RELIGIE ORTODOXĂ

POMENIREA MORȚILOR

Unul dintre cele mai răspândite obiceiuri în Biserica Ortodoxă este cel al pomenirii morţilor. În perioada Postului Mare, în fiecare zi de sâmbătă se pomenesc morţii, moment în care bisericile sunt pline de persoane venite cu colivă, colac, vin şi lumânări pentru a participa la slujba de parastas.

Cultul morţilor în Biserica Ortodoxă îşi găseşte fundamentul în Noul şi Vechiul Testament, fiind o datorie a creştinului faţă de cei care nu mai sunt printre noi cuprinsă în marea poruncă a iubirii. Moartea fizică a unui om nu înseamnă dispariţia lui totală, trecerea în „nefiinţă”, ci continuarea vieţii sufletului care se desparte de trup.

Ce semnifică coliva?

Astăzi multă lume – îndeosebi tineri, dar nu numai – se întrebă: „De ce toate acestea? Meniul morților se compune din colivă, colaci și vin? La ce bun să car atâtea bucate la biserică, dacă, foarte bine, le-aș putea împărți nevoiașilor acasă ori pe stradă?” Par legitime respectivele nedumeriri, fiindcă fără a le cunoaște simbolismul nu vom înțelege rostul așezării lor în tradiția Bisericii noastre. Așadar, de ce fierbem grâu, iar nu orez sau alte cereale? Coliva a apărut ca urmare a minunii Sfântului Teodor Tiron, săvârşită la 50 de ani după moartea iubitorului de Dumnezeu, în vremea împăratului Iulian Apostatul. Cel din urmă, dorind să-i batjocorească pe creştini, a dat ordin guvernatorului capitalei Imperiului Bizantin ca, în prima săptămână a Postului Mare, să stropească proviziile din pieţele de alimente cu sânge jertfit idolilor. Sfântul Teodor, apărându-i în vis Arhiepiscopului Eudoxie al Constantinopolului, i-a poruncit să-şi înștiințeze credincioşii să nu cumpere nimic din alimentele stropite cu sânge, ci mai degrabă să mănânce grâu fiert cu miere. De aceea, la început, coliva a servit ca hrană, devenind, în urmă, o jertfă nelipsită de la slujbele de pomenire a morţilor. Ea se prepară din grâu fiert, închipuind însuşi trupul celui decedat, deoarece hrana principală a corpului omenesc o constituie grâul, din care se coace pâinea. Coliva apare, totodată, ca o reverberație a credinţei noastre în nemurire şi înviere, fiind făcută din boabe de grâu, pe care Domnul Însuşi le-a înfăţişat ca simboluri ale învierii trupurilor: după cum bobul de grâu, ca să încolţească şi să aducă roadă, trebuie să fie îngropat întâi în pământ şi să putrezească, la fel trupul omenesc, întâi se înmormântează, după aceea se descompune, pentru ca să învie întru nestricăciune; astfel ne învață Sfântul Evanghelist Ioan (Ioan 12, 24), dar și Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 15, 36). Dulciurile, ingredientele, aromele din compoziţia colivei simbolizează virtuţile sfinţilor sau ale răposaţilor pomeniţi, dar și dulceaţa vieţii veşnice, pe care nădăjduim că au dobândit-o.

Tot legat de colivă se cuvine amintită o arhicunoscută rânduială întâlnită la sfintele oficieri închinate pomenirii celor adormiți: legănarea colivei în timpul cântării „veșnica pomenire”. Aceasta reprezintă, pe de-o parte, dovada necurmatei legături sufleteşti cu cei plecaţi dintre noi, iar pe de altă parte, încă un semn al învierii, închipuind cutremurul petrecut la moartea şi învierea lui Iisus Hristos, relatat de sfintele Evanghelii. În practica liturgică, gestul se aseamănă cu legănarea „Sfântului Aer” deasupra Darurilor la rostirea Crezului, în cadrul Sfintei Liturghii, până la momentul când se zic cuvintele „și a înviat a treia zi, după Scripturi”, închipuind același înfricoșător fenomen ce a însoțit Învierea Domnului (Matei 27, 51). Legănând coliva, ne mai amintim și de mama ce-și leagănă pruncul ca să adoarmă și să aibă un somn lin. Or, tocmai acest lucru dorim să exprimăm și noi purtând în mâini coliva: ne rugăm pentru odihna și pacea celor adormiți. În unele biserici, a treia oară nu se mai cântă „veșnică pomenire”, ci „Hristos a Înviat”. Deși unii slujitori nu sunt de acord cu această frumoasă rânduială, consider binevenită înlocuirea, deoarece veșnica pomenire trebuie să aibă ca final Învierea de obște, când nu vom mai cânta „veșnică pomenire”. Așadar, pomenirea repausaților nu se face din neam în neam doar spre neuitarea lor, ca un act de recunoștință și de cultură, ci ea se săvârșește cu nădejdea învierii. Înseși rugăciunile de dezlegare a celor adormiți reflectă speranța învierii, iar ecfonisul rostit la finalul slujbei ne amintește că: „Tu ești învierea și viața și odihna celor adormiți, Hristoase Dumnezeule...”. După săvârșirea slujbei se împarte și se gustă din colivă, gest care închipuie același lucru: comuniunea cu cei pomeniţi, pentru care ne-am rugat.

Colacii simbolizează trecerea omului prin această viață

Alături de colivă se aduc la biserică și colaci. „Colac” provine din ebraică unde „challah” însemna „pâine dospită”. Termenul se întâlneşte și la alte popoare precum grecii – „ϰόλλαξ”, bulgarii – „kolaci”, polonezii – „chałka”. În limba slavonă „kolo” însemnă „cerc”. De altfel, rădăcina ebraicului „challah” tot la forma rotundă se referă. Obținuți din făină de grâu, ei au în genere același simbolism ca și coliva. Totuși, ni se pare important să amintim aspectul lor de cerc, formă geometrică reprezentând continuitatea, legătura de iubire neîntreruptă dintre noi și cei dragi din neamurile noastre, mutaţi nu în neființă – cum greșit spun unii – ci în cealaltă lume, a veșniciei. Colacul simbolizează deopotrivă trecerea omului prin viaţă, închiderea ciclului acesteia şi un pod către lumea de dincolo.

Vinul este simbolul învierii și al vieții veșnice

Nu lipseşte de la rugăciunile pentru adormiți vinul, numit în unele locuri „apaus” (de la cuvântul latinesc „pausum”, însemnând „odihnă” sau „sfârşit”): din el se varsă cruciş peste colivă, dar și peste morminte. În tradiția Bisericii noastre dreptmăritoare, vinul semnifică miresmele, balsamul cu care a fost uns trupul lui Hristos după moarte. Să nu uităm că pâine și vin folosim și la Sfânta Liturghie, la Proscomidie, când le pregătim spre a fi sfințite și transformate, prin lucrarea Duhului Sfânt, în Trupul și Sângele Domnului. De aceea, turnarea din vin pe pământ sau peste trupul celui răposat, cât și pe colivă, este un simbol al vieţii veşnice, al învierii.

Cunoscând toate aceste simboluri atât de importante este lesne de înțeles de ce trebuie îndepărtate inovațiile, care alterează tradiția sfintei noastre Ortodoxii. 

Sunt și câteva obiceiuri legate de cultul morţilor care nu-şi găsesc nicio justificare: credinţa că cei ce mor în săptămâna luminată (a Paştilor) se duc direct în rai, pentru că „cerurile sunt deschise” credinţa că fiecare om are câte o stea în cer, care e tainic legată de viaţa lui punerea în sicriu a diferitelor obiecte de care „au nevoie”: piepten, ac, aţă, bani şi alte obiecte conducerea pe ultimul drum cu fanfară, jocurile de la priveghere şi orice lucru care schimbă aspectul de sobrietate şi tristeţe „oprirea la intersecţii” în oraşe. Oprirea se face în locul unde se adună persoane pentru a-l vedea şi a se ruga pentru cel răposat (loc de muncă, intersecţii, în mediul rural, alte locuri legate de viaţa decedatului) aruncarea de pământ peste sicriul aşezat în mormânt, este o moştenire romană punerea la fereastră a unei căni cu apă şi unui covrig (se bazează pe credinţa greşită că sufletul după moarte dă târcoale casei şi are nevoie de hrană) turnarea unui strop de băutură pe jos, („pentru” potolirea setei celui mort sau pentru „a se cinsti” cu el) grija de a da mâncarea caldă (că aburii se „ridică” ca jertfă pentru sufletul mortului) grija exagerată ca pachetul cu haine care se dă de pomană să conţină tot ce-i este necesar omului pentru a se îmbrăca împărţirea de lumânări aprinse sau pahare cu vin celor ce se împărtăşesc (pentru cei ce au murit fără lumânare sau neîmpărtăşiţi). Lumânarea în mâna celui ce moare prefigurează starea „de lumină” cu care trece dincolo; iar Împărtăşania unirea cu Mântuitorul Iisus Hristos împărţirea darurilor în biserică. În biserică trebuie să predomine pacea, liniştea, buna rânduială. Pomana se poate împărţi acasă sau afară din biserică interzicerea ştergerii cu prosopul la venirea de la cimitir în ziua înmormântării (împărţirea prosoapelor tocmai pentru acest scop se face) „căratul apei” în locurile unde apa este luată de la robinet (din casa personală) nu are sens „căratul apei” la cimitir pe timp de iarnă sau la cavouri nu-şi are justificare. De asemenea, preotul Ioan Mărăcineanu scrie pe site-ul parohiei că există şi obiceiuri păgâne care se pot regăsi în cultul morţilor credincioşilor ortodocşi. „Sunt moştenite din religiile păgâne multe datini, legate de înmormântare sau de pomenire şi care ne au nici o semnificaţie creştină sau teologică intrând în categoria superstiţiilor”. Între acestea menţionăm: folosirea expresiei „trecut în nefiinţă” legarea banului la degetul răposatului, punerea banilor pe pieptul decedatului sau aruncarea banilor – pentru „a plăti” vămile văzduhului, amintind practica păgână de a plăti pe cel ce trecea sufletul cu corabia peste Stix spargerea oalei după scoaterea mortului din casă (spargerea relelor) darea de pomană a unei găini negre trecute peste groapa celui răposat luarea măsurilor pentru ca mortul să nu se facă (sau când s-a făcut) strigoi (străpungerea inimii) obsesia de a alunga câinii şi pisicile din preajma sau dinaintea cortegiului funerar, întrucât în acestea sunt sau se pot ascunde spirite rele „comunicarea” cu „spiritele” morţilor