proletcultiste nu influenţează doar opinia publică, ele rămânând încă şi în bagajul de cunoştinţe al unor universitari, prezumtivi producători de cunoaştere. Ceea ce este încă un fapt şi mai surprinzător îl constituie cantonarea unor temerari care s-au aventurat în studiul istoriei comunismului românesc într-o manieră de tratare care seamănă neplăcut de bine cu istoriografia regimului de care România s-a despărţit în 19895.
Demersul de faţă îşi propune interogarea unei categorii de surse neutilizate de cercetarea istoriografică în dosarul "Griviţa '33", şi anume presa scrisă, cu accentul pus pe principalele cotidiane care au relatat cel mai detaliat succesiunea protestelor griviţene: "Adevărul", "Dimineaţa", "Dreptatea", "Scânteia" şi "Universul". În mod evident, am acordat atenţia cuvenită şi altor tipuri de surse şi colecţii de documente, puţine, dar care mi-au clarificat unele nedumeriri. Intenţia mea este de a prezenta filmul negocierilor dintre patronat şi sindicatele ceferiste aşa cum a fost reflectat de aceste publicaţii, în cadrul general al desfăşurării lor. De asemenea, propun o disociere netă a motivaţiei şi semnificaţiei acţiunilor greviste, ca mijloc de interpretare al cazului "Griviţa '33". În primul rând, se poate distinge analiza grevelor organizate pentru satisfacerea revendicărilor economico-sociale, care pot fi privite drept acţiuni legale şi în conformitate cu legislaţia muncii din perioadă. Într-un alt registru interpretativ trebuie însă aşezate revendicările radicale şi acţiunile de terorism ale sindicatelor comunizate, declanşate după negocierile cu patronatul şi care au dus la intervenţia în forţă a armatei de la mijlocul lunii februarie 1933. În acest din urmă sens se impune sublinierea unei alte disocieri, şi anume cea ideologică dintre sindicatele social-democrate moderate şi cele anarhist-comuniste. Prin această ultimă disociere intenţionez să arăt că, de fapt, au existat două evenimente diferite deşi la prima vedere confuzia primează: greva tuturor sindicatelor ceferiste dintre 30 ianuarie şi 2 februarie şi rebeliunea comunistă din 14-16 februarie 1933. Aceste două evenimente le voi trata însă împreună, atât pentru a înţelege succesiunea evenimenţială de către cititorul nefamiliarizat cu acest caz, cât şi pentru a explica raţiunea pentru care le consider drept două evenimente deosebite. Întrucât rebeliunea din 14-16 februarie este considerată îndeobşte ca fiind acţiunea grevistă în sine, este necesar să elimin această confuzie: de fapt, ceea ce este cunoscut sub numele de greva de la Atelierele CFR "Griviţa" îl reprezintă protestul din 30 ianuarie-2 februarie, acţiune încheiată cu negocieri şi cu majoritatea solicitărilor satisfăcute. Anarhia, dezordinile şi violenţele din zilele 15 şi 16 februarie s-au constituit într-un alt eveniment având drept cauze imixtiunea ideologică externă, în care miza economico-socială a acţiunilor revendicative îşi pierdea relevanţa.

1. CONTEXTUL

Majoritatea autorilor care au abordat tema grevelor griviţene consideră că acestea nu pot fi izolate de criza economică mondială din 1929-1933. Dar criza economică a fost doar pretextul pentru ofensiva politică a Cominternului spre teritoriile apusene pierdute după 1918. Revanşismul Uniunii Sovietice viza recuperarea acelor teritorii şi exportul proiectului politic bolşevic prin "revoluţia mondială" care radicaliza şi nemulţumirile materiale ale muncitorilor ceferişti, împingându-i către dezordine şi anarhie. Tradiţia grevelor "de import" începuse încă din 1918, atunci când greva tipografilor din decembrie s-a soldat cu aproximativ 100 de victime, acest eveniment istoric fiind un alt caz supus imixtiunii politicului şi denaturării propagandistice în anii regimul comunist, alături de grevele minerilor din Lupeni, desfăşurate în 1929. Intrată în cel de-al patrulea an, recesiunea economică provocase scăderea nivelului de trai generând tulburări sociale şi puternice proteste sindicale, de felul celor din 1931. Efectele negative ale marelui crah financiar de pe Wall Street, din octombrie 1929, au fost resimţite puternic şi în România, unde criza economică a fost dublată şi de acţiunile destabilizatoare ale agenţilor Cominternului vizând subminarea autorităţii statului român6. Principalul agent al URSS în România, PCR fusese interzis în 1924 printr-un ordin al ministrului de război, în urma adeziunii acestuia la politica externă a Moscovei, care considera România "stat multinaţional" şi contesta administraţia românească în teritoriile dobândite la sfârşitul primului război mondial. Prin "legea Mîrzescu", elaborată după două luni de la acest ordin al ministrului de război şi prin care erau interzise toate formaţiunile politice şi organizaţiile care subminau autoritatea statului, era definitivată scoaterea de pe scena politică a PCR.
În condiţiile reculului economic mondial, anul 1933 debuta în România cu creşterea tendinţelor de protest ale mai multor categorii socio-profesionale. Lucrătorii ceferişti nu erau o excepţie în ceea ce priveşte scăderea nivelului de trai. Sindicatele ceferiste erau însă bine organizate şi dispuneau de forţă şi radicalism ideologic pentru a se manifesta mai convingător în susţinerea revendicărilor. Asumarea de către sindicatele ceferiste a rolului de avangardă în lupta socială va încapsula strategia generală a acestora în săptămânile care vor urma. Aşa cum consemnau "Dimineaţa"7, "Adevărul", "Dreptatea" şi "Universul", în ziua de 30 ianuarie sindicatele ceferiste dădeau publicităţii "Apelul către toţi salariaţii publici", în care salariaţii din ministere, poştă, corpul didactic de toate gradele, corpul sanitar, cel ecleziastic şi lucrătorii CFR îşi manifestau ostilitatea faţă de noul proiect al guvernului ţărănist condus de Alexandru Vaida-Voevod, de reducere a salariilor, proiect propus de Virgil Madgearu, ministrul de finanţe. A doua zi după prezentarea acestui apel şi după dezbaterile Congresului funcţionarilor publici, se alătură protestului şi sindicatele ziariştilor, funcţionarilor publici şi veteranilor de război8.

2. GREVA

În urma menţinerii intenţiei guvernului de a reduce salariile angajaţilor publici, sindicatele ceferiste declanşează greva la finele lunii ianuarie care va dura până la 2 februarie. În urma acestei scurte acţiuni greviste, guvernul va da un comunicat în care preciza că lucrătorilor de la CFR nu li se vor aplica reducerea de salariu. Însă direcţiunea Atelierelor CFR "Griviţa", îngrijorată de circumstanţele în care se produc revendicările muncitorilor, emite o circulară în care preciza clar: "… fără să se aştepte rezultatul întrevederilor (n.m. cele dintre sindicate şi patronat), anumiţi instigatori cari se intitulează comunişti în manifestele lor, împiedică prin instigaţiile lor ca să se dea aprobările necesare (n.m. privind rezultatul negocierilor). Urmarea va fi… că toţi cei cari se vor lăsa ademeniţi de aceştia, vor fi îndepărtaţi din serviciu fără a mai fi reprimiţi"9. Cotidianul social-democrat "Dimineaţa" relata astfel desfăşurarea grevei din 2 februarie: "Când sirena a sunat încetarea lucrului pentru repaosul de prânz, toţi aceşti muncitori (n.m. circa 3.000 de oameni) s-au întrunit în hala cea mare, unde s-a improvizat o întrunire… S-a hotărât pe loc forţarea celorlalte secţii să intre în grevă. Cu această ocazie s-au produs încăierări cu social-democraţii pe tema metodelor de luptă - aceştia cerând să se procedeze cu prudenţă, spre a nu se da ocazie autorităţilor să provoace… Din vreme au sosit numeroase forţe armate…, fiind totuşi ţinute la mari distanţe spre a nu da aspect că se provoacă… La ora 4.30, greviştii au ieşit în linişte pe poarta atelierelor. Armata a fost retrasă - astfel că nu s-au produs incidente"10.
Negocierile purtate de ministrul lucrărilor publice şi comunicaţiilor, Eduard Mirto - împreună cu Cezar Mereuţă, directorul general al Atelierelor CFR "Griviţa" - cu directorii atelierelor CFR şi directorul Atelierelor Griviţa-vagoane, pe de o parte, şi reprezentanţii greviştilor pe de alta, au avut ca rezultat satisfacerea doleanţelor muncitoreşti. Din cele 10 revendicări ale muncitorilor, direcţiunea Atelierelor CFR a aprobat următoarele puncte:
1. Minimul de câştig atunci când lucrătorul n-a putut lucra din motive independente de el.
2. Reţinerile legale sau pe bază de împrumut la Casa Muncii CFR să fie până la cel mult 1/3 din drepturile lucrătorilor.
3. Ministrul Mirto a decis ca salariile nici unei categorii de muncitori şi funcţionari din calea ferată să nu sufere proiectata reducere de 10%, iar reţinerile de 10% făcute în luna ianuarie să fie restituite.
4. Acordarea de prime tuturor celor 120.000 de muncitori şi funcţionari ceferişti din toată ţara începând cu 1 ianuarie 1933, ca o completare a salariilor11.

3. CONFUZII ŞI CLARIFICĂRI

Într-o declaraţie făcută presei, ministrul Mirto îşi exprima totuşi speranţa ca lupta sindicală să nu degenereze: "împreună cu direcţia generală, le-am studiat (n.m. revendicările) cu cea mai mare bunăvoinţă şi am aprobat tot ce era îndreptăţit. Se poate spune că lucrătorii au avut un deplin câştig de cauză. Era natural ca ei să recunoască aceasta şi să continue liniştiţi lucrul. Sunt însă printre ei unii cari au regretat profund văzând că cererile sunt satisfăcute. Aceştia continuă să se agite şi să atragă şi pe alţii de partea lor. În momentul de faţă, lucrătorii ceferişti discută între dânşii. Noi aşteptăm cu tot calmul sfârşitul discuţiilor lor. Nu ne îndoim că bunul simţ va învinge. Zvonurile că la atelierele CFR ar fi o situaţie îngrijorătoare sunt nu numai exagerate dar pe de-a întregul inventate. N'a avut loc nici un act de turburare a ordinei publice şi avem convingerea că nici pe viitor nu se va întâmpla nimic. Toată agitaţia se va termina în linişte, spre satisfacţia tuturor părţilor, poate cu excepţia acelora cari nu urmăresc altceva decât turburarea liniştei"12.
Optimismul ministrului va fi înşelat însă mai curând decât se putea bănui, în aceeaşi zi, ceferiştii ieşeni organizând o amplă grevă de protest. Delegaţia sindicală griviţeană solicitase patronatului şi asigurarea de 44 de ore de lucru pe săptămână în loc de 36. În urma unor noi întrevederi cu delegaţia Uniunii Sindicatelor CFR şi a Sindicatului CFR condus de Alexandru Oprescu, ministrul Mirto şi direcţiunea generală a Căilor Ferate au mai aprobat încă 4 puncte:
1. Se asigură lucrătorilor din toate atelierele CFR 40 de ore de lucru pe săptămână, de luni până vineri 7 ore pe zi, iar sâmbăta 5 ore.
2. Salariul minim va fi echivalentul salariului la orele lucrate, majorat cu o compensaţie de acord de 20%.
3. Alocaţia de chirie va fi de 15% de la 1 ianuarie 1933.
4. Revizuirea preţurilor de acord pe baza de cronometrare a timpului de lucru a diferitelor lucrări.
Delegaţia sindicală se declară satisfăcută de această dată şi promite patronatului că greviştii vor relua lucrul şi că nu vor mai fi alte dezacorduri. Însă, în ziua de 3 februarie, agitatorii comunişti îndeamnă la noi revendicări şi la o nouă grevă, iar 200 de lucrători care au încercat să reia lucrul au fost împiedicaţi să o facă. Noile revendicări constau în recunoaşterea dreptului de funcţionare a unui Comitet de fabrică ca organ consultativ obligatoriu pentru administraţia CFR în litigiile cu lucrătorii, acordarea unei alocaţii de scumpiri, anularea impozitului global, încetarea concedierilor şi reprimirea celor concediaţi anterior şi mărirea salariilor cu 40%13. În aceeaşi zi, la rafinăriile Societăţii Româno-Americane şi ale "Astrei Române" din Ploieşti au loc tulburări ale liniştii publice provocate de muncitorii de acolo. Strategia energică a subsecretarului de stat din Ministerul de Interne, Armand Călinescu - acelaşi care va interveni şi la Griviţa -, va restabili ordinea cu ajutorul armatei.

4. CRIZA

După acest moment al negocierilor în urma căruia se detensionează climatul general de neîncredere reciprocă dintre sindicate şi patronat, se declanşează criza internă a revendicărilor muncitoreşti. Intră în acţiune agitatorii comunişti, care încearcă să împiedice aplicarea acestui acord privind soluţionarea cererilor greviştilor. Pentru a îndepărta eventualele suspiciuni privind veridicitatea acestor afirmaţii voi cita chiar din oficiosul PCR, "Scânteia", din 15-28 februarie 1933 care nota, triumfal, victoria ceferiştilor în disputa cu patronatul: "crâncena luptă din 15 şi 16 februarie a ceferiştilor de la ŤGriviţať a fost continuarea luptei lor hotărâte, în care izbutiseră să smulgă direcţiei şi guvernului cuceriri importante, cuceriri care mergeau de la impunerea de revendicări economice… până la impunerea revendicării politice (subl. m.) a Comitetului de fabrică…"14.
O nouă delegaţie sindicală este primită de ministrul Mirto. Acesta le explică greviştilor că bugetul CFR nu poate suporta o mărire a salariului de 40%, ci de doar 20%. Ministrul le reproşează reprezentanţilor greviştilor că revendicările lor devin politice şi-şi exprimă regretul pentru degenerarea luptei sindicale. Delegaţia admite explicaţiile economice ale lui Mirto şi muncitorii reiau lucrul în ziua de 4 februarie. În aceeaşi zi a început şi satisfacerea financiară a doleanţelor, convenită în urmă cu două zile. 
Dar speranţele patronatului pentru calmarea situaţiei vor fi înşelate iarăşi. Prin aceste satisfaceri succesive ale revendicărilor ceferiştilor, guvernul Vaida-Voevod restabilise unele privilegii suprimate anterior de guvernul Iorga-Argetoianu. Pentru a ţine situaţia sub control, parlamentul este nevoit să voteze "starea de urgenţă" în ziua de 5 februarie, în ciuda protestelor opoziţiei liberale, social-democrate şi ţărăneştiradicale15. Guvernul introduce gărzi militare în Atelierele CFR şi începe pregătirile pentru militarizarea Căilor Ferate. În declaraţia sa, guvernul Vaida-Voevod argumenta instituirea stării de urgenţă prin prezenţa pericolului comunist: "în ultimul timp, mişcări concertate cu caracter comunist au turburat ordinea în diferite regiuni şi tind în mod evident la destrămarea ţărei. Pentru a asigura menţinerea ordinei şi a evita nevoia nefericită a unei aspre represiuni, guvernul crede că va fi silit a lua măsuri excepţionale de prevenirea turburărilor"16. Unul dintre adepţii introducerii stării de urgenţă era acelaşi energic subsecretar de stat Armand Călinescu, considerând că această măsură se impunea "pentru a preîntâmpina o insurecţie comunistă care se pregătea". Într-un discurs ţinut în faţa parlamentului, el dezvăluia activităţile subversive ale grupurilor comuniste: "în ianuarie trecut (n.m. 1932), grupul comunist român a ţinut un congres în străinătate şi a votat o rezoluţie în 4 puncte: 1. intrarea comuniştilor în sindicate pentru a demonetiza pe social-democraţi; 2. infiltrarea în instituţiile de stat; 3. organizarea de mişcări de mase în fabrici; 4. organizarea de greve. Toate acestea sunt considerate ca mijloace pentru răsturnarea ordinei într-o situaţie prerevoluţionară… Apoi, în sindicate, social-democraţii sunt denunţaţi ca trădători, lucrându-se pentru realizarea punctului 1"17.

5. SFIDAREA

A doua zi, 6 februarie, încălcând dispoziţiile stării de urgenţă, la Cluj se întrunesc muncitorii ceferişti, unde participă şi o delegaţie griviţeană. În urma acestei încălcări a dispoziţiilor guvernamentale, autorităţile locale operează 38 de arestări. În aceeaşi zi, ministrul comunicaţiilor Eduard Mirto, la interpelarea deputatului social-democrat Ioan Mirescu, ia cuvântul în parlament pentru a da explicaţii asupra situaţiei explozive de la Griviţa. Adresându-se deputatului Mirescu, Mirto adăuga: "nu se poate să nu ştiţi că în timpul lungilor şedinţe petrecute în atelierele căilor ferate… nu s-au discutat numai problema şi revendicările muncitoreşti, ci s-a discutat utilitatea sau inutilitatea parlamentului şi modul de aşezare al impozitelor. Atelierele căilor ferate nu sunt săli de întrunire pentru propaganda tuturor ideilor. Înainte de toate, muncitorii trebuie să respecte acel locaş, care are anumită destinaţie. Dar dv. nu ştiaţi că s-au discutat şi cauzele crizei economice de la noi din ţară, dacă aceste cauze ale crizei nu sunt în strânsă legătură cu cauzele crizei economice mondiale, dacă aceste cauze ale crizei economice mondiale nu sunt în legătură cu aşezarea socială actuală? Aceste erau revendicări muncitoreşti?"18 
În ziua de 8 februarie, cabinetul lansează "Manifestul guvernului către ţară" în care arată pericolul anarhiei comuniste şi îndeamnă la calm: "Români, o primejdie mare pândeşte ţara noastră. Se încearcă destrămarea ei prin anarhie şi violenţă. Organizaţii ascunse comuniste lucrează la răsturnarea prin violenţă a ordinei de stat. În executarea acelui plan unele turburări au început în câteva regiuni. În acelaş timp alte elemente, fără să-şi dea seama, dau ajutor indirect acţiunei de destrămare, dedându-se la violenţe cari creiază o atmosferă prielnică răsturnării ordinei de stat"19. Manifestul este semnat de prim-ministrul Alexandru Vaida-Voevod, ministrul de interne G.G. Mironescu, ministrul justiţiei Mihai Popovici şi ministrul apărării, generalul Samsonovici. 
Pentru a sublinia gravitatea crizei cu care se confrunta guvernul, presa centrală citează publicaţiile franceze care relatau despre situaţia din România. Astfel, "La Republique" îşi exprima teama ca starea de asediu să nu mascheze tendinţa spre dictatură20. Ziarul "Le Temps", în articolul "În Balcani", nota: "incidentele care au obligat guvernul român să decreteze starea de asediu în Bucureşti şi în alte centre; agitaţiunea care a silit guvernul jugoslav să ia măsuri severe contra şefilor partidelor opoziţioniste, în sfârşit neliniştea care există în stare latentă în alte ţări balcanice constituie un ansamblu care reclamă multă vigilenţă. … În realitate în timpul celor 14 ani care au urmat după război, comunismul n-a reuşit un singur moment să dea în România o forţă politică. Toate alegerile generale au confirmat propriu-zis că nu există în ţară comunism"21. "Le Journal" opina că "şantajul sovietic în România" era un rezultat al orgoliului rănit al URSS pentru pierderea Basarabiei în 191822. În intervalul 8-14 februarie se constată încercări de atentate în Gara de Nord şi în alte locuri publice din ţară, puse la cale de autori rămaşi necunoscuţi. Măsurile luate de autorităţi dejoacă aceste planuri, după ce Siguranţa descoperise încă din 29 ianuarie spioni comunişti la Poşta Centrală din Bucureşti.

6. INTERVENŢIA

Ziua de 14 februarie reprezintă începutul violenţelor îndelung amânate de ambele părţi. Guvernul dizolvă şi scoate în afara legii douăsprezece organizaţii de factură comunistă, prin această măsură dură executivul sperând să descurajeze dezordinile şi încercările de provocare la grevă ale comuniştilor. Pe de altă parte, Siguranţa operează zeci de arestări în rândul incitatorilor la anarhie. La Cluj, comuniştii sparg vitrinele magazinului "Barzaon", iar la fabrica "Dermata" un comisar şi câţiva gardieni sunt răniţi de gloanţele trase de comunişti. Evenimentele provocatoare de la Cluj s-au suprapus grevei lucrătorilor din Regionala CFR declanşată pe 13 februarie.
În Bucureşti, în dimineaţa zilei de 15 februarie, 2.000 de ceferişti ocupă Atelierele "Griviţa" şi declară grevă, după concedierea şi arestarea de către Siguranţă a unsprezece muncitori comunişti în ziua precedentă. Revendicările lor erau eliberarea imediată a celor arestaţi, recunoaşterea Comitetului de Fabrică, redeschiderea sindicatului dizolvat prin starea de asediu şi ridicarea celei din urmă. Ministrul Mirto le răspundea greviştilor că nu-i poate elibera pe arestaţi, acest fapt intrând în competenţa ministrului de interne, dar le promitea ca va interveni pentru ei.
Răspunsul lui Mirto generează dezordini. Patru mii de muncitori griviţeni se baricadează, împreună cu femei şi copii, în incinta Atelierelor. Descriind starea de euforie revoluţionară care îi cuprinsese pe grevişti, ziarul "Scânteia" nota: "toate îndemnurile şi apelurile la linişte ale direcţiei, toate încercările şefilor social-democraţi de a opri dezlănţuirea luptei se sfărâmă de îndârjirea muncitorilor. În faţa neînduplecării greviştilor, direcţia cere intervenţia imediată a armatei şi poliţiei… Muncitorii se baricadează în ateliere. Poarta şi gardul de fier al atelierelor fură electrizate de muncitori. Două cisterne de apă fură pregătite pentru a stropi pe asaltatori"23.
Dispozitivul militar de jandarmi şi gardieni înconjoară atelierele. La sunetul sirenelor, o mulţime înarmată cu bâte, ciomege şi diverse alte obiecte, chiar şi revolvere, formată din lucrătorii din schimbul următor şi din rudele celor baricadaţi24, se apropie de forţele de ordine. Acestea din urmă decid evacuarea străzii, dar din mulţime se trage cu arme în forţele de ordine; un gardian este ucis şi alţi douăzeci sunt răniţi. Armata, sosită în sprijinul poliţiei, debarasează strada. Mulţimea risipită devastează magazinele, geamurile vehiculelor sunt sparte; s-au tras focuri de armă în maşina prefectului poliţiei şi în cea a "Salvării", medicul acesteia şi răniţii din interior fiind loviţi.
În zorii zilei de 16 februarie la orele 6.15, armata îi somează pe grevişti să părăsească incinta Atelierelor, aceştia răspunzând cu focuri de armă. Armata replică prin rafale de mitralieră, după care ia cu asalt Atelierele. Această scurtă acţiune s-a soldat cu patru morţi şi treisprezece răniţi din rândul muncitorilor şi cu câţiva soldaţi răniţi. Sunt arestaţi peste 600 de muncitori - aici cifrele date de publicaţii diferă; în "Dimineaţa" cifra este de 670 de arestaţi iar în "Dreptatea" de 760 -, numai cei asupra cărora s-au găsit arme de foc. Comunicatul oficial din aceeaşi zi recunoştea un mort şi doisprezece răniţi de partea forţelor de ordine, trei morţi şi şaisprezece răniţi de partea greviştilor. În următoarele zile au loc arestări ale unor lideri comunişti la Iaşi, Sighet, Tg. Frumos, Câmpina, Brăila, Rădăuţi, Storojineţ, Bălţi, Cernăuţi.
În comunicatul remis presei, sindicaliştii social-democraţi din Uniunea Sindicatelor Ceferiştilor declarau: "Uniunea a atras în acelaş timp atenţia muncitorimei că trebue să se organizeze în sindicate spre a putea începe o luptă sistematică şi hotărâtă pentru cucerirea revendicărilor atât de necesare… A doua zi, când delegaţii noştri s-au prezentat cu rezultatul în faţa lucrătorilor, aceştia s-au arătat neîncrezători, iar cei care aveau tot interesul să compromită Uniunea, au determinat pe muncitori să strige că nu au încredere în cele spuse de delegaţi, şi au cerut să se declare grevă. Greva aceasta s-a dovedit că a fost inutilă deoarece aproape toate cererile noastre au fost satisfăcute… În ciuda raţiunei limpezi, o nouă grevă a izbucnit de data aceasta cu pronunţat caracter politic… Muncitorimea a avut ocazia să constate cine îi apără interesele. A văzut prăpastia în care a fost împinsă de către agenţii provocatori comunişti, şi cel puţin din aceste triste întâmplări să tragă învăţămintele necesare"25. În schimb, după ce-i atacă pe reprezentanţii Uniunii Sindicatelor Ceferiştilor în comunicatul său, Federaţia Asociaţiilor şi Sindicatelor Profesionale CFR, rivala celei dintâi, anunţa: "De această situaţiune au profitat elementele turbulente care au căutat să canalizeze nemulţumirile muncitorilor cu alte scopuri decât acela al satisfacerii revendicărilor profesionale"26. În mesajul său către grevişti dat publicităţii în ziua de 23 februarie, regele Carol al II-lea scria: "am sentimentul că massa muncitorească a acestei ţări în sentimentul ei familiar, nu se va lăsa orbită de agenţii unei propagande străine, care seamănă fermenţi de ură ca să nu dea drept recoltă decât mizerie şi sânge. Ajunge pentru aceasta să punem pe instigatori în imposibilitate de a face rău"27.

7. CONCLUZII

"Baia de sânge" de la Griviţa, aşa cum a fost ea considerată de istoriografia comunistă, trecându-se sub tăcere numărul victimelor, a fost mistificare de al cărui ridicol începuse să se autosesizeze chiar şi discursul oficial. O notă dintr-o culegere de texte apărută în 1982 este edificatoare în acest sens: "aprecierile cuprinse în acest articol (n.m. "Scânteia", 15-28 februarie 1933) trebuie privite cu rezerve, întrucât, ca şi în cazul victimelor răscoalei din 1907, se acreditează cifre mult exagerate, care n-au putut fi confirmate documentar. Ministrul de interne Gheorghe Gh. Mironescu declara în Parlament că în urma "incidentelor" de la Griviţa s-au înregistrat trei morţi, şaisprezece răniţi grav şi mai mulţi răniţi uşor"28.
Rezumând tot ceea ce am numit până acum dosarul "Griviţa '33", acest demers s-a dorit o încercare de rescriere şi clarificare a unui eveniment care a marcat cel puţin primele două decenii ale istoriografiei româneşti postbelice. Neputinţa de a trata trecutul României muncitoreşti şi sindicale, eliberându-ne de încărcătura ideologică moştenită din trecutul apropiat, pare un handicap destul de serios în calea unei abordări dezinvolte a sindicalismului autohton. Efectele acestei prejudecăţi nu întârzie să apară: perpetuarea unei memorii colective moştenite de la ceauşismul istoric pe de o parte, lipsa de interes pentru istoria socială şi concentrarea pe cea naţională, pe de alta. 
Examinând dosarul "Griviţa '33" am propus o dublă disociere: cea economică, generatoarea autentică a protestelor muncitoreşti, şi cea ideologică, dintre sindicatele griviţene, cele social-democrate şi cele comuniste, în care rebeliunea armată a unei părţi a greviştilor griviţeni a confiscat întreaga memorie postfactum a acestui dosar. Prima disociere mi-a permis să privesc această anchetă istorică nu ca pe o analiză a unui singur eveniment, ci ca pe o investigare a două evenimente distincte. În acest din urmă sens, am încercat să elimin confuzia care atribuie numele de "grevă" evenimentului finalizat prin aşa-numita "represiune" a armatei, şi să-l consider drept un "act terorist", în acelaşi timp conferind calificativul de "grevă" numai acţiunii revendicative în sine, desfăşurate între 30 ianuarie şi 2 februarie 1933.

ARTE 16 Februarie

INVITAȚIE LA OPERĂ 16 Februarie

Gaetano Donizetti - Don Pasquale 

Verdi: La Traviata (Fleming, Villazón, Bruson)(2007)

G.B. Pergolesi: «La Salustia»

MUZICĂ 16 Februarie

Alexander Brailovsky, pianist american de origine rusă

Bill Doggett, pianist şi compozitor American

Patti Andrews, cântăreaţă americană (The Andrews Sisters)

Carlos Paredes

Carlos Paredes - Espelho de sons [1988]: 

Otis Blackwell, cântăreţ, pianist şi compozitor rock & roll American

Sonny (Salvadore) Bono, membru al grupului Sonny and Cher 

Herbie & Harold Kalin, cântăreţi şi compozitori americani

Leon Ware, pianist, cântăreţ şi compozitor American

Lyn Paul (Lynda Susan Belcher), cântăreaţă britanică (New Seekers)

New Seekers:

Andy Taylor, muzician englez (Duran Duran, The Power Station)

Duran Duran: 

The Power Station: 

ÎNREGISTRĂRI NOI: 

2 Hours Sweet Guitar Love Songs - Best Romantic Spanish Guitar Music

Soothing Piano Melodies 2019 – Calming Relaxing Instrumental Music – Romantic Piano Love Songs 2019

POEZIE 16 Februarie

Emil Dorian, poet și prozator

Biografie Emil Dorian
Emil Dorian (1891-1956) s-a visat un inspirat poet şi romancier. Dreptul la glorie şi l-a cîştigat însă postum, printr-un extraordinar jurnal. Prima parte a acestuia, ce acoperă perioada 1937-1944, a văzut lumina tiparului la Editura Hasefer, în 1996. Lectura însemnărilor dezvăluie un scriitor de o sensibilitate particulară, o minte deosebit de lucidă şi, mai ales, un spirit dornic să priceapă chiar şi ceea ce nu poate fi înţeles: oroarea omenească. Căci oare ce sînt paginile sale dacă nu o oglindă a dezastrului politic, moral şi social trăit de evreii din România în anii extremismului de dreapta? Document al supravieţuirii, un asemenea travaliu diaristic este şi un exerciţiu al vitalităţii memoriei. Şi asta pentru că tot ce se pierde prin uitare îşi interzice dreptul la fiinţă: o moarte despre care nu se consemnează nimic încetează să mai fie extincţia unui om, devenind o simplă dispariţie biologică; o comunitate fără răbojul triumfurilor şi suferinţelor sale se autocondamnă la inexistenţă. Scriitorul care notează reperele dezastrului personal, dar şi momentele tragice ale comunităţii căreia îi aparţine seamănă întrucîtva cu un pacient aşezat pe divanul psihanalitic, încercînd să salveze de la uitare fapte şi tîlcuri decisive pentru viaţa lui şi a lumii.

Prin tema sa, jurnalul ţinut de Emil Dorian pînă în 1944 se înrudeşte cu consemnările celebrului său coleg de breaslă Mihail Sebastian, un alt reprezentant de frunte al evreimii româneşti interbelice. Siameze prin grozăviile, suferinţele şi umilinţele povestite, cele două jurnale pictează o lume în plin proces de Ťrinocerizareť, în care prietenii nu sînt ceea ce ar trebui să fie, iar duşmanii se dovedesc a fi mai cumpliţi decît în cel mai negru coşmar. Martor al multor întîmplări demne de imaginaţia dantescă, Emil Dorian înregistrează atent mutaţiile unor conştiinţe şi decăderea unei naţiuni. Antisemitismul societăţii patriarhale, în bună măsură ţărăneşti, îi transformase pe cetăţenii români de etnie evreiască în victime. Cît despre toleranţa creştină caracteristică neamului românesc, ea apare mai curînd ca un mit decît ca o realitate - au fost români care s-au purtat normal cu evreii persecutaţi, după cum au fost şi alţii care i-au prigonit cu bucurie. Jurnalul lui Emil Dorian arată limpede că este nedrept a vorbi despre statul român ca despre un Ťraiť al evreimii din epocă. Puseuri şi răbufniri antisemite au existat şi în România din vremea războiului, ca mai pretutindeni în Europa. Abil politician, Ion Antonescu încetase măcelul din Transnistria atunci cînd intuise că soarta războiului nu avea să fie tranşată de nazişti. Dacă începînd din 1942 dictatorul român a asigurat o vagă Ťprotecţieť populaţiei de religie mozaică, a făcut-o nu din dragoste ori umanitarism, ci dintr-un calcul pragmatic, legat de viitoarea relaţie cu probabilii cîştigători ai conflagraţiei, aliaţii anglo-americani şi ruşi. Prin urmare, Ťgenerozitateať antonesciană a însemnat doar încetarea tehnică a aplicării acelei blestemate Endlösung, şi nicidecum vreo măsură de îndulcire a agoniei lui Israel - condiţiile mizerabile de subvieţuire umană i-au afectat în continuare pe nenumăraţi bătrîni, femei şi copii. Jurnalul lui Emil Dorian din 1937-1944 conservă amintirea punctuală, cotidiană a acelor orori şi înjosiri, gest vital pentru un scriitor evreu devenit martor al infernului.

Iată că la un deceniu distanţă de apariţia acestui volum, putem parcurge şi secvenţa a doua a exerciţiului diaristic întreprins de Dorian: jurnalul 1945-1948, anii în care România începuse să alunece, încet dar sigur, în sfera de influenţă sovietică. Este momentul de început al bolşevizării ţării: ocupaţi de trupele ruseşti, părăsiţi de occidentali - căci Comisia Interaliată de Control era un organism formal -, românii îşi încep calvarul ce avea să dureze 45 de ani. Lumea veche, burgheză, civilizată şi aproape europeană a României încă nu fusese distrusă, iar lumea nouă, proletară, resentimentară şi nivelată a socialismului real încă nu se născuse. România se află atunci sub un orizont crepuscular, în care mocnesc tensiuni complexe.

Opere

* Profeţi şi paiaţe, Editura Naţională S. Ciornei, Bucureşti, 1927 (roman)
* Din trecutul nostru ştiinţific, Editura Medicală, Bucureşti, 1955
* Jurnal din vremuri de prigoană, Editura Hasefer, Bucureşti, 2006 (cuvânt înainte de Margareta Dorian şi prefaţă de Valeriu Protopopescu)
* Cântece pentru Lelioara, Alcaly & Calafateanu
* Primăvară nouă : poezii pentru copii şi tineret, Editura Socec, Bucureşti
* În preajma serii..., Editura Ancora, Bucureşti



*** 


Nationality: Romanian. Born: Bucharest, 1891. Education:Attended medical school, ca. 1916. Military Service: Physician during World War I. Family: Married Paula Fränkel; two daughters. Career: Physician and writer. Secretary general, Jewish Community of Bucharest, following World War II; director, Documentary Archives of the Federation of Jewish Communities of Romania, following World War II. Died: 1956.

PUBLICATION
Diary
The Quality of Witness: A Romanian Diary, 1937-1944, edited by Marguerite Dorian. 1982; published in Romanian as Jurnal din vremur de prigoanæa, 1996.

Novels
Conversations with My Horse. 1928.

Profeti si paiate. 1920; as Prophets and Clowns. 1930.

The Poison. 1939.


*

Critical Study:
"The Victim as Eyewitness: Jewish Intellectual Diaries During the Antonescu Period" by Leon Volovici, in The Destruction of Romanian and Ukrainian Jews During the Antonescu Era, edited by Randolph L. Braham, 1997.

* * *

Early in his publishing career the child born to Herman and Ernestina Lustig in 1893 took the pen name Emil Dorian. He grew up in his native Bucharest at a time when the Jews of Romania had not yet been granted citizenship. Therefore, if Jews wanted to attend public schools, they had to pay exorbitant fees. Because his father earned only a modest income as a German language teacher, Dorian was forced to attend the newly founded Jewish schools, where he received something less than a traditional Jewish education. By the time he graduated from high school in 1910, he was already a published poet and an avid student of literature. He enrolled in medical school and was in the last month of his studies when Romania entered World War I in the summer of 1916. Dorian was sent to the Moldavian front to serve as a physician, an experience that later formed the basis for Conversations with My Horse (1928), his dark satire on war. Soon after the end of the war he married Paula Fränkel, with whom he had two daughters.

By the mid-1920s Dorian had become a poet whose work was widely known for its pacifist views and its eloquent expression of love for humankind. And yet the more he devoted his thinking and writing to themes of social justice, the greater his impatience and exasperation, which ultimately turned into despair. Among his works are several volumes of poetry, novels, essays on popular topics in medicine, and numerous articles on Romanian and Jewish life. Two of his novels—Prophets and Clowns (1930) and The Poison (1939)—are on specifically Jewish themes. The first is a critique of the Jewish and Gentile Romanian bourgeoisie, and the second is an intense analysis of Romanian anti-Semitism. Dorian also published translations of works by Heinrich Heine and Eliezer Steinberg's Yiddish fables, all the while operating a medical practice from an office in his home.

In 1937 Dorian began keeping a daily account of his life in Romania, which he maintained until his death a generation later. The entries from the first seven years of his diary form his Jurnal din vremur de prigoanæa , the Holocaust diary that was published in Romania in 1996, 14 years after the English edition, The Quality of Witness: A Romanian Diary 1937-1944, appeared in 1982. Because he successfully avoided being sent to a concentration camp or being deported to Transnistria, Dorian was able to chronicle one of the most violent periods in Romanian history. During the years he kept his Holocaust diary he also completed a three-volume anthology of Yiddish poetry in translation, and scattered among the entries describing the devastation of Jewish life and European culture one finds progress reports on his Anthology of Yiddish Literature, a project that became all the more dear to him as European Jewry was being wiped out.

After the war Dorian held two important positions in the Romanian Jewish community. He served as secretary general of the Jewish Community of Bucharest and later was the director of the Documentary Archives of the Federation of Jewish Communities of Romania. Because of what he viewed as the collapse of the moral fiber of Romanian society, however, he resigned from both positions. When Dorian died in 1956, it was perhaps due as much to disillusionment and a broken heart as to any other cause.

Baia 

Ca o pasăre' necată
Mi te zbaţi în albioară,
Dai din aripi supărată
Şi-ai voi să zbori afară.

Dar măicuţa, când te scaldă
Te'nveleşte'n scutec moale
Şi prin apa lină, caldă,
Poartă mâinile domoale.

De la cap până'n câlcâie
Bujorei de carne proaspeţi
Vin pe rând ca să râmâie
Câte-o clipă'n mână-i oaspeţi.

Şi-apoi iarăşi scapă moale
De subt mângâierea mânii,
Pe când tu, cu braţe goale,
Îţi acoperi, pudic, sânii.


*Preluată din revista Gândirea, I, nr. 9, 1 septembrie 1921

Ilie Constantin, poet, prozator și eseist român stabilit în Franța

Biografie Ilie Constantin
Ilie Constantin (născut la 16 februarie 1939, în Bucureşti), fiul textilistului Stan Constantin şi al „taxatoarei de tramvai“, Raliţa Constantin (n. Constantinescu), este un român, doctor în filologie, poet, prozator, eseist şi tâlmăcitor, reprezentant strălucit al generaţiei resurecţionale şi a paradoxismului.

Studiază la Liceul Sfântul Sava din Bucureşti, între anii 1953 şi 1956, apoi la Facultatea de Filologie – Universitatea din Bucureşti (1956 – 1961). O dată cu debutul în studenţie are loc şi debutul cu versuri în revista Tânărul scriitor. Debutul editorial se produce în penultimul său an de studenţie, 1960, alături de Nichita Stănescu şi de Cezar Baltag, cu placheta Vântul cutreieră apele, prefaţată de Al. Philippide. După absolvirea cursurilor universitar-filologice, funcţionează ca redactor la ziarul Scânteia, din 1962 şi până în 1965; pentru o scurtă vreme, din 1965 şi până în 1967, se angajează la Studioul Cinematografic Bucureşti; îl aflăm apoi într-un post de redactor, dar de data asta la o revistă de literatură, Luceafărul, din 1967 şi până în 1973, an în care ia hotărârea autoexilării la Paris. În Franţa anului 1991, Ilie Constantin, în urma susţinerii tezei Complicitatea fertilă – poeţi români, 1951 – 1973 (La Complicité fertile – poètes roumains. 1951 – 1973), la Institutul Naţional de Civilizaţii şi Limbi Orientale din Paris, i se acordă titlul de doctor în filologie.

Debutului editorial – cu Vântul cutreieră apele – îi urmează o serie de volume care surprind receptorul cu o lirică modernistă, trecută pe la înaltele curţi poetice ale lui Quasimodo, Ungaretti, Montale, Umberto Saba (poeţi pe care i-a tâlmăcit în româneşte şi Ilie Constantin):

Desprinderea de ţărm (1964; 1995), 
Clepsidra (1966), 
Bunavestire (1968), 
Coline cu demoni (1971), 
Celălalt (1972), 
Neguţătorul de săbii / Le marchand de sabres (1997), 
Plata luntraşului (1998), 
Limba imperiului / La langue de l'empire (2000) 
Entuziasmul melancolic, Editura EuroPress ˇ Ideea Europeană, 2007 etc. 
Ca prozator, Ilie Constantin s-a remarcat prin romanul Tinerii noştri bunici (1967), prin volumul de povestiri Câinele înlăcrimat (1970) etc.

Ilie Constantin este şi un remarcabil recenzent / cronicar literar, eseist, ca în volumele: Despre poeţi (1971), A doua carte despre poeţi (1972) etc.

Ca tâlmăcitor de mare rafinament, din limba italiană, Ilie Constantin s-a evidenţiat mai întâi, printr-o antologie de poeme din volumele lui Eugenio Montale, apărută în 1967, la Editura Tineretului (din Bucureşti), în colecţia „Cele mai frumoase poezii“, apoi, prin secunda, din poemele lui Umberto Saba, apărută în 1970.

Premiul Uniunii Scriitorilor din România (pentru poezie, în 1971).

Grand Prix de la Jeunesse de la Société des Gens des Lettres de France (pentru proză, La chute dans le zénith, în 1989).De peste lacrimi 

De peste lacrimi te căutam,
de prin memorie,
Doamne, din amintire, şi-mi gâlgâia
inima în piept şi de o năprasnică
trecere mă istoveam.

Cine se află în lume de-a binelea?
Cui îi răspunde
bolta profundă a norilor încuviinţând?
De peste lacrimi, de prin memorie
viaţa mea vine, viaţa mea, viaţa.

CINE SE AFLĂ ÎN LUME DE-A BINELEA?

(preluată din "Înaltăparte" ed.Vinea/2000)

Valuri spre Lună 

„Che fai tu, Luna, in ciel, dimmi,
che fai...”
Leopardi


Ce faci tu, Lună,-n păduri,
spune-mi ce faci,
nesfârşită linişte, Lună?
Treci printre gratii de fagi
Care se-ndreaptă şi sună.

Ce faci tu, Lună,-n adânc,
În apele mărilor toate?
Treci printre valuri ce frâng
Arcul luminii brumate.

Din înălţimi, din afară,
Iar în adânc te cuprinzi,
Noaptea întreagă să-mi pară
joc nesfârşit de oglinzi.

Ce faci tu, Lună,-n abis
Departe de lume şi stele?
Singură treci printre ele
Cufundată în vis.

Logodită
Cu al pământului nimb
Pluteşti în cerc adormită,
Înaintând în timp.

...Ce faci tu, Lună, în noi?
Chipul tău de aromă
Către al stelele roi

Ca pe-o maree ne cheamă!...

TEATRU/FILM 16 Februarie

Jocurile Daniei - Anton Holban 1992

Masina Infernala - Jean Cocteau 1967

GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR 16 Februarie

In noaptea asta, toata lumea e a mea!

Pensionari la alergat

Dem Radulescu - Cum să devii sfânt?

SFATURI UTILE 16 Februarie

ELIMINAREA PARAZIȚILOR INTESTINALI

Multi oameni considera ca parazitii nu sunt o amenintare pentru sanatatea lor insa lucrurile nu stau chiar asa. Cu cat acestia sunt lasati in voie sa-si faca de cap in intestinele noastre, cu atat viata noastra poate fi pusa in pericol.

Parazitozele pot genera probleme grave de sanatate, pana la aparitia celor mai de temut boli cum ar fi cancerul, asa ca nu trebuie sa mai stai pe ganduri si sa actionezi.

Ce sunt mai exact parazitii?

Parazitii sunt organisme care populeaza organismul gazdelor. Acestia pot infesta atat animalele cat si oamenii, privand organismul gazdelor de nutrienti pretiosi.

Exista multe tipuri diferite de paraziti, care se pot localiza in diferite parti ale corpului. Cel mai comun tip de paraziti sunt insa viermii intestinali. Acestia provoaca simptome de durere, insomnie, oboseala, senzatie permanenta de foame, tulburari de tranzit intestinal si iritatii cutanate.

Marele pericol reprezentat de parazitii intestinali este ca acestia priveaza corpul de nutrienti si elibereaza in sange toxine si materii fecale periculoase. Exista si paraziti care pot infesta organele interne sau tesuturile musculare, dar acestia sunt mai rar intalniti.

Parazitii sunt de regula greu de eradicat, deoarece depun in organism foarte multe oua care eclozeaza si refac populatia parazitara dupa exterminarea unei generatii adulte.

Pentru a scapa de paraziti si de ouale lor, trebuie sa bei acest amestec pe stomacul gol timp de 10 zile. Iata cum sa-l prepari:

Ingrediente:

• 100 de mg cuisoare macinate

• 2-3 capsule pisate de extract din pelin dulce (Artemisinin)

• o lingurita de praf de ghimbir

• 20 de ml de tinctura de nuca neagra

Preparare:

Asaza toate ingredientele intr-un pahar, apoi adauga 250 de ml de apa.

Amesteca bine si bea acest preparat pe stomacul gol dimineata. Daca gustul este prea amar, puteti adauga 1-2 lingurite de miere.

Repetati tratamentul 10 zile la rand si ati scapat de orice paraziti dar si de ouale lor.

COSTUMUL POPULAR ROMÂNESC – TRADIȚII ȘI MODERNISM 16 Februarie

Costume populare românești din diferite zone folclorice

GÂNDURI PESTE TIMP 16 Februarie