MATERIALE SELECȚIONATE PENTRI
MARȚI 5 MARTIE 2019

Bună dimineața!

RELIGIE ORTODOXĂ 5 Martie

Sf Mc Conon din Isauria și Conon Grădinarul; Sf Cuv Marcu Pustnicul

Sfântul Cuvios Mucenic Canon (sec. I) – Era originar din Isauria un ținut muntos din Asia Mică ce se învecina cu provinciile Frigia, Licaonia, Cilicia și Pisinia. Cuviosul Canon a trăit în secolul I și s-a născut în satul Bidani sau Vidani, din părinți păgâni, Nestor și Nada. În chip minunat a primit învățătura creștină și s-a botezat după anghelofania pe care a avut-o, fiind binecuvântat de prezența Arhanghelului Mihail. A trăit după moartea soției sale ca un veritabil anahoret, fiind un precursor al viețuirii ascetice în lumea creștină. Dumnezeu a binecuvântat ostenelile sale cu darul săvârșirii de minuni și cu cel al alungării diavolilor. Prin viața sa aleasă a adus pe mulți păgâni la creștinism. Dregătorul imperial Magnus care conducea ținutul din provincia Isauria, unde se afla localitatea Bidani a Sfântul Conon, a declanșat o prigoană împotriva creștinilor aflați în teritoriul pe care îl administra în numele împăratului de la Roma. În timpul acestei persecuții a fost prin și Sfântul Conon care nevoind să se lepede de credința creștină a fost supus la chinuri și a fost scăpat de consătenii săi care aflând de patimile lui s-au răsculat împotriva lui Magnus și l-au alungat din localitatea lor. La doi ani după pătimirea sa, Cuviosul Conon s-a mutat la Domnul și toată provincia Isaura a plâns pentru dânsul, iar după înmormântarea sa casa Cuviosului Conon a fost transformată în biserică.

Sfântul Mucenic Conon grădinarul (+ 250)

Deci i-au bătut în picioarele lui piroane de fier şi a fost silit a alerga înaintea caretei ighemonului până într-atât, încât, slăbind, a căzut în genunchi şi, rugându-se lui Dumnezeu, în mâinile Lui şi-a dat duhul său.

Acest sfânt era din Nazaretul Galileii şi a trăit pe vremea împăratului Decius. Deci, plecând de acolo, a venit în cetatea Pamfiliei, care se chema Mandron şi aici, făcându-şi o grădină în locul ce se zice Carmela, îngrijea de ea, scoţându-şi hrana de care avea nevoie. Şi era atât de cinstit şi de curat cu inima, încât atunci când au venit cei ce căutau să-l prindă, găsindu-l pe câmp şi îndreptându-şi cuvântul către el, li s-a închinat lor din tot sufletul. Când aceştia i-au arătat pricina pentru care au venit la el, cum că ighemonul Publius îl cheamă, el le-a răspuns: dar ce nevoie are el de mine, că eu sunt şi creştin? Să cheme la el pe cei ce sunt de un cuget şi de o credinţă cu el. După ce a fost legat şi a fost adus înaintea ighemonului şi neîmplinind porunca acestuia de a aduce jertfă idolilor, i s-a bătut cuie de fier în picioare şi a fost silit să meargă aşa înaintea unui car. Atunci el, ieşind şi căzând în genunchi şi rugându-se lui Dumnezeu, şi-a dat duhul.

Sf Marcu Pustnicul.

Atât de mare era curăţia sfântului, încât preotul mănăstirii spunea sub jurământ că el nu a dat niciodată Sfintele Taine monahului Marcu; ci, ori de câte ori acesta venea să se împărtăşească, era împărtăşit de un înger, căruia i se vedea numai mâna din cot, ţinând linguriţa, când sfântul se împărtăşea. Acest sfânt fiind iubitor de osteneală întru toate, s-a dat pe sine totodată, şi cercetării Sfintelor Scripturi şi a ajuns la desăvârşirea cea mai înaltă în sihăstrie şi în virtute. Mărturie despre acestea sunt scrierile rămase de la el (în Filocalia românească, volumul 1), care sunt pline de tot felul de învăţătură şi de folos; şi lucrarea minunilor i-a fost încredinţată de Mântuitorul Hristos. Dintre minunile acestea este nevoie să istorisim aici una: pe când sfântul se găsea odată în curte şi se cerceta pe sine însuşi, a venit la dânsul o hienă sălbatică, aducând cu sine pe puiul ei care era orb şi într-un chip umilit s-a rugat de sfânt să se milostivească de ea şi să vindece orbirea puiului ei. Iar sfântul scuipând asupra ochilor celor bolnavi şi rugându-se, i-a dat vederea. După câteva zile hiena i-a adus o piele mare de berbec ca mulţumire pentru că i-a vindecat puiul. Dar sfântul nu a primit-o, până ce hiena nu i-a făgăduit că pe viitor nu va mai ataca oile săracilor. Dacă sfântul era atât de milostiv faţă de firea celor necuvântătoare, cât de milostiv trebuie sã era faţă de oameni, cărora însăşi părtăşia firii le cere să fie plini de îndurare?

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

ARTĂ CULINARĂ – REȚETE PENTRU DEZLEGARE LA LAPTE, BRÂNZĂ ȘI OUĂ 5 Martie

A. PLĂCINTE

Papanaşi prăjiţi

· 300 g brânză de vaci

· 3 ouă

· 3 linguri făină

· Sare

· Ulei pentru prăjit

· 200g smântână

Se freacă într-o cratiţă brânza de vaci cu gălbenuşurile, făina şi sarea şi la sfârşit se adaugă albuşurile bătute spumă.

Compoziţia nu trebuie să fie prea tare.

Se ia din compoziţie cu lingura şi se modelează cu mâna pudrată cu făină papanaşi potrivit de mari, care se prăjesc în ulei încins pe ambele feţe până se rumenesc uniform.

Se servesc cu smântână imediat ce sunt gata.

B. SALATE

Salată de castraveţi cu iaurt sau smântână

· 4 castraveţi proaspeţi

· 1 borcan mic iaurt sau smântână

· 1 ou tare

· Sare

· Câteva ridichi de lună sau roşii

· Mărar

Se curăţă castraveţii de coajă, se taie felii subţiri şi se sărează.

Se aşată într-o salatieră alternând cu felii de ouă.

Se toarnă deasupra iaurtul sau smântâna.

Se garniseşte de jur împrejur cu felii de ridichi de lună, sau, în lipsa acestora, cu felii de roşii.

Se presară deasupra mărar tocat.

C. SOSURI

Sos de ciuperci cu smântână

· 300 g ciuperci

· 1 lingură unt

· Sare

· Piper

· 2 – 3 linguri smântână

· Pătrunjel

· Mărar

· Sos alb preparat din:

- 1 lingură unt

- 2 linguri făină

- Apă

- Sare

- Piper

Se spală şi se taie felii ciupercile; se pun într-o cratiţă cu untul, sarea şi piperul să fiarbă acoperit în zeama lor.

Se face sosul alb care se stinge cu apă.

Se adaugă ciupercile înăbuşite şi puţin pătrunjel şi mărar tocat.

După ce au fiert împreună se rectifică consistenţa sosului prin fierbere sau diluare cu apă.

Se pun apoi 2 – 3 linguri smântână.

Se mai dă un clocot şi apoi se poate servi.

D. BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME

Borş de ciuperci cu orez şi smântână

· 1 l apă

· ½ l borş

· 300 g ciuperci

· 1 ceapă

· 1 morcov

· 1 pătrunjel rădăcină

· 2 linguri orez

· 4 linguri smântână

· Mărar

· Pătrunjel verde

· Leuştean

· Sare

Morcovul şi rădăcina de pătrunjel se curăţă, se spală şi se dau prin răzătoarea de zarzavat.

Se pun la fiert în apă împreună cu ceapa tocată mărunt.

Când zarzavatul este gata fiert se strecoară şi în zeama obţinută se pun: orezul, ciupercile curăţate, spălate şi tăiate felioare subţiri, şi sare.

Se lasă să fiarbă la foc mic, acoperit, până este fiert orezul.

Se adaugă verdeaţa tocată şi borşul clocotit şi se mai lasă să dea 2 – 3 clocote.

Se serveşte dres cu smântână.

E. MÂNCĂRURI

Ardei umpluţi cu sufleu de brânză

· 8 – 9 ardei graşi potriviţi ca mărime

· 500 g brânză de vaci

· 100 g telemea

· 1 lingură griş

· 1 lingură ulei

· 2 linguri smântână

· 1 – 2 ouă

· Sare

· Sos alb după reţete de mai sus

Se curăţă ardeii de codiţe şi de seminţe.

Brânza de vaci mărunţită bine se amestecă cu telemeaua rasă, cu grişul şi smântâna.

Se adaugă sosul alb, sarea, gălbenuşurile şi albuşurile bătute spumă.

Cu acest amestec se umplu ardeii.

Se fierb un pic pe foc cu ulei şi apă, apoi se dau la cuptor să se rumenească.

O variantă este ca ardeii să se umple numai cu brânză, adică fără sos alb. În acest caz se servesc cu smântână.

F. DULCIURI

Prăjitură cu nucă –( reţetă de la amandaami)

160 g. făină albă 000
50 g nucă rasă
110 g. zahăr
2 ouă
125 g. unt (se poate înlocui cu margarină pentru patiserie) moale
120 ml. lapte rece
1,5 linguriţe praf de copt
0,5 linguriţă bicarbonat de sodiu alimentar
1 plic zahăr vanilat
o linguriţă coajă de lămâie rasă
dulceaţă de caise pentru umplutură

Într-un vas am amestecat prima dată făina cu nuca şi coaja de lămâie rasă, apoi am adăugat celelalte elemente uscate: zahăr, praf de copt, bicarbonat. Într-un altul, am mixat ouăle cu untul, laptele şi esenţa de vanilie. Am combinat cele două compoziţii şi am mixat în continuare până am obţinut o pastă omogenă. Am folosit hârtie de copt pentru cupcakes dar, dacă nu aveţi, puteţi unge formele cu puţin ulei sau unt şi le puteţi tapeta cu făină. Am umplut formele cu compoziţie cam 3/4.
Am dat la cuptorul preîncălzit la foc mediu spre mic, aproximativ 15-20 de minute în funcţie de cuptor. Se vor umfla şi vor deveni puţin aurii când sunt gata. Cel mai simplu este să faceţi testul scobitorii.

Le-am scos din cuptor, şi după ce s-au răcit, le-am injectat cu dulceaţă de caise. Am folosit un posh, cu un vârf subţire şi mai lung. Am presărat desupra nucă rasă, pentru a acoperi gaura.

ISTORIE PE ZILE 5 Martie

Evenimente

· 363 – Împăratul roman Iulian intra in Antiohia, cu o armată de 90.000 de oameni pentru a ataca Imperiul Sasanid, într-o campanie carei ii va aduce propria moarte in data de 26 iunie 363. Flavius Claudius Iulianus Augustus (n.331 sau 332), cunoscut sub numele de Iulian Apostatul, a fost împărat roman intre anii 361-363, filosof și autor de lucrari în limba greacă. La 26 iunie 363, in timpul bătăliei de la Samarra aproape Maranga, Julian a fost răni de o suliță care se pare ca i-a străpuns lobul inferior al ficatului, peritoneul și intestinele. Rana nu i-a cauzat moartea imediat. Julian a fost tratat de medicul său personal, Oribasios de Pergam, care pare să fi făcut orice încercare de a trata rana. În a treia zi, imparatul a suferit o hemoragie majoră si a murit în timpul nopții.

· 1046 – Marele scriitor persan Naser Khosrow începe calatoria sa de șapte ani in Orientul Mijlociu pe care o va descrie mai târziu în celebra sa carte Safarnama. Nasir Khusraw Qubādiyānī (1004 – 1088) a fost un poet si filosof, savant, călător și unul dintre cei mai mari scriitori ai literaturii persane. El s-a născut în Qabodiyon, la est a Khorasan, acum în Tadjikistan, și a murit în Yamagan, in Afganistanul de azi. Safarnama (Cartea calatoriilor), este cea mai faimoasa lucrare a sa. El a vizitat zeci de orașe în aproximativ șapte ani (1046, martie 6-1052, 23 octombrie) și a scris pe larg despre ele, dand detalii despre caravanseraiuri, moschei, oameni de știință, regi, populație. După 1000 ani, Safarnama este un document nepretuit privitor la realitatile acelei epoci.

· 1279 – Ordinul Livonian, o ramură autonoma a Ordinului Cavalerilor Teutoni este înfrânt în batalia de la Aizkraukle de către Marele Ducat al Lituaniei.

· 1431 - Menţionarea husiţilor în Moldova. Moldova este singurul stat medieval european unde husiţii au fost primiţi şi recunoscuţi ca o comunitate legală.

· 1608: Sigismund Rákóczi s-a retras din domnie; a fost ales ca principe al Transilvaniei Gabriel Báthory. Gabriel Báthory (în maghiară Gábor Báthory) (n. 15 august 1589, Oradea – d. 27 octombrie 1613, Oradea), principe al Transilvaniei între 1608-1613, ultimul principe din familia Báthory.

· 1616: Biserica catolică a declarat erezii teoriile legate de astronomie ale matematicianului si prelatului catolic polonez Nicolaus Copernicus. Cartea sa “De revolutionibus orbium coelestium” a fost interzisade către Biserica Catolică . Nicolaus Copernic (n. 19 februarie 1473, în orașul liber hanseatic Toruń, aflat azi în Polonia – d. 24 mai 1543, Frauenburg, astăzi Frombork, Polonia), astronom și cosmolog, matematician și economist, preot și prelat catolic, a dezvoltat teoria heliocentrică a Sistemului Solar. Naționalitatea sa este reclamată și de germani, dar majoritatea istoricilor îl consideră polonez.

· 1658: A început domnia lui Mihnea Radu în Țara Românească (1658 - 1659). La 5 martie 1658 noul domn al Munteniei, Mihai Radu (Mihnea al III-lea), intră în Tîrgovişte. Domnitorul a reorganizat şi a sprijinit răscumpărarea satelor din rumănie. Radu Mihnea este un domnitor relativ necunoscut în istoria românească. Este fiul lui Mihnea turcitul. Ajunge domnitor în Muntenia în 1611, pe fondul atacurilor din afară și al anarhiei, la cererea boierimii. Báthory Gábor, domnitorul Transilvaniei reușise să intre în Muntenia, alungându-l pe Șerban-vodă. Cu ajutor turcesc, Radu Mihnea reușește să-l alunge pe Báthory Gábor din Muntenia și se instalează la domnie. Se dovedește a fi un bun domnitor.

· 1711: Printr-un ucaz al țarului Petru cel Mare, în cadrul reformelor sale, este definită o nouă funcție, aceea de Oberfiskal, un funcționar superior "a cărui sarcină va fi să-i urmărească în taină pe toți oamenii și chiar și pe cei mai înalți dregători". Oberfiskalul are în subordine 500 de fiskalii care urmează să descopere pe judecătorii corupți, pe cei care înșeală fiscul, pe funcționarii care cer mită. Petru I (Petru cel Mare) (n. 9 iunie [S.V. 30 mai] 1672 – d. 8 februarie [S.V. 28 ianuarie] 1725) a condus Rusia din 7 mai (27 aprilie) 1682 până la moartea sa.

· 1824 – Se declanseaza Primul razboi anglo-birmanez, primul dintre cele trei razboaie duse de britanici impotriva Imperiului Birman în secolul al 19-lea. Războiul, care a avut ca miza controlul nord-estului Indiei si s-a încheiat cu o victorie decisivă britanica, britanicii obtinand controlul total in Assam,Manipur si Jaintia , precum și provinciile Arkan si Tanasserim.. Birmania au fost, de asemenea, obligata să plătească o despăgubire de un milion de lire sterline și să semneze un tratat comercial. Războiul a fost cel mai lung și cel mai scump război al Indiei Britanice din istorie. Au murit cincisprezece mii de soldați europeni și indieni, împreună cu un număr necunoscut de soldati din armata birmaneză și victime în rândul civililor. Costul ridicat al campaniei pentru britanici( intre cinci milioane si 13 de milioane de lire sterline, reprezentand aprox. 18500-48000 milioane dolari la valoarea anului 2006), a condus la o criză economică severă în India Britanica.

· 1860 – Parma,Toscana, Modena si Romagna voteaza intr-un referendum pentru unirea cu Regatul Sardiniei.

· 1875 - Autorităţile din Statul Wisconsin oferă un premiu de 10.000 de dolari oricui va putea inventa un substituent la animalele de povară pentru transportul oamenilor şi mărfurilor. Teoretic această dată marchează cursa oficială a omului spre motorizare. Primul care a reacţionat a fost George Selden, care în 1879 a creat primul motor cu combustie. În 1887 Ransom Eli Olds, fondatorul Oldsmobile, a creat primul său automobil cu aburi. Fraţii Frank şi Charles Duryea au condus primul automobil producţie proprie în 1893 şi în 1896 au reuşit să vândă 13 exemplare. În 1894 Elwood Haynes susţine că a produs primul automobil "real" şi că lui i se cuvine premiul oferit. Premiul nu a fost acordat, pentru că practic toţi şi-au adus contribuţia lor în industria automobilistică, dar alternativele nu au fost viabile. Cel care a câştigat a fost însă George Selden care a reuşit să îşi patenteze motorul în 1895, şi fiecare constructor trebuia să îi plătească un procent din profit ca drepturi de autor. Legal Selden este inventatorul conceptului de automobil, dar acest statut a fost contestat de industriaşii vremii, cel mai vehement fiind Henry Ford.

· 1889 – Are loc inaugurarea palatului Ateneului Român din Bucureşti. Odată cu inaugurarea palatului Ateneului Român, la 5 martie 1889, concertele Societății de Filarmonică Române au început să se desfăşoare în aceasta sală, aşa cum se întîmplă şi în prezent, Ateneul Român devenind emblema culturii româneşti şi sediu al Filarmonicii. Sala mare de concert are o capacitate de 1 000 locuri. Fondată în anul 1868, “Societatea Filarmonică Română “, sub conducerea lui Eduard Wachmann, avea ca scop organizarea unei orchestre simfonice permanente, în vederea propagării culturii muzicale şi popularizării capodoperelor muzicii clasice. Sub bagheta iniţiatorului său, “Societatea Filarmonică ” a organizat primul concert în luna decembrie a aceluiasi an. Lui Wachmann, care a condus prima orchestră simfonică permanentă din România pînă în 1907, i-a succedat Dimitrie Dinicu (1868-1936), iar acestuia, din 1920, George Georgescu (1887-1964), dirijor remarcabil, elev al lui Arthur Nikisch şi Richard Strauss. Ateneul Român este o sală de concerte din București, situată pe Calea Victoriei, în Piața George Enescu (în partea nordică a Pieței Revoluției). Clădirea, care este realizată într-o combinație de stil neoclasic cu stil eclectic, a fost construită între 1886 și 1888, după planurile arhitectului francez Albert Galleron. În prezent, adăpostește și sediul Filarmonicii „George Enescu”

· 1902: S-a adoptat "Legea pentru organizarea meseriilor", cunoscută sub numele de Legea Missir; a intrat în vigoare la 13/26 septembrie 1902.

· 1905: Apare la Bucureşti, ziarul “România muncitoare“. Ziarul va apărea pînă în august 1914, cînd îşi schimbă titlul în “Lupta Zilnică“.

· 1912: In timpul celui de Al doilea război italo-turc, forțele italiene au folosit pentru prima data dirijabile în scopuri militare.

· 1917: Este semnat de către ostaşii români din armata austro-ungară, cazuţi prizonieri în Rusia şi aflaţi în lagărul de la Darniţa (Kiev) următorul angajament: “Noi ofiţerii, gradaţii și soldații români de neam, jurăm pe onoare şi conştiinţă că voim să luptăm în armata română pentru dezrobirea ţinuturilor noastre românești de sub dominaţia Austro-Ungariei şi pentru alipirea lor la România“.

· 1917: Woodrow Wilson a depus juramantul ca presedinte al SUA pentru cel de-al doilea mandat al sau la Casa Alba. Thomas Woodrow Wilson, cunoscut mai ales ca Woodrow Wilson, (n. 28 decembrie 1856 – 3 februarie 1924), cel de-al douăzeci și optulea președinte al Statelor Unite ale Americii (1913 – 1921). Un devotat prezbiterian, Wilson a devenit și un bun istoric și un specialist în științe politice.

· 1918: Bolsevicii rusi au decis mutarea capitalei Rusiei de la Petrograd la Moscova. În 1712, Petru cel Mare mutase capitala la St. Petersburg, sperând ca apropierea de Europa să aducă modernizare. În 1918, Lenin a decis să mute din nou capitala în Moscova, în urma revoluţiei bolşevice si a razboiului civil care i-a urmat.

· 1918: În România, are loc demisia guvernului Averescu. Se formează un nou guvern prezidat de Aleaxndru Marghiloman si care va guverna România în perioada 5 martie 1918 – 23 octombrie 1918. A fost un Consiliu de miniştri de sacrificiu, care a semnat un armistiţiu umilitor pentru Romania. Deşi semnarea Tratatului de Pace cu Puterile Centrale de la Bucureşti a permis supravieţuirea Statului Român, în conştiinţa publică Marghiloman a rămas cu imaginea unui „trădător de ţară”. Guvernul Marghiloman a venit la conducerea tarii intr-o perioada in care pozitia internationala a tarii era deosebit de complicata si grava. Sosirea bolşevicilor la putere în Rusia a determinat ieşirea acestei tari din război, iar acest fapt a izolat România pe front. Brătianu nu a dorit să încheie un armistiţiu ruşinos, astfel că la preşedinţia cabinetului a fost chemat eroul-general Alexandru Averescu. Acesta nu a reuşit să semneze decât preliminariile tratatului, pe 20 februarie, la Buftea. Alexandru Marghiloman şi-a asumat responsabilitatea încheierii unei păci separate ruşinoase pentru România, dar care ar fi salvat ţara noastră de la ocuparea totală a teritoriului său. Totodată, regele considera că datorită poziţiei sale filogermane, fermă de-a lungul timpului, liderul conservator va reuşi să încheie o pace mai blândă. În timp ce la Bucureşti se purtau tratative dificile pentru încheierea armistiţiului, primul ministru a fost martorul primei etape din procesul de făurire a României Mari. Pe 27 martie 1918, la Chişinău, Sfatul Ţării a hotărât cu majoritate de voturi Unirea Basarabiei cu România . În mijlocul aclamaţiilor sălii, decizia a fost adusă la cunoştinţa lui Marghiloman care, în numele poporului român, a guvernului României şi al regelui, a luat act de Declaraţie şi a primit Unirea. Cu acest prilej, el declara: „În numele poporului român şi al regelui României, cu adâncă emoţiune şi cu falnică mândrie, iau act de hotărârea unanimă a Sfatului Ţării. La rândul meu, declar că de azi înainte Basarabia este pentru vecie unită cu România”. La 24 aprilie 1918, s-a încheiat Pacea de la Bucureşti, care cuprindea prevederi umilitoare pentru România: Dobrogea era ocupată de Bulgaria, Austro-Ungaria lua partea vestică a Carpaţilor, Germania instituia un monopol asupra ţiţeiului pe 90 de ani, a comerţului cu cereale, a exploatării şi prelucrării lemnului, iar accesul la Marea Neagră era permis numai de-a lungul unui drum comercial până la Constanţa . Cu toate presiunile exercitate asupra sa, regele Ferdinand I a refuzat să semneze Tratatul de Pace, permiţând astfel supravieţuirea statului român. Deşi semnarea armistiţiului din aprilie a permis ţării noastre să nu fie ocupată de Puterile Centrale, Alexandru Marghiloman a avut foarte mult de suferit de pe urma deciziei sale. Din acel moment şi până la decesul său, va fi considerat de opinia publică un adevărat „trădător de ţară”.

· 1918: A fost semnat, la Buftea, Tratatul preliminar de pace între România şi Puterile Centrale, pe baza căruia s-a definitivat Tratatul de pace de la Bucureşti (5/18 martie).

· 1919: Decret-lege privind adoptarea calendarului gregorian, începând de la 1 aprilie 1919 (stil vechi), care a devenit 14 aprilie (stil nou).

· 1929 - Salonul de la Los Angeles este mistuit de flăcări, scriindu-se unul dintre cele mai triste episoade din istoria expoziţiilor automobilistice. În acea perioadă la Saloanele etalau ultimele progrese ale tehnicii, indiferent că erau automobile sau avioane. Iar dezastrul a pornit tocmai de la un avion expus care a suferit un scurtcircuit, focul cuprinzând întregul complex. Pagubele au fost de 1 milion de dolari, în acel incendiu fiind distruse 320 de maşini printre care şi modelul unicat Auburn Cabin Speedster.Tot în aceeaşi zi, dar fără legătură cu evenimentele de la Los Angeles a trecut în nefiinţă şi David Dunbar Buick, un inventator scoţian, care a emigrat în Statele Unite, ajungând în Detroit. După cum bine intuiţi el este cel care fondat compania Buick. David Dunbar Buick s-a stins din viaţă la vârsta de 74 de ani.

· 1931: „Pactul de la Delhi” încheiat de Mahatma Gandhi cu E.Irwin, viceregele Indiei, privind suspendarea campaniei de nesupunere civilă începută în martie – aprilie 1930, organizarea unei consfătuiri a delegaților Congresului cu guvernul britanic.

· 1933: In timpul marii crize economice din SUA, presedintele Franklin D. Roosevelt a decretat inchiderea pentru o zi a tuturor bancilor de pe teritoriul statului si suspendarea operatiunilor financiare.

· 1933: Partidul nazist al lui Adolf Hitler obține 43,9% la alegerile Reichstag. Acest lucru va permite mai târziu naziștilor să treacă legea de abilitare și de a stabili o dictatură.

· 1944: Al Doilea Război Mondial – Armata Roșie începe Ofensiva Uman–Botoșani în Republica Sovietică Socialistă Ucraineană.

· 1946: Churchill a declarat, la Fulton (Missouri), că de la Stettin, din Baltica, până la Trieste, din Adriatica, o "cortină de fier" a coborât traversând continentul european – începutul Războiului Rece.

· 1968: În perioada 5-10 martie 1968 a avut loc prima ediție a Festivalului Internațional de muzică ușoară Cerbul de Aur. Festivalul „Cerbul de Aur” este un eveniment devenit tradiție ce are loc în Piața Sfatului din Brașov în lunile august-septembrie. Desfășurat pentru prima dată în 1968, festivalul a lansat de-a lungul timpului vedete care s-au bucurat de mare succes în țară și în străinătate. „Cerbul de Aur” este un spectacol-concurs de interpretare ce urmărește promovarea talentelor din România și de peste hotare. Printre artiștii străini ce s-au aflat pe scena festivalului se numără: Diana Ross, Amália Rodrigues, Julio Iglesias, Sheryl Crow, Tom Jones, Vaya con Dios, Coolio, Christina Aguilera, Kenny Rogers, Ricky Martin, Kelly Family, Patricia Kaas etc. Până în prezent au avut loc 17 ediții, festivalul fiind întrerupt și reluat de mai multe ori de-a lungul anilor. Ultima ediție a avut loc în 2009, ulterior Televiziunea Română declarând că deocamdată nu dispune de fondurile necesare organizării altor ediții.

· 1970: A intrat în vigoare Tratatul cu privire la neproliferarea armelor nucleare. A fost deschis spre semnare la 1 iulie 1968 şi a intrat în vigoare la 5 martie 1970. NPT numără, în prezent, 189 de state părţi. RPD Coreeană a anunţat, unilateral, în 2003, că se retrage din Tratat, iar Israel, India şi Pakistan nu sunt părţi la NPT. România a semnat Tratatul în prima zi a deschiderii spre semnare şi l-a ratificat la 30 ianuarie 1970, depunând instrumentele de ratificare în capitalele celor trei state depozitare (Marea Britanie, SUA, URSS) la 4 februarie 1970. Iniţial, s-a stabilit ca durata tratatului să fie de 25 de ani de la intrarea în vigoare. La Conferinţa de examinare a aplicării prevederilor Tratatului din 1995, acesta a fost prelungit pe durată nelimitată.

· 2001 - Vizita unei echipe a NATO de evaluare a Programului Naţional anual de pregătire a aderării României la NATO pe anul 2001.

· 2003: La Haifa, 17 civili israelieni sunt uciși de o bombă sinucigașă Hamas în masacrul din autobuzul 37.

· 2008 - La Salonul de la Geneva 2008, Ford prezintă oficial noua generaţie Ford Fiesta, automobilul care ducea la rang de artă curentul Kinetic. Producţia europeană a noii Fiesta a început în toamna acelui an la uzina din Spania. Această versiune de Fiesta este prima globală fiind oferită şi clienţilor americani cu specificaţii aproape identice.

Nașteri

· 1133: Henric al II-lea (5 martie 1133 – 6 iulie 1189) a fost Duce al Normandiei și rege al Angliei (1154–1189).
Henric al II-lea Plantagenetul descindea dintr-o puternică și cumplită familie. S-a născut la 5 martie 1133 la Le Mans, fiu al împărătesei Matilda și al celui de-al doilea soț al ei, Geoffrey de Anjou.^[1] Prin mama sa, era strănepotul lui William Cuceritorul. Henric avea un caracter aspru, o "forță vulcanică", o cultură uimitoare și maniere seducătoare. Adolescent zdravăn, cu gâtul de taur, cu părul roșu tuns scurt, plăcuse grozav de mult reginei Franței, Eleonora de Aquitainia, când venise să presteze omagiul slabului Ludovic al VII-lea pentru provinciile Maine și Anjou. Eleonora obținu divorțul și, după două luni, luă de bărbat, la 27 de ani, pe băiatul acesta de 19 ani, căruia îi aducea ca zestre imensul ducat de Aquitainia, adică Limousin, Gasconia, Perigordul, cu drepturi de suzeranitate peste Auvergne și comitatul de Toulouse. Henric, care avea de la mama sa, Matilda, ducatul de Normandia și de la tatăl său, Maineși Anjou, devenise mult mai puternic în Franța decât însuși regele Franței. Din 35 de ani de domnie, el nu a petrecut decât 13 ani în partea de nord a Canalului Mânecii. Între 1158 și 1163 nu a părăsit Franța deloc.

Pictare a secolului al XII-lea de la curtea deținută de Henry și Eleanor

A devenit rege al Angliei după o perioadă de lupte pentru tron (1135-1154), în timpul căreia autoritatea centrală a slăbit; a pus capăt acestei situații și a acționat pentru întărirea puterii monarhice. Pe lângă faptul că era rege al Angliei, stăpânea și provinciile Anjou, Maine, Touraine, Aquitania și Poitou, astfel că autoritatea sa se întindea și asupra a mai mult de jumătate din teritoriul de atunci al regatului Franței. Domnia lui Henric al II-lea este una dintre cele mai însemnate din istoria Angliei. El a înfăptuit două reforme de o deosebită importanță, cea militară și cea juridică, prin care puterea centrală s-a întărit.

Prima reformă menționată a constat în faptul că slujba militară datorată regelui, în principiu de toți oamenii liberi, dar în special de vasalii săi, putea fi înlocuită printr-o răscumpărare bănească, "banii de scut". Cu sumele obținute astfel, regele putea să recruteze ostași mercenari, care urmau să se afle permanent la dispoziția sa.

Reforma judiciară a extins competența justiției regale asupra celei senioriale. Astfel, oricare om liber putea să ceară, în schimbul unei taxe, ca procesul său să fie judecat de un tribunal regal. Reforma judiciară înfăptuită pe timpul domniei sale a constat și în definitivarea uniformizării legislației și a procedurii juridice în întreaga Anglie, lucru realizat prin elaborarea "dreptului comun" (Common Law).

Reforma judiciară a dus și la reducerea puterii ecleziastice și papale în favoarea celei regale. Statutele de la Clarendon, document elaborat în anul 1164, demonstrează dorința lui Henric de a supune Biserica și clerul justiției regale. Clerul nu mai avea voie să apeleze la instanța juridică de la Roma. Regele a ajuns, în felul acesta, la un conflict deosebit de puternic cu Biserica engleză, care era condusă de arhiepiscopul de Canteburry, Thomas Becket. Acesta din urmă a fost asasinat în anul 1170. În cele din urmă, regele a fost nevoit să cedeze în fața Papalității. În anul 1172, el a anulat Statutele de la Clarendon și s-a împăcat cu Biserica.

* 1234: Sfânta Kinga (n. 5 martie 1234, Esztergom - d. 24 iulie 1292, Stary Sącz) a fost fiica regelui Ungariei Béla al IV-lea și a prințesei Maria Laskarina (fiica împăratului grec Teodor Lascăr). Kinga a fost căsătorită cu Boleslav al V-lea cel Sfios, fiul lui Leszek I al Poloniei, prinț de Sandomierz, și al prințesei ruse Grzymisława. Este canonizată în Biserica Catolică.

A fost logodită de timpuriu cu prințul polonez Boleslaw al V lea. Căsătoria celor doi, benefică pentru relațiile polono-maghiare, a avut loc în 1239. Regele Bela al IV-lea a dăruit fiicei sale cele mai bogate zăcăminte de sare din Ungaria, minele de sare din Maramureș.

Zestrea completă a Kingăi a contribuit la apărarea împotriva tătarilor. Cu toate acestea, în 1241 Polonia a cotropită de marea invazie mongolă. Cuplul regal a fugit înainte de Podolini, apoi pe malul stâng al Dunajec la castelul Czorsztyn.

După invazia mongolă, în 1249 a vizitat Ungaria și cu mineri primiți de la tatăl ei în 1251 a deschis la minele de sare Wieliczka, oferind astfel importante resurse de sare Poloniei. Soțul ei a donat acesteia terenul Szandec in 1257. Pe acest teren ,Kinga in 1280 [7] (potrivit altor surse, în 1273 [8]), a fondat mănăstirea (franciscană) de maici clarissa - Stary Sącz, ( Clarisele - Al doilea Ordin Franciscan - grup feminin franciscan înființat de sfânta Clara de Assisi și sfântul Francisc de Assisi- ramura feminină a Ordinului Franciscan ,care având același fondator are și aceeași spiritualitate cu Primul Ordin, dar alături și în complementarietate cu el, are o caracteristică proprie: dimensiunea contemplativă în clauzură. Și astăzi caracteristicile fundamentale sunt contemplarea, penitența, iubirea silențioasă, smerita dăruire fraternă de slujire în comunitatea marii familii umane .) pe fondul crizei instituite între 1230 - 1260, după moartea fondatorului Ordinului Franciscan, Sfântul Francisc de Assisi. De asemenea, în altă parte, s-au construit spitale, biserici și mănăstiri sub tutela cuplului regal. Kinga și Boleslaw au ajutat beatificarea lui Sf. Stanislaus, care a avut loc în 1253.

Soțul ei a murit în 1279. Kinga, a fondat o mănăstire clarissă în Stary Sącz, împreună cu sora ei Jolanda , văduva cu șase luni mai devreme,la care se retrăsese. În 1284 a fost aleasă stareța mănăstirii . Prima biserică a fost construită în 1285. În 1287 în timpul unei invazii a tătarilor la Czorsztyn maicile au trebuit să fugă la castel.Mănăstirea a fost devastată de mongoli, dar reconstruită sub supravegherea lui Kinga. Aici, a murit în 1292, după 10 luni de boală.

Pentru comemorarea prințesei , s-a săpat cea mai mare capelă subterană din lume, dedicată sfintei Kinga, la o adâncime de 101 m în salina de la Wieliczka, una din cele mai renumite saline din lume.

Stema orașului Stary Sącz o reprezintă pe sfânta Kinga.

· 1324: David al II-lea (scoțiană: Dàibhidh Bruis; anglo-normandă: Dauid de Brus; n. 5 martie 1324 – d. 22 februarie 1371, Castelul Edinburgh) a fost rege al Scoției din 7 iunie 1329 până la moartea sa.
David al II-lea a fost fiul cel mare supraviețuitor al regelui Robert I al Scoției și a celei de-a doua soții, Elizabeth de Burgh. Mama lui a murit când el avea 3 ani.^[1] Potrivit termenilorTratatului Edinburgh–Northampton,^[2] David a fost căsătorit la Berwick-upon-Tweed, la 17 iulie 1328 cu Joan a Angliei, fiica regelui Eduard al II-lea al Angliei și a Isabella a Franței. Nu au avut copii

David a devenit rege al Scoției după decesul tatălui său, la 7 iunie 1329, la vârsta de 5 ani, 3 luni și 3 zile. David și soția sa au fost încoronați la Scone, la 24 noiembrie 1331.^[4]

În timpul minoratului său, Sir Thomas Randolph, Conte de Moray a fost numit Gardian al Scoției de Act of Settlement în 1318. După decesul lui Moray la 20 iulie 1332, el a fost înlocuit de Donald, Conte de Mar, ales de adunarea magnaților Scoției la 2 august 1332, la Perth. Zece zile mai târziu, el a fost ucis în Bătălia de la Dupplin Moor. Sir Andrew Murray de Bothwell, care era căsătorit cu Christina, sora regelui Robert I, a fost ales noul Gardian. El a fost luat prizonier de englezi la Roxburgh în aprilie 1333 și a fost înlocuit în funcție de Archibald Douglas care a fost ucis în iulie același an, la Halidon Hill.^[5]

Între timp, la 24 septembrie 1332 în urma înfrângerii scoțienilor la Dupplin, Edward Balliol, un protejat al regelui Eduard al III-lea al Angliei și un pretendent la tronul Scoției, a fost încoronat de englezi și de susținătorii lui scoțieni. Totuși, până în decembrie Balliol a fost forțat să fugă în Anglia; el a revenit anul următor împreună cu o forță de invazie condusă de regele englez

În urma victoriei acelei forțe în Bătălia de la Halidon Hill în iulie 1333, David și soția sa au plecat pentru siguranță în Franța la 14 mai 1334.^[7] Ei au fost bine primiți de regele Filip al VI-lea al Franței. Nu se cunosc multe despre viața regelui Scoției în Franța cu excepția faptului că el a primit ca reședință Castelul Gaillard și că el a fost prezent la reuniunea fără vărsare de sânge a armatelor engleze și franceze în octombrie 1339 la Vironfosse.

Între timp, reprezentanții lui David au reușit să-l pună din nou pe tron pe David iar regele s-a putut întoarce în regatul său la 2 iunie 1341, când a preluat și puterea în mâinile sale

· 1326 – S-a nascut regele Ludovic cel Mare al Ungariei si Croatiei (d. 10 septembrie 1382), din 1342 și rege al Poloniei de la 1370 până la moartea sa.
* 1527: Ulrich, Duce de Mecklenburg (5 martie 1527 – 14 martie 1603) a fost Duce de Mecklenburg din 1555-56 până în 1603.
Ulrich a fost al treilea fiu al Ducelui Albrecht al VII-lea și a soției acestuia,Anna de Brandenburg. Ulrich a fost educat la curtea din Bavaria. Mai târziu el a studiat teologia și dreptul la Ingolstadt. După decesul tatălui său, el și-a luat ca reședință Bützow și l-a succedat pe vărul său Ducele Magnus al III-lea de Mecklenburg-Schwerin ca administartor luteran de Schwerin în 1550. Apoi, s-a căsătorit cu văduva lui Magnus, Elisabeta, o fiică a regelui Frederic I al Danemarcei. Soția lui era verișoară primară cu bunica maternă Elisabeta a Danemarcei, fiica lui Ioan, rege al Danemarcei. După decesul Elisabei el s-a căsătorit cu Anna, fiica lui Filip I, Duce de Pomerania.

La 17 februarie 1555 Ulrich a domnit împreună cu fratele său Johann Albert Iducatul de Mecklenburg-Güstrow. În 1556, el a primit, menținând în același timp administrația comună de stat cu fratele său, partea de est a Mecklenburg cu capitala la Güstrow, în timp ce Johann Albert a primit partea de vest, cu reședința la Schwerin. După decesul fratelui său în 1576, Ulrich a devenit tutorele urmașilor fratelui, printre ei nepotul și succesorul său la Güstrow, Johann Albert al II-lea. Ulrich a construit castelul de la Güstrow ca reședință principală.

Ulrich a fost întruchiparea unui prinț educat, modern, și a fost un luteran devotat. A fost unul dintre cei mai importanti prinți ai dinastiei Mecklenburg. A lăsat în urma sa o avere de aproximativ 200.000 de guldeni. Ulrich a participat la discursuri științifice cu Tycho Brahe și David Chytraeus și a corespondat cu umaniști precum Heinrich Rantzau. În 1594, în calitate de șef al cercului imperial al landului Saxoniei inferioare, el a organizat asistență militară și financiară împotriva amenințării turcești.

Într-o dispută între Frederic al II-lea al Danemarcei și cumnatul său Ducele Johann Adolf de Holstein-Gottorp, Ulrich a servit ca mediator, având excelente relații cu ambii.

Singurul copil al lui Ulrich din căsătoria cu Elisabeta a Danemarcei, Sofia, s-a căsătorit cu regele Frederic al II-lea al Danemarcei. Nepoata lui Ulrich, Ana a Danemarcei s-a căsătorit cu regele Iacob I al Angliei. Astfel, începând de atunci, fiecare monarh britanic a fost descendentul său direct, inclusiv actuala regină Elisabeta a II-a.

· 1575: S-a născut William Oughtred, matematician englez (d. 1660). William Oughtred (n. 5 martie 1574 – d. 30 iunie 1660) a fost un matematician englez. I se atribuie crearea, în 1622, a riglei de calcul, invenție ce a avut la bază logaritmii descoperiți de John Napier și scala logaritmică descoperită de Edmund Gunter. De asemenea, Oughtred a introdus semnul „×” pentru operația de înmulțire și prescurtările sin, cos pentru funcțiile trigonometrice sinus și cosinus. Printre alte preocupări ale lui Oughtred s-au numărat astrologia și alchimia.
* 1585: Johann Georg I (5 martie 1585 – 8 octombrie 1656) a fost Elector de Saxonia din 1611 până în 1656.

Născut la Dresda, Johann Georg a fost al doilea fiu al Electorului Christian I de Saxonia și a Sophie de Brandenburg.^[1]El a aparținut liniei albertine a Casei de Wettin. La moartea tatălui său, în 1591, vărul său Frederic Johann de Saxa-Altenbourg a fost numit regent și a guvernat pînă la moartea sa, în 1602. Fratele său mai mare Christian, a domnit de la moartea regentului până în 1611. Pentru că el nu a avut moștenitori, Johann Georg I i-a succedat la 23 iunie 1611.

Începutul domniei lui Johann Georg I a fost o perioadă de tensiuni crescânde între protestanți și catolici, tensiunile culminând cu Războiului de Treizeci de Ani (1618-1648). Poziția geografică a Electoratului Saxonia l-a condamnat să se implice în război. În calitate de șef al celui mai puternic stat protestant, Johann Georg a fost predestinat să conducă statele protestante.

Johann Georg s-a căsătorit de două ori. A lăsat în urma sa trei fii: Augustus (1614–1680), Christian (d. 1691) și Maurice (d. 1681).^[1]

La Dresda, la 16 septembrie 1604, Johann Georg s-a căsătorit prima dată cu Sibylle Elisabeth, fiica Ducelui Frederic I de Württemberg. Ea a murit la nașterea singurului lor copil, un fiu, care a murit în aceeași zi.^[2]^[3]

La Torgau, la 19 iulie 1607, Johann Georg s-a căsătorit a doua oară cu Magdalene Sibylle, fiica lui Albert Frederic, Duce de Prussia. Ei au avut nouă copii:^[4]

Sophie Eleonore (n. 23 noiembrie 1609, Dresda – d. 2 iunie 1671, Darmstadt), s-a căsătorit la 1 aprilie 1627 cu Georg al II-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt.
Marie Elisabeth (n. 22 noiembrie 1610, Dresda – d. 24 octombrie 1684, Husum), s-a căsătorit la 21 februarie 1630 cu Frederic al III-lea, Duce de Holstein-Gottorp.
Christian Albert (n. 4 martie 1612, Dresda – d. 9 august 1612, Dresda).
Johan Georg al II-lea (n. 31 mai 1613, Dresda – d. 22 august 1680, Freiberg), succesor al tatălui său ca Elector de Saxonia.
Augustus (n. 13 august 1614, Dresda – d. 4 august 1680, Halle), a moștenit Weissenfels ca Duce.
Christian I (n. 27 octombrie 1615, Dresd – d. 18 octombrie 1691, Merseburg), a moștenit Merseburg ca Duce.
Magdalene Sibylle (n. 23 decembrie 1617 – d. 6 ianuarie 1668, Schloss Altenburg), s-a căsătorit la 5 octombrie 1634 cu Prințul Moștenitor Christian, fiul cel mare al regelui Christian al IV-lea al Danemarcei; a doua oară la 11 octombrie 1652 cu Frederic Wilhelm al II-lea, Duce de Saxa-Altenburg.
Maurice (n. 28 martie 1619 – d. 4 decembrie 1681, Moritzburg), a moștenit Zeitz ca Duce.
Henric (n. 27 iunie 1622, Dresda – d. 15 august 1622, Dresda).

· 1637 - S-a născut pictorul olandez Jan van der Heyden (m.28.03.1712).

· 1696: S-a născut Giovanni Battista Tiepolo, pictor, gravor italian (d. 1770). Giovanni Battista Tiepolo, cunoscut și sub numele Giambattista Tiepolo, (n. 5 martie 1696, Veneția – d. 27 martie 1770, Madrid) a fost un pictor baroc, tatăl pictorilor Giovanni Domenico Tiepolo și Lorenzo Tiepolo.

· 1723: Prințesa Mary (5 martie 1723 – 14 ianuarie 1772) a fost membră a familiei regale britanice, fiică a regelui George al II-lea al Marii Britanii și a reginei Carolina de Ansbach.

· 1805: Théodore Labarre, compozitor și harpist francez (d. 1870)
* 1827: Willem de Mecklenburg-Schwerin (5 martie 1827 - 28 iulie 1879), a fost al doilea fiu al Marelui Duce Paul Friedrich de Mecklenburg-Schwerin și a soției acestuia, Prințesa Alexandrine a Prusiei, fiica regelui Frederic Wilhelm al III-lea.

S-a înrolat în armata Prusiei și a devenit comandant al regimentului 6 de cuirasieri. Wilhelm era cunoscut pentru caracterul libertin. În două ocazii Wilhelm a lipsit de la comanda armatei prusace și a cerut-o în căsătorie pe celebra balerină Marie Taglioni; era considerat "oaia neagră" a familiei.^[1] Sub presiunea familiei, la 9 decembrie 1865, el s-a căsătorit cu verișoara sa Prințesa Alexandrine a Prusiei, fiica Prințului Albert și a Prințesei Mariana de Orania-Nassau.

Fratele mai mare al lui Wilhelm, Frederic Francisc al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg, avea deja mulți copii din cele două căsătorii așa că nu existau șanse ca Wilhelm și Alexandrine să succeadă la tronul ducatului Mecklenburg-Schwerin. În timpul căsătoriei, cuplul a locuit la Palatul Bellevue din Berlin. Mariajul nu a fost fericit, ea a încercat să scape de câteva ori însă a fost forțată să se întoarcă de mătușa și soacra ei Alexandrine.^[2] William a reușit cu greu să obțină o comandă lipsită de importanță în armata prusacă în timpul războiului franco-prusac.^[1] El a fost grav rănit de o explozie în timpul războiului, la 9 septembrie 1870 la Laon, dar a continuat să trăiască până în 1879. Cuplul a avut o fiică:

Ducesa Charlotte de Mecklenburg-Schwerin (7 noiembrie 1868 - 20 decembrie 1944); s-a căsătorit cu Prințul Heinrich XVIII Reuss de Köstritz și a avut copii.

· 1870: S-a născut scriitorul american Frank Norris; (m. 25 octombrie 1902). Benjamin Franklin Norris, Jr. (n. 5 martie 1870, Chicago – d. 25 octombrie 1902, San Francisco) a fost un scriitor american.

· 1871: Rosa Luxemburg, revoluționară socialistă (d. 1919)
* 1874: Henry Travers (n. 5 martie 1874, Prudhoe, Northumberland – d. 18 octombrie 1965, Hollywood, California) a fost un actor englez. Cel mai memorabil rol al său a fost cel al îngerului Clarence Odbody în filmul O viață minunată (It's a Wonderful Life, 1946).

· 1887: Corneliu Micloși, inginer român, membru al Academiei Române (d. 1963)

· 1887: Heitor Villa-Lobos, muzician și folclorist brazilian (d. 1959)
* 1892: Ioan Gh. Botez (n. 5 martie 1892, satul Chișcăreni, județul antebelic Iași- 23 ianuarie 1953, colonia de muncă de la Capul Midia) a fost un profesor al Universității din Iași, întemeietor al școlii românești de antropologie și om politic român.
Ioan Gh. Botez a fost al doilea dintre cei șase copii ai învățătorului Gheorghe Botez, din satul Chișcăreni, județul Iași, și ai Emiliei, născută Dașchevici.

Ioan Gh. Botez a urmat studiile secundare la Liceul Internat din Iași obținând bacalaureat în anul 1912.

Licențiat în științe naturale, în anul 1918, al Facultății de științe a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Numit, la 1 ianuarie 1926, preparator la Catedra de morfologie animală de la Univesitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, profesor fiind academicianul Paul Bujor. A obținut, prin concurs, o bursă a Academiei Române, pentru a se specializa în antropologie la Paris.

S-a pregătit, între anii 1921 și 1926, pentru doctorat, sub direcția savantului R. Anthony de la Școala de antropologie din Paris. Lucrarea de doctorat poartă titlul Etude morphologique et morphogénique du squelette du bras et de l'avant-bras chez les primates, publicată la Paris, în anul 1926.

La susținerea lucrării, care a avut loc la Sorbona, a obținut titlul de doctor în antropologie, cu aprecierea "trés honorable". Teza sa de doctorat a fost recompensată cu premiul Broca al Societății de antropologie din Paris, acordat în anul 1926.

În luna august 1948 a apărut noua lege a învățământului, care lăsa pe dinafară toate cadrele necolaboraționiste, reorganizând atât învățământul mediu cât și pe cel superior conform modelului sovietic. Tot în vara anului 1948 erau desființate toate vechile institute de cercetări, înlocuite cu altele noi, sub patronajul Academiei R.P.R.

Prin aplicarea măsurilor restrictive politice ale reformei învățământului, profesorului Ioan Gh. Botez i s-a interzis să mai lucreze la catedra universitară. Era efectul activității sale politice în cadrul P.N.Ț., dar mai ales urmarea activității intense pe care o dusese în vederea alegerilor din noiembrie 1946. În schimb, i s-a făcut propunerea bizară de a preda limba rusă, pe care nu o cunoștea, la un gimnaziu dintr-o localitate aflată în prejma orașului Piatra Neamț. Evident că nu a putut da curs acestei propuneri.

În toamna lui 1948, aflat la Iași, i s-a înscenat o diversiune pentru a se găsi motivul imaginar al unei detenții pe motive politice. Era acuzat că a contribuit cu bani la ajutorarea unui grup anticomunist. A rămas arestat un an și jumătate, dar fără a fi judecat și condamnat. După eliberarea din detenție i s-a interzis, în continuare, exercitarea profesiei. A urmat o nouă perioadă de detenție, în închisori și lagăre de muncă, de anchetări și supunere la chinuri fizice și morale. A beneficiat de o eliberare condiționată și cu supraveghere la domiciliu, situație care s-a dovedit doar provizorie.

S-au păstrat câteva scrisori din anul 1951, din care se văd eforturile pe care le făcea pentru găsirea unei slujbe. Cunoaștem din aceste scrisori pe cei câțiva prieteni care, cu riscul periclitării propriilor lor poziții profesionale, încercau să-i găsească o slujbă corespunzătoare valorii lui științifice și umane. Unul dintre cei care au încercat, cu insistență, să-l ajute era fostul său student și asistent, devenit profesorul Mihai Băcescu. Ultimele speranțe de angajare dispar când, la 23 decembrie, primește o scrisoare prin care Băcescu îi comunică: „... trebuie să-mi fac proasta datorie de a vă anunța rezultatul negativ ... primirea v-a fost respinsă de cadre, cu toate bunele referate. Promisiuni – promisiuni și așteptare de scheme. Știu că vi s-a aplecat de promisiuni, dar, credeți-mă, n-am avut în viață mai mare dorință de a face ceva și mai mare amărăciune în fața neputinței mele.”

Într-una din nopțile verii anului 1952, organele autorităților comuniste i-au făcut o percheziție la locuința sa: au răscolit absolut toată casa – prin cămări și prin pod, nu numai în camere. I s-au aruncat în stradă toate lucrările și manuscrisele și biblioteca sa științifică. Toate actele și lucrările lui au fost împrăștiate. Unele cărți publicate de el, care li se păruseră subversive, au fost luate.

A fost din nou arestat și trimis în lagărul de muncă forțată și de exterminare de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Aici a fost introdus în brigadă formată din foștii membri ai comitetelor județene ale P.N.Ț. și P.N.L. Subnutrit, grav bolnav și epuizat fizic, în ultimele zile de viață reușea cu eforturi supraomenești să se țină pe picioare. În aceste condiții inumane era silit să sape și să transporte roaba cu pământ și piatră pe distanțe mari.

Ioan Gh. Botez a murit în ziua de 23 ianuarie a anului 1953, în colonia penitenciară de la Capul Midia. Deși în certificatul oficial de deces cauza morții sale este indicată ca fiind insuficiența cardiacă, se știe în mod sigur că nu a fost vorba de o moarte naturală. A fost înmormântat într-una din gropile comune din cimitirul fără cruci din Țiganca Dobrogei, împreună cu trupurile altor martiri ai comunismului. Un milițian s-a prezentat la rudele profesorului din Iași, aducând vestea decesului și o bocceluță cu lucrurile rămase de la el.

Vestea morții lui Ioan Gh. Botez a impresionat lumea universitară din Iași, pe care o înnobilase prin personalitatea sa umană și științifică. Cu toată atmosfera de teroare care domnea în acele timpuri, mai mulți universitari au prezentat condoleanțe familei. Printre aceștia s-au numărat, spre cinstea lor, profesorii Vasile Pavelcu, Dimitrie Mangeron, Octav Mayer și Olga Necrasov. Trebuie să menționăm că Olga Necrasov, cea care i-a urmat profesorului la catedră, i-a dedicat o prezentare sinceră și demnă, care a fost publicată în lucrarea Istoria Științelor în România, în anul 1975.

· 1898 - S-a născut Zhou Enlai (Ciu En-lai), fost premier al Consiliului de Stat. Zhou Enlai a fost o mare personalitate a istoriei Chinei moderne. Prin întreaga sa activitate, desfăşurată de-a lungul a peste cinci decenii, a acţionat pentru progresul poporului chinez, pentru transformarea Chinei într-o ţară modernă, pentru dezvoltarea relaţiilor internaţionale ale acesteia (m.08.01.1976).
* 1901: Julian Przyboś (n. 5 martie 1901, Gwoźnica Dolna, Austro-Ungaria, (acum Voievodatul Subcarpatia) — d. 6 octombrie 1970, Varșovia) a fost un poet, eseist, traducător, diplomat, critic și publicist polonez. În anii 1920-1923 a studiat filologia poloneză la Universitatea Jagiellonă. Membru fondator al mișcării culturale "Awangarda Krakowska" (Avangarda Cracoviană).
* 1901: Friedrich Günther, Prinț de Schwarzburg (5 martie 1901 - 9 noiembrie 1971) a fost șeful Casei de Schwarzburg și moștenitor al fostelor principate suverane Schwarzburg-Rudolstadt și Schwarzburg-Sondershausen.

S-a născut la Großharthau în Regatul Saxoniei. A fost singurul fiu din cei trei copii ai Prințului Sizzo de Schwarzburg (1860–1926) și ai soției acestuia, Prințesa Alexandra de Anhalt (1868–1958). La 21 aprilie 1896 drepturile de succesiune ale tatălui său au fost recunoscute de către toți membrii Casei de Schwarzburg. Înainte de această dată, drepturile nu erau recunoascute din cauza căsătoriei morganatice a părinților săi.^[1] În 1909 cele două principate Schwarzburg s-au unit sub domnia Prințului Günther Victor de Schwarzburg. Revoluția Germană l-a obigat pe Prințul Günther să abdice la 22 noiembrie 1918.

După decesul Prințului Günther, la 16 aprilie 1925, Sizzo l-a succedat ca șef al Casei de Schwarzburg până la decesul său la 24 martie 1926. Friedrich Günther și-a succedat tatăl ca șef al familiei și pretendent la tronul principatului de Schwarzburg.

Prințul Friedrich Günther s-a căsătorit la 17 aprilie 1938 la Heinrichau cu Prințesa Sophie de Saxa-Weimar-Eisenach (1911–1988), fiica cea mare a lui Wilhelm Ernest, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach. Mariajul a durat câteva luni și la 1 noiembrie 1938 cuplul a divorțat fără să aibă copii.^[2]^[3]

În urma decesului lui Friedrich Günther în 1971, linia masculină a Casei de Schwarzburg s-a stins. A fost moștenit de Prințesa Marie Antoinette de Schwarzburg (fiica cea mare a Prințului Sizzo).

· 1908: Sir Rex Harrison (născut Reginald Carey Harrison la 5 martie 1908 – d. 2 iunie 1990) a fost un foarte apreciat actor englez de cinema.

· 1909 - S-a născut Alexandru Gregorian, scriitor şi ziarist, directorul Secţiei Româneşti a “Europei Libere” (1950-1954). Stabilit în Spania.

· 1910: S-a născut in localitatea Cândești, Argeș, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Iustin Moisescu; (d. 1986). Iustin Moisescu, decedat la 31 iulie 1986 la București, a fost al patrulea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (1977-1986). Iustin a colaborat cu fosta poliție politică, Securitatea, înainte de a ajunge în scaunul de mitropolit al Ardealului, din care avea să fie promovat mitropolit al Moldovei, iar ulterior, în 1977, să devină Patriarh. Raportul Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste, dat publicității la sfârșitul anului 2006, oferă detalii despre apropierea dintre viitorul Patriarh și nou instalatul regim comunist. Iustin Moisescu, profesor de religie la Institutul Teologic Universitar din 1948, a fost unul dintre „tehnocrații” aleși de Ministerul Cultelor comunist pentru a controla și a subordona cultele religioase. „În general sunt preferați printre asociații ministerului nu atât fideli ai regimului, într-un fel sau altul, cât persoane care, prin trecutul lor, puteau fi șantajate”, se arată în raport. Printre aceștia, Iustin Moisescu, implicat în trecut, potrivit aceluiași document, in Mișcarea Legionară. Iustin a avut o ascensiune de-a dreptul spectaculoasă în rândurile clerului ortodox. De la catedra institutului este ales, în 1956, direct arhiepiscop al Sibiului și mitropolit al Ardealului, pentru ca, nici un an mai târziu, să fie instalat în scaunul de arhiepiscop al Iașilor și mitropolit al Moldovei. Momentul este pomenit și de mitropolitul Banatului, Nicolae Corneanu, într-un interviu acordat ziarului Evenimentul zilei. „În veacul anterior, dar nu e mult de atunci, prin anii ’70, a fost ales mitropolit la Sibiu profesorul de teologie Iustin Moisescu. Nu era nici preot și a fost ales mitropolit. Ulterior a ajuns mitropolit la Iași și apoi Patriarh. Dar inițial era necleric, nehirotonit.” O ascensiune deloc inexplicabilă, dată fiind apropierea sa de regimul comunist, crede istoricul Cristian Vasile. Idee enunțată clar și în raport: „Atât Iustin Moisescu, cât și Teoctist Arapașu, succesorii Patriarhului Iustinian, deși făceau parte din tabere ecleziale rivale, au ajuns în fruntea BOR datorită loialității dovedite față de conducerea Partidului Comunist, primul având și o proastă reputație de politruc”. Este cunoscută și indiferența Patriarhului Iustin Moisescu față de demolarea bisericilor din Bucuresti, ce începuse la sfârșitul anilor ’70, sau față de condamnarea părintelui Calciu-Dumitreasa la zece ani de pușcărie pentru că protestase față de distrugerea acestora. „Patriarhul Iustin Moisescu, fost colaborator al Securității, și santajabil în multe privințe, nu a făcut nimic pentru a împiedica pedepsirea părintelui Calciu și pentru a încerca să salveze de la demolare bisericile din București. Ba dimpotrivă, atunci când un istoric de artă, precum Dinu C. Giurescu, a solicitat sprijinul Patriarhiei pentru salvarea locașurilor de cult, i-a spus ca seamană cu „fugarii de la radio Europa Liberă”.

· 1918: James Tobin, economist american, laureat al Premiului Nobel pentru Economie (d. 2002)

· 1920: Radu Stanca (n. 5 martie 1920, Sebeș — d. 26 decembrie 1962, Cluj) a fost un dramaturg, poet, eseist și regizor de teatru român.

Radu Stanca a fost fiul Mariei (născută Munteanu) și al lui Sebastian Stanca, preot. A fost nepotul lui Dominic Stanca, iar scriitorul Horia Stanca i-a fost frate.

1920, 5 martie - se naște Radu Stanca, mezinul familiei , în orașul Sebeș, în casa de pe str. Sicolorum nr. 53 (astăzi localul Școlii generale nr. 3).

1927 - Radu Stanca este înscris în clasa I-a primară a Școlii de aplicație de pe lângă Școala Normală de învățători din Cluj

1930 - elev în clasa I-a B de la Liceul "G. Barițiu" din Cluj (Matricola Lic. "G. Barițiu", 1930/31, vol. I, f. 107). În timpul școlarității l-a avut ca director pe scriitorul Alex. Ciura (până în 1936) iar ca profesor de lb. română pe criticul Ion Chinezu; mediile de absolvire ale celor opt clase de liceu sunt onorabile; conferința profesorală intervine de două ori în situația lui școlară

1932 - în "Universul Copiilor", nr. 15, p. 226, apare Legenda peștilor "culeasă de Radu Stanca"

1935, 15 ian. - apare revista școlară "Mâine", "artă-literatură". Directori: Vladimir Zlătaru și Radu Stanca; tânărul "director" semnează în p. 4 prima sa poezie, "mi-e dor"; după acest debut precoce și până în 1945, R. Stanca va publica versuri, articole, eseuri etc. în: "Națiunea Română", "Pagini literare" (Turda), "Lanuri" (Mediaș), "Afirmarea" (Satu-Mare), "Familia" (Oradea - seria III), "Gând românesc", "Symposion", "Luceafărul", "Universul literar", "Vremea", "Curțile dorului", "Claviaturi", "Kalende", "Revista cercului literar" etc

1938 - Radu Stanca își ia bacalaureatul cu media 8,50 fiind clasificat al doilea din 57 de candidați; se înscrie la Facultatea de litere și filosofie din Cluj

1940, 3 aprilie - premiera cu "O scrisoare pierdută" de I. L. Caragiale, jucată de "studenții în litere", în regia prof. univ. Liviu Rusu; prima apariție pe scenă a lui Radu Stanca în rolul lui Farfuridi

1941 - apare la Sibiu "Curțile dorului" (nr. 1 ian. și nr. 2-4 februarie-aprilie) - revistă de literatură a studenților în litere și filosofie. Redactor responsabil: Radu Stanca; pentru scurt timp, Radu Stanca este redactorul paginii culturale a ziarului "Țara" (Sibiu, 1942+1944, dir. Grigore Popa)

1942 - Radu Stanca își ia licența în litere și filosofie, calificată "magna cum laude", cu o dizertație despre Problema cititului

1943 - este numit suplinitor în postul de asistent de la catedra de filosofie a culturii, condusă de Lucian Blaga

1945, ian. - iunie-august, apare la Sibiu "Revista Cercului Literar", revistă lunară de literatură, filosofie și artă. Redactor: I. Negoițescu, iar Radu Stanca se numără printre colaboratori

1945, oct. - Radu Stanca rămâne la Sibiu, ca profesor de "Introducere în estetica teatrului" la Conservatorul popular (până în 1949)

1947 - lui Radu Stanca i se decernează Premiul "Sburătorul" pentru piesa de teatru în manuscris "Dona Juana"

1949, 13 febr. - premiera piesei "Căsuța din câmpie"de S. Marșak, primul spectacol semnat de Radu Stanca, încadrat pe atunci numai asistent de regie; 17 aug. - primește numirea de regizor - printr-o activitate stăruitoare, de excepțională vocație și concepție artistică, R.Stanca a jucat un rol de primă însemnătate în dezvoltarea și afirmarea colectivului sibian, până în 1961

- printre cele mai importante spectacole puse în scenă în această perioadă amintim "Gaițele" de Al. Kirițescu - în patru montări diferite, "O scrisoare pierdută" de I. L. Caragiale - în trei montări diferite, "Hagi Tudose" de B. Delavrancea, "Mirandolina" (Hangița) de C. Goldoni etc.

1951, 9 iunie - se căsătorește cu Dorina Ghibu, actriță de la Teatrul Național din Cluj; este numit profesor la recent înființata Școală Populară de Artă din Sibiu

1952 - se decernează Premiul de Stat cls. III, pentru spectacolul cu Hagi Tudose de B. Delavrancea, unui colectiv de la Teatrul de Stat din Sibiu compus din: C. Sincu, R. Stanca ("laureat al Premiului de Stat"), C. Rădulescu, N. N. Matei și S. Mușatescu (premiera a avut loc în 1951)

1954, 24 sept. - se naște Barbu Stanca, unicul fiu al scriitorului

1956, 1 oct. - se înființează, la insistențele lui Radu Stanca, secția germană a teatrului de Stat din Sibiu

1957 - revine masiv în publicistică - începuturi sporadice încă din 1946/47 - cu versuri, articole, eseuri, aforisme etc. în: "Tribuna", "Contemporanul", "Steaua", "Viața românească", "Scrisul bănățean" etc.

1961, 1 oct.- Radu Stanca este numit prim-regizor la Teatrul Național din Cluj

1962 - montează, în această calitate, ultimele sale spectacole: "D-ale carnavalului" de I. L. Caragiale (februarie) și "Unchiul Vania" se A. P. Cehov (noiembrie); agravarea bolii îl obligă să se interneze de trei ori, pe perioade mai lungi, în Clinica de boli pulmonare din Cluj; 26 decembrie, Radu Stanca se stinge din viață, la clinica de boli pulmonare din Cluj, în vârstă de 42 de ani

1963, 14 iunie - moare Barbu Stanca, fiul scriitorului, în vârstă de 9 ani

1965 - apare monografia Ștefan Braborescu, Ed. Meridiane, Col. "Figuri de seamă ale teatrului românesc"

A absolvit Facultatea de Litere și Filosofie a Universității Regele Ferdinand din Cluj în anul 1942.

În timpul războiului, Facultatea de Litere a Universității din Cluj s-a refugiat la Sibiu. Aici a luat ființă Cercul literar de la Sibiu. După modelul lui Eugen Lovinescu care la cenaclul Sburătorul a pus bazele Modernismului interbelic, Cercul a încercat să salveze tradiția literaturii române, dar a fost repede lichidat de prigoana comunistă din anii 50. ^{[necesită citare]}Membrii lui au fost denumiți ulterior de criticii și istoricii literari membrii generației pierdute.

A fost, pe rând, asistent al lui Lucian Blaga la catedra de filosofie a culturii, profesor de estetică a teatrului, la Sibiu, redactor, actor, regizor. A făcut parte din Cercul literar de la Sibiu, alături de Ștefan Augustin Doinaș, Dan Constantinescu, Deliu Petroiu, Alexandru Cucu, Viorica Guy Marica, Eugen Todoran, Ion Negoițescu, Ion Desideriu Sârbu, Ioanichie Olteanu, Cornel Regman, Nicolae Balotă, Victor Iancu, Henri Jacquier, Wolf von Aichelburg, ș.a.

În poezie a teoretizat baladescul (în eseul Resurecția baladei (1945)) și a fost adeptul poeziei pure, ruptă de contextul social.

Opere:

Dona Juana (1947),
Ștefan Braborescu (1965),
Versuri (1966),
Teatru (1968),
Acvariu (1971),
Poezii (1973),
Roman epistolar (1978),
Versuri (1980),
Doti (versuri, Editura Paralela 45, 2001),
Turnul babel (teatru, Editura Paralela 45, 2002),

Dramaturgie:

A debutat în teatru cu comedia tragică Dona Juana, o reinterpretare a mitului lui Don Juan, căreia i-a fost acordat premiul Sburătorul pe anul 1947.

Patru piese de teatru publicate într-un volum publicat la editura Paralela 45, intitulat Turnul Babel.

Turnul Babel (tragedie)
Drumul magilor (vifleem tragic)
Povestea dulgherului și a frumoasei soții (legendă dramatică)
Greva femeilor (comedie).

Piesele sunt reprezentative pentru teatrul de factură poematică creat de Radu Stanca, teatru ale cărui valențe scenice sunt dublate de virtutile literar-estetice pe care textul le ofera la lectură. ^{[necesită citare]} Aceste caracteristici îl apropie pe autorul român de dramaturgi contemporani lui, precum Jean Giraudoux, Jean Anouilh sau Eugene O`Neill. Teatrul Național din Sibiu îi poartă numele în prezent.

· 1922 - S-a născut Pier Paolo Pasolini, scriitor, critic, scenarist, actor şi regizor de film italian (m.02.11.1975). Pier Paolo Pasolini (n. 5 martie 1922 – d. 2 noiembrie 1975) a fost un intelectual italian de stânga, considerat a fi printre cei mai mari artiști și intelectuali italieni ai secolului al XX-lea. În cinematografie s-a remarcat inițial ca scenarist, iar ulterior a devenit un important regizor de film, recunoscut și premiat pe plan internațional. În paralel a fost de asemenea poet, scriitor și publicist. Opera sa este caracterizată de analiza transformărilor societății italiene de după cel de-al Doilea Război Mondial, reprezentând o critică a burgheziei și a consumerismului. Filmele sale au stârnit controverse datorită subiectelor alese, ideilor puse în dezbatere și a raportării la sexualitate. Printre ele se numără Mamma Roma (1962), Teorema (1968), Il Decameron (1970) și Salò o le 120 giornate di Sodoma (1975). Pasolini a fost asasinat în 1975, în circumstanțe neclarificate complet până astăzi. A fost inclus în Canonul occidental al lui Harold Bloom, iar trei filme ale sale au fost selectate pentru conservare în proiectul 100 film italiani da salvare, inițiat în cadrul Festivalului de film de la Veneția.

· 1931: Alfred Grieb, pictor și grafician

* 1932: Karl Schmidt (n. 5 martie 1932, Wabern, Germania – d. 10 iulie 2018,^[2]Göttingen, Germania) a fost un fotbalist internațional german, care a jucat pe postul de fundaș la KSV Hessen Kassel, 1. FC Kaiserslautern și FK Pirmasens.

· 1933: Walter Kasper (n. 5 martie 1933, Heidenheim, Baden-Württemberg, Germania) este un teolog și cardinal catolic german, președinte al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unității Creștinilor între anii 2001-2010.
* 1935: Romulus Sârbu (n. 5 martie 1935) este un renumit actor român de pantomimă. Este tatăl lui Mihai-Madalin - licentiat in Regie film si al actriței și cântăreței Oanei Sârbu
Activitate:

Balerin la Teatrul de Revistă "Constantin Tănase" (1950)
Înființează cuplul comic fantezist ”Anton și Romică” împreună cu Anton Nicolae (activ între 1959-1988)^[2]^[3]
Din anul 1958 cei doi s-au dedicat exclusiv acestui duet, debutând într-un spectacol intitulat "Concertul tinereții" la Teatrului Satiric-Muzical "Constantin Tănase" din București
Datorită succesiunii în spectacolele teatrului cuplul a devenit indispensabil genului de revistă și music-hall
Au efectuat turnee în Paris - la celebrul teatru Olympia, in timpul lui Bruno Coquatrix, Budapesta, München, Halatarbuti - Tel-Aviv, San Giusto, la Festivalul Trieste din Italia, Estrada Varșovia, URSS, Turcia, Grecia, Egipt, etc.

· 1936: Constantin Paiu, filolog și critic de teatru român
* 1936: Dean Stockwell (n. 5 martie 1936 ) este un actor, actor de televiziune, actor de film din Statele Unite ale Americii, care a primit de două ori Premiul Cannes pentru cel mai bun actor.

· 1938 - S-a născut Paul Evans, cântăreţ şi compozitor american.

· 1939 - S-a născut scriitorul Ion Budescu.

· 1942: Mike Resnick, scriitor american de literatură științifico-fantastică

· 1944 - S-a născut Derek Skinner, baterist britanic (The Spotnicks).

· 1944: Ion Sasu, politician român

· 1946 - S-a născut Murray Head, cântăreţ, actor şi compozitor britanic.

· 1946: Anca Pedvis, poetă și pictoriță româncă

· 1947 - S-a născut Eddie Hodges, cântăreţ şi actor american.

· 1947 - S-a născut Clodagh Rodgers, cântăreaţă irlandeză.
* 1947: John Albert Kitzhaber (n. 5 martie 1947, Colfax, Washington) este un politician american care a fost guvernator al statului Oregon în perioada 9 ianuarie 1995 - 13 ianuarie 2003 și care este actualul guvernator al aceluiași stat începând cu 10 ianuarie 2011, când l-a înlocuit pe Ted Kulongoski.

· 1948 - S-a născut Eddy (Edward Montague) Grant, vocalist, chitarist, pianist, compozitor şi producător britanic (Equals).
* 1948: Vasile Popeangă (n. 5 martie 1948) este un deputat român, ales în 2012 din partea Partidului Social Democrat.
* 1949: Bernard Arnault (n. 5 martie 1949) este un om de afaceri francez, cunoscut pentru că este președintele și președintele consiliului de administrație al conglomeratului francez LVMH.^[3]^[4]^[5]. El se clasează pe locul 4 în clasamentul celor mai bogați oameni din lume având o avere netă estimată la 41 de miliarde de dolari.^[6]

Bernard Arnault s-a născut la Roubaix, și a abolvit cu grad de inginer universitatea École Polytechnique în anul 1971 (X1969).

* 1949: Shusaku Hirasawa (n. 5 martie 1949) este un fost fotbalist japonez.

* 1951: Aurel Beldeanu (n. 5 martie 1951, Dobroești, România) este un fost fotbalist român care a jucat pe postul de mijlocaș central pentru echipe precum Progresul București și Universitatea Craiova

· 1952 - S-a născut Gary Grainger, chitarist şi baterist britanic (Strider, Faces).

· 1952: Alan Clark, muzician britanic (Dire Straits)

* 1953: Radu Mircea Berceanu (n. 5 martie 1953, Râmnicu Vâlcea, România) este un politician român, membru al Camerei Deputaților între 1990 și 2004, senator în legislatura 2004-2008 ales în județul Dolj pe listele Partidului Democrat și în legislatura 2008-2012 ales în același județ din partea Partidului Democrat-Liberal. De asemenea, Radu berceanu a făcut parte din guvernele Călin Popescu-Tăriceanu și Boc II, fiind Ministru al Transporturilor. Radu Berceanu a fost decorat în anul 2000 de către președintele Franței, Jacques Chirac, cu „Ordinul Național de Merit” în grad de Cavaler

· 1956: Alexandru Stamate, handbalist roman

* 1958: Veronica Abramciuc (în rusă Вероника Михайловна Абрамчук; n. 5 martie 1958, Petrușeni, Rîșcani) este o politiciană din Republica Moldova, care din 2009 până în 2014 a fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova în trei legislaturi consecutive (aprilie-iulie 2009, 2009-2010, 2010-2014), aleasă pe listele Partidului Comuniștilor din Republica Moldova.
* 1958: Arnaud Courlet de Vregille (n. 5 martie 1958, Bourges) este un pictorfrancez.

Provenind dintr-o familie din Franche-Comté a cărei descendență coboară până în secolul XVI la Otto Van Veen^[1](maestrul lui Rubens), Arnaud Courlet de Vregille începe să deseneze de la o vârstă fragedă, angajându-se ulterior în pictură^[2] : tablouri, pictură murală (frescă), decoruri de teatru. Talentul îi este recunoscut în 1993, când l'Institut d’études supérieures des arts din Paris îi acordă un premiu pentru lucrarea Laisse-moi, achiziționată de către Ministerul Finanțelor pentru decorarea centrului administrativ din Bobigny.

În prezent trăiește la Besançon (Doubs), unde își urmează parcursul artistic.

* 1961: Larisa Catrinici (în rusă Лариса Катринич) (n. 5 martie 1961, orașul Ocnița) este un medic din Republica Moldova, care a îndeplinit funcția de Ministrul al Sănătății între anii 2008 - 2009.
* 1964: Gerald Vanenburg (n. 5 martie 1964) este un fost fotbalist olandez.
* 1965: Elena Bodnarenco (n. 5 martie 1965, Soroca) este o politiciană moldoveană de etnie ucraineană, deputat în Parlamentul Republicii Moldova în Legislatura 2014-2018 și anterior în Legislatura 2005-2009pe listele Partidului Comuniștilor.^[1] Din 2011 până în ianuarie 2015, Elena Bodnarenco a fost primar al orașului Soroca
* 1968: György Gordon Bajnai (n. 5 martie 1968, Szeged) este un om de afaceri maghiar, neafiliat politic nici unui partid, fost ministru al autoguvernărilor și al dezvoltării în guvernul lui Ferenc Gyurcsány, care în perioada 14 aprilie 2009 - 29 mai 2010 a îndeplinit funcția de prim-ministru al Ungariei
* 1973: .Juan Eduardo Esnáider (n. 5 martie 1973) este un fost fotbalistargentinian, care acum este antrenor.
* 1974: Eva Mendes (n. 5 martie 1974, Miami) este o actriță, fotomodel și cântăreață americană.
Mendez este fiica cea mai mică dintr-o familie originară din Cuba. Ea s-a născut în Miami, și a crescut în Los Angeles unde locuiește și azi. Eva Mendez, a urmat cursurile la Hoover High School din Glendale, iar ulterior la California State University din Northridge. Eva va întrerupe studiul științelor economice și începe un curs ca actriță. După câteva pozări la firmele Revlon și DKNY, pentru reclamă, va începe să joace în seriale pentru televiziune ca în 2001 în filmul Training Day.
* 1977: Mircea Ilie născut 5 martie 1977 în București este un fost atacant român.
* 1978: Mirela Rusu (n. 5 martie 1978, Bacău, România) este o fostă gimnastă aerobică română^[1]. A câștigat trei medalii de campioană mondială (două de aur și una de bronz) și cinci medalii de campioană europeană (trei de aur și două de argint)
* 1982: Ha Seok-jin (n. 5 martie 1982, Seul, Coreea de Sud) este un actor cunoscut petru rolurile sale din dramele sud-coreene.
* 1983: Pablo Daniel Brandán (n. 5 martie 1983 în Merlo, Argentina) este un jucător argentinian de fotbal.
* 1983: Irina Burtea-Șuțka (fostă Irina Șeienko, născută pe 5 martie 1983, la Kirovohrad)^[1] este o handbalistă ucraineană care joacă pentru clubul românesc HC Dunărea Brăila și pentru echipa națională de handbal a Ucrainei.
* 1989: Sterling Knight s-a născut pe data de 5 martie 1989 și este un actor american a cărui seriale sunt difuzate pe Disney Channel sau la Cartoon Network. A jucat de mic în piese de teatru și a fost descoperit apoi la un spectacol școlar de un agent. Pentru rolul din primul său film, „Calm” (2005) s-a mutat cu familia in Los Angeles. De asemenea este și cântăreț, prima lui piesă fiind Starstruck, pe care o interpretează în filmul „Starstruck” de pe Disney Channel. Knight a jucat roluri secundare în Hannah Montana , "The Closer" și Grey's Anatomy. El a început în filmul 17 Again ca fiul lui Mike O'Donnell (Zac Efron), deși este doar cu doi ani mai mic ca el. Un rol foarte important al său a fost în Sonny și steluța ei norocoasă, unde a jucat rolul lui Chad Dylan Cooper, un tânăr cuceritor și foarte chipeș.

Filmul „StarStruck” a fost lansat în februarie 2010. Sterling Knight (Christoper Wilde) împreună cu Danielle Campbell (Jessica Olson) au avut rolurile principale în acest film. Distribuția filmului fiind:

Sterling Knight-Christopher Wilde
Danielle Campbell-Jessica Olson
Magie Castle-Sara Olson
Dan O'Connor-Dean Olson
Beth Littleford-Barbara Olson
Brandon Mychal Smith-Stubby
Chelsea Staub-Alexis Bender

* 1989: Victor Muffat-Jeandet (n. 5 martie 1989) este un schior francez ce participă la Cupa Mondială de Schi Alpin.

Născut la Aix-les-Bains, Savoie, Muffat-Jeandet și-a făcut debutul la Cupa Mondială în 2009 la Kranjska Gora, Slovenia. A reușit să se claseze pe podium pentru prima dată în 2015 când a terminat pe locul al doilea la combinata alpină la Wengen, Elveția.

La Campionatul Mondial, Muffat-Jeandet a terminat pe 26 în slalom în 2013 și al 7-lea în slalom uriaș în 2015.

* 1989: Kensuke Nagai (n. 5 martie 1989) este un fotbalist japonez.

* 1990: Alexandra Bujdoso (n. 5 martie 1990, Budapesta) este o scrimerăgermană de origină maghiară specializată pe sabie, vicecampioană mondială la juniori în 2006.
* 1990: Daniel Noel "Danny" Drinkwater (n. 5 martie 1990) este un fotbalist englez ce joacă ca mijlocaș la Chelsea FC din Premier League din Anglia.
* 1993: Jacob Harry Maguire (n. 5 martie 1993, Sheffield, Regatul Unit) este un fotbalist englez care evoluează la clubul Leicester City și la Echipa națională de fotbal a Angliei pe postul de fundaș central.

Decese

· 1534: A murit Antonio da Correggio, pictor italian (n. 1489). Antonio Allegri zis Correggio (n. august 1489, Correggio – d. 5 martie 1534 ibidem) a fost un pictor italian din perioada Renașterii, aparținând „școlii din Parma”. Picturile sale, realizate cu o tehnică iluzionistă, constituie o punte între operele lui Andrea Mantegna din Mantova și arta Barocului. Creația lui servește ca inspirație multor artiști, de la reprezentanții manierismului până la stilul rococo din secolul al XVIII-lea.
* 1588: Henri de Bourbon-Condé (29 decembrie 1552 – 5 martie 1588) a fost prinț francez de sânge și general huguenot ca și proeminentul său tată, Ludovic I de Bourbon.

Henri a fiul fiul cel mare a lui Ludovic de Bourbon-Condé și a primei soții a acestuia, Eléanor de Roucy de Roye. Din cei opt copii ai familiei doar el și fratele său François, Prinț de Conti au avut urmași. A fost verișor primar cu regele Henric al IV-lea al Franței.

S-a căsătorit de două ori, prima dată cu verișoara lui primară, Marie de Cleves. Mama ei era sora tatălui său. Marie a fost o mare frumusețe, și se presupune că regele Henric al III-lea al Franței a avut planuri de a rupe căsătoria lor, cu scopul de a se căsători el însuși cu ea, însă Marie a murit de complicații la naștere înainte de a putea face acest lucru. Cu Marie, Henri a avut un copil:

Catherine (1574–1595), marchiză d'Isles

A doua oară, Henri s-a căsătorit cu Charlotte Catherine de La Tremoille(1568–1629), fiica lui Louis III de La Trémoille și nepoata lui Anne de Montmorency. Împreună au avut doi copii:

Eleanor (1587–1619), căsătorită în 1606 cu Philip Willem, Prinț de Orania
Henric II (1588–1646), Prinț de Condé

* 1608: Sigismund Rákóczi (în maghiarăZsigmond Rákóczi) (n. 1544 – d. 1608) a fost principe al Transilvanieiîntre anii 1607-1608.

* 1622: Ranuccio I Farnese (28 martie 1569 – 5 martie 1622) a domnit ca Duce de Parma, Piacenza și Castro din 1592. Un adept al monarhiei absolute, în 1594 Ranuccio a centralizat administrarea Parmei și Piacenzei, revocând astfel marile prerogative ale nobililor. El este cel mai bine cunoscut pentru "Marea Justiție" din 1612, când a existat un număr mare de execuții ale nobililor suspectați de complot împotriva lui.^[1]

Soț al Margheritei Aldobrandini, nepoata Papei Clement al VIII-lea, Ranuccio, fiul unei infante portugheze, a fost considerat ca un potențial rege al Portugaliei când unchiul său regele Henric a murit fără să lase moștenitori. Tronul, totuși, a trecut lui Filip al II-lea al Spaniei, ale cărui trupe au ocupat prompt țara după decesul lui Henric I.

Moartea regelui Henric a declanșat lupta pentru tronul Portugaliei când Ranuccio avea 11 ani. Ca fiu al fiicei mari a Infantelui Eduard, al 4-lea Duce de Guimarães, singurul fiu al regelui Manuel I, Ranuccio era, conform obiceiului feudal, primul moștenitor al tronului Portugaliei. Cu toate acestea, tatăl său a fost un aliat și chiar un supus al regelui spaniol, un alt pretendent, așa că drepturile lui Ranuccio nu au fost revendicate puternic. În schimb, sora mai mică a mamei lui Ranuccio, Caterina, Ducesă de Braganza, a pretins puternic tronul însă a eșuat în încercarea sa.

Sub conducerea lui Ranuccio I, ducatul a anexat teritoriile Colorno, Sala Baganza și Montechiarugolo. El a început o reînnoire culturală în orașul Parma, a sprijinit artele și a construit Teatrul Farnese cu 4.500 de scaune. Numeroase îmbunătățiri și monumente în Parma au fost construite la porunca lui Ranuccio I, inclusiv o revitalizare a Universității din Parma și extinderea finală a zidurilor orașului. Construcția Palazzo della Pilotta, palatul de la curte a familiei Farnese, a fost finalizată în 1620.

Ranuccio a fost succeedat de fiul său Odoardo, inițial sub regența fratelui său, Odoardo Farnese.

La 7 mai 1600, Ranuccio s-a căsătorit cu Donna Margarita Aldobrandini, fiica lui Don Giovanni Francesco Aldobrandini, Prinț de Carpineto și a soției acestuia, Donna Olimpia Aldobrandini, Prințesă Campinelli. Cuplul a avut nouă copii:

Alessandro Francesco Maria Farnese (8 august 1602), a murit la naștere
Maria Farnese (5 septembrie 1603), a murit la naștere
Alessandro Farnese (5 septembrie 1610), a murit la naștere
Odoardo Farnese, Duce de Parma (28 aprilie 1612 – 11 septembrie 1646), căsătorit cu Margherita de' Medici; a avut copii
Onorato Farnese (7 iulie 1613 – 28 februarie 1614), a murit în copilărie
Maria Caterina Farnese (18 februarie 1615 – 25 iulie 1646), căsătorită cu Francesco I d'Este, Duce de Modena; a avut copii
Maria Farnese (29 aprilie 1618), a murit la naștere
Vittoria Farnese (29 aprilie 1618 – 10 august 1649), căsătorită cu Francesco I d'Este, Duce de Modena; a avut copii
Francesco Maria Farnese (19 august 1620 – 13 iulie 1647), Cardinal

· 1815: Franz Mesmer, inovator austriac al terapiei prin hipnoză (n. 1734)

· 1827: Pierre-Simon, Marchiz de Laplace (n. 23 martie 1749, Beaumont-en-Auge - d. 5 martie 1827, Paris) a fost un matematician, astronom și fizician francez, celebru prin ipoteza sa cosmogonică Kant-Laplace, conform căreia Sistemul Solar s-a născut dintr-o nebuloasă în mișcare. A formulat ecuația Laplace și a pus la punct transformata Laplace, care apare în multe ramuri ale fizicii matematice, un domeniu în al cărui dezvoltare a jucat un rol esențial. Operatorul Laplace, utilizat pe scară largă în ecuațiile cu derivate parțiale, este, de asemenea, numit după el.

Este cunoscut ca unul dintre cei mai mari oameni de știință din toate timpurile, denumit uneori „Newton al Franței”.^[3]

A fost conte al Primului Imperiu Francez (din 1806) și marchiz din 1817, după restaurația Bourbonilor.

Pierre-Simon Laplace s-a născut la Beaumont-en-Auge (Normandia), pe 23 martie 1749. Era fiul unui mic fermier, Pierre Laplace, mama sa numindu-se Marie-Anne Sochon. Pierre Laplace se ocupa, de asemenea, cu comercializarea cidrului și ajunsese „sindic” al orășelului Beaumont-en-Auge.

După ce a urmat cursurile primare ale școlii din localitatea sa natală, Pierre-Simon Laplace a fost trimis să-și continue studiile la o mănăstire benedictină, tatăl său intenționând să-l facă să intre în clerul catolic. În acest scop, la vârsta de șaisprezece ani, a fost trimis la Universitatea din Caen, pentru a studia teologia.^[4]

După ce a absolvit cursurile Universității din Caen, Laplace a avut șansa să îl cunoască personal pe D'Alembert, care l-a încurajat să persevereze în studierea matematicilor și i-a dat o scrisoare de recommandare, grație căreia a obținut un post de profesor de matematică la Școala Militară din Paris (înființată în 1750 de către regele Ludovic al XV-lea), post care îi permitea să-și continue studiile personale în timpul liber.

Încrezător în capacitățile sale, Laplace se dedică cercetării și timp de șaptesprezece ani, între 1771 și 1787, realizează cea mai mare parte din contribuțiile sale în astronomie. Publică, de asemenea, numeroase articole și memorii științifice referitoare la calculul integral, ecuații diferențiale și ecuații cu derivate parțiale.

Printre alții, Laplace l-a impresionat foarte mult pe Marchizul de Condorcet. După ce acesta a devenit secretarul permanent al Academiei Franceze de Științe, Laplace a fost ales membru asociat al acestei academii, la vârsta de 24 de ani (31 martie 1773). În 1785 a devenit membru titular al Academiei Franceze de Științe, la catedra de mecanică.

Laplace s-a căsătorit cu Marie-Charlotte de Courty de Romanges; cuplul a avut doi copii: o fată, Sophie, și un băiat, Charles-Émile (născut în 1789).^[5] Multe documente originale legate de viața lui Laplace s-au pierdut, astfel încât golurile biografice au fost uneori completate de mituri. Unele documente au ars în incendiul care a cuprins castelul unuia dintre urmașii săi, iar altele au căzut pradă flăcărilor în timpul bombardării orașului Caen de către Aliați în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Spre deosebire de prietenul său Antoine Lavoisier, Laplace nu a avut de suferit din cauza Revoluției franceze. În timpul acesteia, el a contribuit la introducerea sistemului metric și la organizarea prestigioaselor instituții de învățământ „École polytechnique” și „École normale supérieure”.

În 1795 a fost ales ca membru al nou-creatului Institut Francez (l'Institut de France), la catedra de matematică, institut al cărui președinte devine în 1812. În 1816 Laplace a fost ales membru titular al Academiei Franceze. În 1821, odată cu fondarea „Societății Geografice” (Société de Géographie), devine și primul președinte al acesteia. Laplace a fost, de asemenea, membru al principalelor academii științifice din Europa acelor timpuri.

În 1806, Napoleon l-a investit cu titlul de conte al Primului Imperiu Francez. După restaurația Bourbonilor a devenit marchiz(din 1817).

Pierre-Simon Laplace a murit pe 5 martie 1827, în locuința sa de la Arcueil, din apropierea Parisului, cu doar câteva zile înainte de a împlini vârsta de 78 de ani.

Spre deosebire de alți matematicieni, Laplace nu considera că matematica ar avea un statut special față de alte științe, ci o vedea doar ca pe un instrument util pentru cercetarea științifică și pentru rezolvarea problemelor practice. De exemplu, Laplace considera analiza matematică ca un instrument pentru abordarea problemelor din fizică, fiind în același timp extrem de talentat pentru a inventa conceptele necesare atingerii acestor obiective.

Laplace credea cu tărie în determinismul cauzal, așa cum se exprima în următorul citat din introducerea la eseul său din 1814 „Essai philosophique sur les probabilités”:

„Putem vedea starea actuală a universului ca efect al trecutului său și cauză a viitorului său. O minte care, la un moment dat. ar cunoaște toate forțele care pun natura în mișcare și toate pozițiile în care se află elementele din care este compusă natura, minte care ar avea capacitatea să analizeze toate aceste date, ar putea îngloba într-o formulă unică toate mișcările din univers, de la cele ale marilor corpuri și până la cele ale celor mai mici atomi; pentru o astfel de minte nimic nu ar fi incert, iar viitorul, la fel ca și trecutul, ar fi prezent în fața ochilor săi”

—Pierre-Simon de Laplace, Essai philosophique sur les probabilités^[11]

Acest concept determinist este adesea menționat ca „demonul lui Laplace” (în același sens ca „demonul lui Maxwell”), dar această descriere a unei minți ipotetice atotcuprinzătoare nu provine de la Laplace, ci de la biografii săi. Laplace se vedea pe el însuși ca un om de știință care spera în progresul omenirii printr-o mai bună înțelegere științifică a lumii. Conceptul „demonului lui Laplace”, cu privire la posibilitatea de a se ajunge prin calcul la previziuni de încredere în domenii complexe, nu a fost pus la îndoială decât odată cu lucrările lui Henri Poincaré referitoare la teoria haosului.^[12]

Laplace este cunoscut ca fiind un ateu convins. Referitor la ateismul lui, este celebră anecdota în care el l-a coborît pe Dumnezeu la nivel de ipoteză:

Venind în audiență la Napoleon, pentru a-i aduce ca omagiu un exemplar al cărții sale recent apărute Exposition du système du monde, Laplace a fost întrebat de către împărat: „ M. Laplace, mi s-a spus că ați scris această lucrare voluminoasă despre sistemul Universului, fără a menționa niciodată pe Creatorul său”. Laplace, deși avea un comportament diplomatic în relațiile cu curtea imperială, a răspuns brusc și direct: „Sire, această ipoteză nu era necesară!”. Napoleon, foarte amuzat, i-a relatat acest răspuns lui Lagrange, care a exclamat: „Ah! c’est une belle hypothèse; elle explique beaucoup de choses!” („Ah! este o ipoteză frumoasă; ea ar explica multe lucruri”).

· 1827: Alessandro Volta (n.18 februarie 1745, Como, Ducatul Milanului, astăzi în Italia - d. 5 martie 1827, Camnago lângă Como, Lombardia-Veneția), fizician italian, a inventat pila electrică, iar numele său a fost dat unității de tensiune electrică (volt).

Alessandro Volta s-a născut în orașul italian Como, într-o familie nobilă. A studiat în școlile publice din orașul său, intrând apoi, în 1758, la colegiul iezuit. De la vârsta de 14 ani începe să fie atras de știință și refuză să urmeze cariera bisericească, o tradiție în familia sa. În anul 1769 publică prima sa lucrare despre electricitate (un subiect științific "la modă" în vremea sa) - De vi attractiva ignis electrici - care atrage atenția asupra sa și îl ajută să obțină postul de profesor de fizică la liceul din Como, unde a activat între anii 1774-1779.

În paralel cu activitatea de profesor, Volta își continuă studiile și experimentele, devenind cunoscut în domeniu, iar în anul 1779 obține numirea în funcția de profesor la Universitatea din Pavia, unde își continuă munca în domeniul electricității și face o serie de invenții revoluționare, care îi aduc importante distincții, printre care medalia Copley (1791) a Royal Society din Londra al cărui membru era, Legiunea de onoare și altele.

În anul 1801 Napoleon îl invită la Paris și îi acordă statutul de membru al Institut de France și îl numește conte, iar mai târziu senator al Lombardiei, în 1810. Cea mai mare onoare a primit-o din partea comunității oamenilor de știință, care, în cinstea lui, au numit unitatea de măsură pentru forța electromotoare și potențial electric – "volt".

Contribuția sa în domeniul fizicii și al electricității în special a fost deosebit de importantă, fiind punctul de plecare pentru numeroase cercetări și descoperiri ulterioare. A făcut cercetări și în domeniile chimiei (în 1778 a fost primul savant care a izolat metanul, principalul constituent al gazului natural), meteorologiei (a inventat electrometrul, instrument de măsurare a electricității atmosferice).

electroforul (un instrument pentru acumularea de electricitate statică – care stă la baza condensatoarelor utilizate și astăzi) (1774)
electroscopul (un instrument care permite evidențierea diferențelor de potențial) (1779)
prima baterie electrică din istorie, așa-numita "pilă voltaică" - "strămoșul" bateriilor electrice, ce permitea transformarea energiei chimice în energie electrică. (1800)

* 1864: Hermann, Prinț de Wied (germană Wilhelm Hermann Karl Fürst von Wied; 22 mai 1814 – 5 martie 1864) a fost nobil german, fiul cel mare al lui Johann August Karl, Prinț de Wied. A fost tatăl reginei Elisabeta a României.

Hermann a fost al doilea copil și primul fiu al Prințului Johann August Karl de Wied (1779–1836) și al Prințesei Sophie Auguste de Solms-Braunfels (1796–1855).

La 20 iunie 1842 Hermann s-a căsătorit la Biebrich cu Prințesa Marie de Nassau (1825–1902), fiica Ducelui Wilhelm de Nassau și a primei lui soții, Prințesa Louise de Saxa-Hildburghausen.

Cuplul a avut trei copii:

Prințesa Elisabeta de Wied (29 decembrie 1843 – 3 martie 1916); s-a căsătorit cu Carol I al României.
Wilhelm, Prinț de Wied (22 august 1845 – 22 octombrie 1907); s-a căsătorit cu Prințesa Marie a Țărilor de Jos, au avut copii.
Prințul Otto de Wied (22 noiembrie 1850 – 18 februarie 1862)

· 1893 – A încetat din viaţă Hippolyte Adolphe Taine, istoric, estetician, filosof şi critic literar francez; S-a nascut la 21 aprilie 1828 la Vouziers, departamentul Ardennes,Franta. Si-a susținut teza de doctorat despre fabulele lui La Fontaine si a publicat în 1855 prima sa lucrare de amploare ‘,’Călătorie în Muntii Pirenei (Voyage aux Pyrénées). A scris numeroase articole in domeniul filozofiei, literaturii și istoriei pentru cele mai importante reviste științifice din Franța. Angajându-se ca profesor la Nevers si Poitiers, are o performanță nesatisfăcătoare și este transferat, la Besancon. În aceste condiții, cere să i se acorde un concediu neplătit și, în 1863 publică ‘’Istoria literaturii engleze (Histoire de la littérature anglaise) în 5 volume. Succesul imens al acestei lucrări îi permite să se întrețină din scrierile sale. În plus, a fost numit profesor la Scoala Nationala Superioara de Arte Frumoase și la Școala Specială Militară de la Saint-Cyr . În 1871 este invitat să predea la Oxford. În 1878 a fost ales membru al Academiei Franceze.

· 1925: A murit Gheorghe Munteanu Murgoci, geolog, mineralog român (n. 20 iulie 1872, Vadeni, Braila). Gheorghe Munteanu Murgoci (n. 20 iulie 1872, Vădeni, Brăila – d. 5 martie 1925) a fost un geolog, mineralog și pedolog român, care împreună cu Nicolae Iorga și Vasile Pârvan și a înscris numele printre fondatorii „Institutului de Studii Sud Est Europene” din București. A fost membru corespondent al Academiei Române. În 1903, Gheorghe Munteanu Murgoci devine primul docent universitar din România în mineralogie, în lucrarea sa tratând problema chihlimbarului românesc. Face călătorii de studiu în Anglia, America, Rusia și California. Din 1908 activează ca profesor de mineralogie și geologie la „Școala națională de poduri și șosele ” din București, iar când aceasta se transformă în „Școala Politehnică” îi este încredințată catreda de mineralogie (1920). Din 1923, este președinte al Comisiei Internaționale de Cartografie a Solului. Creația sa științifică cuprinde pe de o parte studiile sale de geologie-mineralogie-petrografie, iar pe de altă parte studiile sale asupra solurilor din România. A realizat studii asupra Dobrogei, Carpaților Meridionali, Masivului Parâng, Munților Lotrului. A descoperit lotritul – înscriind în geologie un nou mineral. În legatură cu studiile sale petrografice, mineralogice și tectonice, mare importanță o prezintă cercetările sale privind bogațiile subsolului romanesc, fiind cel dintâi care a precizat condițiile de zăcământ ale petrolului din Oltenia. Gheorghe M. Murgoci a fost întemeietorul școlii românești de pedologie, în 1909 prezentând prima schița de hartă agrogeologică a țării la scara 1: 2500000, unde repartiția principalelor tipuri de sol apare cu o deosebită claritate. A descoperit noi minerale și zăcăminte de substanțe minerale utile și a elaborat teorii intrate în patrimoniul științei mondiale. În anul 1913, într-o sedință a “Asociației Sportive” (Federația Societăților Sportive din România – FSSR), profesorul Gheorghe M. Murgoci a făcut prima comunicare asupra cercetășiei. Împreună cu un grup de profesori, ofițeri, ziariști, oameni de litere și politicieni a ajutat la pornirea mișcării de cercetași din România și la dezvoltarea organizației Cercetașii României. Impreună cu Nicolae Iorga și Vasile Pârvan și a înscris numele printre fondatorii „Institutului de Studii Sud Est Europene” din București. A fost membru corespondent al Academiei Române.

* 1929: David Dunbar Buick (17 septembrie 1854 – 5 martie 1929) a fost un american de origine scoțiană, cel mai bine cunoscut pentru fondarea Buick Motor Company. S-a născut în Arbroath, Angus, Scoția și s-a mutat împreună cu familia la doi ani în Detroit, Michigan.

A abandonat școala în 1869 și a lucrat pentru o companie care făcea bunuri sanitare.^[1] Atunci când compania avea probleme el și un partener au preluat conducerea. În acest timp Buick a început să își demonstreze calitatea de inventator, producând multe inovații, inclusiv o stropitoare de gazon și o metodă de a acoperi fonta permanent cu email vitros, care a permis producția de căzi albe. Deși căzile din fontă sunt mai puțin frecvente în zilele noastre, metoda este încă folosită pentru emailarea lor. Cu inventivitatea lui Buick și cu buna gestionare a afacerii făcută de partenerul său compania a devenit de succes.

În timpul anilor 1890, Buick a dezvoltat un interes în motoarele cu ardere internă și a început să experimenteze cu ele. A început să petreacă puțin timp la afacerea cu instalații sanitare, iar partenerul său de afaceri a devenit nerăbdător cu el. Parteneriatul a fost dizolvat, iar compania a fost vândută.

Buick avea acum timp și capital pentru a lucra la motoare tot timpul, astfel a fondat compania Buick Auto-Vim and Power Company în 1899 pentru a face acest lucru. Scopul declarat al companiei a fost de a face motoare pentru piață și pentru uz agricol. Buick a făcut foarte repede un automobil complet, mai degrabă decât doar un motor. El de asemenea s-a concentrat pe cercetare și dezvoltare în detrimentul fabricației și vânzării. Și-a consumat tot capitalul până la începutul anului 1902 fără a genera orice venituri semnificativ, altele decât un singur automobil.

La începutul anului 1902, a înființat o altă companie, Buick Manufacturing Company, cu două obiective. Primul de a vinde motoare altor companii și cel de-al doilea producerea și comercializarea de mașini proprii. Încă o dată problemele de fabricație și dezvoltare au determinat ca până la finalul anului 1902, Buick să rămână fără bani și doar o singură mașină pentru a demonstra munca sa. Concentrarea pe dezvoltare a produs revoluționarul motor cu supapa de evacuare în cap. Această metodă de construire a motorului produce un motor mai puternic decât motorul rival cu supape laterale pe care toți constructorii îl foloseau la vremea aceea. Motorul cu supapa de evacuare în cap a fost folosit de mai toți producătorii de autovehicule.

* 1933: Anastasia Golovina (născută Nicolau, 17 octombrie 1850, Chișinău, Moldova – d. 5 martie 1933, Varna, Bulgaria) a fost prima femeie medic din Bulgaria.

· 1938 - A murit Gabriele d’Annunzio, poet, romancier şi dramaturg italian (romanele: “Inocentul”, “Triumful morţii”) (n.12.03.1863).

· 1939: Moses Gaster (n. 17 septembrie 1856,^[1] București, Țara Românească^[2] – d. 5 martie 1939,^[2]^[3]^[1] Abingdon-on-Thames, Regatul Unit^[2]) a fost un rabin, filolog, istoric literar, publicist și folclorist român-evreu de rit sefard, erudit în domeniul limbii și culturii române și al studiilor iudaice, luptător pentru emanciparea evreilor din România și un important conducător sionist. La scurt timp după ce a fost ales membru în societatea Ateneul Român în 1885 a fost expulzat din România, din ordinul guvernului liberal al lui Ion Brătianuși s-a stabilit în Regatul Unit, unde a deținut funcția de șef rabin (haham) al evreilor sefarzi.

În anul 1929 a fost ales Membru de Onoare al Academiei Române.

Rabinul Dr. Moses Gaster s-a născut la data de 17 septembrie 1856 în București - Țara Românească (la vremea respectivă sub administrație otomană, condusă de caimacamul Todiriță Balș), într-o notorie familie evreiască sefardă, bunicul său fiind unul din conducătorii comunității și fondator de sinagogă, iar tatăl său - consul al Olandei la București și susținător al ideilor mișcării de culturalizare modernă în rândurile evreilor, Haskala. Familiei Gaster nu i s-a acordat cetățenia română în conformitate cu articolul 7 din constituția lui Cuza care stipula că numai creștinii aveau dreptul să obțină cetățenia română.

Moses Gaster a urmat gimnaziul și liceul în celebre școli bucureștene. A avut ca profesori particulari pentru limba ebraică și studii biblice pe prof. Korn și pe renumitul orientalist evreu francez Joseph Halévy, care în afară de ebraică, i-a predat limba turcă și l-a introdus în noțiunile semitologiei.

În anul 1876 și-a început studiile la Seminarul Teologic Evreiesc de la Breslau, instituție inspirată de ideologia științelor iudaice (germană Wissenschaft des Judentums) a celei de-a doua generații de maskilim (iluminiștii evrei) și a curentului cunoscut mai târziu ca iudaism conservativ, unde i-a avut ca profesori pe Heinrich (Tzvi Hirsch) Graetz, Zacharia Frankel și David Rosin. În paralel, a învățat și la universitățile din Breslau și Leipzig, acordând o deosebită atenție studiului lingvisticii, studiilor biblice, limbilor orientale și romanice. În anul 1877, sub îndrumarea renumitului romanist Gustav Gröber a obținut diploma de doctor a Universității din Halle, cu o teză de lingvistică romanică - despre fonetica istorică a limbii române.

În anul 1881 a fost învestit ca rabin din partea Seminarului teologic din Breslau.

În anul 1878, la inițiativa profesorului Graetz, Gaster s-a alăturat Comitetului român de la Berlin, întrunit în urma războiului ruso-turc, care a încercat să lege recunoașterea independenței României de acordarea de cetățenie și de drepturi civile depline minorităților necreștine. Încă în anii studenției la Breslau Gaster a colaborat cu articole în domeniul filologiei românești la revistele Junimea și Columna lui Traian a lui Hașdeu.

Întors în România de la studii, mai întâi în 1878, apoi din nou în anul 1881, Gaster a început să se dedice studiului literaturii vechi și literaturii populare române, a ținut prelegeri de mitologie comparată la Universitatea din București și a colaborat la importante publicații culturale ale vremii. A luat parte la ședințe ale cercului „Junimea” stabilind relații amicale cu Titu Maiorescu, Mihai Eminescu și alții. De asemenea, a fost un bun prieten și colaborator al filologului Lazăr Șăineanu.

Casa lui din strada Sticlari din București a devenit un loc de întâlnire pentru numeroși intelectuali din elita română - Constantin Mille, Alexandru Odobescu, Alexandru Macedonski, Hașdeu, Grigore Tocilescu, Maiorescu, Eminescu - și româno-evreiască - Ronetti-Roman, Adolphe Stern, Lazar Edeleanu și alții.

În afară de activitatea sa pentru acordarea drepturilor cetățenești evreilor români în spiritul Tratatului de la Berlin, a fost unul dintre fondatorii organizației locale a Hovevei Țion („Comitetul Central pentru facilitarea emigrației evreiești” în Palestina, cu sediul la Galați). În anul 1882 s-a numărat, în această calitate, printre organizatorii celei de a doua așezări de evrei români în Palestina (Eretz Israel), cea de la Samarin, azi Zikhron Ya'aqov.

După ce în 1885 Gaster a fost ales membru în societatea Ateneul Român, la scurt timp după aceasta, a fost expulzat din România, din ordinul guvernului liberal al lui Ion Brătianu, ca urmare a protestelor sale față de măsurile legislative restrictive împotriva evreilor și a propagandei antisemite.

Stabilindu-se la Londra, după o scurtă ședere la Viena, Gaster a ținut la Oxford ciclul de conferințe Ilchester despre literatura slavonă. În anul 1887 a fost numit rabin (Haham) al Comunității Sefarde. În perioada 1890 - 1896 a fost rectorul Colegiului evreiesc „Judith Lady Montefiore” de la Ramsgate, pe care a încercat să-l transforme după modelul Seminarului de la Breslau.

A deținut importante funcții academice ca președinte al Societății de Folclor (Folklore Society), președinte al Societății Istorice Evreiești (Jewish Historical Society), vicepreședinte al Societății Regale Asiatice (Royal Asiatic Society) și membru al multor altor societăți științifice. Rabinul Gaster a fost membru activ al Hovevey Tzion și al Anglo-Jewish Association. A aderat la mișcarea sionistă politică încă de la începuturile ei și a fost vicepreședinte al celui de al doilea, al treilea, al patrulea și al șaptelea Congres Sionist. Gaster a fost fondatorul și președintele Federației Sioniste Engleze (English Zionist Federation).

Adept al sionismului cultural și neadmițând un compromis teritorialist (crearea unei entități prestatale naționale sau autonome evreiești în alte teritorii decât Palestina), Gaster s-a implicat în negocierile cu autoritățile britanice privind soarta căminului evreiesc din Palestina. Prima versiune a Declarației Balfour s-a redactat la reședința sa londoneză, la 7 februarie 1917, în prezența lui Chaim Weizmann, Nahum Sokolov, James de Rothschild, Mark Sykes și Herbert Samuel

* 1941: Marele Duce Dimitri Pavlovici al Rusiei (Дмитрий Павлович Романов) (18 septembrie 1891 - 5 martie 1941) a fost un prinț rus, unul dintre puținii Romanov care au scăpat de crimele bolșevicilor după Revoluția Rusă. El este cunoscut pentru a fi implicat în uciderea țăranului mistic și vindecător Grigori Rasputin, care își folosea puterile pentru a influența deciziile țarului Nicolae al II-lea.

Marele Duce Dimitri Pavlovici al Rusiei, 1905.

Mare Duce Dimitri Pavlovici s-a născut la Ilinskoe, în apropiere de Moscova, ca al doilea copil și singurul fiu al Marelui Duce Paul Alexandrovici și nepot al Țarului Alexandru al II-lea al Rusiei. A fost văr primar cu Țarul Nicolae al II-lea al Rusiei. Mama lui Dimitri Pavlovici, Alexandra Georgievna a Rusiei, a fost fiica regelui George I al Greciei și a reginei Olga Constantinovna a Rusiei. De asemenea, a fost văr primar cu Prințul Filip, Duce de Edinburgh (soțul reginei Elisabeta a II-a a Regatului Unit).

Dmitri și sora sa, Maria, au fost crescuți în mare parte de unchiul și mătușa lor, Marele Duce Serghei Alexandrovici al Rusiei și Elisabeta, care era și sora mai mare a Țarinei Alexandra.

Mama sa, Alexandra, era însărcinată în șapte luni cu el când, în timpul unei ieșiri cu prietenii, a sărit într-o barcă care s-a răsturnat. A doua zi, a intrat într-un travaliu violent; Dmitri s-a născut la câteva ore după accident. Alexandra a intrat în comă și nu și-a mai revenit. Deși medicii îi dădeau mici șanse de supraviețuire prematurului Dmitri, el a trăit, cu ajutorul Marelui Duce Serghei, care i-a făcut lui Dmitri băile prescrise de medici, l-a învelit în vată și l-a pus într-un leagăn umplut cu sticle de apă fierbinte pentru a-i menține temperatura potrivită. "Mă bucur de creșterea lui Dmitri" scria Serghei în jurnalul său.^[1]

În 1905, Serghei, pe atunci guvernator-general al Moscovei, a fost asasinat de socialiști în timpul Revoluției din 1905. Bombardierul s-a abținut de la un atac mai devreme deoarece a văzut că în trăsură mai erau și Marea Ducesă Elisabeta, Maria în vârstă de cincisprezece ani și fratele ei mai mic Dmitri și nu a vrut să ucidă femei și copii.^[2] Câteva zile mai târziu, al doilea atac a avut succes. După acest incident, tânărul Dmitri a fost trimis să locuiască cu Țarul și familia sa. La un moment dat, chiar au existat speculații că ar putea fi făcut moștenitor în locul țareviciului hemofilic, prin căsătoria cu fiica cea mare a Țarului, Olga.

Dmitri Pavlovici s-a alăturat ca ofițer unui regiment de gardieni. Avea reputația unui foarte bun călăreț și a participat la Olimpiada de la Stockholm din 1912, unde a ieșit pe locul șapte. Înainte de Primul Război Mondial, el a avut inițiativa unei competiții naționale de sporturi, începutul a ceea ce va deveni în era sovietică Spartakiad.

De-a lungul vieții sale, Dmitri Pavlovici a fost cunoscut ca un mare afemeiat. Printre iubitele sale au fost: balerina și actrița de film rusă Vera Karalli^[3] și Pauline Fairfax Potter, scriitoare și designer de modă american. De asemenea, Ducesa de Marlborough, care era separată și mai târziu a divorțat de Ducele de Marlborough. Relațiile sale cele mai notabile au fost cu Natalia, Prințesă Brassova, soția morganatică a vărului său Mihail și la începutul anilor 1920 cu Coco Chanel.

În noapte de 16 spre 17 decembrie 1916, Mare Duce Dimitri Pavlovici a participat la asasinarea lui Rasputin. Doctorul Lazovert, care a furnizat cianura, locotenentul Soukhotine, deputatul Dumei Pourichkevitci și prințul Felix Iusupov care era căsătorit cu nepoata Țarului, au fost complici la asasinarea starețului. Ca rezultat direct al implicării în asasinat, Dmitri a fost trimis pe frontul persan, lucru care în cele din urmă i-a salvat viața; cele mai multe din rudele sale au fost executate de bolșevici, inclusiv tatăl său, mătușa sa Elisabeta și fratele său vitreg Vladimir Paley. Dmitri a scăpat cu ajutorul britanicilor via Teheran și Bombay spre Londra.

Marele Duce Dmitri Pavlovici Romanov cu soția sa Audrey Emery în anii 1920.

Sora lui Dmitri Pavlovici, Maria, ca mulți aristocrați ruși în exil, a găsit o nișă pentru ea în industria modei din Paris. A înființat o firmă numită "Kitmir" specializată în broderie și șirag de mărgele și paiete și a lucrat mult pentru Chanel. În acest fel Dmitri a cunocut-o pe Coco Chanel care era cu 11 ani mai mare decât el și cu care a avut o relație de scurtă durată în 1921. Prin contactele Mariei și a lui Dmitri, Chanel a întâlnit parfumieri în Grasse care în final a dus la crearea faimosului parfum Chanel No.5.

Dmitri s-a căsătorit cu o moștenitoare americană, Audrey Emery, în 1927 obținând pentru ea titlul nesubstanțial de Prințesa Romanovskaia-Ilyinskaia de la vărul său Kiril. Cei doi au avut un fiu, Paul Romanovski-Ilyinski care mai târziu a devenit primar al Palm Beach, Florida. Dmitri și Audrey au divorțat în 1938.

De asemenea, în timpul anilor 1930, Dmitri fost implicat în gruparea fascistă "Tânărul rus" (rusă Союз Младороссов), mișcare în jurul lui Alexander Kazembek, care mai târziu a fost descoperit să fi fost un posibil agent provocator sovietic - o afacere complet dezonorantă.

În pofida interesului său pentru atletism, sănătatea lui Dmitri Pavlovici a fost întotdeauna oarecum fragilă, iar în 1930 tuberculoza sa cronică a devenit acută și a necesitat internarea într-un sanatoriu din Davos, Elveția, unde a murit în 1941 în urma unei uremii urmate de complicații. Au existat zvonuri că a fost prins de bolșevici însă curând acestea s-au stins în haosul celui de-Al Doilea Război Mondial.

După război, Dmitri a fost reînhumat în capela palatului de pe insula Mainau din sudul Germaniei, ca o favoare acordată surorii lui Maria, proprietarul fiind fiul Mariei, Prințul Lennart.

· 1944 – A încetat din viaţă în lagărul nazist de la Drancy poetul şi pictorul Max Jacob, unul dintre iniţiatorii cubismului şi suprarealismului în arta franceză a secolului XX.; (n.12 iulie 1876). Max Jacob (n. 12 iulie 1876 – d. 5 martie 1944) a fost un scriitor, pictor și critic de artă evreu-francez. A fost unul dintre inițiatorii cubismului și suprarealismului. Opera sa lirică reflectă o mare varietate a atitudinilor lirice, uneori de bizară contrarietate, în care converg burlescul, fantezia populară și ironia sarcastică, scepticismul, efuziunea sentimentală și cultivarea iraționalului la modul suprarealist. Ca evreu, pe 1-3 martie 1944 este arestat de naziștii francezi și deținut la Vilodromul de iarnă din Paris, de unde, împreună cu toți evreii parisului, a fost transportat la Drancy, pentru a fi urcat în trenul care urma să-l ducă la Lagărul de rxterminare, Auschwitz dar soarta i-a fost să-si fârșească zilele la vârsta de 67 de ani, pe 5 martie 1944 ca prizonier, pe drum, în urma unei pneumonii.

· 1953 - A murit Iuliu Maniu, preşedinte al Partidului Naţional Român, apoi al Partidului Naţional Ţărănesc, prim-ministru în mai multe rînduri, opozant al regimului comunist. După un proces înscenat, acuzat de complot împotriva statului, Iuliu Maniu este condamnat şi întemniţat la Sighet unde, la 80 de ani, moare în celula sa (n.08.01.1873).

· 1953: A murit I.V. Stalin (Iosif Vissarionovici Djugasvili), sef al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.
S-a nascut in localitatea georgiana Gori in 21 decembrie 1879, fiind al patrulea copil al familiei. Fratii sai au murit inainte ca el sa se nasca ca urmare a problemelor de sanatate. Nici micul Stalin nu a avut un organism prea rezistent, astfel incat mama sa a fost extrem de protectiva cu el. A urmat seminarul teologic din localitate, perioada in care a activat intr-o organizatie secreta care milita pentru independenta Georgiei in fata Rusiei. Tot pe timpul studiilor a luat contact cu ideile lui Karl Marx, motiv care ii va atrage exmatricularea. S-a inscris in 1901 in Partidul Muncitoresc Social Democrat, iar un an mai tarziu a fost arestat pentru organizarea unui greve si deportat in Siberia. Dupa divergentele de opinii intre Vladimir Lenin si Iulius Martov, Stalin a trecut de partea bolsevicilor. Rapid a reusit sa il impresioneze pe Lenin si sa ocupe functii tot mai inalte in structura politica. La conferinta partidului din aprilie 1922, Lenin si-a propus protejatul pentru postul de secretar general, dar tot el, inainte sa moara, a cerut inlaturarea sa. Stalin a fost insa de neoprit si s-a pozitionat in fruntea Rusiei comuniste pe care a stapanit-o pana la moarte. In ciuda regimului tiranic instaurat in Uniunea Sovietica, rusii l-au plans pe conducatorul lor, milioane de oameni trecand prin fata catafalcului sau. Moartea acestuia a survenit in urma unui atac cerebral suferit cu cateva zile inainte.

· 1953: A murit Serghei Prokofiev, compozitor si pianist rus, autor al baletului „Romeo si Julieta”; (n.23 aprilie 1891). Serghei Serghievici Prokofiev (n. 23 aprilie 1891 – d. 5 martie 1953) a fost un compozitor, pianist și dirijor rus care a stăpânit numeroase genuri muzicale și este adesea considerat unul dintre cei mai importanți compozitori ai secolului XX. A compus lucrări într-o varietate de genuri, inclusiv opere, balete, simfonii, concerte, muzică de cameră și muzică de film.
* 1954: Prințul Ernst Alfons Franz Ignaz Joseph Maria Anton von Hohenberg (17 mai 1904 – 5 martie 1954) a fost al doilea fiu și cel mai mic copil din cei trei ai Arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei și a soției lui morganatice, Sofia, Ducesă de Hohenberg.

· 1955 - A murit Hortensia Papadat-Bengescu, prozatoare şi autoare dramatică. A avut o contribuţie importantă la modernizarea romanului românesc, în special prin ciclul romanesc, de influenţă proustiană, al familiei Halippa (“Fecioarele despletite”, “Concert din muzică de Bach”, “Drumul ascuns”, “Rădăcini”) (n.08.12.1876). Era fiica generalului Dimitrie Bengescu şi a profesoarei Zoe (născută Ştefănescu) si nepoata generalului G. Bengescu-Dabija. A studiat în perioada 1887–1894, la pensionul pentru domnişoare „Bolintineanu” din Bucureşti. Căsătoria, la 20 de ani, cu magistratul Nicolae Papadat (pe care îl va urma în numeroase transferuri prin ţară) şi viaţa de familie (avea cinci copii), i-au întârziat cariera literară. Debutul literar, precedat în 1912 de articole în presa de limbă franceză şi în 1913 de versuri lipsite de valoare şi proză poematică, şi-l va face, practic în 1919, la vârsta de 43 de ani, cu un volum de proze scurte, Ape adânci, salutat de Garabet Ibrăileanu şi Tudor Vianu. În acelaşi an a devenit membru fondator al cenaclului „Sburătorul”, al cărui mentor spiritual a fost Eugen Lovinescu. Foarte mândră de această realizare, Hortensia Papadat-Bengescu afirma: „Aparţin acum unei grupări literare. Acei ce nu cunosc gustul izolării, nu cunosc nici preţul unei ambianţe”. Toate scrierile sale vor fi citite mai întâi în cenaclu şi apoi publicate, cu puternică susţinere din partea criticului literar. Următorul an se dovedeşte a fi unul de bun augur pentru ea: acum publică prozele Sfinxul şi Romanul Adrianei şi este pusă în scenă piesa Bătrânul. Din 1923 devine membră a Societăţii Autorilor Dramatici Români. La îndemnul lui E. Lovinescu, evoluează spre o proză „obiectivă”, fapt vizibil în ciclul familiei Hallipa: Fecioarele despletite (1926), Concert din muzică de Bach (1927), Drumul ascuns (1933), Rădăcini (1938) şi Străina (1948, pierdut), o incisivă cronică a societăţii realizată cu mijloacele narative ale literaturii proustiene. „Romanele ciclului Hallipa […], deşi scrise la intervale mari de timp şi relativ independente unul de altul, alcătuiesc a doua noastră cronică de familie, după aceea a lui Duiliu Zamfirescu, şi trebuie considerate împreună” (Nicolae Manolescu). Din 1933, se stabileşte în Bucureşti. În 1936 primeşte Marele Premiu al Societăţii Scriitorilor Români, iar în 1946, Premiul Naţional pentru proză. În ultima perioadă a vieţii se îmbolnăveşte grav şi, în afară de nuvela autobiografică Spovedanie, păstrată în manuscris, toate celelalte proiecte literare rămân neterminate.

· 1960: Istvan Asztalos, scriitor român de naționalitate maghiară (n. 1909)

* 1963: Patsy Cline, numele la naștere, Virginia Patterson Hensley, (n. 8 septembrie 1932, Gore, Virginia — d. 5 martie 1963) a fost o cântăreață de muzică country care și-a cunoscut gloria în era cunoscută drept Nashville Sound, la începutul anilor '960. De la moartea sa, la vârsta de doar 30 de ani, în 1963, survenită în urma unui accident aviatic, este considerată una ditre cele mai mari voci ale muzicii secolului XX. Viața și cariera sa au făcut obiectul a numeroase cărți, filme, documentare, și chiar piese de teatru.
Cline a fost recunoscută pentru vocea sa puternică gen contra-alto, care a impresionat și zguduit industria americană de muzică country. Postum, au fost vândute milioane de albume, a primit numeroase premii, fiind asemuită ca valoare cu legende ca Johnny Cash sau Elvis Presley. La zece ani după moartea sa, devine prima artistă solo care intră în Country Music Hall of Fame. În 2001, a fost votată de către artiști și membri ai industriei de muzică Country, numărul 1 în Topul 40 Greatest Woman of Country Music, iar în 1999 a fost votată numărul 11 de către VH1 în topul The 100 Greatest Woman in Rock and Roll. Pe placa memorială Country Music Hall of Fame stă scris: "Nemuritoarele sale înregistrări stau mărturie valorii sale artistice". Printre hiturile sale se numără: "Walkin' After Midnight", "Crazy" și "Sweet Dreams". Cea mai cunoscută ecranizare biografică este filmul Sweet Dreams din 1985, ce îi are în distribuție pe Jessica Lange și Ed Harris.

· 1966: Anna Ahmatova (nume real: Anna Andreevna Gorenko, în rusă Анна Андреевна Горенко, n. 11/23 iunie, 1889, Bolșoi Fontan, lângă Odessa - d. 5 martie 1966, Domodedovo, lângă Moscova) a fost o poetă rusă.

Și-a început activitatea în 1912, fiind considerată una din persoanele cele mai reprezentative ale curentului literar denumit „Acmeism”. După Revoluția Socialistă din Rusia, publicarea lucrărilor Annei Ahmatova a fost interzisă. În perioada celui de-al Doilea Război Mondial și-a reluat activitatea, dar în 1946 a fost din nou criticată de organele partidului comunist și împiedicată să-și publice lucrările. În 1956, după moartea lui Stalin, Anna Ahmatova a fost reabilitată și a redevenit una din persoanele cele mai importante din lumea literată a Uniunii Sovietice.

În 1964 i s-a decernat premiul internațional de poezie Aetna-Taormina, iar în 1965 i se decernează titlul de doctor honoris causa de către Universitatea Oxford din Regatul Unit. În 1964, la vârsta de 74 de ani, Anna Ahmatova a fost aleasă președinte al Uniunii Scriitorilor din Uniunea Sovietică. A tradus în rusă versuri ale poetului Mihai Eminescu.

Anna Gorenko s-a născut la 23 iunie (11 iunie stil vechi) 1889 la Bolșoi Fontan, lângă Odessa. Tatăl ei, Andrei Antonovici Gorenko, era inginer mecanic în flota Mării Negre. După un an de la nașterea Annei, familia se mută la Țarskoe Selo, unde viitoarea poetă își va petrece copilăria până în 1905. Ambianța locului se va reflecta în lirica ei de mai târziu. În autobiografia sa, poeta nota:

„Primele mele impresii din viață sunt de la Țarskoe Selo. Îmi amintesc de mărețele parcuri verzi, de islazul, unde mă ducea doica, de hipodrom, de gara veche și de atâtea altele pe care le-am descris mai târziu în Odă pentru Țarskoe Selo. ”

— Anna Ahmatova despre ea însăși (Анна Ахматова о себе) ^[1]

Se pare că tinerețea ei nu a fost foarte fericită. Andrei Gorenko și-a abandonat familia în 1895, când poeta avea 6 ani. Primele versuri le-a scris la vârsta de 11 ani, inspirate de scriitorii ei preferați la acea vârstă, Jean Racine, Aleksandr Pușkinși Evgeni Baratînski. Cu acest prilej și-a luat pseudonimul Ahmatova, pentru a-l îmbuna pe tatăl ei, care considera că o „poetă decadentă” ar putea constitui o dezonoare pentru familie. Numele era cel al unei străbunici a poetei, Praskova Fedoseevna Ahmatova, decedată în 1837. După tată, Praskova Ahmatova se trăgea dintr-o veche familie nobilă, care își putea trasa ascendența până în secolul al XVI-lea, iar după mamă se trăgea din familia de cneji tătari Ceagadaev.^[2]

Anna Ahmatova și-a făcut studiile la gimnaziul Marinski din Țarskoe Selo și apoi la Institutul Smolnîi din Sankt Petersburg. Vacanțele și le petrecea pe malul Mării Negre, la Eupatoria, în apropiere de Sevastopol. În adolescență, Anna Ahmatova era o cititoare pasionată, cu predilecție pentru scriitorii clasici ruși, Aleksandr Pușkin, Mihail Lermontov, Gavrila Derjavin, Nicolai Nekrasov, Ivan Turgheniev, Fiodor Dostoievski, Lev Tolstoi, din lucrările acestuia din urmă având o preferință pentru Anna Karenina. În 1906 ea s-a transferat la Gimnaziul Fundukleevskaya din Kiev și apoi, în 1908, s-a înscris la Facultatea de Drept din același oraș, urmând cursurile speciale pentru femei ale facultății până în 1910. S-a transferat apoi la Sankt Petersburg pentru a urma cursurile de istorie a literaturii ale lui N. P. Raev

La 25 aprilie 1910 se căsătorește cu poetul Nikolai Gumiliov, pe care îl cunoștea încă din 1903, și pleacă la Paris în călătorie de nuntă. Dar după scurt timp, soțul ei pleacă să vâneze lei în Africa, iar Anna se întoarce în Rusia.^[3] Cei doi soți vor continua să se revadă din când în când, în perioadele dintre absențele soțului ei. În 1912 ea pleacă din nou în călătorie cu Nikolai, vizitează nordul Italiei și, după aceea, stă pentru o anumită vreme la Paris, unde îl cunoaște pe pictorul Amedeo Modigliani, care a desenat șase portrete ale Annei Ahmatova.^[3]

În 1912 publică prima plachetă de versuri Вечер (Seara), cu o prefață scrisă de poetul Mihail Kuzmin.^[4]^[5] Soțul ei, Nikolai Gumiliov, nu îi lua versurile în serios și se pare că a fost foarte șocat când o personalitate ca Aleksandr Blok i-a afirmat cu tărie că versurile Annei Ahmatova erau mult mai bune decât ale sale. Tot în 1912, la 1 octombrie, dă naștere unicului ei fiu, viitorul istoric Lev Gumiliov.

Comentând volumul Seara, poetul Georgi Ciulkov considera că în versurile ei înțelepciunea și chiar sentimentele sunt pătrunse de o letală ironie, ceea ce o îndreptățea pe Anna Ahmatova să se considere o urmașă a lui Innokenti Annenski. Anna Ahmatova însăși recunoștea ce revelație fuseseră pentru ea versurile lui Innokenti Annenski, care îi arătaseră drumul spre o „nouă armonie”.^[4] Linia succesiunii ei poetice este confirmată de poemul „Учитель” („Învățătorul”) din 1945 și din afirmațiile din memoriile sale:

„Ele își au originea în unul din versurile lui Annenski. După părerea mea, creația sa este plină de tragism, de sinceritate și de integritatea artistică. ”

— Biografia Annei Ahmatova (Биография Анны Ахматовой) ^[6]

În mai 1914, cu puțin înainte de începerea Primului Război Mondial, a ieșit de sub tipar următorul volum de poezii, Чётки(Mătănii). Tipărit inițiat cu un tiraj de 1000 exemplare, volumul a fost retipărit în opt ediții până în 1923. Anna Ahmatova spera că anul 1914 va reprezenta un moment de răscruce în destinul Rusiei, începutul necalendaristic al secolului XX.

„Mi se părea că micul volum de lirică erotică a unei autoare începătoare trebuia să fie privit ca o revelație care să copleșească evenimentele mondiale. Timpul a hotărât altfel”

scria ea în notele ei autobiografice.

În versurile celor două culegeri, contemporanii au intuit, în mod greșit, note autobiografice, care le-ar fi permis să vadă în ele fie un „jurnal liric”, fie un „roman liric”. În comparație cu primul volum, în Mătănii se accentuează detalierea prelucrării formelor, se adâncește abilitatea nu numai de a suferi sau de a avea compasiune pentru sufletul „obiectelor neînsuflețite”, dar și aceea de a-și însuși „neliniștile lumii”. Noua culegere demonstra că Anna Ahmatova nu mergea pe linia lărgirii tematicii abordate, că forța ei consta în înțelegerea nuanțelor și a motivărilor psihologice. Această calitate a poeziei ei s-a amplificat în cursul anilor. Înclinația Ahmatovei pentru rigurozitatea formelor, pentru restrângerea narațiunii au fost observate de unul dintre primii ei critici, Nikolai Nedobrovo. În 1915, el scria despre autoarea volumelor Seara și Mătănii:

„Abundența suferințelor poetice expuse nu reprezintă o expresie a unor scânceli pentru unele nimicuri accidentale ale vieții, ci deschide sufletul liric, caracterizat mai degrabă prin duritate decât printr-o tandrețe excesivă, mai degrabă printr-o îndârjire decât o văicăreală și, fără nici-o îndoială, printr-o determinare și nu o resemnare. ”

—Nikolai Nedobrovo, 1915 ^[6]

Ahmatova a apreciat foarte mult aceste observații, în care ea avea să vadă ulterior o prevestire a rolul ei viitor: al femeii care, după ce scrisese îndeosebi poezii despre nefericirile iubirii, avea să vorbească cu mândrie unui popor de peste o sută de milioane de oameni despre „anii satanici” ai terorii staliniste.

Alt portret al Annei Ahmatova de Amedeo Modigliani

După volumul Mătănii, Ahmatova ajunsese celebră. Cei mai entuziaști admiratori ai ei au fost poeți care tocmai își făceau debutul literar, cum erau Marina Țvetaeva și Boris Pasternak. Mai rezervați, însă, de asemenea, exprimându-și aprobarea pentru Ahmatova, au fost Aleksandr Blok și Valeri Briusov. În acești ani, Ahmatova ajunsese să fie privită ca fiind modelul favorit pentru mulți artiști. Pas cu pas, imaginea ei se transformă într-un simbol inalienabil al poeziei din Sankt Petersburg în perioada acmeismului.^[4]

La 28 iulie 1914 a început Primul Război Mondial și o succesiune de evenimente care au afectat profund viața Annei Ahmatova. Nikolai Gumiliov s-a înrolat într-o unitate de cavalerie de elită . Pentru curajul său în luptă, el a fost decorat de două ori cu Ordinul Sfântului Gheorghe. Relațiile dintre Anna Ahmatova și soțul ei se răciseră și fiecare dintre ei începuse să urmeze un drum diferit. Despărțirea a avut loc fără tensiuni și cei doi au rămas în relații bune. După plecarea lui Nikolai Gumiliov pe front, Аhmatova a petrecut mai multă vreme în Gubernia Tver, la moșia familiei Gumiliov din satul Slepniovo (Гумилевых Слепнёво). Aici a fost puternic impresionată de caracterul specific rusesc al locurilor, care, după ea, le punea o pecete pravoslavnică. În plus, trăind mai mult în orașe, nu făcuse până atunci cunoștință cu pădurile, cu ieșirile în aer liber. Totuși, ea nu se simțea acasă la Slepniovo, localitate pe care o numește în amintirile ei, cu oarecare afecțiune, „această vechitură plicticoasă”. La Slepniovo, Ahmatova a scris cea mai mare parte a versurilor care au fost incluse în următorul ei volum.

În anii Primului Război Mondial, Anna Ahmatova nu și-a unit glasul cu cel al poeților care încercau să se desprindă de patosul patriotic oficial, însă a reacționat mai mult la tragedia vremurilor de război, de exemplu în poeziile „Июль 1914” („Iulie 1914”), „Молитва” („Rugăciune”), „Памяти 19 июля 1914” („În amintirea zilei de 19 iulie 1914”). Încă din iulie 1914, când abia se declarase Primul Război Mondial, ea avea o presimțire că vor urma timpuri foarte grele.

Сроки страшные близятся. Скоро Станет тесно от свежих могил. Ждите глада, и труса, и мора, И затменья небесных светил.	Se apropie un soroc teribil. În curând Se vor ridica morții din mormintele lor reci. Așteptați-vă la pârjol și la înfricoșare și la boli, Și la întunecarea luminii cerești.
Июль 1914	Iulie 1914

Totuși, cu toate aceste presimțiri ale unor vremuri grele care aveau să vină, ea nu era deznădăjduită, ci spera într-o minune care să salveze Rusia.

Так молюсь за Твоей литургией После стольких томительных дней, Чтобы туча над темной Россией Стала облаком в славе лучей.	Astfel mă rog în timpul liturghiei Tale Ca după zile de agonie grea Norii de furtună care întunecă Rusia Se fie risipiți de razele din slavă.
Молитва (1915)	Rugăciune (1915)

În septembrie 1917 publică volumul Белая стая (Stolul alb). Volumul nu a avut același succes răsunător ca cele precedente. Stolul alb începea cu poezia „Думали, нищие мы…” („Am crezut, săraca de mine…”) compusă în 1915, în perioada primelor bătălii și a primelor pierderi de vieți omenești din perioada războiului. Încleștările lipsite de succes de pe front au dat naștere în sufletul eroinei nu la disperare, ci la o resemnare. Ca epigraf al volumului, Ahmatova a utilizat versul din poezia Mилая a lui Innokenti Annenski - „Горю и ночью дорога светла” („Durerea care mă arde, îmi luminează drumul și în bezna nopții”). Noul volum o prezenta pe Anna Ahmatova într-o lumină diferită. Viziunea este mai esoterică. Multe din poeziile din Stolul alb erau adresate direct unor cunoscuți: 17 poezii i-au fost dedicate iubitului ei din acea perioadă, Boris Antrep, un artist plastic, care era și el ofițer în armată, sau lui Nicolai Nedobrovo (sub inițialele N.V.N). Dar iubirea nu mai este o temă separată, ea devine inseparabilă de suferințele pământești, iar unele din versuri conțin imagini de o religiozitate înălțătoare. Însă noile intonații de solemnitate tristă, tonul de rugăciune, exprimând o percepere extrem de personală, au distrus imaginea stereotipă a poeziei Annei Ahmatova, pe care și-o formaseră cititorii versurilor ei anterioare. Aceste modificări au fost percepute de Osip Mandelștam, care observa:

„Strigătele de renunțare devin din ce în ce mai puternice în versurile Annei Ahmatova, iar, în prezent, poezia ei se apropie de nivelul la care poate să devină unul din simbolurile de măreție ale Rusiei. ”

— Osip Mandelștam

Nicolai Gumiliov, Lev Gumiliov și Anna Ahmatova la Țarskoe Selo, 1916

Volumul Stolul alb prezintă începutul transformării ei din femeia nefericită în iubire în femeia cuprinsă de sentimente mistice. Este calea pe care Anna Ahmatova o va urma în continuare, cale străjuită de pierderea multor persoane și de numeroase încercări personale, cale în care a asistat la moartea vechii Rusii, dar care, cu toate suferințele, i-a rezervat o soartă mai blândă decât cea a multor contemporani.

Începând de la jumătatea anului 1916, situația în Rusia se înrăutățise sensibil. Începutul Revoluției Ruse în februarie 1917 și abdicarea țarului Nicolae II au constituit pentru mulți intelectuali ruși un semnal de alarmă și unii dintre ei, care considerau că situația nu mai avea nici o ieșire, au început să părăsească țara. După Revoluția Socialistă din Octombrie, în 1918, a început o emigrație masivă, care a continuat mulți ani după aceea. Situația era însă confuză și existau persoane care, deși plecate în occident, s-au întors în Rusia.

În situația tensionată creată de revoluție, au apărut inevitabil discuții între cei care vedeau în emigrare unica soluție pentru supraviețuire și cei care considerau că emigrarea era o lașitate, o părăsire a patriei tocmai în momentele în care Rusia avea nevoie de toți oamenii de nădejde pentru a fi salvată. Anna Ahmatova a fost și ea prinsă în această controversă. Cele mai aprinse discuții le-a avut cu Boris Antrep, care căutase să-i arate gravitatea situației și, în același timp, să o informeze despre decizia sa de a pleca în Anglia^[3] scriindu-i

„Mie îmi place liniștea civilizației engleze, și nu delirul revoluționar sau religios. ”

— Boris Antrep

De la Slepniovo ea a respins propunerile lui Antrep, considerând că aceste cuvinte erau nedemne și lăsându-l să înțeleagă că nu avea nici cea mai îndepărtată intenție de a emigra:

Но равнодушно и спокойно Руками я замкнула слух, Чтоб этой речью недостойной Не осквернился скорбный дух.	Dar indiferentă și tăcută Îmi frâng mâinile când le aud De teamă ca aceste cuvinte nedemne Să-mi profaneze sufletul îndurerat.
Когда в тоске самоубийства…(1917)	Când m-am sinucis din plictiseală”.(1917)

Boris Antrep a emigrat în Anglia în 1917. El a avut ulterior prilejul de a constata că avusese dreptate să considere că rămânerea Ahmatovei în Rusia bolșevică era mult mai mult decât o imprudență. Mai târziu, el a reprezentat-o în mozaicul galeriei naționale din Londra, iar desenele sale, în care poeta era zugrăvită ca Sfânta Ana, au fost donate catedralei lui Christos Împărat în orașul irlandez Mullingar. După Boris Antrep au plecat din Rusia, una după alta, persoane care erau apropiate de Ahmatova, printre care А. Liurie și prietena ei din copilărie, O. Glebova-Sudeikina. Ahmatova s-a hotărât însă să rămână în acea Rusie „oarbă și păcătoasă”. Sentimentul de legătură cu pământul rusesc, responsabilitatea față de Rusia și față de limba rusă reveneau frecvent în dialogul ei cu „cei care și-au părăsit țara”. Spre emigranți Ahmatova se întorcea supărată:

„Nu mă alătur celor care și-au părăsit țara înainte de distrugerea dușmanilor.”

Justificările emigranților față de Ahmatova au continuat mulți ani: Roman Gul în volumul Я унес Россию („Eu m-am dezbărat de Rusia”) polemiza cu Ahmatova. La părerile lui Gul s-au raliat printre alții Georgi Adamovici și V. Frank.

Persoanele apropiate Annei Ahmatova care rămăseseră în Rusia au ajuns practic toate pe lista jertfelor terorii regimului comunist. Singurul ei fiu, Lev Gumiliov, a fost arestat de trei ori. Au fost condamnați fără nicio vină, pierduți în arhipelagul Gulag, Osip Mandelștam, Boris Pilniak profesorul de filologie Grigori Gukovski, Vladimir Nabrut, Nikolai Punin. În notele ei, publicate abia în 1962, Anna Ahmatova scria: „Soarta a distrus o întreagă generație”. Blok, Gumiliov, Hlebnikov au murit aproape simultan.^[4]Aleksei Remizov, Marina Țvetaeva, Vladislav Hodasevici au plecat peste hotare, de asemenea, Feodor Șaliapin, Mihail Cehov, Igor Stravinski, Serghei Prokofiev, jumătate din balet. Prokofiev și Țvetaeva s-au întors din exil în Uniunea Sovietică, dar dacă Prokofiev nu a suferit repercusiuni, Marina Țvetaeva a fost găsită spânzurată în apartamentul ei, imediat după ce fusese vizitată de un grup de ofițeri ai NKVD.

Sentimentele Annei Ahmatova cu privire la plecarea din Rusia sunt exprimate în poezia „Soția lui Lot”, o referire la personajul biblic îndemnat de Dumnezeu să părăsească orașul Sodoma, înainte de distrugerea acestuia drept pedeapsă pentru fărădelegile locuitorilor, analogia cu Rusia fiind evidentă. Dar soția lui Lot nu reușește să se desprindă de locul natal.

Но громко жене говорила тревога: Не поздно, ты можешь еще посмотреть На красные башни родного Содома, На площадь, где пела, на двор, где пряла, На окна пустые высокого дома, Где милому мужу детей родила.	Dar o voce îi repeta soției lui, fără încetare: Nu-i încă prea târziu, mai e timp să privești La Sodoma, orașul tău natal, la turnurile și apele sale, La piața în care cântai, la curtea în care torceai La casa ale cărei ferestre sunt goale acum Unde ai dat naștere la două fete bărbatului iubit
Лотова жена (1924)	Soția lui Lot(1924)

Soția lui Lot nu poate rezista dorinței și se întoarce pentru a arunca o ultimă privire spre orașul pe care îl iubise, iar această privire îi este fatală. Ea se transformă într-o stană de sare. Poezia Ahmatovei nu o condamnă pentru că nu a urmat ordinele pe care îngerul lui Dumnezeu i le transmisese, ci se încheie plină de înțelegere.

Лишь сердце мое никогда не забудет Отдавшую жизнь за единственный взгляд.	Și totuși, în inima mea, sunt sigură, că nu o voi uita nicicând Pe cea care și-a dat viața numai pentru o singură privire.

Versurile arată că Ahmatova era conștientă de unele dintre pericolele care o așteptau rămânând în Rusia. Dar cu toate acestea, dragostea ei pentru locurile în care trăise până atunci, era mai puternică. Cu toate necazurile, în viziunea ei era mai important să rămână credincioasă acestor locuri, chiar dacă, asemenea nevestei lui Lot, ar fi putut să plătească cu viața această credință.

Valoarea poeziilor Annei Ahmatova nu împiedică autoritățile sovietice să declare că poeta avea o orientare burgheză și aristocratică, și să o condamne pentru temele poeziilor ei, pe care le vedeau restrânse la credință și la dragoste, caracterizând-o pe poetă ca fiind pe jumătate călugăriță și pe jumătate prostituată.

Din 1923 au început să apară o serie de articole critice la adresa ei, urmărind distrugerea ei ca scriitoare. Un prim articol foarte provocator a fost cel al lui Kornei Ciukovski Две России. Ахматова и Маяковский (Două Rusii: Ahmatova și Maiakovski). Articolul prezenta opoziția dintre Ahmatova, considerată o păstrătoare a culturii vechi și Vladimir Maiakovskiprezentat ca un avangardist al noii arte socialiste, opoziție care îi era total defavorabilă Annei Ahmatova. Un alt articol, О Драконе и Белой птице („Despre dragon și pasărea albă”), a fost semnat de Aleksandra Kollontai și făcea o comparație între iubirea decadentă promovată de Ahmatova în poeziile ei și iubirea „tovărășească” a comuniștilor, căutând să o prezinte pe Ahmatova drept femeie imorală.^[8] Este o ironie faptul că un asemenea articol era semnat de Aleksandra Kollontai, care în multe alte ocazii se erijase în susținătoare a unirilor sexuale libere. În sfârșit, Boris Arvatov a reluat aceste idei în articolul Гражданка Ахматова и товарищ Коллонтай („Cetățeana Ahmatova și Tovarășa Kollontai”), prezentând-o pe Ahmatova în opoziție cu noul ideal al femeii comuniste.^[9]^[10] Articolul lui Boris Arvatov căuta să facă o critică obiectivă, aplicând metodele „analizei formale”, care era la modă în acea perioadă și era prezentată ca fiind o metodă științifică:

„Toată poezia Ahmatovei scoate în evidență un mod de exprimare specific, întâlnit în fiecare din volumele ei de poezii, care pun accentul pe suferințele violente, caracterizate printr-o aromă bolnăvicioasă. S-a calculat că în volumul Mătănii, Anna Ahmatova utilizează cuvântul „moarte” sau cele echivalente, de 25 de ori. Apoi mai apar: melancolie (de 7 ori), doliu (7), apatie (7), suferință, durere, tristețe, disperare, jale, greutate (de câte 6 ori), culoarea preferată a Ahmatovei este negrul iar epitetele cele mai uzuale sunt: tainic și straniu… Este de la sine înțeles că, chiar dacă ar aborda o tematică proletară, interpretarea acesteia de către Ahmatova ar avea, în mod obiectiv, un caracter decadent.”

— Boris Arvatov - Cetățeana Ahmatova și Tovarășa Kollontai, 1923 ^[9]

Alți autori care au scris articole critice la adresa ei au fost Valerian Obolenski, A. Selivanovski, Serghei Bobrov și chiar G. Lelevici, care publicase un panegiric al ei în 1922. Toți au demascat-o ca pe o poetă de salon, „cu o ideologie străină de noile elemente ale literaturii proletare”.

În 1925 a fost aprobată și publicată hotărârea Comitetului Central al Partidului Comunist (bolșevic) al Uniunii Sovietice Despre politica partidului în domeniul literaturii artistice, care o demasca pe Anna Ahmatova, dând o aprobare oficială articolelor critice apărute în presă. Amintindu-și de modul în care luase cunoștință de hotărârea Comitetului Central, Ahmatova scria în jurnalul ei:

„După serile mele la Moscova, în vara anului 1924, a apărat o rezoluție pentru a opri activitatea mea literară. Au interzis tipărirea lucrărilor mele în ziare și în almanahuri, m-au împins într-un amurg literar. M-am întâlnit pe Nevski Prospekt cu Marietta Șaghinian care mi-a spus: „Trebuie să fiți o persoană foarte importantă: în ceea ce vă privește a fost luată o hotărâre neobișnuită a Comitetului Central: nu o arestați, dar nici nu-i tipăriți lucrările. ”

— Ахматова Анна. Из дневниковых записей, 1989 ^[11]

Pentru Ahmatova, începe represiunea deceniilor 1920-30. Noile versuri nu i se mai publică, nici nu sunt retipărite versurile ei anterioare. Din 1923 până în 1935 Ahmatova aproape nu mai scrie poezii. În acești ani Ahmatova s-a ocupat de traduceri, a scris studii despre viața lui Pușkin și despre arhitectura Petersburgului. Ea s-a dedicat cercetărilor legate de viața și opera lui Pușkin: Пушкин и Невское взморье („Pușkin și litoralul Nevei”), Гибель Пушкина („Moartea lui Pușkin”), O золотом петушке („Despre Cocoșul de aur”, O каменном госте („Despre Oaspetele de piatră”) și altele. Pentru mulți ani, Pușkin a constituit pentru Ahmatova o salvare și un refugiu în fața ororilor istoriei, o personificare a normelor morale și a armoniei. Pe lângă acestea, se mai ocupă și de alte analize literare, dintre studiile ei meritând să fie relevat Oб Адольфе(„Despre Adolphe al lui Benjamin Constant”)

Contrar multora dintre scriitorii sovietici care făcuseră concesii puterii, Ahmatova a dovedit forța rară de a nu ceda hipnozei de masă creată de putere, de a nu se amăgi de ideea unei „curățenii culturale”. În însemnările sale nu apar reproșuri la represaliile acelor perioade și nici aluzii la faptul că elita intelectualității din Rusia ori emigrează, ori este exterminată de autoritățile comuniste.^[12]

Din 1926 până în 1940 trăiește cu criticul de artă Nikolai Punin, fără să se căsătorească cu el. În 1935 Nikolai Punin este arestat prima oară, dar este eliberat în 1936 în urma unei cereri către Stalin semnate de Ahmatova împreună cu Mihail Bulgakov și Boris Pasternak. Tot în 1935 este arestat fiul ei Lev Gumiliov.

În toamna anului 1935 a început să lucreze la volumul Реквием (Recviem) (1935–1940). Lucrarea conține note biografice ale acestei perioade, dar nu prezintă evenimentele ca atare, ci o analiză a sentimentelor care o măcinau pe Ahmatova, în care face analogii la situații biblice asemănătoare. Deși o operă foarte personală, volumul se pretează la generalizare, pentru că descrierile poetei sunt în fond în conformitate cu simțămintele a zeci de mii de femei în Rusia acelor vremuri.^[4]Rusia anilor 1930 este asemănată cu infernul lui Dante. Recviem ocupă un loc aparte în șirul de lucrări care au încercat să zugrăvească groaza reprimărilor totalitare din anii 1930. Аhmatova nu a intrat în lagăre, nu a fost arestată, însă timp de 13 ani a vegetat simțindu-se permanent amenințată, având sentimentul că poate fi arestată și omorâtă în orice clipă. În același timp, era permanent înfricoșată de soarta fiului ei. În Recviem nu sunt prezentate dușurile cu apă rece ca gheața sau alte brutalități ale torționarilor sovietici, nu sunt descrise infernalele realități ale arhipelagului Gulag. Dar poemul prezintă durerile întregii populații a Rusiei, ilustrate prin cozile pe care mii de oameni le făceau la porțile închisorilor în speranța de a afla o veste despre cei dragi care se găseau în spatele gratiilor sau de a putea să le transmită un mesaj sau un mic pachet cu alimente. La centrul poemului este durerea mamelor plângându-și copiii care suferă fără a avea vreo vină și deznădejdea lor neștiind dacă îi vor revedea vreodată. Este o imagine a atmosferei opresive, care dăinuia în Rusia în anii „Ejovșcinei”, teroarea declanșată de Nikolai Ejov, temutul șef al NKVD. În perioada în care în Rusia regimul comunist prognoza formarea unui nou tip de femei: femeia-tovarăș, femeia-muncitor, femeia-cetățean, Аhmatova revine la imaginea femeilor ruse care dăinuia de secole – femeia-protectoare, femeia-îndurerată, femeia-îndoliată. Iar pentru Ahmatova, imaginea acestor vremuri o constituie imaginea crucilor pătate de sânge

Cronologie:

23 iunie 1889 Se naște Anna Andreevna Gorenko, la Bolșoi Fontan, lângă Odessa.
1906 Anna Ahmatova se înscrie la Institutul Fundukleevskaya din Kiev.
1908 - 1910 Urmează cursurile Facultății de Drept din Kiev
25 aprilie 1910 Se căsătorește cu Nikolai Gumiliov
1912 Publică volumul Seara (Вечер)
1 octombrie 1912 se naște unicul ei fiu, Lev Nikolaevici Gumiliov, la Petrograd (azi Sankt Petersburg)
1914 Publică volumul Mătăniile (Чётки)
1917 Publică volumul Stolul alb(Белая стая)
1918 Divorțează de Nikolai Gumiliov
1918 Se căsătorește cu Vladimir Șileiko
1921 Publică volumul Pătlagina (Подорожник)
1921 Fostul ei soț Nikolai Gumiliov este arestat și executat de regimul sovietic
1922 Publică volumul Anno Domini MCMXXI
1922 Se desparte de Vladimir Șileiko (fără a divorța).
1925 Apare Hotărârea Comitetului Central al Partidului Comunist (bolșevic) al Uniunii Sovietice „Despre politica partidului în domeniul literaturii artistice”.
1926 Începe legătura cu Nikolai Punin.
1928 Divorțează de Vladimir Șileiko.
1935 Nikolai Punin este arestat prima oară
1936 Nikolai Punin este eliberat în urma unei cereri către Stalin semnate de Ahmatova împreună cu Mihail Bulgakov și Boris Pasternak.
1940 Publică un ciclu de poezii în revista literară Zvezda („Steaua”).
1940 Publică un volum de selecții din creația ei mai veche sub titlul Iz shesti knig ("Din șase cărți"). Volumul este retras din librării după câteva săptămâni.
1943 Publică o culegere de poezii la Tașkent unde era evacuată în timpul războiului.
august 1945 Apare Hotărârea Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice „Despre ziarele Zvezda și Leningrad”, care o demască pe Anna Ahmatova.
1945 Ahmatova este exclusă din Uniunea Scriitorilor a Uniunii Sovietice.
1949 Fiul ei, Lev Gumiliov, este arestat a doua oară și trimis în Siberia.
1949 Nikolai Punin este arestat și trimis în Siberia.
1950 Publică poezii de preamărire a lui Stalin, în speranța de a obține eliberarea fiului ei din detenție.
21 august 1953 Moare Nikolai Punin, într-un lagăr la Vorkuta Siberia.
1963 Apare la München, în Germania, volumul de poeme Реквием (Recviem).
1964 Este aleasă președinte al Uniunii Scriitorilor din Uniunea Sovietică.
1964 I se decernează premiul Aetna-Taormina în Italia.
1965 I se decernează titlul de doctor honoris causa de către Universitatea Oxford din Regatul Unit
5 martie 1966 moare Anna Ahmatova la sanatoriul Domodedovo, lângă Moscova.

* 1975: Cornel Chiriac (n. Ionel Corneliu Chiriac, 9 mai 1942^[1], Uspenca, județul interbelic Cetatea-Albă, Basarabia (azi Ucraina) — d. 4 spre 5 martie 1975, München, Germania) a fost un jurnalist român, realizator de emisiuni radio, producător de formații muzicale, publicist și toboșar de jazz. A făcut liceul la Pitești și în 1966 a absolvit Institutul pedagogic, secția filologie din Pitești.

Încă din adolescență a dovedit o pasiune pentru jazz, strângând toate informațiile posibile despre reprezentanții acestui gen și ascultând melodii pe unde putea. Copia pe caietele sale cărți, cronici, interviuri și știri din reviste de specialitate, apoi le traducea, separat, în limba română. „În timpul liceului se ocupa numai de muzică. Își pierdea nopțile scriind. Dimineața se trezea foarte greu să meargă la școală” își amintește mătușa lui. Unele dintre caiete au ajuns în mâna unor mari muzicieni autohtoni precum Radu Maltopol, Cristian Colan sau Johnny Răducanu, fiind singura sursă posibilă de informare în domeniul jazzului la acea vreme.

Cornel Chiriac a scris articole de presă precum și texte pentru coperțile discurilor de vinil din colecția „Jazz - Electrecord” (volumele 4, 5, 6 și 7). În 1965 va publica în revista „Secolul XX” un articol despre jazz, iar un an mai târziu se va ocupa de prefața cărții „Viata mea la New Orleans” a lui Louis Armstrong. Mare iubitor al acestui gen, membru fondator al „Federației europene de jazz”, Chiriac va copia discuri întregi pe benzi și le va aranja în arhiva Radiodifuziunii. „Toată bandoteca radio este scrisă și pusă de mâna lui Cornel Chiriac”, avea să spună mai târziu Aurel Gherghel. Tot Chiriac este cel care se va implica, în 1969, în organizarea și mediatizarea primului festival național de jazz din țară, cel de la Ploiești. De asemenea, a aranjat ca reprezentațiile din timpul acestuia să fie înregistrate.

A debutat la Radio în 1963, cu emisiunea „Jazz de ieri și de azi”, devenită ulterior „Jazz magazin”.

Într-o noapte din 1967 a reușit să asculte toată discografia Beatles apărută până atunci, adusă în țară de Camil Petrescu jr. Acesta din urmă își reamintește: „Am venit a doua zi dimineață și dormea pe mașina de scris [...]; a ridicat capul și a spus: «Domnule, sunt senzaționali!» și a adormit la loc”. Descoperind gustul pentru rock, începând din 10 iulie 1967 Cornel Chiriac a realizat la Radio România cea mai populară emisiune de muzică de atunci, intitulată „Metronom”. În colaborare cu Geo Limbășanu, prezenta ascultătorilor informații la zi din sfera genurilor pop, rock sau jazz. Au fost difuzate melodii ale unor formații ori interpreți precum Beatles, Cream, Jimi Hendrix, Bob Dylan sau Joan Baez. Uneori se întâmpla ca anumite albume să fie prezentate publicului la doar două-trei zile de la apariția lor în Statele Unite.

La scurtă vreme după invazia Cehoslovaciei (21 august 1968) a difuzat pe post balada lui Mircea Florian numită "Vocea oilor" (vezi emisiunea Mistere si conspirații minutul 3:00, în melodie se povestea cum cinci lupi mici și unul mai mare au atacat o stână) iar mai târziu melodia „Back in the USSR” a formației Beatles. Ca urmare, emisiunea „Metronom” a fost desființată în 1969.

Ca producător, a sprijinit în special formațiile Phoenix (Timișoara) și Sideral (București). A realizat importante înregistrări cu primii în studioul Radio (1968-1969) și i-a promovat în diferite ocazii. În 1969 a întreprins demersuri pentru a-i aduce la Festivalul de la Brașov, reușind să îi includă în program. Ca o coincidență, Cliff Richard urma să susțină și el un concert, fiind cel care în urmă cu opt ani jucase în „Tinerii”, film care a stat la baza multor formații rock românești. Între timp, membrii Phoenix fuseseră cazați la Hotelul Nord din București pentru a fi vizionați de cenzură. În timpul desfășurării festivalului, Chiriac s-a întors de la Brașov cu vestea proastă a anulării concertului, dar s-a reîntors în speranța rezolvării problemei in extremis. Nereușind să convingă organizatorii, ca protest, s-a închis în camera sa de hotel și a dat foc la draperii. Personalul hotelului și pompierii au spart ușa pentru a stinge incendiul, iar Cornel Chiriac a dispărut în învălmășeală, având la el doar benzile cu melodiile Phoenix.

Peste câteva zile a reușit să treacă granița în Austria cu ajutorul unei invitații falsificate (primită în timpul festivalului brașovean și având drept destinație inițială Polonia). A fost cazat într-un lagăr de refugiați, unde a fost descoperit de Noël Bernard, director al departamentului românesc al postului Radio Europa Liberă. După ce a rezolvat problema actelor, Cornel Chiriac și-a continuat activitatea la München, secția în limba română a postului de radio amintit, începând cu data de 2 iunie 1969. A reluat „Metronom”-ul, „Jazz magazin” și a inaugurat o a treia emisiune, „Jazz à la quarte”. Mai târziu, avea să mai modereze încă patru emisiuni de rock, pe lângă programele amintite (325 de minute săptămânal). La început, Chiriac și-a vărsat la microfon năduful împotriva celor care în România nu-l lăsaseră să-și facă treaba în Radio. Ioana Măgură Bernard își amintește: „S-a întâmplat de multe ori ca, în urma unor acte necugetate, Cornel să aibă asemenea probleme cu autoritățile germane și cu conducerea americană a Europei Libere, încât să fie pe punctul de a fi dat afară din Germania și din radio”. În cele din urmă, potrivit lui Noel Bernard, „și-a dat seama că nu politica, ci muzica era menirea lui”. A avut, până la moartea sa, o activitate bogată în domeniul muzicii, realizând printre altele și o traducere în limba română a operei-rock „Jesus Christ Superstar” (Andrew Lloyd Webber/Tim Rice).

„O incredibilă putere de muncă, cultura muzicală, gustul infailibil, deschiderea spirituală spre orice experiment viabil, cunoașterea subtilităților limbii engleze literare din care traducea sute de texte ale pieselor de rock și rock progresiv, misiunea firesc asumată de a face cultură la radio, dar nu cu ifose, ci cu o naturalețe, cu o pasiune și o căldură a comunicativității ce au rămas de neuitat sunt calități ce i-au adus o imensă popularitate în România, în multe țări europene. Culmea - tineri italieni, olandezi, suedezi, ruși, bulgari îi ascultau emisiunile, deși nu întelegeau ce spune. Intonația, pronunția impecabilă a numelor, firescul vorbirii, îi cucereau pe toți. La Clubul „Prometeus” am aflat că „Metronomul” era ascultat până și la Irkutsk (Siberia).”

—Alex Vasiliu

La 4 martie 1975, în apropierea miezului nopții, Cornel Chiriac este înjunghiat lângă mașina sa, într-o parcare din München. O oră mai târziu este găsit de o studentă care se întorcea acasă. Primul suspect arestat a fost Mario Gropp, un tânăr de 17 ani,^[2] ultima persoană văzută alături de Chiriac în acea seară. Pe măsură ce ancheta a avansat, Gropp a fost găsit vinovat și condamnat la 8 ani de închisoare. În țară s-a vorbit despre un asasinat politic, dus la îndeplinire de către Securitate.^{[necesită citare]} Chiar și după moartea lui aceasta a lansat diferite zvonuri: că ar fi fost antisemit ori homosexual, colaborator al Securității.^{[necesită citare]} Corpul lui Conel Chiriac a fost incinerat la München iar mama lui a adus cenușa în țară. Este îngropat în cimitirul Reînvierea din București.

Dispariția sa a fost primită cu amărăciune la București, după cum își amintesc jurnaliștii. Alexandru Sipa a organizat o serată la Clubul de jazz din Brașov, in memoriam. La București, formația Phoenix era în studioul „Electrecordului”, înregistrând albumul „Cantafabule”. „Vestea asasinării lui Cornel Chiriac, bunul prieten comun, ne-a găsit în studioul Tomis; am plâns toți ca niște copii...” declara Octavian Ursulescu într-un interviu.

La 25 iulie 1992, la Ramnicu Valcea, ca omagiu pentru ceea ce a reprezentat, pentru generatia anilor '70, Cornel Chiriac, dar si pentru ce a insemnat emisiunea sa Metronom, difuzata la Europa Libera, incepe sa emita, pe 89.0 FM, Radio Metronom.

La 24 februarie 1995, la Ploiești, a fost inaugurat Clubul de Jazz "Cornel Chiriac".

* 1976: Charles Lederer (n. 31 decembrie 1906, New York, SUA – d. 5 martie 1976,^[1]^[2] Los Angeles, SUA) a fost un scenarist american și regizor de film

* 1984: William Horatio Powell (n. 29 iulie 1892, Pittsburgh, Pennsylvania – d. 5 martie 1984, Palm Springs, California)^[12] a fost un actor american. A fost o vedetă importantă a studiourilor Metro-Goldwyn-Mayer. Powell a jucat alături de Myrna Loy în 14 filme, inclusiv în populara serie Thin Manbazată pe personajele Nick și Nora Charles create de Dashiell Hammett. Powell a fost nominalizat la Premiul Oscar pentru cel mai bun actor de trei ori pentru producțiile: The Thin Man (1934), My Man Godfrey (1936) și Life with Father (1947).

· 1999: A murit Tia Peltz, graficiană și scriitoare română (n. 1923). Tia Ernestina Peltz (n. 30 ianuarie 1923, București – d. 5 martie 19 99, București) a fost o graficiană, pictoriță și scriitoare română de religie mozaică, membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România. Fiica scriitorului şi publicistului de origine evreiască Isac Peltz şi a Lottiei (născută Feldman), face primele studii la o şcoală de maici din Pitar Moş şi la Institutul de domnişoare „Moteanu”, apoi urmează cursurile Şcolii de Artă „M.H. Maxy” din Bucureşti. A studiat artele plastice la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București. Opera sa artistică include lucrări de pictură, grafică, desen și ilustrație de carte. Artist prolific, Tia Peltz a participat la numeroase expoziţii, dintre care 44 personale, precum si la expoziții colective, atât în România, cât și în străinătate. O parte din lucrările sale sunt expuse în muzee, cum sunt Muzeul Național de Artă din București și Muzeul de Artă din Craiova, alte lucrări aflându-se în colecții particulare din Israel, SUA, Italia, Franţa şi Japonia. Tia Peltz a realizat o serie de potrete ale unor personaltăți ale culturii române precum: Isac Peltz, Nicolae Tonitza, M.H. Maxy, Gala Galaction, Ionel Teodoreanu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Leny Caler. Se ocupă de grafica ediţiilor tatălui său, Max şi Lumea lui (1957), Foc în Hanul cu tei (1974), Nopţile domnişoarei Mili (1976), Calea Văcăreşti (1989) şi ale altor autori. Publică şi câteva cărţi: albumul de proverbe ilustrate şi comentate De la lume adunate (1973), Miniaturi (1982), Descântece (1991), O lacrimă într-un minialbum (1993), Crochiuri din inima mea – cartierele Văcăreşti-Dudeşti (1995). A fost membră fondatoare a Uniunii Artiştilor Plastici din România, membră a Academiei „San Sal Maggiore” din Parma (Italia), membră a Academiei de Arte Frumoase din Roma (1976). Numele ei figurează în dicţionarul Who’s who din Marea Britanie. A obţinut Premiul pentru grafică şi ilustraţie de carte al Salonului Naţional de Carte şi Publicaţii Culturale (1995), Premiul pentru ilustraţie de carte (Cluj-Napoca, 1997). „Inspirată, în creaţia sa grafică, de aspecte ale străzii Bucureştiului modern, Tia Peltz se apropie cu empatie mai ales de momentele de bucurie şi petrecere ale vieţii sociale. Notaţia sa rapidă, cu linie egală, fermă şi sinuoasă, urmăreşte expresia şi nu identitatea personajelor. Traseul ludic, de arabesc, al formelor este completat cu o deosebită plasticitate de petele neutre de acuarelă, ce umplu spaţiul fără a concura linia”.

* 2001: Karol Rosenbaum (n. 7 februarie 1920,^[1] Lednické Rovne[*], Slovacia – d. 5 martie 2001,^[1] Stupava, Slovacia) a fost un cercetător și istoric literar slovac.
S-a născut în Lednických Rovne pe 7 februarie 1920. A studiat la Facultatea de Filosofie a Universității Comenius din Bratislava, apoi a lucrat ca profesor de liceu în orașele Trenčín și Martin. A fost preocupat mai ales de literatura secolelor al XIX-lea și al XX-lea, de relația dintre literatura slovacă și literatura străină și, sporadic, de critica literară. A lucrat la Matica slovenská și mai târziu la Academia Slovacă de Științe de la Bratislava. A predat, de asemenea, la Universitatea Carolină din Praga. Între anii 1973 și 1990 a deținut funcția de vicepreședinte al instituției culturale Matica slovenská. A contribuit semnificativ la alcătuirea cărții Enciclopedia scriitorilor slovaci (1984), care a fost publicată în două volume.

· 2003: La Haifa, 17 civili israelieni sunt uciși de o bombă sinucigașă Hamas în masacrul din autobuzul 37.

· 2004: Irina Coroiu, critic român de teatru și film (n. 1950)

* 2004: Masanori Tokita (24 iunie 1925 - 5 martie 2004) a fost un fotbalistjaponez.

· 2005: A încetat din viaţă într-un hotel din Oklahoma City, dirijorul de origine română Sergiu Comissiona. Sergiu Comissiona (n. 16 iunie 1928, București – d. 5 martie 2005, Oklahoma City, Oklahoma, USA) a fost un dirijor si violonist israelian – american originar din România. S-a nascut în București la 16 iunie 1928 într-o familie de evrei, tatăl său, Jean Lupu Comissiona, era absolvent al Academiei de comerț din Berlin si proprietarul fabricii de produse chimice „Minerva” de pe șoseaua Vitan, pe care o preluase de la socrii săi, iar mama sa, Jenny, născută Haufrecht era cântăreață de operă. În 1950, Comissiona devine directorul muzical al Ansamblului de Stat Român, iar cinci ani mai târziu, în 1955, este numit dirijor principal al Operei de Stat din București. În 1954 reprezintă România la concursul internațional de dirijorat din Besançon (Franța). Emigrat în Israel în 1959, a fost numit Director muzical al Orchestrei Simfonice din Haifa şi a fondat Orchestra de Cameră din Israel. A condus Ochestra Simfonică din Baltimore între 1969 şi 1984 si Houston Symphony în cea mai mare parte a anilor ’80, precum şi orchestra simfonică din Vancouver între 1991 şi 2000. In ultimii ani a dirijat, ca invitat, mai multe orchestre din întreaga lume.

* 2005: Ion Bas (n. 25 iunie 1933, Chirsova, județul Tighina - d. 5 martie 2005, Chișinău) a fost un cântăreț de muzică populară și de estradă.

Născut la 25 iunie 1933 în satul Chirsova din județul Tighina, urmează Școala medie de muzică „Ștefan Neaga” din Chișinău (1957-1961) cu Nicolae Chiosa (canto) și Ana Roșcovan (dirijat coral). A fost solist al Filarmonicii (1961-1974), în Orchestra de muzică populară „Folclor” a Radioteleviziunii (1974-1987) la fel din Chișinău. Este profesor la Colegiul de muzică „Ștefan Neaga” din 1982.

A colaborat cu Tamara Ciobanu, Nicolae Chiosa, a evoluat pe scenă cu Angela Păduraru, Valentina Cojocaru ș.a.

A decedat la 5 martie 2005 la Chișinău și a fost înhumat la Cimitirul Central din Chișinău.

· 2013: Hugo Chávez (n. 28 iulie 1954 - d. 5 martie 2013) a fost președintele Venezuelei din 2 februarie 1999 până la moartea sa de pe 5 martie 2013. El a fost anterior liderul partidului politic Mișcarea a Cincea Republică de la înființarea sa din 1997 până în 2007, atunci când a fuzionat cu mai multe partide pentru a forma Partidul Socialist Unit din Venezuela(PSUV), pe care l-a condus până la moartea sa. Urmând propria ideologie politică de Bolivarianism și „socialism al secolului XXI-lea”, el s-a concentrat pe implementarea unor reforme socialiste în țară ca o parte a unui proiect social, cunoscut sub numele de Revoluția Bolivariană, care prevedea punerea în aplicare a unei noi constituții, consiliile democrației participative, naționalizarea mai multor industrii-cheie, creșterea fondurilor publice de îngrijire a sănătății și educației și reducerea semnificativă a sărăciei, după datele guvernului.^[2]

El s-a născut în orașul Sabaneta. Fiind un critic al neoliberalismului economic, globalizării dar și a politicii externe a SUA, el a promovat socialismul și colaborarea latino-americană. La 7 octombrie 2012, Chavez a câștigat alegerile prezidențiale din țara sa pentru a patra oară succesiv, învingându-l pe Henrique Capriles Radonski fiind astfel ales pentru un nou mandat de șase ani.^[3]

Pe 30 iunie 2011, Chavez a declarat că a avut o recuperare medicală după o operație pentru eliminarea unei tumori canceroase.^[4] El a cerut o a doua operație în decembrie 2012.^[5] El a fost învestit în funcție la 10 ianuarie 2013, Adunarea Națională a Venezuelei fiind de acord să amâne inaugurarea sa și să-i dea timp pentru o recuperare și revenire dintr-o călătorie cu scopul de a se trata în Cuba.^[6] Chávez a murit pe 5 martie 2013, la o vârstă de 58 de ani

Boudin, Chesa (2005). Understanding the Venezuelan Revolution: Hugo Chávez Talks to Marta Harnecker. Monthly Review Press. ISBN 1-58367-127-7. Citare cu parametru depășit |coauthors=(ajutor)
Chavez, Hugo (2004). Chávez: Venezuela and the New Latin America. Ocean Press. ISBN 1-92088-800-4. Citare cu parametru depășit |coauthors= (ajutor)
DiJohn, Jonathan (2004). „The Political Economy of Economic Liberalisation in Venezuela” (PDF). Crisis States Programme, Development Research Centre, LSE. DiJohn, Jonathan. Accesat în 13 noiembrie 2007.
Ellner, Steven (2004). Venezuelan Politics in the Chávez Era: Class, Polarization, and Conflict. Lynne Rienner. ISBN 1-58826-297-9.Citare cu parametru depășit |coauthors= (ajutor)
Gott, Richard (2005). Hugo Chávez and the Bolivarian Revolution. Verso Books. ISBN 1-84467-533-5. Accesat în 13 noiembrie 2007.
McCoy, Jennifer L. (2004). The Unraveling of Representative Democracy in Venezuela. Johns Hopkins University Press. ISBN 0-80187-960-4. Citare cu parametru depășit |coauthors= (ajutor)
O'Donoghue, Patrick J. (15 septembrie 2005). „Historian details presidential interest in controversial Barinas landed estate”. vheadline.com. Accesat în 13 noiembrie 2007.

Sărbători

· În calendarul ortodox: Sf Mc Conon din Isauria și Conon Grădinarul; Sf Cuv Marcu Pustnicul

În calendarul romano-catolic: Ss. Romeo și Teofil, episcopi; Sf. Adrian din Cezareea, martir
În calendarul greco-catolic: Sf. Conon, martir († 275); Fer. Ieremia Valahul, cuvios († 1625)
Ziua mondială a eficienței energetice

ARTE 5 Martie

INVITAȚIE LA BALET 5 Martie

De Serghei Prokofiev

Romeo și Julieta

Cinderella

Sylvie Guillem: Cinderella:

INVITAȚIE LA OPERĂ 5 Martie

LA GIOCONDA Ponchielli

MUZICĂ 5 Martie

Théodore Labarre, compozitor și harpist francez

Paul Evans, cântăreţ şi compozitor american

Derek Skinner, baterist britanic (The Spotnicks)

The Spotnicks,

Murray Head, cântăreţ, actor şi compozitor britanic

Le concert de Murray Head à la Maison Radio France:

Eddie Hodges, cântăreţ şi actor american

Clodagh Rodgers, cântăreaţă irlandeză

Serghei Prokofiev, compozitor rus

Sergei Prokofiev - Sonata No. 7 in B flat major Op. 83 | Alexej Outekhin:

Eddy (Edward Montague) Grant, vocalist, chitarist, pianist, compozitor şi producător britanic (Equals)

Gary Grainger, chitarist şi baterist britanic (Strider, Faces)

ÎNREGISTRĂRI NOI:

Вечерний Релакс в Морском Порту. Для Расслабления и Отдыха.

The Best of U2 - U2 Greatest Hits (Full Album) Love U2

Elvis Presley - The Best Elvis Presley - Elvis Presley Greatest Hits (FULL ALBUM) HD

Oldies But Goodies 50's 60's and 70's - Best Oldies But Goodies Songs of all time

POEZIE 5 Martie

Radu Stanca, poet, dramaturg, regizor

Biografie Radu Stanca
Radu Stanca (n. 5 martie 1920 la Sebeş — d. 26 decembrie 1962 la Cluj-Napoca) a fost un poet şi dramaturg român. Este nepotul lui Dominic Stanca.

A absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii Regele Ferdinand din Cluj în anul 1942.

În timpul războiului, Facultatea de Litere a Universităţii din Cluj s-a refugiat la Sibiu. Aici a luat fiinţă Cercul literar de la Sibiu. Dupa modelul lui Eugen Lovinescu care la cenaclul Sburătorul a pus bazele Modernismului interbelic, Cercul a incercat sa salveze tradiţia literaturii române, dar a fost repede lichidat de prigoana comunistă din anii 50. [necesită citare] Membrii lui au fost denumiţi ulterior de criticii şi istoricii literari membrii generaţiei pierdute.

A fost, pe rând, asistent al lui Lucian Blaga la catedra de filosofie a culturii, profesor de estetică a teatrului, la Sibiu, redactor, actor, regizor. A facut parte din Cercul literar de la Sibiu, alături de Ştefan Augustin Doinaş, Dan Constantinescu, Deliu Petroiu, Alexandru Cucu, Viorica Guy Marica, Eugen Todoran, Ion Negoiţescu, Ion Desideriu Sârbu, Ioanichie Olteanu, Cornel Regman, Nicolae Balotă, Victor Iancu, Henri Jacquier, Wolf von Aichelburg, ş.a.

În poezie a teoretizat baladescul (în eseul Resurecţia baladei (1945)) si a fost adeptul poeziei pure, rupta de contextul social.

Dona Juana (1947),
Ştefan Braborescu (1965),
Versuri (1966),
Teatru (1968),
Acvariu (1971),
Poezii (1973),
Roman epistolar (1978),
Versuri (1980),
Doti (versuri, Editura Paralela 45, 2001),
Turnul babel (teatru, Editura Paralela 45, 2002)

A debutat în teatru cu comedia tragică Dona Juana, o reinterpretare a mitului lui Don Juan, căreia i-a fost acordat premiul Sburătorul pe anul 1947.

Patru piese de teatru publicate într-un volum publicat la editura Paralela 45, intitulat Turnul Babel.

Turnul Babel (tragedie)
Drumul magilor (vifleem tragic)
Povestea dulgherului şi a frumoasei soţii (legendă dramatică)
Greva femeilor (comedie).
Piesele sunt reprezentative pentru teatrul de factură poematică creat de Radu Stanca, teatru ale cărui valenţe scenice sunt dublate de virtutile literar-estetice pe care textul le ofera la lectură. [necesită citare] Aceste caracteristici îl apropie pe autorul român de dramaturgi contemporani lui, precum Jean Giraudoux, Jean Anouilh sau Eugene O`Neill. Teatrul Naţional din Sibiu îi poartă numele în prezent.

De-aş fi rege

De-aş fi rege-aş duce-o tot în chefuri
Şi-aş întinde-ospeţe noaptea toată,
Dar pe cei cu care-aş face-o lată
I-aş ucide-a doua zi în beciuri.

Mi-aş vopsi picioarele cu roşu,
Şi-aş iubi bomboanele şi danţul,
Seara aş ieşi, plimbând cu lanţul,
Când ogarul verde, când cocoşul...

Şi din ţara mea şi-a frumuseţii
Tuturor le-aş face câte-o parte,
Încât veacuri multe după moarte
M-ar cânta tâlharii şi poeţii.

Nocturnă

Întru-n Sibiu încet ca-ntr-o-ncăpere
În care e un mort. Pe partea dreaptă
Am zidurile surde de tăcere.
Pe partea stângă inima-nţeleaptă.

În jur văd numai porţi şi-n porţi ferestre,
Iar în ferestre ochi care mă-ngheaţă.
Într-un Sibiu domol ca-ntr-o poveste
În care port viziera peste faţă.

Cu fiecare pas făcut prin sânge,
Tot mai adânc pătrund în noaptea care
Întâi de jos în sus mă strânge,
Apoi de sus în jos mă prinde-n gheare.

Stradelele mă-nghit dintr-una-ntr-alta,
Iar scările mă urcă şi coboară,
De nu mai ştiu: biserica e-n balta
Cerului larg, sau ceru-n ea coboară.

Şi peste tot o linişte ca-n clipa
Când marea se sărută cu pământul.
Liliacu-şi linge-n somn trudit aripa
Şi printre arbori vechi foşneşte vântul.

Intru-n Sibiu cum intră-n ceaţă luna,
Mai mult alunecând decât cu pasul,
Şi-n liniştea ce-ascunde-n ea furtuna
Ascult cum bate-n turnul straniu ceasul.

Intru-n Sibiu livid, sătul de viaţă.
Dar pregătit pe străzile uitate
În fiecare clipă să dau faţă
Cu mortul care umblă prin cetate.

Prin urmare nu mă mai iubeşti

Prin urmare nu mă mai iubeşti,
nu mai vrei comori înflăcărate,
vrei de-acum comori adevărate,
fapte, nu himere şi poveşti.

Zici acum că toate-au un sfârşit,
zici acum că toate-au fost doar daruri,
vrei pesemne dincolo de geamuri
să mă faci să cred că ai murit.

Ai dreptate, alte limbi vorbeam
şi-alte zări ţinteam cu-aceleaşi vorbe
sub tristeţi şi lacrimi monocorde
două frunţi străine-ncrucişam.

Şi cu toate-acestea am să-ţi port
o frumoasă aducere aminte,
printre zeci şi sute de cuvinte
număr azi cu tine încă-un mort.

Prin urmare nu mă mai iubeşti.

Anna Ahmatova

Biografie Anna Ahmatova
Anna Andreyevna Gorenko(1888-1966), poeta de origine rusă, ce a scris sub numele de Anna Akhmatova s-a născut în apropiere de Odesa, Ukraina, dar şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii ei în Saint Petersburg, Rusia. Ea a scris mai întâi volumele de poezii romantice, Vecher(Seara, 1912) şi Chyotki(Mătanie, 1914), care au câştigat imediat popularitate şi au avut aprecieri critice positive
La Akhmatova motivul poetic este dragostea, în special cea interzisă şi dragostea tragică.
La maturitate abordează teme civice, patriotice şi religioase în volumele Belaya staya, Podorozhnik( Pătlagină) şi Anno Domini MCMXXI(1922).
Această diversitate a temelor abordate a fost greşit interpretată de criticii oficiali ai URSS clasificând-o "burgheză şi aristocrată". Mai mult, pornind de la o poezie unde trata două motive: dragostea şi Dumnezeu, a fost caracterizată ca fiind jumătate călugăriţă şi jumătate prostituată. Executarea în 1921 a fostului său soţ, Gumilyov, acuzat de participarea la o conspiraţie antisovietică a complicat şi mai mult situaţia ei.
Din 1923 ea a intrat într-o perioadã de linişte completã izgonire literarã, şi nici un volum al ei nu a mai fost publicat în URSS până în 1940. După acest an câteva din poeziile sale au fost publicate în revista literară lunară Zvezda şi a publicat un volum, cu selecţii din poeziile aparute anterior, sub titlul Iz shesti knig care, după câteva luni, a fost brusc retras de la vânzare şi din biblioteci. Cu toate acestea, în Septembrie 1941, în timpul invaziei germane, Akhmatovei i-a fost permis să încurajeze la radio femeile din Leningrad şi St. Petersburg. Apoi fost evacuată la Tashkent, unde ea citea din poeziile sale, inspirate de razboi, soldaţilor răniţi aflaţi în spital. Chiar a şi publicat un numãr de poezii inspirate de rãzboi într-un volum mic apărut în Tashkent în 1943. La sfârşitul rãzboiului s-a întors la Leningrad, unde poeziile sale au început sã aparã în revistele şi ziarele locale.
În August 1946 a fost cu asprime criticată de CC al partidului comunist pentru erotismul, misticismul (din poeziile ei) şi indiferenţă ei politică. Poezia ei a fost criticatã aspru şi ea a fost iarăşi calificată drept prostituatã-cãlugãriţă.
În 1950 a încercat o împăcare cu partidul, scriind un numãr de poezii în care îl elogia pe Stalin şi comunismul sovietic, sperând la eliberarea fiului ei, Lev Gumilyov, care a fost arestat în 1949 şi exilat în Siberia.
După moartea lui Stalin, Akhmatova a fost încet reabilitatã, şi un volum de poezii al ei, incluzând şi unele dintre traducerile ei, au fost publicate în 1958. Dupã 1958 un numãr de ediţii ale poeziilor ei, incluzând unele dintre eseurile sclipitoare despre Pushkin, au fost republicate în URSS.
Akhmatova a tradus lucrări superbe ale altor poeţi şi scriitori cum ar fi: Victor Hugo, Rabindranath Tagore, Giacomo Leopardi etc.
În 1964, în Italia, i s-a acordat premiul Etna-taormina, ceea ce a însemnat o recunoaştere internaţională a valorii poeziei sale, iar în 1965 a primit titlul de doctor onorific la Oxford University.
După moarte faima ei a continuat să crească…

Cantecul ultimei intalniri

Sta pieptu-mi gata sa
se franga,
Fara putere, inghetat,
Manusa pentru mana stanga
Pe mana dreapta-am imbracat.

Ca sui un munte, imi paruse,
Si treptele erau doar trei ...
" Hai, mori cu mine ! " toamna-mi spune
Tinandu-mi calea sub un tei.

" Ursitele mi-au fost haine,
Si ma-nselara zi de zi ... "
Raspuns-am trista : " Si pe mine !
Cu tine-odata voi muri ".

Aceasta-i ultima cantare.
Priveam spre casa de candva -
Galbuie si nepasatoare
Lumina-n dormitor ardea.

Pe luna noua, intr-o seara ...

Pe luna noua, intr-o
seara,
M-a parasit iubitul. Si ...?
" O, dansatoarea mea pe sfoara,
Cam cat vei supravietui? "

Eu i-am raspuns ca nu ma doare
Si ca-i mai bine pentru noi,
Dar sa m-aline nu-s in stare
Nici cele patru cape noi.

Un gol adanc sub pasi se casca,
Acelasi gol in suflet simt ...
Mi-admir umbrela chinezeasca,
Pantofii proaspat dati cu-argint.

In sala - vechea veselie,
Surade gura mea oricui.
Dar inima, ea stie, stie,
Ca-n loja cincea, nimeni nu-i ...

Si casa, si gradina ta intinsa...

Si casa, si gradina ta intinsa
Le voi lasa, chiar pentru-un trai pustiu.
Te voi slavi in versurile-mi, insa,
Cum n-a facut femeie-n lume, stiu.
Iubita-ntr-una vei pandi s-apara
In raiul pentru ochii ei creat,
Iar eu, iesind la targ cu-o marfa rara -
Iubirea ta - voi scoate-o la mezat.

MI-E DOR DE TINE, FATĂ DRAGĂ

Mi-e dor de ochii tăi cei mici

Ca două bile jucăușe;

În noapte păreau licurici,

Iar ziua, ochi ca de ”păpușă”.

Mi-e dor de mersul legănat

Pe piciorușe mici și late;

Te văd fugind după vânat

Și după vrăbii zvăpăiate.

Mi-e dor de coada ta cea mică

Și de privirea îndrăzneață;

Te văd și-acuma în tunică

Părând atâta de măreață.

Mi-e dor să mergem la plimbare

Oriunde și oricând doream,

Ori la pădure, pe cărare,

Sau ne uitam afar pe geam.

Mi-e dor de viața lângă tine!

Vor trece zile, poate luni,

Dar pentru noi nu va fi bine,

Nu vom putea să mai fim buni!

Mi-e dor ca într-o zi anume

Să fie iarnă, toamnă, vară,

Când vom ieși din nou în lume,

Să vină iar o primăvară

Și să apari așa deodată,

Cum te-am găsit atunci în iarnă;

Erai micuță, nemâncată...

Și te-am vârât direct în haină.

Iar la final îți cer iertare,

Cățelul nostru credincios,

Că am recurs la operare

În loc să te cinstim cu-n os!

P S

Elogiam mai ieri câțiva veterinari

Din nu știu ce motive personale,

Că sunt profesioniști și că sunt mari,

Că-s diferiți cei ce tratează animale,

Dar, oameni buni, chiar dacă-i animal

Cu șanse minime de viață,

Nu trebuie să știm și noi, normal,

Ce riscuri sunt și dacă scapă?!

Sanda Elena Dicu 04.03.2015

TEATRU/FILM 5 Martie

Ciuleandra - Liviu Rebreanu

Gaița și sticletele cu Toma Caragiu, Dem Rădulescu, Olga Tudorache

SFATURI UTILE 5 Martie

SUCUL DE CĂPȘUNE ȘI SFECLĂ

Capsunele contin o cantitate mare de vitamina C, E, B1, B2, B6, K, PP, antioxidanti (fenoli-antocianine si elagitanine) si acid folic (indispensabil pentru femeile gravide, deoarece contribuie la dezvoltarea fatului). De asemenea, capsunile contin fier, calciu si magneziu, dar si fibre, care usureaza procesul de digestie. Gratie acestei compozitii, ajuta la mentinerea integritatii tesuturilor, a unghiilor si parului, dar si a sanatatii pielii.
Capsunele, REMEDIU MIRACULOS pentru oxiuri, afectiuni hepatice, reumatism, anemie

Sucul de detoxifiere cu capsune si sfecla nu numai ca este delicios, ci si extrem de sanatos. Efectul principal al acestei combinatii este detoxifierea organismului si incarcarea lui cu cele mai bune vitamine. Pentru a-l prepara, aveti nevoie de:

1 sfecla rosie
1 grapefruit
2 portocale
4 morcovi
8 -10 capsune

Dati toate ingredientele la storcator si beti imediat amestecul pentru a beneficia de toate beneficiile sale.

Sfecla rosie este un superaliment nutritiv cu multe beneficii pentru sanatate. Vitaminele A, C, complexul B, sulful, sodiul, calciul, fierul, iodul, potasiul si antioxidantii din sfecla rosie ajuta la tratarea mai multor afectiuni. Se poate consuma sub diverse forme, fie o putem stoarce si bea sucul, fie o consumam cruda sub forma de salata sau fiarta, fie in supa sau in piureuri, fie la cuptor. O multime de preparate culinare pot capata culoare, savoare si un plus de vitamine prin simpla adaugare a sfeclei rosii. Sucul de sfecla rosie, pe langa beneficiile aduse organismului, este si un aliat redutabil in boli grave, precum cancerul, precum si in ameliorarea efectelor chimioterapiei si radioterapiei, spun specialistii.

Mancati capsune! Va tin departe de cancerul de esofag.

GÂNDURI PESTE TIMP 5 Martie

Citate Hortensia Papadat Bengescu:

· * Degeaba strigi nevoia ta celor ce nu vor să audă.

· * Supremul duşman al femeii e înduioşarea.

· * Prietenia... ce dar al vieţii! Să suferi şi să fii singur, dar să ştii că undeva, cineva te iubeşte. Să fii trudit, dar să ştii că sunt braţe care ar vrea să te poarte. Să-ţi fie frig.. şi să-ţi aduci aminte de sânul cald al prieteniei. Să nu te odihneşti, să suferi, să tremuri... Dar să ştii.

· * Nu se poate să te azvârli puternic, vioi şi încrezător în valurile vieţii, şi ea să nu te scoată la limanul fericirii.

· * Nu poţi vorbi de unele lucruri cu cei cari te-ar înţelege, seamănă ca şi cum ai răscoli cu mâna în cărbuni aprinşi. Cu cei ce nu înţeleg, iar nu poţi vorbi.

· * Ai văzut tu cum mersul femeiei se leagănă, mlădiind capricios trupul pe resorturile fragede ale încheieturilor? În gestul acela, ea se iubeşte ades pe ea singură.

· * Urâtul e totdeauna vinovat.

· * Egoismul e zeul cel mare. Nu e la baza existenţei noastre? Şi dacă egoism înseamnă viaţă, tot el înseamnă şi fericire.

· * Iluziile sunt singura pomană ce putem risipi în treacăt... şi vise trecătoare. Numai ele nu înşală. Ele nu promit nimic.

· *Degeaba se fac revoluţii: totdeauna vor fi tari şi slabi, stăpâni şi sclavi - la vals unul care conduce şi altul care urmează.

· * Opera mea s-a scăldat întâi în întregime în apa sufletului.

Citate Iuliu Maniu