MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 
MIERCURI 6 MARTIE 2019

Bună ziua, tuturor! Iată că Domnul m-a adus cu bine până la vârsta de 73 ani și Îi mulțumesc pentru aceasta din toată ființa mea!

Astăzi, scumpa și draga mea fetiță, PUFULET ar fi împlinit 17 ani, dar a plecat prea repede dintre noi, sper, la mai bine! Dumnezeu să o odihnească în pace și să-mi păstreze și mie un loc, acolo, lângă ea!

RELIGIE ORTODOXĂ 6 Martie

Sf 42 Mucenici din Amoreea; Aflarea Sfintei Cruci; Zi aliturgică, dezlegare la lapte, brânză, ouă și pește

Sfintii 42 de Mucenici din Amoreea au fost conducatori in armatele imparatului bizantin Teofil (829-842). Cand musulmanii au asediat orasul Amoreea (in Galicia, Asia Mica), au luat in sclavie pe cei 42 de comandati, impreuna cu alti crestini.

Comandantii au fost inchisi in temnita timp de sapte ani, in vreme ce toti ceilalti crestini au fost fie vanduti ca sclavi, fie ucisi. In timpul celor sapte ani de temnita, comandantii au fost sfatuiti de musulmani sa imbratiseze credinta islamica.

Cand acestia le-au grait comandantilor: "Mohamed este adevaratul proroc iar nu Hristos," comandantii au raspuns: "Daca ati avea doi care se cearta pentru un camp, cum ca este al lui, unul avand multi martori care adeveresc aceasta, iar celalalt nici unul, ce ati zice, ca al cui este campul?" La acest raspuns sefii musulmani au zis: "Fara indoiala ca al celui cu multi martori." Atunci comandantii au marturisit: „Drept ati raspuns. Asa este si cu Hristos si cu Mohamed al vostru. Hristos are multi martori: Prorocii din vechime, Moise si Ioan Botezatorul, pe care si voi il recunoasteti si care a dat marturie pentru El. Mohamed insa nu are ca marturisitor decat pe el insusi."

În urma acestor marturisiri, musulmanii au grait: "Credinta noastra e mai buna decat cea crestina pentru ca vedeti si voi ca Dumnezeu ne-a dat noua izbanda asupra voastra, a crestinilor! Vedeti bine ca cele mai bogate pamanturi si imparatii din lume sunt ale noastre, si ca ele sunt si mai numeroase si mai intinse ca ale voastre!". Fara momente de asteptare, comandantii au zis: "Daca asa ar fi, atunci idolatriile egipteana, babiloniana, elenistica, romana, si inchinarea la foc a persanilor ar fi adevaratele credinte, caci iata, odata toate aceste neamuri au fost stapanitoarele lumii! Este limpede pentru oricine ca victoria, bogatia si puterea voastra nu dovedesc si adevarul credintei voastre. Noi stim ca Dumnezeu uneori da biruinta crestinilor, iar alteori ingaduie sa fie subjugati ca sa-si vada mai bine pacatele si sa se curateasca de ele prin pocainta si credinta adevarata."

Prizonierii au rezistat la toate ofertele si la amenintarile musulmanilor, si dupa multe chinuri, au fost ucisi pentru ca nu au lepadat credinta in Hristos.

Astăzi Aflarea Sfintei Cruci cu cele 4 Piroane de către Sfânta Împărăteasă Elena.  Pe crucile catolice Iisus are un singur piron la picioarele puse unul peste altul. Părerea mea este că maginea unui Iisus cu picioarele suprapuse, știrbește ceva din monumentalitatea imaginii. Pe crucile ortodoxe Iisus are picioarele unul lângă altul cu două piroane bătute separat! Din adânc respect și din păstrarea unicității Sfintei Cruci, Sfinții, cucernici au solicitat răstignirea pe Cruce în X sau cu capul în jos tocmai din evlavia și credința că Fiul Lui Dumnezeu este Unic și că ei nu se ridică la "a fi vrednici, plecându-se, a dezlega cureaua încălțămintei" Domnului Iisus Hristos. Să luăm aminte și de cuvintele Sfântului Apostol Pavel „Iar mie să nu-mi fie a mă lauda, decât numai in Crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (Galateni 6.14)

ARTĂ CULINARĂ – REȚETE PENTRU DEZLEGARE LA LAPTE; BRÂNZĂ; OUĂ ȘI PEȘTE

A.   PLĂCINTE

Papanaşi prăjiţi

·       300 g brânză de vaci

·       3 ouă

·       3 linguri făină

·       Sare

·       Ulei pentru prăjit

·       200 g smântână

Se freacă într-o cratiţă brânza de vaci cu gălbenuşurile, făina şi sarea şi la sfârşit se adaugă albuşurile bătute spumă.

          Compoziţia nu trebuie să fie prea tare.

          Se ia din compoziţie cu lingura şi se modelează cu mâna pudrată cu făină papanaşi potrivit de mari, care se prăjesc în ulei încins pe ambele feţe până se rumenesc uniform.

          Se servesc cu smântână imediat ce sunt gata.

B.   SALATE

Salată de scrumbie afumată

·       1 scrumbie afumată

·       2 cartofi potriviţi fierţi în coajă

·       2 linguri ulei

·       2 linguri muştar

·       2 linguri mărar tocat

·       Oţet sau zeamă de lămâie

·       10-12 măsline

Scrumbia curăţată de piele şi oase se taie în bucăţi potrivit de mari.

          Cartofii se fierb în apă cu sare, apoi se curăţă de coajă şi se taie în felii rotunde subţiri; se sărează puţin.

          Muştarul se amestecă cu ulei.

          Toate se amestecă uşor cu mărarul şi se aşază în salatieră.

          Se garniseşte cu măsline.

C.   SOSURI

Sos de ciuperci cu smântână

·       300 g ciuperci

·       1 lingură unt

·       Sare

·       Piper

·       2 – 3 linguri smântână

·       Pătrunjel

·       Mărar

·       Sos alb preparat din:

-         1 lingură unt

-         2 linguri făină

-         Apă

-         Sare

-         Piper

Se spală şi se taie felii ciupercile; se pun într-o cratiţă cu untul, sarea şi piperul să fiarbă acoperit în zeama lor.

          Se face sosul alb care se stinge cu apă.

          Se adaugă ciupercile înăbuşite şi puţin pătrunjel şi mărar tocat.

          După ce au fiert împreună se rectifică consistenţa sosului prin fierbere sau diluare cu apă.

          Se pun apoi 2 – 3 linguri smântână.

          Se mai dă un clocot şi apoi se poate servi.

D.   BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME

Ciorbă din cap şi coadă de crap

·       capul şi coada crapului utilizat pentru mâncare

·       1 morcov

·       1 pătrunjel

·       1 ceapă

·       2-3 roşii

·       1 lingură orez

·       1 lingură ulei

·       Mărar

·       Leuştean

·       Sare

·       borş

Zarzavatul împreună cu ceapa se pun la fiert în 2 l de apă clocotită cu sare.

          Când este pe jumătate fiert se adaugă capul şi coada, orezul şi roşiile bucăţi.

          Când este gata se adaugă borşul fiert separat şi apoi verdeaţa.

          Se serveşte fierbinte.

E.   MÂNCĂRURI

File de macrou în sos de roşii

-5 bucati file de macrou (eu am folosit congelat)
-3 linguri bulion sau 300 ml suc de rosii
-ulei de masline
-o ceapa
-condimente (cimbru,
piper,
ienibahar boabe,
patrunjel,
praf usturoi,
delikat)

Intr-o tava asezam pestele, turnam putin ulei de masline apoi adaugam sucul de rosii sau bulionul diluat in apa in care am pus si condimentele.

Taiem ceapa si presaram deasupra, acoperim tava cu folie si dam la cuptor.

Inainte de a scoate pestele din cuptor cu 5-7 minute luam folia de deasupra ca sa se rumeneasca putin.

Daca pestele e congelat cum l-am folosit eu trebuie tinut in cuptor cam 30-40 minute.
Daca e proaspat il tinem 20-25 minute.

F.   DULCIURI

Cremă de prune uscate

·       25 buc prune uscate

·       50 g stafide înmuiate

·       1 pahar smântână

·       3 linguri nuci măcinate

·       Puţin sirop de fructe

Se spală bine şi se înmoaie prunele în apă călduţă din ajun.

          Se scurg de apă, se scot sâmburii şi se dau prunele prin maşina de tocat.

          Se amestecă cu nucile măcinate, stafidele, siropul de fructe şi smântâna.

          Se bat toate cu telul.

          Se pune crema în pahare şi se ţine la gheaţă.

          Se serveşte rece.

ISTORIE PE ZILE 6 Martie

Evenimente

·         961 –  Generalul (si viitorul imparat) bizantin Nichifor Fokas, cucereste  dupa un asediu de 9 luni cetatea Candia (azi Heraklion), masacrandu-i pe aparatorii arabi. Este sfarsitul Emiratului Creta.

·         1447 – Incepe pontificatul Papei   Nicolae al V-lea (Tommaso Parentucelli, n. cca. 1397 – d. 24 martie 1455). Pontificatul său a fost marcat de evenimente dramatice, dintre care cel mai important este Caderea Constantinopolului. În anii următori a încercat să lanseze o cruciadă împotriva otomanilor, dar a fost fără succes. În ultimele momente ale pontificatului său, observă că vechea Catedrală a Sfântului Petru din Roma, construită în secolul al-IV-lea d.Hr de către Constantin cel Mare era într-o stare jalnică, așa că decide demolarea Colosseumului și folosirea materialului din el pentru a repara catedrala , dar moare în anul 1455 și nu reușește să-și ducă planul la bun sfârșit. A pus capat schismei antipapei Felix al V-lea si a fondat Biblioteca Vaticanului. Este ultimul papă cu numele de Nicolae.

·         1486: Bătălia de la Şcheia. Confruntare în cadrul expediţiei otomane ce are ca scop înlocuirea domnului Moldovei, Ştefan cel Mare (1457 – 1504), cu pretendentul Hroiot, un fiu al lui Petru Aron (1451 – 1452, 1454 – 1457). Sultanul Bayezid al II-lea (1481 – 1512) încredinţează atacul aspra Moldovei sangeacbey-ului de Silistra, Bali bey Malcocioglu, Ali bey şi Iskender bey, cu ordinul de a-l îndepărta pe recalcitrantul domn. Otomanii au trecut Dunărea pe la Isaccea, la 19 februarie 1486, iar peste câteva zile au trecut Prutul. Alături de oştile muntene, ele înaintează spre Siret, îndreptându-se spre Suceava. În apropiere de Roman, Ştefan cel Mare le iese în întâmpinare, la Şcheia (Bulgari), cu o parte din armată. În prima parte a bătăliei, oştile lui Ştefan sunt învinse: „a bătut Petru Hronoda pe Ştefan voievod şi a câştigat lupta şi Ştefan voievod a căzut de pe cal şi a zăcut printre morţi de dimineaţă până la prânz. Atunci a venit călare un boier, cu numele Purice, care a recunoscut pe Ştefan voievod. Atunci a scos pe voievod de acolo, de şi-a adunat oastea lui, şi a trimis la Petru voievod pe un boier, anume Pântece, care s-a supus lui Petru voievod şi l-a scos afară din bătălie, după ce l-a convins că de acum câştigase bătălia. Şi cu ceata lui au tăiat capul lui Petru voievod şi au adus capul lui Ştefan voievod. Astfel, a rămas Ştefan voievod stăpân în ţară, cu ajutorul lui Dumnezeu”. (Cronicile slavo-române). Cei doi boieri ai lui Ştefan, Purice şi Pântece, au schimbat situaţia, recuperarea domnului şi uciderea pretendentului a dus la mobilizarea trupelor şi la victoria moldovenilor. Consecinţa cea mai importantă a acestor ultime conflicte cu otomanii a fost încheierea păcii cu sultanul, în acelaşi an (1486), Ştefan cel Mare fiind de acord şi cu plata tributului.

·         1521: Fernando Magellan, navigator portughez aflat in slujba regelui Spaniei, a descoperit insula Guam din Oceanul Pacific.

·         1836: Bătălia de la Alamo - 200 de oameni au apărat un mic fort din Texas timp de 13 zile împotriva a mii de soldați mexicani conduși de Antonio Lopez de Santa Anna, guvernatorul Mexicului. Bătălia de la Alamo (23 februarie – 6 martie 1836) a fost un eveniment-cheie în cadrul Revoluției Texane. După un asediu de 13 zile, soldații mexicani conduși de președintele general Antonio López de Santa Anna au lansat un asalt asupra Misiunii Alamo de lângă San Antonio de Béxar (astăzi, San Antonio, Texas). Toți apărătorii texani au fost uciși, cu excepția a doi. Cruzimea lui Santa Anna din timpul bătăliei i-a inspirat pe numeroși texani—atât coloniști din Texas cât și aventurieri din Statele Unite—să se alăture armatei texane. Mânați de dorința de răzbunare, texanii au reușit apoi să învingă armata mexicană în bătălia de la San Jacinto, în 21 aprilie 1836, punând capăt revoluției.

·         1837: Bisericile din stanga Nistrului sunt scoase din ordinul autoritatilor imperiale ruse din subordinea eparhiei Chişinăului şi Hotinului.

·         1837: prin decret imperial rus, mănăstirea Căpriana revine din subordinea eparhiei Chișinăului în cea a mănăstirii Zografu de pe Muntele Athos, dar pînă la 9 martie 1873, cînd e trecută în subordonarea Ministerului Afacerilor Externe al Rusiei. Mănăstirea Căpriana, unul din cele mai vechi așezăminte monastice din Repubica Moldova, situată în codrii ce acoperă ținutul deluros al Moldovei Transprutiene, numiți cîndva codrii Lăpușnei, reprezintă un monument de valoare culturală și istorică excepțională pentru neamul românesc. Localitatea deosebit de pitorească, este situată într-o depresiune încîntătoare, fiind înconjurată din trei părti de coline împădurite.

·         1853: Opera Traviata, de Giuseppe Verdi are premiera la Veneția. Giuseppe Fortunino Francesco Verdi (n. 10 octombrie 1813, Le Roncole — d. 27 ianuarie 1901, Milano), compozitor italian, vestit mai ales pentru creațiile sale în muzica de operă. Traviata (în italiană La traviata) este o operă în trei acte compusă de Giuseppe Verdi pe libretul în limba italiană al lui Francesco Maria Piave. La baza operei stă romanul lui Alexandre Dumas fiul, Dama cu camelii.
Premiera operei a avut loc la Teatro La Fenice din Veneția, în data de 6 martie 1853. Prima reprezentație a fost un eșec, datorat în primul rând mediocrității interpretării. Abia la reprezentația din 6 mai 1854 pe mica scenă a teatrului San Benedetto, tot de la Veneția, opera a avut un real succes. La Timișoara, „La Traviata” a avut premiera în 9 februarie1855. Premiera la Teatrul Moldovenesc de Stat de Operă și Balet „A.S.Pușkin” din Chișinău a avut loc la 12 octombrie 1962.

·         1869: Dimitri Mendeleev a prezentat in premiera, in cadrul unei conferinte a Societatii Ruse de Chimie, tabelul periodic al elementelor. Acesta a realizat prima varianta a sistemului periodic al elementelor chimice in 17 februarie 1869. Atunci el a ordonat pentru prima data cele 63 de elemente chimice cunoscute la acea vreme in ordinea cresterii maselor atomice. A realizat tabelul folosindu-se doar de simbolurile elementelor, pe care le-a aranjat pe orizontala, iar apoi pe verticala, aceasta din urma structurare ajutandu-l sa descopere Legea periodicitatii (proprietatile fizice si chimice ale elementelor sunt intr-o dependenta periodica de greutatile lor atomice). Sistemul conceput de Mendeleev nu a fost acceptat usor, colegii sai fiind neincrezatori in teoria sa. Versiunea finala a tabelului a fost realizata in 1871, insa profesorul rus a lasat spatii libere in tabel tocmaiu in ideea descoperirii de noi elemente chimice. Sistemul periodic numara in prezent 118 elemente chimice, din care 90 se gasesc in stare naturala (2 lichide, 11 gaze si 77 solide), iar altele 28 artificiale. Pana in 1984 s-au produs din acestea 6.845.000 de compusi. Dimitri Ivanovici Mendeleev (n. 27 ianuarie 1834 (S.N. 8 februarie), Tobolsk, Imperiul Rus – d. 20 ianuarie 1907 (S.N. 2 februarie), Sankt Petersburg, Imperiul Rus) a fost un chimist rus care a publicat un tabel periodic al elementelor asemănător cu cel actual. Tabloul lui Mendeleev era o reprezentare mai completă a relației complexe dintre elementele chimice, și, pe de altă parte, cu ajutorul acelui tabel, Mendeleev a fost capabil să prezică atât existența altor elemente (pe care le-a numit eka-elemente) nici măcar bănuite a exista pe vremea sa, precum și a proprietăților lor generale. Majoritatea previziunilor sale au fost confirmate de descoperirile ulterioare din chimie.

·         1883: Legea pentru aderarea României la Convenția Internațională a metrului, încheiată, la Paris, la 8/20 mai 1875.

·         1897: A intrat în vigoare Legea repausului în zilele de duminică și sărbători. Potrivit legii, era liberă doar dimineața de duminică și alte 14 sărbători pe an.

·         La 6 martie - 9 martie 1907 are loc apogeul răscoalei ţărăneşti în regiunea Moldova din România. Răscoala țărănească inițial ia amploare în principal în localitățile din județele Dorohoi și Iași. La începutul secolului XX, în România, țărănimea constituia peste 80% din populație dintre care majoritatea aveau foarte puțin pămînt în poroprietate iar a zecea parte din ei chiar deloc. Majoritatea țăranilor trăiau din ceea ce lucrau, în dijmă sau pe plată, la marele proprietar vecin. În România acelei perioade, identic precum în Rusia, Polonia, Ungaria, existau proprietari de latifundii foarte mari care se întindeau pe zeci și chiar sute de mii de hectare. Diferența enormă dintre cantitatea de pămînt deținută de marii latifundiari și cea deținută de țărani constituie o primă cauză a nemulțumirilor țărănimii. O altă cauză este impunerea țăranilor spre cultivarea culturilor destinate exclusiv exportului (grîu, rapiță, etc), marii latifundiari dorind să scotă profituri maxime din exportul de alimente. Orientarea agriculturii spre export în România vine încă din vreme principatelor românești în urma tratatului de la Adrianopol (1829), tratat care a deschis hotarele principatelor pentru comerțul cu occidentul. Creșterea fenomenului arendășiei, constituie a treia și cea mai importantă cauză a răscoalei. Boierii nu mai doreau să se ocupe direct de administrația proprietăților lor, trecînd cu traiul la oraș. Acest fenomen a avut loc pînă și în zona Moldovei, cea mai conservatoare din România. Prin urmare boierii și marii latifundiari, închiriau domeniile lor unor intermediari (arendași), primind în schimb o sumă fixă (arendă). Arendașii, deseori străini de sat și chiar de neam, la rîndul lor încercau să obțină de pe seama țăranului profituri cît mai mari într-o perioadă cît mai scurtă de timp. Arendașii fiind mult mai duri și neînduplecațu cu țăranii decît boierii ajunsese să fie dușmanul principal al țărănimii din România. Răscoala țărănească din 1907, pornind din nordul Moldovei a ajuns pînă în Oltenia, cuprinzînd toată România. Mai multe proprietăți ale latifundiarilor au fost distruse, iar numeroși arendași au fost uciși sau răniți. Guvernul conservator (Partidul Conservator) nu a putut face față situației, astfel încît liberalii lui Dimitrie Sturdza au preluat puterea. Liberalii au făcut ceea ce nu se puteau hotărî să faca conservatorii și anume să folosească armata și tunurile împotriva țăranilor. A fost o adevărată tragedie fiind omorîți circa 11 000 - 12 000 oameni, cifră neconfirmată deoarece nu s-a făcut nicodată un raport integru al victimelor.

·         1919: Consiliul Militar interaliat de la Paris a transmis Ungariei hotărârea privind obligativitatea retragerii trupelor maghiare din Transilvania,pană la încheiearea păcii care va hotărî noile graniţe politice (“Nota Vyx).

·         1930: A avut loc, la cinematograful Capitol din București, premiera filmului documentar Viața unui oraș, reintitulat ulterior Viața începe mâine, realizat de regizorul Jean Mihail; filmul a marcat începutul carierei de documentarist a regizorului. Jean Mihail (numele inițial a fost Jean Mihailovici) (n. 5 iulie 1896, com. Hălăucești, județul Roman — d. 12 martie 1963, București) a fost un regizor de film, scenarist, scriitor român. A absolvit cursurile școlii primare în localitatea natală, studii liceale la Liceul Roman Vodă din Roman, apoi studii universitare la București. Dedicat artei cinematografice a efectuat călătorii de studiu în Germania și Franța. A debutat în 1923, ca regizor secund, cu Țigănușa de la iatac. Este un pionier al artei cinematografice româneștri.

·         1941: A avut loc, la Opera Română din București, premiera operei Alexandru Lăpușneanu, de Alexandru Zirra, unul dintre pionierii muzicii de operă românești. Compozitor român (Roman, 1883 — Sibiu, 1946). Studiile muzicale le-a început la Conservatorul din Iaşi (1902-1905), finalizându-le la Conservatorul Giuseppe Verdi din Milano (1905-1907; 1909—1911), sub îndrumarea lui Carlo Gatti (armonie, contrapunct, compoziţie). Din 1907 până în 1940, cu unele întreruperi, este profesor de armonie şi director (1922-1924) al Conservatorului din Iaşi. În perioada 1925-1931 a predat armonie şi canto şi a fost director al Conservatorului din Cernăuţi. În stagiunea 1940-1941 a fost directorul Operei Române din Bucureşti. În 1944 este distins cu premiul „G. Hamangiu” al Academiei Române. Creaţia sa are în centru muzica de operă:Alexandru Lăpuşneanu (1930, rev. 1944), după C. Negruzzi; O făclie de Paşti (1937), după I.L. Caragiale; Capra cu trei iezi(1939), operă-basm după Ion Creangă; Furtuna (1941); Ion Vodă Potcoavă (1943), toate libretele fiind semnate chiar de compozitor. Cea mai importantă lucrare lirică teatrală a lui Zirra rămâne drama istorico-psihologică Alexandru Lăpuşneanu, muzica acesteia conturând cu plasticitate psihologia personajelor şi dramatismul situaţiilor. Melodica tensionată este înveşmântată într-o armonie complexă, bogată în disonanţe şi în inflexiuni modale ce au la bază tradiţia muzicii bizantine şi mai puţin pe aceea a folclorului. Pe de altă parte,Capra cu trei iezi, lucrare cu o intrigă simplă şi antrenantă, cuprinzând melodii inspirate şi accesibile, este una dintre cele mai reuşite opere pentru copii din creaţia românească. Un alt domeniu privilegiat de Zirra a fost muzica simfonică: trei simfonii (I „Ţărănească”; a Il-a; a IlI-a „Descriptiva”, 1922), poemele simfonice Tândală şi Păcală (1925), Ţiganii (1929), Pe şesul Moldovei (1931), Hanul Ancuţei(1932 ?),Cetatea Neamţului (1936), Poem simfonic cu vioară solo (1926), Poem simfonic cu solo de pian (1930),Rapsodia I pentru orchestră (1930), Suită de cântece moldoveneşti (1933), suita simfonică O săptămână muzicală (1936). A mai scris muzică vocal-simfonică (Luceafărul, 1912), de cameră (sonate, cvartete), corală, vocală şi lucrări didactice (Tratat de armonie, Craiova, 1928). Aşezată lângă Petru Rareş de Eduard Caudella şi de Năpasta de Sabin Drăgoi, lucrarea Alexandru Lăpuşneanu este încadrată în perioada de început a operei româneşti. Premiera din 6 martie 1941 la Bucureşti a operei a fost larg comentată de personalităţi importante ale vremii ca Mihail Jora, Emanoil Ciomac, Petru Comarnescu, Alexandru Lascarov-Moldoveanu, Filaret Barbu ş. a., citaţi ca atare în monografie.

·         1945: Instaurarea guvernului dr. Petru Groza (sub presiunea militară sovietică, regele Mihai I este nevoit să accepte numirea lui Petru Groza ca prim ministru; acesta formează un nou guvern, în care ministerele cheie erau deținute de comuniști).

·         1948: A fost înființat Teatrul Alexandru Davila din Pitești.

·         1948: A fost creată Organizația Maritimă Internațională (OMI) – instituție specializată a ONU.

·         1951: Începe procesul lui Ethel și Julius Rosenberg. Ethel și Julius Rosenberg au fost condamnați la moarte sub acuzația de spionaj în favoarea Uniunii Sovietice, îndeosebi pentru furnizarea datelor secrete privind bomba atomică. Procesul Rosenberg a avut răsunet mare în anii 1950. Cazul Rosenberg continuă să fie controversat și astăzi. Sentința de condamnare la moarte a fost pronunțată la 5 aprilie 1951, iar execuția a avut loc la 19 iunie 1953 în închisoarea Sing-Sing din statul New York

·         1953: Gheorghi Malenkov îi succede lui Stalin ca premier și Prim Secretar al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.

·         1957: Ziua națională a Republicii Ghana (fosta Coastă de Aur); aniversarea proclamării independenței.

·         1964: Constantin al II-lea devine rege al Greciei.

·         1967: Fiica lui Iosif Stalin, Svetlana Allilueva, a depus o cerere oficială de azil politic la ambasada americană din India. Svetlana Allilueva (n. 28 februarie 1926 – d. 22 noiembrie 2011), cunoscută și ca Svetlana Iosifovna Stalina, scriitoare, al treilea copil și singura fiică a lui Stalin. Allilueva a cauzat un scandal internațional în 1967 prin refugierea sa în SUA.

·         1989: Purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe sovietic anunță abolirea doctrinei Brejnev, afirmând că viitorul fiecărei țări est-europene se află în propriile ei mâini.

·         1992: Virusul „Michelangelo” a început să afecteze calculatoarele.

·         1993: A fost semnată, la Istanbul, Convenția privind cooperarea în domeniile culturii, învățământului, științei și informațiilor în zona Mării Negre.

·         1994: Controversatul sondaj de opinie „La sfat cu poporul” din Republica Moldova, ale cărui rezultate sunt invocate de către autorități în calitate de argument pentru fortificarea „statalității” Republicii Moldova.

·         1997: Tabloul lui Pablo Picasso, Cap de femeie, este furat de la galeria londoneză și recuperat o săptămână mai târziu.

·         2000 - Jocurile Olimpice Sydney 2000. Dintre cele 53 de monede comemorative consacrate acestei manifestări sportive, au fost prezentate la Sydney 17, dintre care una considerată cea mai mare din istoria Jocurilor Olimpice (diametrul de 10 cm).

·         2003 - George W. Bush afirmă că, dacă Saddam Hussein nu dezarmează de bună voie Irakul, Statele Unite vor atinge acest obiectiv prin forţă, chiar şi fără o nouă rezoluţie a Naţiunilor Unite.

·         2008 - Guvernul Islandei a recunoscut oficial independenţa Kosovo

Nașteri

·         1340: John de Gaunt, Duce de Lancaster (6 martie 1340 – 3 februarie 1399) a fost membru al Casei Plantagenet, al treilea fiu al regelui Eduard al III-lea al Angliei și a Filipei de Hainault. A fost numit "John de Gaunt" deoarece s-a născut la Ghent, intrat în engleză ca Gaunt. Când mai târziu a devenit nepopular, au circulat zvonuri macabre că el ar fi fost de fapt fiul unui măcelar Gent, probabil din cauză că Eduard al III-lea nu a fost prezent la naștere. Această poveste întotdeauna l-a înfuriat

·         1405 – S-a nascut regele Ioan al II-lea  al  Castiliei (d. 20 iulie 1454), fiul lui Henric al III-lea al Castiliei și a soției sale, Caterina de Lancaster, fiica lui Ioan de Gaunt, Duce de Lancaster. A domnit  din 1406 până în 1454. Ioan al II-lea a declarat legile Valladolid, care au restricționat activitatea socială a evreilor din regat. Printre cele mai notabile prevederi a fost, obligarea evreilor să poarte haine distinctive și interzicerea  deținerii unor funcții de administrare.

·         1475: Michelangelo Buonarroti (n. 6 martie 1475, Caprese, Provincia Arezzo - d. 18 februarie 1564, Roma) a fost, alături de Leonardo da Vinci, cel mai important artist în perioada de vârf a Renașterii Italiene. Geniul său universal este deopotrivă oglindit de pictură, desen, sculptură și arhitectură. A scris și poezii, în special în genul sonetuluiși madrigalului.

Michelangelo di Ludovico Buonarroti Simoni a fost al doilea din cei cinci fii ai lui Lodovico di Buonarroti Simoni și ai Francescăi di Neri di Miniato del Sera. După întoarcerea la Florența, de unde provenea familia lor, Michelangelo este lăsat în grija unei doici. Aceasta fiind fiică și soție de pietrar, i-a insuflat micului Michelangelo dragostea pentru marmură. Această pasiune timpurie îl determină să părăsească școala, deși părinții lui ar fi dorit ca el să studieze gramatica și să se consacre studiilor umaniste. Datorită prietenului său, pictorul Francesco Granacci, Michelangelo descoperă pictura și, în 1488 este dat la ucenicie în cel mai vestit atelier de pictură din Florența aparținând lui Domenico Ghirlandaio. În acea perioadă, acesta, împreună cu fratele său David, executa frescele din biserica Santa Maria Novella. Totuși, dorința de a lucra în marmură nu-l părăsește; are paisprezece ani când începe să studieze sculptura pe lângă Bertoldo di Giovanni, un elev al lui Donatello, pe baza statuilor antice aflate în grădina lui Lorenzo de Medici, supranumit Il Magnifico, conducătorul politic al Florenței. În palatul acestui bogat mecena, protector al artelor, are posibilitatea de a cunoaște pe artiștii care veneau la curte, devenită un centru important de cultură umanistă. Printre aceștia sa afla și poetul Angelo Poliziano, cu care Michelangelo poartă discuții despre Homer, Virgiliu, despre Dante și Petrarca.

Michelangelo va locui la familia Medicilor între anii 1489-1492. În această perioadă realizează Lupta centaurilor și Madona della Scala. După moartea lui Lorenzo Magnificul, părăsește palatul și se întoarce la casa părintească. Florența traversează în acea vreme o perioadă tulbure, în care timp Michelangelo pleacă pentru un an la Veneția, după ce s-a oprit pentru un timp în Bologna, unde are ocazia să admire operele lui Jacopo della Quercia și realizeaza trei sculpturi pentru catedrala San Petronio. Se întoarce la Florența în 1495, o dată cu restabilirea păcii, și - în timp ce Savonarola condamna în predicile sale luxul și imoralitatea - Michelangelo realizeaza sculptura „Il bambino”. În anul 1496, se duce pentru prima dată la Roma, unde primește câteva comenzi de sculptură din partea cardinalului Riario și a bancherului Jacopo Galli printre care si Bachus beat. Sculptează pentru bazilica Sfântul Petru celebra Pietà, a cărei frumusețe îi va face pe contemporanii artistului să-i recunoască geniul. În anul 1501, revenind la Florența, realizează statuia lui David, precum și alte opere de sculptură și pictură, printre care Tondo Doni și Tondo Pitti, care trezesc admirația concetățenilor săi.

Statuia lui David - Museo dell'Accademia - Florența

În anul 1505 papa Iuliu al II-lea l-a chemat la Roma, dându-i comanda realizării unui monumental mausoleu, în care arhitectura să se îmbine, după maniera clasică, cu sculptura. Stă opt luni la Carrara pentru a alege cele mai bune blocuri de marmură. La acest proiect va lucra, cu întreruperi, timp de patru decenii, desăvârșindu-l abia în anul 1545. Tot papa Iuliu al II-lea l-a însărcinat în 1508 cu pictura boltei Capelei Sixtine din Palatul Vatican, proiect gigantic la care Michelangelo va lucra timp de patru ani.

În anii următori Michelangelo s-a dedicat realizării decorațiilor pentru fațada bisericii San Lorenzo din Florența, rămase însă în stare de proiect, și construirii unei sacristii cu mormântul ducelui Lorenzo de Urbino. Cunoscut deja sub numele de Il Divino, începe în anul 1521 lucrările la cavoul familiei de Medici. Între timp Florența devine din nou republică, însă va fi curând asediată de detașamentele papale și imperiale. Michelangelo primește funcția de inspector al fortificațiilor. Florența capitulează în anul 1530 și de Medici revin la putere. Papa Clement al VII-lea, care a făcut parte din această familie, îi trece artistului cu vederea participarea activă la apărarea orașului asediat. Michelangelo revine la lucrările desfășurate în biserica San Lorenzoși la finisarea cavourilor familiei de Medici, lucrări care îl vor absorbi vreme de câțiva ani.

Michelangelo - Crearea lui Adam - Capela Sixtină, Vatican

În anul 1534 papa Clement al VII-lea l-a adus din nou la Roma, unde Michelangelo va rămâne până la sfârșitul vieții. Papa îl însărcinează cu pictarea peretelui altarului din Capela Sixtină cu tema Judecății de Apoi. Când, la 31 octombrie 1541, papa Paul al II-lea, urmașul papei Clement, a dezvelit pictura, toți cei prezenți au rămas uimiți în fața tabloului apocaliptic cu peste trei sute de personaje, dominat de figura lui Isus-Judecătorul Suprem. Nu au lipsit nici vocile de dezaprobare a celor care au fost revoltați de goliciunea personajelor, considerând opera ca pe o blasfemie.

În anul 1549 a fost numit de papă „arhitect-șef și constructor al bazilicii Sfântul Petru”, pentru a continua construirea catedralei, începută de Bramante. Până la sfârșitul vieții se ocupă mai mult de arhitectură: termină construcția palatului Farnese, execută planurile pentru sistematizarea pieții Capitoliului și pentru cupola Bazilicii Sfântul Petru. Ultimele sale sculpturi tratează din nou tema Pietà (pentru Domul din Florența și altele). Michelangelo Buonarroti moare la Roma la 18 februarie 1564, la vârsta de 89 de ani. Conform dorinței artistului, corpul său va fi dus la Florența, unde va fi depus într-o criptă a bisericii Santa Croce.

Moise, Biserica San Pietro in Vincoli, Roma

Sculptura a reprezentat totdeauna marea pasiune a lui Michelangelo. În anul 1504, grație grupurilor statuare Pietà și David, dobândise deja renumele de sculptor atât la Roma cât și la Florența.

Pietà, 1499
Bazilica San Pietro

Pietà (1499), realizată de Michelangelo la vârsta de 24 de ani, se îndepărtează cu mult de modul tradițional de prezentare a Fecioarei Maria, care apare foarte tânără, cu trăsături imaculate. Suferința ei înobilează dragostea și frumusețea, cufundată în durere, stă cu capul ușor aplecat, ținând tragic în brațe trupul inert al fiului, care pare să curgă ca o undă de pe genunchii ei. Sculptura s-a dovedit a fi o capodoperă a genului și contemporanii au recunoscut imediat geniul artistului.

Statuia lui David (1501-1504) a fost realizată din însărcinarea consiliului municipal al Florenței. David apare ca un personaj plin de energie și forță, chipul minunat finisat și privirea îndreptată către stânga îi conferă un aspect hotărât și brav. Cioplit într-un bloc de marmoră având o înălțime de patru metri, personifică forța și siguranța. A fost nevoie de trei zile pentru a transporta statuia în piața Signoria din centrul Florenței. În anul 1873, pentru a-l proteja de intemperii, originalul va fi mutat în interiorul Muzeului Academiei de Belle-Arte, locul lui din piață fiind ocupat de o copie. Alte opere sculpturale ale lui Michelangelo sunt Moise (în biserica San Pietro in Vincoli, Roma), Sclav înlănțuit și Sclav murind (prevăzuți pentru mausoleul papei Iuliu al II-lea, în prezent în Muzeul Luvru di Paris), grupul statuar Ziua și Noaptea, Amurgul și Aurora la mormântul lui Giuliano de Medici, Il Pensioroso (Gânditorul) reprezentându-l pe Lorenzo Magnificul, grupul de sclavi (așa zișii Giganți), sculpturi neterminate aflate în Muzeul Academiei din Florența. Ultimele sculpturi cu tema Pietà se deosebesc de cea din tinerețe printr-un dramatism impresionant.

Valoarea și celebritatea operei lui Michelangelo a pus în umbră viața sa personală. Cercetări mai recente au dezvăluit și aspecte obscure ale existenței sale. Deși nu era sărac, avea un mod de viață auster și solitar, asemeni unui călugăr. Adeseori lucra fără pauză chiar și în timpul nopții, uitând să mănânce sau să se odihnească.^[6]

Prezența a numeroase nuduri masculine în opera sa a făcut pe mulți comentatori să creadă că marele artist era homosexual, deși acesta nu a recunoscut niciodată. Astfel, cu Gherardo Perini, tânăr utilizat ca model în lucrările sale, maestrul a avut o relație de opt ani.^[7] Dar cea mai mare afecțiune a avut-o față de Tommaso dei Cavalieri, care avea 23 de ani pe când l-a întâlnit Michelangelo (care pe atunci avea 57 de ani) și căruia i-a dedicat peste 300 de sonete și madrigale.^[8]

Michelangelo a avut o relație platonică cu marchiza Vittoria Colonna de Pescara, care era cu 15 ani mai tânără și căreia i-a dedicat mai multe sonete. Povestea sentimentală începe pe când maestrul avea 61 de ani.^[9]

Către sfârșitul vieții, relația sa cu Biserica Catolică a fost încordată și aceasta deoarece artistul a criticat fastul și opulența instituției religioase. Mai mult, după unii autori, mesajul ascuns al operelor sale sugerează că omul poate ajunge la divinitate numai grației inteligenței sale, fără a avea nevoie de intermediari

Galerie în imagini:

• 

  Crucifixul din biserica Santo Spirito, Florenţa (unica sculptură în lemn a lui Michelangelo)
 
• 

  Vatican, Capela Sixtină, profetul Ieremia (presupus autoportret al lui Michelangelo)
 
• 

  "Madonna" din biserica "Onze-Lieve-Vrouwekerk" ("Notre Dame") din Bruges, Belgia (unica "Madonna" a lui Michelangelo dinafara Italiei)
 
• 

  Sculptura "Pietà Bandini" din Florenţa de Michelangelo cu autoportretul artistului în figura neotestamentară Nicodim
• 

  "Pietà Rondanini", ultima sculptură din viaţă a lui Michelangelo, Castello Sforzesco, Milano (din seria sculpturilor neterminate ale maestrului: "Non-finito")
 
• 

  Mormântul lui Michelangelo din basilica "Santa Croce" (Florenţa)

·         1619 –  S-a nascut  Hector Savinien de Cyrano de Bergerac (d. 28 iulie 1655), aventurier, dramaturg și eseist francez. Prin utopiile sale filozofice, a fost un precursor al iluminismului. În domeniul literar a fost influentat der Molière și conceptele utopice ale unor filozofi ca Thomas Morus și Tommaso Campanella. Viața sa aventuroasă, precum și figura sa originală l-au inspirat pe Edmond Rostand în scrierea comediei eroice Cyrano de Bergerac (1897).

·         1760: Amalie Zephyrine de Salm-Kyrburg (n. 6 martie 1760 – d. 17 octombrie 1841) a fost fiica Prințului Philip Joseph de Salm-Kyrburg (primul prinț de Salm-Kyrburg) și a Mariei Theresa de Hornes, fiica cea mare și moștenitoarea prințului Maximilian de Hornes. A fost străbunica din partea paternă a regelui Carol I al României.

S-a născut la Paris, unde părinții ei, aristocrați germani, s-au instalat în jurul anului 1750. Amalie avea trei surori și un frate, toți mai mari. Ultimul copil al familiei s-a născut 18 luni mai târziu. Amalie a primit educația normală potrivit rangului ei: mai întâi la mănăstirea Port Royal, apoi la cea de la Bellechasse.

În 1782, la cererea părinților ei, ea s-a căsătorit cu Anton Aloys, Prinț de Hohenzollern-Sigmaringen. În primăvara anului 1783, Anton Aloys s-a întors la Sigmaringen; soția lui, care era însărcinată, a preferat să nu riște să piardă sarcina pe drumuri proaste într-o călătorie atât de lungă. Decesul subit al mamei a declanșat nașterea prematură a copilului lor, care a murit după trei zile. Anul următor, Amalie merge la Sigmaringen, reședința soțului ei.

Totuși, noul oraș nu a fost pe gustul ei și la zece săptămâni după nașterea fiului ei Karl s-a întors în 1785 în orașul ei natal, Paris. Acolo, fratele ei care va deveni Prințul Frederic al III-lea, s-a ocupat cu construcția hotelului de Salm ca reședința din Paris a familiei Salm-Kyrburg și un loc de întâlnire pentru mulți membri ai înaltei nobilimii.

În timpul Revoluției franceze, fratele său Frederic al III-lea și iubitul ei, Alexandre de Beauharnais au fost ghilotinați, dar Amalie Zephyrine a știut cum să supraviețuiască revoluției. În 1797, ea a cumpărat cimitirul în care fratele și iubitul ei au fost îngropați într-un mormânt de masă. În ciuda a tot, prințesa a menținut relații bune cu o serie de figuri influente ale Revoluției, cum ar fi Charles-Maurice de Talleyrand și Josephine de Beauharnais, văduva iubitului ei Alexandre și viitoarea soție a lui Napoleon Bonaparte.

Câțiva ani mai târziu, Amalie Zephyrine a folosit cu succes contactele sale la curtea lui Napoleon pentru a menține suveranitatea principatului său de Sigmaringen. Ea a devenit tutorele nepotului ei Frederic al IV-lea de Salm-Kyrburg (1789-1859), care a devenit Prinț de Salm-Kyrburg în 1794. Condiția lui Napoleon pentru a salva principatul de Sigmaringen a fost ca fiul ei, Karl, să se căsătorească cu Antoinette Murat, nepoata lui Joachim Murat. Pentru familia Hohenzollern-Sigmaringen a fost o căsătorie greu de acceptat (Antoinette era fiica unui cârciumar), însă mariajul a fost unul fericit. S-au născut patru copii, între care și Karl Anton, tatăl viitorului rege Carol I al României.

După douăzeci de ani la Paris, prințesa s-a întors în 1822 la Hohenzollern-Sigmaringen, unde inițial a locuit într-o anexă a fostei mănăstiri Inzigkofen și mai târziu într-o reședință numit Prinzenbau, pe care soțul ei a construit-o pentru ea la Sigmaringen. Amalie era foarte iubită, dădea regulat pomeni celor săraci, ajuta școlile și, de asemenea, a înființat un institut de formare pentru tinerele fete. A murit la vârsta de 81 de ani înconjurată de familie.

O stâncă în Donautal în Hohenzollern-Sigmaringen este numită Amalienfelsen după ea.

·         1779: Antoine Henri Jomini (n. 6 martie 1779, Payerne — d. 24 martie 1869, Passy) a fost un general elvețian.

Înrolat în Garda elvețiană al regelui Ludovic al XVI-lea (1774-1792), Jomini a sprijinit Republica, proclamată în 1792; a părăsit Parisul în 1798 pentru a ocupa funcții de conducere în Ministerul de Război și în Statul Major elvețian. Alături de generalul A. Massena a organizat un corp de voluntari elvețieni care a luptat împotriva trupelor ruse și austriece în 1799. Din nou la Paris (1804), s-a apropiat de mareșalul Ney, pe care l-a însoțit în aproape toate campaniile, până în anul 1813. Prețuit de către Napoleon I, datorită aptitudinilor tactice deosebite, evidențiate cu mai multe prilejuri, i s-a acordat în semn de recunoștință gradul de colonel și a fost înnobilat cu titlul de baron. Neînțelegerile cu mareșalul L. Berthier, șeful Cartierului Imperial, l-au îndepărtat de Napoleon I și l-au determinat în cele din urmă să intre în slujba Rusiei (1813). Înainte de a face acest pas l-a secondat pe mareșalul Ney în bătăliile de la Lützen (2 mai 1813) și Bautzen (20-21 mai 1813).

Ca ofițer superior al armatei ruse a îndeplinit sarcini de înaltă conducere strategică; l-a consiliat pe împăratul Alexandru I (1801-1825) în campaniile antinapoleoniene din 1813 și 1814 și a făcut parte din Comandamentul armatei de operații, asediind Varna, cu prilejiul războiului ruso-turc din 1828-1829. Jomini s-a stabilit ulterior la Bruxelles (1829) și apoi la Passy (1859), dar a răspuns favorabil apelurilor țarului Nicolae I (1825-1855), contribuind la organizarea Academiei Militare ruse (1830) și la conducerea acțiunilor de luptă în Războiul Crimeii (1853-1856). Pe de altă parte a sfătuit pe Napoleon III (1852-1870) în Războiul franco-sardo-austriac (1859). Strateg și tactician deopotrivă, Jomini a influențat prin ideile sale îndelung elaborate și științific fundamentate - gândirea militară europeană din prima jumătate a sec. al XIX-lea, înrâurindul chiar și pe Napoleon I. Analizând campaniile lui Frederic cel Mare și războaiele dintre Franța și coalițiile europene adverse (1792-1815), s-a preocupat de descifrarea, sistematizarea și explicarea regulilor luptei armate. Astfel, desfășurarea războiului - subordonată "câtorva principii generale", - îi apare ca "o dramă în care atât spiritul și moralul maselor, cât și talentele și caracterul șefilor exercită o influență decisivă". În acest sens, "teoriile bune, bazate pe principii adevărate și justificate de fapte, alături de lecții ale istoriei constituie [...] adevărata școală a comandamentului". Jomini disociază domeniul artei militare în două mari categorii: strategia și tactica. Introduce în limbajul curent de stat major noțiunea de "teatru de război", subîmpărțit la rândul său, în "teatre de război ofensiv", și "teatre de război defensiv". Pe de altă parte delimitează "teatrul de război" (întreg teritoriul în care beligranții își dispută decizia militaro-politică), de teatrul de operații (spațiul în care acționează o armată). Stabilește, de asemenea, 12 tipuri de dispozitive de luptă, în individualizarea cărora un rol determinant avea să revină conformației terenului, factorului geografic. De activitatea sa laborioasă se leagă și clarificarea sau definirea altor categorii ale artei militare moderne, ca: zone de operații, obiective și fronturi de operații, puncte strategice, baze intermediare de operații, linii de operații, linii strategice, linii de comunicații, fronturile fortificate, etc. În confruntarea dintre două armate, cheia succesului constă, după opinia lui Jomini, în alegerea celor mai bune linii de operații (direcții de manevre), în concentrarea rapidă și eficientă a forțelor și mijloacelor de luptă în cele mai vulnerabile puncte ale frontului advers. Entuziasmat de gândirea, observațiile și soluțiile propuse de Jomini, Napoleon I recunoștea în 1805 că "acest comandant de batalion [...] mi-a făcut cunoscute lucruri despre care profesorii mei nu mi-au vorbit niciodată".

·         1787: Joseph von Fraunhofer, fizician german (d. 1826)

·         1806: S-a născut Elizabeth Barrett Browning, poetă britanică (d. 1861). O mare parte din poeziile sale abordeaza teme religioase si a fost interesata de dezbaterile teologice. A învățat ebraică și a citit Biblia ebraică. A scris de asemenea versuri de o deosebită sensibilitate dedicate soțului ei, poetul Robert Browning.

·         1817: Clémentine de Orléans (Eroare Lua în Modul:InLang la linia 108: Tried to write global argsOptions) (6 martie 1817 – 16 februarie 1907), prințesă de Saxa-Coburg și Gotha, a fost al șaselea copil din zece și cea mai mică fiică a regelui Ludovic-Filip al Franței și a reginei Maria Amalia a celor Două Sicilii. A fost mama țarului Ferdinand I al Bulgariei.

Portret al prințesei de Winterhalter.

Marie Clémentine Léopoldine Caroline Clotilde de Orléans, numită Mademoiselle de Beaujolais, s-a născut la 6 martie 1817 la Castelul Neuilly, în Neuilly-sur-Seine, Franța, curând după Restaurația Bourbonilor. A devenit o prințesă regală, Prințesă de Orléans,^[2] după ascensiunea la tron a tatălui ei în 1830.

Istoricul radical Jules Michelet i-a predat istorie Clementinei, care și-a petrecut orele glorificând Revoluția franceză elevei sale

În 1836, existau zvonuri că prințesa Clémentine se va căsători cu verișorul ei, Ferdinand al II-lea al celor Două Sicilii, după ce va trece perioada lui de doliu după soție.^[4]

Regele Leopold al II-lea al Belgiei a organizat căsătoria Clementinei cu Prințul August de Saxa-Coburg-Kohary, care era strâns conectat cu casele regale ale Portugaliei, Spaniei, Belgiei, Braziliei, Mexicului și Austro-Ungariei. August era al doilea fiu al Prințului Ferdinand de Saxa-Coburg și Gotha și a soției acestuia, Maria Antonia Koháry.

Verișorul lui August, Albert, se căsătorise cu regina Victoria și devenise Prinț Consort în Regatul Unit.

Contractul de căsătorie dintre Clémentine și August a fost semnat la Viena la 24 februarie 1843 de ambasadorul francez Charles Joseph, conte de Flahaut, reprezentând-o pe Clémentine și ambasadorul belgian baronul O'Sullivan, reprezentându-l pe August.^[5]

La 20 aprilie 1843, Prințesa Clémentine s-a căsătorit cu Prințul August la Castelul Saint-Cloud, în prezența a multor membri ai regalității europene.^[6] Cuplul a avut cinci copii:

Nume	Naștere	Deces	Note
Prințul Filip de Saxa-Coburg și Gotha	28 martie 1844	3 iulie 1921	căsătorit cu verișoara lui, Prințesa Louise, fiica regelui Leopold al II-lea al Belgiei, la 4 februarie 1875; au avut copii
Prințul Ludwig August de Saxa-Coburg-Kohary	8 august 1845	14 septembrie 1907	căsătorit cu Leopoldina a Braziliei, fiica mai mică a împăratului Pedro al II-lea al Braziliei, la 15 decembrie 1864; au avut copii
Prințesa Clotilde de Saxa-Coburg și Gotha	1846	1927	căsătorită cu Arhiducele Joseph Karl de Austria, Palatin al Ungariei, la 12 mai 1864; au avut copii
Prințesa Amalie de Saxa-Coburg și Gotha	1848	1894	căsătorită cu Ducele Maximilian Emanuel de Bavaria, fratele mai mic al împărătesei Elisabeta de Austria; au avut copii
Ferdinand, Țar al Bulgariei	26 februarie 1861	10 septembrie 1948	căsătorit cu Prințesa Marie Louise de Bourbon-Parma, fiica lui Robert I de Parma, la 20 aprilie 1893; au avut copii

Revoluția franceză de la 1848 a dus la sfârșitul domniei tatălui ei și prințesa a părăsit Franța împreună cu tatăl ei și mulți membri ai familiei regale. S-a instalat în Anglia, apoi la Cobourg și în cele din urmă la Viena, unde soțul ei era ofițer.

August a murit în 1881 iar Clémentine nu s-a recăsătorit.

Realizând că nu va fi niciodată regină, Clémentine și-a îndreptat eforturile pentru a-l instala în Ferdinand, copilul ei favorit, ideea că fiind descendent direct nu numai al lui Ludovic Filip dar și al Regelui-Soare, merită să devină rege. Clémentine s-a asigurat că Ferdinand este bine educat; el vorbea fluent câteva limbi străine și era pasionat de științele naturale și natură.^[7]

Clémentine a făcut lobby pentru alegerea fiului ei ca Prinț al Bulgariei.

Clementine și-a urmat fiul în Bulgaria, undea ea a devenit o persoană importantă ca mamă a suveranului. Extrem de bogată, Clémentine s-a făcut populară în țara adoptivă folosindu-și banii inclusiv donând 4 milioane franci pentru finalizarea unei căi ferate care lega Bulgaria de rețeaua feroviară din Europa.^[9]

Se consideră că ea a avut un impact pozitiv în societatea bulgară; a finanțat mai multe clădiri și instituții cum ar fi școala pentru orbi și spitalul Klimentinskata și a fost fondatoarea Crucii Roșii bulgare.

De asemenea, Clémentine și-a câștigat reputația pentru disprețul și trufia față de oricine care nu avea sânge regal, deși ea a surprins mulți observatori cu farmec și umorul bun.^[10] Prietenă a reginei Victoria, Clémentine lua prânzul cu Victoria, în particular la Coburg când regina își vizita rudele germane.^[11]

Clémentine a căutat o mireasă potrivită pentru Ferdinand și se spune că era nerăbdătoare să aranjeze căsătoria dintre Ferdinand și Prințesa Hélène de Orléans, fiica contelui de Paris însă Prințesa Hélène a refuzat.^[12] În cele din urmă, fiul ei s-a căsătorit cu Maria-Luiza de Bourbon-Parma, fiica cea mare a lui Robert I, Duce de Parma și a Prințesei Maria Pia de Bourbon-Două Sicilii.

În februarie 1896, Clémentine "a rupt relațiile" cu Ferdinand după ce acesta a acceptat ca fiul său cel mare, Boris să fie botezat ortodox..^[13] În 1899, nora ei a murit în urma complicațiilor după nașterea fiicei ei, Nadejda, iar Clémentine și-a asumat responsabilitatea educării copiilor.

Odată cu trecerea timpului, auzul ei s-a deteriorat și a devenit dependentă de enormul ei cornet acustic. Cu toate acestea, chiar și la 80 de ani, adesea Clémentine călătorea la Paris pentru a studia ultima modă.^[12]

După ce l-a văzut pe Ferdinand recunoscut internațional ca Prinț al Bulgariei, Clémentine a murit cu un an înainte ca visul ei de a-l vedea instalat ca monarh s-a împlinit.

Clémentine a murit la Viena la 16 februarie 1907, la vârsta de 89 de ani. Influența ei asupra lui Ferdinand era atât de pronunțată încât oamenii au început să prezică căderea lui. A fost înmormântată la Coburg, cu o inscripție compusă de Ferdinand după instalarea lui ca țar în 1908: "Fiică de rege, nu regină ea însăși dar mamă de rege."

·         1823: Carol I ( 6 martie 1823 - 6 octombrie 1891) a fost al treilea rege de Württemberg, din 25 iunie 1864 până la moartea sa.

S-a născut la 6 martie 1823 la Stuttgart. A fost al patrulea copil și singurul fiu al regelui Wilhelm I de Württemberg și a celei de-a treia soții Pauline Therese de Württemberg.

A studiat la Berlin și Tübingen.

La 13 iulie 1846 s-a căsătorit cu Marea Ducesă Olga Nikolaevna, fiica Țarului Nicolae I și a Țarinei Charlotte a Prusiei. Charlotte a fost fiica lui Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei și a Louisei de Mecklenburg-Strelitz. După căsătorie a luat numele de Alexandra Feodorovna.

După decesul tatălui său în 1864, Karl i-a succedat la tron.

Cuplul nu a avut copii, probabil din cauza homosexualității lui Karl.^[1] Karl a devenit obiect al scandalurilor de câteva ori din cauza apropierii sale de diferiți bărbați. Cel mai notoriu dintre acestea a fost americanul Charles Woodcock, fost șambelan pe care Karl l-a numit baron în 1888.^[2][3] Karl și Charles au devenit inseparabili, mergând atât de departe încât apăreau în public îmbrăcați la fel.
Până la urmă, Karl a fost nevot să renunțe la favoritul său. Woodcock s-a întors în America iar Karl și-a găsit mai târziu consolare cu directorul tehnic al teatrului regal, Wilhelm George.^[4]

În 1870, Olga și Karl au adoptat-o pe nepoata Olgăi, Vera Constantinova, fiica fratelui ei, Marele Duce Constantin Nicolaevici al Rusiei.

Sub conducerea lui Karl, Württemberg ba devenit în 1871 parte a Imperiului german.

A murit la Stuttgart la 6 octombrie 1891 și a fost succedat de nepotul său, fiul surorii sale, Wilhelm al II-lea de Württemberg.

* 1831: Philip Henry Sheridan (n. 6 martie 1831 ^[2] – d. 5 august 1888) a fost un ofițer de carieră al United States Army și un general al Uniuniiîn timpul American Civil War.

* 1847: Cesare Arzelà (n. 6 martie 1847 – d. 15 martie 1912) a fost un matematician italian. A predat la Universitatea din Bologna și este cunoscut mai ales pentru contribuțiile din teoria funcțiilor, în special pentru o caracterizare a șirurilor de funcții continue, unde a generalizat o propoziție a lui Giulio Ascoli, obținând ceea ce ulterior se va numi teorema Arzelà-Ascoli.

Lucrările sale au fost studiate de către Lilly-Jeanne Nicolescu, extinzând teorema lui Arzelà la clasa funcțiilor hiperbolice și de către E. V. Dobrescu.

* 1855: Vasile (Basiliu Remus^[3]) Damian (n. 6 martie 1855, Zlatna – d. 10 iunie 1919, Brad) a fost protopop al Zarandului, director al Gimnaziului greco-ortodox Brad între 1884–1891 și deputat în Dieta de la Budapestaîntre 1905–1918.

S-a născut ca fiu al preotului Gheorghe Damian din Zlatna, fost tribun în oastea lui Avram Iancu. A urmat școala elementară în localitatea natală (1862–1866), clasele I–IV de gimnaziu la Brad (1866–1870) și clasele V–VIII la Gimnaziul romano-catolic din Alba Iulia (1870–1874), Seminarul Teologic și Pedagogic „Andreian” din Sibiu (1874–1877), iar între 1978–1881 a studiat filosofia la Universitatea din Viena, pe care a absolvit-o cu calificativul „summa cum laude”. La Viena a fost secretar și apoi președinte al societății România Jună

În 1881, după terminarea studiilor a fost încadrat ca profesor la gimnaziul din Brad, unde a predat religie și matematică. În 1884 a devenit protopresbiterul tractului Zarand, implicit director al gimnaziului. În 1891 a renunțat la funcția de director al gimnaziului și la activitatea de profesor, fiind ocupat cu fondarea Băncii „Crișana” din Brad, al cărei director a devenit. A fost președinte al Reuniunii învățătorilor din Zarand, a administrat Fondul școlar (ca președinte), a fost membru în Reprezentanța comunală, asesor consistorial, reorganizator al Despărțământului Brad al ASTREI, președinte al Institutului de Credit „Grănițerul” din Dobra.^[5] În perioada 1904–1907 a revenit ca profesor al gimnaziului din Brad. Între 1911–1913 s-a preocupat de noul local al gimnaziului, făcând, împreună cu dr. Nicolae Robu, dr. Nerva Oncu, dr. Ioan Damian, și Aron Roman demersuri către mitropolitul Ioan Mețianu

A făcut parte din Partidul Național Român, fiind adept al activismului. La 26–27 ianuarie 1905, prin votul zărăndenilor a fost ales deputat de Orăștie în parlamentul de la Budapesta cu 2811 voturi, devansând candidatul guvernamental Imre Hollaki, care a primit doar 745 de voturi. La următoarele legislaturi a fost reales fără a avea contracandidat, fiind deputat până în 1918. Ca deputat, alături de Ștefan Cicio Pop, Roman Ciorogariu și Ioan Lupaș, a refuzat să semneze actul de loialitate către monarhia austro-ungară cerut de prim-ministrul Ungariei, contele Ștefan Tisza. La 1 decembrie 1918 a fost ales în Marele Sfat Național Român

·         1866 - S-a născut Dumitru Kiriac-Georgescu, compozitor, profesor, dirijor de cor şi folclorist, unul dintre precursorii şcolii moderne de compoziţie în România (m. 8 ianuarie 1928). Compozitor şi folclorist român (Bucureşti, 1866 — id., 1928), studiază mai întâi la Conservatorul din Bucureşti (1880-1885), apoi la Conservatorul din Paris, unde îi are ca profesori pe E. Pessard (armonie), Theodore Dubois (contrapunct), Charles-Marie Widor (compoziţie) şi, în sfârşit, la Schola cantorum din Paris (1892-1897), cu Vincent d’Indy (compoziţie). A fost licenţiat al Facultăţii de Drept din Bucureşti. Activitatea sa de dirijor de cor începe la Capela română din Paris (1894-1899). După reîntoarcerea în ţară, D.G. Kiriac pune bazele Societăţii Corale „Carmen” (1901-1928), al cărei dirijor va fi timp de aproape trei decenii, în acelaşi timp dirijând corul bisericii Sf. Spiridon-Nou şi corul bisericii Domniţa Bălaşa (1909-1921). În paralel, a fost profesor de teorie-solfegii, armonic şi ansamblu coral la Conservatorul bucureştean (1900-1928). A fost membru fondator al Societăţii Compozitorilor Români (1920), activând în favoarea înfiinţării Arhivei de Folclor a Societăţii. Orientarea muzicii corale şi vocale a lui D.G. Kiriac este legată de valorificarea folclorului ţărănesc şi a trăsăturilor modale ale acestuia. Autorul adoptă cu precădere genul miniaturii corale, multe dintre coruri recurgând chiar la melodia folclorică autentică. Prelucrările sale se disting prin rafinamentul melodic şi prin păstrarea formulelor modale, care le conferă originalitate (Am umblat pădurile; Codrule, codruţule; Morarul; Hai, hai murgule, hui! etc). Pornind de la filonul cântărilor bizantine, D.G. Kiriac este unul dintre compozitorii care a mers pe drumul valorificării vechilor melodii psaltice, epurate de ornamentică (Cântările Liturghiei pentru copii şi popor, 1926; Liturgia psaltică; Îngerul a strigat, Axionul învierii, 1902). Liturghia psaltică este o lucrare monumentală, în care se îmbină momentele omofone cu cele contrapunctice, stilul arhaic cu cel contemporan, muzica bizantină cu folclorul. Îi datorăm şi muzică pentru voce şi pian, în general pe teme populare româneşti: Ciobănaş de la miori, Pe cărare sub un brad, Fata şi cucul. D.G. Kiriac semnează mai multe culegeri dc folclor, printre care Cântece populare româneşti culese cu ajutorul fonografului, manuscris îngrijit de C. Brăiloiu (1928), Cântece populare româneşti (Bucureşti, 1960) şi numeroase lucrări didactice (cântece, coruri, solfegii etc).

* 1866: Ettore Bortolotti (n. 6 martie 1866 la Bologna - d. 17 februarie 1947 la Bologna) a fost un matematician italian, cu contribuții deosebite în domeniul geometriei.

În 1902 devine profesor universitar la Modena.

În lucrările sale s-a utilizat noțiunea de direcții concurente, denumite astfel de matematicianul român Alexandru Myller în 1924. Bortolotti a efectuat numeroase cercetări în acest domeniu.

A stabilit în geometria varietăților neolonome, cunoscuta formulă de torsiune geodezică. De asemenea, a descoperit noțiunea de torsiune de paralelism.

·         1870: Oscar Straus, compozitor vienez (d. 1954)
* 1890: Ödön Tersztyánszky (n. 6 martie 1890, Csákvár – d. 21 iunie 1929, Budapesta) a fost un scrimer maghiar care a practicat floreta și sabia.

·         1903: Împărăteasa Kōjun (香淳皇后 kōjun kōgō^?) (6 martie 1903 – 16 iunie2000) a fost soția împăratului Shōwa al Japoniei. Născută Prințesa Nagako, a fost mama actualului împărat al Japoniei, Akihito.

Numele ei postum Kōjun^[1] înseamnă „puritate înmiresmată”.

Împărăteasa Kōjun a fost împărăteasă consort, kōgō (皇后^?), din 25 decembrie 1926 până în 7 ianuarie 1989, cea mai lungă perioadă din istoria Japoniei

Prințesa Nagako la 9 ani

Prințesa Nagako s-a născut la 6 martie 1903 la Tokyo. A fost al treilea copil și prima fiică a Prințului Kuni Kuniyoshi și a soției lui Chikako, fiica Prințului Shimazu Tadayoshi. Prin tatăl ei, era nepoata Prinților Yasuhiko Asaka (ofițer de carieră în armata imperială japoneză) și Naruhiko Higashikuni (prim-ministru timp de 54 de zile după predarea din 14 august 1945).
De asemenea, prin tatăl ei, era verișoara prințesei Masako de Nashimoto, ultima prințesă moștenitoare a Coreeii prin căsătoria sa cu prințul Euimin.

Toată școlarizarea sa, pe care o începe în anul 1907 de la grădiniță la liceul de fete, o face la Gakushuin din Tokyo, școală preferată a copiilor aristocrației japoneze.

După ce a fost aleasă mireasă pentru prințul Hirohito, de asemenea, ea primește o educație oferită de șapte tutori în literatura chineză și japoneză, limba franceză, caligrafie, compoziția poetică și eticheta de la curte.

Familia imperială în 1936. De la stânga la dreapta: prinţul Akihito, împăratul Hirohito, prințesa Teru Shigeko, prințesa Yori Atsuko, prințul Hitachi pe genunchii împărătesei Nagako, și prințesa Taka Kazuko.

Împărăteasa Kojun în 1924

Ea și prințul moștenitor Hirohito s-au logodit la 19 iunie 1921 și s-au căsătorit la 26 ianuarie 1924. Nagako a fost remarcată de împărăteasa Shōken la funerariile împăratului Meiji în 1912, apoi a fost invitată împreună cu alte prințese și fiice ale aristocrației japoneze la ceai cu împărăteasa Sadako în pavilionul concubinelor la 14 ianuarie 1914. Hirohito care a observat scena din spatele unui paravan a ales-o pe Nagako.^[3].

Odată cu accederea pe tronul Japoniei a lui Hirohito la 25 decembrie 1925, a devenit împărăteasă a Japoniei. Spre deosebire de predecesorii săi, împăratul Hirohito a decis să-și abandoneze curtea de 39 de concubine, limitându-se la o singură soție.

Cuplul imperial a avut șapte copii, doi băieți și cinci fete:

• Prințesa Teru (Shigeko) (照宮 成子;Teru-no-miya Shigeko) 9 decembrie 1925-23 iulie 1961, care s-a căsătorit la 10 octombrie 1943 cu prințul Higashikuni Morihiro. El și-a pierdut titlul în 1947, în timpul reformei casei imperiale iar soția lui a devenit simplu Doamna Shigeko Higashikuni.
• Prințesa Hisa (Sachiko) (久宮 祐子;Hisa-no-miya Sachiko) 10 septembrie 1927-8 martie 1928.
• Prințesa Taka (Kazuko) (孝宮 和子;Taka-no-miya Kazuko) 30 septembrie 1929-28 mai 1989, care s-a căsătorit la 20 mai 1950 cu Toshimichi Takatsukasa.
• Prințesa Yori (Atsuko) (順宮 厚子;Yori-no-miya Atsuko) n. 7 martie 1931, care și-a pierdut statutul de prințesă imperială după căsătoria cu Takamasa Ikeda de la 10 octombrie 1952.
• Prințul Tsugu (Akihito) (継宮 明仁;Tsugu-no-miya Akihito) n. 23 decembrie 1933, actualul împărat Akihito.
• Prințul Yoshi (Masahito) (義宮 正仁;Yoshi-no-miya Masahito) n. 28 noiembrie 1935, care a fondat propria sa casă, ramură a familiei imperiale prin căsătoria sa de la 1 octombrie 1964 cu Hanako Tsugaru. Actualul său titlu este Prințul Hitachi și este al patrulea în linia de succesiune la tronul Japoniei.
• Prințesa Suga (Takako) (清宮 貴子;Suga-no-miya Takako) n. 3 martie 1939, care a părăsit familia imperială la 3 martie 1960 odată cu căsătoria cu Hisanaga Shimazu.

După moartea împăratului Hirohito, în 1989, ea și-a luat titlul de „împărăteasă văduvă”. Ultima ei apariție publică a fost în 1989. A murit la vârsta de 97 de ani, pe 16 iunie 2000, a fost împărăteasă timp de 75 de ani. Împăratul Akihito i-a acordat numele post-mortem de împărăteasa Kojun.

·         1905 - S-a născut Bob Wills, muzician country american (n.13.05.1975).

·         1917: S-a născut filosoful american Donald Davidson. Lucrările sale a exercitat o influență considerabilă în multe arii ale filosofiei începând cu anii 1960, în special în filosofia minții, filosofia limbajului și teoria acțiunii.

·         1917: William Erwin „Will” Eisner (6 martie 1917 – 3 ianuarie 2005) a fost un scriitor de benzi desenate, artist și antreprenor american. Este considerat unul dintre cei mai importanți contributori la dezvoltarea mediului și este cunoscut pentru studioul de benzi desenate pe care el l-a fondat; pentru seria The Spirit, care a avut o mare influență; pentru utilizarea benzilor desenate ca un mediu de instruire; pentru rolul principal pe care l-a avut în formarea Romanului grafic ca formă a literaturii cu cartea sa A Contract with God and Other Tenement Stories; și pentru munca sa educațională despre mediul benzilor desenate, exemplificată prin cartea sa Comics and Sequential Art.

Comunitatea benzilor desenate i-a adus un omagiu lui Eisner creând Premiul Eisner, pentru a premia realizările din fiecare an din domeniul benzilor desenate. Eisner a participat cu entuziasm la ceremonia de premiere, felicitând fiecare câștigător. În 1987, împreună cu Carl Barks și Jack Kirby a fost unul dintre cei care au inaugurat Will Eisner Comic Book Hall of Fame.

·         1920: Ion Apostol Popescu, poet, folclorist și critic literar român (d. 1984

·         1920: Ernest Maftei, actor român de teatru și film (d. 2006). In Mișcarea Legionară a aderat la varsta de  17 ani, ajungand unul dintre militantii ei de frunte in judet.În dosarele de la Securitate, era numit chiar al treilea cel mai periculos om pentru comunismul român. În momentul în care primește ordine de la București să ridice 136 de evrei suspectați de activități comuniste și subversive, el preia pe toți cei din listă și îi ascunde la Prăjești unde îi angajează la cariera de piatră care aparținea tatălui său. În urma acestei acțiuni tatăl său este arestat mai târziu și încarcerat. A fost judecat de către comuniști de mai multe ori însă a fost achitat tot timpul din cauza intervențiilor evreilor salvați de el și care au depus mărturii pentru a-l ajuta. Pentru a scăpa de opresiunile comuniste preia numele de Irimia Valahul. A participat activ la evenimentele din 21 decembrie 1989, apărând în fața demonstranților cu un steag fără stemă (nedecupat) și a rămas în stradă până la finalizarea evenimentelor. A participat si la protestele din iunie și a fost bătut și lăsat inconștient pe malul Dâmboviței, fiind salvat ulterior de un trecător. A fost  unul dintre  marii actori ai filmului românesc și unul dintre cei mai populari actori români. Alături de Colea Rautu și alți actori, a înființat Uniunea Cineaștilor din România. A colaborat la realizarea popularei  emisiunii „Ferma”, specializată pe teme din viața rurală și agricultură, transmisă pe canalul TVR. În 1995, a devenit membru al partidului „Pentru patrie”, alăturându-se camarazilor săi împreună cu care luptase și suferise în închisori.

·         1924: Benedict Corlaciu (n. 6 martie 1924, Galați - d. 15 iunie 1981, Paris) a fost un poet, prozator și traducător român.

A absolvit Literele și Filosofia la București (1947). A fost redactor la revista Flacăra, membru al grupării de pe lângă revista Albatros, alături de Geo Dumitrescu și Dinu Pillat. În 1975 s-a stabilit în Franța.^[3] A scris o poezie anticalofilă, cu tentă anarhistă. Proza de inspirație autobiografică se remarcă prin poza damnării și exprimarea revoltei sociale: Moartea lângă cer, 1946; Candidatul, 1950; Pâinea păcii, 1951; Cazul doctor Udrea, 1959; Baritina, 1965; Strigoaica și casa nebună, 1973; Tout espoir sera puni; d'un écrivain roumain à Paris (Orice speranță va fi pedepsită; de un scriitor român la Paris), 1984.

În 1976 face greva foamei pe Esplanada Trocadéro din Paris pentru a-și aduce soția și copilul din România, cărora autoritățile române nu le permitea emigrarea.^[4]. În cele din urmă, familiei i-a fost aprobată plecarea în Franța

Poezii

• Tavernale, 1941
• Pelerinul serilor, 1942
• Arhipelag, 1943
• Manifest liric, 1945 (Premiul Editurii Forum)
• Moartea lângă cer, 1946
• Poeme florivore, 1972
• Starea de urgență, 1972
• Arcul biologic, 1974

Romane

• Moarta lângă cer, 1946
• Cazul doctorului Udrea, 1959
• Baritina, 1965

Povestiri, nuvele

• La trântă cu munții, 1949
• Candidatul, 1950
• Timpii de aur, 1951
• Pâinea păcii, 1951

* 1926: Andrzej Witold Wajda (['andʒei 'vajda]; n. 6 martie 1926, Suwałki, Polonia - d. 9 octombrie 2016, Varșovia) a fost un regizor polonez, co-fondator al școlii poloneze de film. Laureat al Premiului Oscar de Onoare (1999)^[5] pentru întreaga sa carieră, cavaler al Ordinului Vulturul Alb al Poloniei (2011) și comandor al Legiunii de Onoare franceze (2001).

* 1927: Gabriel García Márquez (n. 6 martie 1927, Aracataca, Columbia - d. 17 aprilie 2014, Ciudad de México, Mexic) a fost un scriitorcolumbian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1982, pentru roman și proză scurtă, în care fantasticul și realul sunt combinate într-o lume liniștită de bogată imaginație, reflectând viața și conflictele unui continent. Este cunoscut de către prieteni drept Gabo. Cel mai cunoscut roman al său este: Cien años de soledad (Un veac de singurătate). Literatura sa se încadrează în paradigma realismului magic.

Gabriel García Márquez s-a născut la data de 6 martie 1927, în municipiul Aracataca, aflat pe Coasta Atlantică Columbiană, ca fiu al lui Gabriel Eligio García și al Luisei Santiaga Márquez Iguarán. A fost crescut de bunicii materni, colonelul Nicolás Márquez și Tranquilina Iguarán, în Aracataca.

Copilăria sa este relatată în memoriile sale: Vivir para contarla (Sa trăiești pentru a povesti). În anul 2007 s-a întors în Aracataca, după o absență de 24 ani, pentru a primi omagiul adus în onoarea sa de către guvernul columbian la împlinirea celor 80 ani de viață și 40 de la prima publicare a celui mai cunoscut roman: Cien años de soledad (Un veac de singurătate).

În 1936 moare colonelul Nicolás Márquez, motiv pentru care Gabriel García Márquez vine în Sincelejo, Sucre cu părinții săi. Luni după aceea se mută în Barranquilla pentru a studia. În 1940 studiază primele clase în Colegiul San José (azi Institutul San José), după care călătorește în Zipaquirá și termină ultimii doi ani și bacalaureatul în Liceul Național de Băieți (azi Colegiul Național San Juan Bautista de La Valle), până în 1946.

În 1947 se duce în Bogotá cu intenția de a studia Dreptul și Științele Politice în Universitatea Naționala din Columbia, carieră pe care o abandonează pentru a pleca în Cartagena de Indias să lucreze ca reporter la ziarul El Universal, după ce la 9 aprilie 1948 este asasinat liderul popular Jorge Eliécer Gaitán și îi sunt arse câteva din scrierile sale din pensiunea unde locuia.

La sfârșitul anului 1949 revine în Barranquilla unde lucrează ca reporter și columnist la ziarul El Heraldo. La cererea scriitorului Álvaro Mutis, García Márquez se întoarce în Bogotá în 1954 și lucrează ca reporter și critic cinematografic la ziarul El Espectador. În 1958, după ce rămâne o perioadă în Europa, Gabriel Márquez se întoarce în America Latină și rămâne în Venezuela.

În Barranquilla s-a căsătorit cu Mercedes Barcha. Din căsnicia celor doi au rezultat doi băieți: Rodrigo (născut în 1959 în Bogotá) și Gonzalo (născut în Mexic trei ani mai târziu).

În 1960, după triumful revoluției din Cuba, se duce în Havana și lucrează pentru agenția de presă creată de guvernul cubanez Presa Latină unde se împrietenește cu Ernesto Guevara.

În 1961 se instalează în New York fiind corespondent la Presa Latina. Decide să se mute în Mexic atunci când exilați cubanezi nu erau de acord cu reportajele sale, iar CIA îl critică și amenință.

În 1967 a publicat cea mai cunoscută operă a sa: Cien años de soledad ([[]n veac de singurătate]]), istorie care povestește trăirile familiei Buendía în imaginarul sat Macondo. Opera este considerată ca aparținând realismului magic.

în 1969 se instalează in Barcelona (Spania) unde trăiește mai mulți ani stabilind legături cu numeroși intelectuali.

Din 1975 locuiește în Mexic, Cartagena de indias, Havana și Paris.

În 1982 primește Premiul Nobel pentru Literatură.

în 1988 este președintele unei grupări editoriale și proprietarul revistei Revista Cambio în Columbia, dar în 2006 își vinde acțiunile.

În 2002 publică autobiografia sa intitulată: Vivir para contarla (A trăi pentru a-ți povesti viața).

În 1981 decide să se retragă în Mexic, datorită persecuțiilor politice din partea guvernului Julio César Turbay Ayala (1978-1982).

La 22 martie 2008 scriitorul columbian Gabriel García Márquez a celebrat nunta de aur cu soția sa Mercedes Barcha.

Opere:

• Ojos de perro azul, 1950 (Ochi de câine albastru);
• La Hojarasca, 1955 (Frunze uscate);
• Relato de un náufrago, 1955 (Povestea unui naufragiat);
• El canibal, 1955 (Canibalul);
• Un día después del sábado, 1955 (O zi după sâmbătă);
• La mala hora, 1961 (O oră rea);
• El coronel nu tiene quien le escriba, 1961 (Colonelului nu are cine să-i scrie);
• Los funerales de la Mamá Grande, 1962 (Funeraliile bunicii);
• Un señior muy viejo con unas alas enormes, 1966 (Un domn foarte bătrân și cu niște aripi enorme);
• Cien años de soledad, 1967 (Un veac de singurătate);
• Monólogo de Isabel viendo llover en Macondo, 1968 (Monologul Isabelei văzând ploaia din Macondo);
• Cuando era feliz e indocumentado, 1973 (Când eram fericit și nedocumentat);
• El otono del patriarca, 1975 (Toamna patriarhului);
• Todos los cuentos, 1976 (Toate poveștile);
• Crónica de una muerte anunciada, 1981 (Cronica unei morți anunțate);
• Viva Sandino, 1982 (Trăiască Sandino);
• Noticia de un secuestro, 1982 (Știri despre o răpire);
• El amor en los tiempos del colera, 1985 (Dragostea în vremea holerei);
• El general en su laberinto, 1989 (Generalul în labirintul său);
• Vivir para contarla, 2002 (Să trăiești și să povestești);
• Memorias de mis putas tristes, 2004 (Amintirile curvelor mele triste);
• El rastro de tu sangre en la nieve (Urma sângelui tău pe zăpadă);
• Del amor y otros demonios (Despre dragoste si alti demoni).
• Yo no vengo a decir un discurso, 2010 (Nu vin să țin un discurs)

* 1932: Bronisław Geremek (n. 6 martie 1932, Varșovia, A Doua Republică Poloneză – d. 13 iulie 2008, Lubień, Greater Poland Voivodeship[*], Polonia) a fost un om politic polonez, membru al Parlamentului European în perioada 2004-2009 din partea Poloniei.

* 1932: Timofei Moșneaga (n. 6 martie 1932, Corjova, RASS Moldovenească, URSS – d. 1 iunie 2014, Chișinău, Moldova) a fost un medic și om politic din Republica Moldova. A deținut funcția de medic-șef al Spitalului Clinic Republican timp de 43 de ani, care din anul 2017 îi poartă numele. De asemenea, a fost ministru al Sănătății al Republicii Moldova (1994–1997).

·         1933: Margareta Pogonat (nume complet Margareta Pogonat-Caliopi; n. 6 martie 1933, Iași - d. 11 mai 2014, București)^[1] a fost o actriță română de teatru și film.

Tatăl, Alexandru Pogonat, (fiul lui Petru Pogonat), a fost jurist și ofițer, mort în război în prima linie atunci când armata română a trecut Prutul. Mama sa a fost actriță, se numeste Sia Ferichide Botez. Alexandru Pogonat nu a fost căsătorit cu mama Margaretei, însă a recunoscut-o drept copilul său.^[2]

A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București în 1959.^[1] Desfășoară o bogată activitate teatrală (Teatrul de stat din Botoșani, Teatrul Național din Iași, Teatrul de stat din Ploiești, Teatrul Nottara ^[3]) și cinematografică (debut în 1957 în „Pasărea furtunii”, r.Dinu Negreanu). Primește Premiul ACIN de interpretare în 1972 („Drum în penumbră” , r. Lucian Bratu) și 1973 („Zestrea”, r.Letiția Popa și „Dragostea începe vineri”, r.Virgil Calotescu).

Activitate didactică după 1990 la două facultăți particulare - Spiru Haret și Universitatea Ecologică, la care a predat Actoria

Filmografie:

Pasărea furtunii (1957) Două lozuri (1957) - Tica Lumină de iulie (1963) Amintiri din copilărie (1964) - tiganca Meandre (1967) Apoi s-a născut 'Legenda' (1969) Tinerețe fără bătrânețe (1969) Orașul văzut de sus (1970) Dragostea începe vineri (1972) - Sefa de echipa Marieta Drum în penumbră (1972) Papesa Ioana (1972) - Țăranca Zestrea (1972) Pistruiatul" (1973) - serial TV - Mama Pistruiatului Când trăiești mai adevărat (TV) / Când trăiești mai adevărat (1974) Trei scrisori secrete (1974) Orașul văzut de sus (1975) Actorul și sălbaticii (1975) Gloria nu cântă (1976)

Pasărea speranței (TV) (1976) E atât de aproape fericirea (1977) Regăsirea (1977) Clipa (1979) Visul unei nopți de iarnă (1980) - teatru TV Convoiul (1981) Lumini și umbre: Partea I (1981) - serial TV Lumini și umbre: Partea II (1982) - serial TV Crucea de piatră (1994) Gaițele (1993) - film TV Binecuvântata fii, închisoare (2002) - Maria Antonescu Amantul marii doamne Dracula (2005) - serial TV Cuscrele (2005) - serial TV Margo (2006)

·         1936 - S-a născut Sylvia Robinson (Vanderpool), cântăreaţă americană.

·         1937 – S-a nascut  Valentina Tereşkova, prima femeie cosmonaut. Provenind dintr-o familie de ţărani, ea conducea în epocă secţia de tineri comunişti (Comsomol) dintr-o uzină de textile din Iaroslavl, o localitate aflată la o distanţă de 280 de kilometri de Moscova. În aprilie 1962, cinci femei sovietice au fost selecţionate în cel mai mare secret, pentru un zbor spaţial: două inginere, o învăţătoare, o stenografă şi o muncitoare care efectuase 90 de salturi într-un club de paraşutişti amatori, Valentina Tereşkova. După şapte luni de antrenamente intense, Tereşkova este aceea care a fost aleasă, probabil datorită biografiei sale, considerată ideală pentru regimul sovietic.

·         1942 - S-a născut Flora Purim, cântăreaţă, chitaristă şi percuţionistă braziliană.

·         1942: Ladislau Babocsic, pictor român de etnie maghiară

·         1944 - S-a născut David Gilmour, chitarist, vocalist şi compozitor britanic (Pink Floyd).

·         1944 - S-a născut Mickey Jupp, vocalist, chitarist şi compozitor britanic (Legend).

·         1944 - S-a născut Mary Wilson, cîntăreaţă americană (The Supremes).
* 1944: Dame Kiri Janette Te Kanawa (n. 6 martie 1944, Gisborne) este o cântăreață de operă din Noua Zeelandă de origine maoră.

A debutat în 1971 la Covent Garden în rolul contesei Almaviva din Nunta lui Figaro. În anii următori a cântat la operle din Chicago, Paris, Sydney, Viena, La Scala, San Francisco, München și Köln.

În anii 80 apare vestita înregistrare a piesei musicale West Side Storysub bagheta lui Leonard Bernstein, în care Kiri Te Kanava cîntă rolul Mariei alături de José Carreras. În legătură cu această înregistrare există și un film documentar.

Din 1982 Kiri Te Kanawa poartă titlul de Dame Commander of The Order of the British Empire.

În ultimul timp s-a consacrat popularizări muzicii populare maori, a populației autohtone din Noua Zeelandă.

·         1945 - S-a născut Hugh Grundy, baterist britanic (Zombies).

·         1945: Paul Grigoriu, ziarist român, realizator de emisiuni radiofonice. Paul Grigoriu (nasut in data de 6 martie 1945, Bacau) a fost un prozator, ziarist si realizator de emisiuni radiofonice. Grigoriu a fost fiul Aureliei (nascuta Dima) si al lui Ioan Grigoriu, profesor. Paul Grigoriu a urmat cursurile primare, gimnaziale si liceale la Bacau, absolvind în 1963 Liceul „George Bacovia". Începe studii superioare tehnice la Institutul Politehnic din Brasov, însa renunta dupa un an si devine, din toamna anului 1964, student al Universitatii din Bucuresti, la Facultatea de Limbi Romanice, Clasice si Orientale, terminata în 1969 (specialitatea franceza - spaniola). Paul Grigoriu  s-a afirmat în cadrul emisiunilor în limba româna ale postului national Radio România-Actualitati, devenind unul dintre cei mai buni gazetari radiofonici ai tarii; o vreme, a fost director general adjunct al Societatii Române de Radiodifuziune.  Grigoriu a debutat cu poezie în revista „Amfiteatru", în 1967. Prima sa  „Amfiteatru", în 1967. Prima sa carte e Anatomia unei strazi, aparuta în 1992. Paul Grigoriu a declarat intr-un interviu ca s-a si-a facut o disciplina din a asculta radioul si radiourile si de a le compara. Pentru el, radioul a insemnat munca foarte multa si mare dragoste de cladirea aceea din Strada General Berthelot si de tot ceea ce se petrecea inauntru. Desi a avut propuneri foarte avantajoase, nu a regretat nici o secunda ca nu a parasit Radio Romania, a simtit ca-i seste dator radioului public cu toata devenirea sa. Paul Grigoriu s-a rupt de radio cu totul, dintr-un motiv foarte simplu: i-a venit fluturasul de pensionare. Si a zis ca nu mai sta, orice s-ar întâmpla. Nu a mai vrut sa fie cautat. Paul Grigoriu nu avea telefon mobil. Spunea ca il deranjeaza ca aparat si, apoi, avea senzatia ca este tinut în lesa. Nu-i place sa il caute oricine. Referitor la moarte Paul Grigoriu declara ca daca e sa se îngroape, o sa se îngroape în curtea casei sale, în satul Buciumeni. Nu-i place Bucurestiul, nu-l întelegea. Si nu putem incheia micul wiki biografic Paul Grigoriu cu o spusa de a sa: "Mi-a placut ceea ce a spus Andrei Gheorghe odata: - Publicul, orice este public - radio, televiziune - ucide orice initiativa".            • Anatomia unei strazi, Bucuresti, 1992;
• Vara franceza, Bucuresti, 1999;
• Radiografii. 1969-1989, Bucuresti, 2000;
• Mostenirea tinichigiului, prefata de Valeriu Râpeanu, Bucuresti, 2000. A murit la vârsta de 70 ani în 2015.

·         1946: David Gilmour, chitarist și vocalist al formației Pink Floyd

·         1946: Octavian Dicu, inginer constructor, colonel (ret).

·         1946 - S-a născut Tony Klatka, trompetist american (Woody Herman, Blood, Sweat & Tears).

·         1947 - S-a născut Kiki Dee (Pauline Matthews), cîntăreaţă britanică.

·         1947: Gheorghe Turda, interpret român de muzică populară. Gheorghe Turda (n. 6 martie 1948, Săpânța, Maramureș) este un cântăreț român de muzică populară. A dat concerte în peste 40 de țări și a participat la peste 80 de turnee. Prin decret prezidențial, din 1 decembrie 2008, Gheorghe Turda a fost înaintat în gradul de general de brigadă în rezervă (cu o stea). Este director al Centrului cultural național din Ministerul de Interne. În octombrie 2011, Înalta Curte de Casatie si Justitie a decis că Gheorghe Turda a fost colaborator al Securității.

* 1947: Robert Reiner (n. 6 martie 1947) este un actor american, regizor, producător și activist. Ca actor, Reiner a devenit cunoscut publicului american cu rolul lui Michael Stivic, ginerele lui Archie și Edith Bunker(interpretați de Carroll O'Connor și Jean Stapleton), în All in the Family(1971). Rolul i-a adus două premii Emmy de-a lungul anilor 1970. Ca regizor, Reiner a fost recunoscut de Directors Guild of America (DGA) că a atins maturitatea artistică cu filme ca Prietenie, Când Harry a cunoscut-o pe Sally sau Oameni de onoare. De asemenea a regizat filmul psihologic de groază Tortura, comedie fantastică romantică de aventuri File de poveste și comedia heavy metal mockumentar Spinal Tap. A absolvit UCLA Film School.

·         1952: Mircea Valer Pușcă, politician român

·         1953: Jan Kjærstad, autor norvegian
* 1956: Stig Fredriksson (n. 6 martie 1956 în Sorsele) este un fost fundaș suedez. A jucat pentru IFK Göteborg cea mai mare parte a carierei, câștigând de două ori Cupa UEFA (1982 și 1987) și de patru ori Allsvenskan. A evoluat de 54 de ori pentru echipa națională a Suediei.

·         1958: S-a născut compozitorul român George Natsis. Membru al Big Band-ului Radio, Natsis a absolvit Academia de Muzica „C. Porumbescu”, sectia pian, in 1981. Ca pianist si orchestrator, a intreprins turnee in tara si in strainatate (Kuweit, Germania, Slovenia, Canada, Austria) si a colaborat cu nume mari ale muzicii pop romanesti. Din 1993, este pianist al Big-Bandului Radiodifuziunii Romane. A semnat orchestratii, aranjamente si directia muzicala pentru emisiuni de televiziune. A fost aranjorul multor albume ale unor artisti consacrati, precum Stefan Hrusca, Ovidiu Lipan („Visul tobosarului”, „Getica”) si Gheorghe Zamfir. George Natsis a compus muzica de generic pentru emisiuni TV – „Ora 1 a venit” – Tele 7 abc, „Muzica e viata mea” – Romania 1, „Cerbul de aur” (festival international) – Romania 1 si muzica de film pentru pelicula „Divort din dragoste” – regia A. Blaier. Nu in ultimul rand, George Natsis este cunoscut ca dirijor, debutand la Teatrul „C. Tanase” (1979-1981), pentru a se afla apoi la pupitrul unor concerte precum cele de jazz cu Big-Band Radio. A dirijat, de asemenea, concertul etno-rock simfonic „Visul Tobosarului”- O. Lipan & Camerata Valahia, concertul aniversar Aura Urziceanu & Radio Big-Band (1987), concertul cameral Opus Avantra Strings Ensemble (2010), concertul rock simfonic Steve Vai & Evolution Tempo Orchestra (Bucuresti si Rimini, Italia, 2010), dar si turneul european cu Steve Vai si Evolution Tempo Orchestra (iunie 2013).

* 1958: Eddie Deezen (n. 6 martie 1958) este un actor, comic și actor de voce american, cunoscut pentru filme ca Grease, Midnight Madness și WarGames.
* 1961: George Timothy Clooney (n. 6 mai 1961) este un actor, producător, scenarist și regizor de film american. A obținut Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar în anul 2006.
Clooney a echilibrat performanțele sale din mari superproducții cu locul de muncă ca un producător și director comercial în spatele proiectelor comerciale mai riscante, precum și activist social și liberal. La 31 ianuarie 2008, Organizația Națiunilor Unite l-a numit pe Clooney "Mesager al Păcii".

Primul său rol important a fost în 1984 în sitcomul de scurtă durată E/R (a nu se confunda cu ER, drama în care Clooney, de asemenea, a jucat un deceniu mai târziu). El a jucat un îngrijitor în seria The Facts of Life. El a jucat rolul unui detectiv pe nume Bobby într-un episod din Golden Girls.

După ce a părăsit ER, Clooney a jucat în importante succese la Hollywood, cum ar fi The Perfect Storm și O Brother, Where Art Thou?. În 2001, el a făcut echipă cu Soderbergh din nou pentru Ocean's Eleven, un remake al anilor 1960, Rat Pack filmul cu același nume. Până în ziua de astăzi, acesta rămâne cel mai comercial film de succes a lui Clooney , câștigând mai mult de 444 milioane dolari în întreaga lume. Filmul a dat naștere la două continuări în care a jucat Clooney, Ocean's Twelve în 2004 și Ocean's Thirteen în 2007. În 2001, Clooney a fondat studioul de producție Secțiunea Opt cu Steven Soderbergh. Clooney este în general considerat Chief Actor.

El și-a făcut debutul regizoral în 2002 cu Confessions of a Dangerous Mind, o adaptare a autobiografiei producătorului de televiziune Chuck Barris. Deși filmul nu a a ieșit bine la box-office, directorul Clooney a fost lăudat printre critici și spectatori deopotrivă.

În 2005, Clooney a jucat în Syriana, care sa bazat vag pe fostul agent CIA, Robert Baer și memoriile sale de când era agent în Orientul Mijlociu. În același an a regizat, produs și jucat în Good Night, and Good Luck, un film despre un jurnalist de televiziune Edward R. Murrow din anii 1950 (război celebru de cuvinte cu senatorul Joseph McCarthy). Ambele filme au avut aclamații critice. La Premiilor Oscar din 2006, Clooney a fost nominalizat pentru Cel mai bun regizor și Cel mai bun scenariu original pentru Good Night, precum și Good Luck, precum și ca cel mai bun actor în rol secundar pentru Syriana. El a devenit prima persoană din istorie care urmează să fie nominalizat la Oscar pentru că a regizat un film și a jucat în altul în același an.El va continua să câștige pentru rolul său în Syriana.

Clooney a apărut în The Good German, un film regizat de Soderbergh.

* 1964: Stephen Gregory Bier Jr. (n. 6 martie 1964, Fort Lauderdale, Florida), mai cunoscut după numele de scenă Madonna Wayne Gacy sau după porecla Pogo, este fostul claviaturist al trupei Marilyn Manson (1989-2007). Numele lui de scenă combina numele cântăreței Madonna și cel al criminalului în serie John Wayne Gacy.

·         1967: Mihai Tudose, politician român
* 1969: Ilinca Goia (n. 6 martie 1969, București) este o actriță română de teatru, televiziune, voce și film.

Între anii 1987–1990 a fost membră a trupei de teatru studențesc Podul, condusă de profesorul Cătălin Naum. A absolvit Academia de Teatru și Film I.L. Caragiale din București în 1992 la clasa profesorului Florin Zamfirescu. A urmat un stagiu de pregătire la Universitatea și Teatrul Old Globe din San Diego (SUA), primind ulterior o bursă de studii la Academia Americană de Music-Hall și Artă Dramatică (AMDA) din New York, unde a absolvit în 1996.

Bogata sa experiență profesională cuprinde spectacole în teatre de repertoriu din San Diego - Civic Light Opera, Repertory Theatre și București: Teatrul "C.I.Nottara", Teatrul Român-American "Eugene O'Neill" și Teatrul Național „Ion Luca Caragiale”, sub semnătura unor importanți regizori precum: Todd Sallovey, Noel Craig, Andrei Șerban, Mircea Cornișteanu, Ion Cojar, Grigore Gonta, Eliot Swift, Gelu Colceag, Felix Alexa, Alice Barb, Anca Ovanez și Claudiu Goga.^[1][2]

De asemenea, biografia profesională a actriței cuprinde o bogată activitate cinematografică și de televiziune, unde a interpretat numeroase roluri principale sub bagheta unor regizori de prestigiu dintre care: Dan Pița, Andrei Blaier, Mircea Veroiu, Sergiu Nicolaescu, Nicolae Oprițescu, Malvina Urșianu, Ted Nicolau, Patrick Lissener, Viorel Sergovici, Valentin Hotea, Dinu Cernescu, Dominic Dembinski, Silviu Jicman.^[1]

A participat cu spectacole și recitaluri la diverse manifestări de cultură teatrală precum: „Festivalul Femeii Balcanice” din Salonic, Festivalul de teatru de la Milano, Quartier d'Ete la Paris, Bienala de teatru din São Paolo, Open Stage Festival la Târgu Mureș, Unidram la Potsdam, Alternative Theatre Festival din Rasgrad, „Festivalul Artelor” la București și Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu.

* 1972: Shaquille Rashaun O'Neal (n. 6 martie 1972, Newark, New Jersey), poreclit „Shaq”, este un fost jucător profesionist de baschet american, rapper, actor, ofițer de poliție și șerif adjunct al SUA

* 1973: Florin Alin Lupeică, mai cunoscut ca Alin Lupeică (n. 6 martie 1973, Iași) este un scrimer român specializat pe sabie.

* 1976: Kenneth Anderson^[3] (n. 6 martie 1976)^[1] este un wrestler americancare activează în Total Nonstop Action Wrestling (TNA) sub numele de ring Mr. Anderson. Între anii 2005 și 2009 a evoluat în World Wrestling Entertainment (WWE) sub numele de ring Mr. Kennedy și ocazional Ken Kennedy.
* 1977: Giorgos Karagounis ( n. 6 martie 1977 în Pyrgos, Grecia) este un jucător de fotbal legitimat la echipa Panathinaikos FC, fiind în același timp și căpitanul echipei naționale de fotbal a Greciei.
* 1978: Teruaki Kurobe (n. 6 martie 1978) este un fost fotbalist japonez.
* 1979: Timothy Matthew "Tim" Howard (n. 6 martie 1979) este un fotbalist american care evoluează pe poziția de portar la clubul din MLS, Colorado Rapids și la echipa națională de fotbal a Statelor Unite.
* 1979: Gabriela Doina Đukanović (n. Tănase, pe 6 martie 1979, în Turnu Severin), este o fostă jucătoare de handbal din România, acum retrasă din activitate și stabilită în Muntenegru.
* 1980: Emílson Sánchez Cribari (n. 6 martie 1980 Cambará, Paraná, Brazilia) este un fotbalist brazilian, care joacă pentru clubul scoțian Rangers FC.
* 1980: Yeliz Özel este o jucătoare profesionistă de handbal din Turcia care joacă la Yenimahalle Belediyesi pe postul de coordonator.
* 1980: Rodrigo Ferrante Taddei (n. 6 martie 1980) este un fotbalist brazilian retras din activitate.

·         1981: Teodor Dună (n. la 6 martie 1981, în Tâncăbești, Ilfov) este un poetcontemporan.

A debutat în revista "Poesis" (2000) și a publicat în: "Luceafărul", "România literară", "Viața românească", "Steaua", "Ziua literară", "Cultura", "Vatra", "Dilemateca", "Cuvântul", "Wespennest" (trad. de Nora Iuga), "Manuskripte" (trad. de Ernest Wichner), "Balkani", "Alora, la bien cercada", "Langage et créativité" etc.

Este considerat a fi unul dintre vizionarii promoției 2000 (Octavian Soviany http://www.revistatribuna.ro/doc_db_site/tribuna/tribuna158.pdf(generația douămiistă), alături de Dan Coman, Claudiu Komartin, Marin Mălaicu Hondrari, Ruxandra Novac, Florin Partene, ș.a.

A debutat în anul 2002 cu volumul "Trenul de treieșunu februarie" (cu o prefață de Mircea Ivănescu) la editura Vinea, volum care a fost distins cu premiul Mihai Eminescu (Botoșani, 2003).

A publicat în 2005 volumul "Catafazii", apărut la aceeași editură. Teodor Dună a fost redactor al revistei Cuvântul.

A publicat în 2010 volumul "De-a viul", la Editura Cartea Romînească.

A avut peste 30 de lecturi publice, în țară și în străinătate (la Institutul Cultural Român din Viena – 2005; Institutul cultural român din Berlin – 2006 ICR Berlin.

Beneficiază de o bursă pentru literatură acordată de Akademie Schloss Solitude (juror Mircea Cărtărescu) la care va participa începând cu luna aprilie 2010

Volume:

• Trenul de treieșunu februarie (versuri), București, Ed. Vinea, 2002;
• Catafazii (versuri), București, Ed. Vinea, 2005;
• De-a viul (versuri), București, Ed. Cartea Românească, 2010.^[2]
• Obiecte umane (versuri), București, Ed. Cartea Românească, 2015

* 1981: Gorka Iraizoz Moreno (n. 6 martie 1981) este un fotbalist spaniol de etnie bască, care evoluează la clubul FC Girona în Primera División, pe postul de portar.

* 1987: Ilan Șor (n. 6 martie 1987, Tel Aviv)^[1] este un om de afaceri milionar din Republica Moldova, de origine evreiască, care în prezent exercită funcția de primar al orașului Orhei și este cunoscut drept suspect într-o operațiune de devalizare a mai multor bănci din țară.

* 1988: Simon Mignolet (Pronunție în franceză: /simɔ̃ miɲɔlɛ/; n. 6 martie 1988) este un fotbalist belgian care joacă pentru clubul Liverpool din Premier League.

* 1989: Nikolaos Nikos Barboudis (n. 6 martie 1989, Cluj, România) este un fotbalist greco-român care evoluează în prezent la Ethnikos Achna.
* 1989: Agnieszka "Aga" Radwańska (n. 6 martie 1989) este o jucătoare profesionistă de tenis poloneză. Radwańska a atins punctul culminant al carierei sale, ocupând locul 2 mondial în iulie 2012, iar în prezent se situează pe locul 6 mondial în clasamentul Women's Tennis Association(WTA).
* 1989: Viktorija Žilinskaitė  (n. 6 martie 1989, în Urai)^[3] este o handbalistă rusă de origine lituaniană^[4] care joacă pentru clubul Kuban Krasnodar și echipa națională a Rusiei.
* 1989: Iana Aleksandrovna Zvereva ( n. 6 martie 1989, Tver) este o scrimeră rusă specializată pe spadă,
* 1991: Rodrigo Moreno Machado (n. 6 martie 1991,^[2] Rio de Janeiro, Brazilia) este un fotbalist spaniol care evoluează la clubul Valencia C.F. în La Liga
* 1992: Irina Ivan (n. 6 martie 1992, la Suceava)^[1] este o jucătoare profesionistă de handbal din România care evoluează pentru clubul Le Havre AC Handball dinFranta.
* 1996: Timo Werner (n. 6 martie 1996) este un fotbalist german care evolueaza la clubul german RB Leipzig și la Echipa națională de fotbal a Germaniei.

Decese

·         1490 – A murit Ivan cel Tanar, (n.15 februarie  1458), fiul cel mai mare   din prima căsătorie al Marelui Cneaz  Ivan al III-lea al Rusiei cu Maria din Tver și moștenitorul tronului.
Ivan  cel Tanar a lăsat un fiu pe nume Dmitri Ivanovici  din căsătoria sa cu Elena, fiica lui Stefan cel Mare al Moldovei. Ivan al III- lea a ales să-l excludă de la succesiunea tronului  in urma masinatiunilor  soției sale, Sofia Paleolog, în favoarea fiului sau Vasili. După mai multe certuri între Elena și  soacra sa, Sofia, Ivan cel Tanar  a fost  aruncat in închisoare la 11 aprilie 1502. Elena a fost incriminata  ca ar fi sprijinit secta   Skhariya cunoscuta  ca “Erezia iudaizanta” și a murit în închisoare, la 18 ianuarie 1505. Fiul sau a murit patru ani mai târziu.

·         1531: Pedrarias Dávila, conchistador spaniol
* 1663: Sir Edward, Conte Palatin de Simmern (5 octombrie 1625 – 10 martie1663) a fost al șaselea fiu al lui Frederic al V-lea, Elector Palatin din Casa de Wittelsbach și al Elisabetei de Bohemia.

Edward s-a născut la Haga, unde părinții săi erau în exil după înfrângerea din Bătălia de la White Mountain. Tatăl său a murit la 29 noiembrie 1632 când Edward avea șapte ani.

La 24 aprilie 1645, Edward s-a căsătorit cu Anna Gonzaga (1616–1684). Ea era fiica lui Carlo I, Duce de Mantua și a Ecaterinei de Lorena. Soția lui crescuse în Franța, unde tatăl ei deținea ducatul de Nevers înainte să moștenească ducatul italian. El era în jenă financiară iar ea era urmărită de scandalul unei căsătorii secrete cu un văr de gradul al doilea, pe care mirele o nega, așa că Edward și Anna s-au căsătorit în secret. Sub influența ei, Edward s-a convertit la catolicism în ciuda amenințărilor mamei lui că va renega orice copil al său care va deveni catolic. (Elisabeta și-a iertat fiul surprinzător de repede). Convertirea promptă a lui Edward a făzut posibilă împăcarea cu curtea regală franceză. Cuplul a locuit la Paris, unde li se spunea Prințul și Prințesa Palatină.

Edward și Anna Gonzaga au avut trei fete:

1. Louisa Maria (23 iulie 1647 – 11 martie 1679). Căsătorită cu Charles Theodore, Prinț de Salm; au avut copii.
2. Anne Henriette Julie, Prințesă Condé (23 iulie 1648 – 23 februarie 1723). Căsătorită cu Henri Jules, Prinț de Condé, au avut copii;
3. Benedicta Henrietta (14 martie 1652 – 12 august 1730). Căsătorită cu Johann Frederic, Duce de Brunswick-Lüneburg; au avut copii.

Edward a murit la Paris la vârsta de 37 de ani.

Patruzeci de ani după moartea lui Edward, sora lui mai mică, Sofia de Hanovra, a fost declarată moștenitoare prezumptivă a verișoarei ei, regina Anna a Marii Britanii. Sofia nu a fost declarată niciodată moștenitoare prezumptivă a Scoției. Sofia de Hanovra a decedat cu câteva săptămâni înainte de regian Ana. După moartea Sofiei, fiul ei, George Louis, elector de Hanovra și Duce de Brunswick-Lüneburg a devenit moștenitorul prezumptiv. După decesul reginei Ana, el a devenit regele George I al Marii Britanii.

Dacă Edward nu s-ar fi convertit la catolicism, este posibil ca tronul englez să fi fost deținut de către urmașii săi.

* 1683: Camillo-Guarino Guarini (n. 7 ianuarie 1624 la Modena - d. 6 martie 1683 la Milano) a fost un preot și arhitect italian care a avut preocupări și în domeniul matematicii și literaturii.

În 1660 a scris piesa de teatru La Pietà trionfante. A mai scris și cărți de matematică în care s-a ocupat de proiecția ortogonală și cea stereografică, de imaginea în plan a curbelor și de suprafețe nedesfășurabile.

Cea mai valoroasă lucrare științifică a sa este Euclides adauctus din domeniul geometriei descriptive.

Compendio della sfera celeste, 1675

Ca arhitect, a proiectat mai multe clădiri publice particulare din Torino, printre care: palatul lui Carol Emanuel al II-lea, bazilica San Lorenzo, Palazzo Carignano și multe alte edificii din orașe ca: Modena, Messina, Verona, Viena, Praga, Lisabona, Paris

·         1754: Henry Pelham, prim-ministru al Regatului Unit (n. 1694)
* 1836: James Bowie (n. 10 aprilie 1796 - d. 6 martie 1836) a fost un aventurier american, erou al Războiului Texan de Independență. Numele său de familie a fost ales drept nume de familie al pseudonimului cântǎrețuluibritanic David Bowie (născut David Robert Jones).

Nǎscut în statul Kentucky, Bowie și-a petrecut o mare parte din viațǎ în Louisiana, câștigându-și traiul prin revânzarea terenurilor și sclavilor, pe care îi procura de la Jean Lafitte din Galveston, statul Texas.

În 1827 a fost rǎnit de glonț și înjunghiat într-o luptă cu sheriff-ul din orașul Rapids Parish, pe care l-a omorât cu un cuțit de format deosebit.

În 1830 s-a mutat în Texas, cǎsǎtorindu-se cu fiica vice-guvernatorului și primind cetățenie mexicanǎ în anii dinaintea formării Republicii Texas. În timpul unui raid în căutarea minelor pierdute San Sabo, Bowie și mai mulți tovarășii de ai săi au respins atacul unui detașament mare de indieni, câștigând astfel faimǎ în întregul Texas.

De la începutul luptei pentru independență a Texas-ului, Bowie a condus miliția locală, în Bătălia de la Concepción și așa-numita "Bătălia pentru Fân" din 1835. În 1836, Bowie a condus apărarea misiunii Alamo în San Antonio. Toți apărătorii localității au fost uciși în luptă. Bowie a fost țintuit la pat de boalǎ, dar înainte de moarte, conform tradiției, a încărcat arma înainte ca mexicanii sǎ nǎvǎleascǎ în camera lui.

* 1836: Davy Crockett (născut David Stern Crockett la 17 august 1786, Comté de Greene, statul  Tennessee - d. 6 martie 1836, asediul de la Fort-Alamo) a fost un soldat și om politic american.

În cultura populară occidentală este de obicei numit „King of the Wild Frontier”.

A reprezentat statul Tennessee în Camera Reprezentanților a Statelor Unite ale Americii, a participat la Revoluția Texană și a murit în Bătălia de la Alamo.

·         1842: Constanze Mozart, văduva lui Wolfgang Amadeus Mozart (n. 1763)

·         1866: William Whewell, matematician și filozof englez (n. 1794)
* 1888: Louisa May Alcott (n. 29 noiembrie 1832, Germantown, Philadelphia,  Pennsylvania - d. 6 martie 1888, Boston,  Massachusetts), a fost o prozatoare americană.
Fiică a unui filozof și pedagog celebru la vremea lui, Amos Bronson Alcott, ea a crescut în mijlocul cercurilor transcendentaliste din Boston și Concord, Massachusetts. A început să scrie pentru a le întreține pe mama și surorile sale. Aboliționistă înflăcărată, a fost soră medicală voluntară în timpul Războiului Civil Amercian, unde s-a îmbolnăvit de febră tifoidă, boală care i-a zdruncinat sănătatea pentru tot restul vieții. S-a făcut cunoscută prin scrisorile sale, publicate sub titlul "Schițe de spital" (Hospital Sketches, 1863), însa cel mai mare succes i-a adus cartea autobiografică "Micuțele doamne" (Little Women, 1868-1869), datorită căreia a scăpat definitiv de datorii. Romanele "O fată demodată", "Orfanii" și "Băieții lui Jo" s-au bazat pe propriile sale experiențe ca educator.
* 1892: Mihail (Mișu) Popp (n. 19 martie 1827,^[2][3][4] Brașov, Imperiul Austriac^[5] – d. 6 martie 1892,^[2] Brașov, Austro-Ungaria^[6]) a fost un pictor român, reprezentant al academismului românesc, care s-a remarcat în domeniul portretisticii și al picturii bisericești. Alături de prietenul său Constantin Lecca și de litograful Carol Popp de Szathmary, Popp a făcut parte din grupul de artiști ardeleni care au influențat semnificativ pictura românească a secolului al XIX-lea. Provenit fiind dintr-o familie unde meșteșugul zugrăvelii a fost o îndeletnicire cu care s-au ocupat toți membrii acesteia, a fost printre primii artiști români cu educație plastică occidentală. A fost cel mai talentat și prolific pictor transilvănean român din secolul al XIX-lea, care, între anii 1846 – 1848, a studiat la Academia de Artă din Viena. Practic, pictura românească de la Mișu Popp – în Ardeal, împreună cu cea din Principate, a început să facă parte integrantă din cea a Occidentului.

Prin portretistică, Mișu Popp a lăsat documente prețioase pentru cunoașterea epocii în care a trăit, fiind unul din creatorii portretului de tip Biedermeier în pictura românească, precum și unul din realizatorii portretului istoric cu rezonanță romantică. A realizat o vastă operă de acest gen, având ca temă principală personalități politice, istorice și culturale (a fost puternic atras de portretul istoric), dar și oameni obișnuiți precum funcționari, preoți sătești, orășeni sau țărani. A stăpânit mijloacele tehnice necesare picturii și a reușit să evidențieze luciul materialelor și efectele picturale ale luminii fără ca expresia imaginii în opera sa să fie distrusă. Picturile sale sunt caracterizate totuși, de un convenționalism de tip academic. A fost fără nicio îndoială un maestru al portretului de grup sau individual, maestru care a pus mai presus de orice idealul clasic al echilibrului și al armoniei. Alături de Lecca în perioada imediat următoare înfrângerii revoluției din anul 1848 și până în 1859 la Unirea Principatelor, a reușit împotriva opreliștilor și împotriva demoralizării generale a intelectualilor români, să trezească interesul publicului față de artă.

A devenit faimos după ce s-a apucat alături de alți artiști cunoscuți ai vremii, să zugrăvească biserici din București. Este de remarcat faptul că atât pictura bisericească a lui Mișu Popp (care a avut printre antecesorii săi preoți), cât și cea a lui Constantin Lecca au urmat aceeași tendință de laicizare și umanizare a chipurilor de sfinți, care până atunci erau concepute hieratic și erau stilizate schematic. Ei au preluat linia pe care au mers înaintașii lor în istoria artei românești Gheorghe Tattarescu și Nicolae Grigorescu la începuturile creației sale.

Folosind drept izvoare de inspirație stampele și gravurile care reproduceau operele celebre ale maeștrilor Renașterii sau Barocului, pictorul Popp a urmat spiritul academismului. Acesta a pictat singur sau împreună cu Constantin Lecca și Barbu Stănescu numeroase biserici: Biserica Sfântul Gheorghe-Nou, Biserica Curtea Veche, Biserica Răzvan Vodă, Biserica Sfânta Ecaterina din București, Capela cimitirului Șerban Vodă, Catedrala Sfinții Voievozi din Târgu Jiu, Biserica din Gârbovu, Biserica schitului de la Frăsinei, Biserica Mănăstirii Radu Vodă, Biserica Sfântul Nicolae de la Câmpulung Muscel și bisericile din Satulung, Cernat, Toderița, Râșnov, Țânțari (Dumbrăvița) și Arpătac (Araci). Cea mai însemnată colecție de picturi religioase realizate de către Mișu Popp se află în Biserica Adormirii Maicii Domnului din Comuna Satulung (astăzi orașul Săcele) de lângă Brașov.

A provenit dintr-o familie de artiști cunoscuți, tatăl său Ioan Popp Moldovan de Galați fiind înaintea artistului, un faimos zugrav de biserici și iconar. Arta pentru Mișu Popp, a fost un mijloc de recreație care nu presupunea o necesitate generatoare de răscoliri sufletești profunde. Prin prisma meseriei de zugrav de biserici și a portretelor pe care le-a făcut, Mișu Popp a fost o personalitate larg acceptată atât în cercurile intelectuale din Brașov, unde s-a stabilit până la urmă, cât și în vechea Românie. Cu toate că a rămas necăsătorit toată viața, a fost dorit și apreciat în cercurile feminine pe care le-a frecventat. A fost un cunoscut bibliofil, fiind deținătorul unei biblioteci impresionante, iar casa sa din Brașov a devenit pe timpul vieții sale un adevărat muzeu, cu exponate create de către el însuși.

S-a născut la Brașov, fiind al optulea copil al unei familii din regiunea Făgărașului. Deși o veche familie de preoți, neamul Popp avea un rang nobiliar (mai mult simbolic), ca urmare a unei diplome din 14 aprilie 1668,^[7] prin care principele Mihai Apafi I (1661-1680) l-a înnobilat pe un strămoș al pictorului, anume pe Ioan al Popii și pe fiii acestuia. Tatăl pictorului, Ioan Popp Moldovan de Galați (1774-1869), era zugrav de biserici. Mama sa (1783-1867) avea numele de Elena și fusese născută Ivan.^[7]

Ioan Popp Moldovan se trăgea dintr-o familie de țărani din Țara Făgărașului. După Corneliu Comănescu, Ioan Popp a făcut probabil parte din grupurile de moșneni împroprietăriți de voievozii Țării Românești. Familia sa a fost una de frunte din Galații Făgărașului^[A], astăzi cartier de peste Râul Olt al orașului Făgăraș. Zugravul Popp a pictat icoane, iconostase(catapetesme) și chiar interioare de biserici sătești ortodoxe sau catolice din jurul Brașovului, din Țara Oltului, din zona Ciucului, din secuime și de prin alte părți din Ardeal, cum au fost Gherla (în mod special) sau valea Someșului.^[8] Popp Moldovan a rămas în istoria picturii murale bisericești ca un continuator al școlii de zugravi din Nicula, care au îngemănat precum în Încoronarea Fecioarei din Biserica din Țânțari^[9] (1820), atât unele elemente datorate legăturii picturii autohtone cu arta apuseană a barocului venită în Ardeal prin catolicism, cât și linia esențială a iconografiei tradiționale răsăritene. Meșteșugul zugrăvelii a fost în casa lui Ioan Popp o îndeletnicire cu care s-au ocupat toți membrii familiei, exact ca în casele țărănești de iconari. Copiii au fost ucenicii care au umplut cu culoare figurile de sfinți conturate pe sticlă și mama a fost calfa care a copiat și a multiplicat izvodul.^[10] Astfel, meseria de zugrav a fost moștenită de mai mulți dintre copii săi, unul dintre ei – Mihail Popp, cel alintat Mișu, simțind din copilărie o puternică atracție către artă.^[8] Un alt „zugrav” al familiei a fost Nicolae Popp, fratele cel mare, care a început să picteze singur biserici și amvoane în perioada 1835 - 1854

Împreună cu Constantin Lecca, Mișu Popp a zugrăvit Biserica Sfântul Nicolae din Șchei și Biserica Răzvan Vodă.^[15][16]După terminarea lucrărilor, Lecca a plecat în Țara Românească, iar Mișu Popp s-a alăturat centuriilor românești devenind conducător al luptei naționale a revoluției din Transilvania.^[17] El s-a implicat activ prin prisma pregătirii sale militare și, cu toate că trupele revoluționare au fost prost înarmate față de cele împărătești, revoluționarii ardeleni au reușit să respingă inamicul din Munții Perșani în depresiunea Bârsei, în lupta pentru apărarea Brașovului.^[17] Cu toate acestea, orașul a fost evacuat de către autorități și revoluționarii au fost puși pe fugă. Mișu Popp a cautat azil peste Carpați și a fugit la Ploiești, unde împreună cu Ștefan Emilian (care a devenit profesor la Universitatea din Iași) și fratele său (viitorul matematician Ioan Popp), au fost arestați sub acuzația de propagandă revoluționară și au fost duși la București.^[17]

Adormirea Maicii Domnului = biserica din Arpătac

La București s-a asociat cu Constantin Lecca și în anul 1850 a executat diferite comenzi cum a fost, printre altele, pictarea stemei țării pe drapelele oștirii Țării Românești.^[17] Atelierul lor a început să prospere, drept pentru care au angajat și un ajutor care a devenit ulterior asociat, poleitorul din Câmpulung, Barbu Stănescu. Funcționarea atelierului în această perioadă s-a desfășurat în condițiile unei aspre cenzuri guvernamentale, care a luat măsuri contrarevoluționare în domeniul picturii românești tocmai pentru ca împrăștierea duhului răzmeriței să fie restrâns.^[18] Aceste măsuri au reprezentat în istoria picturii românești o stagnare artistică relativă, singurele genuri artistice acceptate fiind compozițiile cu teme religioase și portretistica.^[18] Ca urmare, Constatin Lecca, Mișu Popp și Barbu Stănescu s-au apucat să zugrăvească biserici din București: Biserica Sfântul Gheorghe-Nou^[B], Biserica Curtea Veche, Biserica Sfânta Ecaterina din București^[C] și Capela cimitirului Șerban Vodă^[D].^[18][19] Datorită executării acestor lucrări, Mișu Pop a devenit faimos și a fost chemat să picteze singur Catedrala Sfinții Voievozi din Târgu Jiu în anul 1855, lucrare pe care a finalizat-o după cinci ani de muncă. În paralel lucrul la Târgu Jiu, a pictat și Biserica din Gârbovu, Comuna Turceni.^[18] În zona Brașovului, Mișu Popp a pictat Biserica Adormirea Maicii Domnului din Satulung, Biserica Romano-catolică din Cernat și bisericile din Toderița, Râșnov, Țânțari (Dumbrăvița) și Arpătac (Araci).^[19] Cercetătorul Mihai Manolache prin studiile pe care le-a realizat, meționează că Mișu Popp împreună probabil cu Constantin Lecca, ar fi pictat și Biserica Sfânta Treime (pe Tocile) din Scheii Brașovului.^[19][19][20]

Mișu Popp s-a întors în Brașov în anul 1862 și și-a reactivat atelierul părintesc, în condițiile în care tatăl său bătrân fiind, nu mai putea lucra.^[21] Începând din acest an, Mișu Popp a început să realizeze magnifica serie de portrete brașovene, multe dintre ele făcând parte astăzi din colecția Muzeului de Artă din Brașov.^[21] Chiar dacă a părăsit Bucureștiul, clientela pe care și-o formase în capitala Țării Românești i-a rămas fidelă. Astfel, Calinic de la Cernica în calitate de episcop al Râmnicului, l-a solicitat în vederea zugrăvirii bisericii schitului de la Frăsinei din Comuna Muereasca, Județul Vâlcea.^[21]

Nașterea Fecioarei Maria - biserica din Arpătac

Pentru pictarea bisericii din Frăsinei, Calinic a intenționat să-l angajeze pe Gheorghe Tattarescu care-i era prieten bun. Acesta a refuzat însă oferta din cauza unor alte comenzi în care era prins și, ca urmare l-a recomandat pe Mișu Popp. Pictura bisericii Mănăstirii Frăsinei a fost executată între anii 1860 - 1863 în stil academist realist, cromatica generală având predominață albastră.^[22] Împreună cu Constantin Lecca a pictat în anul 1863 biserica Mănăstirii Radu Vodă.^[E]

Aprecierile pe care presa vremii le-a făcut lui Lecca în anul 1852pentru pictarea bisericii de la Curtea Veche, unde și-a adus aportul în egală măsură și Mișu Popp, l-au omagiat de această dată în principal pe pictorul Popp.^[21]

Ca urmare, în anul 1864, Mișu Popp a fost chemat să picteze Biserica Sfântul Nicolae de la Câmpulung Muscel, fapt care a avut și o consecință: o mulțime de comenzi de portrete. După terminarea bisericii din Câmpulung, Mișu Popp s-a stabilit definitiv la Brașov^[21], oraș pe care nu l-a mai părăsit până la moartea sa, petrecută în anul 1892.

„Devenit una din acele glorii locale ale provinciei, menite unei activități uniforme, lipsite de orizont, Mișu Popp își trăiește cele trei decenii din urmă ale vieții retras în atelier și încetează de a mai juca un rol în dezvoltarea artei din Principate, chiar dacă faima câștigată în rândurile publicului de peste Carpați mai face să-i vină încă, din când în când, în atelierul din Brașov, persoane din protipendada bucureșteană, dornice a-și vedea chipul zugrăvit de meșterul acesta renumit.”

—Ion Frunzetti: Mișu Popp, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1956, pag. 15

Din această perioadă au rămas numeroase portrete de tinere femei: al Anastasiei Rudeanu (1870), al sorei actorului Grigore Manolescu, al Carolinei Bergazoglu (1860) și nu în ultimul rând al femeii cu monogramul AR (AP în chirilic, aflat astăzi la Galeria Națională) care este cel puțin la fel de bun ca portretul realizat în 1861 al Anei Enescu.^[23] Desigur, într-o epocă în care în Principate erau artiști ca Nicolae Grigorescu și Theodor Aman care expuneau în galeriile bucureștene, pictura lui Mișu Popp reprezenta deja un stadiu depășit în pictura românească.^[23]

În anul 1890, catedra de desen a liceului român din Brașov a devenit vacantă prin decesul profesorului Gheorghe Vlădăreanu. Ca urmare, Mișu Popp a preluat ca suplinitor această catedră la vârsta de 63 de ani.^[24] După doi ani, în 1892, pe data de 6 martie, Mișu Popp a încetat din viață fără a fi fost căsătorit vreodată.^[24] El a fost înmormântat în cimitirul capelei române din Groavăr.^[24] Colecția de tablouri a lui Mișu Popp a fost donată muzeului Asociațiunii pentru literatura română și cultura poporului român Astra din Sibiu

·         1899: A decedat Ieronim G. Baritiu (n.1848), publicist și traducător român, fiul lui George Barit, istoric și publicist român transilvănean, unul din întemeietorii presei românești din Transivania.

·         1899: Prințesa Kaʻiulani, prințesă moștenitoare a insulelor Hawaiene (n. 1875). Victoria Kaʻiulani Kalaninuiahilapalapa Kawekiu i Lunalilo Cleghorn, a fost moștenitoare a tronului regatului Hawaiʻi și a deținut titlul de prințesă moștenitoare. Prin mama sa, Kaʻiulani a fost descendenta lui Marelui Șef Kepoʻokalani, verișor primar al lui Kamehameha cel Mare. De asemenea, mama sa a fost sora regelui Kalākaua și a reginei Liliʻuokalani. Tatăl lui Kaʻiulani a fost Archibald Scott Cleghorn, un bancher scoțian din Edinburgh și ultimul guvernator al Oʻahu. În 1889, la vârsta de 13 ani, Kaʻiulani a fost trimisă la Northamptonshire, Anglia pentru a primi o educație privată si s-a mutat in Anglia pentru următorii patru ani, în ciuda faptului că inițial i s-a spus că va studia în Marea Britanie numai un an. În timpul absenței ei, în Hawaiʻi au avut loc mai multe evenimente. Regele Kalakaua a murit în 1891 și prințesa Lidia Liliʻuokalani a devenit regină. Imediat, regina a numit-o pe Kaʻiulani moștenitoarea sa. În 1893, monarhia a fost înlăturată și noul guvern a încercat să devină parte a Statelor Unite. Vestea a ajuns la Kaʻiulani la 30 ianuarie 1893 printr-o scurtă telegramă care spunea: „regină detronată”, „monarhie abolită”. După răsturnarea monarhiei din Hawaii în 1893, ea a vizitat Statele Unite unde a  militat pentru  restabilirea regatului sau. Deși a ezitat să participe la viața politică, ea a avut multe discursuri și apariții publice, denunțând răsturnarea guvernului său și nedreptatea făcută oamenilor ei.

·         1939 – A încetat din viaţă Miron Cristea (Elie Cristea), primul patriarh al României, prim-ministru între 1938-1939; (n. 20 iulie  1868). Participant la Marea Adunare Nationala de la Alba lulia din 1 Decembrie 1918 si membru al delegatiei romanilor transilvaneni care a prezentat actul unirii la Bucuresti. Membru de onoare al Academiei Romane (1919), La 18 dec. 1919 a fost ales mitropolit primat al Romaniei intregite, iar in ziua urmatoare investit si inscaunat. La 4 febr. 1925 devine primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane, fiind instalat in noua demnitate la 1 nov. 1925. Sub el s-a facut unificarea  bisericeasca din noul stat roman unitar, s-a organizat Biserica noastra ca Patriarhie, s-a votat Statutul de organizare si functionare al BOR.  din 1925. In timpul pastoririi lui, a reaparut revista ” Biserica Ortodoxa Romana”  (1921), a initiat aparitia revistei “Apostolul”, organ de publicitate al Arhiepiscopiei Bucurestilor (1924), s-a ingrijit de traducerea si tiparirea Bibliei sinodale din 1936 (in traducerea preotilor pofesori Gala Galaction, Vasile Radu si mitropolitul Nicodim), precum si a unor editii din Noul Testament, a sprijinit tiparirea de carti teologice in Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, a infiintat Seminarul teologic “Miron Patriarhul” din Campulung (1922) pentru orfanii de razboi si Academia de Muzica religioasa din Bucuresti (1927), a sprijinit o serie de tineri teologi la Studii peste hotares sub el s-a ridicata actualul palat patriarhal si a fost repictata catedrala patriarhala, a ctitorit schitul de lemn de la Toplita. A publicat culegeri de folclor, o Iucrare de iconografie, cateva volume de cuvantari. Pe plan politic, a facut parte din “Regenta” (20 iul. 1927 – 8 iun. 1930) si a fost prim-ministru (10 febr. 1938 – 6 mart. 1939).

·         1950: Albert Lebrun, președinte al Franței (n. 1871)
* 1954: Charles Edward, Duce de Saxa-Coburg și Gotha (Leopold Charles Edward George Albert; 19 iulie 1884 – 6 martie 1954) a fost al patrulea și ultimul Duce de Saxa-Coburg și Gotha, din 1900 până la moartea sa în 1954. De asemenea, a fost prinț al Regatului Unit, Duce de Albany și nepot al reginei Victoria și al Prințului Consort Albert.

Ducele a fost o figură controversată în Regatul Unit în timpul statutului său de Duce Suveran de Saxa-Coburg și Gotha, parte a Imperiului German, în timpul Primului Război Mondial. În 1918 a fost forțat să abdice de pe tronul ducal iar în 1919 a fost deposedat de titlul de prinț britanic. Mai târziu s-a alăturat Partidul Nazist german și a deținut câteva poziții în Germania în anii 1930 și 1940, inclusiv în calitate de președinte al Crucii Roșii germane.

El este bunicul matern al regelui Carol al XVI-lea Gustaf al Suediei. El a fost, de asemenea, fratele mai mic al Prințesei Alice, Contesă de Athlone.

Charles Edward, Duce de Albany

Charles Edward s-a născut la Casa Claremont în apropiere de Esher, Surrey. Tatăl său a fost Prințul Leopold, Duce de Albany, al patrulea fiu al reginei Victoria și al Prințului Albert. Mama sa a fost Ducesa de Albany (născută Prințesa Helena de Waldeck și Pyrmont).

Cum tatăl său a murit înainte de nașterea sa, Charles Edward i-a preluat titlurile chiar de la naștere.

După ce s-a îmbolnăvit, la două săptămâni de la naștere a fost botezat într-o ceremonie privată la Claremont la 4 august 1884. Mai târziu a fost botezat public la 4 decembrie 1884. Nașii săi au fost: bunica paternă regina Victoria, Prințul de Wales (unchiul patern), mătușile paterne Prințesa Christian de Schleswig-Holstein și Ducesa de Argyll, Prințesa Frederica de Hanovra (verișoara tatălui), unchiul matern Alexis, Prinț de Bentheim și Steinfurt și bunicul matern George Victor, Prinț de Waldeck și Pyrmont.^[1] Unchiul său, Eduard al VII-lea l-a numit Cavaler al Ordinului Jartierei la 15 iulie 1902, chiar înainte de aniversarea de 19 ani.

Ca nepot al reginei Victoria, Ducele a fost verișor primar cu regele George al V-lea al Regatului Unit, regina Maud a Norvegiei, Marele Duce Ernest Louis de Hesse, împărăteasa Alexandra a Rusiei, regina Maria a României, Prințesa Moștenitoare Margaret a Suediei, regina Victoria Eugenia a Spaniei, regina Sofia a Greciei, regina Wilhelmina a Olandei și Josias, Prinț de Waldeck și Pyrmont (ultimii doi prin mama sa). Ducele era de asemenea verișor primar cu împăratul german Wilhelm al II-lea, dar interesul mare a lui Wilhelm arătat în educația tânărului său văr l-a făcut cunoscut pe Charles Edward sub numele "al șaptelea fiu al împăratului".^[2]

A studiat la Bonn și a fost membru al "Corps" la care a fost introdus de către împărat.

În 1900, Ducele de Albany în vârstă de 16 ani a moștenit tronul Ducatului de Saxa-Coburg și Gotha de la unchiul său, Alfred, Duce de Saxa-Coburg și Gotha. Singurul fiu al Ducelui de Saxa-Coburg și Gotha, Prințul Alfred ("Tânărul Affie"), a murit în 1899 la vârsta de 24 de ani iar al treilea fiu al reginei, Ducele de Connaught, cel căruia îi revenea titlul, a renunțat la pretențiile sale asupra Ducatului.

Fiul lui Arthur, Prințul Arthur de Connaught (care de asemenea a renunțat la drepturile sale), și care urma școala la Eton împreună cu Prințul Charles, a amenințat că-și bate vărul dacă nu acceptă Ducatul. În timp ce era la școală, mama sa i-a scris lui Charles insuflându-i un sentiment profund al datoriei și obligației. Cu astfel de influențe puternice atât de la mama cât și de la bunică, tânărul a preluat tronul de la Coburg pentru a salva această linie de sânge regal.

Wilhelm a ales ca mireasă pentru Charles pe nepoata sa și la 11 octombrie 1905, la Castelul Glücksburg, Holstein, Ducele s-a căsătorit cu Prințesa Victoria Adelaide de Schleswig-Holstein, fiica Ducelui Friedrich Ferdinand de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg. Ducele și Ducesa de Saxa-Coburg și Gotha au avut cinci copii.

• Prințul Johann Leopold (2 august 1906 - 4 mai 1972); prin prima sa căsătorie morganatică cu baronesa Feodora von der Horst a renunțat la drepturile sale ca Șef al Casei de Saxa-Coburg și Gotha; au avut copii. În 1963 s-a căsătorit a doua oară cu Maria Theresia Reindl; fără copii.
• Prințesa Sibylla (18 ianuarie 1908 - 28 noiembrie 1972); s-a căsătorit la 20 octombrie 1932 cu Prințul Gustaf Adolf al Suediei, Duce de Västerbotten; au avut copii
• Prințul Hubertus (24 august 1909 - 26 noiembrie 1943) necăsătorit.
• Prințesa Caroline Mathilde (22 iunie 1912 - 5 septembrie 1983); căsătorită prima dată în 1931 cu Friedrich Wolfgang Otto, Conte de Castell-Rüdenhausen; au divorțat la 2 mai 1938; au avut copii; a doua căsătorie în 1938 cu căpitanul Max Schnirring care a murit în 1944; au avut copii; a treia căsătorie în 1946 cu Karl Andree; au divorțat la 27 decembrie 1947; fără copii
• Prințul Friedrich Josias (29 noiembrie 1918 - 23 ianuarie 1998); căsătorit prima dată la 25 ianuarie 1942 cu Contesa Viktoria-Luise de Solms-Baruth; au divorțat la 19 septembrie 1947; au avut copii; a doua căsătorie la 14 februarie 1948 cu Denyse Henrietta de Muralt; au divorțat la 17 septembrie 1964; au avut copii; a treia căsătorie la 30 octombrie 1964 cu Katrin Bremme; fără copii

Prin fiica sa Sibylla, Charles Edward a fost bunicul matern al regelui Carl al XVI-lea Gustav al Suediei.

·         1957: A încetat din viaţă Constantin Rădulescu-Motru, filosof, psiholog, pedagog român; (n. 1868). Constantin Rădulescu-Motru (n. 15 februarie, 1868, Butoiești, județul Mehedinți – 6 martie, 1957, București), a fost un filozof, psiholog, pedagog, om politic, dramaturg, director de teatru român, academician și președinte al Academiei Române între 1938 – 1941, personalitate marcantă a României primei jumătăți a secolului XX.

·         1963: A decedat în închisoarea comunista cu regim de exterminare fizică a deținuților politici de la Ramnicul Sarat, omul politic roman Ion Mihalache; (n.3 martie 1882). S-a nascut pe 18 februarie 1882 in Topoloveni, judetul Argeş si a decedat pe 5/6 martie 1963 la închisoarea Râmnicu Sărat.A fost învăţător, publicist şi om politic; lider intre 5 decembrie 1918 si februarie 1925, preşedinte intre februarie 1925-10 octombrie 1926 al Partidului Ţărănesc si preşedinte al Partidului National Ţaranesc in perioada 20 noiembrie 1933-23 noiembrie 1937. A fost preocupat de situaţia ţărănimii din rândul căreia se ridicase, infiinţand şi conducand gazete ţărăneşti şi reviste pedagogice care, pe lângă revendicări profesionale, militau şi pentru implicarea lumii satelor în viaţa politică. A articipat la războiul pentru întregire (1916-1918), fiind cu Ordinul Minai Viteazul pentru acte de bravură. Acordarea votului universal la sfârşitul războiului face din ţărănime o categorie care, prin număr, putea înrâuri viaţa politică. La 5 decembrie 1918 înfiinţează Partidul Ţărănesc, cu scopul reprezentării intereselor ţăranilor în noul context social şi politic al României Mari. La primele alegeri pe baza votului universal (2-9 noiembrie 1919), PŢ obţine 10,7% din mandatele pentru Adunarea Deputaţilor şi 13% din cele de la Senat (locul patru). Ca urmare, participă la guvernul de concentrare naţională condus de Al. Vaida-Voevod, în care deţine funcţia de ministru al Agriculturii şi Domeniilor (16 decembrie 1919-12 martie 1920). Reuşeşte să promoveze o lege care îi va purta numele şi care prevedea împroprietărirea şcolilor săteşti cu o suprafaţă de teren pe care să se poată face practica agricolă (s-au acordat în total 100 ha teren arabil şi 25 ha de vie). In urma fuziunii PŢ cu Partidul Naţional Român (1926) condus de Iuliu Maniu, se formează Partidul National Ţaranesc, unde devine vicepreşedinte. Deputat de Argeş, apoi senator de drept în toate legislaturile perioadei interbelice. Deseori mergea îmbrăcat în straie ţărăneşti tradiţionale la şedinţele legislativului. După cucerirea puterii de către Partidului National Ţaranesc , în 1928, ocupă o serie de funcţii ministeriale în guvernele conduse de Iuliu Maniu şi Gheorghe Mironescu: ministru al Agriculturii şi Domeniilor (10 noiembrie 1928-6 iunie 1930; 7-12 iunie 1930; 13 iunie-9 octombrie 1930), ministru de Interne (10 octombrie 1930-4 aprilie 1931; 11 august 1932-8 ianuarie 1933). In urma retragerii lui I. Maniu de la conducerea PNŢ, preia preşedinţia partidului între 20 noiembrie 1933 şi 23 noiembrie 1937, perioadă în care face opoziţie guvernării liberale a lui Gheorghe Tătărescu. Işi transpune ideile doctrinare în programul partidului (aprilie 1935) de creare a „statului ţărănesc”, întemeiat pe colaborarea tuturor claselor sociale în cadrul unei „democraţii rurale”.
După instituirea regimului autoritar al lui Carol II, acceptă să fie consilier regal (17 aprilie 1940), dar demisionează (26 iunie 1940) atunci când se pune problema cedării Basarabiei. Participă ca voluntar la războiul împotriva URSS, fapt pentru care i se va retrage dreptul de a alege şi a fi ales la alegerile din 1946, fiind considerat de autorităţile comuniste „voluntar hitlerist şi provocator de război”.
După venirea la putere a comuniștilor, prin guvernul condus de Petru Groza, Ion Mihalache este arestat cu ocazia diversiunii cunoscute sub denumirea de „Înscenarea de la Tămădău”, punctul de plecare al unui proces intentat împotriva unor personalități marcante ale PNȚ. La 12 noiembrie 1947, în urma acestui proces, a fost condamnat la temniță grea pe viață, 10 ani degradare civică, confiscarea averii și 50.000 de lei cheltuieli de judecată. Işi sfârşeşte viaţa în închisoare după mulţi ani de suferinţe şi umilinţe, în martie 1963, în închisoarea de la Râmnicu Sărat.
Comandant al Penintenciarului Râmnicu Sărat din anul 1956 şi până la desfiinţarea închisorii, in 1963, a fost tortionarul Alexandru Vişinescu ,acesta fiind şi ultimul comandant al închisorii în care a sfârşit, în urma torturilor, Ion Mihalache. Prin convingerile, ideile şi acţiunile sale, Ion Mihalache a fost un adevărat simbol al lumii ţărăneşti interbelice. Avea calităţile cu care era identificat prototipul ţăranului român în epocă: modestie, patriotism, cinste exemplară, credinţă faţă de monarhie. In concepţia sa, progresul ţării nu consta în industrializare, ci în agricultură. Milita pentru infiintarea de cooperative formate în mod voluntar de către ţărani, astfel încât să existe o organizare mai eficientă a muncii şi o mai bună valorificare a produselor. Şi-a pus ideile în practică chiar în satul natal, unde a organizat o cooperaţie cu bune rezultate în plan economic şi social. In politică a rămas fidel liderului partidului, I. Maniu, pe care nu l-a părăşit, aşa cum au făcut mai toate celelalte figuri proeminente ale partidului. Este autor al scrierilor: „Imbunătăţirea soartei materiale a învăţătorilor (1911), Ce politică să facem? (1914), Noul regim agrar (1925), Scrisori către plugari (1930), Statul ţărănesc (1936), Zece ani de la fuziunea PNŢ (1936), Tineretul român şi naţionalismul constructiv (1937), Statul ţărănesc. Lămurirea Programului PNŢ (1944), Ce politică trebuie să facem (1995)”.

·         1964: A decedat regele Paul I al Greciei; (n.1901) si este urmat la tron de Constantin al II-lea. Constantin al II-lea ( n. 2 iunie 1940) a fost rege al grecilor din 1964, până la abolirea monarhiei în 1973.

Paul în anii 1920.

Paul s-a născut la Atena, ca al treilea fiu al regelui Constantin I al Greciei și a soției lui, Prințesa Sofia a Prusiei. La 9 ianuarie 1938, Paul s-a căsătorit cu Frederika de Hanovra la Atena. Au avut trei copii:

• Sofia, regină a Spaniei (n. 1938)
• Constantin al II-lea, rege al Greciei (n. 1940)
• Irene, Prințesă a Greciei și Danemarcei (n. 1942)

Din 1917 până în 1920 Paul a trăit în exil împreună cu tatăl său, Constantin I. Din 1923 până în 1935 și din nou din 1941 până în 1946, a trăit din nou în exil, de data asta împreună cu fratele său, George al II-lea. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când Grecia a fost sub ocupație germană, Paul împreună cu guvernul din exil au trăit la Londra și Cairo. Din Cairo trimitea mesaje poporului grec.

Paul s-a întors în Grecia în 1946. El a urcat pe tronul Greciei în 1947, după decesul fratelui său mai mare, George al II-lea, în timpul războiului civil grec. În 1947 n-a putut ajunge la nunta verișorului său primar Prințul Filip, Duce de Edinburgh cu viitoarea regină Elisabeta a II-a a Regatului Unit deoarece suferea de febră tifoidă.^[1]

În 1959, a suferit o operație de cataractă iar în 1963 o operație de apendicită. La sfârșitul lunii februarie 1964, a suferit o nouă operație pentru cancer la stomac și a murit o săptămână mai târziu la Atena.

* 1973: Pearl Sydenstricker Buck (n. 26 iunie 1892, Hillsboro, Virginia de Vest - d. 6 martie 1973, Danby, Vermont), scriitoare americană, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în 1938.

Casa natală

S-a născut la Hillsboro, în Virginia de Vest, într-o familie de misionari ai austerei biserici prezbiteriene, dar a crescut și s-a maturizat în China unde a petrecut mai bine de patruzeci de ani.

Părinții săi, după cum își amintește Pearl Buck , "se mutau foarte des dintr-o localitate într-alta, până ce, la un moment dat, când eram încă foarte mică, s-au statornicit la Tsingkiang, un oraș de pe malul fluviului Yangtze. Acolo, maica-mea m-a învățat carte și m-a pregătit ca să pot fi admisă la școala secundară. Dânsa mi-a dezvăluit puterea cuvintelor și a înțelesurilor ce pot fi împărtășite cu ajutorul lor."

Primii scriitori pe care i-a citit au fost Mark Twain, Dickens, Thackeray și George Eliot și clasicii literaturii chineze.

Când a împlinit cincisprezece ani, părinții au trimis-o internă la un liceu din Șanhai.

La șaptesprezece ani, împreună cu părinții, vizitează Europa și Anglia, după care merge în America, unde rămâne la Randolph Macon Collegeca să-și încheie studiile. După absolvire se întoarce în China unde aproape doi ani îngrijește de mama sa. Se căsătorește cu John Buck, un tânar misionar american specializat în agronomie.

Se stabilesc la Nanking, unde predă istoria literaturii engleze atât la Universitatea Nanking cât și la Universitatea Chinei de Sud-Est. În 1932, soțul său obține o bursă de studii la Universitatea Cornell și revine în America.

În patrie, Pearl Buck era tocmai pe cale să devină o vedetă literară. Spre deosebire de prima ei carte publicată la New Yorkîn 1930 care trecuse neobservată, The Good Earth (Ogorul), romanul ei despre viața necăjită a țărănimii chineze, apărut către sfârșitul anului 1931, se ridica tot mai sus pe lista de bestseller-uri americane și fusese reeditată la Londra și tradusă la Paris, Roma și Berlin, și urma să vadă lumina tiparului în alte câteva capitale. La câtva timp după sosirea ei în America, romanul The Good Earth a fost distins cu premiul Pulitzer pe 1932 și se afla în curs de scenarizare la Hollywood. Uriașul răsunet al cărții se datora atât faptului că dezvăluia cititorilor realități crude, pe care scrierile lui Pierre Loti, Lafcadio Hearn, Kipling sau Blasco Ibanez le evitaseră sau le drapaseră în faldurile exotismului romantic, cât și caldei simpatii manifestate de autoare pentru năzuințele de înnoire socială ale poporului chinez.

La întoarcerea în China, Pearl Buck părăsește învățământul și încetează activitatea misionară ce o desfășurase mulți ani pentru a se dedica exclusiv literaturii. În 1934, după ce revine în America, divorțează și se stabilește la New York, unde acceptă o muncă de răspundere într-o editură. În același an, publică un nou roman The Mother (Mama), care se înscrie rapid pe lista marilor succese de librărie. Apoi reia personjele din The Good Earth, încheind în 1935 trilogia cunoscută sub titlul de The House of Earth (Casa de lut). În anul următor, dă la iveală biografiile părinților ei, intitulate respectiv Fighting Angel (tradusă în romnă de Mircea Eliade în 1939) și The Exile.

Doi ani mai târziu aceste scrieri biografice împreună cu romanele ei despre satul chinezesc cuceresc sufragiile Academiei Suedeze, care-i acordă Premiul Nobel pentru literatură pe anul 1938.

În vremea războiului, Pearl Buck scrie numeroase articole și broșuri antifasciste și sprijină sau inițiază acțiuni în favoarea înfăptuirii egalității pentru toate rasele și întemeiază o fundație pentru creșterea copiilor orfani.

După 1945, abordează în romane (semnate cu pseudonimul John Sedges) personaje și realități americane, dar, după câteva eșecuri,　revine la tematica chineză, unul dintre ultimele ei romane, Three Daughters of Madame Liang, publicat în 1969, afirmându-se cu succes în concurență cu scrierile prozatorilor moderni și devenind un Bestseller. Moare în 1973.

Opera:

• East Wind, West Wind (Vânt de Răsărit, Vânt de la Apus), 1930
• The Good Earth (Ogorul), 1931
• Sons" (Feciorii), 1932
• The Mother (Mama), 1934
• A House of Earth (Casa de lut), 1935
• Pavilionul femeilor, 1946

* 1980: Virgil Alexandru Dragalina (n. 16 ianuarie 1890, București; d. 06 martie1980, Toledo, Ohio) a fost un ofițer de marină român și scriitor, fiul generalului Ioan Dragalina.

Virgil Alexandru Dragalina s-a născut în București, la 16 ianuarie 1890, fiind al doilea băiat din cei șase copii (Corneliu, Virgiliu-Alexandru, Aurora, Elena, Cornelia și Viorica) ai lui Elena (născută Giurginca) și ai generalului Ioan Dragalina.

A urmat o clasă la Gimnaziul "Mihail Kogălniceanu" din Vaslui, după care a continuat cursurile la Liceul Militar din Craiova (1901) și Liceul Militar din Iași, pe care le-a încheiat în anul 1908.

Căsătorit cu Virginia Theodorescu, are două fete: Ioana Elena (născută în 1941) și Opritsa Alexandra (născută în 1942). Înainte de căsătorie a avut o relație cu Kitty Bursey, fiica unui ofițer britanic, din care a rezultat un copil, Peter, născut în 1922, în Anglia, băiat pe care l-a recunoscut și cu care a ținut legătura toată viața.

La 1 iulie 1910 a absolvit Școala de Artilerie, Geniu și Marină, din București, fiind avansat la gradul de sublocotenent de marină și repartizat la Divizia de Dunăre, de unde a fost detașat pentru instrucție pe crucișătorul "Elisabeta", la Divizia de Mare (1910-1915). În această perioadă a fost ambarcat pe un cargou al Serviciului Maritim Român, cu care a navigat timp de șase luni pe linia Constanța-Rotterdam (1912-1913). Revine pe crucișătorul "Elisabeta" până la sfârșitul lunii august 1913. Pentru o perioadă scurtă a fost  ambarcat ca însărcinat administrativ pe bricul "Mircea" (1913-1914). Între 1 aprilie și 4 noiembrie 1916 a fost adjutant al comandantului Marinei Militare, contraamiralul Sebastian Eustațiu.

În Primul Război Mondial a luptat pe Dunăre și la Nistru, fiind comandantul torpilorului "Zborul" din Flota de Operațiuni (1 februarie 1917-1 iulie 1918), comandantul vasului francez "Jeanne Blanche" (1 aprilie - 1 iulie 1918), comandantul vedetei nr. 7 din cadrul Diviziei de Dunăre, la Tighina, pe Nistru (15 octombrie 1918- 26 august 1919), perioadă evocată în volumul memorialistic "Escadrila de Nistru", apărut la Editura Militară și distins cu Premiul " Nicky Chrissoveloni" pe anul 2011 al Fundației Culturale Magazin Istoric. Un episod de război memorabil s-a consumat în ziua de 3 februarie 1918, la Vâlcov, pe Nistru, când vedetele comandate de locotenent-comandorii Virgiliu-Alexandru Dragalina și Nicolae Steriopol au atacat și capturat un vas rusesc care transporta muniția și materialul necesare tragerilor Flotei ruse de Dunăre.

Grade militare: locotenent (1 octombrie 1913), căpitan (1 noiembrie 1916) și locotenent-comandor (1 septembrie 1917); căpitan-comandor (1 octombrie 1927); comandor (10 mai 1934).

După război și-a continuat perfecționarea militară prin cursuri de specializare la Școala de Radiotelegrafie ("Wireless Telegraphy") din Portsmouth (2 martie 1920-31 martie 1921), la Școala de Electricitate și Torpile ("Torpedo School") pe HMS VERNON (2 august-4 decembrie 1921) și la Școala de Artilerie (Gunnery School") din Whale Island-Marea Britanie (5 decembrie 1921-16 aprilie 1922).

Întors în țară, îndeplinește diverse funcții importante, printre care și aceea de aghiotant al Alteței Sale Regale Principele Nicolae în statul major Regal (15 iulie1926 - 15 iulie 1927). La moartea regelui Ferdinand, în 1927, figurează printre moștenitorii regelui. În același an este numit în Comisia de supraveghere a construcției distrugătoarelor tip R pe lângă Șantierul Pattison din Napoli (20 august 1927-1 iulie 1929). Timp de trei luni este ofițer de legătură pe lângă amiralul englez Henderson, însărcinat de Ministerul de Război cu studiul Bazei Navale (15 aprilie-1 iulie 1930).

La 31 august 1937 a demisionat din armată. Și-a continuat activitatea în funcția de director al Serviciului Maritim Român (1940-1942).

În timpul ultimului război mondial a fost concentrat și numit șef de stat-major la comandamentul Escadrilei de Distrugătoare (1 ianuarie-1 februarie 1940).

În anul 1945, după desființarea Serviciului Maritim Român, s-a pensionat. Au urmat ani grei de izolare socială și persecuție a regimului instaurat de sovietici. Ca să-și poată întreține familia, a lucrat ca electrician la Trustul Alimentației Publice nr. 4 București. În 1975 a emigrat împreună cu soția în Statele Unite, unde se stabiliseră și cele două fiice cu familiile lor.

Moare în anul 1980 și este înmormântat la New York. Soția sa, Virginia, moare în 1988, fiind îngropată la Davis, California.

În cuvântul înainte la volumul Virgil Alexandru Dragalina, Viața tatălui meu, Generalul Ioan Dragalina, apărut la Editura militară, în 2011, Opritsa Dragalina Popa a scris: "Tata a suferit mult de dorul de țară și a făcut încercări repetate de a se reîntoarce acasă, în țara lui dragă, unde își avea moșii și strămoșii. Dar... nu a mai fost cu putință... Casa îi fusese luată, pensia lui mică - anulată, iar surorile lui erau prea sărace și prea bătrâne ca să-l mai poată întreține. N-a apucat să vadă schimbarea de regim, din 1989, la care a visat o viață. N-a apucat să-și vadă nici țara, nici mormintele străbunilor de la Caransebeș, leagănul neamului Dragalina, acolo unde, copile fiind, părinții ne duceau vara. Aproape în fiecare zi mergeam la Monumentul lui Tata-mare (generalul Ioan Dragalina - n.r.) și, așezate pe treptele albe de marmură, încălzite de soare, îl ascultam pe Tata povestindu-ne despre Tata-mare Ioan, erou, căzut pentru Neam și Țară."

·         1989: Vasile Netea, istoric român (n. 1912). Vasile Netea s-a născut în 1 februarie 1912 în comuna Deda. A avut o copilărie zbuciumată, în principal datorită contextului istoric din acea perioadă. La numai 4 ani de la nașterea sa izbucnește prima conflagrație mondială, tatăl său merge pe frontul din Galiția, iar copilul Vasile împreună cu mama sa se refugiază în satul natal al mamei, Gledin. După terminarea războiului revine împreună cu familia în comuna natală, Deda. Aici, în anul 1923, urmează școala primară, studiind împreună cu învățătorul Borșianu. În anul 1931 pleacă la Târgu Mureș, unde urmează Școala Normală. Aici debutează cu o poezie în revista Liceului Alexandru Papiu Ilarian. Perioada petrecută în Târgu Mureș este de mare însemnătate pentru viitorul lui Vasile Netea. Intră în contact cu revista Astra, în paginile căreia va debuta la scurt timp ca publicist cu două articole, unul despre George Coșbuc (la 10 de la trecerea în neființă a poetului) și un necrolog la moartea povestitorului Ion Dragoslav. În aceași revistă va mai publica și o poezie, intitulată Pământ - poezie preluată de revista Cuget clar a lui Nicolae Iorga. Deși elev fiind, Vasile Netea are o tentativă de a scoate pe cont propriu o revistă de cultură generală, intitulată Avântul, din care nu a apărut decât un număr în anul 1928.^[3] În anul 1928 debutează literar la Cluj, în ziarul Patria și în Lugoj în publicația Drapelul. După absolvire profesează ca învățător în mai multe localități de pe Valea Mureșului, printre care Teaca, Lunca Bradului, Reghin. Între 1931-1932, Vasile Netea se stabilește la Reghin. Aici leagă o prietenie și o colaborare cu profesorul Aurel Popp, directorul liceului Petru Maior din localitate. Prin intermediul acestuia îl cunoaște pe doctorul Eugen Nicoară, împreună cu care Vasile Netea, sub patronajul Astrei, antrenează un număr semnificativ de intelectuali într-o mișcare culturală fără precedent în această zonă. Împreună cu același doctor, Vasile Netea publică mai multe lucrări despre istoria, etnografia și valorile neamului românesc, printre care Figuri mureșene și Murăș, Murăș apă lină. În anul 1933, împreună cu Em. I. Cocoș, inițiază o foaie de cultură, intitulată Credința, în care publică un material despre Nicolae Titulescu - „exponentul diplomației românești pentru apărarea integrității hotarelor României”. Chiar dacă popasul în aceste locuri a fost de scurtă durată, în această perioadă Vasile Netea intră în contact cu istoria Ardealului, cu tradițiile de pe Valea Mureșului, întocmind o serie de memorii în care evocă locurile vizitate și oamenii de cultură pe care i-a întâlnit. Printre persoanele pe care le cunoaște în această perioadă se numără: Theodor A. Bogdan (1877-1945) - învățător, folclorist, autor al culegerii intitulate Ștefan cel Mare, Tradiții legende, balade colinde, doctorul Aurel Moldovan - membru al societății România Jună, Vasile Berbecaru Muntenescu - preot și poet, întemnițat în Ungaria datorită ideila sale naționale, Iosif ioan Șchiopul, etc. Între anii 1936-1937 scoate la Târgu Mureș revista de literatură și artă Clipa, iar în anul 1937 editează o alt revistă de literatură Jar și slovă. Ulterior, își completează diferența de liceu la Blaj, iar mai apoi, între anii 1939-1940 aprofundează pedagogia la universitatea din Cluj. După absolvirea cursurilor pleacă la București unde, între 1940-1941, studiază pedagogia. Între anii 1942-1946 urmează cursurile Facultății de Litere și Filozofie din cadrul Universității București. În anul 1948, în cadrul Universității din București, își dă doctoratul cu lucrarea George Barițiu: Viața și opera la Universitatea din București. Vasile Netea a avut o activitate culturală prodigiaosă, pe lângă cele 40 de cărți publicate a publicat mai multe sute de articole.

* 1989: Harry Andrews (n. 10 noiembrie 1911 – d. 6 martie 1989) a fost un actorenglez de film și cântăreț.
* 1990: Taro Kagawa (9 august 1922 - 6 martie 1990) a fost un fotbalist japonez

·         1991 - A murit medicul Ionel S. Pavel, membru al Academiei Române şi al Academiei de Medicină din Franţa (n.14.03.1897).

·          1994- A decedat Melina Mercouri, renumita actrita greacă, cantareata, și politician (n. 1920).  Ca actriță a facut debutul in filmul Stella (1955) și a avut succes pe plan  internațional cu rolurile sale din filmele  Niciodată duminica, Phaedra, sau Topkapi. Ea a castigat premiul pentru cea mai buna actrita la Festivalul de Film de la Cannes in 1960, și a fost nominalizata la Premiul Academiei americane de film, la un premiu Tony, trei Globuri de Aur și două premii BAFTA.
* 1994: Ken Noritake (18 iulie 1922 - 6 martie 1994) a fost un fotbalist japonez.

·         2005: Hans Albrecht Bethe, fizician american (n. 1906)

·         2007: Jean Baudrillard (n. 27 iulie 1929, Reims, Franța^[1] – d. 6 martie2007, Paris, Franța^[9]) a fost un autor, critic literar eseist, sociolog și scriitor francez, teoretician al postmodernismului.

S-a născut la Reims, în Franța, fiind descendentul unei familii de fermieri. În tinerețe, Baudrillard a predat limba germană la liceu, după care și-a dat teza de doctorat în sociologie, sub conducerea lui Henri Lefevre iar în perioada anilor 1950-60, războiul algerian l-a influențat puternic.

A fost marcat de scrierile lui Roland Barthes privind analiza semiotică a culturii și de cele ale lui Marshall McLuhan, care a demonstrat importanța studierii mass media în orice analiză sociologică.

În perioada revoltei studențești de la Universitatea Nanterre (1968), Baudrillard scrie articole pentru revista „Utopie“, tipică pentru acea perioadă. Este influențat de marxism și în articolele sale face o critică a tehnologiei.

Filosofia lui Baudrillard se centrează pe conceptele-gemene de „hiper-realitate“ și „simulare“, care se referă la natura virtuală (nereală) a culturii actuale, în epoca dominată de comunicarea și de consumul de masă.

* 2013: Andrei Vladimirovici Panin (28 mai 1962, Novosibirsk — 6 martie2013, Moscova) este un actor de teatru și film, regizor de film rus. Artist emerit al Federației Ruse (1999). Laureat al premiului de Stat din Rusia (2001) și premiul "Nika" (2013 — postum), multiplu nominalizat pentru premiul "Vulturul de aur".

Andrei Panin s-a născut pe 28 mai 1962 în Novosibirsk. Peste doi ani, familia s-a mutat în Celeabinsk. Apoi, cînd Andrei avea șase ani, s-au mutat în Kemerovo, unde și-a trăit șaisprezece ani. Anume orașul Kemerovo actorul l-a considerat baștina sa, unde și-a petrecut copilăria.

Familia:

• Prima soție — Tatiana Franțuzova, economistă
  • Fiica — Nadejda
• A doua soție , Natalia Rogojkina, actriță
  • Fiu — Alexandru (n.2001)
  • Fiu — Petru (n.2008)

* 2015: Walter Biemel (n. 19 februarie 1918, Brașov - d. 6 martie 2015, Aachen) a fost un filozof german originar din România.

În fapt, Walter Biemel s-a născut în 19 februarie 1918, la Belgrad. Într-o convorbire cu Constantin Aslam el a declarat următoarele:^[3]

„Sunt sas din Ardeal, brașovean, cu părinți originari din Sibiu. Cu toate că sunt din Brașov, nu m-am născut la Brașov. M-am născut, asta e un lucru ciudat și, cred, aproape unic, în două locuri. La Belgrad, în 1918, în palatul Topcider. Familia mea locuia aici, pentru că tatăl meu era căpitan de artilerie într-un regiment de rezervă la Belgrad, în primul război. După război, când am revenit în Transilvania, tatăl meu a încercat să obțină un extras de naștere și, pentru că nu știa sârbește, i-au propus să schimbe locul nașterii mele. Și tata a zis Brașov. De fapt, asta e și adevărat. Eu sunt brașovean, am trăit în Brașov cei mai frumoși ani ai mei”.

Născut într-o familie de sași, a urmat liceul în limba germană la colegiul Honterus din Brașov. A studiat apoi la Bucureștifilozofia, psihologia, sociologia, istoria literaturii și istoria artelor unde i-a avut ca profesori pe Ion Petrovici, Tudor Vianu, Mircea Vulcănescu și Constantin Rădulescu-Motru.

Între 1942–1944 a fost (împreună cu Alexandru Dragomir) studentul lui Martin Heidegger la Freiburg i. B., pregătind o lucrare despre conceptul de natură la Novalis, ce n-a putut fi încheiată din cauza împrejurărilor de război.

Între anii 1945–1960 a fost colaborator la arhiva Husserl din Louvain. În 1949 a obținut la Louvain titlul de doctor (cu o teză despre conceptul de lume la Heidegger), iar în 1958, la Köln, titlul de docent. Din 1962 și până în 1976 a lucrat ca profesor universitar titular la catedra de filozofie a Institutului Politehnic din Aachen, iar din 1976 până în 1983, la catedra de filozofie a Academiei de Artă din Düsseldorf.

Este editorul mai multor volume din Husserliana și din ediția completă Heidegger, precum și autorul a numeroase articole, studii și traduceri din domeniul fenomenologiei, al filozofiei artei etc. A tradus în limba franceză, împreună cu A. de Waelhens, scrieri ale lui Martin Heidegger (Despre esența adevărului, Kant și problema metafizicii). Până la decesul său, în 2015, a locuit la Aachen, Germania.

La data de 7 mai 2003 Universitatea din București i-a decernat titlul Doctor honoris causa, eveniment desfășurat în amfiteatrul „Mircea Florian” al Facultății de Filosofie a Universității din București, ocazie cu care s-a lansat Ființă și timp de Martin Heidegger – versiunea românească, care a fost dedicată lui Walter Biemel.^[4]

Începând din 2004, Walter Biemel a fost președintele de onoare al Societății Române de Fenomenologie încă de la înființarea acesteia.^[5].

Editura Humanitas a publicat de asemenea un emoționant volum de corespondență cu prietena sa Onica Busuioceanu, care a trăit în SUA, și pe care a ajutat-o din punctul de vedere financiar, sub titlul Dragă Walter, Scrisori către un binefăcător, 1976-2006, aceeași editură publicând o traducere a unei mini monografii consacrată lui Martin Heidegger.

* 2007: Tănase Mureșanu (n. 22 mai 1940, București – d. 6 martie 2007, Aubonne, Elveția, înhumat la Perișani) a fost un scrimer român.

* 2018: Lavrente Calinov (n. 16 august 1936, Mila 23, județul Tulcea - d. 6 martie 2018, București) a fost un canoist român de etnie lipovean, a castigat o medalie la campionate mondiale de caiac-canoe si 5 medalii la campionate europene

* 2018: Peter George Oliver Freund (n. 7 septembrie 1936,^[1] Timișoara, România^[2][3] – d. 6 martie 2018,^[3] Chicago, SUA) a fost un fizicianamerican, evreu originar din România. Freund este profesor emerit de fizică teoretică la Universitatea din Chicago. El a adus contribuții importante în fizica particulelor și în fizica matematică, mai ales în domeniul teoriei coardelor. În afară de aceasta el a publicat mai multe romane și eseuri. În anul 1961 a primit cetățenia austriacă, iar mai târziu pe cea americană.

Peter George Oliver Freund s-a născut în anul 1936 și a crescut într-o familie evreiască bine situată din Timișoara. Tatăl său, Josef Freund (1901-1982) era medic chirurg și ginecolog, absolvent al unor universități din Germania, care în 1935 a înființat în centrul Timișoarei o clinică privată cunoscută ca Sanatoriul Freund. Mama sa, Rózsi, de profesie cântăreață de operă, era născută la Lugoj în familia unui cunoscut comerciant de textile. Familia tatălui său se așezase la Timișoara încă de la începutul secolului al XIX-lea. Freund a locuit în copilărie în centrul Timișoarei, într-o clădire cunoscută ca „Palatul Färber”. La vârsta de 13 ani Freund a fost campion de înot sportiv al școlilor din Timișoara la categoria 33 metri bras. ^[4]

Numeroși membri ai familiei lui Freund care au locuit în nordul Transilvaniei (anexat la Ungaria horthistă în 1940) și în Ungaria au fost deportați și omorâți la Auschwitz în anul 1944, în Holocaustul evreilor maghiari. Un unchi pe nume Pavel care trăia în România, a pierit în lagărul Vapniarca din Transnistria înființat de regimul antonescian. În timpul legilor rasiale din România în anii 1940-1944, când s-a interzis evreilor să fie tratați de medici neevrei (iar medicilor evrei li s-a interzis să trateze pacienți neevrei), numeroși evrei din Timișoara au putut primi tratamente în Sanatoriul dr-ului Freund.

În anii regimului comunist Freund a urmat studii liceale la Liceul Loga din Timișoara (în acea vreme numit Școala medie nr.1 „Nikos Beloyanis”), apoi la Facultatea de electrotehnică a Institutului Politehnic din orașul natal, în prezent Universitatea Politehnica. Din cauza participării sale în noiembrie 1956 la o manifestație studențească antisovietică, sub influența Revoluției din Ungaria din 1956, Freund a fost la un moment dat arestat de securitate și era cât pe ce sa fie împușcat. În cele din urmă și-a putut relua studiile pe care le-a terminat cu titlul de master în anul 1958.

În anul 1959 Freund și părinții săi au obținut permisiunea de a emigra în Austria. Acolo el a terminat doctoratul in fizica teoretică la Universitatea din Viena, sub îndrumarea lui Walter Thirring. După o perioadă în care a lucrat ca cercetător la Viena alături de Thirring, și apoi la Universitatea din Geneva, Freund a emigrat în Statele Unite. El s-a perfecționat la Institutul de Studii Avansate din Princeton, New Jersey, apoi, din anul 1963, a devenit cadru didactic la Universitatea din Chicago, din 1965 conferențiar. Ulterior a devenit profesor la Institutul Enrico Fermi și profesor ordinar la departamentul de fizică teoretică al Universității din Chicago.

Sărbători

• În calendarul creștin ortodox: Sf 42 Mucenici din Amoreea; Aflarea Sfintei Cruci
• În calendarul romano-catolic:  Sf. Luciu I, papă, martir; Sf. Coletta, fecioară. Papa Lucius I a deținut funcția papală în perioada 25 iunie 253 – 5 martie 254. Papa Lucius I a fost roman de origine. Imediat după alegerea sa a fost exilat de împăratului Trebonianus Gallus (206-253), co-împărat cu fiul său Volusianus între anii 251-253. Gallus și fiul său Volusianus au fost trădați de trupele lor și asasinați în 253, fiind succedați pentru 3 luni de împăratul Aemilianus, după care a urmat la putere împăratul Valerian care a dus o politică mai tolerantă în privința creștinilor. În aceste circumstanțe, Papa Lucius I a revenit la funcția papală, până la decesul său natural în 254. Deși de moravuri severe, în privința lapsilor, a continuat linia predecesorului său readmițându-i în Biserică după împlinirea pocăinței cuvenite. Nu același lucru însă se poate spune cu privire la disciplina clericilor și în ceea ce privește viața sexuală. Clericilor le-a interzis – sub pedeapsa depunerii – să conviețuiască cu diaconesele, chiar dacă le permitea să le ospiteze din caritate. Laicilor le-a interzis coabitarea în caz de consangvinitate. A murit de moarte naturală și a fost înmormântat în cripta papilor din cimitirul Sf. Calixt. Epigraful lespedei sale a fost scris inițial în greacă. Este sărbătorit pe 5 martie.
• În calendarul Greco-catolic: (†) Cei 42 martiri din Amorion († 848)
• Ziua națională a Republicii Ghana 

ARTE 6 Martie

INVITAȚIE LA OPERĂ 6 Martie

Traviata de Giuseppe Verdi

La Traviata 

Cu Dame Kiri Janette Te Kanawa

Dame Kiri Janette Te Kanawa (n. 6 martie 1944, Gisborne) este o cântăreață de operă din Noua Zeelandă de origine maoră.

A debutat în 1971 la Covent Garden în rolul contesei Almaviva din Nunta lui Figaro. În anii următori a cântat la operle din Chicago, Paris, Sydney, Viena, La Scala, San Francisco, München și Köln.

În anii 80 apare vestita înregistrare a piesei musicale West Side Storysub bagheta lui Leonard Bernstein, în care Kiri Te Kanava cîntă rolul Mariei alături de José Carreras. În legătură cu această înregistrare există și un film documentar.

Din 1982 Kiri Te Kanawa poartă titlul de Dame Commander of The Order of the British Empire.

În ultimul timp s-a consacrat popularizări muzicii populare maori, a populației autohtone din Noua Zeelandă.

MUZICĂ 6 Martie

Dumitru Kiriac-Georgescu, compozitor, profesor, dirijor de cor şi folclorist

Dumitru Georgescu-Kiriac: 

Oscar Straus

Oscar Straus: 

Bob Wills, muzician country american

Bob Wills Greatest Hits collection: 

Sylvia Robinson (Vanderpool), cântăreaţă americană

Flora Purim, cântăreaţă, chitaristă şi percuţionistă braziliană

Flora Purim Open Your Eyes, You Can Fly: 

David Gilmour, chitarist, vocalist şi compozitor britanic (Pink Floyd)

Mickey Jupp, vocalist, chitarist şi compozitor britanic (Legend)

Mary Wilson, cîntăreaţă americană (The Supremes)

Hugh Grundy, baterist britanic (Zombies): 

Tony Klatka, trompetist american (Woody Herman, Blood, Sweat & Tears)

Blood, Sweat & Tears -

Kiki Dee (Pauline Matthews), cîntăreaţă britanică

Gheorghe Turda, interpret de muzică populară

Gheorghe Turda 

George Natsis, compozitor român

PAULA SELING & BAND - Clopote albe, clopote negre (LIVE): 

Melina Mercouri, renumita actrita greacă, cantareata, și politician

ÎNREGISTRĂRI NOI:

The Very Best Of Romantic Guitar Love Songs - Beautiful Guitar Instrumental Love Songs

Piano Instrumental Music 2019 – Romantic Love Songs Piano Cover 2019 – Soothing Relaxing Music 2019

Mozart - Classical Music for Studying & Brain Power

Perfect Love Song Instrumental Music – Best Relaxing Music 2019 – Just Relax And Enjoy

POEZIE 6 Martie

Ion Apostol Popescu, poet, folclorist și critic literar

Biografie

POPESCU Ion Apostol, se naste la 6 mart, 1920, sat Scaueni, comuna Berislavesti, judetul Vilcea - moare in 23 ian. 1984, Gherla. 

Poet, folclorist si critic literar.

Fiul lui Apostol Popescu si al Mariei (n. Popescu), tarani. 

Clasele primare la Robaia si Calimanesti; Scoala Normala „Andrei Saguna" din Sibiu (absolvita in 1940); in paralel, cursurile Liceului „Gheorghe Lazar"; Facultatea de Litere si Filosofie Sibiu-Cluj (1943-l947), obtinind licenta „magna cum laude" la Lucian Blaga cu disertatia Orizonturi mioritice in creatia lui Constantin Brancusi, ulterior, Facultatea de Filologie a Univ. din Cluj. 

A functionat ca prof. la Gherla si conf. univ. la Tirgu Mures. 

Debuteaza cu poezii, art. literare si despre folclor in Zorile Romanatilor (1935). 

Debut editorial cu studiul Literatura ardeleana noua (1945). Primul volum de poezii: Iubiri (1968), urmat de Flaut pentru o frumoasa (1971), De vorba cu Marco Polo (1974), Trec printre oameni (1978). 

Colaboreaza la Albina, Revista Fundatiilor Regale, Universul literar. Vremea, Gindirea, Steaua, Tribuna, Familia, Vatra etc. 

Poezia lui Ion Apostol Popescu se configureaza in jurul citorva motive traditionale, relieful ei stilistic fiind modelat de inclinarea autorului spre confesiune sau efuziune sentimentala.

In Iubiri (1968) este elogiata iubirea, poetul ornind cu metafore ideea de statornicie si puritate. Fervoarea sentimentala solicita un ton exultant, cu solemnitati stilizate, indragostitul se lasa in voia unei neostenite dorinte de confesiune, dar lirismul e rarefiat, nefiind sustinut de o expresie poetica mai personala. Frumusetea femeii e comunicata in termeni abstracti, de larga generalitate: 

„Asa-mi este dat: numai tie de-acuma sa-ti vad frumusetea in veci repetata in lucruri si flori si-n lumina din noi, mereu mai bogata".

Din ciclul Retrospectiva (1938-l947) cititorul poate extrage principalele insusiri ale lirismului lui Ion Apostol Popescu: sentimentalitate, preponderenta tematicii erotice, ardenta emotionala, descriptivism. Cite o stampa autumnala atinge coarda elegiaca: 

„Toamna, cu mina-i in galben patata Un semn isi facea pe tolba de ceata; In sufletul meu padurea de ceata Murise ciudat de ieri dimineata".

Flaut pentru o frumoasa (1971) continua tematica erotica, frecventa unor „fecioare", „mirese", „domnite" tradind vointa de fixare a poetului in sfera suavului si gracilului. 

Imaginile mai pregnante le aflam (ot in poezia contemplarii anotimpurilor: „Si loamna-si vopsea sandala si merii / Cu miinile pline de galbene vine". „Columnele iubirii", „abstractele mirese", „fluidele frumuseti" populeaza calm poeme de un lirism moderai, uneori expansiv la modul retoric. O suma de Poeme regasite emit pretentii de preocupari metafizice (Mathesis sau invitatie la un ev al frumusetii). Volumul De vorba cu Marco Polo (1974) indica o ora mai reflexiva in poezia lui P, Eroul din titlu este un alter ego al poetului, care are revelatia lipsei de limite a cunoasterii afective: 

„El a inteles ca spatiul necunoscut din noi din fiecare e mai adinc, mai vast decit pamintul pe care-l traversase ani de-a rindul".

Trec printre oameni (1978) este o culegere de poezii ce pastreaza toate atributele cartilor anterioare: lirism solar, lauda frumusetii fizice si morale, eterna reintoarcere la „izvoarele bucuriei" etc. Cercetarile de folclor Studii de folclor si arta populara (1970) si, in manuscris. Frumos si plenitudine se orienteaza in trei directii: arta populara, folclor literar si influenta literaturii si artei populare asupra creatorilor culti. Studiul despre Arta icoanelor pe sticla de la Nicula (1969) constituie una din primele abordari analitice a iconografiei populare transilvanene. O monografie Ion Pop Reteganul (1965), culegerile de Basme armenesti din Transilvania (1967) si de Oratii de nunta (1979), articolele de folcloristica publicate si in reviste de peste hotare completeaza activitatea lui Ion Apostol Popescu

OPERA: Literatura ardeleana noua. Bucuresti, 1945; Ion Pop Reteganul: viata si activitatea. Bucuresti, 1965; Basme armenesti din Transilvania, Bucuresti, 1967; Iubiri, poeme, Bucuresti, 1968; Arta icoanelor pe sticla de la Nicula, Bucuresti, 1969; Studii de folclor si arta populara. Bucuresti, 1970; Flaut pentru o frumoasa, poeme, Bucuresti, 1971; De vorba cu Marco Polo, poeme, Bucuresti, 1974; Frumoasa privighetorilor, basme si povestiri armenesti, Cluj-Napoca, 1974; Trec printre oameni, poeme. Bucuresti, 1978; Oratii de nunta. Bucuresti, 1979.

REFERINTE CRITICE: VI. Streinu, Pagini, IV; D. Micu, in Gazeta literara, nr. 15, 1968; S. Duicu, in Steaua, nr. 6, 1968; V. Candea, in Secolul 20, nr. 2, 1970; M. Ungheanu, in Romania literara, nr. 43, 1970; VI. Bunea, in Romania literara, nr. 5, 1984; I. Buzasi, in Buletinul Societatii de Stiinte Filologice din R.S.R., 1984; I. Datcu, in Revista de etnografie si folclor, nr. 2, 1984; S. Duicu, in Vatra, nr. 2, 1984; I. Oarcasu, in Tribuna, nr. 5, 1984.

Benedict Corlaciu, poet și prozator

Biografie

Nastere: 6 martie 1924
Deces: 15 iunie 1981

Benedict Corlaciu a fost un poet, prozator și traducator roman.

Daca in ce-l priveste ce Constant Tonegaru se poate vorbi de o situare cit mai inalta, artistocratica, a boemei (cu aspiratia secreta spre transcendere), prin Tavernalele (1941) lui Ben. Corlaciu putem identifica si cota de jos, imanenta, practica, a acestei "specializari/profesiuni" sordide in ordinea existentiala. Au disparut definitiv din discurs toate marcile suav-euforice prin care se incerca exorcizarea si innobilarea realului si ridicarea transfigurata a acestuia la rangul de fervoare poetica. Ben. Corlaciu nu mai recurge la "boema" pentru o defulare spontana a eului propriu, ulcerat de un indreptatit orgoliu vindicativ, proiectat intr-o aureola genialoida, ci va traversa literalmente un stagiu existential obligat, frecventind spatiul tavemal ca pe un cadru obisnuit/familiar, in care se misca, respira, scrie. El propune un actant noctambulic, ratacitor prin "niste locuri rele" in "circiuma scunda"; tavemalitatea si mahalaua sunt de fapt categoriile fenomenologice cele mai specifice prin care se poate omologa concret o boema autentica, infuzata de o vitalitate maladiva. 

Pentru poetul tavernalist, nu exista decit dimensiunea materiala a boemei; Benedict Corlaciu locuieste in spatiul insalubru, "mlastinos", al mahalalei strajuite de o fauna reziduala, cotrobaind prin cotloanele '"azilului de noapte". Sub acest orizont obscurizat, piere orice impuls spiritual, in afara exacerbarii dementiale a creierului dizolvat/innamolit in alcool. De aceea, "dementa" poetica a lui Benedict Corlaciu este aproape o stare "clinica", iar "viziunea" sa se suprapune halucinatoriu sindromelor de perceptie deformatoare ce insotesc vizualmente urmarile betiei: "Rostogoleste-mi ochii, pina-n fund, / si da-i de-a dura, da-i fara popas! / Vreau intuneric, sa-mi inund / cu unda lui, ca-n jocul de compas, / privirea vulpilor ce-mi rontaiesc / alunele din piept. // Vezi balta ceea, dinainte - drept / in furca cerului - si vezi / cum apa viriata tisneste -arte/ian? // in dreapta - uita-te - asa-i / ca stelele s-au adunat ca vitele-n cirezi / si vin incet la strunga zorilor? // Priveste-n stinga, niste dungi galbui: / acolo dorm, sleiti de-atiia drum aerian, serpii zarilor - cu doua capete. // Solzii lor nu stau in vazul orisicui, / numai cei ce stiu sa plinga si sa bea / ii pot zari cind bobii-s in triunghi / (incolo, nu-i gaseste nimenea)." Raportarea la real are un unic punct de referinta ce capata doar o semnificanta "alcoolizata" ("De-atita coniac baut, s-o fi uscat / si fundul sticlelor zvirlite pe podea. // E tirziul ca un pas, pe care nimenea / Du-1 mai vira-n nascatoare sau in altceva. / Ceru-i ca butoiul fara fund, / coniacul asta-i negru si rotund / sau ca steaua-n forma de omleta."), deviind receptarea catre o falsa perspectiva "poietica". Discursul boemei "obiective" integreaza acceptia joasa, antisolemna a existentei, acordind-o la un registru stilistic periferic, corespunzator zonei de mizerie sociala investigata.

Merita sa semnalam si ciclul ftiziei, intitulat "Poemele sanatoriului" din volumul Pelerinul serilor (1942) care apartine unui "areal textualizant prin definitie", explorat mai tirziu, din perspectiva postmoderna, si de catre post-textualistul Vasile Baghiu ce-si consacra astfel un precursor non-"celestial" in Ben. Corlaciu.

Volume publicate: 

Tavernale (1941); 
Pelerinul serilor (1942), 
Arhipelag (1943); 
Manifest liric (1945); 
Poezii (1969); 
Poeme florivore (1972); 
Arcul biologic (1974).

Florăreasa

Zimbea tiganca florareasa, zimbea absent, betivilor atrofiati - ce trist zimbea -intr-un decor de fum si dans de 
Orient, c-un cosulet pe bratul gol, la masa mea.

Gemeau doi sini, inabusit, si se zbateau sub rochia de pergament catifelat. 
Coapsele, la fiecare pas, se arcuiau sfios, ca fetelor de maritat.

Ma-mbia sa-i cumpar flori tiganca florareasa si, feciorelnic, rusinata, imi zimbi. 
Pe ea as fi luat-o si-as fi dus-o-acasa,
dar
nici ce bausem nu aveam cu ce plati.

Manifest liric

Oamenii spun ca 
Europa e centrul de gravitatie al culturii.
Totusi, eu as pleca spre 
Cape-Town sau, in cel mai grav caz, oriunde in afara meridianelor acestui continent.
De altfel oamenii sunt obisnuiti sa se creada - fiecare-n parte ~ buricul 
Pamintului.
ca negresit realitatea trebuie sa fie cu totul alta.

O sticla cu vin inca si inca una,
ca venim dintre oameni ilustri si bogati
care ne-au spus ca nu meritam sa fim decit dezbracati
si carora le este totuna
ca dormim pe maidan, linga o casa
cu sapte etaje si-o servitoare timoasa.
Astazi am gasit niste bani
pe strada - sau, daca vreti, i-am furat;
insa n-am sa maninc, fiinca scrie
undeva ca n-am voie, deoarece-s deocheat
si-mi place sa ma joc cu paduchi si tigani.
Mai adu, mai adu. mai adu,
si nu te uita c-am slabit intr-atit;
daca vrei, poti sa ma prinzi si de git
ori sa m-arunci triumfal sub tejghea,
numai adu o sticla si bea,
ca si cum ai putea sa-ntelegi
de unde venim si plecam zile-ntregi.
Sa nu-ti fie frica de moarte,
ca nu te cunoaste si chiar de te-ar sti
nu ti-ar suride si nu te-ar privi,
asa cum doar eu o cunosc si-o dezleg,
nebun, cum ma credeti, si prost,
de mi-e sila de mine, de voi si de ciinele
pe care-l iubesc si care-mi curata miinile.
Vrei sa bei cu mine sau nu vrei?
iti pot arunca vinul din mila unei femei
care sustine ca ea
ma iubeste si nu e catea.
Cum ploua, priveste cum ploua! 
Hai, rizi ca si mine si treci de te culca sub masa cea noua, sa nu-i simti tiriiala si bratele reci.

Venim dintre oameni si-i greu sa fii prafuit si descult si plouat; hai, dormi pina miine, caci miine are sa te stearga ciinele meu pe care-l iubesc si il bat.

Viziune

Rostogoleste-mi ochii, pina-n fund. 
Si da-i de-a dura, da-i tara popas!

Vreau intuneric, sa-mi inund cu unda lui, ca-n jocul de compas, privirea vulpilor ce-mi rontaiesc alunele din piept.
Vezi balta ceea, dinainte - drept
in furca cerului - si vezi
cum apa vinata tisneste-artezian?
In dreapta - uita-te - asa-i
ca stelele s-au adunat ca vitele-n cirezi
si vin incet la strunga zorilor?
Priveste-n stinga, niste dungi galbui: acolo dorm, sleiti de-atita drum aerian, serpii zarilor - cu doua capete.

Solzii lor nu stau in vazul orisicui, numai cei ce stiu sa plinga si sa bea ii pot zari cind bobii-s in triunghi (incolo, nu-i gaseste nimenea).

Si, cind te uiti in foc meridian, desprinzi obrajii mohoriti ai lunei: asa-s de necajiti, de galbeni si de supti, ca parca-s dintr-un somn cu nedormire rupti.

Mai scoate sticla cu coniac din sin, ca sa-i stropim coloare rumena de zi. 
A doua noapte nu stiu cind va fi, cum nu stiu jocul bobilor, nici cui i se va stinge para ochiului.

Teodor Dună

Biografie

Teodor Dună (n. la 6 martie 1981, în Tâncăbești, Ilfov) este un poetcontemporan.

A debutat în revista "Poesis" (2000) și a publicat în: "Luceafărul", "România literară", "Viața românească", "Steaua", "Ziua literară", "Cultura", "Vatra", "Dilemateca", "Cuvântul", "Wespennest" (trad. de Nora Iuga), "Manuskripte" (trad. de Ernest Wichner), "Balkani", "Alora, la bien cercada", "Langage et créativité" etc.

Este considerat a fi unul dintre vizionarii promoției 2000 (Octavian Soviany http://www.revistatribuna.ro/doc_db_site/tribuna/tribuna158.pdf(generația douămiistă), alături de Dan Coman, Claudiu Komartin, Marin Mălaicu Hondrari, Ruxandra Novac, Florin Partene, ș.a.

A debutat în anul 2002 cu volumul "Trenul de treieșunu februarie" (cu o prefață de Mircea Ivănescu) la editura Vinea, volum care a fost distins cu premiul Mihai Eminescu (Botoșani, 2003).

A publicat în 2005 volumul "Catafazii", apărut la aceeași editură. Teodor Dună a fost redactor al revistei Cuvântul.

A publicat în 2010 volumul "De-a viul", la Editura Cartea Romînească.

A avut peste 30 de lecturi publice, în țară și în străinătate (la Institutul Cultural Român din Viena – 2005; Institutul cultural român din Berlin – 2006 ICR Berlin.

Beneficiază de o bursă pentru literatură acordată de Akademie Schloss Solitude (juror Mircea Cărtărescu) la care va participa începând cu luna aprilie 2010.^[1]

Volume publicate

·         Trenul de treieșunu februarie (versuri), București, Ed. Vinea, 2002;

·         Catafazii (versuri), București, Ed. Vinea, 2005;

·         De-a viul (versuri), București, Ed. Cartea Românească, 2010.^[2]

·         Obiecte umane (versuri), București, Ed. Cartea Românească, 2015

noaptea încă lâncezea

noaptea încă lâncezea. eram trei şi eram în jurul unei mese,

toţi cu degetele desfăcute, cu podul palmei întors spre tavan, neclintiţi,

ca nişte statui oarbe

luminate de-o lună abia răsărită. mâinile pândeau pe lemnul

mesei. nu le priveam pentru că era două şi era noapte

şi ei au zis „am văzut în locul tău o mână fără degete” şi-n loc de ochi,

pumni de sârmă ghimpată li se întindeau sub frunte.

am zis „eu plec”

şi m-am ridicat şi ei nu s-au clintit, doar degetele le-au zvâcnit încet.

pentru că era două şi mai era şi lună pe cer

şi drumul de aici până acasă e la vreo patru kilometri, cât zece ploi.

îmi strâng haina în jurul gâtului.

pornesc. şi ei, din spatele ferestrei, ca nişte statui oarbe, privindu-mă.

cunoşteam bine drumul, doar ceaţa mă-ncurca puţin.

de la iancului spre vatra luminoasă şi de-acolo parcul şi-apoi ajung

în muncii şi de-acolo până în dristor doar zece-cinşpe minute. o nimica toată.

o plimbare prin cele zece ploi, pe sub o sută de vagoane de noapte.

şi vatra lumina ca un far liniştit în ceaţă

şi păsări nu se vedeau deloc şi oameni, nici ţipenie.

am râs în liniştea aia înfundată pentru că era două şi era ceaţă

şi zece ploi deodată mi se scurgeau pe obraz

şi noaptea ca un sac rostogolit de lilieci.

m-am oprit. făcusem, ce-i drept, o sută de paşi.

poate m-am grăbit puţin, îmi zic. nu e un drum scurt, îmi zic.

trebuie să fii mai cu băgare de seamă.

aşa că m-am oprit, dar nu mult,

cât să privesc ploaia, luna şi-apoi am pornit, poate mai încet,

dar tot râzând şi până la intrare în vatră nu m-am oprit de loc.

şi vatra nu mai lumina aşa puternic. e o farsă, un joc, o învăluire, mi-am zis,

dar înainte de toate mă aşez puţin. înainte de vatră

oricum trebuie să te odihneşti.

şi am râs şi noroc că era ceaţă şi ceaţa mi-a înghiţit repede râsul

şi l-a făcut neauzit. de-acum o să râd doar pentru mine, am zis şi mi-am privit

ceasul şi era doar trei şi mai erau zece ploi în jur

şi noaptea ca un sac rostogolit de lilieci.

dar nu m-am grăbit. timp era destul şi drumul nu urca deloc până-n dristor

şi parcă a şi început un vânt, ce-i drept, cam rece,

dar care mă purta din spate. şi am râs din nou

şi râzând am trecut vatra şi aşa am ajuns pe malul celălalt

abia pe la patru,

pentru că am trecut încet şi cu băgare de seamă.

dar de-acum, mi-am zis, de-acum o să merg întins.

însă simţeam nevoia unui pat cald şi m-am aşezat lângă un copac,

mai obosit, de parcă aş fi trecut înot strada.

şi asta m-a liniştit, deşi nici acum nu-mi priveam mâinile

pentru că în jur erau zece ploi

şi trupul se destrăma încet, străpungând aerul

m-am ridicat râzând

de ochii împăienjeniţi, de pleoapele plumbuite.

„nu-i decât o oboseală de noapte, un joc, o farsă, o învăluire”.

şi poate mai încet ca la început,

dar cu o poftă nestăpânită de a merge, am pornit,

simţind carnea proaspătă, întinsă ca o mătase, ca pielea unui copil

înecat mi se lipeau de ochi frunzele şi era noapte, era cinci

şi un vânt prielnic mă-mpingea de la spate.

„marea e încă liniştită,

trupul tău va atinge ţărmul”.

şi de data asta merg fără oprire cincizeci, o sută de paşi prin cele zece ploi,

pe sub o sută de vagoane de noapte,

pe drumul de cărămidă umedă şi miroase a copaci

şi asta înseamnă că parcul e deja pe-aproape.

totuşi e o plimbare pe cinste, îmi zic

numai că de la mersul ăsta necontenit picioarele au obosit, ies ca din moarte,

semn că pielea s-a deschis undeva.

şi râd doar pentru mine şi parcul venea uşor, plutind, cu copacii răsturnaţi,

intraţi unii în alţii. apoi se apropie o femeie,

mirosea a margine

de mare, aştept să zică, tace, o salcie se ridică de la pământ, alunecă încet prin aer.

eu plec repede,

abia târându-mă.

mă grăbesc mai mult şi mai adânc mi se afundă picioarele,

parcă până la capătul morţii.

şi merg mai încet ca niciodată, abia dacă mă clintesc

şi parcul vine în urma mea, respirând greu. lemnele îi trosnesc ca nişte oase,

e strâns ca într-o plasă, se apropie mai mult, rostogolindu-se,

înălţându-se cât zece blocuri, huruind, acoperind noaptea.

„e doar o oboseală de noapte, un joc, o farsă”, îmi zic,

îmi închid ochii, vreau să râd. şi în jur era linişte, era şase

şi dimineaţa ca o bucată de gheaţă îmi ieşea de sub tălpi.

*

iar drumul se face întâi neted, apoi moale, apoi o apă.

îmi ajunge peste umeri, mă trage înspre el, înapoi.

şi eu prea obosit şi el mă poartă ca un înecat iar spre parc

şi vatra ca un ţărm stâncos şi înainte de ea drumul se chirceşte

într-o vâltoare adâncă şi eu merg, plutesc,

„de-acum n-o să mă mai opresc”, alunec pe lângă parc, pe deasupra lui,

şi din parc văd doar vârfurile copacilor,

şi vatra lumina ca un far liniştit în ceaţă.

apa mă trage mai mult în adânc, apoi mă mai ridică puţin,

cât să văd că era opt, că nu mai ploua de mult. „capătul e încă departe,

trupul tău va atinge ţărmul”. şi marea părea să se liniştească.

însă o apă merge spre dristor şi dedesubtul ei o apă care duce spre vatră

şi dedesubt o apă fiartă, şi în stânga o apă nămoloasă,

iar eu prins în ele, liniştit, obosit.

şi liniştea se face întâi oarbă, apoi asurzitoare, mă trage

înspre ea, trupul prea încet porneşte

în toate părţile deodată, nu se mai opreşte.

şi merg-merg şi toate se fac aproape.

ajung lângă mine şi acolo – o  vietate, o adunătură de carne şi nămol

se ridică, se umflă, mă acoperă.

şi eu crescut din ea,

cu podul palmei întors spre cer,

liniştit, neclintit,

ca o statuie oarbă luminată de-o lună

abia răsărită.

zgomotul cărnii


acum, când zgomotul ierbii acoperă zgomotul cărnii,
cu trupul învelit în cianuri, tot mai viu
îmi sunt. până la piele de viu îmi sunt.
văd limpede, văd oricum: dimineaţa începe să umble sătulă, oloagă.
lumina ei atârnă de trup, îl arată –

şi nu e îndeajuns.

ca o mie de vietăţi scăpate, carnea se rostogoleşte din mine,
tot mai multă, mai grea, mai înăbuşitoare.
sub tălpi, în mormane se aşază.
o vezi – şi nu e îndeajuns.

şi tot mai mult, zgomotul ierbii acoperă zgomotul cărnii.
atârn de mine, cu marginile vârâte una în alta. doar câteva
au mai rămas. şi abia atunci simt cât granit
emană acest soare de aur şi cât granit în mine.
tot plin mă simt. deşi doar o adunătură de margini,
tot viu îmi sunt, până la piele de viu îmi sunt –

şi nu e îndeajuns.

văd limpede, văd oricum: dimineaţa umblă sătulă, oloagă.
lumina ei atârnă de trup, îl răstoarnă.
şi cât granit emană acest soare de aur
şi cât granit peste tot.

şi când zgomotul ierbii acoperă zgomotul cărnii
şi pe de-a-ntregul îl acoperă, la rămăşiţele mele merg.
mă înfrupt, mă înfrupt, nu mă satur –

şi nu e îndeajuns.

mori liniştit


mori liniştit zile în şir şi nimeni nu află.
mergi şi strada coboară, coboară tot mai mult.
e o pajişte acolo. cineva împarte binecuvântări
cu gura plină de nisip.
şi cobori, mai jos de râsul tău, mai jos de ape

şi pentru ca totul să fie foarte frumos
cineva aruncă în urma ta un câine. îl priveşti. nu te opreşti
şi ninsele crizanteme nicăieri nu le mai duci şi cu cât înaintezi,
casele se răstoarnă mai mult, s-ar zice că aluneci,
apoi se face mai frig, câinele tot cade în urma ta
şi câteva oarbe se apropie de tine zic o, iată, un cadavru,
apoi fug, dispar şi tu mori liniştit zile în şir şi nimeni nu află

şi mergi mai liniştit, s-ar zice că nu-ţi pasă, câteva case ard,
o fată trece prin faţa ta arzând, nu-ţi pasă
că te-a strigat, doar mergi pe strada care coboară,
duci o vreme o roabă de copii şi nimeni nu află
şi ei îşi deschid ochii, strigă o, iată, un cadavru, se ascund

într-un un pâlc de mesteceni. fiecare copac leagănă pe altcineva.
cu toţii ard. câinele arde şi el, căzând în urma ta,
şi întreaga lume arde,

doar tu continui să mergi şi ninsele crizanteme nicăieri nu le mai duci.
şi drumul se rupe, nu te opreşti, totul arde în jur,
şi tu mergi liniştit, tot cobori, cu un câine, şi nimeni nu află.

TEATRU/FILM 6 Martie

Cyrano de Bergerac

Cyrano de Bergerac - Edmond Rostand: 

Cu Ernest Maftei

Cu Margareta Pogonat

Margareta Pogonat (nume complet Margareta Pogonat-Caliopi; n. 6 martie 1933, Iași - d. 11 mai 2014, București)^[1] a fost o actriță română de teatru și film.

Tatăl, Alexandru Pogonat, (fiul lui Petru Pogonat), a fost jurist și ofițer, mort în război în prima linie atunci când armata română a trecut Prutul. Mama sa a fost actriță, se numeste Sia Ferichide Botez. Alexandru Pogonat nu a fost căsătorit cu mama Margaretei, însă a recunoscut-o drept copilul său.^[2]

A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București în 1959.^[1] Desfășoară o bogată activitate teatrală (Teatrul de stat din Botoșani, Teatrul Național din Iași, Teatrul de stat din Ploiești, Teatrul Nottara ^[3]) și cinematografică (debut în 1957 în „Pasărea furtunii”, r.Dinu Negreanu). Primește Premiul ACIN de interpretare în 1972 („Drum în penumbră” , r. Lucian Bratu) și 1973 („Zestrea”, r.Letiția Popa și „Dragostea începe vineri”, r.Virgil Calotescu).

Activitate didactică după 1990 la două facultăți particulare - Spiru Haret și Universitatea Ecologică, la care a predat Actoria

Filmografie:

Pasărea furtunii (1957) Două lozuri (1957) - Tica Lumină de iulie (1963) Amintiri din copilărie (1964) - tiganca Meandre (1967) Apoi s-a născut 'Legenda' (1969) Tinerețe fără bătrânețe (1969) Orașul văzut de sus (1970) Dragostea începe vineri (1972) - Sefa de echipa Marieta Drum în penumbră (1972) Papesa Ioana (1972) - Țăranca Zestrea (1972) Pistruiatul" (1973) - serial TV - Mama Pistruiatului Când trăiești mai adevărat (TV) / Când trăiești mai adevărat (1974) Trei scrisori secrete (1974) Orașul văzut de sus (1975) Actorul și sălbaticii (1975) Gloria nu cântă (1976)

Pasărea speranței (TV) (1976) E atât de aproape fericirea (1977) Regăsirea (1977) Clipa (1979) Visul unei nopți de iarnă (1980) - teatru TV Convoiul (1981) Lumini și umbre: Partea I (1981) - serial TV Lumini și umbre: Partea II (1982) - serial TV Crucea de piatră (1994) Gaițele (1993) - film TV Binecuvântata fii, închisoare (2002) - Maria Antonescu Amantul marii doamne Dracula (2005) - serial TV Cuscrele (2005) - serial TV Margo (2006)

Drum In Penumbra film 1972-Cornel Coman si Margareta Pogonat: 

.

Honore de Balzac - Colonelul Chabert

Cu Ilinca Goia

Biografie

Ilinca Goia (n. 6 martie 1969, București) este o actriță română de teatru, televiziune, voce și film.

Între anii 1987–1990 a fost membră a trupei de teatru studențesc Podul, condusă de profesorul Cătălin Naum. A absolvit Academia de Teatru și Film I.L. Caragiale din București în 1992 la clasa profesorului Florin Zamfirescu. A urmat un stagiu de pregătire la Universitatea și Teatrul Old Globe din San Diego (SUA), primind ulterior o bursă de studii la Academia Americană de Music-Hall și Artă Dramatică (AMDA) din New York, unde a absolvit în 1996.

Bogata sa experiență profesională cuprinde spectacole în teatre de repertoriu din San Diego - Civic Light Opera, Repertory Theatre și București: Teatrul "C.I.Nottara", Teatrul Român-American "Eugene O'Neill" și Teatrul Național „Ion Luca Caragiale”, sub semnătura unor importanți regizori precum: Todd Sallovey, Noel Craig, Andrei Șerban, Mircea Cornișteanu, Ion Cojar, Grigore Gonta, Eliot Swift, Gelu Colceag, Felix Alexa, Alice Barb, Anca Ovanez și Claudiu Goga.^[1][2]

De asemenea, biografia profesională a actriței cuprinde o bogată activitate cinematografică și de televiziune, unde a interpretat numeroase roluri principale sub bagheta unor regizori de prestigiu dintre care: Dan Pița, Andrei Blaier, Mircea Veroiu, Sergiu Nicolaescu, Nicolae Oprițescu, Malvina Urșianu, Ted Nicolau, Patrick Lissener, Viorel Sergovici, Valentin Hotea, Dinu Cernescu, Dominic Dembinski, Silviu Jicman.^[1]

A participat cu spectacole și recitaluri la diverse manifestări de cultură teatrală precum: „Festivalul Femeii Balcanice” din Salonic, Festivalul de teatru de la Milano, Quartier d'Ete la Paris, Bienala de teatru din São Paolo, Open Stage Festival la Târgu Mureș, Unidram la Potsdam, Alternative Theatre Festival din Rasgrad, „Festivalul Artelor” la București și Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu.

SFATURI UTILE 6 Martie

DESPRE AMBROZIE

O planta banala ce este frecvent intalnita pe terenurile din Romania, dar care a fost declarata de catre expertii comisiei europene "specie periculoasa pentru sanatate", ar putea fi interzista printr-un proiect de lege ce a fost depus la Senat in luna aprilie. Este vorba de ambrozie. Ea mai este cunoscuta si ca "iarba de paragina". Se pare ca aceasta planta provoaca multe alergii, unele extrem de grave. Netratate la timp, pot provoca astm, anunta stirileprotv.ro. Cei care detin terenuri trebuie sa distruga cel putin o data pe an ambrozia de pe el. In caz contrar, risca amenzi uriase: intre 1.500 si 10.000 de lei - in cazul persoanelor fizice - si intre 10.000 si 50.000 de lei, in cazul celor juridice, conform proiectului de lege depus la Senat in luna aprilie.

DESPRE ALERGIA LA AMBROZIE

GÂNDURI PESTE TIMP 6 Martie

Gabriel Garcia Marquez