MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
MARȚI 19 MARTIE 2019

Bună dimineața!

RELIGIE ORTODOXĂ 19 Martie

Sf Mc Hrisant și Daria, Claudiu și Ilaria; Sf Mc Marian diaconul

În această lună, în ziua a nouăsprezecea, pomenirea sfinţilor mucenici Hrisant şi Daria.

Sfântul Mucenic Hrisant şi Sfânta Muceniţă Daria – A fost fiul nobilului Polemie. Tatăl său l-a dus la Roma pentru a studia învăţăturile păgâne în timpul împăratului Numerian (283-284). Însă Hristant a îmbrăţişat învăţătura creştină şi propovăduia pe Mântuitorul Iisus Hristos. Citind Sfânta Scriptură, Hrisant s-a luminat şi părăsind învăţătura păgână, a fost botezat de Cristofor, un preot creştin care i-a explicat şi tainele credinţei creştine. Tatăl său a încercat în multe feluri să îşi convingă fiul să renunţe la credinţa creştină. A încercat să îl căsătorească cu o tânără fecioară pe nume Daria, una dintre cele mai înţelepte slujitoare ale zeiţei Atena. Toate încercările au fost în zadar, căci Daria a trecut şi ea la creştinism. După un an, Polemie a murit, lăsând toată averea fiului său. Hrisant şi Daria au zidit în Roma două case mari, două mănăstiri, una pentru bărbaţi, a lui Hrisant şi a alta pentru femei, a Dariei. În cele din urmă, Hrisant şi Daria au fost prinşi de prefectul Celerin. Hrisant a fost dus în faţa judecătorului Claudiu şi supus la nenumărate chinuri. Rămânând nevătămat, Claudiu a căzut în genunchi înaintea lui Hrisant şi s-a creştinat. În urma acestei întâmplări, împăratul Numerian a poruncit ca Hrisant şi Daria să fie scoşi în afara Romei şi închişi de vii într-o peşteră. Mulţi alţi creştini au fost prinşi atunci şi îngropaţi odată cu ei. Moaştele lor au fost găsite în timpul împăratului Constantin cel Mare.

Hrisant şi Daria au trăit pe vremea împăratului Numerian. Tatăl lui Hrisant se numea Polemon, avea rangul de senator şi era de fel din Alexandria, iar Daria era de fel din Atena. Deoarece Hrisant fusese introdus de un oarecare creştin în tainele cele dumnezeieşti şi botezat în credinţa creştină şi începuse să propovăduiască pe Hristos, tatăl său i-a căutat o fecioară cu ţinuta aleasă şi frumoasă la înfăţişare, cu numele Daria, pe care a trimis de au adus-o tocmai de la Atena, căci socotea că Hrisant din dragostea faţă de această fecioară, avea să se întoarcă de la credinţa creştinilor. După ce s-au căsătorit, Daria, care cunoştea ce voia tatăl lui Hrisant, nu numai că nu l-a putut convinge să se lepede de credinţa lui, ci ea singură s-a lăsat convinsă de el şi, mărturisind soţului ei nelegiuirea pe care încercase să o facă, a primit Sfântul Botez şi au trăit mai departe amândoi într-o feciorie desăvârşită.

Fiind însă pârâţi la prefectul Celerin, acesta i-a dat în seama tribunului militar Claudiu, ca să-i cerceteze. Iar acesta chinuindu-i cu multe feluri de cazne, la care se găsea de faţă şi el cu ai lui, şi văzându-le curajul cu care răbdau chinurile, arătându-se ei mai presus de ele, s-a schimbat şi a crezut în Hristos atât el cât şi soţia lui Ilaria şi cei doi fii ai lor, Iason şi Mavru, şi o dată cu ei şi toţi soldaţii care se găseau sub conducerea lui Claudiu, care cu toţii laolaltă au primit cununa muceniciei în ziua a nouăsprezecea a lunii martie. Lui Claudiu, legându-i-se o piatră de grumaz, a fost aruncat în adânc de apă; fiilor lui şi celorlalţi ostaşi li s-au tăiat capetele cu sabia. Sfântul Hrisant şi Daria au fost aruncaţi într-o groapă adâncă şi, aruncându-se pământ de sus asupra lor, au primit acolo sfârşitul lor mucenicesc.

Tot în această zi: pomenirea sfântului Claudiu Tribunul, care, fiind aruncat în mare, s-a săvârşit; pomenirea sfintei muceniţe Ilaria, soţia lui Claudiu, care prin sabie s-a săvârşit; pomenirea sfinţilor mucenici Iason şi Mavru, fiii lui Claudiu Tribunul şi ai Ilariei, care de sabie s-au săvârşit.

Sfinţii Mucenici Claudiu Tribunul, soţia sa Ilaria şi fiii lor Iason şi Mavru, împreună cu preotul Diodor şi diaconul Marian, au suferit împreună cu Sfinţii Hrisant şi Daria.

Tribunul Claudiu a îmbrăţişat el însuşi pe Hristos acceptând botezul împreună cu soţia sa Ilaria, cu fiii săi Iason şi Mavru şi cu toţi ai casei, chiar şi soldaţii. Când împăratul Numerian (283-284) a aflat de acest lucru, a dat ordin ca toţi să fie executaţi. Sf. Claudiu a fost înecat în mare iar copiii şi soldaţii săi au fost decapitaţi. Creştinii au înmormântat sfintele moaşte ale mucenicilor într-o peşteră, unde Sf. Ilaria mergea deseori la rugăciune. Într-o zi, fiind urmărită, Ilaria a fost prinsă şi dusă spre a fi chinuită. Sfânta i-a rugat să o lase puţin să se roage şi apoi şi-a dat sufletul întru Domnul. Un servitor a îngropat-o în aceeaşi peşteră unde era şi familia sa.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor Diodor preotul şi Marian diaconul, care, fiind închişi într-o peşteră, s-au săvârşit.

Sfinţii Diodor preotul şi Marian diaconul au suferit şi ei mucenicie împreună cu Sfinţii Hrisant şi Daria.

Într-o peşteră lângă locul execuţiei, creştinii s-au adunat ca să cinstească prăznuirea morţii sfinţilor mucenici. Ei au făcut slujbe şi s-au împărtăşit cu Sfintele Taine. Dar, auzind de faptele lor, autorităţile păgâne au venit la peşteră şi au închis gura peşterii astfel încât cei dinăuntru au primit şi ei cununa muceniciei. Doi dintre cei martirizaţi în peşteră sunt Sfinţii Diodor preotul şi diaconul Marian.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

PSALMII

PSALMII 41- 45

Psalmul 41

În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule.

Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu?

Făcutu-mi-s-au lacrimile mele pâine ziua şi noaptea, când mi se zicea mie în toate zilele: "Unde este Dumnezeul tău?"

De acestea mi-am adus aminte cu revărsare de inimă, când treceam cu mulţime mare spre casa lui Dumnezeu,

În glas de bucurie şi de laudă şi în sunet de sărbătoare.

Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce mă tulburi?

Nădăjduieşte în Dumnezeu, că-L voi lăuda pe El; mântuirea feţei mele este Dumnezeul meu.

În mine sufletul meu s-a tulburat; pentru aceasta îmi voi aduce aminte de Tine, din pământul Iordanului şi al Ermonului, din muntele cel mic.

Adânc pe adânc cheamă în glasul căderilor apelor Tale.

10.

Toate talazurile şi valurile Tale peste mine au trecut.

11.

Ziua va porunci Domnul milei Sale, iar noaptea cântare Lui de la mine.

12.

Rugăciunea Dumnezeului vieţii mele, spune-voi lui Dumnezeu: "Sprijinitorul meu eşti Tu, pentru ce m-ai uitat?"

13.

Pentru ce umblu mâhnit când mă necăjeşte vrăjmaşul meu?

14.

Când se sfărâmau oasele mele mă ocărau asupritorii mei.

15.

Când îmi ziceau mie în toate zilele: "Unde este Dumnezeul tău?"

16.

Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce mă tulburi?

17.

Nădăjduieşte în Dumnezeu, că-L voi lăuda pe El; mântuirea feţei mele este Dumnezeul meu.

Psalmul 42

Judecă-mă, Dumnezeule, şi apără dreptatea mea de neamul necuvios, de omul nedrept şi viclean, şi izbăveşte-mă.

Că Tu eşti, Dumnezeule, întărirea mea; pentru ce m-ai lepădat? Pentru ce umblu mâhnit când mă necăjeşte vrăjmaşul meu?

Trimite lumina Ta şi adevărul Tău; acestea m-au povăţuit şi m-au condus la muntele cel sfânt al Tău şi la locaşurile Tale.

Şi voi intra la jertfelnicul lui Dumnezeu, la Dumnezeul Cel ce veseleşte tinereţile mele;

Lăuda-Te-voi în alăută, Dumnezeule, Dumnezeul meu.

Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce mă tulburi?

Nădăjduieşte în Dumnezeu că-L voi lăuda pe El; mântuirea feţei mele este Dumnezeul meu.

Psalmul 43

Dumnezeule, cu urechile noastre am auzit, părinţii noştri ne-au spus nouă

Lucrul pe care l-ai făcut în zilele lor, în zilele cele de demult.

Mâna Ta popoare a nimicit, iar pe părinţi i-ai sădit; bătut-ai popoare, iar pe ei i-ai înmulţit.

Că nu cu sabia lor au moştenit pământul şi braţul lor nu i-a izbăvit pe ei,

Ci dreapta Ta şi braţul Tău şi luminarea feţei Tale, că bine ai voit întru ei.

Tu eşti Însuţi Împăratul meu şi Dumnezeul meu, Cel ce porunceşti mântuirea lui Iacob;

Cu Tine pe vrăjmaşii noştri îi vom lovi şi cu numele Tău vom nimici pe cei ce se scoală asupra noastră.

Pentru că nu în arcul meu voi nădăjdui şi sabia mea nu mă va mântui.

Că ne-ai izbăvit pe noi de cei ce ne necăjesc pe noi şi pe cei ce ne urăsc pe noi i-ai ruşinat.

10.

Cu Dumnezeu ne vom lăuda toată ziua şi numele Tău îl vom lăuda în veac.

11.

Iar acum ne-ai lepădat şi ne-ai ruşinat pe noi şi nu vei ieşi cu oştirile noastre;

12.

Întorsu-ne-ai pe noi înapoi de la duşmanii noştri şi cei ce ne urăsc pe noi ne-au jefuit.

13.

Datu-ne-ai pe noi ca oi de mâncare şi întru neamuri ne-ai risipit;

14.

Vândut-ai pe poporul Tău fără de preţ şi nu l-ai preţuit când l-ai vândut.

15.

Pusu-ne-ai pe noi ocară vecinilor noştri, batjocură şi râs celor dimprejurul nostru;

16.

Pusu-ne-ai pe noi pildă către neamuri, clătinare de cap între popoare.

17.

Toată ziua înfruntarea mea înaintea mea este şi ruşinea obrazului meu m-a acoperit,

18.

De către glasul celui ce ocărăşte şi cleveteşte, de către faţa vrăjmaşului şi prigonitorului.

19.

Acestea toate au venit peste noi şi nu Te-am uitat şi n-am călcat legământul Tău

20.

Şi nu s-a dat înapoi inima noastră; iar paşii noştri nu s-au abătut de la calea Ta,

21.

Că ne-ai smerit pe noi în loc de durere şi ne-a acoperit pe noi umbra morţii.

22.

De am fi uitat numele Dumnezeului nostru şi am fi întins mâinile noastre spre dumnezeu străin,

23.

Oare, Dumnezeu n-ar fi cercetat acestea? Că El ştie ascunzişurile inimii.

24.

Că pentru Tine suntem ucişi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere.

25.

Deşteaptă-Te, pentru ce dormi, Doamne? Scoală-Te şi nu ne lepăda până în sfârşit.

26.

Pentru ce întorci faţa Ta? Uiţi de sărăcia noastră şi de necazul nostru?

27.

Că s-a plecat în ţărână sufletul nostru, lipitu-s-a de pământ pântecele nostru.

28.

Scoală-Te, Doamne, ajută-ne nouă şi ne izbăveşte pe noi, pentru numele Tău.

Psalmul 44

Cuvânt bun răspuns-a inima mea; grăi-voi cântarea mea Împăratului.

Limba mea este trestie de scriitor ce scrie iscusit.

Împodobit eşti cu frumuseţea mai mult decât fiii oamenilor; revărsatu-s-a har pe buzele tale. Pentru aceasta te-a binecuvântat pe tine Dumnezeu, în veac.

Încinge-te cu sabia ta peste coapsa ta, puternice,

Cu frumuseţea ta şi cu strălucirea ta. Încordează-ţi arcul, propăşeşte şi împărăţeşte,

Pentru adevăr, blândeţe şi dreptate, şi te va povăţui minunat dreapta ta.

Săgeţile tale ascuţite sunt puternice în inima duşmanilor împăratului; popoarele sub tine vor cădea.

Scaunul Tău, Dumnezeule, în veacul veacului, toiag de dreptate toiagul împărăţiei Tale.

Iubit-ai dreptatea şi ai urât fărădelegea; pentru aceasta Te-a uns pe Tine, Dumnezeul Tău, cu untdelemnul bucuriei, mai mult decât pe părtaşii Tăi.

10.

Smirna şi aloea îmbălsămează veşmintele Tale; din palate de fildeş cântări de alăută Te veselesc; fiice de împăraţi întru cinstea Ta;

11.

Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită şi prea înfrumuseţată.

12.

Ascultă fiică şi vezi şi pleacă urechea ta şi uită poporul tău şi casa părintelui tău,

13.

Că a poftit Împăratul frumuseţea ta, că El este Domnul tău.

14.

Şi se vor închina Lui fiicele Tirului cu daruri, felei Tale se vor ruga mai-marii poporului.

15.

Toată slava fiicei Împăratului este înăuntru, îmbrăcată cu ţesături de aur şi prea înfrumuseţată.

16.

Aduce-se-vor Împăratului fecioare în urma ei, prietenele ei se vor aduce ţie.

17.

Aduce-se-vor întru veselie şi bucurie

18.

Aduce-se-vor în palatul Împăratului.

19.

În locul părinţilor tăi s-au născut ţie fii; pune-i-vei pe ei căpetenii peste tot pământul.

20.

Pomeni-vor numele tău în tot neamul;

21.

Pentru aceasta popoarele te vor lăuda în veac şi în veacul veacului.

Psalmul 45

1.	Dumnezeu este scăparea şi puterea noastră, ajutor întru necazurile ce ne împresoară.
2.	Pentru aceasta nu ne vom teme când se va cutremura pământul şi se vor muta munţii în inima mărilor.
3.	Venit-au şi s-au tulburat apele lor, cutremuratu-s-au munţii de tăria lui.
4.	Apele râurilor veselesc cetatea lui Dumnezeu; Cel Preaînalt a sfinţit locaşul Lui.
5.	Dumnezeu este în mijlocul cetăţii, nu se va clătina; o va ajuta Dumnezeu dis-de-dimineaţă.
6.	Tulburatu-s-au neamurile, plecatu-s-au împărăţiile; dat-a Cel Preaînalt glasul Lui, cutremuratu-s-a pământul.
7.	Domnul puterilor cu noi, sprijinitorul nostru, Dumnezeul lui Iacob.
8.	Veniţi şi vedeţi lucrurile lui Dumnezeu, minunile pe care le-a pus Domnul pe pământ.
9.	Pune-va capăt războaielor până la marginile pământului, arcul va sfărâma şi va frânge arma, iar pavezele în foc le va arde.
10.	Opriţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu, înălţa-Mă-voi pe pământ.
11.	Domnul puterilor cu noi, sprijinitorul nostru, Dumnezeul lui Iacob.

ARTĂ CULINARĂ – REȚETE PENTRU POSTUL SFINTELOR PAȘTI – ZIUA 9 - 19 Martie

A. GUSTĂRI

Roşii umplute cu salată de vinete

· 6 roşii tari;

· 3 vinete mari;

· 1 ceapă;

· Sare;

· 150 ml ulei

Se coc vinetele la flacără, se curăţă de coajă fierbinţi fiind, se aşază pe un fund de lemn înclinat, se răsfiră, se îndepărtează seminţele cu o lingură de lemn şi se pudrează cu sare.

După 15 – 20 minute se toacă cu tocătorul de vinete.

Se pun în salatieră şi se freacă cu o lingură de lemn până devin spumoase, adăugând ulei, puţin câte puţin (150 ml ulei la 3 vinete mari).

După gust se amestecă ceapa tocată mărunt sau rasă pe răzătoare.

Se poate servi ca atare, ornată cu roşii şi frunze de pătrunjel sau ca umplutură pentru roşii.

Cacă dorim să albim compoziţia salatei de vinete adăugăm puţină zeamă de lămâie.

Se spală roşiile şi se pot umple întregi sau tăiate transversal în două.

Se taie un căpăcel la partea unde a fost codiţa la roşiile mai mici şi se golesc de o parte din pulpă şi seminţe, cu ajutorul unei linguriţe.

Se presară în interior un praf de sare şi, după 5 – 10 minute, se aşază cu partea scobită în jos ca să se scurgă apa extrasă de sare.

După câteva minute se umplu cu salată de vinete.

Se decorează cu frunze de pătrunjel şi fileuri de ardei.

Se serveşte câte o roşie de persoană, ca gustare.

B. SALATE

Salată orientală de cartofi

· 6 cartofi mari;

· 1 – 2 cepe;

· Sare;

· Piper măcinat;

· 10 – 15 măsline;

· 3 linguri ulei;

· 1 lingură oţet;

· 1 legătură pătrunjel verde

Se spală cartofii şi se pun la fiert în apă clocotită cu sare.

Se curăţă 1 – 2 cepe, se lasă să stea în apă 1 – 2 ore, apoi se taie în feliuţe.

Când cartofii sunt fierţi, se scurg de apă şi, fierbinţi fiind, se curăţă de coajă, se taie în felii rotunde, se aşază într-o legumieră, se presară cu sare şi piper, se adaugă sosul vinegret şi se acoperă.

Sosul vinegret se prepară astfel: se pun într-un castron 3 linguri ulei, 1 lingură oţet, sare şi piper şi se amestecă cu furculiţa sau cu telul până când uleiul se emulsionează şi devine lăptos. Se poate adăuga şi pătrunjel verde.

După ce cartofii s-au răcit, se adaugă ceapa şi 10 – 15 măsline.

C. SOSURI

Sos vinegret

D. BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME

Supă de roşii

· 1 morcov;

· 1 păstrânac;

· 1 ceapă;

· 1 ardei gras;

· 1 kg roşii;

· 1 linguriţă zahăr;

· Sare;

· ½ ceaşcă orez;

· 1 legătură pătrunjel;

· 2 linguri ulei

Se pun la fiert în apă clocotită un morcov şi un păstârnac tăiaţi în patru, o ceapă întreagă şi un ardei gras.

Separat se fierb roşiile cu puţină apă şi apoi se pasează.

La zeama de roşii se adaugă lichidul în care au fiert legumele şi se dau împreună câteva clocote.

În acest timp se adaugă o linguriţă de zahăr şi sarea necesară, după gust, apoi două linguri ulei.

La sfârşit se adaugă orezul şi se mai dă un clocot.

Se serveşte cu pătrunjel verde presărat deasupra.

E. MÂNCĂRURI

Vinete imam baialdi

· 6 vinete;

· 2 cepe;

· 4 roşii;

· Sare;

· Ulei;

· Foi de dafin;

· Cimbru;

· stafide

Se taie vinetele în două pe lungime, se opăresc 10 – 15 minute în apă cu sare, apoi se scurg.

Când s-au răcorit se scobesc şi se scoate o parte din pulpă.

Se înăbuşă 2 cepe tocate cu ulei.

Se adaugă la ceapă pulpa de vinete tocată, roşiile tocate în bucăţi mari, sare şi se lasă să se înăbuşe în continuare.

Când legumele sunt pătrunse, se iau de pe foc şi se adaugă o mână de stafide.

Se umplu jumătăţile de vinete cu compoziţia pregătită şi se aşază una lângă alta într-o tavă.

Se toarnă deasupra o ceaşcă de ulei, se adaugă o foaie de dafin şi cimbru şi se dau la cuptor la foc potrivit, circa 2 ore, până când vinetele sunt bine pătrunse.

Se servesc reci. Dacă este posibil se prepară cu o zi înainte.

F. DULCIURI

Turtă dulce

· 250 g zahăr;

· 500 g făină;

· 50 ml ulei;

· 1 linguriţă bicarbonat;

· 100 g nuci;

· 100 g rahat;

· 1 ½ linguriţă scorţişoară;

· 1 linguriţă cuişoare

Se ard 100 g zahăr, se sting cu 400 g apă şi se adaugă restul de zahăr.

În siropul obţinut se adaugă făina, bicarbonatul, uleiul şi mirodeniile.

La sfârşit se adaugă o parte din nucă, desfăcută în sferturi, şi rahat tăiat în bucăţi mici şi dat prin făină.

Se toarnă într-o tavă unsă compoziţia şi se presară deasupra restul de nucă şi rahat.

Se coace la foc potrivit 40 minute.

ISTORIE PE ZILE 19 Martie

Evenimente

· 1279: Victoria mongolilor în bătălia de la Yamen duce la sfarsitul dinastiei chineze Song în China. Împăratul Huaizong a fost ultimul împărat Song, odata cu moartea sa încheindu-si domnia dinastia Song care a pierdut controlul asupra Chinei după 319 ani. China a intrat sub controlul Dinastiei Yuan, sub conducerea hanului mongol Kublai. Kublai Khan și urmașii săi vor conduce China de 97 ani, până la veniurea la putere a dinastiei Mingsi recâștigarea de catre chinezi a controlulului asupra teritoriului lor. Perioada Dinastiei Song a reprezientat o epoca din istoria Chinei, care a a început în anul 960 și a durat până în anul 1279. Ea a a fost precedată de “Perioada Celor Cinci Dinastii și a Celor Zece Regate” și a fost urmată de “Perioada Dinastiei Yuan”. În timpul acestei perioade au fost emiși primii bani adevărați de hârtie din istoria lumii – bancnote – de către un guvern național. Tot în această perioadă a fost înființată prima flotă maritimă militară permanentă a Chinei, s-a folosit pentru prima dată praful de pușcă și s-a determinat, tot pentru prima dată, nordului geografic cu ajutorul busolei.

· 1563: Este semnat Edictul de la Amboise dintre hughenoti (protestanti) si catolici.In urma acestuia, hughenotii capata anumite drepturi in Franta predominant catolica. Edictul de la Amboise, de asemenea, cunoscut sub numele de Edictul de pacificare, a fost semnat la Château de Amboise de către Catherine de ‘Medici, în calitate de regent pentru fiul ei regele Carol al IX-lea al Franței. Tratatul a încheiat oficial prima fază a războaielor religioase din Franta.

· 1649: Camera Comunelor din Anglia voteaza o lege prin care este abolita Camera Lorzilor, pe care o declara “nefolositoare si periculoasa pentru poporul englez’.

· 1693: După moartea tatălui său, Dimitrie Cantemir a fost numit domn al Moldovei. Înalta Poartă nu l-a confirmat, astfel încît s-a întors la Constantinopol pentru a-şi continua studiile. Dimitrie Cantemir (n. 26 octombrie 1673 - d. 1723) a fost de două ori domn al Moldovei (1693 şi 1710 - 1711), autor, cărturar, enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog, om politic şi scriitor român. Dimitrie Cantemir a fost primul român ales membru al Academiei din Berlin în 1714. În opera lui Cantemir, influenţată de umanismul Renaşterii şi de gîndirea înaintată din Rusia, s-au oglindit cele mai importante probleme ridicate de dezvoltarea social-istorică a Moldovei de la sfîrşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea.

· 1702 - Ana Stuart devine regină a Angliei.

· 1807: Războiul celei de-a Patra Coaliții: A început Asediul Danzigului.

· 1808: Ferdinand al VII-lea devine rege al Spaniei.

· 1823: Augustin I al Mexicului, primul împărat al Mexicului, abdică în urma protestelor conduse de generalul Santa Anna.

· 1851: Domnitorul Barbu Ştirbei a aprobat înfiinţarea “Pensionatului Domnesc de fete” (devenit ulterior Şcoala Centrală). Piatra de temelie a edificiului a fost pusă abia la 20.11.1852.

· 1859: A avut loc, la Paris, premiera operei "Faust" de Charles Gounod.

· 1877: puterile semnatare ale Tratatului de la Paris, din 1856, semnează la Londra un protocol prin care recomandau Turciei să acorde unele libertăţi popoarelor supuse. Refuzul Turciei deschide calea războiului.

· 1883: se adoptă Legea pentru exploatarea căilor ferate ale statului din România, prin care administraţia căilor ferate este încredinţată Direcţiunii generale ale Căilor Ferate Române. Legea s-a aplicat cu mici modificări pînă la Legea din 17 iunie 1925.

· 1888: A demisionat Guvernul condus de Ion C. Brătianu. S-a format un nou Guvern, condus de junimistul Theodor Rosetti.

· 1913: A avut loc premiera versiunii integrale a operei „Boris Godunov", de M. P. Musorski, la Metropolitan Opera din New York.

· 1915: Planeta Pluto este fotografiată pentru prima dată dar nu este recunoscută ca planetă.

· 1919: La Universitatea din București, în cadrul măsurilor de pedepsire a celor care au pactizat cu germanii, se instituie o "comisie de cercetare" a profesorilor universitari. Sunt incriminați mai mulți universitari care s-au comportat servil în timpul ocupației germane (Primul Război Mondial), unii au fost îndepărtați din învățământ, altora li se interzice temporar să țină cursuri.

· 1920: Congresul Statatelor Unite a respins pentru a doua oara Tratatul de la Versailles (prima respingere avand loc in 19 noiembrie 1919).

· 1931: City Bank din New York este prima bancă din istoria SUA, ce cade victimă unui jaf armat.

· 1944: Trupele naziste au ocupat Ungaria, in cadrul operatiunii Margarethe I, pentru a preintampina iesirea acestei tari din razboiul dus alaturi de Reich.

· 1945: Dictatorul german Adolf Hitler a semnat: Nerobefehl (“decretul Nero”), care prevedea distrugerea infrastructurii economiei germane, in perspectiva ocuparii totale a Reichului de catre Aliati, pentru a preveni utilizarea obiectivelor economice de către forțele aliate. Decretul intitulat “Befehl betreffend Zerstörungsmaßnahmen im Reichsg” mentiona ca: ” Inamicul va lăsa in urma doar pământul pârjolit dupa retragerea sa. Prin urmare, ORDON: 1. Toate obiectivele militare de transport, comunicații, instalațiile industriale și utilitare de pe teritoriul Reich-ului, utile inamicului pentru a-și continua lupta vor fi distruse.” Responsabilitatea pentru punerea în aplicare a acestui plan a fost data lui Albert Speer, ministrul pentru producția de război, insa acesta nu l-a aplicat în mod deliberat si a incercat sa convinga generalii și Gauleiterii sa-l ignore. Hitler închis în buncărul său din Berlin, a fost furios împotriva ministrului său, dar nu a putut face prea mult pentru a pune ordinul in practica.

· 1946: Guyana Franceza, Guadalupa, Martinica si Reunion au devenit „Provincii ale Frantei de peste mari”.

· 1949: A avut loc congresul de constituire a Uniunii Tineretului Comunist – UTC.

· 1950 - A fost adoptat Apelul de la Stockholm privind interzicerea armei atomice, la sesiunea Comitetului Permanent al Congresului Mondial al Partizanilor Păcii.

· 1952 - Celebrul Jeep Willys ajunge la borna de producţie de 1 milion de unităţi produse. Pentru un autovehicul de nişă această cifră este un record, ca în mai puţin de 11 ani să ajungă la această valoare rotundă. Bineînţeles producţia sa în acea perioadă a fost exclusiv scopurilor militare. Producţia în masă a debutat în 1941, o dată cu Declaraţia de Război a Statelor Unite. Numele original al brandului vine de la General Purpose vehicle, americanii prescurtându-l Gee Pee, astfel rezultând Jeep. Proiectul original al primului Jeep aparţine American Bantam Car Company, dar guvernul american a alocat drepturile de producţie companiei Willys-Overland datorită capacităţii superioare de asamblare. Cert este că Jeep-ul a devenit rapid simbolul armatei americane şi al puterii militare în al doilea război mondial. În 1945 a ieşit pe piaţă şi primul model civil Jeep, care se numea CJ, adică Civilian Jeep. Până în acel moment Willys-Overland produsese 660.000 de automobile, dar ajutaţi şi de vânzările de vehicule fără valenţe militare au ajuns în alţi 6 ani să atingă milionul.

· 1953: A fost transmisa, pentru prima data in direct la televiziune, ceremonia decernarii Premiilor Oscar, ale Academiei Americane de Film.

· 1958: A fost creat Parlamentul European, ca for consultativ al Uniunii Europene. Parlamentul European (abreviat Europarl sau PE) este o instituție legislativă a Uniunii Europene (UE) aleasă prin scrutin direct odată la cinci ani. Împreună cu Consiliul Uniunii Europene (Consiliul) și cu Comisia Europeană, exercită puterea legislativă a UE. A fost descrisă (chiar de eurodeputați) ca fiind una dintre cele mai puternice legislative din lume. Parlamentul este compus din 766 de membrii, care reprezintă al doilea cel mai mare electorat democratic în lume (375 milioane de votanți eligibili în 2009). Începând cu anul 1979 este ales direct, o dată la 5 ani, prin alegeri generale, libere și secrete. Însă, prezența la vot pentru alegerile Uniunii Europene au scăzut la fiecare alegere consecutiv din acel an, și au fost sub 50% din 1999. Prezența la vot în 2009 a fost de 43% din totalul votanților europeni, variind de la 90% în Luxemburg și Belgia (unde este folosit votul obligatoriu) până la 20% în Slovacia; în 18 din 27 de state membre (în 2009) a fost de sub 50%. Deși Parlamentul European are puterea legislativă pe care Consiliul și Comisia nu o posedă, acesta nu are controlul formal asupra inițiativei legislative, cum de altfel majoritatea parlamentelor naționale al membrilor Uniunii o au.Parlamentul este „prima instituție” a UE (menționată în tratate, având precedent ceremonial peste toate celelalte organe de autoritate la nivel european), și împarte în mod egal puterile legislative și cele bugetare cu Consiliul (cu excepția câtorva domenii în care se aplică procedurile legislative speciale). Are, de asemenea, controlul asupra bugetului UE. În cele din urmă, Comisia Europeană, organul executiv al UE, răspunde în fața Parlamentului. În special, Parlamentul alege președintele Comisiei, și aprobă (sau respinge) numirea întregii Comisii. Poate forța, ulterior, Comisia (consiliul de comisari europeni) să demisioneze prin adoptarea unei moțiuni de cenzură. Președintele Parlamentului European este Martin Schulz (S&D), ales în ianuarie 2012, reales în 1 iulie 2014. Ultimele alegeri la nivel european au fost alegerile din 2014. Parlamentul European are trei sedii oficiale – Bruxelles (Belgia), Luxemburg și Strasbourg (Franța). Luxemburg este sediul birourilor administrative („Secretariatul General”). Reuniunile întregului Parlament („sesiunile plenare”) au loc la Strasbourg și la Bruxelles. Reuniunile comisiilor au loc la Bruxelles.

· 1990: Izbucnesc violențele interetnice de la Târgu Mureș. Cea mai cunoscuta victima a fost Mihaila Cofariu, prezentat de televiziunile straine drept etnic maghiar, maltratat de nationalistii romani. Preliminariile conflictului: În 21 ianuarie se semnalează primele proteste ale elevilor români de la liceul “Bolyai Farkas” și a părinților acestora împotriva separării stricte pe naționalități a celor două licee. Câteva zile mai târziu a urmat protestul cadrelor didactice, secția română de la același liceu. În același timp, elevii și profesorii maghiari solicitau ca această transformare să se facă imediat. În susținerea acestui deziderat, elevii maghiari au intrat în grevă, gestul lor fiind preluat de către studenții maghiari de la Institutul de Medicină și Farmacie din Târgu Mureș. La data de 10 februarie 1990 la Târgu Mureș aproape 100.000 de etnici maghiari au participat la un marș al tăcerii, ținând în mână o carte și o lumânare. Participanții cereau reînființarea Universității Bolyai din Cluj, reorganizarea rețelei de școli cu predare în limba maghiară, dreptul de a folosi liber limba maghiară, un minister al naționalităților etc.În data de 15 martie 1990 în localitățile cu o populație semnificativă maghiară are loc sărbătoarea de comemorare a celei de-a 142-a aniversari a revoluției maghiare antihabsburgice de la 1848. La aceste manifestări și-au anunțat prezența și oficialități din partea statului maghiar, existând și solicitări din partea autorităților maghiare ca la manifestările comemorative să participe ambasadorul ungar la București. Potrivit autorităților din România la aceste evenimente aniversare, în mai multe localități din Ardeal, printre care Satu Mare și Târgu Mureș, cetățeni din Ungaria și cetățeni de etnie maghiară din România „au arborat, ostentativ, însemne și drapele ungare, au înlocuit inscripții în limba română și au instigat populația românească prin lozinci și cântece provocatoare”. In ziua urmatoare s-au inregistrat primii morti si raniti din ambele tabere.

· 1999: Conflictul din Iugoslavia. Preşedintele Bill Clinton anunţă că SUA şi NATO sînt pregătite să atace obiective sîrbeşti. “Numărătoarea inversă” a început, anunţă NATO.

· 2002 - Directorul CIA, George Tenet, a afirmat că Bagdadul a avut legături cu reţeaua Al-Qaida, nefiind exclus ca Iranul sau Irakul să fi sprijinit atentatele din 11.09.2001 din Statele Unite.

· 2003: Începe invazia în Irak. A fost un război între Irak și o coaliție de țări condusă de Statele Unite, care a avut drept rezultat inlaturarea de la putere a dictatorului Saddam Hussein, iar apoi capturarea și condamnarea lui.

· 2005 - John Zachary DeLorean, fondatorul mărcii DeLorean şi unul dintre inginerii americani cu o foarte mare experienţă, moare la vârsta de 80 de ani după un infarct. Americanul este cunoscut pentru dezvoltarea lui Pontiac GTO unul dintre cele mai radicale modele muscle car din toate timpurile. DeLorean este probabil şi singurul CEO al unei organizaţii care a fost acuzat de trafic de droguri pentru a îşi salva compania falimentară. Mai interesant este faptul că John DeLorean are rădăcini româneşti. Tatăl său este un emigrant român care se trăgea dintr-o familie foarte săracă cu 13 copii, care a ajuns în SUA la vârsta de 20 de ani. Acesta a lucrat la o fabrică Ford de lângă Highland Park. Mama sa este tot o emigrantă din Ungaria care lucra General Electric ca şi muncitor necalificat. John s-a dovedit o fire foarte ambiţioasă şi, deşi tatăl său a devenit alcoolic, a absolvit unul dintre cele mai bune Universităţi tehnice din America, Lawrence Tehnological Institute din Detroit. Prima sa slujbă a fost la Chrysler ca şi inginer, după care a trecut pe la Packard, ajungând apoi la General Motors. Aici s-a profilat pe marca Pontiac, acolo unde cea mai importantă contribuţie a avut-o asupra modelului Pontiac GTO, model pe care l-a conceput în întregime. În 1965 devine chiar şeful Pontiac, drept recompensă. Ascensiunea sa a trecut şi pe la Chevrolet şi în 1972 a ajuns vice preşedintele întregii divizi de automobile de la General Motors. În 1975 John DeLorean şi-a înfiinţat propria sa companie DeLorean Motor Company, singurul model produs fiind DeLorean DMC-12, automobil care a devenit foarte celebru pentru apariţia sa în filmul "Back to The Future". O să revenim cu detalii despre povestea lui John DeLorean într-un material ulterior pentru cei interesaţi

· 2009: Josef Fritzl, austriacul acuzat ca si-a sechestrat si violat fiica timp indelungat, a fost condamnat la inchisoare pe viata.

Nașteri

* 1479: Ayşe Hafsa Sultan (n. 5 decembrie 1479 – 19 martie 1534) a fost prima soție a sultanului Selim I al Imperiului Otoman și mama sultanului Soliman I

· 1593: Georges de la Tour, pictor francez (d. 1652)
* 1716: Guillaume Coustou (fiul) (n. 19 martie 1716, Paris – d. 13 iulie 1777, Paris) a fost un sculptor francez.

Fiind fiul lui Guillaume Coustou și nepotul lui Nicolas Coustou, s-a format în atelierul familiei și, mai apoi, după câștigarea Premiului Romei (Prix de Rome), în anul 1735, a fost admis la Academia Franceză din Roma, unde a studiat între anii 1736 și 1739.

Întors la Paris îl ajută pe tatăl său să finalizeze celebra lucrare Chevaux de Marly (Caii din Marly sau Îmblănzitorii de cai) pentru Castelul Marly. Lucrarea a fost finalizată și instalată în anul 1745.^[3]

A fost admis la Academia Regală de Pictură și Sculptură din Paris în anul 1742, iar după finalizarea studiilor începe o carieră de succes, aplecându-se în sculptarea de busturi a numeroase personaje religioase sau mitologice. Opera sa a fost influențată de barocul târziu (vezi Vulcan, expusă la Muzeul Luvru) și neoclasicismul timpuriu (vezi Ganymede, expusă la Muzeul Victoria și Albert din Londra).

Cea mai faimoasă lucrare a lui Guillaume Coustou (fiul) este considerată Monumentul Delfinului Ludovic din Catedrala Saint-Étienne de Sens

· 1742: S-a nascut José Gabriel Túpac Amaru II (José Gabriel Condorcanqui Noguera, conducatorul rascoalei indigenilor amerindieni din Peru pentru independenta si pentru recunoasterea drepturilor indigenilor americani. Revolta a esuat, iar Tupac Amaru II a fost torturat si decapitat, la la 18 mai 1781. Eroismul sau a inspirat si continua sa inspire miscarile pentru drepturi ale indienilor americani.

· 1749: Prințesa Louisa (Louise Anne; 19 martie 1749 – 13 mai 1768) a fost membră a Familiei Regale Britanice, nepoată a regelui George al II-lea al Marii Britanii și soră a regelui George al III-lea.

Prințesa Louisa, portret de Jean-Etienne Liotard, 1754

Prințesa Louisa s-a născut la 19 martie la Casa Leicester, Westminster, Londra. Tatăl ei a fost Frederick, Prinț de Wales, fiul cel mare al regelui George al II-lea și a reginei Caroline de Ansbach. Mama ei a fost Prințesa de Wales (născută Augusta de Saxa-Gotha).

A fost botezată la 11 aprilie și nașii ei au fost: Frederic al II-lea, Landgraf de Hesse-Cassel (unchiul patern prin căsătorie) și mătușile paterne Louise, regină a Danemarcei și Norvegiei și Anne, Prințesă Regală.^[1]

Sănătatea ei a fost delicată de-a lungul întregii ei vieți. Prințesa Louisa a murit la Casa Carlton din Londra, la 13 mai 1768, necăsătorită și fără copii, la vârsta de 19 ani.

* 1751: Arhiducesa Maria Josepha de Austria (Maria Josepha Gabriela Johanna Antonia Anna; 19 martie 1751 – 15 octombrie 1767). A fost al doisprezecelea copil al împăratului Francisc I și a împărătesei Maria Tereza a Austriei. A murit de variolă la vârsta de 16 ani.

Arhiducesa Maria Josepha, Arhiducele Ferdinand și Arhiducesa Maria Amalia, de Martin van Meytens, 1763.

Născută la 19 martie 1751, Maria Josepha a fost a noua fiică a lui Francis I și a Mariei Tereza. După decesul cumnatei sale, Prințesa Isabela de Parma, Maria Josepha a deținut rolul feminin cel mai important de la curte după mama ei, nepoata ei Maria Tereze și sora ei Maria Amalia. Și-a pierdut poziția în mai 1767 când fratele ei mai mare arhiducele Iosif s-a recăsătorit cu Maria Josepha de Bavaria.

Împărăteasa Maria Tereza a vrut să o căsătorească pe Arhiducesa Maria Amalia cu Ferdinand I al celor Două Sicilii din motive politice. După ce tatăl lui Ferdinand, Carol al III-lea al Spaniei, a obiectat din cauza diferenței de 5 ani dintre potențialii miri (Maria Amalia era cu 5 ani mai mare decât Ferdinand), următoarea fiică nemăritată era Maria Josepha și a a fost candidada pentru Ferdinand.^[1] Ea și Ferdinand erau de aceeași vârstă, Maria Josepha era considerată "fermecătoare" și era sora favorită a fratelui ei Iosif.^[1]

Maria Josepha a murit de variolă chiar când trebuia să părăsească Viena pentru a se căsători cu Ferdinand. Credința populară susține că ea s-a îmbolnăvit din cauza mamei sale care a insistat să meargă și să se roage la mormântul cumnatei sale care murise recent de această boală.^[1] Cu toate acestea, din moment ce erupțiile cutanate au apărut la două zile după ce Maria Josepha a vizitat bolta, și este nevoie de cel puțin o săptămână pentru ca erupțiile variolei să apară după ce o persoana este infectată, arhiducesa trebuie să fi fost infectată înainte de a vizita mormântul.^[2]

A fost înmormântată în cripta imperială din Viena. După decesul ei, sora sa mai mică, Maria Carolina, s-a căsătorit cu Ferdinand

· 1809: s-a născut scriitorul rus Nikolai V. Gogol, autor al "Serilor în cătunul de lângă Dikanka" - 1831, "Arabescuri" - 1835 şi "Taras Bulba" (m. 4 mar. 1852).

· 1813: S-a nascut David Livingstone, misionar si explorator scotian. A urmat cursuri teologice, dar si de medicina la Colegiul Anderson din Glasgow. A plecat spre Africa in 1841 dorind sa evanghelizeze bastinasii si sa stopeze comertul cu scalvi. A fost primul european care a traversat Africa de la vest la est, in cadrul expeditiilor organizate pe durata vietii sale. Prima calatorie a facut-o spre 1851, descoperind cascada Victoria, denumita de bastinasi « Caldarea fumeganda » sau « Fumul urlator ». La reintoarcerea in Anglia a fost intampinat ca un erou national. In 1857 si-a descris calatoriile intr-o carte. A doua expeditie in Africa a intreprins-o intre anii 1858-1864, cand a cercetat zona de centru si est, cautand izvoarele Nilului. In 1869 a descoperit lacul Tanganika, iar doi ani mai tarziu a ajuns pe raul Congo. Extrem de salbit din cauza molimelor contactate, Livingstone a fost rapus de dizenterie in mai 1873, fiind inmormantat in pamantul natal, la Westminster Abbey.

· 1823: Prințesa Adelgunde a Bavariei (germană Adelgunde Auguste Charlotte Caroline Elisabeth Amalie Marie Sophie Luise von Bayern; 19 martie1823 – 28 octombrie 1914) a fost fiica regelui Ludwig I al Bavariei și a reginei Therese de Saxa-Hildburghausen. S-a căsătorit cu Francisc al V-lea, Duce de Modena.

· 1826: S-a născut Nicolae Hurmuzaki, om politic român, membru de onoare al Academie Române (m.19.09.1909).

* 1827: Mihail (Mișu) Popp (n. 19 martie 1827,^[2]^[3]^[4] Brașov, Imperiul Austriac^[5] – d. 6 martie 1892,^[2] Brașov, Austro-Ungaria^[6]) a fost un pictor român, reprezentant al academismului românesc, care s-a remarcat în domeniul portretisticii și al picturii bisericești. Alături de prietenul său Constantin Lecca și de litograful Carol Popp de Szathmary, Popp a făcut parte din grupul de artiști ardeleni care au influențat semnificativ pictura românească a secolului al XIX-lea. Provenit fiind dintr-o familie unde meșteșugul zugrăvelii a fost o îndeletnicire cu care s-au ocupat toți membrii acesteia, a fost printre primii artiști români cu educație plastică occidentală. A fost cel mai talentat și prolific pictor transilvănean român din secolul al XIX-lea, care, între anii 1846 – 1848, a studiat la Academia de Artă din Viena. Practic, pictura românească de la Mișu Popp – în Ardeal, împreună cu cea din Principate, a început să facă parte integrantă din cea a Occidentului.

Prin portretistică, Mișu Popp a lăsat documente prețioase pentru cunoașterea epocii în care a trăit, fiind unul din creatorii portretului de tip Biedermeier în pictura românească, precum și unul din realizatorii portretului istoric cu rezonanță romantică. A realizat o vastă operă de acest gen, având ca temă principală personalități politice, istorice și culturale (a fost puternic atras de portretul istoric), dar și oameni obișnuiți precum funcționari, preoți sătești, orășeni sau țărani. A stăpânit mijloacele tehnice necesare picturii și a reușit să evidențieze luciul materialelor și efectele picturale ale luminii fără ca expresia imaginii în opera sa să fie distrusă. Picturile sale sunt caracterizate totuși, de un convenționalism de tip academic. A fost fără nicio îndoială un maestru al portretului de grup sau individual, maestru care a pus mai presus de orice idealul clasic al echilibrului și al armoniei. Alături de Lecca în perioada imediat următoare înfrângerii revoluției din anul 1848 și până în 1859 la Unirea Principatelor, a reușit împotriva opreliștilor și împotriva demoralizării generale a intelectualilor români, să trezească interesul publicului față de artă.

A devenit faimos după ce s-a apucat alături de alți artiști cunoscuți ai vremii, să zugrăvească biserici din București. Este de remarcat faptul că atât pictura bisericească a lui Mișu Popp (care a avut printre antecesorii săi preoți), cât și cea a lui Constantin Lecca au urmat aceeași tendință de laicizare și umanizare a chipurilor de sfinți, care până atunci erau concepute hieratic și erau stilizate schematic. Ei au preluat linia pe care au mers înaintașii lor în istoria artei românești Gheorghe Tattarescu și Nicolae Grigorescu la începuturile creației sale.

Folosind drept izvoare de inspirație stampele și gravurile care reproduceau operele celebre ale maeștrilor Renașterii sau Barocului, pictorul Popp a urmat spiritul academismului. Acesta a pictat singur sau împreună cu Constantin Lecca și Barbu Stănescu numeroase biserici: Biserica Sfântul Gheorghe-Nou, Biserica Curtea Veche, Biserica Răzvan Vodă, Biserica Sfânta Ecaterina din București, Capela cimitirului Șerban Vodă, Catedrala Sfinții Voievozi din Târgu Jiu, Biserica din Gârbovu, Biserica schitului de la Frăsinei, Biserica Mănăstirii Radu Vodă, Biserica Sfântul Nicolae de la Câmpulung Muscel și bisericile din Satulung, Cernat, Toderița, Râșnov, Țânțari (Dumbrăvița) și Arpătac (Araci). Cea mai însemnată colecție de picturi religioase realizate de către Mișu Popp se află în Biserica Adormirii Maicii Domnului din Comuna Satulung (astăzi orașul Săcele) de lângă Brașov.

A provenit dintr-o familie de artiști cunoscuți, tatăl său Ioan Popp Moldovan de Galați fiind înaintea artistului, un faimos zugrav de biserici și iconar. Arta pentru Mișu Popp, a fost un mijloc de recreație care nu presupunea o necesitate generatoare de răscoliri sufletești profunde. Prin prisma meseriei de zugrav de biserici și a portretelor pe care le-a făcut, Mișu Popp a fost o personalitate larg acceptată atât în cercurile intelectuale din Brașov, unde s-a stabilit până la urmă, cât și în vechea Românie. Cu toate că a rămas necăsătorit toată viața, a fost dorit și apreciat în cercurile feminine pe care le-a frecventat. A fost un cunoscut bibliofil, fiind deținătorul unei biblioteci impresionante, iar casa sa din Brașov a devenit pe timpul vieții sale un adevărat muzeu, cu exponate create de către el însuși.

S-a născut la Brașov, fiind al optulea copil al unei familii din regiunea Făgărașului. Deși o veche familie de preoți, neamul Popp avea un rang nobiliar (mai mult simbolic), ca urmare a unei diplome din 14 aprilie 1668,^[7] prin care principele Mihai Apafi I (1661-1680) l-a înnobilat pe un strămoș al pictorului, anume pe Ioan al Popii și pe fiii acestuia. Tatăl pictorului, Ioan Popp Moldovan de Galați (1774-1869), era zugrav de biserici. Mama sa (1783-1867) avea numele de Elena și fusese născută Ivan.^[7]

Ioan Popp Moldovan se trăgea dintr-o familie de țărani din Țara Făgărașului. După Corneliu Comănescu, Ioan Popp a făcut probabil parte din grupurile de moșneni împroprietăriți de voievozii Țării Românești. Familia sa a fost una de frunte din Galații Făgărașului^[A], astăzi cartier de peste Râul Olt al orașului Făgăraș. Zugravul Popp a pictat icoane, iconostase(catapetesme) și chiar interioare de biserici sătești ortodoxe sau catolice din jurul Brașovului, din Țara Oltului, din zona Ciucului, din secuime și de prin alte părți din Ardeal, cum au fost Gherla (în mod special) sau valea Someșului.^[8] Popp Moldovan a rămas în istoria picturii murale bisericești ca un continuator al școlii de zugravi din Nicula, care au îngemănat precum în Încoronarea Fecioarei din Biserica din Țânțari^[9] (1820), atât unele elemente datorate legăturii picturii autohtone cu arta apuseană a barocului venită în Ardeal prin catolicism, cât și linia esențială a iconografiei tradiționale răsăritene. Meșteșugul zugrăvelii a fost în casa lui Ioan Popp o îndeletnicire cu care s-au ocupat toți membrii familiei, exact ca în casele țărănești de iconari. Copiii au fost ucenicii care au umplut cu culoare figurile de sfinți conturate pe sticlă și mama a fost calfa care a copiat și a multiplicat izvodul.^[10] Astfel, meseria de zugrav a fost moștenită de mai mulți dintre copii săi, unul dintre ei – Mihail Popp, cel alintat Mișu, simțind din copilărie o puternică atracție către artă.^[8] Un alt „zugrav” al familiei a fost Nicolae Popp, fratele cel mare, care a început să picteze singur biserici și amvoane în perioada 1835 - 1854

Mișu Popp a folosit culorile și pensula încă din vremea când a învățat la școlile din secuime, ori cu dascălul Bisericii Sfântul Nicolae din Șchei sau la Școala grecească din Brașov. La vârsta de 15 ani în anul 1842, Ioan Popp Moldovan l-a înscris pe fiul său Mișu Popp la Școala Militară Grănicerească din Târgu Secuiesc, dorind ca acesta să urmeze o carieră militară de ofițer într-un regiment român de grăniceri cum erau Regimentul I Grăniceresc de la Orlat, Regimentul Năsăudean sau cel din Caransebeș.^[11] Deși Mișu Popp a terminat cursurile, nu a fost atras de cariera militară, astfel că a revenit la prima sa dragoste „zugrăveala”, manifestându-și voința de a deveni pictor.^[12]

F.G. Waldmüller, 1828

Friedrich von Amerling, 1834

Deschis unui alt tip de carieră, Ioan Popp a ascultat dorința fiului său și l-a trimis în toamna anului 1845 la Viena, unde acesta a urmat cursurile Academiei Chezaro-Crăiască de Arte Frumoase, cunoscută și ca Academia Sfânta Ana.^[10]Edificiul social habsburgic, intrat în colaps odata cu revoluția din 1848 afișase până atunci o artă evazionistă, lipsită de vigoare și desprinsă de realitate, idilică și care dezvolta în exterior un optimism fals, plin de elemente convenționale.^[10]La Academia din Viena, Mișu Popp a învățat cu temeinicie pictura în atelierul profesorului Ferdinand Georg Waldmüller, sub directa supraveghere a acestuia.^[13] Waldmüller a fost un portretist de mare valoare, care a rămas în istorie cu titulatura „Profesorul generației pașoptiste” și care, a devenit după anul 1850 un bun peisagist realist.^[10] Popp a mai avut profesori și pe Joseph von Führich^[13] sau pe Friedrich von Amerling,^[13] decoratori academici de mare faimă ai epocii.^[10]

Mișu Popp a fost atras de stilul lucrărilor de maeștri din muzeele vieneze dar el nu a reușit să aprofundeze lecțiile care se desprindeau din operele lor.^[14] Pentru acei ani, tradiția academismului de tip școlăresc a predominat în pictura sa. El a renunțat la proiectele pe care le avea în plan împreună cu alți colegi de la Academie, privind călătoriile de studii în Țările de Jos sau Italia, și a revenit la Brașov în zorii izbucnirii revoluției din 1848 (oraș care o dată cu înăbușirea revoluției din Țara Românească devenise unul al proscrișilor).^[14] Astfel, pictorul Constantin Lecca care a fost originar și el din orașul de sub Tâmpa, a fost îndepărtat din învățământ de către căimăcănimea reacționară și a fugit din Craiova după cincisprezece ani de activitate didactică. El s-a refugiat și și-a găsit azil la Brașov, unde avea încă legături politice și de familie. Cei doi au legat o strânsă prietenie. La Brașov a existat de asemenea și societatea Casina română fondată în anul 1835, societate care a sprijinit financiar activitățile culturale ale Societății literare (urmașă a organizației fondată în 1822 de către Nicolae Văcărescu, Constantin Cîmpeanu și Grigore Băleanu, refugiați și ei după revoluția lui Tudor Vladimirescu).

Împreună cu Constantin Lecca, Mișu Popp a zugrăvit Biserica Sfântul Nicolae din Șchei și Biserica Răzvan Vodă.^[15]^[16]După terminarea lucrărilor, Lecca a plecat în Țara Românească, iar Mișu Popp s-a alăturat centuriilor românești devenind conducător al luptei naționale a revoluției din Transilvania.^[17] El s-a implicat activ prin prisma pregătirii sale militare și, cu toate că trupele revoluționare au fost prost înarmate față de cele împărătești, revoluționarii ardeleni au reușit să respingă inamicul din Munții Perșani în depresiunea Bârsei, în lupta pentru apărarea Brașovului.^[17] Cu toate acestea, orașul a fost evacuat de către autorități și revoluționarii au fost puși pe fugă. Mișu Popp a cautat azil peste Carpați și a fugit la Ploiești, unde împreună cu Ștefan Emilian (care a devenit profesor la Universitatea din Iași) și fratele său (viitorul matematician Ioan Popp), au fost arestați sub acuzația de propagandă revoluționară și au fost duși la București.^[17]

Adormirea Maicii Domnului = biserica din Arpătac

La București s-a asociat cu Constantin Lecca și în anul 1850 a executat diferite comenzi cum a fost, printre altele, pictarea stemei țării pe drapelele oștirii Țării Românești.^[17] Atelierul lor a început să prospere, drept pentru care au angajat și un ajutor care a devenit ulterior asociat, poleitorul din Câmpulung, Barbu Stănescu. Funcționarea atelierului în această perioadă s-a desfășurat în condițiile unei aspre cenzuri guvernamentale, care a luat măsuri contrarevoluționare în domeniul picturii românești tocmai pentru ca împrăștierea duhului răzmeriței să fie restrâns.^[18] Aceste măsuri au reprezentat în istoria picturii românești o stagnare artistică relativă, singurele genuri artistice acceptate fiind compozițiile cu teme religioase și portretistica.^[18] Ca urmare, Constatin Lecca, Mișu Popp și Barbu Stănescu s-au apucat să zugrăvească biserici din București: Biserica Sfântul Gheorghe-Nou^[B], Biserica Curtea Veche, Biserica Sfânta Ecaterina din București^[C] și Capela cimitirului Șerban Vodă^[D].^[18]^[19] Datorită executării acestor lucrări, Mișu Pop a devenit faimos și a fost chemat să picteze singur Catedrala Sfinții Voievozi din Târgu Jiu în anul 1855, lucrare pe care a finalizat-o după cinci ani de muncă. În paralel lucrul la Târgu Jiu, a pictat și Biserica din Gârbovu, Comuna Turceni.^[18] În zona Brașovului, Mișu Popp a pictat Biserica Adormirea Maicii Domnului din Satulung, Biserica Romano-catolică din Cernat și bisericile din Toderița, Râșnov, Țânțari (Dumbrăvița) și Arpătac (Araci).^[19] Cercetătorul Mihai Manolache prin studiile pe care le-a realizat, meționează că Mișu Popp împreună probabil cu Constantin Lecca, ar fi pictat și Biserica Sfânta Treime (pe Tocile) din Scheii Brașovului.^[19]^[19]^[20]

Mișu Popp s-a întors în Brașov în anul 1862 și și-a reactivat atelierul părintesc, în condițiile în care tatăl său bătrân fiind, nu mai putea lucra.^[21] Începând din acest an, Mișu Popp a început să realizeze magnifica serie de portrete brașovene, multe dintre ele făcând parte astăzi din colecția Muzeului de Artă din Brașov.^[21] Chiar dacă a părăsit Bucureștiul, clientela pe care și-o formase în capitala Țării Românești i-a rămas fidelă. Astfel, Calinic de la Cernica în calitate de episcop al Râmnicului, l-a solicitat în vederea zugrăvirii bisericii schitului de la Frăsinei din Comuna Muereasca, Județul Vâlcea.^[21]

Nașterea Fecioarei Maria - biserica din Arpătac

Pentru pictarea bisericii din Frăsinei, Calinic a intenționat să-l angajeze pe Gheorghe Tattarescu care-i era prieten bun. Acesta a refuzat însă oferta din cauza unor alte comenzi în care era prins și, ca urmare l-a recomandat pe Mișu Popp. Pictura bisericii Mănăstirii Frăsinei a fost executată între anii 1860 - 1863 în stil academist realist, cromatica generală având predominață albastră.^[22] Împreună cu Constantin Lecca a pictat în anul 1863 biserica Mănăstirii Radu Vodă.^[E]

Aprecierile pe care presa vremii le-a făcut lui Lecca în anul 1852pentru pictarea bisericii de la Curtea Veche, unde și-a adus aportul în egală măsură și Mișu Popp, l-au omagiat de această dată în principal pe pictorul Popp.^[21]

Ca urmare, în anul 1864, Mișu Popp a fost chemat să picteze Biserica Sfântul Nicolae de la Câmpulung Muscel, fapt care a avut și o consecință: o mulțime de comenzi de portrete. După terminarea bisericii din Câmpulung, Mișu Popp s-a stabilit definitiv la Brașov^[21], oraș pe care nu l-a mai părăsit până la moartea sa, petrecută în anul 1892.

„Devenit una din acele glorii locale ale provinciei, menite unei activități uniforme, lipsite de orizont, Mișu Popp își trăiește cele trei decenii din urmă ale vieții retras în atelier și încetează de a mai juca un rol în dezvoltarea artei din Principate, chiar dacă faima câștigată în rândurile publicului de peste Carpați mai face să-i vină încă, din când în când, în atelierul din Brașov, persoane din protipendada bucureșteană, dornice a-și vedea chipul zugrăvit de meșterul acesta renumit.”

—Ion Frunzetti: Mișu Popp, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1956, pag. 15

Din această perioadă au rămas numeroase portrete de tinere femei: al Anastasiei Rudeanu (1870), al sorei actorului Grigore Manolescu, al Carolinei Bergazoglu (1860) și nu în ultimul rând al femeii cu monogramul AR (AP în chirilic, aflat astăzi la Galeria Națională) care este cel puțin la fel de bun ca portretul realizat în 1861 al Anei Enescu.^[23] Desigur, într-o epocă în care în Principate erau artiști ca Nicolae Grigorescu și Theodor Aman care expuneau în galeriile bucureștene, pictura lui Mișu Popp reprezenta deja un stadiu depășit în pictura românească.^[23]

În anul 1890, catedra de desen a liceului român din Brașov a devenit vacantă prin decesul profesorului Gheorghe Vlădăreanu. Ca urmare, Mișu Popp a preluat ca suplinitor această catedră la vârsta de 63 de ani.^[24] După doi ani, în 1892, pe data de 6 martie, Mișu Popp a încetat din viață fără a fi fost căsătorit vreodată.^[24] El a fost înmormântat în cimitirul capelei române din Groavăr.^[24] Colecția de tablouri a lui Mișu Popp a fost donată muzeului Asociațiunii pentru literatura română și cultura poporului român Astra din Sibiu

Autoportret

„Bărbat frumos, de statură mijlocie, bine făcut, cu barba plină, frumoasă și îngrijită, ochi vioi, vecinic zîmbitori, îmbrăcat totdeauna distins, Mișu Popp a fost pe vremuri una din figurile cele mai reprezentative al românilor brașoveni.”

—Constantin Popp: Din viața lui Mișu Popp. Amintiri., Revista Țara Bârsei anul IV, nr. 2, martie - aprilie 1932, pag. 132, accesat 25 decembrie 2015

Prin prisma meseriei de zugrav de biserici și a portretelor pe care le-a făcut, Mișu Popp a întreținut relații de prietenie cu mai toți intelectualii brașoveni. De asemenea a avut relații de prietenie cu oameni din vechea Românie, de pe vremea când picta bisericile din București, Gârbovu, Târgu Jiu, etc. În plus a avut un număr însemnat de rude prin București, Pitești, Ploiești, Craiova și Iași.

Cu toate că Mișu Popp a rămas necăsătorit toată viața din cauza unei iubiri mai vechi, el a fost un iubitor al vieții de familie. Adesea și-a petrecut serile la familiile nepoților săi sau la nepoata lui, Maria Andrei Zănescu.^[26] Datorită maniereleor pe care le-a etalat în societate și a unei culturi sociale distinse, a fost dorit și apreciat în cercurile feminine pe care le-a frecventat. Idealurile sale feminine au fost de altfel, eternizate în numeroasele sale tablouri.^[26]

Mișu Popp a instituit ca obicei, luarea prânzului împreună cu prietenii săi în locuința nepotului său de frate, numit Constantin Popp. Numită în glumă chermeza Masa calicilor, la ea s-au adunat intelectualii brașoveni Iosif Fericeanu, Artemiu Feneșan, Paul Budiu, Gheorghe Chelariu, Ioan Socaciu și Andrei Bârseanu.^[27] Mai târziu s-au alipit și Ciprian Porumbescu și Nicolae Petra-Petrescu care pe atunci era director al Băncii Albina din Sibiu. Nicolae Petrescu era tatăl lui Horia Petra-Petrescu cunoscut ca publicist și secretar al Astrei din Sibiu. La Masa calicilor s-a organizat pentru prima oară reprezentarea libretului Crai Nou, al căruit text a fost scris de Vasile Alecsandri pe muzică de Ciprian Porumbescu, sub auspiciile Reuniunii române de cântări din Brașov din anul 1881.^[27] În rolul principal al operei lui Porumbescu a jucat învățătorul Zosim Butnariu, care datorită talentului cu care și-a interpretat rolul a devenit celebru sub numele Moș Corbu. La această Masă a calicilor a apărut pentru prima oară ideea unei colectări de fonduri pentru ridicarea unui monument lui Andrei Mureșianu, cel care a scris imnul național Deșteaptă-te române.^[28]

Alegoria realizată de către Mișu Popp pentru imnul național „Deșteaptă-te române”^[28]

Ideea aceasta care a avut un proprietar, în persoana lui Andrei Bârseanu, a dus în final la crearea tabloului alegoric care s-a litografiat la Viena și s-a vândut în numeroase exemplare tuturor doritorilor români.^[28] Mișu Popp a făcut două schițe, din care comitetul delegat a selectat una care se regăsește în memoria colectivă românească. Andrei Mureșianu a fost reprezentat lângă două coloane antice, stând pe un piedestal din piatră.^[28] În ultimul plan strălucește un soare mare. Atitudinea lui Mureșianu este cea a unui orator și vestitor. El ține un pergament în mână și pare a vesti poporului principiile Dreptate, Egalitate și Frățietate.^[28] În patea de jos a alegoriei se vede un iobag român, legat cu lanțuri grele. Ca o continuare, Mișu Popp a modelat în ghips un monument miniatural după această alegorie. Alegoria sculptată însă, s-a pierdut.^[28]

Mișu Popp a fost un cunoscut bibliofil, acesta fiind deținătorul unei biblioteci impresionante pe care puțini intelectuali români ardeleni și-au putut-o permite.^[28] A avut în componența ei ediții germane și franceze de litografii executate de către pictori și sculptori celebrii, cărți de anatomie, a avut pe toți clasicii într-o ediție germană de lux, cărți de istorie și de literatură scrise în limba germană sau franceză.^[29] A a avut cărțile tuturor cronicarilor români precum și reviste literare ale acelor vremuri. După spusele strănepotului său Constantin Popp, deși Mișu Popp a avut casă, pentru sine și-a păstrat o singură cameră situată la etaj.^[29] În această cameră și-a primit Mișu Popp toți oaspeții oferindu-le câte o ceașcă de cafea turcească, ea având ziua utilitatea de cameră de oaspeți sau atelier și noaptea de cameră de dormit.^[29]

Întreaga sa casă din Brașov a devenit pe timpul vieții lui Mișu Popp un adevărat muzeu, cu exponate create de către pictor. Așa zisul Pantheon a lui Mișu Popp a fost, însă construit pe acoperișul casei sale. Astfel casa s-a mărit, deoarece Mișu Popp nu a fost doar un pictor academist sau zugrav de biserici.^[29] El a fost un bun tâmplar, dulgher, zidar sau instalator, adică un meșter „în de toate”. În mansarda construită de el din podul casei, a avut un atelier de vară, cu pereți căptușiți și numeroase lucrări neterminate sau în curs de realizare.^[29] Tot la mansardă a avut și un atelier, utilat complet pentru tâmplărie și dulgherie. Pantheonul lui Mișu Popp s-a născut în perioada 1882 - 1883 în mansarda din podul casei. El a avut forma unui chioșc de formă rotundă, înalt de 3 metri și avea și o cupolă pictată în albastru ciel. Cupola a avut mici ferestre colorate în roșu, galben și albastru.^[30] Sub aceste ferestre au fost pictate pe pânză, în ulei, pe două rânduri de jur împrejur portrete ale principalelor personalități românești din cele mai vechi timpuri până la contemporaneitate. Erau Miron Costin, Nicolae Costin, Grigore Ureche, Dimitrie Cantemir, B.P. Hașdeu, Nicolae Bălcescu, Vasile Alecsandri, Ion Heliade-Rădulescu, Alexandru Odobescu, Dimitrie Bolintineanu, Petru Maior, Gheorghe Lazăr, Gheorghe Șincai, Gheorghe Barițiu, Avram Iancu, Mihail Kogălniceanu, Banul Enăchiță Văcărescu, Nicolae Golescu, Ion C. Brătianu, Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazu, Regele Carol I, Alexandru Ioan Cuza și alții.^[30] În chioșcul său denumit cu prețiozitate drept Pantheon, Mișu Popp și-a petrecut orele libere, destinate relaxării.^[31] Aici și-a găsit el sursele de inspirație și și-a conceput capodoperele. Pantheonul a devenit cu timpul faimos și un subiect de pelerinaj al prietenilor și comanditarilor. După moartea sa din 1892, Pantheonul a fost demontat și lucrările au plecat spre muzee sau colecții private.

Unul dintre portretele cu tematică istorică de o deosebită importanță în creația lui Mișu Popp, este portretul lui Mihai Viteazu.^[42] Această lucrare a fost creată pentru a simboliza românilor din Ardeal ideea unității naționale.^[42] Remarcabilă ca lucrare picturală, ea este net superioară portretelor pe care Gheorghe Tattarescu sau Constantin Lecca au reușit să le facă acestui prim înfăptuitor al unității naționale românești. Portretul a fost creat după o gravură a lui Egidius Sadeler, adusă în România ca document și care, a fost copiată inițial de Barbu Iscovescu, având la bază indicațiile lui Nicolae Bălcescu.^[42] Mihai Viteazu este realizat într-un portret cu armură, având o pelerină aruncată peste umeri care-l drapează maiestuos. Similitudinile tabloului făcut de Mișu Popp cu gravura menționată pot fi aflate cu ușurință observând trăsăturile chipului, mândru și oțelit, redate foarte exact după modelul original.^[42]

Mihai Viteazu de Sadeler
... de Tattarescu
... de Lecca
(ajutați wikipedia
și găsiți imaginea)
... de Mișu Popp

Pentru realizarea portretului lui Alexandru Ioan Cuza, Mișu Popp s-a folosit probabil de o imagine a acestuia din primii lui ani de domnie, de pe vremea când purta favoriți.^[42] Portretul domnitorului pare a fi necunoscut, ținând cont că el a fost reprezentat până atunci și după aceea cu cioc, după moda lui Napoleon al III-lea.^[42] Figura domnitorului diferă față de fotografia lui Carol Popp de Szathmáry, care a făcut istorie.^[42] Ioan Cuza apare în portretul lui Mișu Popp în costum de paradă, lentă și mantie, cu multe decorații. Chipul lui degajă o forță morală și o asemănare fizică suficientă, diferită prin comparație cu portretul lui Barbu Știrbei, domnitorul sub care artistul a trăit mai mult timp în Țara Românească.^[42]

Foto de Szathmáry
(<1873)
Portret Al. I. Cuza de
August Strixner (1860)
... de Mișu Popp
(1881)
Barbu Știrbei - litografie
Barbu Știrbei
(de Mișu Popp)

Chiar dacă, multe din portretele lui Mișu Popp nu sunt cele mai bune din câte a creat, reprezentative pentru artist sunt portretele lui Vasile Alecsandri, Alecu Russo, Gheorghe Lazăr, Andrei Mureșanu, Mihail Kogălniceanu, C. A. Rosetti, Edgar Quinet, Jules Michelet și nu în ultimul rând Avram Iancu.^[42]

Familia lui Ioan Popp de Galați a avut unsprezece copii din care nouă au rămas în viață.^[1]Aceștia, în ordinea în care s-au născut, au fost:

Nicolae Popp, care a fost continuatorul profesiunii de zugrav și iconar al tatălui său Ioan Popp;^[1]
Maria Popp, care s-a măritat cu Șerban Șerbănescu și care, a fost probabil preot în Făgăraș. Ea era alintată de familie cu diminutivul Țica mami;^[1]
Catinca Popp, căsătorită cu arhitectul Ștefan Emilian, cel care a devenit ulterior profesor la Universitatea din Iași. Ștefan Emilian a fost cel care a conceput proiectul clădirii Liceului „Andrei Șaguna” din Brașov;^[1]
Elena Popp, care și-a ales ca soț pe Nicolae Enea, comerciant din Brașov;^[1]
Constantin Popp, poleitor și sculptor stabilit în Făgăraș. A fost funcționar în același oraș și după unii ar fi fost chiar primar al orașului;^[1]
Paraschiva Popp, care s-a născut la Brașov în data de 13 aprilie 1920. Ea s-a căsătorit cu fostul preot din Șinca Veche și tribun în legiunile românești ale revoluției din 1848, Nicolae Raicu;^[1]
Eufrosina Popp, născută la Brașov în data de 25 martie 1824. Ea s-a măritat cu Dumitru Cioflec, învățător la Școala primară românească din Brașov:^[1]
Mihail (Mișu) Popp, pictor;^[1]
Ioan Popp, care s-a născut la Brașov în data de 18 mai 1829. El a absolvit Politehnica din Viena și a fost inginer și profesor de matematică la Academia Mihăileană.^[1] După înființarea Universității din Iași în anul 1860, Ioan Popp a fost considerat creatorul învățământului matematic de aici.^[81]

Se cunosc datele de naștere doar la patru dintre copii lui Ioan Popp și ai Elenei Ivan, singura lui soție. Aceștia au fost înregistrați la Biserica Sfântul Nicolae din Brașov. În acest registru, Ioan Popp în postura de tată este trecut cu numele Dumnealui Kir Ioniță (1820), Ion Popp zugravu (1824), Ion Popovici, zugravu (1827) sau Kir Ioan Popovici zugrav (1829).^[1]Primii cinci copii au fost născuți cel mai probabil în Făgăraș sau Galații din Făgăraș, registrele de evidență din vremea aceea fiind ilizibile.^[1] Datele de naștere sunt după calendarul vechi.^[1]

Faptul că Ioan Popp apare înregistrat în documente sub diferite nume sau apelative era o obișnuință, deoarece preotul Bisericii Sfântul Nicolae era Simeon Pop sau Popovici și el a completat acele registre din anul 1812 până la moartea sa, registrul în acei ani având același scris olograf.^[1] Referitor la numele de adăugat de Moldovan, acesta se explică prin proprietățile de pădure pe care descendenții familie Popp le-a avut în Munții Făgărașului (cu referire la Masivul Moldoveanu).^[1] Apelativul a fost adăugat ulterior, pentru a face diferență între familiile care purtau același nume.^[1]

Elena Popp (n. Ivan)

Familia lui Ioan Popp făcea parte după toate posibilitățile din familiile de moșneni care au fost în trecut împroprietăriți de către voievozii Țării Făgărașului și, probabil era una din familiile de preoți de frunte din Galații Făgărașului.^[7] Principele ardelean Mihail Apafi I a emis o diplomă în data de 14 aprilie 1668 prin care a ridicat la rangul de nobil nu numai pe Ioan Popa (al Popi), preot român din Galați, ci și pe fii săi Ioan și Zaharia și pe fetele lui Bucura, Stanca și Ana.^[7] De fapt, pe toți urmașii acestora Mihai Apafi I i-a ridicat ca nobili, cu apelativul de Galați.^[7] Unul din urmașii acestora a fost Ioan Popp Moldovan de Galați și acesta a fost probabil descendent direct al acelui Ioan la care face referire diploma.^[7] Acest lucru, susține Corneliu Comănescu în analiza pe care a făcut-o în Revista Țara Bârsei din anul 1932, a fost confirmat adesea de către membrii familiei prin relatărilor lor în diverse ocazii.^[7] După spusele lor, Ioan Popp Moldoveanu s-a stabilit la începutul carierei în Făgăraș, acolo unde s-a și căsătorit cu Elena Ivan care era de origine făgărășeană.^[7] Ioan Popp a executat la început lucrări de sculptură și pictură ajutat de fiul său Nicolae, prin bisericiile românești, precum și lucrări comandate de persoane particulare sau oficialități din Făgăraș, unde era apreciat în mod deosebit.^[82] Așa cum afirmă Corneliu Comănescu, chiar dacă urme ale activității lui Ion Popp Moldovanu pe întinsul Țării Oltului nu s-au putut identifica științific, există credința că în multe din bisericile din Țara Făgărașului acesta ar fi realizat altare sau icoane sculptate și pictate.^[82] Faima lui și a familiei sale a făcut ca acesta să preia comenzi împreună cu Nicolae Popp, până în secuime chiar, precum și în bisericile romano-catolice ungurești din acea zonă.^[82]

Ștefan Emilian

Ioan Popp și faima sa de zugrav de biserici și mare iconar, au făcut ca lucrările sale să-si depășească zona natală până pe Valea Someșului sau Gherla, unde s-a stabilit ulterior un nepot al acestuia.^[8] Din aceasta epocă datează patru schițe de amvoane, altare și ornamente care au ajuns în final exponate ale bibliotecii Asociațiunii pentru literatura română și cultura poporului român Astra din Brașov.^[8] Alte schițe, în număr 14 desene de altare, din care se remarcă altarul bisericii franciscane din Șumuleu Ciuc, altarul bisericii romano-catolice din Sântimbru Ciuc precum și un desen portret al unui demnitar bisericesc destinat se pare unei biserici romano-catolice, au fost făcute de către Nicolae Popp și au fost donate aceleiași biblioteci, de către un colecționar de artă. Unele dintre ele poartă semnăturile: nobilul Nicolae Popp, sculptor sau artist constructor de altare.^[8] Nicolae Popp a început să lucreze singur în perioada 1835 - 1854.^[8] Ambele colecții, ce numără un total de 18 lucrări, se regăsesc într-un album special, păstrat în anul 1932 în cadrul sălii de lectură a bibliotecii Astra din Brașov, care era la acea vreme era „garnisată” numai cu tablouri semnate de Mișu Popp.^[8]

Ca urmare a numeroaselor lucrări pe care Ioan Popp le-a contractat prin secuime și ținând cont de mijloacele de transport precare ale epocii, zugravul Ioan Popp a fost nevoit să părăsească Făgărașul cu întreaga familie, ce avea în componență la acea vreme pe soția sa și cinci copii și să se mute în Miercurea Ciuc.^[8] După un timp, s-a stabilit definitiv în preajma anului 1818 la Brașov.^[8] Ca argument al stabilirii sale la Brașov stă faptul că la data de 7 august 1829, Ioan Popp a adresat o scrisoare fiului său Constantin, în care a menționat faptul că se ocupa cu realizarea unui amvon la Biserica Sfânta Treime din Brașov-Tocile, biserica fiind de abia construită și finalizată cu trei ani înainte.^[83] În anul 1932, amvonul realizat la această biserică încă mai exista fără a se fi deteriorat.^[84]

Ioan Popp a murit în anul 1869 la vârsta de 95 de ani, după doar 2 ani de la decesul soției sale, în locuința sa din Ulița Mare nr. 1443 din Brașov (astăzi strada Prundului nr. 1, colț cu strada Cimitirului). Locuința lui Ioan Popp a devenit ulterior proprietatea artistului Mihail (Mișu) Popp

· 1841 - S-a născut publicistul Iosif Vulcan, director fondator al revistei “Familia”. În această revistă, şi-a făcut debutul literar Mihai Eminescu (m.26.08.1907).

* 1848: Wyatt Berry Stapp Earp (n. 19 martie 1848 – d. 13 ianuarie 1929) a fost un celebru om al Vestului și justițiar itinerant. Wyatt Earp s-a născut la Monmouth, în statul Illinois, fiind al treilea dintre cei cinci băieți ai fermierului Nicholas Earp.
Familia Earp, părinții și cei patru frați ai lui Wyatt – James C. (1841 – 1926), Virgil W. (1843-1905), Morgan (1851 – 1882) și Warren B. (1855 – 1900) – a migrat spre sfârșitul războiului civil în California, stabilindu-se în 1864 la San Bernardino. După numai patru ani ei s-au întors în Illinois, pe care ulterior l-au părăsit din nou pentru a se stabili în orașul Lamar din sud-vestul statului Missouri. La 1870, Wyatt s-a căsătorit și a intrat în poliția locală, dar la scurtă vreme, moartea soției sale răpusă de febră tifoidă, l-a determinat să-și părăsească viața de om așezat începând o hoinăreală de vagabond fără căpătâi prin așezările Teritoriului Indian. Arestat și închis pentru furtul unui cal a reușit să evadeze înainte de a fi judecat, pierzându-și urma printre vânătorii de bizoni din preriile Kansasului. În 1875 a revenit la meseria de polițist ca ajutor de șerif la Wichita, într-o vreme în care fratele său ocupa aici un post de barman, într-un saloon. A fost însă destituit în cursul anului următor, după o încăierare cu unul dintre rivalii politici ai superiorului său. Stabilit tot ca polițist la Dodge City și-a părăsit postul pentru o scurtă aventură la zăcămintele aurifere din Munții Black Hills din Dakota. S-a întors în comitatul Ford în 1878 și a acceptat din nou postul de ajutor de șerif în Dodge, într-o perioadă în care și alți pistolari celebri ai Vestului – William B. Masterson, Ben Thompson, Luke Short și John Henry Holliday – se aflau aici. A rămas în funcția de om al legii până în 1879, pasiunea pentru jocul de cărți, dobândită în timpul escapadei sale în Dakota legându-l într-o strânsă prietenie de nu mai puțin faimosul Doc Holliday. Ulterior a devenit însoțitor înarmat al diligențelor firmei Wells, Fargo & Company, iar în 1880, la sugestia fraților săi s-a stabilit, împreună cu aceștia, în proaspăt întemeiatul oraș minier Tombstone din Arizona, devenind co-proprietar al barului Oriental Saloon. Totodată a acceptat funcția de ajutor de șerif în învecinatul comitat Pima, în vreme ce fratele său Virgil era angajat al poliției din Tombstone. James Earp era proprietar al unui saloon din orașul minier, iar Morgan Earp lucra pentru Wells, Fargo & Company. Vechii prieteni ai clanului Earp, “Doc” Holliday, “Bat” Masterson și Luke Short au apărut în aceeași perioadă la Tombstone, atrași de mirajul zăcămintelor de argint.
Erou a numeroase opere de ficțiune, unele apărute chiar în timpul vieții sale Wyatt Earp a devenit un erou semilegendar al frontierei, figura sa stând la baza unui mit pe care literatura și filmul l-a făcut celebru, acela al apărătorului cu orice preț al legii. Controversele ce plutesc în jurul biografiei sale, privind mai ales metodele folosite în exercițiul funcțiunii de polițist la frontieră, nu sunt singulare ele fiind prezente în biografia tuturor celor care au servit ca oameni ai legii în Vestul Sălbatic.

· 1849: Alfred von Tirpitz (n. 19 martie 1849, Küstrin, Brandenburg - d. 6 martie 1930) a fost un amiral german.

A fost comandant al Marinei Imperiale Germane (Kaiserliche Marine) din 1914 până în 1916.

Nava de război Tirpitz a fost denumită după Alfred von Tirpitz.

* 1851: Friedric Francisc al III-lea (19 martie 1851 – 10 aprilie 1897) a fost penultimul Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin.

S-a născut la Schloss Ludwigslust ca fiul cel mare al lui Frederic Francisc al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg și a primei lui soții, Prințesa Augusta de Reuss-Köstritz. I-a succedat tatălui său ca Mare Duce la 15 aprilie 1883, la vârsta de 32 de ani.

De la o vârstă fragedă Frederic Francisc a suferit de astm și severe dificultăți de respirație. Nu putea să locuiască în nordul Europei și a locuit pe malul Mediteranei, unde clima era mai blândă. Homosexualitatea lui a fost un secret deschis.^[1]

Moartea Marelui Duce la Cannes, la 10 aprilie 1897 este învăluită în mister; inițial s-a raportat că s-a sinucis aruncându-se de pe un parapet de pod.^[2] Versiunea oficială a decesului său a fost că se afla în grădina lui când a întâmpinat dificultăți de respirație și s-a împleticit înainte de a cădea peste un zid mic.^[3] A fost succedat de fiul său, Friedrich Franz IV, care a fost ultimul Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin

Friedric Francisc s-a căsătorit cu Marea Ducesă Anastasia Mikhailovna a Rusiei la Sankt Petersburg la 24 ianuarie 1879. Soția lui era nepoata țarului Nicolae I al Rusiei. Frederic și Anastasia au avut trei copii:

Alexandrine (1879–1952) căsătorită cu regele Christian al X-lea al Danemarcei; a avut copii.
Friedrich Franz IV (1882–1945) căsătorit cu Prințesa Alexandra de Hanovra; a avut copii.
Cecile (1886–1954) căsătorită cu Wilhelm, Prinț Moștenitor al Germaniei; a avut copii.

* 1863: Prințesa Matilda de Saxonia, Ducesă de Saxonia (19 martie 1863, Dresda^[1] – 27 martie 1933, Dresda^[1]) a fost al treilea copil al regelui George de Saxonia și a soției acestuia, Maria Ana a Portugaliei. A fost sora mai mare a ultimului rege al Saxoniei, Frederick Augustus al III-lea al Saxoniei

Ca tânără, Matilda a fost liniștită și blândă dar nu a fost o fată drăguță. Tatăl ei a plănuit s-o căsătorească cu Prințul Rudolf al Austriei însă Rudolf a refuzat și s-a căsătorit cu Prințesa Stéphanie a Belgiei.

S-a convenit apoi ca Matilda să se căsătorească cu nepotul împăratului Franz Joseph al Austriei care era și moștenitorul prezumptiv al tronului austro-ungar, Arhiducele Franz Ferdinand. Arhiducele a ales să facă o căsătorie morganatică cu Sofia Chotek. (Relațiile dintre cele două nații s-au îmbunătățit numai când sora mai mică a Matildei, Prințesa Maria Josepha s-a căsătorit cu Arhiducele Otto Franz).

Matilda s-a acrit de atâtea respingeri și critici și și-a înecat nefericirea în alcool, asigurându-și porecla de "Schnapps-Mathilde". A fost o pictoriță de talent și a luat lecții de la artistul Alfred Diethe din 1890 până în 1901. Unele dintre picturile ei, în principal peisaje și scene din viața de la curtea din Pillnitz, au fost făcute printuri. Altele au apărut pe cărți poștale, care au fost vândute pentru a strânge bani în scopuri caritabile.

Matilda a murit necăsătorită la 27 martie 1933 la vârsta de 70 de ani.

· 1873: Max Reger, compozitor german (d. 1916)
* 1874: Nikolai Alexandrovici Berdiaev (în rusă Николай Александрович Бердяев) (n. 19 martie 1874, d. 24 martie 1948) a fost un filosof rus care s-a ocupat, între altele, de filosofia religiei. Este un reprezentant al existențialismului.

S-a născut la Kiev într-o familie din aristocrația militară. La 14 ani citește Critica rațiunii pure a lui Kant și Fenomenologia spiritului a lui Hegel. Urmează școala de cadeți din Kiev și apoi Universitatea, unde se împrietenește cu Leon Șestov. Începând din 1894 se apropie de marxism. În 1901 este deportat la Vologda, în nord, împreună cu mai mulți studenți social-democrați dar perioada marxistă a lui Berdiaev se apropie de sfârșit. În lucrarea sa Cunoașterea de sine. Încercare de autobiografie filozofică spune: „Știu bine ce e marxismul, pentru că nu-l știu din afară, ci dinauntru, și îmi provoacă chinuri.”

Berdiaev în 1912

Devine preocupat de filosofia religiei. În 1907 se mută la Moscova, unde înființează o „Societate filozofico-religioasă”, citește opera lui Vladimir Soloviov și călătorește. În 1916 fondează revista Puti (Calea). Devine profesor de filosofie și istorie la Universitatea din Moscova dar la scurt timp este arestat și anchetat de serviciile de securitate sovietice. În septembrie 1922 Berdiaev este exilat de regimul bolșevic, din motive ideologice, împreună cu încă 25 de intelectuali. Se stabilește pentru doi ani la Berlin, unde întemeiază o „Academie Rusă de Filosofie Religioasă”. În 1924 se mută la Clamart, lângă Paris, ține conferințe în mai multe țări, publică lucrări. Universitatea din Cambridge îi conferă titlul de „Doctor în teologie honoris causa”.

* 1889: Manuel al II-lea (Manuel Maria Filipe Carlos Amélio Luís Miguel Rafael Gabriel Gonzaga Francisco de Assis Eugénio de Bragança Orleães Sabóia e Saxe-Coburgo-Gotha; n. 19 martie 1889 – d. 2 iulie 1932) a fost al 34-lea (sau al 35-lea potrivit unor istorici) și ultimul rege al Portugaliei și a domnit în perioada 1908-1910, după asasinarea tatălui său regele Carlos I al Portugaliei și a fratelui său Luís Filipe, Prinț Regal al Portugaliei care era prințul moștenitor. Înainte de ascensiunea la tron a fost Duce de Beja.

Infantele D. Manuel, Duce de Beja,
c. 1901, în jurul vârstei de 12 ani.

Infantele Manuel s-a născut în ultimul an de domnie al bunicului său, regele Luís I; el a fost al treilea copil,^[1] și fiul cel mic al lui Carlos I al Portugaliei și Amélie de Orleans. S-a născut la Palatul Belém din Lisabona, cu șapte luni înainte ca tatăl său să acceadă la tronul Portugaliei. A fost botezat^[2] câteva zile mai târziu, avându-l drept naș pe bunicul matern. Fostul împărat Pedro al II-lea al Braziliei, care fusese detronat de pe tronul Brazilei în ziua nașterii lui Manuel, a participat la ceremonie.

A primit o educație tradițională acordată unui membru al familiei regale, fără preocupări politice, cum era cazul cu fratele lui mai mare, care era destinat să devină rege. El a studiat istoria și limbile străine, iar la vârsta de șase ani deja vorbea și scria în limba franceză. A studiat muzica cu pianistul Alexandre Rey Colaço. De la început el a demonstrat o înclinație către literatură și lectură, în contrast cu fratele său mai mare, care a fost mai interesat de activitățile fizice. În stilul impus de străbunici (regina Maria a II-a și regele Fernando al II-lea), educația lui Manuel a inclus călărie, scrimă, canotaj, tenis și grădinărit. El a fost un mare admirator de muzică, în special Beethoven și Wagner, și a cântat la pian.

Ca tânăr, Manuel s-a jucat cu copiii contelui de Figueiró, copiii contelui de Galveias și avea cu restul familiilor de la Curte relații cordiale și plăcute. În 1902, el a primit lecții de literatură latină și germană de la Franz Kerausch, iar mai târziu lecții de matematică de la Marquês Leitão, limba și literatura franceză de la M. Boeyé, limba și literatura engleză de la Alfredo King, religie și morală de la părintele Domingos Fructuoso și pian de la Alexandre Rey Colaço.

Luís Filipe, Prinț Regal al Portugaliei și Infantele Manuel, Duce de Beja, 1907.

La 1 februarie 1908 familia regală s-a întors de la Vila Viçosa la Lisabona. Au călătorit cu trenul la Barreiro și, de acolo, au luat un vas cu aburi cu care au traversat râul Tagus și au debarcat în centrul Lisabonei. În drum spre palatul regal, trăsura deschisă în care se aflau regele Carlos I și familia sa a trecut prin Terreiro do Paço. În timp ce traversau piața, doi activiști republicani, Alfredo Costa și Manuel Buiça, au tras focuri de armă din mulțime.

Regele a murit imediat, moștenitorul său, Luís Filipe, a fost rănit mortal iar Prințul Manuel a fost lovit în braț. Doar regina a scăpat fără răni. Cei doi asasini au fost uciși pe loc de către poliție și gărzile de corp; un spectator nevinovat a fost ucis, de asemenea, în confuzia generală. Douăzeci de minute mai târziu a murit și prințul Luís Filipe. Câteva zile mai târziu, fiul cel mic, prințul Manuel, a fost proclamat rege al Portugaliei.

Primul său act a fost să se întâlnească cu Consiliul său de stat și să solicite demisia primului ministru João Franco, a cărui politică poate să fi fost responsabilă pentru tragedie. El a numit imediat un guvern de unitate națională, prezidat de amiralul Francisco Joaquim Ferreira do Amaral.

În timpul unei vizite la Paris în iulie 1909, regele a întâlnit-o pe Gaby Deslys, actriță și dansatoare, cu care a început imediat o relație^[3] care a durat până la sfârșitul domniei lui Manuel al II-lea. Se credea că, după această primă întâlnire, regele i-a trimis lui Deslys un colier de perle în valoare de 70.000 dolari: mai multe cadouri au urmat la scurt timp, inclusiv un colier de diamante, cu perle albe și negre într-o bandă de platină.

În străinătate relația lor a fost pe primele pagini ale ziarelor din Europa și America de Nord, mai ales după ce a fost detronat. În interviuri publice, Gaby Deslys nu a negat niciodată dar întotdeauna a refuzat sa comenteze relația ei cu regele. După exilul lui, ei vor continua să se întâlnească, în special în timp ce ea a avut angajamente pe scena din Londra. Când Gaby s-a mutat la New York, în vara anului 1911, relația lor s-a rupt.

În primăvara anului 1912, Manuel a vizitat Elveția unde a întâlnit-o pe Augusta Victoria de Hohenzollern, Prințesă de Hohenzollern-Sigmaringen (1890–1966) și a fost foarte impresionat de ea. În anul următor, la 4 septembrie 1913, Manuel s-a căsătorit cu Prințesa Augusta Victoria, verișoara sa (ea era nepoata Infantei Antónia de Braganza), și fiica lui Wilhelm, Prinț de Hohenzollern. La nuntă au participat Prințul de Wales (viitorul Eduard al VII-lea al Regatului Unit), regele Alfonso al XIII-lea al Spaniei și reprezentanți ai caselor regale din Europa, inclusiv Spania, Germania, Italia, Franța și România. Mariajul a durat până la decesul fostului rege și cuplul nu a avut niciodată copii.

· 1895 - S-a născut, la Câmpulung Muscel, poetul Ion Barbu, pseudonimul matematicianului Dan Barbilian. Este autorul lucrărilor "După melci" - 1921 şi "Joc secund" - 1930 (m. 11 august 1961).

* 1898: Aram Frenkian (n. 19 martie 1898, Constanța - d. 10 septembrie 1964, București) a fost un filolog și filozof român, de formație clasicist, ales membru post-mortem al Academiei Române (în 2006). El a scris peste cincizeci de studii și cărți de filozofie, axându-se în mod special pe spațiul cultural dintre Occident și Orient.
Aram Frenkian s-a născut în Constanța, într-o familie de armeni refugiați din Imperiul Otoman. A făcut studiile la București, unde a terminat liceul Gheorghe Lazăr, manifestându-și de atunci prin înclinația către filozofie, matematică și limbi străine (în special cele clasice, latina și greaca veche). După ce a absolvit cursurile universitare, în 1926, a plecat la Paris, unde a studiat doi ani filozofia la Sorbona și l'Ecole des Hautes Etudes, păstrându-și, în același timp, interesul pentru limbile clasice și orientale.
Ȋn 1931, întors în țară, a obținut distincția Magna cum laude pentru doctoratul în litere și filozofie cu teza Cosmologia lui Heraclit din Efez. După câțiva ani, în 1937, și-a început cariera universitară ca asistent de limba elină. Ȋn 1945 a devenit conferențiar la Facultatea de Filologie din București, iar în 1957 a fost numit profesor la catedra de filologie clasică în cadrul aceleiași facultăți. Din 1964 a devenit șeful secției de istorie la Institutul de Logică din București. Aram Frenkian a murit în același an, în urma unui atac de cord. Ȋn anul 2006 a fost numit membru post-mortem al Academiei Române.

Aram Frenkian a fost interesat în mod special de temele filozofiei presocratice și cele legate de Homer. A scris peste cincizeci de lucrări, studii și cărți, în care a abordat probleme de istoriografie filozofică.

Mimesis și muzica: o contribuțiune la estetica lui Platon și Aristotel (Cernăuți; Editura Glasul Bucovinei, 1932)
Etudes de philosophie presocratique I. Heraclite d΄Ephese (Cernăuți, Glasul Bucovinei, 1933)
Le monde homerique. Essai de protophilosophie greque (Paris, Editura J. Vrin, 1934)/Lumea homerică - Eseu de protofilosofie greacă (București, Editura Herald, traducător: Nicolae Baltă, 2012)
Le Problème homérique : Considérations sur l'origine des épopées homériques (Paris, Editura J. Vrin, 1935)
Etudes de philosophie presocratique II. Empedocle d΄Agrigente - Parmenide d΄Elee (Paris, Editura J. Vrin, 1937)
Le realisme grec (Cernăuți, Editura Glasul Bucovinei, 1939)
Le postulat chez Euclide et chez les modernes (Paris, Editura J. Vrain, 1940)
La methode hippocratique dans le Phedre de Platon (București, Imprimeria Națională, 1941)
Gelozia zeilor la vechii greci (București, Imprimeria Națională, 1945)
L'Orient et les origines de l'idéalisme subjectif dans la pensée européenne. Tome I. La Doctrine théologique de Memphis (Paris, P. Geuthner, 1946)
Scepticismul grec și filozofia indiană (București, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1957)
Curs de istoria literaturii grecești : Epoca clasică (Secolele al V-lea și al IV-lea i.e.n.) (București, Editura Didactică și Pedagogică, 1962)
Înțelesul suferinței umane la Eschil, Sofocle și Euripide (București, Editura pentru Literatură Universală, 1969)

· 1900: Jean Frédéric Joliot-Curie (n. 19 martie 1900 — d. 14 august 1958) a fost un chimist francez, laureat al Premiului Nobel pentru chimie(1935), împreună cu soția sa, Irène Joliot-Curie. În 1934 a obținut un element radioactiv artificial - o formă radioactivă a fosforului. În 1939 a demonstrat că fisiunea atomului de uraniu poate duce la o reacție în lanț. Împreuna cu soția sa, Irène, Frédéric Joliot-Curie a fost promotorul chimiei anorganice moderne.

· 1906: Adolf Eichmann, ofițer german nazist și criminal de război (d. 1962)
* 1908: Cezar Buda (n. 19 martie 1908, Sascut, județul Bacău - d. 27 decembrie1993, Iași) a fost un senator român în legislatura 1990-1992 ales în județul Iași pe listele partidului PNL.
* 1912: Marina Știrbei sau Marina Știrbey (n. 19 martie 1912, Viena, Austria – d. 15 iulie 2001, Bouloc, Franța) a fost o aviatoare română. Supranumită recent de presa românească din secolul al XXI-lea „Prințesa aviației românești”, numele ei este legat de înființarea Escadrilei Albe.
Marina Știrbei s-a născut la Viena, pe 19 martie 1912. Marina fost fiica prințului George Știrbei, nepoata lui George Valentin Bibescu și verișoara lui Constantin Cantacuzino („Bâzu”)

În 1935 a urmat școala de pilotaj „Mircea Cantacuzino”,^[1] condusă de Ioana Cantacuzino. Aceasta era singura școală care accepta și femei ca elevi și pe care a absolvit-o obținând brevetul de pilot gr. I (pilotaj) nr. 93/1935 (al șaselea brevet feminin în România). Ulterior va obține și brevetul de pilot gr. II (navigare).^[2]^[3] Imediat și-a cumpărat un avion propriu, un ICAR Universal (înmatriculat YR-MAI^[4]). Antrenată în zborul acrobatic de Bâzu,^[1] în 1936 s-a clasat pe locul I la concursul național aerian, categoria „avioane ușoare de turism”.^[3]

Între 15–23 octombrie 1938, a luat parte în calitate de membră a Comitetului Central al Crucii Roșii din România^[5] la manevrele militare regale de la Galați, organizate de Forțele Aeriene Regale ale României, manevre la care a pilotat avionul sanitar Monospar ST-25 (înmatriculat YR-SAN^[4]) și la care au participat și aviatoarele Mariana Drăgescu, Nadia Russo, Virginia Thomas, Virginia Duțescu și Irina Burnaia.^[1]^[3]^[6]^[7]^[8]

În 1939 a efectuat cu avionul propriu un raid de documentare de la București la Stockholm. În timpul raidului, în Finlanda a vizitat organizația Lotta Svärd. La întoarcere a depus un memoriu la Ministerul Aerului prin care solicita înființarea unei escadrile sanitare pentru transportul răniților, cu avioane pilotate de femei. Escadrila, cu numele de Escadrila Sanitară, a fost înființată la 25 iunie 1940 și din ea făceau parte Nadia Russo, Mariana Drăgescu și Virginia Thomas, iar în curând și Virginia Duțescu. Porecla de „Escadrila Albă”, sub care era cunoscută, a fost dată de ziaristul italian Curzio Malaparte, și venea de la faptul că era dotată cu avioane de tip RWD-13, de fabricație poloneză, vopsite inițial în alb, cu crucea roșie aplicată pe fuzelaj și pe aripi

Marina Știrbei a creat în cel de-al Doilea Război Mondial și o Instituție medicală la conacul familiei sale din Dărmănești, pentru a-i ajuta pe soldații răniți, salvați de pe front.^[9]

În 1942 s-a căsătorit cu prințul Constantin Basarab Brâcoveanu,^[3] nași fiind Martha Bibescu și George Matei Cantacuzino

În 1948 soțul ei a fost arestat, iar avionul ICAR și diferite alte bunuri au fost confiscate. După arestarea soțului, ea și cei doi băieți, Constantin și Mihai, au fost nevoiți să trăiască din vânzarea puținelor bunuri pe care le mai avea. În 1964 Marina reușit să plece din România cu ajutorul Marthei Bibescu. Temporar s-a stabilit în Anglia, iar mai târziu s-a mutat definitiv în Franța. Marina a murit la 15 iulie 2001

* 1912: Adolf "Dolfo" Joseph Ferdinand Galland (19 martie 1912 – 9 februarie 1996) a fost un general german al Forțelor Aeriene ale Germaniei Naziste Luftwaffe și as, în cel de-al Doilea Război Mondial în Europa.

A zburat în 705 misiuni de luptă luptând pe Frontul de Vest și la Apărarea Reichului. A fost doborât de patru ori, și a fost creditat cu 104 victorii aeriene împotriva Aliaților.

· 1916: S-a născut scriitorul american Irving Wallace; (m.30.06.1990).

· 1917: Dinu (Constantin) Lipatti (n. 19 martie 1917, București; d. 2 decembrie1950, Geneva), a fost un pianist, compozitor și pedagog român. A fost ales membru post-mortem al Academiei Române (1997).^[4] Este considerat a fi cel mai important pianist român

Crescut într-o familie cu tradiție muzicală - tatăl său, Theodor, diplomat de carieră,^[7] era un talentat violonist amator care studiase cu Pablo de Sarasate, mama, Anna Lipatti, o excelentă pianistă, iar naș la botez i-a fost George Enescu - i s-au recunoscut și cultivat din fragedă copilărie înclinațiile muzicale. La rugămintea lui Theodor Lipatti, în 1922 Josef Paschill a notat într-un caiet primele compoziții ale fiului acestuia, Dinu Lipatti, exact cum le executa la pian, fără greș, micul autor de cinci ani. Caietul, care cuprinde 8 compoziții: 1. Le Printemps (Primăvara), 2. Chanson pour Grand Mère (Cântec pentru mama-mare), 3. Dorelina, 4. Triste séparation (Trista despărțire), 5. Marșul ștrengarilor, 6. Regrete, 7. Dulce amintire, 8. À ma bonne Surcea (Bonei mele, Surcea). Caietul se păstrează la Cabinetul de muzică al Bibliotecii Academiei Române.^[8]

A fost acceptat ca elev de exigenta profesoară de pian Florica Musicescu, care l-a ferit de mentalitatea unui "copil minune", dându-i în schimb o educație artistică serioasă, care să-i permită dezvoltarea talentului său nativ.

Între timp este admis la Conservatorul din București, pentru ca în 1934 să participe la concursul internațional de pian din Viena. Faptul că i s-a decernat doar al doilea premiu l-a determinat pe faimosul pianist francez Alfred Cortot să părăsească juriul în semn de protest. Cortot l-a invitat la Paris să-și continue sub conducerea sa studiile de pian laEcole Nationale de Musique. Aici ia și lecții de compoziție cu Paul Dukas și Nadia Boulanger și de artă dirijorală cu Charles Munch.

În 1936 își începe cariera de pianist concertist cu o serie de concerte în Germania și Italia, reputația sa continuând să crească cu fiecare apariție în public. La începutul celui de-al Doilea Război Mondial revine la București unde dă recitaluri de pian ca solist sau acompaniindu-l pe George Enescu.

În 1943 pleacă în Scandinavia împreună cu viitoarea sa soție, Madeleine Cantacuzino, de asemenea o fostă elevă a Floricăi Musicescu și decide să se stabilească cu Madeleine în Elveția, unde devine profesor de pian la Conservatorul din Geneva. Își continuă cariera concertistică cu recitaluri de pian sau ca solist împreună cu orchestre dirijate de Herbert von Karajan sau Alceo Galliera, realizează în studio imprimări pe discuri.

În timp ce se pregătea pentru un turneu de concerte în America se descoperă că suferă de leucemie. Se puneau mari speranțe în efectele curative ale Cortizonului, de curând descoperit, și cum preparatul era foarte scump, muzicieni ca Yehudi Menuhin, Igor Strawinski, Charles Munch au contribuit cu mari sume de bani pentru procurarea medicamentului. După o ameliorare aparentă, starea de sănătate a lui Dinu Lipatti continuă să se înrăutățească. La 16 septembrie 1950, deși slăbit fizic, are loc ultimul lui concert public la Besançon (Franța). În partea doua a recitalului intenționa să execute cele 14 Valsuri în Do diez minor de Frédéric Chopin. Puterile însă îl părăsesc, după o lungă pauză în care publicul nu s-a clintit din sală, Dinu Lipatti reapare pe scenă, se așază la pian și interpretează motivul "Jesus bleibt meine Freude" din cantata "Herz und Mund und Tat und Leben" de Johann Sebastian Bach. Cu această rugăciune s-a încheiat una din cele mai bogate și scurte cariere cunoscute în arta interpretativă modernă.^[9]

"Stăteam pe treptele scării pentru că nu mai erau locuri libere. Încă de la primele sunete m-am ridicat de pe modestul meu loc și mi-am spus: <<Nu ai mai auzit așa ceva niciodată până acum!>> Nu mi-a scăpat nici o notă; știu că e o formulare convențională, dar de data aceasta e adevărat. Îmi amintesc tot: medicul care stătea pe scenă, pregătit să intervină în orice moment, paharul cu apă de pe pian, toate detaliile ce contribuie la o capodoperă. Boala dădea o altă semnificație evenimentului. La final, Lipatti lăsa impresia că e venit dintr-o altă lume. O lume în care orice e posibil. În acea seară, în sală nu a existat nici un auditor care să poată rămâne indiferent." (Jacques Kreisler, unul dintre fondatorii Festivalului de la Besançon. Avea 34 de ani când a asistat la recitalul marelui pianist român)^[10]

Boala de care suferea, limfogranulomatoză malignă (boala lui Hodgkin), l-a măcinat rapid,^[7] iar după două luni și jumătate, la 2 decembrie 1950 Dinu Lipatti se stinge din viață la Geneva în vârstă de numai 33 de ani, cu partitura Quartetului în Fa minor de Ludwig van Beethoven în mână. Ultimele sale cuvinte au fost: "Nu-i de ajuns să fii mare compozitor ca să scrii muzica asta, trebuie să fi fost ales ca instrument al lui Dumnezeu".^{[necesită citare]} La vestea morții sale, marele pianist german Wilhelm Backhaus exclamă: "Nouă ne rămâne amintirea frumuseților pe care ni le-a dăruit și o profundă întristare".^{[necesită citare]}

Înregistrările pe discuri, cu toate imperfecțiunile tehnice de atunci, au rămas documente vii asupra artei pianistice a lui Dinu Lipatti, interpretări pline de căldură umană și înaltă desăvârșire stilistică, de finețe și noblețe spirituală, de poezie și grație. Multe din aceste imprimări au fost incluse de casa de discuri EMI în colecția "Unvergänglich - Unvergessen" (Nepieritoare - De neuitat). "Un artist de o spiritualitate divină",^{[necesită citare]} cum l-a numit Francis Poulenc, Dinu Lipatti prefera pentru înregistrări- înaintea lui Glenn Gould - singurătatea studioului în care se putea concentra pentru a duce arta sa la perfecțiune. În repertoriul său prevalau operele unor compozitori ca Johann Sebastian Bach, Wolfgang Amadeus Mozart, Frédéric Chopin, Béla Bartók, dar și Robert Schumann, Edvard Grieg, Maurice Ravel, Domenico Scarlatti. Era modest și exigent cu sine însuși - „Dinu Lipatti dă impresia că se jenează cu propriul său geniu" (pianista Clara Haskil).^{[necesită citare]}

Compozițiile sale, printre care Fantezie pentru pian, vioară și violoncel Op. 1 (1933), Șătrarii, suită pentru orchestră Op. 2 (1934), Concertino în stil clasic pentru pian și orchestră de cameră Op. 3 (1936), Simfonie concertantă pentru două piane și orchestră de coarde Op. 5 (1938), Sonatină pentru mâna stângă (1941) au rămas în cea mai mare parte inedite.

Casa memorială Dinu Lipatti se află în satul Ciolcești din comuna Leordeni, județul Argeș. Acolo sunt expuse obiecte legate de viața și activitatea marelui pianist și compozitor român. Printre exponate se află un pian Bechstein și un bust al artistului, realizat de sculptorul Ion Irimescu.

Colegiul Național de Arte „Dinu Lipatti” din București de asemenea îi poartă numele.

În luna septembrie 2017, Primarul General Gabriela Firea și Consiliul General al Municipiului București aprobă înființarea centrului cultural Casa Artelor „Dinu Lipatti”, în semn de omagiu pentru artistul de geniu Dinu Lipatti, ținând cont că în anul 2017 s-au împlinit 100 de ani de la nașterea acestuia. Noul centru își are sediul chiar în casa în care artistul a trăit și a creat, pe Bulevardul Lascăr Catargiu, la nr. 12. Aceasta a fost închiriată de Primăria Municipiului București și este introdusă în circuitul cultural al Capitalei. Ideea proiectului Casa Artelor „Dinu Lipatti” aparține regizoarei Alice Barb, director fondator al acestei instituții. Noul centru cultural va avea ca scop organizarea de festivaluri, concerte și manifestări cultural-educative, publicarea unor lucrări de specialitate, partituri sau alte materiale care au legătură cu viața și activitatea lui Dinu Lipatti.

* 1917: László Szabó (/ˈsɒboː ˈlaːsloː/; n. 19 martie 1917, Budapesta – d. 8 august 1998) a fost un mare maestru de șah de origine maghiară.

· 1918 - S-a născut George Ciorănescu, poet, traducător, prozator. În 1947, se expatriază la Paris, iar în 1954 devine deputat în primul Parlament european (cu sediul la Viena); în 1955 este redactor la postul de radio "Europa Liberă" (m.06.02.1993).

* 1922: Hiroo Onoda (小野田寛郎 Onoda Hirō^?, 19 martie 1922 – 16 ianuarie 2014) a fost un japonez devenit celebru datorită neobișnuitei sale povești de viață: a continuat să lupte în cel de-al II-lea Război Mondial încă 29 de ani, pentru că nu a știut că acesta se terminase. Când avea 20 de ani, a fost chemat să se alăture armatei japoneze. A renunțat la slujba de o avea și s-a reîntors în Japonia, pentru antrenamente militare. La un moment dat, Onoda a fost ales pentru a-și continua antrenamentele în cadrul academiei militare Nakano, pentru formarea sa ca ofițer de spionaj. În cadrul acestor antrenamente specifice, a deprins tehnici de colectare a informațiilor și a învățat cum să poarte lupte de gherila. A fost format pentru a se infiltra în spatele liniilor inamice cu un numar foarte mic de soldați și să fie eficient în hărțuirea inamicilor Japoniei, adunând informații în paralel.

Pe 26 decembrie 1944, Onoda a fost trimis pe insula Lubang din Filipine, co ordine clare din partea ofițerului superior, Yoshimi Taniguchi, de a nu capitula indiferent de circumstanțe și de a nu comite suicid, cu promisiunea că, într-un moment sau altul, însă cu certitudine, Onoda și alți soldați detașați pe insulă vor fi recuperați de către armata japoneză.

Onoda s-a alăturat, așadar, soldaților japonezi deja staționați pe insulă și la puțin timp dupa aceasta, insula a fost invadată de trupe inamice, ca urmare a nesecurizării eficiente a portului și a aeroportului de pe insulă. Trupele Aliaților au debarcat în data de 28 februarie 1945 și au cucerit insula cu usurință. La puțin timp după aceasta, soldații japonezi rămași s-au divizat în grupuri mici, de 3, 4 oameni și s-au refugiat în jungla densă și în munții insulei.

Majoritatea acestor grupuri mici au fost anihilate rapid, însă grupul lui Onoda, format din Yuichi Akatsu, Siochi Shimada și Kinshichi Kozuka si bineînteles, Onoda, a reușit să supraviețuiască. Aceștia au continuat să folosească tehnici ale luptei de gherilă pentru a hărțui trupele inamice, în timp ce și-au raționalizat strict proviziile de mâncare și muniții, prin suplimentarea rațiilor mici de orez cu banane, nuci de cocos și alte surse de hrană din jungla, precum și prin ceea ce obțineau prin raiduri sporadice asupra fermelor locale.

În octombrie 1945, după ce au ucis o vacă dintr-o fermă locală, pentru mâncare, grupul lui Onoda a găsit o foaie volantă adresată lor, din partea localnicilor, în care li se spunea că războiul a luat sfârșit pe 15 august și li se cerea să coboare din munți. Grupul lui Onoda și celelalte câteva celule de gherilă rămase au discutat intensiv pe baza foii volante și au decis că aceasta nu este altceva decât propaganda Aliaților, cu scopul de a-i determina să se predea. Oamenii lui Onoda simțeau că este imposibil ca Japonia să fi pierdut războiul într-o perioadă așa de scurtă de la detașarea lor pe insulă, fiind în necunoștință de cauză privitor la bombele atomice aruncate asupra localităților Hiroshima și Nagasaki. Pe deasupra, s-au tras focuri de armă asupra unei alte celule similară cu cea a lui Onoda, cu câteva zile inainte, fapt pe care l-au considerat că nu s-ar fi întamplat dacă războiul într-adevăr se terminase.

Aproape de sfârșitul aceluiași an - 1945 -, localnicii filipinezi, sătui de focuri de armă și raiduri, au folosit un avion Boeing B-17 pentru a lansa foi volante deasupra junglei. Pe aceste foi era tipărit ordinul de a se preda, semnat de generalul Yamashita. Cele câteva celule rămase, analizând încă o dată foile pentru a le determina autenticitatea, au tras o concluzie similară celei dintâi: formularea ordinului dădea de înțeles că Japonia pierduse războiul, ceea ce ei nu puteau concepe. Așadar, încă o dată, au pus foile pe seama propagandisticii Aliaților, care încercau să-i determine să se predea, sătui fiind de hărțuirea eficientă a celulelor de gherilă.

Când foile volante cu ordinul generalului japonez n-au avut efect, din avioane au fost imprăștiate ziare din Japonia, fotografii și scrisori din partea familiilor soldaților. Delegații venite din Japonia au început să străbată jungla și munții, vorbind în amplificatoare, anunțând terminarea războiului, implorând soldații să se predea. În fiecare din aceste situații, Hiroo Onoda și ceilalți găseau câte ceva suspicios și mereu atribuiau evenimentele ca fiind parte a unei înșelătorii regizate de trupele Aliaților.

După 5 ani petrecuți în junglă, Akatsu – unul dintre oamenii lui Onoda – a decis că se va preda, însă nu a împărtășit gândurile sale cu ceilalți trei camarazi. Astfel, în 1949, Akatsu a părăsit grupul pe ascuns și după 6 luni petrecute singur în junglă, s-a predat cu succes celor ce încă îi cosidera că ar fi trupele Aliaților. Din cauza acestui eveniment, celula lui Onoda a devenit și mai precaută, ascunzându-se mai adânc în junglă și asumându-și mai puține riscuri, considerând că Akatsu a fost capturat și acesta reprezintă acum o amenințare în plus la adresa siguranței grupului.

Cinci ani mai târziu, un alt membru al grupului, Shimada, a fost ucis într-un schimb de focuri pe plaja din Gontin. Acum mai rămăseseră doar doi: Onoda și Kozuka.

Pentru încă 17 ani, cei doi au continuat să trăiască în junglă, adunând informații cum puteau ei mai bine și atacând “trupele inamice” atunci când puteau risca o astfel de acțiune. Cei doi încă erau convinși că, într-un târziu, Japonia va trimite mai multe trupe pe frontul lor și că ei vor antrena aceste trupe în stilul luptei de gherilă și că, folosindu-se de informațiile adunate în toți acești ani, vor recuceri insula.

În octombrie 1972, după 27 de ani de stat ascuns, Kozuka a fost ucis în timpul unui incident avut cu o patrulă filipineză. Japonezii îl credeau mort deja, neputându-și imagina că acesta a reușit să supraviețuiască în junglă toți acești ani. Însă acum, când aveau cadavrul lui Kozuka, au început să se întrebe dacă nu cumva Hiroo Onoda este încă în viață, chiar dacă și acesta fusese declarat oficial decedat cu mult timp în urmă.

Japonezii au trimis la scurt timp o echipă de căutare, pentru a-l găsi pe Onoda. Din păcate, acesta era foarte eficient în a se ascunde, mai ales că avea 27 de ani de practică. Așadar, echipa nu l-a putut găsi – Onoda rămânea să-și continue misiunea.

În 1974, un student japonez, Nario Suzuki, a decis să pornească într-un tur al lumii. Pe lista sa de obiective în calătoriile sale, studentul își propusese, printre altele, să-l găsească pe Onoda. Studentul a călătorit pe insula filipineză și a încercat să-i dea de urmă lui Onoda. Șocant, unde literalmente alții au eșuat lamentabil timp de 29 de ani, Suzuki a reușit. A găsit ascunzătoarea lui Onoda și pe Onoda în persoană.

Acum, bineînțeles, pentru student au început eforturile de a-l convinge pe Onoda să vină cu el înapoi în Japonia. Onoda, desigur, a refuzat. Nu dorea să se predea, nici să creadă că războiul s-a terminat, până când superiorii lui nu s-ar fi întors și i-ar fi ordonat să-și înceteze misiunea. În acest moment, Onoda considera că nu-i este permis pur și simplu să plece acasă, ci că va trebui să se predea și să se arunce la mila inamicului, ceea ce considera de neconceput. De-a lungul anilor avusese prea mare succes în folosirea tehnicilor de gherilă pe care le-a perfecționat, ucigând 30 de filipinezi, rănind peste 100 alții și distrugând multe recolte și ferme, de-a lungul a aproape 30 de ani.

Suzuki nu a văzut altă posibilitate decât să călătorească înapoi în Japonia cu știrea că l-a găsit pe Onoda. Maiorul Taniguchi, fostul ofițer superior direct al lui Onoda, acum pensionat și lucrător într-o librărie, a fost adus pe insula din Filipine și pus față în față cu Onoda, pentru a-i spune acestuia din urmă că Japonia a pierdut războiul și că va trebui să lase armele și să se predea filipinezilor.

Pe 10 martie 1975, la vârsta de 52 de ani, Onoda a ieșit din junglă ce-i fusese cămin atâția ani și și-a predat sabia de samurai președintelui filipinez Ferdinand Marcos. Marcos, într-un gest blamat de fiilipinezi dar imens apreciat de japonezi, l-a iertat pe Onoda pentru crimele sale, considerând faptul că Onoda a crezut că este în război în tot acest timp.

Când Onoda s-a reîntors în Japonia, a fost primit ca un erou. A primit chiar și plata pentru ultimii 30 de ani petrecuți în serviciu. Viața în Japonia era acum diferită de ceea ce știa el și nu toată îi era pe plac. Multe dintre virtuțile tradiționale japoneze, precum patriotismul, erau acum aproape inexistente în cultura poporului. În accepțiunea lui Onoda, acum Japonia se aliniase într-un mod nociv restului lumii și își pierduse mândria ce-o avusese odată. Așa că Onoda a decis să se mute în Brazilia, unde și-a cumpărat o fermă și s-a căsătorit.

Onoda a publicat o autobiografie: No Surrender, My Thirty-Year War, în care detaliază viața sa ca și luptător de gherilă.

După ce a citit în presă despre un adolescent japonez ce și-a ucis părinții, în 1980, Onoda a devenit și mai preocupat de starea țării sale și a tinerilor din Japonia. S-a reîntors în Japonia în 1984 și a înființat o școală pentru tineri, unde îi invăța pe aceștia diverse tehnici de supraviețuire, cum să fie mai independenți și mai buni cetățeni japonezi.

În mai 1996, Onoda s-a întors în Filipine, pe insula pe care trăise 30 de ani, donând 10.000 de dolari școlilor locale. Așa cum era de așteptat, Onoda nu este prea popular printre localnicii de acolo, în ciuda donațiilor sale.

· 1926: S-a născut Niculae Cerveni, avocat şi om politic roman;(d.16 ianuarie 2004).

* 1927: Allen Newell (n. 19 martie 1927 — 19 iulie 1992) a fost un cercetător american în domeniul informaticii și științelor cognitive care a lucrat pentru corporația RAND și pentru catedra de informatică de la Universitatea Carnegie Mellon. A contribuit la proiectul Information Processing Language (1956) și la două dintre primele programe de inteligență artificială, Logic Theorist (1956) și Rezolvitorul General de Probleme (1957) (cu Herbert Simon). A primit din partea ACM Premiul A.M. Turing împreună cu Herbert Simon în 1975 pentru contribuțiile lor deschizătoare de drumuri în inteligența artificială și în psihologia proceselor cognitive umane.

· 1930 - S-a născut Orentte Coleman, saxofonist, aranjor şi compozitor de jazz american.
* 1930: Gheorghe Damian (n. 19 martie 1930) este un fost senator român în legislatura 1990-1992 ales în județul Prahova pe listele partidului FSN. În cadrul activității sale parlamentare, Gheorghe Damian a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu URSS și Republica Portugheză.

· 1933 - S-a născut actorul Constantin Dinulescu.

* 1935: Cornel Popa (n. 19 martie 1935 – d. 4 noiembrie 1999) a fost un fotbalistromân care a jucat pe postul de fundaș. A jucat pentru echipa națională de fotbal a României în preliminariile Campionatului European de Fotbal 1960.^[1] A petrecut cea mai mare parte a carierei sale la Dinamo București.

· 1936: S-a născut La Berna, in Elvetia, actriţa Ursula Andress un sex simbol al cinematografiei mondiale. Ursula Andress (n. 19 martie 1936) este o actriță elvețiană de film. Ea este cunoscuta pentru rolul ei din primul film James Bond, “Dr NO”, cu care a castigat un Glob de Aur. Ea a mai jucat si in filmul Casino Royale.

· 1937 - S-a născut Clarence "Frorman" Henry, cântăreţ, pianist, trombonist şi compozitor american.
* 1937: Egon Krenz (n. 19 martie 1937, Kolberg, Germania) este un fost politician comunist din Germania de Est. A fost succesorul lui Erich Honecker la conducerea Partidului Unității Socialiste din Germania și a Consiliului de Stat, însă doar pentru două luni, demisionând datorită crizei politice a regimului comunist.

De-a lungul carierei sale, Krenz a ocupat mai multe funcții în conducere. A fost adjunctul lui Honecker și i-a succedat la putere în octombrie 1989, în timpul protestelor împotriva regimului comunist. Încercarea sa de a menține la putere regimul cu ajutorul unor reforme a eșuat și astfel, a fost forțat să demisioneze după căderea Zidului Berlinului.

După reunificarea celor două Germanii, a fost condamnat la șase ani și jumătate de închisoare pentru omor din culpă, pentru rolul său avut în comiterea crimelor regimului.

Căderea Zidului Berlinului a marcat distrugerea politicilor lui Krenz și ale SED de a menține comunismul. La 18 noiembrie, Krenz era nevoit să demisioneze din funcțiile de secretar general al SED, președinte al Consiliului de Stat și al Consiliului Apărării Naționale. El devenea astfel ultimul lider comunist al Germaniei de Est. Pentru a nu-i strica reputația, succesorul SED, și anume Partidul Socialismului Democrat, l-a primit pe Krenz ca membru în 1990.

În 1997, Egon Krenz a fost condamnat la șase ani și jumătate de închisoare pentru crime comise în perioada Războiului Rece. Aceste crime erau îndreptate împotriva est-germanilor care voiau să evadeze din spațiul comunist sărind Zidul Berlinului.

Krenz a fost închis la închisoarea Hakenfelde, după care a fost transferat la Plötzensee. După patru ani de închisoare, în 2003, a fost eliberat.

Spre deosebire de alți foști comuniști est-germani, Krenz continuă și acum să apere fosta Republică Democrată Germană și încă nu și-a schimbat opiniile politice. De câteva ori, s-a referit la reunificarea Germaniei ca fiind Anschluss-ul.

· 1941: S-a născut Virgil Magureanu, fost director al Serviciului Român de Informaţii. La data de 26 martie 1990, prin Decretul nr. 181, Virgil Măgureanu a fost numit în funcția de director al Serviciului Român de Informații, îndeplinind această funcție până la 25 aprilie 1997, când a demisionat. A predat în calitate de profesor de sociologie politică la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială a Universității București.

· 1942 - S-a născut Robin Luke, cântăreţ, actor şi compozitor american.
* 1943: Mario Monti (n. 19 martie 1943) este un economist italian, care din noiembrie 2011 este prim-ministru al Italiei și ministru al economiei și finanțelor.^[2] El a fost comisar european din 1995 până în 2004, cu responsabilitate pentru piața internă, servicii, vamă și al impozitării din 1995 până în 1999, iar apoi pentru concurență din 1999 până în 2004. A fost, de asemenea, rector și președinte al Universității Bocconi. A fost numit senator pe viață în Senatul italian la data de 9 noiembrie 2011, și la scurt timp după a fost invitat de către președintele Giorgio Napolitanosă conducă un nou guvern tehnocrat, ca urmare a demisiei lui Silvio Berlusconi.^[3] Este consilier principal la Goldman Sachs.^[4]. În decembrie 2012, și-a dat demisia din fruntea guvernului pentru a permite desfășurarea alegerilor din 25 februarie 2013 și va fi înlocuit după alegeri.

· 1944: S-a nascut la Busteni, cunoscuta solistă de operă Eugenia Moldoveanu.

· 1946 - S-a născut Paul Atkinson, chitarist britanic (The Zombies).

* 1947: Glenn Close (19 martie 1947) este o actriță și cântăreață, cunoscută mai ales pentru rolurile din Atracție fatală și 101 dalmațieni. Close a câștigat un premiu Emmy, trei premii Tony, și două Globuri de Aur; a fost nominalizată pentru cinci premii Oscar, opt premii Emmy și nouă Globuri de Aur.
Glenn Close s-a născut în Greenwich, statul Connecticut, fiica socialitei Bettine Moore Close și a lui William Taliaferro Close, ^[1] de meserie doctor, care a operat într-un spital din Belgian Congo, servind și ca medic personal al președintelui Mobutu Sese Seko.^[2] Taăl actriței fusese un descendent al familiei Taliaferro din Virginia iar bunicul său patern, Edward Bennett Close, fusese director Societății spitalelor americane (în original, American Hospital Association. ^[3]) Glenn Close este de asemenea mătușă de gradul doi cu actrița Brooke Shields (străbunica lui Shields, Mary Elsie Moore, fusese sora bunicului matern a lui Close, Charles Arthur Moore, Jr.)

· 1948: Dan Ioan Popescu, politician român
* 1949: Valeri Iakovlevici Leontiev (în rusă Валерий Яковлевич Леонтьев, n. 19 martie 1949, Republica Komi) este un cântăreț rus. El este cunoscut drept unul dintre cei mai proeminenți artiști de muzică rusă. De-a lungul carierei sale de mai multe decenii, el a înregistrat peste de 30 albume, dintre care multe s-au vândut în milioane de exemplare.

* 1951: Carolina Ilica (n. 19 martie 1951, satul Vidra, comuna Vârfurile, județul Arad) este o poetă, traducătoare și eseistă română.

Carolina Ilica este o poetă, eseistă și traducătoare româncă, născută la 19 martie 1951 în satul Vidra, comuna Vîrfurile, județul Arad. A absolvit Liceul Pedagogic din Arad și Facultatea de Filozofie a Universității din București; este membră a Uniunii Scriitorilor din România (1975).

A fost profesor la Liceul Pedagogic din Arad (3 ani), iar apoi ziarist la „Scânteia Tineretului”. Dupa 1989 a fost publicist-comentator la „Tineretul Liber„ și „Vocea României”. Din 1994 a fost diplomat la Ambasada României din Republica Macedonia, iar din 1997 co-fondator (împreuna cu Dumitru M. Ion) și vicepreședinte al Fundației Academia Internaționalǎ Orient-Occident. Este director artistic și președinte al juriului Festivalului Internațional "Nopțile de poezie de la Curtea de Argeș", manifestare cu frecvență anuală.

Crolinei Ilica i-a fost acordat premiul “Opera Omnia” la Festvalul Internațional de Poezie organizat de revista “Antares”, Galați, ediția a XIV-a, 2012.

Este vicepreședintele Fundației academice Occident-Orient și directoarea artistică a festivalului internațional de poezie Nopțile poeziei de la Curtea de Argeș. A publicat numeroase volume de poezii personale și de traduceri. Este una dintre traducătorii prolifici de literatură și poezie din România. A primit premii naționale și internaționale atât pentru poeziile cât și pentru traducerile sale, inclusiv premiul pentru poezie al editurii Eminescu. Opera sa poetică a fost tradusă în albaneză, engleză, franceză, italiană, macedoneană, spaniolă și turcă. Coautoare și colaboratoare apropiată a scriitorului și traducătorului Dumitru M. Ion.

Volume de poezie (în limba română)

1. Neîmblânzită ca o stea lactee, Premiul de debut al Editurii Eminescu, 1973, Premiul I Poezie, (pe coperta a IV-a semnează scurte comentarii critice: Ștefan Aug. Doinaș, Nicolae Manolescu, Al. Piru); Editura Eminescu, București, 1974;

2. Cu împrumut, mireasma tinereții (cu litografii de Marcel Chirnoagă), Combinatul Fondului Plastic, București, 1975;

3. Dogoarea și flacăra, Editura Eminescu, București, 1977;

4. Tirania Visului, vol. I (cu ilustrații de Traian Filip), Editura Cartea Românească, București, 1982;

5. Tirania Visului, vol. II, (coperta I, cu un desen de Gheorghe Iliescu-Călinești; coperta a IV-a, cu un text de Alex. Ștefănescu), Editura Eminescu, București, 1985;

6. Ephemeris, (coperta de Mircia Dumitrescu); Editura Cartea Românească, București, 1987;

7. Poeme reci - Tirania Visului, vol. III, prefață de Al. Piru; Editura Orient-Occident, București, 1993;

8. Makedonski molitvi - Rozariu Macedonean (ediția a II-a, bilingvă, română-macedoneană), cuvânt înainte de Domnul Domn Mihail, arhiepiscop de Ohrida și Macedonia; traducere de Mihail Rengiov; Editura Kultura, Skopje, 1996;

9. Scara la cer, vol. I, (cu ilustrații după miniaturile lui Picu Pătruț și coperta de Marcel Chirnoagă); cuvânt înainte de Preafericitul Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române; postfață de Eugen Simion, președintele Academiei Române; Editura Orient-Occident, București, 1997;

10. Tirania Visului - The Tyranny of Dream (ediție bilingvă, română-engleză), coperta de Marcel Chirnoagă; traducere de Lidia Vianu; Editura Orient-Occident, București, 1999;

11. Sonete imperfecte, (cu fotografii de figurine feminine din albumul „Preistoria Daciei“, de Ion Miclea și Radu Florescu); prefață de Dumitru Micu; Editura Orient-Occident, București, 2000;

12. Iubind în taină, I, Violet, (în interior, fiecare pagină, imprimată în violet cu imaginea lacului lui Eminescu); prefață de Octavian Soviany; Editura Axa, Botoșani, 2001;

13. Poemul scurt al lungii mele vieți - 13 Poeme (Duble) de Dragoste, vol. I, plurilingv (în română + 9 limbi); cu vignete de Traian T. Filip; prefață de Constantin Ciopraga; Editura Academiei Internaționale Orient-Occident, București, 2001;

14. Numărătoare inversă, Biblioteca revistei „Convorbiri literare”, aprilie, 2002;

15. Din foc și din gheață (volum selectiv, noua colecție Hyperion), coperta I: Tudor Jebeleanu; foto: Ion Cucu; selecție și postfață de Ovidiu Ghidirmic; Editura Cartea Românească, București, 2003;

16. Poemul scurt al lungii mele vieți - 13 Poeme (Duble) de Dragoste, vol. II, plurilingv (în română + alte 10 limbi), Editura Academiei Internaționale Orient-Occident, București, 2004;

17. 13 Poeme (Duble) de Dragoste, ediție bilingvă (română-ucraineană), cu ilustrații după sculpturile lui Brâncuși; prefață și traduceri de Vitali Kolodii; Editura Buk-Rek, colecția „Poezia Europei“, vol. II, Cernăuți, 2005;

18. Puțin mai mult (55 de poeme), ediția I, (ilustrații de Mircia Dumitrescu; prefață de Theodor Codreanu); Editura Academiei Internaționale Orient-Occident, București, 2005;

19. Cărțile de la Vidra I • Cartea de Lut, poezii de Carolina Ilica, incizate pe tăblițe de lut (amintind de tăblițele de lut de la Tărtăria) realizată de artistul plastic Nicolae Moldovan, 2006;

20. Din foc și din gheață/ De feu et de glace, Ars Multimedia, Metz, Franța și Editura Academiei Internaționale Orient-Occident, București, 2006;

21. Puțin mai mult (55 de poeme + 1), ediția a II-a, (ilustrații de Mircia Dumitrescu; prefață de Theodor Codreanu), Editura Academiei Internaționale Orient-Occident, București, 2007;

22.Cărțile de la Vidra II • Cartea de Lână, poeme brodate și pictate de autoare pe pânză și „decorate“ cu șorțuri vechi femeiești din tezaurul costumului popular românesc din Banat, 2007;

23. Cărțile de la Vidra III • Cartea de Lemn, poeme pictate de autoare pe vechi obiecte din lemn, 2008;

24. Discurs despre Prlicev, eseu + poezii, ediție română-macedoneană, Ohrid, R. Macedonia, 2008;

25. Puțin mai mult (55 de poeme + 2), ediția a III-a, (ilustrații de Mircia Dumitrescu; prefață de Theodor Codreanu), Editura Academiei Internaționale Orient-Occident, București, 2008;

26. Cărțile de la Vidra IV • Cartea Violetă, 2010;

27. Cărțile de la Vidra V • Cartea de Borangic, poeme pictate de autoare pe vechi țesături din borangic, 2010;

28. Cărțile de la Vidra • VI. Cartea de Lacrimi, poeme brodate pe vechi ștergare din Munții Apuseni, 2011;

29. Puțin mai mult, ediția a IV-a, adăugită, (ilustrații de Mircia Dumitrescu), Editura Academiei Internaționale Orient-Occident, București, 2011;

30. Poemul scurt al lungii mele vieți - 13 Poeme (Duble) de Dragoste, Plurilingv II, adăugit (în română + alte 10 limbi), Editura Academiei Internaționale Orient-Occident, București, 2011.

· 1952 - S-a născut Derek Longmuir, baterist britanic (Bay City Rollers).

· 1955: Bruce Willis, actor american. Walter Bruce Willis (n. 19 martie 1955, Idar-Oberstein, RFG), cunoscut mai mult ca Bruce Willis, este un actor, producător și cântăreț american. Cariera sa a început pe scena Off-Broadway, ulterior continuând în televiziune și film, jucând în comedii, drame și filme de acțiune. Bruce Willis este cunoscut cel mai mult pentru rolul lui John McClane în seria Die Hard. De asemenea el a mai apărut în peste 60 de filme, printre care hiturile box office, Pulp Fiction (1994), 12 Monkeys (1995), The Fifth Element (1997), Armageddon (1998), The Sixth Sense (1999), Unbreakable (2000) și Sin City (2005). Filmele cu Willis au încasat între 2,64 și 3,05 miliarde $ la box office-uri în America de Nord, făcându-l al 9-lea actor în rol principal după veniturile aduse, și al 12-lea incluzând și rolurile secundare. Bruce Willis este dublu câștigător al premiului Emmy, laureat al premiului Globul de Aur și de patru ori nominalizat la Premiul Saturn. Willis a fost căsătorit cu actrița Demi Moore, cei doi având împreună trei fiice până a nu divorța în anul 2000, după un mariaj de 13 ani. Din 2009, Bruce Willis este căsătorit cu fotomodelul Emma Heming, cu care are două fiice.
* 1958: Frederick "Fred" Stoller (n. 19 martie 1958)^[1] este un actor, comic, scriitor și artist vocal american.

· 1959 - S-a născut Terry Hall, vocalist şi compozitor britanic (The Specials).
* 1961: Rune Bratseth (n. 19 mai 1961 în Trondheim) este un fost un jucător norvegian de fotbal. A fost numit în 2003 Jucătorul de aur de Asociația Norvegiană de Fotbal, cu semnificația că a fost cel mai bun din țară în ultimii 50 de ani. Bratseth este cel mai bine cunoscut ca libero al lui Werder Bremen.
* 1964: Mesut Bakkal (n. 19 martie 1964) este un antrenor turc de fotbal și fost mijlocaș care a jucat la Denizlispor.
* 1965: Viorel Ilie este senator în Senatul României din 21 decembrie 2016 din partea Partidului Alianța Liberalilor și Democraților, reprezentând județul Bacău. În perioada 2008-2016, acesta a îndeplinit funcția de primar al municipiului Moinești, județul Bacău.

Pe 3 aprilie 2017, Viorel Ilie devine ministru, preluând portofoliul de la Ministerul pentru Relația cu Parlamentul în Guvernul Grindeanu, păstrându-și funcția și în mandatul premierului Mihai Tudose.

* 1968: Khaled Mardam-Bey (arabă خالد مردم بك) (n. 19 martie 1968) este un programator britanic de origine palestiniano-siriană. El a devenit cunoscut prin crearea și dezvoltarea clientului Internet Relay Chat (IRC) popular pentru Windows, mIRC

Khaled Mardam-Bey s-a născut în 1968 în Amman, Iordania, dintr-un tată sirian și o mamă palestiniană.^[6] În prezent, el locuiește la Londra.^[7]

Mardam-Bey este vegetarian, invocând motive morale și de sănătate

· 1971 - S-a născut Adrian Mignea (Lis), artist plastic.
* 1974: Dorin Drăguțanu (n. 19 martie 1974, Chișinău) este un economist din Republica Moldova, care din 6 noiembrie 2009 până în aprilie 2016 a fost Guvernator al Băncii Naționale a Moldovei. Înainte de a deveni Guvernator al BNM, a ocupat funcția de director al Departamentului de audit al Companiei PricewaterhouseCoopers Serbia. A fost înlocuit de Sergiu Cioclea, după ce și-a prezentat demisia în urma scandalului finaciar-economic și politic din 2014-2015 legat de miliardul de dolari dispărut din trei bănci din Republica Moldova.^[2]

În 1996 Dorin Drăguțanu a absolvit Departamentul de Economie (Finanțe și Bănci) la Universitatea Alexandru Ioan Cuza și și-a început activitatea profesională într-o bancă comercială din Republica Moldova. În anul 1998 a fost angajat la PricewaterhouseCoopers Moldova (PwC Moldova) în funcția de Asistent de audit. Între 1998-2003 el și-a continuat studiile la centrul autorizat al Association of Chartered Certified Accountants din București. Dorin Drăguțanu a mai lucrat la PricewaterhouseCoopers în perioada 1998–2008.^[3] Pe parcursul anilor 2003-2005, a deținut funcția de Manager de țară în compania PwC Moldova. În septembrie 2005, a fost transferat în PricewaterhouseCoopers Serbia, unde, în anul 2008, a fost promovat în funcția de director în sectorul serviciilor financiare, Departamentul de audit. Pe parcursul anilor 2005-2009 a condus numeroase misiuni de audit și de Due Diligence în sectorul financiar, bancar și de asigurări din Albania, Bulgaria, Muntenegru, România și Serbia.

În urma scandalului finaciar-economic din 2014-2015 din Republica Moldova, pe 21 septembrie 2015, Drăguțanu și-a dat demisia din funcția de Guvernator al Băncii Naționale, împreună cu prim-viceguvernatorul Marin Moloșag. El a declarat: „Demisia noastră este un răspuns impus de unii politicieni care ne-au presat să demisionăm pentru că nu ar fi găsit motivele legale pentru a ne demite în Parlament. De aceea au ales această metodă murdară. Timpul va arăta cine stă în spatele acestor atacuri. Pentru asta mai trebuie puțină răbdare să așteptăm investigațiile Kroll care vor arăta cine a făcut frauda la Banca de Economii și cum au fost ascunse urmele”. Conform legii, Dorin Drăguțanu urmează să asigure interimatul funcției încă trei luni, și, totodată, demisia sa trebuie să fie acceptată de parlament, până în acel moment el fiind plenipotențiar.^[4]

Pe 1 februarie 2016, în jurul orei 3:00 noaptea, casa lui Dorin Drăguțanu a fost atacată cu o grenadă. Nimeni din familie nu a avut de suferit.^[5]

Este căsătorit cu Otilia Drăguțanu, o femeie de afacer

· 1976: Alessandro Nesta, Ufficiale OMRI^[1]^[2] (n. 19 martie, 1976 în Roma) este un fost fotbalist și antrenor italian.
* 1977: Robert Lindstedt (n. 19 martie 1977, Sundbyberg, comitatul Stockholms, Suedia) este un jucător profesionist de tenis de câmp, care a devenit profesionist în anul 1998, fiind un specialist al probelor de dublu.
* 1979: Christos Patsatzoglou (în greacă Χρήστος Πατσατζόγλου; n. 19 martie 1979) este un fotbalist internațional grec, de origine rromă,^[1]^[2] care în prezent evoluează la clubul Iraklis Psachna.
* 1981: Kolo Habib Touré (n. 19 martie 1981) este un fost fotbalist ivorian, secund al Celtic și al naționalei Coastei de Fildeș.
* 1982: Eduardo Luiz Saverin^[5]^[6]^[7] (pronounție în portugheză: /eduˈaɾdu luˈis ˈsaveɾĩ/) este un om de afaceri și investitor brazilian.^[8] Saverin este unul dintre cei cinci cofondatori ai rețelei de socializare Facebook, împreună cu Mark Zuckerberg, Dustin Moskovitz, Chris Hughes și Andrew McCollum.^[9] Din 2012 el deține mai puțin de 5% din acțiunile Facebook și are o avere estimată la 5 miliarde USD, conform revistei Forbes. A investit de asemenea în proiecte precum Qwiki^[10] și Jumio
* 1983: Evgheni sau Evghenie Pațula (în rusă Евге́ний Пацу́ла; n. 19 martie1983, Tiraspol, RSS Moldovenească) este un fost fotbalist din Republica Moldova, care a jucat pe poziția de atacant.
* 1986: Daniel James Dillon (n. 19 martie 1986) este un baschetbalistaustralian care evoluează în prezent pentru echipa CSM Oradea fiind unul din cei mai importanți jucători ai echipei
* 1987: Enzo Alejandro Bruno (n. 19 martie 1987, San Ignacio, Argentina) este un fotbalist argentinian care evoluează în prezent la Crucero del Norte.
* 1987: Roman Alekseevici Eriomenko (rusă: Рома́н Алексеевич Ерёменко, ucraineană: Роман Олексійович Єременко) (n. 19 martie 1987, Moscova, Uniunea Sovietică) este un fotbalistfinlandez.
* 1987: April Jeanette "AJ" Brooks^[4]^[5] (născută Mendez; n. 19 martie 1987) este o luptătoare de wrestling americană retrasă, cunoscută pentru activitatea ei din WWE sub numele de ring AJ Lee.
* 1988: José Arnulfo Montiel Núñez (n. 19 martie 1988, Asunción), cunoscut ca José Montiel, este un fotbalist paraguayan, care evoluează pe postul de mijlocaș ofensiv, fiind în prezent liber de contract.
* 1989: Eugen Sidorenco (n. 19 martie 1989, la Chișinău) este un fotbalist din Republica Moldova care joacă pe poziția de atacant sau mijlocaș
* 1991: Aleksandr Aleksandrovich Kokorin (n. 19 martie 1991,^[1]Valuyki[*], Rusia) este un fotbalist rus care evoluează pe postul de atacat la FC Zenit.
* 1991: Marija Šteriova (transliterat și Marija Shteriova, în macedoneană Марија Штериова, n. 19 martie 1991, în Skopje)^[1] este o handbalistă din Macedonia care joacă pentru clubul românesc CS Minaur Baia Mare^[2] și echipa națională a Macedoniei. Šteriova evoluează pe postul de intermediar stânga.
* 1995: Héctor Bellerín Moruno (n. 19 martie 1995) este un fotbalist spaniol care evolueaza la clubul englez Arsenal FC și la echipa națională de fotbal a Spaniei.
* 1997: Iulia Maria Andrei (n. 19 martie 1997, în Râmnicu Vâlcea) este o handbalistă română care joacă la HC Alba Sebeș pe postul de intermediar stânga.

Decese

· 1238: A decedat Henric I cel Bărbos (în poloneză: Henryk I Brodaty) – (n. cca.1165/1170), din linia Dinastiei Silezia-Piast, Duce de Silezia la Wrocław din 1201 și Duce de Cracovia cât și Mare Duce al Poloniei din 1232 până la moartea sa. Henric este considerat de istorici ca fiind unul dintre cei mai importanți prinți din Dinastia Piast, din perioada de fragmentare feudală a Poloniei. Cu toate acestea, tot ce a cladit lui a fost distrus la numai trei ani după moartea sa din cauza unui eveniment complet neșteptat: invaziile mongole. În general, istoricii sunt de acord că în cazul în care dezastrul de la Bătălia Legnica nu s-ar fi întâmplat, Polonia ar fi fost unită inca de la mijlocul secolului al XIII-lea. Henric a reușit să facă Silezia să fie una dintre cele mai puternice state ale Poloniei fragmentate, și de asemenea, a încercat să mențină pacea în Polonia Mică și Mare într-o perioadă de schimbări considerabile în Europa de Vest.

· 1406: A murit Ibn Khaldun (Abdu r-Rahman bin Muhammad bin Khaldun Al-Ḥaḍrami, n.27 mai 1332), un istoriograf și istoric musulman arab, considerat a fi printre părinții fondatori ai sociologiei, istoriografiei și economie moderne. Este renumit pentru cartea sa Muqaddimah (cunoscuta sub numele de “Prolegomene” în limba greacă), lucrare care a influențat unii istorici otomani din secolul al 17- lea, cum ar fi Hajji Khalifa și Mustafa Naima, care i-au folosit teoriile în carte pentru a analiza creșterea și declinul Imperiului Otoman. Savanți europeni din secolul al 19-lea au recunoscut, de asemenea, importanța cărții și l-au considerat pe Ibn Khaldun ca unul dintre cei mai mari filozofi ai lumii musulmane

· 1721: A murit Papa Clement al XI-lea (născut Giovanni Francesco Albani la 23 iulie 1649). A condus Biserica Romei din 23 noiembrie 1700 până la moartea sa. Clement al XI-a fost un patron al artelor și al științei si a fost, de asemenea, o mare binefăcător al Bibliotecii Vaticanului. A manifestat un mare interes pentru arheologie, salvand un mare numar de antichitati in Roma. A autorizat si săpături in catacombele romane. Era de origine albaneză, iar străbunul său Mihail Laçi, a luptat alaturi de Skanderbeg si a părăsit Albania in urma ocuparii acesteia de catre turci, stabilindu-se la Urbino, in Italia, unde și-a luat numele de Albani. El considera ca Albania patria sa si și-a exprimat interesul fata de compatrioții săi prin acordarea de burse si prin trimiterea în Albania de calugari franciscani care au deschis din 1711 școli in care care se preda in limba albaneză. Originile albaneze ale Papei Clement al XI au jucat un rol important în ostilitățile împotriva turcilor, acesta devenind promotorul unei Ligi Europene care a infrant de doua ori fortele turcesti la Petrovaradin și Belgrad sub comanda lui Eugeniu de Savoia.
* 1746: Anna Leopoldovna a Rusiei (rusă А́нна Леопо́льдовна; 18 decembrie1718 – 19 martie 1746), cunoscută de asemenea drept Anna Karlovna(А́нна Ка́рловна), regentă a Rusiei pentru câteva luni (1740–1741) în timpul minoratului fiului ei Ivan. Ea a fost fiica Ecaterinei Ivanovna a Rusiei, care era sora împărătesei Ana a Rusiei, și a Ducelui Karl Leopold de Mecklenburg-Schwerin, și la botez a primit numele de Elisabeta Katharina Christine de Mecklenburg-Schwerin.

În 1722, Anna a ajuns în Rusia cu mama ei, care s-a separat de soțul ei. Mama ei a fost considerată o candidată la tron în 1730, însă în locul ei a fost aleasă sora Ecaterinei, mătușa Annei. În 1733, Anna s-a convertit la ortodoxism și a primit numele de Anna Leopoldovna, lucru care a transformat-o în moștenitoare a tronului. În 1739 ea s-a căsătorit cu Anton Ulrich (1714–1776), al doilea fiu al lui Ferdinand Albert al II-lea, Duce de Brunswick-Lüneburg, care venise în Rusia din 1733 pentru ca ei să se poată cunoaște.

La 5 octombrie 1740 împărăteasa Ana a adoptat noul ei născut Ivaan și la proclamat ca moștenitor al ei la tronul Rusiei. La câteva zile după această declarație, împărăteasa a murit (28 octombrie 1740), lăsând indicații în legătură cu succesiunea și numindu-l pe favoritul ei Ernest Biron, Duce de Courland, ca regent.

Anna Leopoldovna

Biron era detestat de poporul rus și după ce el a amenințat-o cu exilul în Germania pe Anna și pe soțul ei, Anna Leopoldovna n-a avut multe dificultăți în îndepărtarea lui de la putere (8 noiembrie 1740). Apoi ea și-a asumat regența și a luat titlul de Mare Ducesă, însă știa prea puține despre caracterul oamenilor cu care avea de a face, și știa chiar mai puțin despre convențiile și politica guvernului rus. În scurt timp s-a certat cu principalii ei susținători.

Potrivit Dicționarului de istorie rusă, ea a ordonat efectuarea unei anchete în industria confecțiilor după ce uniformele primite de militarii s-au dovedit a fi de calitate inferioară. Când ancheta a arătat condiții inumane de lucru, ea a emis decrete pentru stabilirea unui salariu minim și a numărului maxim de ore de lucru în industria confecțiilor, precum și crearea de facilități medicale la fiecare fabrică de confecții.

De asemenea, ea a prezidat o victorie strălucită a forțele ruse în bătălia de la Villmanstrand în Finlanda după ce Suedia a declarat război Rusiei. Ea a avut o favorită influentă, Julia von Mengden.

în decembrie 1741, fiica lui Petru cel Mare, care era favorita soldaților, i-a incitat pe gardieni să se revolte, a învins opoziția nesemnificativă și a urcat pe tron ca împărăteasa Elisabeta. Această lovitură de stat a fost sprijinită de ambasadorii Franței și Suediei, care doreau să schimbe politicile pro-britanice și pro-austriece ale guvernului Annei Leopoldovna.

Noul regim a întemnițat în primul rând familia în cetatea de la Dünamünde în apropiere de Riga și apoi i-a exilat la Kholmogory. În cele din urmă Anna a murit la 18 martie 1746 în timpul nașterii.

Fiul ei Ivan al VI-lea a fost asasinat la Shlisselburg la 16 iulie 1764, în timp ce soțul ei Anton Ulrich a murit la Kholmogory la 19 martie 1776. Ceilalți patru copii (Ekaterina, Elizaveta, Petru și Alexei^[1]) au fost eliberați din închisoare de împărăteasa Ecaterina cea Mare și dați în custodie la 30 iunie 1780 mătușii lor, reginei daneze văduve Juliana Maria de Brunswick-Wolfenbüttel. Ei au locuit în Iutlanda unde au trăit în condiții confortabile în arest la domiciliu pentru tot restul vieții lor sub tutela Julianei

Anna Leopoldovna și Anton Ulrich au avut următorii copii:

Ivan al VI-lea (1740–1764) (a domnit ca Țar 1740-1741)
Ecaterina Antonovna de Brunswick (1741–1807)
Elisabeta Antonovna de Brunswick (1743–1782)
Petru Antonovici de Brunswick (1745–1798)
Alexei Antonovici de Brunswick (1746–1787)

· 1865: Nicolae Filimon (n. 6 septembrie 1819, București — d. 19 martie 1865) a fost un prozator român, faimos pentru că l-a creat pe Dinu Păturică, eroul primului roman realist românesc, un arivist din stirpea lui Julien Sorel. De asemenea, autor de nuvele romantice și realist-satirice și primul critic muzical român. A scris un jurnal de călătorii pe Dunăre, și prin Occident, în Ungaria, Austria și Italia. Cea mai importantă operă a sa este romanul Ciocoii vechi și noi, apărută în 1863. Romanul este o frescă a societății românești la începutul secolului XIX. A fost inițiat în francmasonerie când se afla la studii în Franța
Viața:

* 1950: Edgar Rice Burroughs (n. 1 septembrie 1875; d. 19 martie 1950) a fost un scriitor american, cunoscut pentru crearea eroului junglei Tarzan, dar și pentru crearea aventurierul eroic de pe Marte John Carter, deși el a scris lucrări în mai multe genuri.

Burroughs este bine cunoscut ca fiind creatorul faimosului personaj Tarzan, unul dintre imaginile indispensabile ale literaturii populare. Burroughs a mai publicat și science fiction și literatura polițistă. Criticii considerau scrierile lui Burroughs ca fiind scrise într-un stil neșlefuit, totuși și astăzi operele sale sunt citite pe scară largă.

Burroughs s-a născut în Chicago, Illinois pe data de 1 septembrie 1875. Tatăl său, George Tyler Burroughs, era veteran al Războiului Civil. Burroughs a urmat câteva școli, inclusiv Academia Militară din Michigan. A fost încorporat în Cavaleria a 7-a în Arizona (1896-1897) și Forțele de Rezervă din Illinois (1918-1919). După scurta carieră militară, E.R. Burroughs a fost proprietarul unui magazin în Pocatello, Idaho (1898), iar în 1900 s-a căsătorit cu Emma Centennia Hulbert, de care a divorțat în 1934.

Înainte de Tarzan, Burroughs a avut o viață plină de eșecuri. Punctul de cotitură a fost momentul în care a început să scrie pentru reviste de ficțiune (Pulp magazines), la vârsta de 35 de ani. Prima sa scriere comercială a fost "Under the Moons of Mars" ("Sub lunile lui Marte"), publicată în serial în 1912 și care introducea eroul invincibil John Carter, ce este transportat către Marte, aparent prin proiecție astrală, în urma bătăliei împotriva apașilor, în Arizona. În final, seria "Marte" a atins 11 volume.

Burroughs a creat în total 68 titluri, toate făcând parte din serii populare. Titlul de referință a lui Burroughs, "Tarzan", a apărut în 1912, fiind urmat de încă 24 de aventuri ale lui Tarzan. În 1913 a fondat propria sa editură, Edgar Rice Burroughs, Inc. iar în 1934 Burroughs-Tarzan Enterprises și Burroughs-Tarzan Pictures.

Pe lângă cele 4 serii majore, Burroughs a mai scris câteva romane între anii 1912-1933, printre care "The Cave Girl" ("Fata Cavernelor"), în care un aristocrat devine luptător, două romane Western despre apași - "The War Chief" ("Căpetenia", 1927) și "Apache Devil" ("Diavolul Apaș", 1933), în care își exprimă simpatia față de nativii americani, și "Beyond the Farthest Star" ("Dincolo ce cea mai îndepărtată stea", 1964), un roman science fiction despre brutalitatea războiului. Romanele SF ale lui Burroughs sunt pline de simțul aventurii, purtându-l pe cititor în lumi îndepărtate și necunoscute. "The Land that Time Forgot" ("Lumea uitată de timp", 1924) este o poveste darwinistă plasată pe o insulă misterioasă în apropierea Polului Sud, unde dinozaurii și alte specii primitive au supraviețuit.

În 1933, Edgar Rice Burroughs a fost ales primar în California Beach. S-a recăsătorit în 1935 cu Florence Dearholt de care a divorțat în 1942. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost corespondent de război (la vârsta de 66 de ani) în Pacificul de Sud. A murit in urma unui infarct pe data de 19 martie 1950.

· 1951: A murit Artur Gorovei, folclorist, etnograf, membru de onoare (1940) al Academiei Romane, fondatorul şi conducătorul primei reviste româneşti de folclor, “Şezătoarea”; (n.19.02.1864).

· 1965: A murit Gheorghe Gheorghiu-Dej, politician comunist (n.08.11.1901), prim secretar al CC al PCR si presedinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Romane (RPR). Locul lui in ierarhia de partid si de stat va fi ocupat de Nicolae Ceausescu.

· 1968 - A murit poetul Şerban Bascovici (n.01.01.1891).

· 1979: Alexandru Dima, critic și istoric literar român (n. 1905)

· 1980: Teodor Naum, filolog și traducător român (n. 1891)

* 1986: Prințesa Anne de Orléans (Anne Hélène Marie; 5 august 1906 – 19 martie 1986) a fost membră a Casei de Orléans și Ducesă de Aosta prin căsătorie. A fost fiica Ducelui Jean d'Orléans de Guise și a Prințesei Isabelle de Orléans.

Anne d'Orléans a fost a treia fiică a lui Jean d'Orléans, Duce de Guise(pretendent orléanist la tronul Franței sub numele de Jean al II-lea) și a soției sale, prințesa franceză, Isabelle de Orléans. Anne a fost, de asemenea, soră a unui alt pretendent francez, Prințul Henri, Conte de Paris, pretendent orléanist sub numele de "Henri al VI-lea".

La 5 noiembrie 1927, la Neapole, Italia, s-a căsătorit cu vărul ei, Prințul Amedeo, Duce de Aosta (1898–1942) cu care a avut două fiice:

Margherita Isabella Maria Vittoria Emanuela Elena Gennara (n. 7 aprilie 1930 ka palatul Capodimonte). S-a căsătorit la 28-29 decembrie 1953 cu Arhiducele Robert de Austria (1915–1996), al doilea fiu al ultimului împărat al Austriei, Carol I. Cuplul a avut trei fii și două fiice.
Maria Cristina Giusta Elena Giovanna (n. 12 septembrie 1933 la castelul Miramare). S-a căsătorit la 29 ianuarie 1967 cu Prințul Casimir de Bourbon-Două Sicilii, descendent din prinții spanioli ai Casei de Bourbon. Cuplul a avut doi fii și două fiice.

Fiul cel mare al Margheritei, Lorenz, Arhiduce de Austria-Este deține titlul de Prinț al Belgiei (din 10 noiembrie 1995) prin căsătoria lui cu Prințesa Astrid a Belgiei, singura fiică a regelui Albert al II-lea al Belgiei. Cei doi fii și trei fiice ale lor sunt membri ai familiei regale belgiene.

· 1987: A murit Louis Victor de Broglie, fizician francez, laureat al Premiului Nobel; (n. 15.08.1882).

· 1997: Willem de Kooning (24 aprilie 1904 – 19 martie 1997) a fost un artist olandezo-american, care s-a născut în Rotterdam, Olanda.

În perioada de după al Doilea Război Mondial, de Kooning a pictat într-un stil devenit cunoscut cu denumirea de expresionism abstract și a făcut parte din grupul de artiști care au devenit cunoscuți ca făcând parte din New York School. Alți pictori din acest grup: Jackson Pollock, Elaine de Kooning, Lee Krasner, Franz Kline, Arshile Gorki, Mark Rothko, Hans Hofmann, Adolph Gottlieb, Robert Motherwell, Philip Guston și Clyfford Still.

· 1999: A decedat poetul spaniol José Agustin Goytisolo (n.13.04.1928).

· 2008: Sir Arthur Charles Clarke, CBE, (n. 16 decembrie 1917, Minehead, Somerset, Regatul Unit – d. 19 martie 2008, Colombo, Sri Lanka) a fost un scriitor de literatură științifico-fantastică, inventator^[16] și futurolog^[17] britanic. A fost comentator și gazdă a serialului britanic de televiziune Mysterious World. Pentru o bună perioadă de timp, Robert A. Heinlein, Isaac Asimov și Arthur C. Clarke au fost cunoscuți ca „Cei Trei Mari” din science fiction.^[20]

Clarke a servit în Royal Air Force ca instructor de radar și tehnician între anii 1941 - 1946. În anul 1945 a propus un sistem de comunicare global prin sateliți geostaționari, care a i-a adus medalia de aur Franklin Institute Stuart Ballantine Golden Medall în 1963. A fost președinte al Societății Britanice Interplanetare între 1947-1950 și din nou în 1953

Clarke a emigrat în Sri Lanka în 1956, în mare măsură datorită interesului său în plonjarea submarină^[25], descoperind ruinele subacvatice ale templului antic Koneswaram în Trincomalee. A fost ridicat la rang de cavaler de regina Elisabeta a II-a în 1998^[26]^[27] și a fost primit cea mai înaltă onoare civilă în Sri Lanka, Sri Lankabhimanya, în 2005^[28]. A trăit în Sri Lanka până la moartea sa.

Opera sa de referință este romanul Odiseea spațială 2001, scrisă pe baza scenariului filmului cu același titlu împreună cu regizorul american Stanley Kubrick. Scenariul filmului se bazează pe o nuvelă publicată de autor în 1951, intitulată Sentinela.

Clarke s-a născut în Minehead, Somerset, Anglia^[20]. A copilărit la o fermă, printre activitățile sale preferate din acea perioadă numărându-se studiul stelelor și lectura vechilor reviste pulp SF americane. După învățământul secundar, la Huish Grammar School, a intrat în Consiliul de Educație, ca auditor de pensii^[29].

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a servit în Royal Air Force ca instructor de radar și a fost implicat în funcționarea primelor sisteme defensive radar care au contribuit la succesul RAF-ului în timpul Bătăliei Angliei. Clarke și-a petrecut cea mai mare parte a războiului lucrând la radarul pentru controlul de apropiere, după cum scrie în romanul său semi-autobiografică Glide Path. Deși acest sistem nu și-a dovedit utilitatea practică în timpul războiului, a fost vital în timpul blocadei Berlinului dintre 1948–1949. La început, Clarke a fost caporal instructor la No 9 Radio School RAF Yatesbury din Wiltshire, fiind avansat ca ofițer tehnic pe 27 mai 1943^[30] și ofițer de zbor pe 27 noiembrie 1943.^[31] A devenit instructor-șef la RAF Honiley din Warwickshire și a fost lăsat în rezervă cu rangul de locotenent de zbor. După război, a obținut o diplomă în matematică și fizică la King's College London.^[32]

În anii care au urmat războiului, Clarke a fost membru în consiliul Societății Interplanetare Britanice (BIS) între anii 1946 și 1947^[33] și din nou între 1951 și 1953.^[34] Deși nu a fost cel care a inventat conceptul de satelit geostaționar, una dintre contribuțiile sale importante a fost aceea că a sesizat importanța acestuia pentru telecomunicații. El a lansat această idee într-o publicație care a circulat printre membrii BIS în 1945, publicând-o ulterior în octombrie același an în Wireless World.^[35]^[36]^[37] Clarke a scris și o serie de cărți de non-ficțiune în care a descris detaliile tehnice și implicațiile sociale ale zborului spațial, printre cele mai importante numărându-se The Exploration of Space (1951) și The Promise of Space (1968). Ca o recunoaștere a contribuției sale, orbita geostaționară aflată la 36.000 de km deasupra ecuatorului a fost numită oficial orbita Clarke.^[38]

În timpul unei călătorii făcute în Florida în 1953^[39], Clarke a întâlnit-o pe Marilyn Mayfield, o americancă de 22 de ani, divorțată și cu un copil, cu care s-a căsătorit imediat. După șase luni, cei doi s-au separat definitiv, dar divorțul a fost pronunțat abia în 1964.^[40] "Căsnicia a fost incompatibilă de la început", a spus Clarke.^[40] Clarke nu s-a recăsătorit, dar a fost prieten foarte apropiat cu un bărbat din Sri Lanka, Leslie Ekanayake, pe care l-a numit "cel mai bun priete de-o viață" în dedicația făcută la începutul romanului Fântânile Paradisului.^[41] Clarke este îngropat alături de Ekanayake, a cărui moarte a survenit cu trei decenii mai devreme, în cimitirul central din Colombo. În biografia despre Stanley Kubrick, John Baxtercitează homosexualitatea lui Clarke ca motiv pentru schimbarea domiciliului său într-o țară ale cărei legi erau mult mai tolerante față de acest subiect, Sri Lanka.^[42] Ziariștilor care s-au întrebat dacă Clarke a fost homosexual li s-a spus: „Nu, doar puțin mai vesel.”^[43] Cu toate acestea, Michael Moorcock a scris:

„Cu toții știau că e homosexual. În anii '50 ieșeam la băute cu iubitul lui. I-am întâlnit protejații, fie ei vestici sau estici, precum și familiile lor, oameni care nu aveau decât cuvinte de laudă pentru bunătatea lui. Așa absorbit de sine și abstinent cum era, se dovedea un gentleman desăvârșit.^[44]”

Într-un interviu apărut în numărul din iulie 1986 al revistei Playboy,^[45] Clarke a răspuns "Normal. Cine n-a avut?" la întrebarea dacă a avut experiențe bisexuale.^[46] În necrologul său, prietenul lui Clarke Kerry O'Quinn a scris: „Da, Arthur era homosexual ... Așa cum mi-a spus o dată Isaac Asimov, 'Cred că pur și simplu a descoperit că preferă bărbații.' Arthur nu a făcut vâlvă pe marginea sexualității sale - nu acesta era elementul principal al vieții lui - dar, dacă era întrebat, răspundea deschis și sincer.” ^[47]

Clarke a întreținut o colecție vastă de manuscrise și memorii personale, păstrate de fratele său Fred Clarke în Taunton, Somerset, Anglia, denumită "Clarkives". Clarke a declarat că unele dintre jurnalele sale intime nu vor fi publicate decât la 30 de ani de la moartea sa. Întrebat de ce le-a sigilat, el a răspuns „Păi, s-ar putea să conțină unele lucruri jenante.”

· 2008: Hugo Claus, scriitor, regizor belgian (n. 1929)

· 2008: Paul Scofield, actor britanic (n. 1922)

· 2009: Ion Dolănescu (n. 25 ianuarie 1944, Perșinari, Dâmbovița, România, d. 19 martie 2009, București)^[1] a fost un cântăreț român de muzică populară și deputat în legislatura 2000-2004, ales în județul Ilfov pe listele partidului PRM

Ion Dolănescu s-a născut în satul Perșinari, județul Dâmbovița.^[1]

În 1961 a urmat-o pe Maria Tănase într-un turneu de două-trei săptămâni prin județul Dâmbovița. A debutat la 18 ani, la Casa de Cultură din Târgoviște. În 1966 a absolvit Liceul Ienăchiță Văcărescu din Târgoviște și a urmat cursurile Școlii Populare de Artă.^[1] În 1966 devine solist la ansamblul „Ciocârlia”.^[3]

A fost căsătorit întâi cu Iustina Băluțeanu, iar apoi cu Maria Ciobanu, cu aceasta din urmă nefiind căsătorit și în acte. Cu a doua soție are un fiu, Ionuț Dolănescu, însă căsătoria nu a durat. În 1975 i se naște al doilea copil, Dragoș Carlos, a cărui mamă este Margarita Valenciano, din Costa Rica care atunci era studentă la Universitatea de Medicină și Farmacie Iuliu Hațieganu din Cluj.^[2]^[3] Ionuț este și el un cunoscut cântăreț de muzică populară, iar Dragoș Carlos și-a făcut și el studiile în România, actual fiind psiholog în Costa Rica și având doi copii, nepoți ai lui Ion Dolănescu: Maria de Isus, născută în 2001 și Ioan Angel Dolănescu-Bravul, născut în 2005.^[3] Din partea lui Ionuț are un nepot, pe Vlad, născut în 2008.^[4]

A fost deputat în legislatura 2000-2004, ales în județul Ilfov pe listele PRM. În cadrul activității sale parlamentare, a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Slovacia și Lituania. A renunțat la activitatea politică deoarece a considerat că n-a reușit să facă prea mult pentru artiști.^[3]

La începutul anului 2006, Ion Dolănescu s-a declarat dezamăgit de cele lumești și a spus că va renunța la (aproape) toate lucrurile efemere pentru a-și închina viața lui Dumnezeu.^[2]

A încetat din viață la data de 19 martie 2009 la ora 16:05 în urma unei afecțiuni cardiace.^[2] Este înmormântat la cimitirul Bellu din București.^[5]

Pentru activitatea sa, Ion Dolănescu va fi numit, post mortem, cetățean de onoare al comunei sale natale, Perșinari, iar Căminul Cultural din localitate îi va purta numele

· 2013: Irina Petrescu, actriță româncă (n. 1941). Irina Petrescu (n. 19 iunie 1941, București – d. 19 martie 2013, București) actriță română de teatru, radio, televiziune, voce și film.

Sărbători

În calendarul ortodox: Sf Mc Hrisant și Daria; Claudiu și Ilaria; Sf Mc Marian, diaconul
În calendarul romano-catolic: Sf. Iosif, soțul Sfintei Fecioare Maria. Iosif Tâmplarul sau Iosif din Nazaret este soțul Fecioarei Maria și tatăl vitreg al lui Isus din Nazaret. El nu apare în cele mai vechi scrieri creștine, Epistolele pauline, ca tată vitreg al lui Isus. Iosif nu este menționat nici în cea mai veche evanghelie, Evanghelia după Marcu. El apare în următoarele evanghelii sinoptic, anume în Evanghelia după Matei și în Evanghelia după Luca, dar cele două liste de genealogii care apar sunt diferite: Matei spune că tatăl lui Iosif este Iacov, dar Luca spune că el era fiul lui Eli.
În calendarul greco-catolic: Ss. Hrisant și Daria, martiri († 283); Sf. Iosif, patronul Bisericii Universale
Ziua tatălui, în Spania, Portugalia și Belgia (Ziua Sf. Iosif)

ARTE 19 Martie

INVITAŢIE LA OPERĂ 19 Martie

Faust de Charles Gounod

Boris Godunov de Musorski

Modest Mussorgsky - Boris Godunov:

Eugenia Moldoveanu

MUZICĂ 19 Martie

Max Reger

Dinu Lipatti

Dinu (Constantin) Lipatti (n. 19 martie 1917, București; d. 2 decembrie 1950, Geneva), a fost un pianist, compozitor și pedagog român. A fost ales postum membru al Academiei Române.

Crescut într-o familie cu tradiție muzicală - tatăl său era un talentat violonist amator care studiase cu Pablo de Sarasate, mama, Anna Lipatti, o excelentă pianistă, iar naș la botez i-a fost George Enescu- i s-au recunoscut și cultivat din fragedă copilărie înclinațiile muzicale. A fost acceptat ca elev de exigenta profesoară de pian Florica Musicescu, care l-a ferit de mentalitatea unui "copil minune", dându-i în schimb o educație artistică serioasă, care să-i permită dezvoltarea talentului său nativ.

Între timp este admis la Conservatorul din București, pentru ca în 1934 să participe la concursul internațional de pian din Viena. Faptul că i s-a decernat doar al doilea premiu l-a determinat pe faimosul pianist francez Alfred Cortotsă părăsească juriul în semn de protest. Cortot l-a invitat la Paris să-și continuie sub conducerea sa studiile de pian laEcole Nationale de Musique. Aici ia și lecții de compoziție cu Paul Dukas și Nadia Boulanger și de artă dirijorală cu Charles Munch.

În 1936 își începe cariera de pianist concertist cu o serie de concerte înGermania și Italia, reputația sa continuând să crească cu fiecare apariție în public. La începutul celui de-al Doilea Război Mondial revine la București unde dă recitaluri de pian ca solist sau acompaniându-l pe George Enescu.

În 1943 pleacă în Scandinavia împreună cu viitoarea sa soție, Madeleine Cantacuzino, de asemenea o fostă elevă a Floricăi Musicescu și decide să se stabilească cu Madeleine în Elveția, unde devine profesor de pian la Conservatorul din Geneva. Își continuă cariera concertistică cu recitaluri de pian sau ca solist împreună cu orchestre dirijate de Herbert von Karajan sauAlceo Galliera, realizează în studio imprimări pe discuri.

În timp ce se pregătea pentru un turneu de concerte în America se descoperă că suferă de leucemie. Se puneau mari speranțe în efectele curative ale Cortizonului, de curând descoperit, și cum preparatul era foarte scump, muzicieni ca Yehudi Menuhin, Igor Strawinski, Charles Munch au contribuit cu mari sume de bani pentru procurarea medicamentului. După o ameliorare aparentă, starea de sănătate a lui Dinu Lipatti continuă să se înrăutățească. La 16 septembrie 1950, deși slăbit fizic, are loc ultimul lui concert public laBesançon (Franța). În partea doua a recitalului intenționa să execute cele 14 Valsuri în Do diez minor de Frédéric Chopin. Puterile însă îl părăsesc, după o lungă pauză în care publicul nu s-a clintit din sală, Dinu Lipatti reapare pe scenă, se așază la pian și interpretează motivul "Jesus bleibt meine Freude" din cantata "Herz und Mund und Tat und Leben" de Johann Sebastian Bach. Cu această rugăciune s-a încheiat una din cele mai bogate și scurte cariere cunoscute în arta interpretativă modernă^[1].

Două luni și jumătate mai târziu, la 2 decembrie 1950 Dinu Lipatti se stinge din viață în vârstă de numai 33 de ani, cu partitura Quartetului în Fa minor de Ludwig van Beethoven în mână. Ultimele sale cuvinte au fost: "Nu-i de ajuns să fii mare compozitor ca să scrii muzica asta, trebuie să fi fost ales ca instrument al lui Dumnezeu".^[^{necesită citare}^] La vestea morții sale, marele pianist germanWilhelm Backhaus exclamă: "Nouă ne rămâne amintirea frumuseților pe care ni le-a dăruit și o profundă întristare".^[^{necesită citare}^]

Înregistrările pe discuri, cu toate imperfecțiunile tehnice de atunci, au rămas documente vii asupra artei pianistice a lui Dinu Lipatti, interpretări pline de căldură umană și înaltă desăvârșire stilistică, de finețe și noblețe spirituală, de poezie și grație. Multe din aceste imprimări au fost incluse de casa de discuri EMI în colecția "Unvergänglich - Unvergessen" (Nepieritoare - De neuitat). "Un artist de o spiritualitate divină",^[^{necesită citare}^] cum l-a numit Francis Poulenc, Dinu Lipatti prefera pentru înregistrări- înaintea lui Glenn Gould - singurătatea studioului în care se putea concentra pentru a duce arta sa la perfecțiune. În repertoriul său prevalau operele unor compozitori ca Johann Sebastian Bach, Wolfgang Amadeus Mozart, Frédéric Chopin, Béla Bartók, dar și Robert Schumann, Edvard Grieg, Maurice Ravel, Domenico Scarlatti. Era modest și exigent cu sine însuși - „Dinu Lipatti dă impresia că se jenează cu propriul său geniu" (pianista Clara Haskil).^[

Compozițiile sale, printre care Fantezie pentru pian, vioară și violoncel Op. 1 (1933), Șătrarii, suită pentru orchestră Op. 2 (1934),Concertino în stil clasic pentru pian și orchestră de cameră Op. 3 (1936), Simfonie concertantă pentru două piane și orchestră de coarde Op. 5 (1938), Sonatină pentru mâna stângă (1941) au rămas în cea mai mare parte inedite.

· Ultimul recital, l-a dat la Festivalul de muzică de la Besançon la 16 septembrie 1950 şi îl prezentăm integral.

Ion Dolănescu

ÎNREGISTRĂRI NOI:

Greatest Old Love Songs Of All Time - Best English Love Songs Collection - Romantic Love Songs Ever

J. S. Bach & J.Chr. Fr. Bach: Sonatas for Viola da Gamba (Anner Bylsma, Bob van Asperen)

Paul Mauriat Greatest Hits 2018 || Paul Mauriat Full Album || The Very Of Paul Mauriat

Gheorghe Zamfir Greatest Hits - Best Songs Of Gheorghe Zamfir 2018

James Last Greatest Hits full Album - Best Songs Of James Last 2018

Handel: The Complete Chamber Music (The Academy Chamber Ensemble) CD 2

POEZIE 19 Martie

Șerban Bascovici

Biografie

Nastere: 1 ianuarie 1891, Bucuresti
Deces: 1968

Nascut in Bucuresti la 1 ianuarie 1891. Sef de serviciu in Ministerul Muncii. A colaborat mai cu seama la Vieala nona si Literatorul, unde a scris si cronici dramatice.

Opere: Destainuiri, poeme (ms.).

Colaborare la reviste:

Convorbiri, Convorbiri critice, Vieata noua, Literatorul, Flacara, Sburatorul, Cugetul romanesc.

Izvoare:

Surasul, «Flacara», VII, 43, 1922. - Trecator si trecatoare, «Flacara», VII, 13, 1922. -Nepatrunsul, «Flacara», VIII, 9, 1923. -Imn muzicei «Flacara», VII, 37, 1922.

Nepătrunsul

Pustiul meu si-al lumii s-a sters in urma mea..
Batut-am cai si piscuri prin praf si prin furtuna,
Nu m-a-ngrozit nici ploaia, nici noaptea fara luna,
Si-am cautat zadarnic ce nimeni n-a gasit.
Caci am trecut desertul si inca n-am sosit
In fata fericirii ce fuge ca o duna
Dar iata marea, marea cu tarmuri de granit,
Cu miliarde buze soptind, spre infinit
Pustiul meu si-al lumii s-a sters in urma mea,
Si sufletu-mi palpita pe tarmuri ca o stea
Talazurile-n zare mi-au risipit hotarul,
Si de pe brate-n valuri catusele-mi cazura

Topindu-se-ntr-un clocot adanc de-azur si zgura
Sunt liber si-n infernul de ape reci ascuns
Un rai sclipind de stele cu cerul a patruns,
Dar ingerii-n cadere prin valuri se pierdura
Si totusi, vreau sa-i caut sub luciul nepatruns,
Caci valurile-n zare mi-au risipit hotarul,
Si-n largul marii parca mi s-a surpat calvarul
Si sufletu-mi te roaga, o bunule ocean
Acum cand sunt departe de crangurile pline
De picurari de greieri si-aroma de sulfine,
Cand vreau o casa noua si-un vis fara hotar,
Cand sorb fara de satiu parfumul tau amar,
Oh, sufletu-mi te roaga sa se cufunde in tine,
Sa-si racoreasca ochii, sa-si stinga-al setei jar,
Sa cada frant in tine ca raza unui far
Te roaga, doar o clipa, o, bunule ocean,
Trudit sa stea din zboru-i pe-o creanga de margean

Surâsul

Ca orisicare am tipat venind pe lume
De groaza vuietului si-a luminii.

De-ncununarea ce-mi facura spinii,
Si de amarul clocotitei spume
A valului ce m-a rapit..
Din noaptea vesnica m-am rupt in zorii mei
Ce-n ochii-mi de copil au rasarit;
O, roua diminetii de atunci
Si azi luceste-n ei;
Dar tipatul salbaticilor prunci
Mi-a amutit curand in fata feeriei
Si-n coltul gurii mi-a-nflorit surasul
Ce mi-l sadise-n suflet mana vesniciei.
O, drag suras, nepriceput si fin suras
Cu tine ma inalt adesea printre lacrimi
Cum se inalta dupa ploaie stanca-n soare;
Cu tine fac sa taca-n preajma hohotul de ras
Cum tac sacalii-n fata caravanii,
Caci prin viata tu m-ai dus ca-ntr-un desert
In care-albastre oaze-mi fura anii;
Si doar cu tine-abia mai pot pe prosti sa-i iert,
Cand iti feresc de zgura lor nemarginita
Taisu-ti mic de diamant;
O, scump suras, alinator potir vibrant,
Doar tu imi vindeci rana intredeschisa de suspine
A gurii mele omenesti
Cand clipa unei fericiri o sorb din tine,
Si ca o flacara pe buza-mi izbucnesti
Cand simt ca dorm comori ascunse-n mine
Si-atunci cand vantul rau imi spulbera cununa
De visuri, tu esti floarea ce-mi ramane totdeauna,
Caci daca n-ai fi tu in coltul gurii sa te strang
Ar trebui sa rad intruna
Sau sa plang
Dar ca oricare voi tipa plecand din lume.
Si te voi pierde pentru-o clipa cald suras,
Mi te va smulge mana mortii de pe buza
C-un hohot lung de ras;

Dar tu pe chipu-mi rece ca o spuza
Vei inflori din nou incremenit.
Si vei ramane-n coltul gurii mele
Ca-ntr-o fantana parasita-un cer cu stele;
Din vesnicie doar cu tine am venit
Si doar cu tine voi pleca in vesnicie
Ca sfinxul din pustie
O, drag suras, nepriceput si fin suras
Tu mi-ai stins tipatul in pragul feeriei,
Tu mi-l vei stinge dincolo de-apus;
Dar ca sa nu te pierd in noaptea gliei
Am sa te-nalt ca pe un crin din praful meu,
Caci fara straja ta in somnul vesniciei
N-as mai putea zambi lui
Dumnezeu

Trecător și trecătoare

Eu trecator eram, tu trecatoare
Si prin noi trecu
Iubirea
Cu ochii de cicoare.
Ea ne-a suras cand mana i-am intins,
Dar vrand sa-i prindem mana-n veci ispititoare
O, biete maini, doar ale noastre s-au cuprins;
Ea ne-a-ndrumat spre culmi fara popas,
Si-i sarutaram pasii pas cu pas;
Ea ne-a mustrat cand ne-am oprit la o rascruce,
Si ochii nostri s-au inchis sub ochii ei,
Lasand-o sa ne duca cum ne-o duce;
Ca
Veronica unor
Christi sovaitori,
Ea ne-a sters fruntea cand purtam aceeasi cruce.
Ea ne-a cantat in suflete din harpa
Ca
Sapho, si cand strunele-au plesnit,
in mare de pe tarmul nostru, s-a zvarlit
De-atunci, ca doi pagani goniti din temple,
Simtim cum ea se-ascunde numai prin icoane,
Si-n lume o intalnim doar prin romane.

O, ea era iubirea
Doamnei cu camelii
Sau castitatea palidei
Ofelii
Si totusi pentru tine o chemasem
Iubirea ce-a trecut pe langa noi.
Din cerul visurilor mele o-ntrupasem,
S-o adoram deopotriva amandoi;
Dar mana ei crispata-n sufletele noastre.
Pe coardele ce nu vibrau la fel,
Ne-a rupt in graba struna dupa struna,
Si sufletele ne-au tacut astfel
Sub ochii-i reci, ca un pustiu sub luna.
Si-atunci, razbunatori ne-am recules,
Cu-acelasi gand iubirii i-am intins
Potirul nuntii noastre neatins.
Si cu otrava marelui
Neinteles
Din sufletele noastre,
Ne-am amortit
Iubirea ce nu moare.
O, eu am fost un trecator, tu trecatoare

Carolina Ilica (n. 19 martie 1951, satul Vidra, comuna Vârfurile, județul Arad) este o poetă, traducătoare și eseistă română.