marți, 28 mai 2019


MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 29 MAI 2019 


ISTORIE PE ZILE 29 Mai
Evenimente

·         363: Împăratul roman Iulian infrange armata sassanida in batalia de la Ctesifon , sub zidurile capitalei sassanide, dar nu reuseste să cucereasca cetatea. Flavius Claudius Iulianus (331 – 26 iunie 363) a fost un împărat roman care a domnit între 361 – 363, el fiind ultimul împărat roman păgân. Născut la Constantinopol ca fiu al lui Iulius Constantinus (fratele vitreg, asasinat în 337, al lui Constantin cel Mare), Iulian este elev al lui Libanios și Maximos din Tyr. A abandonat religia creștină în 351 în favoarea unui monoteism neoplatonician. La 6 noiembrie 355 este desemnat de împăratul Constantin II caesar al provinciilor din Occident.
·         1176: Bătălia de la Legnano: milițiile Ligii Lombarde au înfrînt armata împăratul Frederic I.
·         1328: Filip al VI-lea este încoronat rege al Franței. Filip al VI-lea al Franței (n. 1293 – d. 22 august 1350), cunoscut și ca Norocosul (franceză Le Fortune) sau de Valois, a fost un rege al Franței din 1328 până la moartea sa în 1350. El a fost, de asemenea, Contele de Anjou, Maine și Valois 1325 – 1328. A fost un membru al dinastiei Capețienilor, el fiind fiul lui Carol de Valois (care era fratele regelui Filip al IV-lea al Franței, tatăl lui Carol al IV-lea) și primul rege al Franței din Casa de Valois.
·         1329: Prima menţiune documentară a localităţii Baia Mare (într-un document emis de cancelaria regelui maghiar Carol Robert de Anjou). Prin documentul din 29 mai 1329 regele Carol Robert (1301-1342) dăruia comitelui Corrardus, jude al oraşelor Baia Mare şi Baia Sprie, pădurea aflată între cele două aşezări pentru ca acest teritoriu să fie populat. Baia Mare apare aici sub denumirea civitas Rivuli Dominarum, judele Corrardus fiind același și pentru Mons Medius (Baia Sprie). Documentul din anul 1329 nu s-a păstrat, conţinutul său fiind rezumat într-un act din anul 1479. Prima diplomă privilegială a oraşului, pe care o putem studia şi astăzi, datează din 20 septembrie 1347 şi a fost acordată de regele Ludovic I (1342-1382), la cererea judelui Martin, a parohului Ioan, magistrului Petru şi notarului Ulrich, juraţi din Baia Mare şi Săsar (Rivulo Dominarum et Zazar Bánya), având în vedere faptul că privilegiul anterior al oraşului a ars într-un incendiu. Prin acest nou privilegiu se stabilesc hotarele oraşului şi se acordă locuitorilor numeroase drepturi: libertatea de a-şi alege judele, juraţii şi parohul, dreptul de a judeca în interiorul oraşului „toate pricinile ce se ivesc între ei, deopotrivă cele mari ca şi cele mici”, asigurarea libertăţilor individuale, libertatea vămii, dreptul unui târg pe an, timp de cincisprezece zile „fără contenire”, dreptul de desfacere liberă a vinului, dreptul de a se fortifica cu ziduri „împotriva năvalei duşmanilor”. O categorie distinctă de prevederi viza organizarea mineritului, precizându-se ca, anual, să se aleagă un jude al minerilor care să supravegheze împreună cu judele oraşului şi cu juraţii, activitatea desfăşurată în mine şi să exercite dreptul de judecată în problemele legate de minerit. De asemenea, judele şi juraţii alegeau supraveghetorii minelor, care trebuiau „să cerceteze toate hrubele şi lucrările de mină şi să se îngrijească de venitul urburei” cuvenite regelui.

·         1453: Căderea Constantinopolului: armatele otomane sub conducerea sultanului Mahomed al II-lea cuceresc Constantinopolul după un asediu de 53 de zile; sfârșitul Imperiului Bizantin. În cei aproape 1100 de ani de existentă ai Imperiului Bizantin, Constantinopolul a fost asediat de mai multe ori. A fost cucerit numai de două ori, în timpul Cruciadei a patra din 1204 şi atunci când bizantinii l-au recucerit câteva decenii mai târziu, în 1261. În următoarele două secole, imperiul a fost redus treptat de către o nouă ameninţare, Imperiul Otoman. După ce împăratul Iustinian reuşise, în veacul al şaselea, să recucerească teritorii pierdute şi să facă din nou din Mediterana, pentru ultima oară, un lac roman,  în 1453 "imperiul" nu era altceva decât cetatea Constantinopolului şi o porţiune din Peloponez (cu centrul în cetatea Mistra). Constantinopolul era deja înconjurat din toate părţile de otomani. Decimat de Cruciada a patra, de războiul civil din 1341-1347 urmat de ciuma bubonică, imperiul consta acum din mai multe sate înconjurate cu ziduri, separate de câmpii vaste, toate înconjurate de zidurile ridicate de împăratul Theodosius în veacul al patrulea. Administraţia provinciilor era nefuncţională, Thracia fiind controlată de nişte feudali care, în ciuda avuţiilor lor, nu-şi plăteau dările către centru. La factorii administrativi şi politici s-a adăugat penuria de resurse. Numai Morea, neafectată de ravagiile războiului civil, mai era relativ prosperă. Numirea lui Manuel Kantakuzenos ca despot al ei în 1349 a condus la crearea principatului semi-independent al Moreei, care va avea parte de ultima revenire economică şi culturală a Imperiului Bizantin, înainte de a cădea şi el în mâna otomanilor, în 1460. Atunci când, la vârsta de 21 de ani, Mehmed II (1451-1481) a devenit sultanul otomanilor, primele lui gânduri s-au îndreptat către Constantinopol. Rămăşiţă a puternicului Imperiu Roman creştin, prezenţa acestuia în mijlocul Imperiului Otoman reprezenta un permanent pericol. Primul pas a fost izolarea capitalei bizantine, atât economic, cât şi militar. În iarna lui 1451, Mehmed a început să caute constructori pricepuţi pentru a construi o cetate pe Bosfor. Ridicarea acesteia, chiar în strâmtoare, a început la mijlocul lui aprilie 1452. Numele ei era Rumeli Hisar şi includea un vast complex de fortificaţii care trebuiau să oprească orice navă care încerca să intre sau să iasă din Marea Neagră. Această cetate se adăuga uneia mai vechi, Anadolu Hisar, ridicată în vremea lui Baiazid I (1389-1402), la 4 kilometri sud de Constantinopol, pe pământul Asiei Mici. Pentru bizantini, ajutorul era limitat. Sub comanda lui Giovanni Giustiniani se aflau 700 de ostaşi genovezi bine înarmaţi, care sosiseră în cetate în ianuarie 1453. De asemenea, Veneţia a trimis un contingent de ostaşi şi marinari cretani. Fostul mitropolit al Kievului şi al întregii Rusii, Isidor, apostat şi devenit cardinal romano-catolic, a sosit şi el în cetate cu 200 de oşteni recrutaţi pe cheltuiala Papei. Constantin îi mai avea alături pe Maurizio Cattaneo, pe fraţii Bocchiardo, Paolo, Antonio şi Troilo, pe nobilul castilian Don Francisco de Toledo, pe inginerul german Johannes Grant şi pe prinţul otoman Orhan, care trăia în Constantinopol. Fără pământ şi complet ruptă de rutele ei maritime, cetatea era condamnată. În ciuda eforturilor sporadice şi disperate ale bizantinilor de a împiedica terminarea ei, Rumeli Hisar a fost terminată în august 1452. Populaţia a înţeles atunci că nu mai era mult până la bătălia finală. Înţelegând că toate contactele cu partea otomană au încetat, Constantin XI Paleologul a poruncit închiderea porţilor cetăţii. Ultimul împărat, născut în 1404, era fiul lui Manuel II Paleologul şi al Elenei Dragaş, o prinţesă sârbă. Fratele său, Ioan VIII (1425-1448) sperase că prin unirea ortodocşilor cu Papa de la Roma va primi ajutor militar de la apuseni. În fruntea unei delegaţii bizantine, care includea cele mai strălucite minţi religioase şi seculare ale elenismului veacului al XV-lea, el a mers la Florenţa unde, după discuţii lungi şi grele, cardinalul Giuliano Cesarini şi arhiepiscopul Visarion de Niceea au citit, pe 6 iulie 1439, Actul de Unire. Principalul oponent al acestei uniri a fostSfântul Marcu al Efesului care, în ciuda presiunilor Împăratului, a rămas ferm pe poziţie. Deşi s-a considerat că unirea s-a realizat, prilej de mare sărbătoare în Apus, popoarele ortodoxe din Răsărit nu au primit-o şi i-au repudiat pe episcopii care o semnaseră. În cele din urmă, unirea a rămas doar pe hârtie. Promisa cruciadă, menită a salva Constantinopolul, s-a sfârşit în bătălia de la Varna, în noiembrie 1444. Atunci când, patru ani mai târziu, Ioan VIII s-a stins fără a avea copii, coroana imperială a fost luată de fratele său, Constantin, care stăpânea deja în Peloponez. Încoronat în catedrala din Mistra în ianuarie 1449, noul şi ultimul Împărat roman creştin şi-a făcut intrarea în capitala izolată a imperiului două luni mai târziu, pe 12 martie. În spatele vechilor ziduri ale Constantinopolului, noul Împărat a urmat politica fratelui său. În ciuda împotrivirii majorităţii locuitorilor cetăţii, el a încercat să reafirme unirea cu Roma, proclamând-o oficial în catedrala Sfânta Sofia pe 12 decembrie 1452. Urmările practice au lipsit însă. În afară de făgăduinţe şi mesaje de încurajare din Apus, nu s-a mai întreprins nici o cruciadă. De fapt, la mijlocul lunii mai 1453, Senatul Veneţiei încă discuta dacă să trimită o flotă către Constantinopol. Colonia genoveză din Pera, apropiată de cetate, a ales să rămână neutră, neutralitate care însă nu a ajutat-o defel după ce otomanii au pus mâna pe Constantinopol. Când a început asediul, la populaţia cetăţii s-au adăugat refugiaţii din împrejurimi. În spatele zidurilor enorme se aflau zone locuite, despărţite între ele de câmpii, livezi şi grădini. Majoritatea locuitorilor trăiau lângă zona portului. Garnizoana cetăţii includea 5.000 de bizantini şi 2.000 de străini, majoritatea genovezi şi veneţieni. Oamenii lui Giustiniani erau bine pregătiţi şi înarmaţi. Lor li se adăugau unităţi mici de ostaşi bine pregătiţi, civili înarmaţi, marinari, voluntari din comunităţile de străini şi chiar călugări. Lipsa dotărilor militare era compensată de hotărârea tuturor de a lupta până la capăt. Cele câteva piese de artilerie de calibru mic, folosite de garnizoană, nu puteau ajuta prea mult. În ciuda neînţelegerilor privind politica religioasă dusă de conducători, populaţia era alături de Împăratul ei. Alternativa era de neconceput. Bărbaţi şi femei participau la repararea zidurilor şi la adâncirea şanţului de apărare, voluntarii făceau de gardă, se colectau provizii de hrană, obiectele din aur şi argint din biserici erau transformate în monede pentru plata ostaşilor străini, iar portul cetăţii, Cornul de Aur, a fost închis cu un lanţ uriaş. Cu excepţia celor 700 de locuitori italieni care au părăsit cetatea în luna februarie, populaţia a rămas pe loc. Bizantini şi străini, au luptat până la sfârşit. Oastea otomană a început să se aşeze în faţa cetăţii în prima săptămână a lui aprilie 1453. Mehmed şi-a instalat cortul la nord de poarta militară Sf. Romanus şi tot acolo a poruncit să fie aşezat şi marele tun construit de ungurul Orban. Pe 12 aprilie a sosit din Gallipoli şi flota otomană, compusă din 200 de nave aflate sub comanda unui bulgar turcit, Suleiman Baltoglu. De cealaltă parte, Constantin şi-a împărţit oştenii cât a putut de bine. Îi era imposibil să acopere toată lungimea zidurilor, însă era previzibil că duşmanul se va concentra asupra zidurilor de pe uscat, lungi de trei kilometri. Cu excepţia secţiunii Vlaherne a zidurilor, în nord-estul cetăţii, Constantinopolul era protejat, pe uscat, de un zid întreit, dublat de un şanţ de apărare. Înspre mare, protecţia era asigurată de un zid unic. Date fiind trupele existente şi secţiunile critice ale zidurilor, Giustiniani cu oamenii săi şi cei mai buni ostaşi ai Împăratului au luat poziţie în zona porţii Sf. Romanus, aflată în bătaia tunului otomanilor. Veneţianul Girolamo Minotto şi oamenii săi au primit apărarea zonei Vlaherne, unde se afla şi Palatul Imperial. Majoritatea trupelor se aflau pe şi în spatele zidurilor dinspre uscat. Pentru a păzi intrarea în portul cetăţii, căpitanul veneţian al micii flote de apărare a poruncit celor zece nave să ocupe poziţii în spatele lanţului din Cornul de Aur. Înainte de începerea ostilităţilor, Mehmed i-a cerut lui Constantin să-i predea cetatea, făgăduind cruţarea vieţii şi proprietăţilor locuitorilor şi promiţând Împăratului că va putea domni mai departe în Mistra. Împăratul, într-un răspuns demn, a refuzat oferta. Imediat tunurile otomane au început să tragă. Loviturile continue au dărâmat o parte a zidurilor de lângă Poarta Harisius. Noaptea, toţi cei din cetate lucrau la repararea stricăciunilor. În acest timp, otomanii încercau să umple şanţul de apărare, mai ales în faţa secţiunilor mai slabe ale zidurilor care erau acum permanent bombardate. Primul atac a început în noaptea de 18 aprilie. Bine înarmaţi, protejaţi de armuri, luptând într-un spaţiu restrâns, Giustiniani şi oamenii săi, alături de tovarăşii lor bizantini, au reuşit, după patru ceasuri de lupte sângeroase, să respingă miile de otomani care atacaseră zidurile. Vineri dimineaţa, 20 aprilie, au apărut în Marea Marmora, lângă Constantinopol, patru nave mari încărcate cu provizii – trei genoveze şi una grecească. Baltoglu şi-a trimis vasele ca să atace şi să distrugă transportul. Vasele otomane, mai mici, au înconjurat repede cele patru nave cu provizii. Pe zidurile cetăţii, toată lumea privea spectacolul. Mehmed era pe mal, alături de ofiţerii şi armata sa, şi striga ordine către Baltoglu. Cele patru nave mari le-au împins pe cele mici şi, ajutate de vânt, s-au apropiat de colţul cetăţii. Apoi vântul s-a oprit şi curentul a început să le tragă către malul pe care se aflau otomanii. Marinarii creştini aruncau cu tot ce le venea la îndemână în otomani, folosind inclusiv focul grecesc. În cele din urmă, cele patru nave s-au apropiat atât de mult una de alta, încât au format o fortăreaţă plutitoare. Către asfinţit a început să bată din nou vântul, împingând navele, printre epavele otomane, în Cornul de Aur, în uralele celor de pe zidurile cetăţii. A doua zi, Mehmed a poruncit ca Baltoglu să fie decapitat. Evenimentul l-a convins pe Sultan că cetatea trebuie izolată mai bine. A pus la cale un plan ingenios, prin care să-şi ducă flota în Cornul de Aur, care era închis cu marele lanţ întins acolo de bizantini. Astfel, mii de lucrători au construit un drum din buşteni unşi cu vaselină, de la Bosfor, pe lângă zidurile coloniei Pera, până în Valea Izvoarelor de pe malul Cornului de Aur. Pe 22 aprilie, spre groaza celor asediaţi, o procesiune de corăbii trase de oameni şi boi a traversat uscatul pe buştenii unşi, intrând astfel în Cornul de Aur. Bizantinii au ţinut imediat sfat şi au hotărât să încerce să ardă vasele otomane intrate acolo. Încercarea a avut loc în noaptea lui 28 aprilie însă, din cauza unei trădări din Pera, a eşuat. Vasele creştine au fost distruse de tunurile otomane. Pe uscat, loviturile de tun au continuat, mai multe ziduri s-au prăbuşit, iar bizantinii au lucrat în fiecare noapte la repararea lor. Hrana a început să fie raţionalizată. Toată lumea aştepta şi spera să vadă venind nave din Apus în ajutorul cetăţii. La începutul lui mai a fost trimisă o navă rapidă care să găsească nave creştine în Marea Egee şi să le spună comandaţilor lor să se grăbească. În noaptea de 7 mai a fost lansat un nou atac asupra secţiunii stricate a zidurilor, unde se afla Giustiniani. A dat greş şi a fost urmat de un altul, în noaptea lui 12 mai. În timpul acesta, otomanii săpau tuneluri prin care încercau să treacă pe sub ziduri, însă bizantinii au aflat de ele de la doi otomani prinşi şi le-au putut surpa. Pe 22 mai 1453, luna, simbolul Constantinopolului, a intrat în eclipsă, împlinind o prorocie despre căderea cetăţii. După patru zile, întreaga cetate a fost acoperită de o ceaţă groasă, lucru necunoscut în această parte a lumii în luna mai. Seara, când ceaţa s-a ridicat, "flăcări erau deasupra cupolei Sfintei Sofia şi lumini se putea vedea în zare, mult dincolo de tabăra turcilor". Aceasta a fost văzut ca un semn că Duhul Sfânt pleacă din sfânta biserică. Pe 23 mai, nava care fusese trimisă să caute vase creştine s-a întors în cetate cu veşti proaste. Nu găsise pe nimeni. Echipajul credincios a hotărât să se întoarcă în cetate, deşi putea să fugă ca să se salveze. Înţelegând că totul era pierdut, sfătuitorii lui Constantin l-au sfătuit să părăsească cetatea şi să caute ajutor. Tatăl lui, Manuel II, făcuse la fel în 1399, în timpul asediului lui Baiazid. Împăratul a refuzat chiar să şi discute această posibilitate. Hotărâse deja să rămână în oraşul lui şi să moară pentru el. În timpul acesta, în tabăra otomană circulau zvonuri despre mobilizarea flotei veneţiene şi despre ungurii care se pregăteau să treacă Dunărea. Asediul continua fără a se întrevedea vreo finalitate. Vizirul Halil Ceandarlî avusese de la început reţineri în privinţa asediului, iar acum îl sfătuia pe Mehmed să ridice asediul. Sultanul însă, deprimat din cauza duratei asediului, a decis să încerce un ultim atac masiv, fiind susţinut în această hotărâre de comandaţii mai tineri. În cetate toţi au realizat că a venit momentul decisiv. Luni, 28 mai, s-au făcut ultimele pregătiri şi reparaţii. În timp ce clopotele bisericilor răsunau, civili şi oşteni s-au alăturat unei lungi procesiuni cu sfinte moaşte scoase din biserici. Toată lumea, prevăzând sfârşitul, şi-a cerut iertare şi s-a împăcat cu toată lumea şi cu Dumnezeu. Când procesiunea s-a încheiat, Împăratul s-a întâlnit cu comandaţii şi aristocraţia cetăţii. În discursul de despărţire, le-a spus că vremea lor a trecut, că omul trebuie să fie gata să-şi întâlnească moartea atunci când trebuie să lupte pentru credinţa sa, pentru ţară, familie sau libertate.  Mai mult, ei, care erau urmaşii grecilor şi ai romanilor, trebuia să se ridice la înălţimea înaintaşilor lor. Au trăit într-un oraş măreţ şi acum trebuia să moară apărându-l. Le-a mulţumit ostaşilor italieni care nu au părăsit cetatea în momentele ei finale. Împăratul încă credea că garnizoana ar putea să respingă duşmanul. Le-a mulţumit tuturor pentru apărarea cetăţii şi le-a cerut iertare de le greşise cu ceva. În timpul acesta, Sfânta Sofia se umpluse de lume, iar înăuntru preoţii slujeau Sfânta Liturghie. Oamenii îşi cereau iertare unii altora, se spovedeau şi se împărtăşeau. Printre ei, pentru scurt moment, şi Împăratul. Luptătorii s-au întors apoi la locurile lor. De la biserică, Împăratul a mers la palat, unde le-a cerut iertare tuturor casnicilor săi. Şi-a luat rămas-bun de la toţi şi a plecat în noapte pentru o ultimă inspecţie a poziţiilor. Atacul a început după miezul nopţii, marţi, pe 29 mai 1453. Otomanii veneau în valuri. Strigăte de luptă, sunet de tobe şi trâmbiţe, clopote de biserică umpleau văzduhul. Mai întâi au venit trupele neregulate, un amestec eterogen şi prost pregătit, menit doar a face pagube cât mai mari. Au fost masacraţi de apărătorii conduşi de Giustiniani. După două ceasuri, otomanii s-au retras în dezordine, lăsând în urmă mulţi morţi. Au urmat trupele anatoliene, încercând să rupă rândurile apărătorilor. Spaţiul limitat în care luptau îi ajuta pe bizantini, care nu mai erau nevoiţi să ţintească cu armele. Pentru câteva clipe, s-a părut că un grup de atacatori reuşiseră să rupă rândurile apărătorilor şi să intre în cetate. Au fost tăiaţi imediat de Împărat şi de oamenii lui. Al doilea atac a dat şi el greş. Au venit apoi ienicerii, disciplinaţi şi bine antrenaţi. Cu mari eforturi, apărătorii bizantini şi italieni au reuşit să-i ţină în loc, moment în care un grup de atacatori a pătruns în cetate printr-o mică poartă numită Kerkoporta, situată aproape de Vlaherne. Nu se ştie dacă aceasta fusese uitată deschisă de către bizantini sau dacă a fost spartă de atacatori. Imediat s-a format şi acolo un punct de rezistenţă, în încercarea de a-i respinge pe intruşi. Aproape de zori, un glonţ l-a lovit pe Giustiniani, perforându-i armura şi trântindu-l la pământ. Epuizat fizic şi psihic, a cerut, în ciuda rugăminţilor Împăratului de a nu pleca, să fie dus de pe câmpul de luptă. S-a deschis o poartă în zidul interior pentru ca genovezii să-şi ducă comandatul în cetate. Ostaşii care luptau în apropiere au văzut poarta deschisă, pe tovarăşii lor ducându-l pe căpitan şi au crezut că linia de apărare a fost ruptă. S-au grăbit cu toţii să intre în cetate, lăsându-i pe bizantini să lupte singuri între cele două ziduri. Această greşeală a fost observată de otomani, care au presat şi mai mult asupra zonei Kerkoporta. Mii de ieniceri au pătruns între cele două ziduri, mulţi dintre ei ajungând la zidul interior al lui Constantin. În curând au început să apară steaguri otomane pe zidul exterior. Împăratul şi căpitanii lui încercau din răsputeri să-şi ţină oştile laolaltă şi să-i dea înapoi pe otomani. Porţile cetăţii au început să se deschidă una după alta. Mii de otomani intrau acum în cetate. "Cetatea a căzut, iar eu sunt încă în viaţă." Realizând că totul e pierdut, Împăratul şi-a aruncat însemnele împărăteşti şi, urmat de vărul său, Theofil Paleologul, de Don Francisco din Toledo şi de Ioan Dalmatul, s-a năpustit în marea de duşmani, lovind în stânga şi-n dreapta. Nu au mai fost văzuţi. Otomanii au început să se îndrepte spre piaţa Augusteum din faţa Sfintei Sofia, ale cărei porţi de bronz erau ferecate de mulţimea creştinilor închişi înăuntru, la o ultimă Sfântă Liturghie de implorare a milei cereşti. Stindarde otomane au început să fie văzute pe zidurile interioare, pe turnuri şi pe Palatul Vlaherne. Îngrozită, populaţia s-a refugiat în biserici. Alţii s-au închis în case, alţii au continuat luptele în stradă şi alţii, bizantini şi străini, s-au refugiat în zona portului. Vasele aliate erau încă acolo şi preluau refugiaţi. Ostaşii şi marinarii cretani din cele trei turnuri de lângă intrarea în Cornul de Aur continuau lupta şi nu dădeau semne că se vor preda. În cele din urmă, căpitanii otomani au făcut o înţelegere cu ei şi i-au lăsat să plece pe mare, cu arme cu tot. Devastarea şi distrugerea care au avut loc după căderea cetăţenii au fost poate depăşite doar de cele din timpul Cruciadei a patra. Bande de otomani au început jaful. Uşile au fost sparte, casele oamenilor jefuite, civilii masacraţi. Magazinele din pieţe au fost sparte. S-a intrat în mănăstiri. Monahii au fost omorâţi, monahiile siluite – multe, pentru a nu fi necinstite, şi-au luat viaţa. S-au forţat şi s-au deschis marile porţi ale bisericii Sf. Sofia. Jaful şi omorurile au durat acolo preţ de câteva ceasuri. La fel s-a petrecut în majoritatea bisericilor din cetate. Cuceritorii luau tot ce se putea lua din aceste lăcaşuri. Icoane au fost distruse, manuscrise de preţ s-au pierdut pentru totdeauna. Mii de oameni au fost duşi în robie, otomanii se băteau între ei pentru tineri şi tinere bizantini. Moartea şi înrobirea nu făceau diferenţă de rang social. Nobili şi ţărani erau trataţi cu aceeaşi cruzime. În unele cartiere îndepărtate, în special în cele de lângă zidurile dinspre mare, magistraţii locali au negociat predarea către căpitanii otomani. Asta a ajutat la salvarea vieţii populaţiei de acolo. Mai mult, bisericile lor nu au fost pângărite. Dornici de jaf, marinarii otomani şi-au abandonat navele şi au dat şi ei buzna în cetate. Debandada creată a ajutat navele creştine să iasă din Cornul de Aur. Vase bizantine, genoveze şi veneţiene, pline de refugiaţi, unii dintre ei sosiţi înot de pe mal, au pornit-o spre apus. Într-una dintre navele genoveze se afla Giustiniani. A fost dus în insula Chios, unde a murit după câteva zile din pricina rănii primite în timpul apărării cetăţii. Mehmed a intrat în cetate în după amiaza primei zile de ocupaţie. Constantinopolul era acum al lui şi avea să devină capitala imperiului. S-a plimbat prin oraşul în ruine, a mers în Sfânta Sofia şi a poruncit să fie prefăcută în moschee. Văzând prăpădul, morţii şi Palatul Vlaherne în ruine, a rostit cuvintele poetului persan Gardîzî: Păianjenul ţese draperii în palatul Cezarilor; bufniţa vesteşte ceasurile în turnurile lui Afrasiab... Se spune că în clipa pătrunderii primilor luptători otomani în biserica Sf. Sofia, cei doi preoţi care slujeau au luat Sfintele Daruri şi au dispărut în zidurile altarului, de unde vor reapărea pentru a sluji mai departe Liturghia întreruptă, atunci când sfânta biserică va fi din nou a creştinilor. Alţii spun că împăratul Constantin XI nu a murit, ci a fost salvat de un înger şi prefăcut în marmură, aşezat apoi într-o peşteră sub pământ, lângă Poarta de Aur, unde aşteaptă să fie din nou adus la viaţă.
·         1660: Regele Carol al II-lea al Angliei revine pe tronul Angliei, chiar de ziua lui de nastere. Carol al II-lea (engleză Charles II of England) (n. 29 mai 1630 — d. 6 februarie 1685) a fost rege al Angliei, Scoției și Irlandei de la 30 ianuarie 1649 (de jure) sau de la 29 mai 1660 (de facto), până la moarte.
·         1727: Petru al II-lea devine țar al Rusiei. Piotr (Petru) al II-lea Alekseievici (23 octombrie/12 octombrie 1715 – 30 ianuarie/19 ianuarie 1730) a fost împărat al Rusiei din 1727 până la moartea sa. A fost singurul fiu al Țareviciului Alexei Petrovici (fiu al țarului Petru I al Rusiei și al primei lui soții, Eudoxia Lopukhina) și al Prințesei Charlotte (fiica Ducelui Louis Rudolph de Brunswick-Lüneburg și cumnată a lui Carol Quintul). De asemenea, a fost singurul nepot pe linie masculină a lui Petru cel Mare.
·         1733: In Canada, colonistilor  din  Quebec li s-a dat dreptul  legal de a avea sclavi indieni.
·         1790: Colonia  Rohde Island  devine al 13-lea stat al S.U.A .
·         1825: Carol al X-lea este încoronat rege al Franței la Reims. Carol al X-lea al Franței (n. 9 octombrie 1757 – d. 6 noiembrie 1836) a fost rege al Franței și al Navarei între 1824 și 1830. Carol a fost fiul lui Ludovic, delfin al Franței, nepot al lui Ludovic al XV-lea și frate al regilor Franței, Ludovic al XVI-lea și Ludovic al XVIII-lea.
·         1848: Se deschid lucrările Dietei maghiare de la Cluj, care la 30 mai proclamă unirea Transilvaniei cu Ungaria, act politic pe care împăratul austriac Ferdinand îl sancționează la 10 iunie 1848. Dieta din Cluj, Transilvania, a votat fără a ține seama de opozitia Adunării romanilor de la Blaj si a unor părţi importante ale saşilor şi maghiarilor ardeleni. Însuşi poetul Sandor Petöfi se ridicase împotriva hotarârii unirii Transilvaniei cu Ungaria, argumentând că în Dieta care luase decizia se aflaseră din 300 reprezentanţi numai 3 români si 24 de saşi. În martie 1848 izbucnise revoluţia la Viena, mişcare care a pătruns mai apoi în Ungaria, unde intelectualitatea liberală maghiară dorea să impună stat naţional independent de Austria. Ideea de libertate şi de unitate naţională era înţeleasă de liderii maghiarilor în sensul formării unei naţiuni civice după modelul preconizat de Revoluţia franceză, adică neţinând seama de componenţa etnică eterogenă a ţării, prin omogenizarea forţată a etniilor diferitelor regiuni şi prin impunerea unei singure limbi oficiale.
·         1848: Wisconsin devine  al 30-lea stat al SUA. Wisconsin este unul din cele 50 de state ale Statelor Unite ale Americii, localizat în zona acestora cunoscută ca Midwest. Capitala sa este orașul Madison, iar actualul guvernator este Scott Walker. Zona statului Wisconsin, mărginită de statele de azi Iowa, Minnesota, Michigan și Illinois, aidoma lacurilor Michigan și Superior, a fost o parte a teritoriului Statelor Unite încă de la terminarea Războiului revoluționar american. Mai târziu, Teritoriul Wisconsin (care includea părți din alte state de azi) a fost creat la 3 iulie 1836. Wisconsin și-a ratificat propria sa constituție la 13 martie 1848 fiind admis în Uniune ca cel de-al treizecilea stat al acesteia la 29 mai 1848. Economia inițială a statului Wisconsin, preponderent rurală, s-a bazat inițial mai ales pe blănuri; în secolul al 19-lea, s-a diversificat bazându-se pe minerit, exploatarea lemnului, produse lactate și turism.
·         1861: Este fondata Camera de Comert din colonia britanica Hong Kong.
·         1866 - A aparut, la Bucuresti, primul numar al publicatiei umoristice, antimonarhice, “Ghimpele”; in perioada 1872-1877, publicatia a fost redactata de un comitet din care facea parte si I. L. Caragiale.

·         1886: John Pemberton a publicat prima reclama la Coca-Cola in “Atlanta Journal”.
·         1889 (29 mai/ 10 iunie): In Romania este adoptată Legea privind introducerea sistemului monometalist/etalon de aur (va intra în vigoare la 17/29martie 1890).
·         1893 (29 mai/ 10 iunie): A apărut Legea clerului mirean, care prevedea salarizarea clerului, întreţinerea bisericilor, fixarea parohiilor, numirea şi pregătirea clerului mirean, controlul administrativ şi disciplinar în biserică.
·         1898: Prin testamentul lui Alfred Nobel, s-au infiintat prestigioasele Premii Nobel. Alfred Nobel (n. 21 octombrie 1833, Stockholm – d. 10 decembrie 1896, San Remo, în Italia, chimist, inventator și om de afaceri suedez. Printre altele, el a inventat dinamita și a întemeiat fundația ce oferă anual faimoasele Premii Nobel.
·         1912: Se desfasoara Congresul de la Alba-Iulia, prezidat de Gh. Pop de Basesti, la care participa peste 20.000 de reprezentanti ai populatiei romanesti din intreaga Transilvanie. Se adopta o rezolutie de protest fata de proiectul de infiintare a episcopiei greco-catolice maghiare, care face din biserica un instrument politic de deznationalizare a bastinasilor de nationalitate romana.  Congresul hotărăşte, totodată, crearea unei comisii care să ia toate măsurile necesare pentru apărarea drepturilor autonome ale Bisericii Greco-Catolice Române.

·         1914:  Nava RMS Empress of Ireland s-a scufundat după ce s-a ciocnit de SS Storstad pe fluviul Sfântul Laurențiu. Și-au pierdut viața 1.012 de oameni.
·         1918: Armenia învinge armata otomană în Bătălia de la Sardarapat.
·         1919: Este proclamata  independenta  fata de Ungaria a  Republicii   Prekmurje, stat  nerecunoscut pe plan international. Aceasta avea sa fie anexata de Regatul Sarbilor,Croatilor si Slovenilor la data de 17 august  1919. In prezent teritoriul face parte din Republica Slovenia. Republica Prekmurje fost un stat nerecunoscut creat în 1919, odată cu destrămarea Imperiului Austro-Ungar, în regiunea istorică numită tradițional „Ținutul Vendic”. Pe 6 iunie 1919, Prekmurje a fost incorporat în Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, stat redenumit Iugoslavia în 1929. Statul se învecina la nord cu Austria, la est cu Ungaria și la sud și vest cu Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor.
·         1924: Inaugurarea la Bucuresti a Institutului Francez de Inalte Studii, cu scopul de a face cunoscuta cultura franceza in Romania. Va funcţiona până în 1948 fiind închis între anii 1948 şi 1970 de autoritatile comuniste, dupa care va funcţiona din nou, sub diverse denumiri. In prezent – Institutul Francez.
·         1942:  Bing Crosby a inregistrat “White Christmas”, cel mai bine vandut disc single din istorie. Harry Lillis “Bing” Crosby (n 3  mai 1903- d. 14  octombrie 1977) Cantaretul si  actorul american Bing Crosby a inregistrat “White Christmas”, impreuna cu John Scott Trotter Orchestra si  Ken Darby Singers, in Studiourile  Decca.
 White Christmas este un cantec  de Craciun scris la inceputul anului 1940 de compozitorul american  Irving Berlin.
·         1942: Portul Stelei lui David devine obligatoriu pentru toti evreii peste varsta de 6 ani in Franta ocupata de nazisti.
·         1945 - În această zi inventatorul de culoare F.M. Jones obţine patentul pentru motorul (U.S. Bo. 2,376,968) cu combustie internă în doi timpi. Nu a fost primul care a venit cu o astfel de idee, în 1881 Dugald Clerk, un scoţian inventând ciclul în doi timpi, dar creaţia sa este cea mai apropiată de aplicaţiile recente ale acestui motor. Acest motor reuşeşte să facă ciclul termodinamic în doar două mişcări ale pistonului, deoarece admisia şi evacuarea se întâmplă simultan atât la începutul cursei pistonului, cât şi la sfârşitul ei. Iniţial acest motor nu a fost făcut pentru a propulsa vehicule, ci pentru agregatele mecanice de aer condiţionat şi pentru drujbe. Dar industria auto nu a desconsiderat această aplicaţie şi Saab şi chiar Auto Union, strămoşul Audi, au folosit astfel de motoare pentru maşinile ieftine. Pentru noi cel mai reprezentativ automobil cu motor în doi timpi a fost Trabant-ul. Cu putere mică, dar zgomot mare, era imposibil să ratezi un Trabant după poluarea fonică şi chiar şi cea olfactivă. Cu excepţia Trabant şi anumitor versiuni de Wartburg, producţia de automobile în doi timpi s-a încheiat la începutul anilor '80, dar pentru Est a continuat până în 1991. În prezent motoarele în doi timpi sunt folosite intens la scutere şi motorete de mici dimensiuni, datorită designului simplist şi a costurilor de rulare şi întreţinere, de asemenea, mici.
·         1953: Britanicul Edmund Hillary si nepalezul Tenzing Norgay au cucerit pentru prima data Everestul, cel mai inalt varf din lume (8.848 metri), aflat la granita dintre Nepal si Tibet .
·         1954: Se desfasoara prima conferinta anuala a Grupului Bilderberg.
·         1968: Manchester United castiga Cupa Europei, devenind primul club englez care castiga acest trofeu, dupa ce a invins echipa portugheza Benfica Lisabona cu scorul de 4-1.
·         1972: Trei teroristi japonezi deschid focul asupra pasagerilor aflati pe Aeroportul International Lod din Israel, ucigând 26 de persoane şi rănind alte zeci.
·         1980: La Campionatul internațional de atletism, Anișoara Cușmir cucerește locul întâi la săritura în lungime, realizând una din cele mai bune performanțe mondiale la această probă: 7 metri. Anișoara Cușmir-Stanciu (n. 28 iunie 1962, Brăila) este o atletă română, laureată cu aur la Los Angeles 1984 la săritură în lungime. Sportivă la Clubul „Steaua” în anul 1984 a primit gradul de locotenent, ulterior în 1988 a devenit locotenent major. După retragerea din activitatea competițională a devenit antrenoare la Secția de atletism a Clubului Steaua.


·         1982:  Papa Ioan Paul al II-lea devine primul pontif care vizitează Catedrala Canterbury. Ioan Paul al II-lea, născut Karol Józef Wojtyła, (n. 18 mai 1920, Wadowice, Polonia – d. 2 aprilie 2005, Vatican) a fost papă al Bisericii Catolice și episcop al Romei din 16 octombrie 1978 până la moartea sa. A fost primul papă de altă origine decât cea italiană de la papa Adrian al VI-lea, adică din 1522. Pontificatul său de 26 ani (octombrie 1978 – aprilie 2005) este considerat al treilea ca lungime din istoria Bisericii Catolice, în urma Sfântului Petru (estimat între 34 și 37 ani) și a lui Pius al IX-lea (31 ani).
·         1982: Razboiul din Insulele Falkland (Malvine). Fortele britanice ii înving pe argentinieni in batalia de la Goose Green.
·         1985: Dezastrul de pe stadionul Heysel din Bruxelles, in timpul meciului pentru finala Cupei Europei: 39 de microbisti italieni au murit si alte sute de spectatori au fost raniti in timpul unei incaierari intre suporterii Juventus Torino si ai F.C.L iverpool,urmate de prabusirea unui perete si oameni calcati in picioare in timpul panicii care a urmat.
·         1988: Preşedintele american Ronald Reagan începe prima sa vizita în Uniunea Sovietică unde se intalneste cu Mihail Gorbaciov.
·         1990: Parlamentul rus îl alege pe Boris Elțîn președinte al Federației Ruse. Boris Nikolaievici Elțin (n. 1 februarie 1931 în Sverdlovsk [azi Ekaterinburg], Rusia, URSS – d. 23 aprilie 2007), a fost, în 1991, primul președinte al Rusiei, precum și primul conducător din istoria acestei țări ales în mod direct.
·         1993: A fost adoptata la Haga, de catre 66 de tari, “Conventia internationala privind protectia copiilor si cooperarea statelor in domeniul adoptiilor”.
·         1995: A 12-a enciclică intitulată „Ut unum sunt" („pentru ca toți să fie unul"), prin care Papa Ioan Paul al II-lea a făcut apel la unitatea creștinilor din întreaga lume.
·         1999: Charlotte Perrelli (născuta Anna Jenny Charlotte Nilsson), reprezentând Suedia, câștigă Eurovision 1999 în Ierusalim, cu piesa „Take Me to Heaven„
·         2005: Francezii au respins, cu 54,67 % voturi contra, ratificarea Constituției europene. Prezența la vot a fost de 69,37%.
·         2007: Riyo Mori, o dansatoare japoneza de 20 de ani, a fost aleasa Miss Univers, la concursul organizat in Mexic.Riyo Mori a succedat-o pe portoricana Zuleyka Rivera Mendoza. Riyo Mori (n. 24 decembrie 1986, Shizuoka, Japonia) este un fotomodel japonez. Ea a fost aleasă în anul 2007 Mexico City, Miss Universe. Riyo Mori a câștigat în fața candidatei Taliana Vargas din Columbia. Coroana de regină a frumuseții o primește de la Zuleyka Rivera fosta câștigătoare a titlului din anul precedent. Ea este dansatoare pentru trupa de Visual kei Duel Jewel.
·         2014: Este intronizat Ignațiu Afraim al II – lea, Patriarhul ortodox siriac al Antiohiei. El a devenit al 123 – lea Patriarh ortodox siriac al Antiohiei . Înainte de alegerea sa, a fost Arhiepiscop in Statele Unite ale Americii, și este cunoscut sub numele de Mor Cyril Afraim Karim Biserica siriacă Ortodoxă a Antiohiei (siriacă clasică), cunoscuta si sub numele de Biserica Ortodoxă Siriană din Antiohia, este o biserică ortodoxă orientală autocefală în Mediterana de Est, cu credinciosi răspânditi în întreaga lume. Acesta are cea mai veche liturghie creștina, Liturghia Sfântului Apostol Iacov , și folosește ca limbă oficială și liturgica, limba siriacă. Biserica este condusă de Patriarhul ortodox siriac al Antiohiei. Biserica Ortodoxă Siriacă reprezinta una dintre primele comunități creștine, în Antiohia, descrise în Faptele Apostolilor (Noul Testament, Faptele Apostolilor 11:26), fiind intemeiata de Sfântul Apostol Petru în 37 d.Hr.


Nașteri

·         1265: Durante degli Alighieri (Dante Alighieri; n. mai 1265, Florența, Republica Florentină[*] – d.  Ravenna, Statele Papale) a fost un poet și filozof italian, om politic florentin, cel mai mare scriitor european din Evul Mediu. Autor al „Divinei Comedii”, capodoperă a literaturii universale, Dante este primul mare poet de limbă italiană, Sommo Poeta („poet în cel mai înalt grad”).
„Dante era de statură mijlocie, cu un umblet grav și liniștit. Avea o față lungă, nasul acvilin, ochii mari, pielea brună, părul negru și des, totdeauna cu o căutătură melancolică și gânditoare” (Giovanni Boccaccio, Trattatello in laude di Dante).
Viața lui Dante Alighieri este strâns legată de evenimentele politice din Florența. În acea perioadă, Florența era pe cale să devină orașul cel mai important și puternic din Italia centrală. Începând din 1250, un guvern comunal compus din burghezi și meseriași înlătură supremația nobilimii și, doi ani mai târziu, se bat primii „fiorini” de aur, monedă forte a comerțului european. Conflictul dintre „Guelfi”, fideli autorității temporale a papei, și „Ghibellini”, partizani ai primatului politic al împăraților germani ai „Sfântului Imperiu Roman”, se transformă într-un război între nobili și burghezie. La nașterea lui Dante, după îndepărtarea Guelfilor, Florența se găsea în puterea Ghibellinilor. În 1266, Guelfii revin la putere și Ghibellinii sunt expulzați din oraș. La rândul lor, Guelfii se divid în două fracțiuni: „bianchi” (albii) - care încercau să limiteze hegemonia papei - și „neri” (negrii).
Dante Alighieri s-a născut la Florența, în luna mai 1265, într-o familie din mica nobilime. Tatăl - Alighiero di Bellincione - se ocupa cu negustoria și a murit pe când Dante avea 17 ani, iar mama - Gabriella degli Abati - i-a murit în copilărie. Cel mai semnificativ eveniment al tinereții, după cum singur spune în opera sa „La Vita Nuova”, este întâlnirea în 1274 cu Beatrice (nobila florentină Bice di Folco Portinari), pe care o vede în numai trei ocazii, fără să fi avut oportunitatea de a-i vorbi vreodată. Îndrăgostit de ea până la adorație, Beatrice devine simbolul angelic al grației divine, pe care o va cânta exaltat în „La Vita Nuova” și mai târziu în „Divina Commedia”.
Se cunoaște puțin despre educația primită, dar creațiile sale scot în evidență o erudiție deosebită pentru timpurile sale. A fost profund impresionat de filozofia și retorica lui Brunetto Latini, care apare ca figură importantă în „Divina Comedie”. În Florența, audiază prelegerile de filozofie și teologie la școlile franciscane (pe lîngă biserica Santa Croce) și dominicane (la biserica Santa Maria Novella), studiindu-i mai ales pe Aristotel și pe Toma d'Aquino . Se știe că în 1285 Dante se afla în Bologna și este foarte probabil să fi studiat la renumita Universitate din acest oraș.

Dante Alighieri - portret de Sandro Botticelli
La vârsta de 20 de ani se căsătorește cu Gemma Di Manetto Donati, aparținând unei ramuri secundare a unei mari familii nobiliare, de la care va avea patru copii, Jacopo, Pietro, Giovanni și Antonia.
În 1292, doi ani după moartea Beatricei în urma unor complicații puerperale, Dante începe să scrie „La Vita Nuova”. În același timp, se angajează în viața politică turbulentă din acel timp, imaginând în persoana împăratului „Sfântului Imperiu Roman” mitul unei posibile unități politice. Totuși, în 1293, în urma unui decret prin care nobilii erau excluși de la orice activitate politică, Dante este constrâns să se dedice numai creației literare. Doi ani mai târziu, acest decret este abolit, cu condiția ca persoana interesată să facă parte dintr-o corporație artizanală. Dante se înscrie în corporația medicilor și farmaciștilor, și în cea a bibliotecarilor, cu mențiunea de „poet”. Se afiliază fracțiunii „Guelfilor albi”, care se opuneau influenței papei Bonifaciu al VIII-lea Caetani. În 1295, este trimis în San Gimignano cu o misiune diplomatică iar în 1300 este ales ca magistrat, unul din cei șase "Priori" - supraveghetori ai puterii executive care alcătuia „Signoria”. La îndemnul lui Dante, liderii grupurilor antagoniste - „albii” și „negrii” - din rândul Guelfilor, au fost exilați pentru a se menține liniștea în oraș. În timp ce Dante se găsea la Roma, chemat de papa Bonifaciu VIII, fracțiunea „negrilor” preia puterea politică în Florența, lui Dante i se interzice prezența în oraș și este condamnat la o amendă drastică. Neavând suma necesară, este condamnat la moarte dacă se va întoarce vreodată în Florența. Convins că a fost înșelat, Dante va rezerva un loc special papei Bonifaciu VIII într-unul din cercurile „Infernului” din „Divina Comedie”.
Cu anul 1304 începe pentru Dante un lung exil, el nu se va mai întoarce niciodată la Florența. Petrece cea mai mare parte a exilului la Verona, în anii 1307-1309 la Paris, iar mai târziu la Ravenna. În 1310, speranțele politice ale lui Dante au fost trezite de sosirea în Italia a împăratului Henric al VII-lea de Luxemburg, în care vedea rezolvarea rivalităților dintre orașele italiene. Dar moartea bruscă a lui Henric în 1313 la Siena întrerupe restaurarea puterii imperiale. În 1316, conducerea orașului Florența îl invită să se întoarcă din exil, dar condițiile umilitoare erau aceleași ca pentru un infractor iertat. Dante respinge cu demnitate invitația, spunând că nu se va întoarce decât dacă i se va restabili în întregime onoarea („senza onore e dignità di Dante....a Firenze non entrerò mai”). În 1319, Dante este invitat la Ravenna de către Guido Novello da Polenta, conducătorul orașului. Doi ani mai târziu, este trimis ca ambasador la Veneția. În timpul călătoriei de întoacere, suferă un atac de malarie și moare în noaptea de 23/24 septembrie 1321 la Ravenna, unde se găsește și astăzi mormântul său, deși florentinii i-au păstrat un loc special în biserica Santa Croce.
Dante este ultimul mare exponent al culturii medievale, care - în generația următoare cu Petrarca și Boccaccio - va face trecerea spre umanismul renașterii. Împreună cu Guido Cavalcanti, Lapo Gianni, Cino da Pistoia și Brunetto Latini devine principalul animator al noului stil literar, „Dolce Stil Novo”. Spiritualitatea lui Dante este impregnată de misticismul caracteristic epocii istorice, după care providența este determinantă pentru evenimentele din viața oamenilor, pe calea ce duce la mântuire.
Repere:
  • Dante Alighieri, Divina Comedie. [I.] Infernul, traducțiune de Maria P. Chițiu, Craiova, 1883 (traducere nerimată).
  • Dante Alighieri, Divina Comedie. II. Purgatoriul, traducțiune de Maria P. Chițiu, Craiova, 1888 (traducere nerimată).
  • Dante Alighieri, Infernul, traducere în versuri de N. Gane, Editura Librăriei Nouă Iliescu, Grossu & Comp., Iași, 1906.
  • Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, traducere de G. Coșbuc, ediție îngrijită și comentată de Ramiro Ortiz, Editura „Cartea Românească”, București, f. a. [1924]. Cf. și G. Coșbuc, Opere, VII. Traduceri, Dante, Divina Comedie, 1. Infernul, ediție critică de Gh. Chivu, prefață și comentarii de Alexandru Duțu, Editura Minerva, București, 1985.
  • Dante Alighieri, Divina Comedie. Purgatoriul, traducere de G. Coșbuc, ediție îngrijită și comentată de Ramiro Ortiz, Editura „Cartea Românească”, București, f. a. [1927].
  • Dante Alighieri, Divina Comedie. Paradisul, traducere de G. Coșbuc, ediție îngrijită și comentată de Ramiro Ortiz, Editura „Cartea Românească”, București, f. a. [1932].
  • Dante Alighieri, Infernul, tradus de Alexandru Marcu, ilustrat de Mac Constantinescu, editat de Scrisul Românesc, Craiova, 1932 (traducere în proză).
  • Dante Alighieri, Purgatoriul, tradus de Alexandru Marcu, ilustrat de Mac Constantinescu, editat de Scrisul Românesc, Craiova, 1933 (traducere în proză).
  • Dante Alighieri, Paradisul, tradus de Alexandru Marcu, ilustrat de Mac Constantinescu, editat de Scrisul Românesc, Craiova, 1934 (traducere în proză).
  • Dante Alighieri, Divina Comedie, în românește de Eta Boeriu, note și comentarii de Alexandru Duțu și Titus Pîrvulescu, Editura pentru Literatură Universală, București, 1965 (numeroase reeditări).
  • Dante Alighieri, Opere minore, traduceri de Francisca Băltăceanu, Titus Bărbulescu, Oana Busuioceanu, Virgil Cândea, Petru Creția, Ștefan Aug. Doinaș, Sandu Mihai Lăzărescu, Elena Nasta, Romulus Vulpescu; comentarii de Oana Busuioceanu, Virgil Cândea, Ștefan Aug. Doinaș, Alexandru Duțu; introducere, tabel cronologic și note introductive de Virgil Cândea, Editura Univers, București, 1971.
  • Dante, Infernul, interpretare românească, note și un cuvînt înainte de George Buznea, Editura Univers, București, 1975.
  • Dante, Purgatoriul, interpretare românească și note de George Buznea, Editura Univers, București, 1978.
  • Dante Alighieri, Divina Comedie, în românește de Giuseppe Cifarelli, ediție îngrijită de Titus Pîrvulescu și prefațată de Alexandru Ciorănescu (8), Editura Europa, Craiova (9), 1993, cu ilustrații de Marcel Chirnoagă (reed. 1998, Editura Dacia, Cluj-Napoca).
  • Dante Alighieri, Divina Comedie, repovestită pentru cei tineri de Dumitru Trancă, Editura Atlasis, București, 1992 (repovestire explicativă în proză).
  • Dante Alighieri, Divina Comedie, traducere în versuri de Ion A. Țundrea, prefață de N. Iorga, Editura Medicală, București, 1999.
  • Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, text bilingv, cu versiune românească, note, comentarii, posfață și repere bibliografice de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, București, 2006.
Dante Alighieri
DanteFresco.jpg
O frescă din Galeria Ufizzi
·         1439: Papa Pius al III-lea (d. 1503)
·         1500: S-a născut  Bartolomeo Diaz,   navigator şi explorator portughez.
* 1568: Virginia de' Medici (29 mai 1568 – 15 ianuarie 1615) a fost fiica lui Cosimo I de' Medici, Mare Duce de Toscana și a Cammilei Martelli. A fost Ducesă de Modena și Reggio prin căsătoria sa cu Cesare d'Este, Duce de Modena.
Virginia s-a născut la doi ani după ce părinții săi s-au căsătorit. Ea a fost promisă lui Francesco Sforza di Santa Fiora însă Cosimo s-a răzgândit și l-a ales pe Cesare d'Este.
Pe 6 februarie 1586, Virginia s-a măritat cu Cesare d'Este, Duce de Modena, fiul lui Alfonso d'Este, Signor de Montecchino și a Guliei Rovere.
Virginia a murit pe 15 ianuarie 1615; se crede că a murit otravită de către soțul ei.
Copii:
  • Giulia d'Este (1588–1645); a murit nemăritată.
  • Alfonso III d'Este, Duce de Modena (1591–1644), Duce de Modena din 1628; s-a căsătorit cu Prințesa Isabella de Savoia.
  • Laura d'Este (1594–1630;) s-a căsătorit cu Alessandro I Pico, Duce de Mirandola
  • Luigi d'Este, Signore de Montecchio și Scandiano (1593/1594–1664)
  • Caterina d'Este (1595–1618); a murit nemăritată.
  • Ippolito d'Este (1599–1647); a murit nemăritată.
  • Niccolo d'Este (1601–1640); s-a căsătorit cu Sveva d'Avalos, nu au avut copiii.
  • Borso d'Este (1605–1657); s-a căsătorit cu Ippolita d'Este (fiica fratelui său Luigi)
  • Foresto d'Este (1606–1639/1640)
  • Angela Caterina d'Este (m 1651); a murit nemăritată, a fost călugăriță.
Virginia de' Medici
Ducesă de Modena și Reggio
Agnolo Bronzino - Maria (di Cosimo I) de' Medici.jpg
·         1627:  Anne Marie Louise d'Orléans, Ducesă de Montpensier (29 mai 1627 – 5 aprilie 1693) cunoscută drept La Grande Mademoiselle, a fost fiica cea mare a lui Gaston d'Orléans și a primei lui soții, Marie de Bourbon. Una dintre cele mai mari moștenitoare din istorie, ea a murit necăsătorită și fără copii, lăsând marea sa avere vărului ei, Filip al Franței.[2] După un șir de propuneri de la diferiți membri ai familiilor regale ale Europei, inclusiv Carol al II-lea al Angliei,[3] Afonso al VI-lea al Portugaliei și Carol Emanuel al II-lea de Savoia, în cele din urmă ea s-a îndrăgostit de Antoine Nompar de Caumont și a scandalizat curtea Franței când i-a cerut regelui Ludovic al XIV-lea permisiunea de a se căsători cu el, o uniune care era privită drept o mésalliance. Este cunoscută pentru rolul ei în Frondă, pentru aducerea compozitorului Lully la curtea regelui[4] și pentru Mémoires.

Anne Marie Louise d'Orléans
Anne Marie Louise d'Orléans[5] s-a născut la Palatul Luvru din Paris la 29 mai 1627.[6] Tatăl ei a fost Gaston, Duce de Orléans, cunoscut drept Monsieur, singurul frate în viață al regelui de atunci Ludovic al XIII-lea al Franței. Mama ei, în vârstă de 21 de ani, Marie de Bourbon, Ducesă de Montpensier, singurul membru al ramurii de Montpensier a Casei de Bourbon până la nașterea fiicei ei, a murit la cinci zile după ce a născut-o, lăsând-o pe noua Ducesă de Montpensier moștenitoare a unei averi imense care includea cinci ducate.
Ca fiica cea mare a Monsieur, Anne Marie Louise a fost cunoscută oficial de la naștere drept Mademoiselle și deoarece era nepoată a unui rege al Franței, unchiul ei Ludovic al XIII-lea a creat un titlu nou pentru ea, petite-fille de France (nepoată a Franței). Până la nașterea în 1638 a vărului ei, viitorul Ludovic al XIV-lea, ea a fost cel mai important copil regal de la curtea Franței.
Mademoiselle a fost mutată de la Luvru la Palatul des Tuileries și plasată în grija lui Jeanne de Harley, Madame de Saint Georges, care a învățat-o să scrie și să citească.[4] Anne Marie Louise a fost foarte apropiată de tatăl ei. Implicat frecvent în conspirații împotriva regelui Ludovic al XIII-lea și a prim consilierului său, nepopularul Cardinal Richelieu, el a fost de multe ori în termeni proști cu Curtea și exilat în mai multe rânduri. Gaston s-a căsătorit cu Marguerite de Lorena printr-o ceremonie secretă la Nancy în noapte de 2 spre 3 ianuarie 1632.[7] Pentru că nu obținuse aprobarea fratelui mai mare, cuplul nu putea apărea la curtea Franței iar căsătoria a fost ținută în secret.

Tatăl ducesei Anne Marie Louise, Gaston d'Orléans, după un portret de Anthony van Dyck. Mademoiselle a avut o relație afectuoasă cu tatăl ei.
Când a aflat că în spatele exilului tatălui ei s-a aflat Cardinalul, se pare că Mademoiselle a cântat diferite cântece și pamflete pe străzi în prezența Cardinalului însuși[8]. Ulterior, Richelieu care era și nașul ei a mustrat-o pentru acest lucru.[8] Mademoiselle, în vârstă de șapte ani, și-a văzut tatăl din nou în octombrie 1634. Pentru prima dată în doi ani ea l-a întâlnit la Limours, unde "s-a aruncat în brațele lui".[9] Gaston a locuit la Castelul Blois unde Mademoiselle era un vizitator frecvent.
La nașterea viitorului Ludovic al XIV-lea în 1638, Mademoiselle a decis că ea se va căsători cu el,[10] și îi spunea "micul meu soț" spre amuzamentul lui Ludovic al XIII-lea. Indiferent de visele ei, tatăl ei nu a făcut nici un secret din faptul că el a vrut s-o căsătorească cu Louis, Conte de Soissons, un prinț de sânge (descendent pe linie masculină a lui Charles, Duce de Vendôme, primul Bourbon prinț de sânge) și unul dintre conspiratorii săi. Această căsătorie nu s-a materializat niciodată.
Unchiul ei a murit în mai 1643 lăsându-l pe Ludovic al XIV-lea ca rege al Franței. Înainte să moară, Ludovic al XIII-lea a autorizat căsătoria fratelui său cu Marguerite de Lorena.
În 1646, Mademoiselle l-a întâlnit pe Carol, Prinț de Wales. Mătușa ei, regina Henrietta Maria a Angliei, a încurajat ideea căsătoriei cu Carol însă nici această căsătorie nu s-a materializat. După decesul împărătesei Maria Anna a Spaniei, Mademoiselle a fost interesată de o căsătorie cu împăratul văduv, Ferdinand al III-lea.[11] Totuși, sub influența lui Mazarin, regina Ana a ignorat dorința Mademoisellei. "Cea mai bogată prințesă necăsătorită a Europei" nu se putea căsători cu Ludovic al XIV-lea sau cu fratele lui mai mic, Ducele de Anjou. Regina Ana i-a sugerat ca posibil soț pe fratele ei, cardinalul Ferdinand al Austriei, însă Mademoiselle a refuzat

La Grande Mademoiselle, Anne Marie Louise d'Orléans ținând în brațe un portret al tatălui ei.
Unul dintre domeniile cheie ale vieții sale a fost implicarea ei în perioada de istorie franceză cunoscută sub numele de Frondă, un război civil în Franța marcat prin două faze distincte cunoscute sub numele de Fronde Parlementaire (1648-1649) și Fronde des nobles (1650-1653). Fronda parlamentară a fost o mișcare de revoltă și opoziție a Parlamentului de la Paris împotriva Cardinalului Mazarin și a fost declanșată de scopuri fiscale: Mazarin, prim-ministrul al Franței, în căutare de fonduri pentru finanțarea Războiului de 30 de Ani a promovat instituirea de noi taxe care urma să lovească interesele nobilimii și a funcționarilor de rang înalt ai statului. De asemenea, ei s-au opus creșterii influenței Cardinalului Mazarin. Prin Pacea de la Rueil de la 1 aprilie 1649, Fronda parlamentară a luat sfârșit și curtea s-a întors la Paris în august pe fond de mare sărbătoare.
Mademoiselle s-a îmbolnăvit de variolă, însă a supraviețuit bolii.[13] După convalescență, Mademoiselle s-a împrietenit cu Claire Clémence de Breze, Madame la Princesse, soția nedorită a Le Grand Conde.[14] Perechea a locuit temporar la Bordeaux, unde Mademoiselle a fost implicată în pacea care a dus la încheierea asediul asupra orașului, în octombrie 1650. Rolul ei în materie a făcut-o să arate ca frondeuse în ochii reginei Anne.[14]
Chiar și în vremuri incerte, posibilitatea unei căsătorii între Mademoiselle și Prințul de Condé a apărut atunci când Claire Clémence s-a îmbolnăvit grav de erizipel. Mademoiselle a luat în considerare propunerea, ea urmând astfel să-și mențină rangul ca una dintre cele mai importante femei de la curte, iar tatăl ei avea o relație bună cu Condé. Aceste planuri au picat însă atunci când Claire Clémence s-a vindecat.[15]
În timpul Frondei prinților Mazarin a plecat în exil și nu a fost rechemat până în octombrie 1653. Orașul Orléans, capitala ducatului tatălui ei, a vrut să rămână neutru în războiul civil; magistrații din oraș au văzut ce făcuse războiul într-o zonă apropiată, Blaisons, și au vrut să evite aceeași soartă.[16]
Orașul a solicitat ca Ducele să stea în oraș pentru a evita să fie jefuit. Gaston a fost nehotărât iar Mademoiselle a luat decizia să meargă la Orléans pentru a-l reprezenta pe tatăl ei și pentru a pune capăt necazurilor.[17] Călătorind prin Artenay, Mademoiselle a fost informată că orașul n-ar primi-o pentru că ea și regele se situau de părți diferite, referindu-se la antipatia Mademoisellei pentru Mazarin.
Când Mademoiselle a ajuns la Orléans, porțile orașului s-au blocat și orașul a refuzat să-i deschidă. Ea a strigat să i se deschidă porțile, dar a fost ignorată. Un barcagiu s-a oferit să o ducă la Porte de La Faux, o poartă situată pe râu. Ea a intrat în oraș și a fost întâmpinată triumfător, fiind cărată pe un scaun pe străzile din Orléans pentru ca toată lumea s-o poată vedea. Mai târziu ea a spus că nu a fost niciodată "într-o așa de fermecătoare situație".[18]
A rămas timp de cinci săptămâni, atașându-se de oraș, numindu-l "orașul meu", înainte de a reveni la Paris în mai 1652. Parisul era din nou sub o stare de panică în ajunul bătăliei de la Faubourg Saint Antoine;[19] Mademoiselle, în scopul de a-i permite prințului de Condé intrarea în oraș, care era controlat de Turenne, a tras de la Bastilia în armata lui Turenne la 2 iulie 1652.
Temându-se pentru viața ei, Mademoiselle a părăsit Parisul pentru siguranța reședinței ei de la Saint-Fargeau.[20] Ea a rămas în exil până în 1657 când a fost reprimită la curte.
În ciuda exilului ea și-a vizitat tatăl la Blois. În timp ce era la Saint-Fargeau, ea a cochetat cu scrisul și a scris o mică biografie sub titlul de Madame de Fouquerolles[21] în ciuda slabei ei gramaticii.
Finanțele ei au fost administrate de tatăl ei până cînd Mademoiselle a devenit majoră în 1652. Atunci ea a descoperit că tatăl ei nu a fost în întregime sincer cu administrarea finanțelor sale și acesta a fost motivul pentru datoriile ei de 800.000 de livre.[22] În același timp, bunica ei Ducesa de Guise a păcălit-o pe Mademoiselle să semneze pentru o sumă de bani sub pretexte false. Tatăl ei a fost implicat în acest lucru, ceea ce a determinat ca relația ei cu Gaston să se deterioreze.[23] În 1656, auzind că tatăl ei a fost scuzat pentru diferitele sale scandaluri, Mademoiselle a declarat că va uita de sângele rău cauzat de contravențiile financiare și a reluat relația strânsă cu el.
Când tatăl ei a fost bine primit înapoi la curte, el a deschis calea și pentru Mademoiselle. Ea a plecat la Sedan, Ardennes, unde curtea s-a stabilit în iulie 1657. După ce nu a văzut membri ai familiei sale cinci ani, ea a fost întâmpinată cu iertare și complimente că "aspectul ei s-a îmbunătățit", potrivit reginei Anne.[24] În același an, ea a întâlnit-o pe Cristina a Suediei, care a ajuns în Franța în iulie 1656. Cele două doamne s-au întâlnit la Essone unde au văzut un balet împreună. Mai târziu Mademoiselle a spus despre Cristina "m-a surprins foarte mult. [...] A fost în toate privințele cea mai extraordinară făptură".[25]
În septembrie 1657 Mademoiselle s-a îmbolnăvit la Paris; la sfârșitul bolii[26] a cumpărat Château d'Eu de la Mademoiselle de Guise (nepoata ei) înainte de a se întoarce la dragul ei Saint-Fargeau pentru Crăciun.
În februarie 1660, Gaston a murit de accident vascular cerebral la Blois. Ca fiica lui cea mare, Mademoiselle a fost principala moștenitoare, iar Gaston i-a lăsat o avere considerabilă care s-a adăugat averii ei care deja era mare.[27]
Mademoiselle a fost nașa copilului cel mic al vărului său Filip de Orléans (fratele regelui) și a Henriettei a Angliei, Mademoiselle de Valois, născută în 1670.[28] Zece luni mai târziu, după moartea Henriettei, Ludovic al XIV-lea a întrebat-o pe Mademoiselle dacă vrea să umple "locul vacant" însă sugestia a fost respinsă.[29]
Mademoiselle și sora ei vitregă mai mică Marguerite Louise s-au bucurat de o relație apropiată. Cele două au mers împreună la teatru, la baluri regale iar salonul Mademoisellei a fost frecventat de sora ei.[30]
În 1663, Ludovic al XIV-lea a apelat din nou la Mademoiselle pentru a aranja o căsătorie cu vărul lui. Mirele destinat era Afonso al VI-lea al Portugaliei, care a urcat pe tronul Portugaliei în 1656.[31] Mândra Mademoiselle a ignorat ideea, spunând că va rămâne mai degrabă în Franța cu venitul și moșiile ei vaste și nu-și va lua un soț despre care zvonurile spuneau că ar fi alcoolic, impotent și paralitic. Alfonso s-a căsătorit cu Maria Francisca de Savoia.[32]
Furios, Ludovic i-a ordonat să se întoarcă la Saint-Fargeau pentru că nu l-a ascultat. Acest "exil" a durat aproape un an și în acest timp ea a început reparațiile la Château d'Eu, unde a început să-și scrie memoriile.
Apelând la Ludovic cu privire la sănătatea ei, ea a fost lăsată să se întoarcă la curte, după care Ludovic i-a propus ca ea să se căsătorească cu Carol Emanuel al II-lea, Duce de Savoia, care fusese căsătorit anterior cu sora vitregă mai mică a Mademoisellei, Françoise Madeleine. Mademoiselle părea a privi cu ochi buni căsătoria, dar Carol Emanuel al II-lea nu și s-a apărat cu diverse scuze.[33] Această propunere a fost ultima pentru la Grande Mademoiselle.
Anne Marie Louise d'Orléans
Ducesă de Montpensier
Anne Marie Louise d'Orléans, Duchess of Montpensier, La Grande Mademoiselle - Versailles MV 3476.jpg
Portret al școlii Pierre Mignard, Musée de Versailles
·         1630: Regele Carol al II-lea al Angliei (d. 1685)
* 1679: Antonio Farnese(29 mai 1679 – 20 ianuarie 1731) a fost al optulea și ultimul Duce de Parma și Piacenza din casa Farnese. S-a căsătorit în 1727 cu Enrichetta d'Este. Căsătoria a rămas fără copii iar Ducatul a revenit Infantelui Carlos al Spaniei a cărui mamă, Elisabeta de Parma, era nepoata lui Antonio.
Antonio Farnese
Antonio Farnese, Duke of Parma, attributed to Giovanni Maria delle Piane.jpg
·         1680: Ferdinand Albert (germană Ferdinand Albrecht; 29 mai 1680 – 2 septembrie 1735), Duce de Brunswick-Lüneburg, a fost ofițer al armatei Sfântului Imperiu German. A fost prinț de Brunswick-Wolfenbüttel.
Ferdinand Albert a fost al patrulea fiu al lui Ferdinand Albert I, Duce de Brunswick-Lüneburg și a soției acestuia, Christine de Hesse-Eschwege.
Ferdinand Albert a luptat de partea împăratului Leopold I în the Războiul Succesiunii Spaniole. În 1704 el a devenit aghiotant al împăratului, în 1707 general maior iar în 1711 mareșal. În timpul războiului austro-turc din 1716-18 el a luptat sub comanda Prințului Eugen de Savoia participând la bătăliile de la Belgrad și Petrovaradin. În 1733 a devenit Generalfeldmarschall.
După decesul vărului său Louis Rudolph în martie 1735, Ferdinand Albert a moștenit principatul Wolfenbüttel și a demisionat din armată. A murit șase luni mai târziu, la vârsta de 55 de ani.
Ferdinand Albrecht II von Braunschweig-Wolfenbüttel c1720.jpg
La 15 octombrie 1712, Ferdinand Albert s-a căsătorit cu Antoinette Amalie (1696–1762), fiica cea mică a vărului său primar Louis Rudolph, Duce de Brunswick-Lüneburg și a soției acestuia, Prințesa Christine Louise de Oettingen-Oettingen. Cuplul a avut 14 copii:
Ferdinand Albrecht II von Braunschweig-Wolfenbüttel c1720.jpg
La 15 octombrie 1712, Ferdinand Albert s-a căsătorit cu Antoinette Amalie (1696–1762), fiica cea mică a vărului său primar Louis Rudolph, Duce de Brunswick-Lüneburg și a soției acestuia, Prințesa Christine Louise de Oettingen-Oettingen. Cuplul a avut 14 copii:
* 1783: Benedetto Pistrucci (n. Roma, 29 mai 1783 – d. Windsor 16 septembrie 1855) a fost un medalist italian stabilit în Anglia.
Născut în Italia, la Roma, la 29 mai 1783, Benedetto Pistrucci s-a stabilit la Londra în 1815 și a început să lucreze la Royal Mint, monetăria britanică, în calitate de incizor. Cea mai cunoscută lucrare a sa este reprezentarea Sfântului Gheorghe călare, răpunând balaurul, imagine folosită pe reversul monedei britanice de aur cunoscută sub numele de Sovereign, precum și pe coroana emisă din 1818 până în prezent.
Pistrucci a gravat și alte multe monede, medalii și medalioane, între carte faimoasa «Medalie Waterloo» (în engleză Waterloo Medal), care a fost bătută timp de peste treizeci de ani. Pistrucci nu voia să copieze lucrările altor artiști și incizori, dorind să creeze doar lucrări originale. Din cauza originii sale italiene nu a fost recunoscut ca șef al monetăriei britanice, fiind în rivalitate cu alți incizori între care era și Wyon.
Benedetto Pistrucci a murit la Windsor, în 16 septembrie 1855. A fost înmormântat la Virginia Water, Surrey, Anglia.
Portretul lui Benedetto Pistrucci pe o camee creată de fiica sa, Maria Elisa Pistrucci, cca 1850
·         1794 - Johann Heinrich von Mädler, astronom german (m. 1874).
·         1860: Isaac Albéniz, compozitor și pianist spaniol (d. 1909)
·         1866 - S-a născut Akop Akopjan, clasic al literaturii armene (m.13.11.1937).
·         1874: S-a  nascut  romancierul englez G.K. Chesterton; (d. 1936).
* 1878: René Charles Joseph Ernest Maire (n. 29 mai 1878, Lons-le-Saunier – d. 24 noiembrie 1949, Alger, Algeria franceză) a fost un botanist și micologfrancez, profesor universitar și rector al Universității din Alger. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Maire.
Rene Maire.jpg
Dr. dr. dr. h. c. René Maire

Gymnopilus.sapineus

Hygrophoropsis aurantiaca

Psathyrella candolleana
·         1880: S-a născut filosoful  Oswald Arnold Spengler; (d.8 mai  1936). A fost un filosof idealist (reprezentant al antiintelectualismului) şi istoric, preocupat însă şi de matematică, ştiinţă şi artă. Opera sa cea mai cunoscută este “Declinul Occidentului”, publicată în 1918-1922, în care işi elaborează concepţia metafizică asupra evoluţiei ciclice a civilizaţiilor.
* 1890: Ioan Aurelian (Aurel) Racovitză (n. 29 mai 1890, Botoșani - d. 24 iunie1957, București), descendentul unei vechi familii boierești și domnești, a fost un diplomat și general român, comandant al brigăzii nr. 6 de cavalerie.
Racoviță a fost o mare familie de boieri originară din Moldova, ai cărei membri dintr-o ramură au fost domni în Țara Românească iar din alta au deținut importante dregătorii, mai ales în Moldova. Înainte de secolul 16 se numea „Cehan”.
Primele informații genealogice, pe linia Racovitză (Racoviță), apar la sfârșitul secolului al XVI-lea, odată cu menționarea lui Cehan Vătaful, mare proprietar de pământuri din zona Prutului. Pe la 1662, Marele Logofăt Cehan și-a luat numele de Racovitză. Îl întâlnim apoi pe Mihai Vodă Racovitză, cu domnie dublă, între 1704 și 1727 în Moldova, și între 1741 și 1744, în Țara Românească, domn pământean, nu venit din Imperiul Otoman. Constantin Voievod Racovitză, în 1763, și Ștefan Voievod Racovitză, în 1764, fiii lui Mihai Vodă Racovitză din căsătoria cu Elisabeta Cantemir, au fost principii Țării Române. Mihalache Racovitză (Mare Dragoman 1773), fratele lui Ștefan Voievod, a fost strămoșul lui Aurel.

Aurel Racovitză ca General, al 2-lea, st., la inspecția trupelor, Chișinău 1939
Timpul între septembrie 1939 și iunie 1940 a fost marcat pentru Brigada sa (formată în principal din Regimentul 4 Roșiori, „Regina Maria” și Regimentul 9 Roșiori, „Regina Elena”), dislocata la Chișinău, de o intensă activitate de instruire și pregătire pentru război. Generalul Constantin Pantazi nota despre el: „Adevărat general sub toate raporturile.” În cadrul regrupării unităților a condus după acea Regimentul 9 Roșiori, Regimentul 35 de Infanterie, Divizioanele 3 si 4 de Cavalerie pe jos și un Divizion de artilerie călăreață la Cetatea Albă.
Din cauza ultimatelor sovietice de la 26 si 28 iunie 1940, Armata Romana trebuia sa se retragă din Basarabia și Nordul Bucovinei. Racovitză a pregătit și condus retragerea trupelor sale la vest de Prut. Generalul Nicolae Ciupercă nota: „Mă asociez in totul in aprecierile elogioase care i se fac generalului Racovitză. A comandat in condiții foarte bune Brigada 6 de Cavalerie și cred ca va comanda in același bune condiții o divizie de cavalerie.”
Între 1 septembrie 1940 si 10 ianuarie 1941 generalul a asigurat comanda Diviziei 3 Cavalerie. Apoi unitățile de cavalerie au fost reorganizate, diviziile de cavalerie fiind desființate. Brigada sa 6 Cavalerie mixtă a avut in compunere: Regimentul 9 Roșiori, Regimentul 10 Roșiori Purtat, Regimentul 5 Călărași, Regimentul 4 Artilerie Călăreață, și unitatea 43 auxiliară. La comanda acestor trupe va începe campania din vara anului 1941.
Brigadierul a fost alăturat corpului XI de armata sub generalul de infanterie Joachim von Kortzfleisch.[9] Intrând în luptă a ocupat un cap de pod la Călinești (Bălți). Pe 4 iulie brigada sa a ajuns pe linia Edineț (Edinița) – Blescenăuți (Hotin), iar la 7 iulie a ocupat zonele aflate la vest de Moghilev, pe malul Nistrului, pe linia Ocnița – Secureni – Clocușna – Corestăuți (Hotin). Au urmat lupte grele pentru respingerea în zonele Leodora și Pădurea Vili (17-20 iulie), apoi la fel de crâncene la Alexandrovca și Odaia (22-23 iulie), după care Brigada 6 Cavalerie a urmărit inamicul în retragere. În plina desfășurare a acțiunilor militare, pe data de 24 iulie, a fost demis de la comanda Brigăzii sale fiind pus la disposiția Ministerului Apărării Naționale. Justificarea generalului Ioan Mihail Racoviță, unui văr îndepărtat, a fost „…Pentru lipsa de prevedere, pentru lipsa de inițiativă și energie in operațiuni…”. Brigadierul a fost de părere divergenta cu Generalul superior privind forțarea trecerii Prutului în orice condiții, pentru a nu-și masacra soldații,[10] de asemenea n-a vrut să se implice in uciderea de persoane civile, pentru că a vrut sa rămână soldat onorabil. La 26 august 1941 brigadierul a fost informat personal de generalul Ion Boițeanu în care i se solicita in decurs de 24 de ore demisia. În acest fel și Racovitză împărtășește destinul unor alt zeci de generali și ofițeri superiori, acest subiect rămânând in continuare a fi cercetat și documentat de către istorici. Racovitză s-a retras la 1 septembrie 1941 cu conștiința curată.
Atitudinea sa și providența l-au scutit de traiul camarazilor săi, anchetați după război, adesea oră torturați, condamnați la mulți ani de pușcărie sau la moarte. A locuit la Bucuresti in mod modest împreună cu familie sa, cea de a doua soție Florica, născută Flondor (1897-1983) și cei doi copii Maria Georgeta (n. 1926) din prima sa căsătorie cu Elena Ionescu și Constantin (1936-1999) din a doua legătură. Bolnav de cancer s-a stins din viață in patul Spitalului CFR 2 la vârsta de numai 67 de ani. Astăzi nepotul lui Aurel, Alexandru-Christian (n. 1969), trăiește împreuna cu soția sa Carmen și fiul lor tot la București
Aurel Racovitza als General 1939.jpg
Aurel Racovitză
Soția Florica de Flondor după 1930
·         1895: S-a născut medicul Maximilian Popper unul dintre primii organizatori ai luptei anti-tuberculoză din România. A avut un aport important in pregătirea cadrelor de specialitate din reţeaua de ftiziologie (m. 1960).
·         1897 - compozitorul Erich Wolfgang Korngold, considerat ultimul mare compozitor de opera in traditia secolului al XIX-lea (m. 29.11.1957).
·         1899: S-a născut prozatoarea şi poeta Georgeta Mircea Cancicov (numele la naştere: Maria Jurgea); (m. 1984).

·         1901:  Ionel Fernic, compozitor, poet, aviator și parașutist român (d. 1938). Ionel Fernic (n. 29 mai 1901, Târgoviște – d. 22 iulie 1938, Bucovina) compozitor român de muzică ușoară, aviator (pilot civil) și unul dintre primii parașutiști români. Între alte preocupări ale sale au intrat scrisul (proze de mici dimensiuni, textier pentru multe dintre romanțele sale) și munca de gazetar.

Ionel Fernic tânăr.
Familia Fernic se va muta la Galați, unde Ionel urmează liceul „Vasile Alecsandri”. Aici îl cunoaște pe profesorul de muzică și compozitorul Teodor Fuchs, de la care va lua primele lecții de chitară și pian. Pasionat de muzică, dar și de aparatele de zbor, Ionel Fernic este îndrumat de părinți să-și continue studiile într-o facultate tehnică; totuși, va opta pentru Conservatorul din București, unde intră la secția de artă dramatică cu cea mai bună medie. Deși remarcat de profesorii săi, tânărul nu se impune pe specializarea oferită de școală. Are ocazia să joace alături de Aristide Demetriade, Ion Manolescu, Mișu Fotino ș.a. O dată încheiate studiile (1924), Fernic își satisface stagiului militar la Școala de ofițeri în rezervă din Ploiești; va rămâne în oraș pentru câțiva ani și tot aici va compune o parte importantă a repertoriului său.
Poate sub îndrumarea profesorului Fuchs, Fernic a compus în ultimul an de liceu balada Cruce albă de mesteacăn (1919), prima sa piesă de muzică ușoară. După ce se va stabili la Ploiești, înțelegând nevoia de a compune muzică de succes, dar și totodată pentru a-și verifica posibilitățile, scrie romanțe și tangouri. Primul său tango, compus în 1931, s-a intitulat Minciuna(mai cunoscut prin titlul Pe boltă când apare luna, reprezentând primul vers din refren); în fapt, melodia este o adaptare a unei piese franțuzești, propusă de Nicolae Kirițescu. Versurile în limba franceză au fost înlocuite cu unele noi, scrise de Aurel Felea.

„Într-o zi stăteam acasă și exersam la pian. Simțeam oarecare inspirație în acel moment și am luat hârtia și condeiul în mână. După o muncă de o jumătate de oră, am compus «Minciuna», primul meu tango. Primul meu succes nu m-a îmbătat deloc, căci îmi dădeam seama cât e de ieftin, dar trebuia să trăiesc și m-am pus cu nădejde pe lucru, luptând din răsputeri să escaladez, cât era cu putință, zidurile banalității.”
—Ionel Fernic

·         1903 - actorul american Bob Hope; a fost supranumit “The King of Comedy”, fiind unul dintre cei mai apreciati comici americani, (m. 27.07.2003).
·         1910: S-a născut chimistul Ioan Zugrăvescu; lucrări în domeniul chimiei organice; cercetări privind chimismul celular, îndeosebi celulele maligne; membru corespondent al Academiei Române din 1963; (m. 1989).
* 1912: Pierre-Paul Schweitzer (n. 29 mai 1912 - d. 2 ianuarie 1994) a fost un avocat francez. Între anii 1963 și 1973, acesta a îndeplinit funcția de director general al Fondului Monetar Internațional
La începutul carierei sale, Schweitzer s-a alăturat guvernului francez ca un asistent de inspector în 1936, urmând ca în anul1939 să devină inspector de finanțe. Apoi, el a fost: director adjunct al Departamentului Finanțelor Externe al Trezoreriei statului francez (1946), directorul executiv supleant al Franței la FMI (1947), secretar al Comitetului Interministerial Francez pentru Întrebări cu privire la Cooperarea Economică Europeană (1948), atașat financiar la Ambasada Franței la Washington, D.C. (1949-1953) și director al Trezoreriei statului francez (1953-1960). În 1960, el a fost numit viceguvernator al Băncii Franceze. Pierre-Paul a îndeplinit de asemenea funcția de director al Băncii Europene de Investiții și al companiei Air France, dar și de comisar guvernamental cu privire la consiliile de administrație ale French Petroleum Company și French Refinery Company.
Pe 21 iunie 1963, Schweitzer a fost numit director general și președinte al consiliului executiv al FMI, preluându-și atribuțiile trei luni mai târziu, la 1 septembrie. El a fost numit la un al doilea mandat de cinci ani ca director general și președinte al consiliului de administrație al FMI pe 15 mai 1968.
Schweitzer a primit multe onoruri și decorațiuni, cum ar fi Légion d'Honneur, Médaille de la Résistance și Croix de Guerre.
·         1917: S-a născut John Fitzgerald Kennedy, al 35-lea preşedinte al SUA (1961-1963) (asasinat la 22 noiembrie 1963). John Fitzgerald Kennedy (n. 29 mai 1917 – d. 22 noiembrie 1963), cunoscut și ca John F. Kennedy, JFK sau „Jack Kennedy”, a fost cel de-al treizeci și cincilea președinte al Statelor Unite ale Americii. A servit din 1961 până la asasinarea sa survenită în ziua de 22 noiembrie 1963, la Dallas, Texas. A fost unul dintre membrii cei mai proeminenți ai familiei Kennedy implicați în politică, fiind totodată considerat un stindard al liberalismului american.
·         1920: John Charles Harsanyi, economist american, laureat al Premiului Nobel pentru Economiepe anul 1994
·         1922: Iannis Xenakis, matematician, arhitect, inginer constructor și compozitor francez de origine greacă (d. 2001). Iannis Xenakis ( n. 29 mai 1922, Brăila, – d. 4 februarie 2001, Paris) a fost un compozitor și arhitect de origine greacă care a lucrat preponderent în Franța. Muzica lui Xenakis este influențată de interesele sale din matematică și acustică. Iannis Xenakis s-a implicat în mișcarea de rezistență a grecilor participând la manifestații împotriva ocupanților este închis de italieni și mai apoi de germani. Pe 1 ianuarie 1945 este rănit grav de un obuz britanic, dar odată ieșit din spital se implică mai departe în activități politice clandestine. Urmărit reușește să scape prin Italia spre Paris. În Grecia este condamnat (în lipsă) la moarte pentru terorism politic. În decembrie 1947 începe să lucreze ca inginer la atelierul marelui arhitect Le Corbusier . A înființat „Centrul de studii de matematică și automatică muzicală” CÉMAMU (Centre d’études de mathématique et automatique musicales), cu scopul aplicării cunoștințelor tehnice și științifice în muzică. Pentru realizarea compozițiilor sale, s-a folosit si de un calculator.
* 1923: Bernard Charles Henri Clavel (n. 29 mai 1923, la Lons-le-Saunier - d. 8 octombrie 2010, la La Motte-Servolex[6], și înhumat la Frontenay) a fost un scriitor francez. Participant la mișcarea care se opunea ocupării Franței de către naziști, Rezistența franceză, a cărei experiență îi va marca întreaga viață, scriitorul critică războiul, evocă sentimentul de înstrăinare specific marilor orașe și evidențiază valorile umane.
Opera:
  • 1959 - Spaniolul („L'Espagnol”);
  • 1962 - Casa altora („La maison des autres”);
  • 1963 - Cel care ar fi vrut să vadă marea („Celui qui voulait voir la mer”);
  • 1964 - Inima celor vii („Le coeur des vivants”);
  • 1970 - Fructele iernii („Les fruit de l'hiver”), roman pentru care a primit Premiul Goncourt în 1968.
·         1925: S-a născut Erwin Friedländer, fizician american de origine română; activitatea sa de cercetare s-a concentrat îndeosebi asupra metodelor de măsură în tehnica nucleară, precum şi a radiaţiilor; membru de onoare din străinătate al Academiei Române din 2003 (m. 2004). Erwin M. Friedländer (n. 29 mai 1925, Cluj – d. 22 ianuarie 2004, California) a fost un fizician american de naționalitate evreiască, originar din România, ales ca membru de onoare al Academiei Române (repus în drepturi în 1990).
* 1927: Jacob Salatun (n. 29 mai 1927, Banyumas -d. 3 februarie 2012, Jakarta) a fost un general maior indonezian, ufolog și politician. A fost ministrul industriei în Guvernul Dwikora III în timpul președintelui Achmed Sukarno. Salatun este cunoscut ca fondator în 1963 al Lembaga Penerbangan dan Antariksa Nasional/LAPAN (Institutul Național Indonezian al Aeronauticii și al Spațiului Cosmic).

Logo-ul LAPAN
Jacob Salatun este pionier al ufologiei în Indonezia.[2] A studiat fenomenul OZN din 1974.
Două dintre cărțile sale celebre sunt "Menjingkap Rahasia piring terbang" (cu sensul de Dezvăluind secretul farfuriei zburătoare, 1960) și "UFO: Salah Satu Masalah Dunia Masa Kini". (OZN, o ghicitoare a prezentului, 1982). El a fondat SUFOI (o organizație indoneziană de studii OZN) în 1980. Într-o scrisoare publicată din 1974 a afirmat că este "convins că trebuie să studiem serios problema OZN-urilor din motive de sociologie, de tehnologie și de securitate."
·         1930 - S-a născut scriitorul Gh.D.Vasile.
·         1933: S-a născut Stan Velea, specialist român în limba polonă, comparatist şi traducător. Stan Velea (n. 29 mai 1933 – m. 2007) specialist român în limba polonă, comparatist şi traducător. S-a dedicat aproape în exclusivitate studiului literaturii polone, pe care a promovat-o în România prin studii şi traduceri; (m. 2007).
* 1935: Alexandru Nichici (n. 29 mai 1935, Ivanda[1]) este un inginer, profesor universitar, rector al Universității Politehnica Timișoara în perioada 1992–1996.
Și-a desfășurat activitatea didactică cu funcția de bază în cadrul Facultății de Mecanică, catedra de Tehnologia Materialelor. A urcat toate gradele didactice: asistent (din 1959), șef de lucrări (din 1966), conferențiar (din 1971) și profesor (din 1980). în prezent este profesor consultant (din 2000).[1] Din 1990 este conducător de doctorat în specialitatea „Inginerie tehnologică”.[1][3][4][5][6][7]
Între anii 1974–1976 a predat la Universitatea Națională a Republicii Zair(en/fr) (UNAZA).[1]
Principalul său domeniul de cercetare este prelucrarea materialelor cu tehnologii neconvenționale, în particular prin eroziune electrică[8] și cu laser.[9]
A îndeplinit funcțiile de prodecan al Facultății de Mecanică (1977–1982), șef al catedrei de Tehnologie Mecanică (1985–1990), rector al Politehnicii (1992–1996) și secretar științific al senatului universității (1996–2000)
Alexandru Nichici
Alexandru Nichici 2014.jpg
·         1941 - S-a născut Roy Crewsden, chitarist britanic (Freddie & The Dreamers).
·         1942 - S-a născut Sir Monty Rock III (Joseph Moses Aponte Montanez Jr.), cântăreţ american (Disco Tex & The Sex-O-Lettes).
* 1943: Ion Ciubuc (n. 29 mai 1943, satul Hădărăuți, raionul Ocnița - d. 29 ianuarie2018, Chișinău) a fost un economist și om politic din Republica Moldova, care a îndeplinit funcția de prim-ministru al Republicii Moldova (1997-1999).
·         1945 - S-a născut Gary Brooker, clăpar, compozitor şi vocalist britanic (Procol Harum).
* 1947: Noritaka Hidaka (n. 29 mai 1947) este un fost fotbalist japonez.
* 1949: Francis Rossi, OBE (n. ,[1][2] Forest Hill[*], Regatul Unit) este un muzician britanic, cunoscut mai ales ca membru co-fondator al formației rock engleze Status Quo, în care este vocalist principal și chitarist.
Francis Rossi
Francis-rossi-2007-07-18.jpg
·         1950 - S-a născut Rebbie Jackson (Maureen) cântăreaţă americană.
·         1952 - Louise Cooper, Marea Britanie, Sci-Fi autor (Nemesis, Infern, Infanta, Nocturnă).
·         1955: Aurel Gubandru, politician român
·         1956 - S-a născut scriitorul Teo Chiriac.
* 1956: Jean-Christophe Yoccoz (n. 11 august 1956, Paris - d. 3 septembrie2016) a fost un matematician francez specializat în teoria sistemelor dinamice, laureat cu Medalia Fields în anul 1994.
S-a născut în 1956 în Paris. Tatăl său era fizician. A urmat studii strălucitoare, cucerind două medalii la Olimpiada Internațională de Matematică în 1973 și în 1974. În anul 1975, la vârsta de 18 ani, a fost admis pe locul întâi la Școala Normală Superioară din Paris, în aceeași promoție ca Pierre-Louis Lions.[3] A început să lucreze despre sisteme dinamice sub conducerea lui Michaël Herman. Din anul 1979 a devenit cercător din Centrul Național Francez de Cercetări Științifice detașat la École Polytechnique. Și-a efectuat serviciul militar la Institutul de Matematică Pură și Aplicată din Rio de Janeiro.[4] A păstrat legături strânse cu Brazilia, unde a fost distins cu marea cruce a Ordinul de Merit Științific în 1998. Soția sa este braziliană.[5]
După ce și-a susținut teza de doctorat în 1985, a fost numit profesor universitar la Universitatea din Paris Sud (Orsay), unde lucrează până în prezent. În 1996 i-a fost atribuită catedra „Ecuații diferențiale și sisteme dinamice” la Collège de France.
*1957: La Toya Jackson (n. ,[1] Gary, SUA) este o cântăreață. Este al patrulea copil al familiei Jackson.
La Toya Jackson cropped.jpg
La Toya Jackson
* 1957: Yvette Gastauer-Claire (n. 29 mai 1957, la Esch-sur-Alzette, Luxemburg) este o sculptoriță luxemburgheză.
În afară de numeroase sculpturi, ea este creatoarea fețelor luxemburgheze ale monedelor euro, cât și ale unor numeroase monede luxemburgheze comemorative în euro.
* 1958: Annette Francine Bening (n. 29 mai 1958) este o actriță americană. A fost nominalizată de patru ori la Premiile Oscar, pentru rolurile din filmele The Grifters, Frumusețe americană, Being Julia și The Kids Are All Right. Este câștigătoare a două Globuri de Aur pentru două dintre aceste filme. Este căsătorită cu celebrul Warren Beatty.
Annette Bening2.jpg
Annette Bening la Festivalul de Film de la Toronto, septembrie 2005
·         1959 - S-a născut Mel Gaynor, baterist britanic (Simple Minds).
* 1959: Adrian Paul Hewett (n. 29 mai 1959, Londra),[1] cunoscut mai bine ca Adrian Paul, este un actor englez, cel mai notabil pentru rolul lui Duncan MacLeod din serialul fantastic de televiziune Nemuritorul (Highlander: The Series)
Adrian Paul 20100704 Japan Expo 1.jpg
Adrian Paul în 2010
* 1961: Melissa Lou Etheridge (n. 29 mai 1961) este o cântăreață rock, compozitoare și activistă americană.
Etheridge este cunoscută pentru îmbinarea stilurilor pop, folk și rock cu versurile confesionale. Ea este, de asemenea, un simbol al activismului lesbian încă de la declararea publică a orientării sale sexuale, în 1993.
MelissaEtheridgeHWOFSept2011.jpg
Etheridge la ceremonia de acordare a stelei de pe Hollywood Walk of Fame în Septembrie 2011
* 1961: Iurie Chirinciuc (n. 29 mai 1961, Costuleni)[3] este un om de afaceri[4] și politician din Republica Moldova, care din 31 decembrie 2014 este deputat în Parlamentul Republicii Moldova în fracțiunea Partidului Liberal, membru al comisiei parlamentare de economie, buget și finanțe
* 1963: Mark Tornillo (n. 29 mai 1963 în Brielle, New Jersey) este un cântăreț american, vocalistul actual al formației heavy metal Accept. El s-a alăturat oficial formației în mai 2009 ca înlocuitor al lui Udo Dirkschneider, și a apărut pe două albume ale acesteia până în prezent: Blood of the Nations(2010) și Stalingrad (2012).
Înainte de a veni la Accept, el a evoluat în componența trupei TT Quick.
Mark Tornillo.jpg
Tornillo with Accept at Kavarna Rock Fest 2013.
·         1965 - S-a născut Tudor Iosifaru, ziarist, poet, prozator şi dramaturg român.

·         1967: Noel Thomas David Gallagher (n. 29 mai 1967 în Manchester, Anglia) este un muzician englez, cunoscut cel mai bine ca principalul compozitor, chitaristlider și vocalist ocazional al trupei rock engleze Oasis. Crescut alături de fratele său Liam Gallagher în Burnage, Manchester, Noel a început să învețe de unul singur să cânte la chitară la treisprezece ani, în timpul perioadei de stagiu. După o serie de meserii ciudate în construcții, în 1988 Gallagher s-a alăturat trupei locale din Manchester Inspiral Carpets ca un începător. În 1991, a devenit membru al formației fratelui său Liam, numită The Rain (numele i-a fost schimbat ulterior în Oasis), afirmându-și rapid dominația în trupă.
Timp de câțiva ani, cu succesul timpuriu al Oasis în urma albumului debutant din 1994, "Definitely Maybe", Gallagher s-a afirmat și el în mijlocul mișcării Britpop, în cadrul căreia Oasis s-a bucurat de multe critici și succes comercial. Acest stadiu al carierei trupei s-a rezumat prin lansarea celui de-al doilea album, "(What's the Story)Morning Glory?" și rivalitatea față de altă trupă Britpop numită Blur. Până la decăderea Britpopului, Oasis a mai lansat șase noi albume.
* 1968: Klarik Laszlo Attila (n. 29 mai 1968) este un senator român, ales în 2012
* 1969: Bende Sándor (n. 29 mai 1969) este un deputat român, ales în 2016.
* 1972: Prințesa Feodora de Saxa-Meiningen (Feodora Karola Charlotte Marie Adelheid Auguste Mathilde; 29 mai 1890 – 12 martie 1972) a fost primul copil al Prințului Friedrich Johann de Saxa-Meiningen (fiul mai mic al lui Georg al II-lea, Duce de Saxa-Meiningen) și a soției acestuia, Contesa Adelaide de Lippe-Biesterfeld, fiica lui Ernst, Conte de Lippe-Biesterfeld.[1]Prin căsătorie ea a devenit Mare Ducesă de Saxa-Weimar-Eisenach.
Tatăl Feodorei a fost fiul cel mic al lui George II de Saxa-Meiningen și a celei de-a doua soții a acestuia, Feodora de Hohenlohe-Langenburg. Mama Feodorei a fost copilul cel mare al lui Ernst, Conte de Lippe-Biesterfeld regent al principatului Lippe timp de șapte ani (1897–1904).
Feodora a avut cinci frați, printre care și Prințul George, ucis în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Prințul Bernard și Prințesa Adelheidcăsătorită cu Prințul Adalbert al Prusiei.
În timpul unei vizite de vară la palatul Wilhelmshöhe, Feodora a fost îndemnată de către o rudă prin alianță, împăratul Wilhelm al II-lea, să se căsătorească cu văduvul Wilhelm Ernest, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach.[2] Wilhelm Ernest a servit în artileria prusacă.[2] În pofida rolului său în angajamentul lor, împăratul Wilhelm a refuzat să participe la nuntă. Mulți au văzut angajamentul ca o înțelegere mutuală reciprocă între Wilhelm și bunicul Feodorei, Georg al II-lea, Duce de Saxa-Meiningen, a cărui căsătorie morganatică cu Ellen Franz a nemulțumit multe personaje regale ca Wilhelm.[3]

Portret al Feodorei de Saxa-Meiningen, Mare Ducesă de Saxa-Weimar
Georg a fost singurul membru al casei regale germane care nu l-a vizitat niciodată pe împăratul Wilhem după ascensiunea acestuia în 1888, și care nu a primit niciodată nici un vizitator imperial german la curtea sa.[3]Comportamentul lui Wilhem a fost chiar mai surprinzător prin faptul că el a permis căsătoria între un prinț Hohenzollern (Prințul Frederic Wilhelm al Prusiei, fiul Prințului Albert al Prusiei), cu o membră a nobilimii slab clasate.
Boicotul împăratului asupra nunții a fost puternic resimțit în Saxa-Meiningen unde ziarele au anunțat că Wilhelm nu va fi prezent la nuntă; comunicarea oficială de la palatul regal a declarat că el nu a fost invitat.[4]
La 14 ianuarie 1910 la Meiningen, Feodora s-a căsătorit cu Wilhelm Ernest.[1] A fost a doua lui soție (prima soție, Prințesa Caroline Reuss de Greiz a murit de pneumonie după 18 luni de căsătorie).[5]
Prima căsătorie a fost una nefericită, lui Caroline neplâcându-i curtea de la Weimar și în cele din urmă a plecat în Elveția. După ce a fost convinsă să se întoarcă la curte, moartea ei imediat după acest lucru a fost considerată de unii a fi fost o sinucidere.[5]
Și mariajul Feodorei a fost unul nefericit. Mediul curții de la Weimar a determinat-o pe Feodora la 23 de ani să se interneze într-un sanatoriu.[5] S-a îmbolnăvit sever de rujeolă și scarlatină, pe care le-a dobândit în timp ce vizita un azil pe care ea l-a fondat. Eticheta extremă de la curte, de asemenea, a cauzat o distanță între ea și Marele Duce, precum și cu copiii lor mici.
Feodora a fost foarte populară printre oamenii din clasa mijlocie și de jos din Weimar; acest lucru a fost atribuit farmecului și bunătății ei față de săraci și cei în suferință.[5]
La 9 noiembrie 1918 Wilhelm Ernst a fost forțat să abdice. A renunțat la tron și la toate ținuturile sale și a fugit împreună cu familia sa la moșia familiei din Silezia, unde a murit patru ani mai târziu. Feodora a murit la 12 martie 1972, la Freiburg im Breisgau, Germania.
Feodora de Saxa-Meiningen
FeodoraSaMeiSaWei.jpg
·       1973: Alpay Özalan (n. 29 mai 1973) este un fost fotbalist turc.
*   1975: Melanie Janine Brown (n. 29 mai 1975), cunoscută și sub numele de Melanie Brown, Melanie B și Mel B este o cântăreață și compozitoare de muzică pop de origine britanică cunoscută ca fiind una din membrele formației Spice Girls, artist independent ulterior și, mult mai recent, ca jurat al emisiunii de descoperire de noi talente, America's Got Talent.
Melanie Janine Brown s-a născut în Harehills, Leeds,[5] și a crescut în cartierul Burley al orașului Leeds, ca fiică a Andrea-ei (născută Dixon) și a lui Martin Brown.[6] Mama sa este englezoaică iar tatăl său este originar din națiunea insulară din Marea Caraibilor, formată din două insule importante, Sfântul Cristofor și Nevis, și câteva minore.
Prin mama sa, Brown este verișoară primară cu actorul și regizorul Christian Cooke. Mama lui Cooke, Di, și mama Melaniei, Andrea, sunt surori.[5][7] Melanie Brown a studiat artele spectacolului la en Intake High School (actualmente Leeds West Academy din Bramley, Leeds) înaintea de intrarea sa în industria divertismentului.[8]
Pentru o perioadă, Brown a lucrat ca dansatoare în Blackpool, Lancashire..[9] După citirea unei reclame-oferte pentru o audiție, într-un periodic, Brown a început cariera sa muzicală într-o formație numită Touch. Grupul muzical Touch a renunțat ulterior echipa managerială inițială și s-a alăturat grupului de muzicieni al agentului și managerului Simon Fuller
Melanie B 2011.jpg
Melanie Brown
·         1977: Massimo Ambrosini (n. 29 mai 1977 în Pesaro, Marche) este un fotbalist italian retras din activitate.
* 1979: Brian David Kendrick (n. , Fairfax, SUA), este un wrestler profesionist american cu numele "Brian Kendrick" pentru compania profesionista de wrestling WWE la Raw.
* 1979: Arne Friedrich (n. 29 mai 1979) este un fotbalist german, care a jucat pentru Echipa națională de fotbal a Germaniei.
·         1980: S-a născut actriţa Irina Cojar.
* 1980:  Ilaria Bianco (n. 29 mai 1980, Pisa) este o scrimeră italiană specializată pe sabie, dublă campioană mondială pe echipe în 1999 și 2003, campioană europeană la individual în 2003 si pe echipe în 2011.
* 1980: Bohdan Nikișîn (ucraineană Богдан Нікішин) (n. 29 mai 1980, Ucraina) este un scrimer ucrainean specializat pe spadă. A participat la Jocurile Olimpice de vară din 2004 și la Olimpiada din 2008. Cu echipa Ucrainei a fost campion mondial la Moscova 2015 și vicecampion european la Leipzig 2010.
*1981: Andrei Sergheevici Arșavin (în rusă Андрей Сергеевич Аршавин; n. 29 mai 1981, Leningrad, URSS, astăzi Sankt Petersburg, Rusia) este un fotbalist rus care joacă la clubul Kuban Krasnodar în Prima Ligă Rusă și la naționala Rusiei pe post de căpitan.Roberto Di Matteo (pronunție în italiană: /roˈbɛrto di matˈtɛo/; n. 29 mai 1970) este un fost fotbalist italian născut în Elveția.
* 1983: Jean II Makoun (Pronunție în franceză: /ʒɑ̃ dø mɑkun/) (n. 29 mai 1983) este un fotbalist camerunez care în prezent este liber și echipa națională de fotbal a Camerunului pe postul de mijlocaș central defensiv
* 1984: Gauthier Grumier (n. 29 mai 1984, Nevers) este un scrimer francez specializat pe spadă, vicecampion mondial în 2010 și 2015, campion european în 2015. A fost laureat cu bronz la individual și campion olimpic pe echipe la Jocurile Olimpice din 2016 de la Rio de Janeiro. Cu echipa Franței a fost de cinci ori campion mondial și de trei ori campion european. A câștigat de trei ori clasamentul general al Cupei Mondiale de Scrimă.
* 1985: Anderson Hernandes de Carvalho Viana Lima (n. 29 mai 1985), cunoscut ca Hernanes (portugheză braziliană: /eʁˈnɐ̃niʃ/), este un fotbalist brazilian care joacă pentru clubul din Brazilia,São Paulo
* 1987: Leonardo Henrique Veloso (n. 29 mai 1987, Pedro Leopoldo, Brazilia), cunoscut și sub numele de Léo Veloso, este un jucător de fotbal care evoluează la São Bernardo.
* 1988: Mihai Costea (n. 29 mai 1988, Drăgășani, Vâlcea, România) este un fotbalist român liber de contract.
* 1988: Carmen Dolores Martín Berenguer (n. 29 mai 1988, în Roquetas de Mar, Almería)[3] este o handbalistă spaniolă legitimată, din vara anului 2017, la echipa franceză OGC Nice Côte d'Azur Handball.
* 1988: Muath Safi Yousef Al-Kasasbeh (în arabă: معاذ صافي يوسف الكساسبة) (n. 29 mai 1988, Kerak, Iordania[1] - d. cca. 3 ianuarie 2015[2]) a fost un pilot militar iordanian care a fost capturat, ținut captiv și ars de viu de către Statul Islamic.
Al-Kasasbeh a fost un locotenent de prim rang în Forțele Aeriene Regale Iordaniene. Avionul pe care îl pilota, un F-16 Fighting Falcon, s-a prăbușit la 24 decembrie 2014, după ce a avut probleme mecanice, cu toate că Statul Islamic a afirmat că ei l-au doborât.[3] El a fost capturat de militanții statului islamic aproape de Rakka, Siria, iar mai târziu a fost amenințat cu executarea. Au existat negocieri pentru a fi eliberat. Cu toate acestea, statul islamic a decapitat prizonierul de schimb, jurnalistul japonez Kenji Goto, și, ulterior, l-a omorât prin incendiere pe Al-Kasasbeh, în timp ce acesta era închis într-o cușcă
* 1988: Andrei Nechita (n. 29 mai 1988, Vaslui) este un ciclist profesionist român ce concurează pentru Echipa Națională a României de ciclism
* 1989: Brandon Mychal Smith (n. 29 mai 1989) este un actor american, cel mai cunoscut pentru rolurile sale ca Li'l Danny Dawkins în Phil of the Future și Nico Harris în Sonny With a Chance.
Născut în Long Island, New York, Smith a câștigat un premiu de televiziune Familiei și Young Artist Award în 2007 pentru interpretarea sa ca Tayshawn în Ron Clark Story, unde a jucat un alt star, Matthew Perry. De asemenea mai este optat și în Gridiron Gang, și ca Mario în Unfabulous. A mai avut roluri principale în două spectacole, Phil of the Future și Sonny With a Chance. Acesta va fi jucat în 2010, de către Disney Channel Original Movie, Starstruck.
Smith este un skater pasionat cu role. El este foarte aproape de părinți și sora mai mică, Kimberly.
* 1992: Roxana Daniela Szőlősi (n. Rob, 29 mai 1992, în Baia Mare)[2] este o handbalistă română ce joacă pentru clubul HC Zalău pe postul de centru. În trecut, Szőlősi a evoluat și ca extremă stânga
* 1998: Andreea Eugenia Munteanu (n. 29 mai 1998, Bustuchin) este o gimnastă din lotul feminin de gimnastică al României. A făcut parte din lotul național la Campionatele Europene din 2014 de la Sofia, unde România a câștigat medalia de aur la competiția pe echipe
* 2000: Yuan Sijun (n. , Nanchang[*], Republica Populară Chineză) este un jucător chinez de snooker.

Decese

·         1259: Regele Christopher I al Danemarcei (n. 1219)
·         1379: Regele Henric al II-lea al Castiliei (n. 1334)
·         1425:  A murit  Impăratul  chinez   Hongxi; (n. 1378).
·         1453: Constantin al XI-lea Paleologul (Konstantínos Dragásis PaleológosΚωνσταντῖνος Δραγάσης Παλαιολόγος, n. , Constantinopol, Imperiul Roman de Răsărit – d. , Constantinopol, Imperiul Otoman) a fost din 1449 până în 1453 ultimul împărat bizantin și a murit la cucerirea Constantinopolului (1453). Numele Dragases este derivat din numele mamei sale Eelena Dragaš, Dragaš fiind familie nobilă sârbă. Konstantínos a fost succesorul fratelui său Ioan al VIII-lea Paleologul.
Constantin al XI-lea s-a născut la 8 februarie 1405, fiind al patrulea dintre cei șapte fii ai împăratului Manuel al II-lea (1392-1425) și a murit la 29 mai 1453, căzând în ultima luptă, odată cu cucerirea Constantinopolului de către turcii otomani conduși de sultanul Mehmed al II-lea Fatih (1432-1481).[1][2]
Tatăl său era împăratul Manuel al II-lea Paleologul (1350-1425), iar mama sa, Elena (cca.1372-1450), era fiica unui cneaz sârb, Constantin Dragaš, de unde și supranumele Dragases al viitorului împărat. De asemenea, i se mai spunea și Porfirogenetul (supranume întâlnit și la alți împărați bizantini), deoarece se născuse în camera de purpură a palatului (iatacul imperial)
Constantine XI Palaiologos miniature.jpg
Constantin al XI-lea Paleologul
·         1500 - A murit, in apropierea Capului Bunei Sperante, Bartolomeu Diaz, navigator si explorator portughez. A fost primul care a descoperit (1487–88) capul sudic al Africii, Capul Bunei Speranțe. După această călătorie, Diaz devine consilier r la întocmirea hărților și echiparea corăbiilor. Este neclar din care cauză succesorul la tron al regelui portughez, însărcinează cu expediția următoare, din 1497 pe Vasco da Gama, în locul sau. Diaz mai ia parte la expediția (1500) condusă de Pedro Alvares Cabral, pe drumul maritim între Africa și America de Sud (care va descoperi Brazilia) și moare odata cu scufundarea corăbiei într-o furtună (29 mai 1500), în apropierea „Capului Bunei Speranțe” descoperit de el.
·         1814: Joséphine de Beauharnais (n. 23 iunie 1763 – d. 29 mai 1814) a fost prima soție a lui Napoleon I și prima Împărăteasă a francezilor. Reședința ei preferată a fost Castelul Malmaison. Prin fiica ei, Hortense, a fost bunica maternă a lui Napoleon al III-lea. prin fiul ei, Eugène, a fost străbunica ultimilor regi și regine ai Suediei și Danemarcei ca și a ultimei regine a Greciei. Actualele case regale ale Belgiei, Norvegiei și Luxembourgului sunt descendenții ei.
Joséphine de Beauharnais
Împărăteasă a Franței
Josephine de Beauharnais, Keizerin der Fransen.jpg
·         1829 - A murit chimistul britanic Humphrey Davy, descoperitorul electrochimiei (n.17.12.1778).
* 1861: Joachim Lelewel (n. , Varșovia, Uniunea Polono-Lituaniană – d. ,Paris, Republica Franceză) a fost un istoric polonez, bibliograf, poliglot, activist social și politic, autor a numeroase cărți despre istoria politică a Poloniei și Lituaniei
Între anii 1804-1808 și-a făcut studiile la Universitatea din Vilnius. După patru ani de studii, în anii 1809—1811 activeză ca profesor la Liceul Kremeneț. În 1815-1818 și 1821-1824, a activat la catedra de istorie de la Universitatea Vilnius.
Prelegerile sale l-au influențat semnificativ pe Adam Mickiewicz. Împreună cu Michał Baliński a fondat revista Tygodnik Wileński (1818).
În 1824 a fost înlăturat de la catedra de istorie de la Vilnius de către autoritățile țariste. În 1828 el a fost ales deputat al Seimului Regatului Poloniei. Ca participant activ la Revolta din Noiembrie (1830-1831) a trebuit sa părăsească Polonia emigrând în Franța.
După aceea a trăit în exil la Bruxelles. În 1837, a prezentat ideea formării „Asociației poloneze de emigrare” (Zjednoczenie Emigracji Polskiej), aspirând la unificarea politică a imigranților polonezi. În 1847 a fost ales vicepreședinte al unei Societății Democratice Internaționale, cedându-i această funcție lui Karl Marx in anul următor. Lelewel a elaborat o teorie a așa-zisei gminowładztwo slave (autoguvernare comunală), în care polonezii erau văzuți ca având o predilecție naturală pentru democrație, întreaga lor istorie fiind interpretată ca o luptă pentru libertate. Lucrarea sa, Dzieje Polski potocznym sposobem opowiedziane (Istoria Poloniei pe înțelesul tuturor, 1829) a devenit o adevărată biblie pentru pentru miile de revoluționari și emigranți din generația autorului.
Teoriile lui Lelewel s-au dovedit a fi deosebit de atrăgătoare pentru contemporanii lui, fiind nevoie de două revolte dezastruoase (în 1830 și în 1863) pentru ca istoricii polonezi să renunțe la ele.
A murit la Paris și a fost înmormântat la cimitirul Montmartre. În 1932, peste mormânt a fost ridicat monumentul acestuia sculptat de Bolesław Bałzukiewicz.
Una dintre străzile din centrul orașului Vilnius precum și o stradă din Grodno poartă numele lui Joachim Lelewel.
Joachim Lelewel q.PNG
Joachim Lelewel
·         1866 - A murit americanul Henry Darwin Rogers, geolog (n.1.08.1808).
·         1868: Este asasinat la Belgrad prințul Serbiei, Mihailo Obrenovici al III-lea.
·         1873: Prințul Friedrich de Hesse și de Rin (Friedrich Wilhelm August Victor Leopold Ludwig), (7 octombrie 1870 - 29 mai 1873), a fost al doilea fiu hemofilic al lui Ludovic al IV-lea, Mare Duce de Hesse și al Prințesei Alice a Regatului Unit, deci unul dintre nepoții reginei Victoria. A murit la vârsta de doi ani și jumătate.
Prințul Friedrich de Hesse
Frederico de hesse.JPG
Prințul Friedrich, ca. 1872
·       1883: Prințesa Marianne a Olandei, Prințesă de Orange-Nassau (Wilhelmina Frederika Louise Charlotte Marianne; 9 mai 1810 – 29 mai 1883), a fost membră a Casei de Orange-Nassau, prin naștere Prințesă a Olandei iar prin căsătorie Prințesă a Prințesă a Prusiei.

Johannes Wilhelm von Reinhartshausen, fiul Prințesei Marianne și Johannes van Rossum.

Prințesa Marianne a Olandei în ultimii ani (ca. 1880).
Născută la Berlin, ea a fost ce mai mic copil și a doua fiică a regelui William I al Olandei și a soției lui Wilhelmine a Prusiei. Sora sa mai mare, Pauline, a murit în 1806, cu mult înaintea nașterii sale, așa încât Marianne a fost singura fiică a părinților săi. Frații ei mai mari au fost regele William al II-lea și Prințul Frederik al Olandei.
La Haga la 14 septembrie 1830, Marianne s-a căsătorit cu vărul ei primar Prințul Albert al Prusiei, al patrulea fiu al fratelui mamei sale, regele Frederick William al III-lea al Prusiei. Din căsătorie au rezultat patru copii:
  • Frederika Louise Wilhelmine Elisabeth(n. Kamenz, 27 august 1840 - d. Kamenz, 9 October 1840).
În 1845 și-a părăsit soțul necredincios și a început să trăiască cu iubitul ei, fostul vizitiu Johannes van Rossum. La 28 martie 1849, Marianne și Albert al Prusiei au divorțat oficial. Șapte luni mai târziu (30 octombrie) la Cefalù, Sicilia, ea a născut singurul copil al lui van Rossum, un fiu numit Johannes Wilhelm von Reinhartshausen. După acest lucru, curțile de la Haga și Berlin au întrerupt orice contact cu ea. Marianne, Johannes și fiul lor au trăit următorii ani în Italia și Erbach.
În 1855 Marianne a cumpărat "Schloss Reinhartshausen" din Erbach din care a făcut un centru cultural al Rinului. O parte a Schloss-ului a devenit muzeu cunoscut astăzi drept Festsäle. Schloss a fost întotdeauna vibrant, cu mulți oaspeți și Marianne încurajat tinerii artiști, oferindu-le cazare. 180 de picturi, 110 desene și mai multe sculpturi pot fi găsite acolo și astăzi.
În ziua de Crăciun a anului 1861, fiul ei Johannes Wilhelm a murit de pneumonie la Reinhartshausen la vârsta de 12 ani. În onoarea lui, Marianne a donat 60.000 de guldeni localnicilor din Erbacher pentru o bucată de pământ pentru construirea unei bisericii. Biserica a fost construită iar Johannes a fost îngropat sub altarul acesteia. Biserica, numită după Johannes, este biserica protestantă de astăzi din Erbach.
Doisprezece ani mai târziu, la 10 mai 1873, Johannes van Rossum, partenerul pentru aproape 30 de ani al Mariannei a murit la vârsta de 64 de ani. A fost înmormântat alături de fiul său. Marianne i-a supraviețuit 10 ani și a murit la Schloss Reinhartshausen, la doisprezece zile după aniversarea a 73 de ani. A fost înmormântată alături de Johannes van Rossum ți de fiul lor.
Fiul ei cel mare, Prințul Albert al Prusiei a moștenit Schloss Reinhartshausen. În 1940, nepotul ei, Prințul Frederick Heinrich al Prusiei - fiul lui Albert - a moțtenit proprietatea. Astăzi Schloss Reinhartshausen este hotel de cinci stele
Prinses Marianne van Oranje-Nassau.jpg
Prințesa Marianne a Olandei de Jan Philip Koelman, 1846.
*  1903: Alexandru Obrenovici, rege al Serbiei și regina Draga, sunt asasinați la Belgrad de către un grup de ofițeri din armata, membri ai organizatiei Mana Neragra (Crna Ruka).
·         1910: Mili Balakirev, compozitor, pianist și dirijor rus (n. 1837)
·         1944: A murit juristul Constantin C. Stoicescu; specialist în drept roman, a introdus în procesul de învăţământ metoda istorică de predare a dreptului roman; ministru al justiţiei (1941, 1942); membru corespondent al Academiei Române din 1936; (n. 1881). Constantin C. Stoicescu (n. 23 august 1881, București – d. 29 mai 1944, București) a fost un jurist român, membru corespondent al Academiei Române. A fost profesor de drept roman la Universitatea din București și ministru al justiției în Guvernul Ion Antonescu (3) în perioada 15 februarie 1941 – 14 august 1942.

·         1945: Mihail Sebastian (nume real: Iosif Hechter, alt pseudonim: Victor Mincu, n. 18 octombrie 1907, Brăila – d. 29 mai 1945, București) a fost un om de litere român, care a scris roman, dramaturgie și critică literară. A fost de asemenea activ ca publicist, ținând printre altele și cronică muzicală.
Mihail Sebastian a fost unul dintre cei mai importanți discipoli ai filosofului Nae Ionescu. Un scandal fulminant în epoca interbelică l-a cauzat prefața antisemită a lui Ionescu la romanul De două mii de ani, prefață pe care Sebastian a publicat-o intactă. Deriva înspre extremismul de dreapta a generației sale și circumstanțele politice din timpul celui de-al Doilea Război Mondial l-au îndepărtat de maestrul său și de foștii săi prieteni. În această perioadă a ținut jurnal.
După moartea lui subită, posteritatea i-a fost asigurată în principal de piesele de teatru, până în 1996, când jurnalul, care rămăsese peste 60 de ani inedit, a fost tipărit pentru prima dată. Cartea a suscitat controverse aprinse în societatea românească, fiind contrară imaginii idealizante a elitei intelectuale interbelice.
Născut cu numele de Iosif Hechter într-o familie evreiască din Brăila, Mihail Sebastian face studii universitare de drept și filozofie la București. Are o tentativă de a-și da doctoratul în drept la Paris, soldată cu un eșec. Lucrează apoi ca secretar la o importantă casă de avocatură din epocă, fiind și avocat pledant. Descoperit de Nae Ionescu, președintele comisiei sale de bacalaureat, a fost invitat de acesta să colaboreze la revista Cuvântul, unde îl cunoaște pe Mircea Eliade, unul din viitorii săi prieteni. Prin legislația antisemită de la începutul anilor '40, i s-a interzis să mai funcționeze ca jurnalist și i se retrage și licența de avocat pledant. Reprezentarea pieselor sale a fost interzisă din cauza faptului că era evreu. Jocul de-a vacanța este interzisă, iar pentru a putea reprezenta piesa Steaua fără nume a folosit un al doilea pseudonim, Victor Mincu. Piesa Ultima oră s-a jucat după moartea lui Sebastian, la Teatrul Național București, sub direcția lui Zaharia Stancu[2]
Moare în plină tinerețe creatoare, lovit de un camion în 1945, la numai câteva luni după lovitura de stat de la 23 august 1944
A debutat în literatură în 1932 cu un volum foarte scurt, Fragmente dintr-un carnet găsit, apoi în același an a publicat un volum de nuvele, Femei. A publicat mai multe romane, Orașul cu salcâmi (1935) (roman al adolescenței), Accidentul (1940) (roman de dragoste), influențate de Marcel Proust, Gustave Flaubert și de alți romancieri francezi. În anul 1934 publică un alt roman, De două mii de ani, de această dată despre ce înseamnă să fii evreu în România. Cartea a căpătat o celebritate nedorită, mai ales în urma prefeței semnată de magistrul lui Sebastian și al generației Criterioniste, profesorul Nae Ionescu. Textul lui Nae Ionescu încerca să fundamenteze antisemitismul din perspectivă teologală, conchizând că evreii nu au nici o putință de salvare întrucât sunt evrei. La scurt timp va publica și Cum am devenit huligan, în care adună articolele apărute în presă, care reprezintă un dosar al receptării operei sale. Procedeul foarte modern îl reia pe cel folosit de romancierul André Gide în romanul Falsificatorii de bani (Les Faux Monnayeurs).
Sebastian se impune în literatura română ca dramaturg cu piesele de teatru Steaua fără nume, Jocul de-a vacanța, Ultima oră. Piesa Insula a rămas neîncheiată.
Manuscrisul inițial al romanului Accidentul, cuprinzând cinci capitole, i-a fost furat lui Mihail Sebastian în Franța, iar autorul nu l-a mai găsit. A fost nevoit să-l rescrie de la zero.
Fenomenul receptării lui Sebastian a fost unul dintre cele mai spectaculoase, atât în timpul vieții scriitorului, cât și în posteritate. Scandalul generat de prefața lui Nae Ionescu la volumul "De două mii de ani" (1934) a făcut ca autorul, discret plasat până atunci pe scena literară, unde se impusese mai ales prin foiletoane critice, să ajungă brusc în centrul atenției. Capriciile istoriei nu l-au putut împiedica pe Sebastian să aibă succes și ca dramaturg, încă din timpul vieții. După moartea sa prematură în 1945, la nici 38 de ani, el rămâne în atenția publicului mai ales ca autor de teatru. Piesele i se joacă din când în când, dar tinerii îl ignoră. Atât criticul cât și romancierul din el intră în umbră pentru o jumătate de secol, până când, în 1996(anul publicării Jurnalului său din perioada 1935-1944), se redeșteaptă interesul cititorilor pentru tot ce a scris Mihail Sebastian. Piesele sale Steaua fără nume, Ultima oră și Jocul de-a vacanța au fost chiar ecranizate, prima dintre ele transformându-se într-o coproducție româno-franceză (Mona, l'étoile sans nom [Mona, steaua fără nume]- 1967), în care rolul principal feminin a fost interpretat de Marina Vlady.
Jurnalul său intim, ținut în anii unei sălbatice resurecții a antisemitismului, adică în perioada 1935-1944, a fost publicat postum, abia în 1996. Originalul a fost scos din țară prin curier diplomatic de fratele său mai mic, Andrei Benu Sebastian, și a ajuns la Ierusalim. În prezent originalul se găsește la Universitatea din Ierusalim, frații săi aflându-se în posesia unor copii fotografice. Harry From, regizor evreu din Romania care a trăit în SUA, a creat Fundația „Mihail Sebastian”. După mulți ani de insistență, a obținut cele 9 caiete de la familia lui Sebastian ( respectiv dna Beatrice Sebastian, văduva fratelui scriitorului, Beno) și a încheiat un contract între familie și Editura Humanitas. Leon Volovici, istoric și critic literar israelian originar din România, a prefațat ediția publicată la Editura Humanitas, cartea fiind un document de mare valoare istorică care documentează între altele, antisemitismul societății românești în anii războiului (care a dus la masacrarea a circa 100.000 evrei cetățeni ai României [4]). Între timp, Jurnalul a fost publicat și în Franța, SUA, Olanda, Cehia și de curând și în Germania. Opera sa este pe cale de a fi (re)descoperită atât în țară cât și în străinătate. 2007 fiind anul centenarului nașterii lui Mihail Sebastian, în țara sa și în străinătate au fost publicate noi studii despre scriitor și creația sa.
În Germania Jurnalul a fost publicat sub numele Voller Entsetzen, aber nicht verzweifelt / Tagebücher 1935-1944 (Îngrozit, dar nu disperat/ Jurnal ) și a apărut în editura Claassen Verlag, Berlin 2005. Pentru acest Jurnal, foarte recent, la 20 noiembrie2006, lui Mihail Sebastian i s-a conferit postum la München importantul premiu de carte "Geschwister Scholl" pe anul 2006, premiu ce este conferit în fiecare an începând din 1985 de către Börsenverein des Deutschen Buchhandels (Asociația germană a librarilor). Premiul de 10.000 de euro a intrat în posesia celor două nepoate de frate ale scriitorului, Michelle și Dominique Hechter, care locuiesc în Franța și în Israel.

Opere publicate

Proză

  • Fragmente dintr-un carnet găsit (1932)
  • Femei, nuvele, 1932
  • Orașul cu salcâmi (1935), roman
  • Accidentul (1940), roman. A fost reeditat la Editura EST-Samuel Tastet Editeur, in 2001
  • De două mii de ani. Texte, fapte, oameni (1935), roman, și Cum am devenit huligan, dosarul receptării sale

Piese de teatru

  • Jocul de-a vacanța (1939)
  • Steaua fără nume (1942)
  • Ultima oră
  • Insula - text neterminat, a scris doar primele două acte, cel de-al treilea fiind completat de prietenul său Mircea Ștefănescu. Piesa a avut premiera în 17 septembrie 1947, la Teatrul Municipal, în regia lui Mircea Șeptilici.[8]

Jurnal intim

Publicistică


Mihail Sebastian
Mihail Sebastian.jpg
·         1954 - A murit fizicianul Dragomir Hurmuzescu; contributii importante la introducerea radiodifuziunii in Romania.

·         1955 - A murit Aristide Caradja, entomolog, membru al Academiei Romane, specialist de renume mondial in zoogeografia si filogenia lepidopterelor ( n. 28.09.1861). Principele Aristide Caradja (n. 28 septembrie 1861, Dresda — d. 29 mai 1955, București) a fost un entomolog și jurist român, membru de onoare al Academiei Române (1930). S-a ocupat în special cu studiul lepidopterelor, mai ales al fluturilor mici (colecţia sa, foarte valoroasă, se află la „Muzeul de istorie naturală Grigore Antipa” din Bucureşti).

·         1958: Juan Ramon Jimenez, poet și eseist spaniol, laureat al Premiului Nobel pentru literatură (1956) (n. 1881)
·         1959 - A murit Nicolae T. Deleanu, fitofiziolog si biochimist vegetal. A descoperit impreuna cu A. Meyer, bioritmul diurn al intensitatii respiratiei la frunze, fiind printre primii cercetatori, pe plan mondial, care s-a ocupat de problema bioritmurilor (n. 5.09.1879).
·         1962: A murit actorul Benedict Dabija; (n.22 septembrie 1926, Piatra Neamt). Este cunoscut pentru rolurile sale din filmele „La Moara cu noroc”(1955), „Eruptia” (1958) sau „Valurile Dunarii” (1959).
* 1974: Albert Pilát (n.* 2 noiembrie 1903, Praga, Imperiul Austriac – d. 29 mai1974, Praga, Cehoslovacia) a fost un botanist și micolog ceh renumit, cu rădăcini austro-germane, care a contribuit între altele cu publicații semnificative referitoare la bureții din ordinul Gasteromycetales și din ordinul Polypores. Abrevierea numelui său de autor este Pilát.
Pilát a studiat istoria naturală la Facultatea de Științe a Universității Carolina din Praga, fiind student al profesorului Josef Velenovský, cel care l-a introdus în materia micologiei. După ce a luat doctoratul în 1926, a rămas asistent acolo până în 1928, când a fost numit profesor la școala agricolă de stat din Mělnice.[1] Deja înainte de absolvire își făcuse un renume prin studiile sale monografice despre familiile de bureți Cyphellaceae și Aleurodiscineae.[2]
În anul 1930, s-a alăturat Muzeului Național din Praga ca asistent științific, devenind în cele din urmă șef al Departamentului de Micologie (1948). Pe lângă publicarea unor numeroase cărți și articole din domeniul micologiei, dar și în alte domenii ale biologiei, Pilát a fost editor al multor jurnale din Cehoslovacia și străinătate (Germania, Elveția, Franța). Astfel, a fost editor și redactor șef al jurnalului Societății Științifice de Micologie din Cehoslovacia - České Mykologie.[3]
Monografiile micologului despre diferite grupe fungice au urmat într-o succesiune rapidă; astfel, a publicat:
  • în 1930, monografia pe familia Stereaceae-lor europene,
  • între 1933-1942, monografia sa vastă pe Polyporaceae-le europene,
  • în 1946, monografia pe genul Lentinus,
  • în 1948, monografia pe genul Crepidotus,
  • în 1951, monografia pe genul Agaricus
  • în 1957, monografiile pe ordinile de ciuperci Auriculariales, Tremellales,
  • în 1958, volumul despre (sub)clasa Gasteromycetes, publicată sub îndrumarea și cooperarea sa în Flora ČSR.
Mai târziu a dezvoltat un interes mare pentru familia de ciuperci Boletaceae și cu cunoașterea sa dobândită a contribuit în numeroase opere în mod important pentru descrierea și cercetarea ei. De abia în 1974, cu puțin timp înainte de moartea sa, a apărut monografia pe familiile fungide Boletaceae și Gomphidiaceae din Cehoslovacia, pe care a scris-o împreună cu coautorul sau Aurel Dermek.[2]
Din 1960 a devenit membru corespondent al Academiei cehoslovace de Științe.[4]
Pilát nu a fost numai savant ci, de asemenea, un fotograf excelent. Astfel cele mai multe publicații ale lui au fost însoțite de o mulțime de fotografii științifice în alb-negru. Numărul total al publicațiilor sale micologice este de aproximativ 580. Cu ele a îmbogățit în mod semnificativ cunoștințele despre ciupercile din Europa și Asia. Numeroase specii noi poartă numele său. Toți cei care îl cunoșteau, fie prin întâlniri la congrese în străinătate, fie prin corespondența cu el, au experimentat receptivitatea sa umană și marea sa dorință de a ajuta. Fiind unul dintre cei mai mari micologi ai secolului al XX-lea, el va rămâne neuitat
Albert Pilát.png
Dr. rer. nat. Albert Pilát
·         1979: Mary Pickford, actriță canadiano-americană, co-fondatoare a United Artists (n. 1892). Mary Pickford (n. 8 aprilie 1892, Toronto, Ontario – d. 29 mai 1979, Santa Monica, California) a fost o actriță de film, câștigătoare a premiului Oscar.
·         1982: Romy Schneider (n. 23 septembrie 1938, Viena - d. 29 mai 1982, Paris; se numea de fapt Rosemarie Magdalena Albach) a fost o actriță franco-germană. În anul 1953, în timp ce locuia la Viena, a jucat rolul împărătesei Sisi, rol cu care a devenit renumită în Germania și Austria. Între anii 1962 - 1963 a trăit la Paris. A jucat în câteva filme la Hollywood. În timpul primei căsătorii a trăit în Berlin, după care s-a mutat din nou la Paris.
Romy Schneider
Romy Schneider 1973.jpg
* 1984: Kim Sung-Gan (17 noiembrie 1912 - 29 mai 1984) a fost un fotbalist japonez.
·         1989: Adrian Petringenaru (n. 19 octombrie 1933, București; d. 29 mai 1989, București) a fost un regizor român.
În 1969 a absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” - secția Istoria și teoria artei. În 1983 a publicat la editura Meridiane volumul Imagine și simbol la Brâncuși.

Filmografie

Ca regizor de filme artistice

Ca regizor de filme de animație

Ca regizor de documentare


·         1991: A murit la Bucuresti, pictorul Brăduţ Covaliu; (n. 1 aprilie 1924, Sinaia). Între 1942-1947 a studiat la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, avându-l profesor pe pictorul Alexandru Jean Steriadi. A avut mai multe expoziţii personale la Bucureşti, Constanţa, Cluj, Budapesta, Atena, Calcuta, Bruxelles, Helsinki, Viena etc. A lucrat ca redactor la revista „Arta plastică”, în 1963 a fost ales secretar al Uniunii Ariştilor Plastici din România, iar în 1968 a fost ales preşedinte al aceluiaşi for. Din 1960 a desfăşurat activitate didactică la Institutul Pedagogic din Bucureşti apoi la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”. A publicat volumele „Rugul de taină” (poezii, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1969) şi „Pe ţărmurile artei” (eseuri, Editura Meridiane, Bucureşti, 1977). A fost distins cu Premiul „Ion Andreescu” al Academiei Române (1962), Ordinul Meritul Cultural, cls. a II-a (1968), Ordinul Steaua Republicii Socialiste România (1971), Marele Premiu al U.A.P. (1981), Grand premio internationale „Trionfo”, Premiul „Oamgio a Picasso”, Roma (1981) s.a.



·         1992: Ion Bostan (n. 15 decembrie 1914, Cernăuți - d. 29 mai 1992, București) a fost un regizor de filme documentare român.
Filmografie:
  • Un minut (1949)
  • Pentru industrializare, pentru socialism (1949)
  • Pagini din lupta partidului (1950)
  • Canalul Dunăre Marea Neagră, o construcție a păcii (1951)
  • Calea belșugului (1952)
  • Baia Mare (1953)
  • Centenarul Nicolae Bălcescu (1953)
  • Pentru pace și prietenie (1954)
  • Pictorul Nicolae Grigorescu (1955)
  • Ciocârlia (1955)
  • Doina Oltului (1956)
  • Dansuri românești (1956)
  • Obiceiul primei hore (1956)
  • Theodor Aman(1956)
  • Cetatea Histria(1956)
  • Uciderea pruncilor (1957)
  • Bucureștii de altădată (1958)
  • Livenii lui Enescu (1958)
  • Jad, cuarț, agată (1959)
  • Din trecutul pământului (1959)
  • Lacul cu nuferi (1959)
  • Mărturii despre Enescu (1959)
  • Adevărul despre Adam (1960)
  • Calea spre belșug și fericire (1961)
  • Printre pelicani (1962)
  • Voroneț (1962)
  • Urme pe zăpadă (1962)
  • Lacuri glaciare (1962)
  • Lumea din bezna (1963)
  • Delta necunoscută (1963)
  • Sub aripa vulturului (1963)
  • Dracul cu scripcă (1964)
  • Callatis (1964)
  • Prietenul meu, Max (1965)
  • Pârvu Mutu Zugravul (1965)
  • Marea Sarmatică - Marea Neagră (1966)
  • Oaspeți de iarnă (1967)
  • Mărășești 1917-1967 (1967)
  • Stârcul pasăre reptilă (1967)
  • Histria, Heracleea și lebedele (1968)
  • Pe urmele unui film dispărut (1968)
  • Dialog El Greco-Bach (1969)
  • Omul din Lună (1969)
  • Puii în primejdie (1969)
  • Sturionii se pescuiesc pe furtună (1969)
  • Arta epocii de piatră (1969)
  • Cerul Alunișului (1970)
  • Formarea și evoluția paleo-geografică a pământului românesc (1970)
  • Singur printre pelicani (1970)
  • Geneza unei lumi (1970)
  • Pelicanii (1971)
  • Oameni și locuri (1971)
  • Sturionii și scrumbiile migratoare (1971)
  • Păsări din cele patru puncte cardinale (1971)
  • Pești și pescari (1971)
  • Întâlnirea cu cerul (1972)
  • Și medicii au început să filmeze (1972)
  • Stelele cu coada - cometele (1972)
  • Delta Dunării (1972)
  • Pădurea scufundată (1972)
  • Și pe aici au trăit mamuții (1973)
  • Pietre din cer (1973)
  • Pescarusi cu aripi curate (1973)
  • Dracula - legendă și adevar (1973)
  • Satul cu lebede (1974)
  • Vestigii (1974)
  • Neagoe Basarab (1974)
  • Marele zbor (1975)
  • Arhipelaguri de stele (1975)
  • Robinson de bună voie (1975)
  • Spre alte planete (1976)
  • Se întorc berzele (1976)
  • Cerul străbunilor (1976)
  • În lumea rațelor sălbatice (1977)
  • Stelele - nașterea, viața și moartea lor (1977)
  • Rinul își caută drumul spre mare (1978)
  • Sfera lui Pitagora (1978)
  • Și totuși se misca (1978)
  • Impresii din Deltă (1978)
  • La pescuit printre pelicani și nuferi (1978)
  • Luna azi (1979)
  • Marele Univers (1979)
  • Puterea instinctului (1979)
  • Petrodava (1980)
  • Pagini de tracologie (1980)
  • Și păsările se pot înțelege (1980)
  • Mesaje spre univers (1981)
  • Dinozaurii (1981)
  • Ciclul Delta Dunarii - sanctuar al naturii... Delta insolită
    • Steaua noastra, Soarele (1980)
    • Morunul urias (1981 )
    • Sulina, vechea poartă a Dunării (1981)
    • Aur, argint și istorie (1982)
    • Migrația păsărilor (1982)
    • Pescarușii lui Hitchcock (1982)
    • O îndeletnicire milenară pescuitul (1983)
    • În jungla verde de sub apă (1983)
    • Insule plutitoare (1983)
    • Pretutindeni freamăt de aripi (1983)
    • Stejari și liane (1983)
    • Se întorc pelicanii (1985)
    • Balena de piatră (Insula Popina) (1985)
    • Când înfloresc nuferii (1985)
  • Cometa Halley revine (1984)
  • Originea sistemului solar (1985)
  • Treceau în zbor cormoranii (1986)
  • Sub cupola planetariului (1986)
  • Cum s-a format universul (1986)
  • Penajul colorat - o podoabă (1987)
  • Când se adună păsările (1987)
  • Planeta Terra pe traiectoria ei galactică (1987)
  • Glasuri în desișuri (1988)
  • Acolo unde zboară uliul și șoimul (1988)
  • Grija pentru pui (1988)
  • Misterul cometelor (1988)
  • Amprentele vieții (1989)
  • În pragul cosmosului (1989)
  • Păsări ocrotite (1989)
  • Soarele azi (1989)
  • Ciclul „Splendoarea frescelor sfinte”
    • Țara de Sus 1990 - 1991
    • Voroneț 1990 - 1991
    • Humor 1990 - 1991
    • Arbore 1990 - 1991
    • Moldovița 1990 - 1991
    • Sucevița 1990 - 1991
    • La răscruce de ceruri (1992)

·         1994: A  murit  fostul  lider comunist al  Germaniei  de Est, Erich Honecker; (n.25 august  1912). Erich Honecker (n. 25 august 1912, Neunkirchen (Saar) – d. 29 mai 1994, Santiago de Chile) a fost un politician comunist german care a condus Republica Democrată Germană (Germania de Est) din 1971 până în 1989.
* 1997: Jeff Scott Buckley (n. ,[1][2] Anaheim, California, SUA – d. ,[3][1][2] Memphis, Tennessee, SUA) a fost un muzician american.
Jeffrey Buckley s-a născut la 17 noiembrie 1966, în Anaheim (Orange County, California), fiind singurul fiu al lui Tim Buckley și Mary Guibert. Tatăl avea origini irlandeze, iar mama rădăcini grecești, franceze, americane și panameze. Familia sa era o familie de muzicieni. Tim Buckley a fost un vocalist de jazz și folk foarte apreciat (registrul său urca până la cinci octave), care a murit din cauza excesului de droguri în 1975. Mama sa știa să cânte la pian și la violoncel. Tatăl vitreg l-a făcut să asculte de mic Led Zeppelin, Jimi Hendrix și Pink Floyd. Jeff Buckley spunea că „toată lumea din familie cânta”. Primul album pe care l-a avut a fost Physical Graffiti, al celor de la Zeppelin. La 13 ani a primit prima chitară electrică. În liceu, a început să asculte progressive și jazz fusion și a cântat în trupa de jazz a școlii.
După absolvire, a urmat niște cursuri la Musicians Institute (Hollywood, California), pe care le-a socotit o „pierdere de vreme”, exceptând câteva noțiuni de teorie muzicală, mai ales armoniile care însoțesc muzica lui Ravel, Ellington sau Bartók. Interesant e că până în 1990, prestația sa vocală în diferite trupe se reducea la backing vocals.
În 1990 începe să se intereseze de qawwali - muzica sufiților din India și Pakistan și compune două din cele mai bune piese ale lui, Eternal Life și Unforgiven (devenită mai târziu Last Goodbye). Colaborează mai apoi cu Gary Lucas la melodiile Graceși Mojo Pin (un cântec compus, se pare, sub inspirația heroinei).
În 1993, scoate albumul Grace cu o trupă personală formată din: Jeff Buckley - orgă, dulcimer, chitară, muzicuță, tabla, vocal; Mick Grondahl - bass; Michael Tighe - chitară; Matt Johnson - percuție, tobe, vibrafon; Gary Lucas - 'Magical Guitarness' pe Mojo Pin și Grace; Karl Berger - coarde; Loris Holland - orgă; Misha Masud - tabla. Jimmy Page însuși avea să considere acest album „cel mai bun al deceniului”, iar David Bowie a afirmat că ar fi printre cele zece discuri pe care le-ar lua pe o insulă pustie.
După câteva concerte susținute la Glastonbury, la Paris, în Australia, Germania sau Japonia, începe să lucreze la al doilea album al său, My Sweetheart the Drunk. La 29 mai 1997 a mers să înoate în Wolf River, un afluent al fluviului Mississippi, în care Jeff Buckley și-a trăit ultimele clipe de viață. Cauza morții nu este cunoscută. Cu o seară înainte, Jeff a recunoscut că suferă de tulburare bipolară.
Граффитти Jeff Buckley. Revisited. Россия, Октябрьский, 2015.jpg
Jeff Buckley
·         2000 - A murit profesorul universitar Vlad Ionescu, membru corespondent al Academiei Romane, la Sectia de stiinta si tehnologia informatiei (n. 22.04.1938).

·         2002 - A murit Elémire Zolla, una dintre cele mai proeminente personalităţi ale vieţii academice şi publice italiene de după cel de-al doilea război mondial. Prozator prolific şi de mare succes, s-a bucurat de admiraţia criticii şi de succesul de librărie încă de la începuturi. A primit prestigiosul Premiu Strega în 1956, pentru « Minuetto per l'inferno » (n.09.08.1926).
* 2003: Pierre Restany Hundertwasser (n. ,[1] Amélie-les-Bains-Palalda, Franța – d. ,[1][2] Paris, Franța) face parte din acea categorie de artiști a căror lucrări, aparent paradoxale, dețin niște explicații neașteptate dar care se potrivesc cu viziunea lor umanistă, cu logica lor interioară, cu generozitatea lor ingenuoasă și cu instinctul lor practic. Acest pictor îndrăgostit de frumusețe își petrece o mare parte din timp lucrând ca arhitect, predicând ecologia și detestând liniile drepte la fel de mult pe cât detesta Uniunea Europeană.
Hundertwasser s-a născut la Viena în data de 15 decembrie 1928. Astăzi el e cu siguranță cel mai cunoscut și cel mai controversat artist din Austria. Reputația sa internațională a fost stabilită cu fermitate după o carieră haotică începută printr-o ședere lungă la Paris, urmată de un lung șir de expoziții și happenning-uri. Faima sa a fost consolidată pentru totdeauna printr-un tur expozițional la scară mondială, în muzeele celor cinci continente, între 1975 și 1983. Prietenia sa cu Joram Harel, care era totodată și impresarul acestuia, l-a scutit pe acesta de la vreo grijă materială și i-a oferit posibilitatea să trăiască conform dorințelor și principilor sale. Moartea mamei sale, în 1972, față de care el era foarte atașat, a fost un alt moment de turnură din cariera sa. Arta sa a devenit treptat din ce în ce mai identificabilă cu viziunea sa despre lume. În 1968 Hundertwasser a devenit proprietarul unei ambarcațiuni de lemn pe care a renumit-o „ Regentag”(„zi ploioasă”). Între 1968 și 1972, barca a devenit unul din atelierele artistului, care nu numai că lucra în această barcă dar o folosea și pentru a face lungi croaziere pe coasta mării Adriatice. Într-una din aceste plimbări pe mare, Hundertwasser a fost însoțit de regizorul Peter Schamoni și împreună, cei doi au realizat un film purtând același nume cu ambarcațiunea „Regentag”, film ce a fost prezentat chiar la Festivalul de la Cannes în 1972.
Tot în 1972 Hundertwasser a publicat manifestul său: Your Window Right – Your Tree Duty și a avut deasemenea o apariție spectaculară la un post de televiziune, unde a pledat pentru un habitat de o calitate superioară: acoperișuri acoperite cu vegetație și pentru fațade cu un design indivdual. După manifestul: „Mould Manifesto Against Rationalism in Architecture” din 1958, în care și-a prezentat atitudinea sa fundamentală asupra sociologiei habitatului, care a culminat cu discursul său „Naked Speech”și cu manifestul „Los von Loos” (Departe de Loos), Hundertwasser își completează sistemul filosofiei sale moralizatoare După ce a restabilit ciclul materiei vii și a specificat procesul armoniei cu natura în punctele cheie ale planului său ideologic în artă, arhitectură și mediu înconjurător, Hundertwasser a declarat război poluării in toate formele ei: aer contaminat, pericolul nuclear, distrugerea naturii, distrugerea moștenirii planetei. În 1973 Hundertwasser a descoperit Noua Zeelandă și Australia printr-un maraton de expoziții ale operelor sale. Tot în acest an artistul își inaugurează primul său album de litografe japoneze, „Nana hyaku mizu”, și devine primul european a cărui opere au fost gravate de maeștrii japonezi.
În 1976 se îmbarcă din nou într-o călătorie pe Regentag cu destinația Noua Zeelandă care devine cea de a doua sa casă. În 1977 Hundertwasser părăsește Noua Zeelandă și pleacă pe Amazon până pe Rio Negro, ca peste un an să se întoarcă în Veneția unde concepe „Steagul pentru pace in Orientul Mijlociu”, după care pleacă din nou, de data aceasta în Senegal, la invitația președintelui senegalez Senghor, unde realizează o serie de timbre pentru Serviciul Poștal din Senegal. Pe lângă toate aceste angajamente, el nu încetează să lucreze la o serie de noi picturi pentru o altă expoziție internațională având ca punct de plecare New York-ul.(expoziția se intitula „Hundertwasser pictează”). Primarul capitalei americane, Marion Barry Jr. Proclamă, în 1980, data de 18 noiembrie „Ziua Hundertwasser”, ca urmare a unei acțiuni ecologice în care artistul însuși a plantat primii doisprezece copaci din Judiciary Square. Tot în Washington, Hundertwasser ține o serie de discursuri în favoarea ecologiei ca scut împotriva pericolului nuclear și pentru o arhitectură în concordanță cu natura și cu specia umană. Mai presus de toate, anul 1980 a fost un an cu totul special în cariera lui Hundertwasser, consiliul orășenesc al Vienei fiind de acord cu construirea unei case proiectată de artist. În acest timp expozițiile sale itinerante continuau să cutreiere lumea întreagă, prezentând nu doar tablouri și gravuri ci și machete arhitecturale. Proiectele sale se succed unul după celălalt, discursuri după discursuri și campanii, toate acestea ducând la creșterea vertginoasă a faimei artistului, ale cărui proiecte încep sa fie puse în practică tot mai des.
De la pictarea primei spirale în 1953, în studioul prietenului său Renè Brô, Hundertwasser își pecetluiește realitatea exterioară cu viziunea sa asupra lumii. Această relație era una de osmoză, care pornește de la nivele succesive ale conștientului, și înaintând concentric în inconștientul său. Simbolul pictorial ilustra o metaforă biologică. Pentru Hundertwasser omul are trei straturi de piele: epiderma, hainele și casa în care locuiește. În 1967 și 1968 artistul iși prezintă manifestul intitulat „Naked” prin care proclama dreptul omului la cel de-al treilea strat al pielii. După 1972, Hundertwasser își da seama de existența unui cel de-al patrulea strat, și anume societatea înconjurătoare, iar mai târziu își face apariția și cel de-al cincelea strat, stratul planetar.
Pierre Restany (1998) by Erling Mandelmann.jpg
Pierre Restany
·         2004 - A murit cea mai batrana femeie din lume, portoricana Ramona Trinidad Iglesias Jordan, la varsta de 114 ani.
·         2005 - A încetat din viaţă cântăreţul american de jazz Oscar Brown Junior (n. 1926)
·         2006 - Slim Aarons, fotograful celebrităţilor, care a creat imagini cunoscute ale vedetelor internaţionale, supravieţuitor al celui de-al doilea război mondial, a murit la New York, din cauza unui infarct. (n. 1916)
·         2010: Dennis Lee Hopper (n. 17 mai 1936; d. 29 mai 2010) a fost un actor, regizor și artist american.
Hopper a devenit interesat de actorie și a ajuns student la Actor's Studio. Și-a făcut prima apariție în televiziune în 1955 și a apărut și în două filme cu James Dean, Rebel Without a Cause (1955) și Giant (1956). Până la sfârșitul anilor 1960, Hopper a mai avut roluri secundare în câteva filme. A regizat și jucat în Easy Rider (1969) câștigând un premiu la Festivalul de la Cannes, fiind și nominalizat la Premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu original ca și coscenarist al filmului.
Nu a reușit să continue cu astfel de succese până la rolul din Apocalypse Now (1979), care l-a readus în atenția publicului. A mai apărut în Rumble Fish (1983) și The Osterman Weekend (1983) și a fost apreciat pentru rolurile din Blue Velvet și Hoosiers, pentru cel din urmă fiind chiar nominalizat la Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar. A regizat Colors (1988) și a jucat rolul lui King Koopa în filmul Super Mario Bros. iar în 1994 a jucat în Speed. În perioada 2008-2009, Hopper a jucat în serialul TV de 26 de episoade Crash unde a avut rolul principal.
Pe lângă actorie, Hopper a fost cunoscut și datorită faptului că era consumator de droguri,[1] că avea accese de furie, înclinație pentru violență conjugală,[2] ceea ce l-au făcut un paria la Hollywood.[3][4]
În 1982 a fost internat timp de trei luni într-un spital de boli mintale.[5]
Hopper a decedat pe data de 28 mai 2010 de cancer la prostată[6] în localitatea Venice, California la ora 08:15 a.m
Dennis Hopper
Dennis Hopper hat.jpg
·         2011: Ferenc Mádl, politician maghiar, al 14-lea președinte al Ungariei (n. 1931).

Sărbători

·         În calendarul ortodox: Odovania Înjumătățirii Cincizecimii; Sf Mc Teodosia fecioara; Sf Sfințit Mc Olivian; Dezlegare la pește
·         În calendarul romano-catolic: Sf. Maxim, episcop


RELIGIE ORTODOXĂ 29 Mai

 Odovania Înjumătățirii Cincizecimii; Sf Mc Teodosia fecioara; Sf Sfințit Mc Olivian; Dezlegare la pește

 Odovania Înjumătățirii Cincizecimii
Astazi este odovania Injumatatirii Praznicului Cincizecimii sarbatorit la mijlocul perioadei dintre Invierea Domnului si Pogorarea Duhului Sfant. Aceasta sarbatoare se praznuieste intru cinstirea celor doua mari praznice, al Pastilor si al Rusaliilor, „ca pe una ce le uneste si le leaga pe amandoua”.

Cuviosul Teodor cel Sfintit – A fost ucenicul marelui Pahomie, iar dupa moartea acestuia, in anul 347 a fost ales staret al manastirilor din Tebaida Egiptului. S-a nascut in Tebaida de Sus, din parinti crestini. Cand avea 14 ani, cu binecuvantarea mamei sale, a mers sa locuiasca la o manastire de monahi. Auzind insa de Sfantul Pahomie s-a dus la Tabaida pentru a-i fi ucenic. Cand a implinit 25 de ani, Teodor a fost ales, de dascalul sau, ca insotitor in drumurile pe care acesta le facea manastirilor puse sub autoritatea sa. La 30 de ani, a fost sfintit preot din porunca marelui staret. Curand, dupa aceasta, Cuviosul Teodor a fost numit staret al manastirii din Tabaida, Cuviosul Pahomie locuind in continuare in manastirea Pamvo. A trecut cu pace la Domnul la 16 mai 367.

Sf Mc Teodosia, fecioara; Sf Sfințit Mc Olivian


În această lună, în ziua a douăzeci şi noua, pomenirea sfintei muceniţe Teodosia fecioara, cea din Cezareea (aducerea moaştelor).

Odată, în vremea persecuţiei împotriva creştinilor care dura deja de cinci ani, Sf. Teodosia în vârstă de 17 ani a vizitat prizonierii creştini condamnaţi în Pretoriumul din Cezareea, Palestina. Erau Sfintele Paşti şi mucenicii vorbeau despre Împărăţia lui Dumnezeu. Sf. Teodosia i-a rugat să o pomenească şi pe ea când vor ajunge în faţa lui Dumnezeu.
Soldaţii au prins-o şi au dus-o în faţa lui Urban, guvernatorul, spunînd că acea fecioară se închina în faţa prizonierilor. Acesta i-a cerut să jertfească la idoli dar a refuzat, mărturisindu-şi credinţa în Hristos. Apoi au torturat-o îngrozitor, rupîndu-i carnea cu cârlige de fier până i s-au văzut oasele.
Muceniţa a răbdat în tăcere şi cu zâmbetul pe faţă chinurile şi când guvernatorul i-a cerut din nou să sacrifice la idoli iar ea i-a răspuns: "Nebunule, mi s-a dăruit să fiu în rândul mucenicilor". Apoi i-au pus o piatră de gât şi a fost aruncată în mare dar au salvat-o îngerii. Din nou au prins-o şi a fost dată să o sfâşie fiarele sălbatice dar acestea nu s-au atins de ea. În final călăii i-au tăiat capul.
Noaptea, Sf. Teodosia a apărut părinţilor ei care au încercat să o convingă să nu se sacrifice pentru Hristos. Era îmbrăcată într-o haină strălucitoare, cu o cunună pe cap şi o cruce strălucitoare de aur în mână, spunîndu-le: "Priviţi gloria de care aţi vrut să mă lipsiţi!"
Sf. Muceniţă Teodosia din Tir a îndurat mucenicie în anul 307. Ea mai este prăznuită şi în 29 mai, zi în care i s-au mutat sfintele moaşte la Constantinopol şi apoi la Veneţia.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului mucenic Olvian, episcopul cetăţii Aneu.
Acest cuvios a trăit pe vremea împărăţiei lui Maximian, fiind consul Alexandru şi Maxim. Şi a fost el adus la Iulie şi Elian, de care fiind întrebat şi neplecându-se a jertfi idolilor, a fost dezbrăcat de haine şi pătruns şi ars pe coapse cu frigări de fier înroşite în foc; apoi a fost pus la închisoare şi spre a doua cercetare fiind adus, şi neplecându-se, a fost dezbrăcat şi i s-a strujit trupul cumplit şi aşa a fost aruncat în foc, unde şi-a dat duhul lui Dumnezeu.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

ARTĂ CULINARĂ - REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI 29 Mai

 REȚETE PENTRU DEZLEGARE LA PEȘTE
A.   GUSTĂRI
File de peşte cu crustă
4 fileuri de peste
3 linguri pesmet graham
1 lingura ulei de masline
coaja rasa de la o portocala
2 linguri patrunjel proaspat tocat
sare si piper dupa gust
Se spala fileurile de peste, se zvanta si se aseaza intr-un vas termorezistent;

Se amesteca intr-un castronel pesmetul, uleiul, coaja de portocale, sarea si piperul, se toarna peste fileurile de peste;

Se coc la cuptor cca 20 minute, sa se rumeneasca frumos, se presara patrunjelul dupa ce se scot din cuptor.
Se servesc cu cartofi la cuptor si mujdei de usturoi

B.   SALATE
Salată cu măsline
Ingrediente: 100 g măsline, 1 ceapă, 1 ardei roşu, 1 ardei verde, 2 roşii, 1 salată verde, ulei, oţet, zahăr, usturoi verde, sare, piper.
Mod de preparare:
Ceapa se taie cubuleţe foarte fine, la fel ardeii şi roşia. Salata verde se taie nu prea mărunt. Într-un vas se amestecă legumele cu măslinele, se adaugă ulei, oţet, sare, piper, zahăr şi se lasă la frigider 10-15 minute. Se serveşte pre sărată cu usturoi verde tocat.

C.   SOSURI
Sos pentru peşte pescăresc
Se pune intr-o cratita ceapa taiata marunt, se toarna apa si se lasa sa fiarba la foc mic 10-15 minute, apoi se adauga uleiul, zaharul, usturoiul bine strivit, cimbrul si bulionul.

D.   BORŞURI
Ciorbă românească de peşte
- peste mic de balta (orice) 3 kg,
- peste mare (capete si cozi de somn sau somon, stiuca, crap etc.)
-telina
-gulie
-morcov
-ceapa
-praz
-pastranac
-patrunjel
-frunze leustean
-frunze patrunjel
-bors
-sare
-piper
-vegeta
Se fierbe pestele mic in apa fara sare pana se face zdrente, dupa care se strecoara si se arunca pestele pastrandu-se zeama. Se taie zarzavatul cubulete si se pune la fiert in zeama strecurata de peste pana fierbe. Se adauga borsul (1/3 din cantitatea de zeama de peste) si se dau cateva clocote. Se regleaza cu condimente dupa gust. Se introduce pestele mare si se lasa la fiert max 7 min sa se pastreze bucatile intregi. Se adauga frunzele de leustean si de patrunjel si se mai da un clocot.
Se serveste calda cu ardei iute (dupa preferinte).

E.   MÂNCĂRURI
Peşte pescăresc
750 g. crap, 3 linguri ulei, 2 cepe, 4-5 catei usturoi, 1/4 lingurita cimbru pisat, 2-3 linguri bulion, 1 ½ pahar apa, un virf cutit zahar, sare
Pestele proaspat sau dezghetat se taie in bucati nu prea mari, se sareaza si se lasa sa stea intr-un vas acoperit pina se prepara urmatorul sos: se pune intr-o cratita ceapa taiata marunt, se toarna apa si se lasa sa fiarba la foc mic 10-15 minute, apoi se adauga uleiul, zaharul, usturoiul bine strivit, cimbrul si bulionul. Dupa ce da un clocot-doua, se pun bucatile de peste, se potriveste de sare si se lasa sa fiarba acoperit, la foc foarte mic sau in cuptor pina cind scade bine sosul.

F.    DULCIURI
Cozonac nedospit
• 4 ceşti apă;
• 1 pachet margarină;
• 1 ceaşcă zahăr;
• 40 g drojdie de bere;
• 1 lingură coajă de lămâie sau portocală rasă;
• 1 vanilie;
• 1 linguriţă scorţişoară;
• 1 linguriţă sare;
• Făină cât cuprinde
Umplutura:
• 400 g gem;
• 1 ceaşcă nuci tăiate mărunt, sau stafide;
• 2 linguri cacao;
• 2 linguriţe esenţă de rom
Se face din ingredientele de mai sus un aluat de consistenţă potrivită, având grijă ca drojdia să fie dizolvată separat în apă călduţă.
Se împarte în 4 părţi aluatul şi se întind, pe rând, foi de 1 cm grosime.
Se întinde pe toată suprafaţa foii gem amestecat cu cacao şi rom, iar deasupra se presară nuci sau stafide.
Se rulează foaia şi se aşază cei 4 cozonaci într-o formă suficient de mare, bine unsă.
Se ung cu pensula pe deasupra cu apă dulce şi se presară zahăr tos sau susan.
Se pun direct la cuptor la foc potrivit, 50 minute.
Se consumă cald.






ARTE 29 Mai

MUZICĂ 29 Mai

Isaac Albeniz

Iberia - Isaac Albéniz - Rafael Orozco: 



Bing Crosby





Roy Crewsden, chitarist britanic (Freddie & The Dreamers)
Freddie & The Dreamers 



Sir Monty Rock III (Joseph Moses Aponte Montanez Jr.), cântăreţ american (Disco Tex & The Sex-O-Lettes)




Gary Brooker, clăpar, compozitor şi vocalist britanic (Procol Harum)
GARY BROOKER (PROCOL HARUM) 




Francis "Mike" Rossi, chitarist, vocalist şi compozitor britanic (Status Quo)
Status Quo: 



Rebbie Jackson (Maureen) cântăreaţă americană




Ionel Fernic






Mel Gaynor, baterist britanic (Simple Minds)
Simple Minds







Noel Gallagher – Oasis





Mili Balakirev



Oscar Brown Junior
Oscar Brown Jr. - Sin & Soul [FULL ALBUM] (Columbia ‎CL1577) 

Erich Wolfgang Korngold


Melanie Brown


ÎNREGISTRĂRI NOI:

Pop 2019 Hits | Maroon 5, Taylor Swift, Ed Sheeran, Adele, Shawn Mendes, Charlie Puth, Sam Smith



Jean Wiener, Concerto No 1 pour piano et orchestra, Franco Americain



Muzica lautareasca veche / Romica Puceanu / Faramita Lambru / Zavaidoc






POEZIE 29 Mai

Dante Alighieri
Biografie
Dante s-a nascut in 1265, el spunand ca s-a nascut sub semnul gemenilor, fapt care ii plaseaza ziua de nastere in iunie. A fost membru al celebrei familii Alighieri din Florenta, loiala guelfilor, o alianta politica ce sustinea Papalitatea, in opozitie cu ghibelinii, care-l sustineau pe imparatul Sfantului Imperiu Roman. In 1277, cand Dante era in varsta de 12 ani, s-a logodit cu Gemma, fiica unui bogat negustor. Incheierea unei casatorii la o varsta atat de frageda era ceva obisnuit in vremea respectiva, fiind o ceremonie extrem de importanta, necesitand un act scris, semnat in fata unui notar. Dante a avut trei copii cu Gemma: Jacopo, Pietro si Antonia. Nu se stie prea mult despre educatia lui Dante, insa se banuieste ca a studiat acasa. Se stie ca a studiat poezia toscana, intr-o vreme in care scoala siciliana (Scuola poetica siciliana), un grup cultural din Sicilia, devenea cunoscuta in Toscana. Ulterior a descoperit poetii din Provence si cultura latina (mai ales poezia lui Vergiliu).

La varsta de noua ani, a cunoscut-o pe Beatrice Portinari, de care s-a indragostit la prima vedere. A vazut-o pe aceasta frecvent dupa varsta de 18 ani, insa nu a cunoscut-o niciodata prea bine. Se pare ca dragostea pentru Beatrice avea sa devina ratiunea poeziei si vietii lui Dante, alaturi de pasiunile sale politice. Dupa ce Beatrice a murit in 1290, Dante a incercat sa se refugieze in literatura latina. Se stie ca a citit De consolatione philosophiae a lui Boethius si De amicitia, scrisa de Cicero. Apoi, s-a dedicat studiilor filosofice in cadrul unor scoli religioase, cum ar fi cea dominicana de la Santa Maria Novella. A luat parte la disputele principalelor ordine monahice din Florenta, ordinul franciscan si cel dominican. Ordinul franciscan explica doctrina misticismului si a lui San Bonaventura, iar cel dominican prezenta teoriile Sfantului Toma D’Aquino. Pasiunea sa „excesiva” pentru filosofie avea sa fie ulterior criticata de Beatrice in Purgatoriul. Dante a fost si soldat, iar in 1289 a luptat in batalia de la Campaldino, alaturi de soldatii florentini, iar in 1294 s-a aflat printre cavalerii care au facut parte din escorta lui Carlo Martello d’Anjou (fiul lui Charles de Anjou), in timp ce acesta se afla in Florenta. El a devenit de asemenea doctor si farmacist. Dante nu intentiona sa aiba aceste profesii, insa o lege emisa in 1295 impunea nobililor care doreau sa ocupe o functie publica sa se inscrie intr-una dintre „Corporazioni di Arti e Mestieri”, astfel ca Dante a fost rapid admis in ghilda farmacistilor, putand sa isi inceapa apoi o cariera politica. Profesia pe care a ales-o nu ii era total nepotrivita, deoarece, la vremea respectiva, cartile erau vandute in farmacii. Ca politician, nu a reusit sa faca nimic important, insa a detinut diferite functii publice, de-a lungul unor ani in care Florenta se confruna cu nelinisti de natura politica. Ulterior, Dante a fost exilat din Florenta. In 1318, Guido Novello da Polenta, printul Ravennei, l-a invitat aici, iar Dante i-a acceptat oferta. La Ravenna a terminat Paradisul si la scurt timp a murit, probabil de malarie. Decesul sau a survenit in 1321 (la varsta de 56 de ani). Dante a fost inmormantat in Biserica San Pier Maggiore (ulterior denumita San Francesco). 

  Divina Comedie descrie calatoria lui Dante prin Infern, Purgatoriu si Paradis, condus mai intai de poetul roman Vergiliu si apoi de iubita sa Beatrice. In timp ce viziunea despre Iad, Infernul, poate fi o lectura antrenanta pentru cititorii moderni, ideile teologice exprimate in celelalte doua carti necesita rabdare si un grad ridicat de cultura pentru a putea fi intelese. Purgatoriul, cea mai lirica si umana dintre cele trei carti, cuprinde numele celor mai multi poeti; Paradisul, cea mai teologica dintre ele, are pasajele cele mai mistice, in care Dante incearca sa descrie lucruri pe care el insusi recunoaste ca nu le poate reda in cuvinte. Dante a scris Divina Comedie in dialectul sau regional. Creand un poem cu structura epica si scop filosofic, si-a dat seama ca limba italiana este cea mai potrivita pentru aceasta forma de exprimare inalta. Dintre celelalte opere ale sale amintim De vulgari eloquentia (Despre elocventa vulgului), o lucrare despre literatura populara si La Vita Nuova (Viata noua), povestea iubirii sale pentru Beatrice Portinari, care a devenit simbolul salvarii sale in Divina Comedie, carte ce cuprinde poezii de dragoste in dialect toscan.

Baladã, mergi sã-l regãsesti

Baladã, mergi sã-l regãsesti pe Zeu,
cu el te du doamnei înainte
si îngenuncherea mea si cântul meu,
stãpânul meu sã i le spunã-n minte.
Sã mergi, baladã, asa închinatã,
încât chiar fãrã sot, prin lumea toatã,
sã îndrãznesti sã te petreci,
dar dacã vrei ca sigurã sã fii,
gãseste-l pe Amor în veci,
nu-i bine fãrã el sã umbli cãtre ea;
acea femeie care printre vii
i-e dat sã te audã-asa,
e fatã de mine mâniatã.
Cu tine el dacã nu se aratã,
cu usurintã te va rusina.
Prin dulce sunet când tu esti cu el,
începe aceste cuvinte,
dupã ce vei culege mila ei:
"Doamnã, solie sunt în asa fel
celui ce mã trimite, si când vrei
binevoieste sã-l asculti prin glasul
meu. Amor
la frumusetea ta îi duce pasul,
si-i schimbã chipul dupã cum îi place:
deci dacã la alta sã se uite îl fãcu,
sã-l întelegi, dar inima-i încoace.
Doamnã, în duhul sãu esti numai tu
si te slujeste în fiecare gând:
devreme fu al tãu, nu rãtãci nicicând."
Si dacã nu te crede, pe Amor
sã-l ia la întrebãri, el ce mã stie:
iar la sfârsit, fã-i rugãciune vie,
sã-mi porunceascã printr-un crainic sã mor;
si va vedea vasal ce se supune.
Spune-i celui ce-i cheie de milã întru toate,
mai înainte de-a sfârsi îngenuncherea,
si el va sti sã-mi facã iar dreptate:
"Pentru favoarea suavei mele rime,
rãmâi aici cu ea; chibzuind spune
despre robul tãu precum îti vine;
si dacã-l iartã pentru rugãciune,
un chip frumos fã sã-i vesteascã pace."
Nobila mea baladã, când îti place,
mergi cãtre tinta glorificatã-n tine. 

Cu celelalte doamne tu glumind

Cu celelalte doamne tu glumind,
cum de se-ntâmplã nu gândesti, stãpânã,
cã fata mea o alta-n ea îngânã
când frumusetea ta o vãd venind.

Dacã ai sti, n-ar putea Pietate
sã tinã împotrivã-mi încercare,
Amor când lângã tine îmi apare,
mai îndrãznet, mai sigur e în toate,

si îmi rãneste gândurile-n fricã,
acela-i mort, acela-i dat afarã,
doar el spre tine ochii îsi ridicã;

de-aceea un alt chip fac sã-mi aparã,
dar nu fãrã sã-aud atunci preabine
vaietul izgonirilor din mine. 

Pe calea lui Amor, voi, cei umblati

Pe calea lui Amor, voi, cei umblati,
priviti-mã rãmasi pe loc,
durere ca a mea nu mai aflati;
primiti-mã-n auz, vã rog,
apoi închipuiti-vã aceea,
oricãrui chin sunt cãmara si cheia.

Amor, nu prin putina-mi bunãtate,
ci prin a sa noblete,
mã puse-n viatã de-asa suavitate,
încât în urma-mi se spunea în toate:
"Doamne, prin care demnitate
inima lui atât e-n frumusete?"

Azi am pierdut îndrãzneala întreagã
ce se urca din iubinda comoarã;
sunt fãrã ea în sãrãcie-amarã
atât, dacã vi-o spun, teama mã leagã.

Deci vrând sã fac precum acei
care-si ascund lipsa din rusine,
afarã mã arãt bucuros bine,
iar înãuntru, topiti plâng ochii mei. 



Tudor Iosifaru, ziarist, poet, prozator şi dramaturg român
Informații biografice
Iosifaru, Tudor (n. la 29 mai 1965 în Râmnicu-Vâlcea – m. 24 mai 2009, Râmnicu-Vâlcea) – filolog; ziarist, poet, dramaturg. În anii studenţiei, a fost redactor la cunoscuta revistă « Echinox » din Cluj-Napoca. Beneficiind de burse de studii, a urmat un curs de administraţie publică la Konstanz – Germania 1991) şi altul de jurnalistică la Londra (1995). Profesor de limba engleză la Şcoala nr. 10 din Râmnic (1989-1996); şef de serviciu şi purtător de cuvânt al Primăriei Râmnicului (iunie-oct. 1966), după care a fost angajat director comercial la firma « Ioniţă Company »; în paralel, între 1990-1997, a practicat gazetăria (corespondent, comentator, redactor etc.) la diverse publicaţii: « Reporter », « Curierul de Vâlcea », « Actualitatea vâlceană » - toate din Râmnicu-Vâlcea, « Expres Magazin » şi « Evenimentul zilei » - Bucureşti; ulterior, a lucrat ca reporter la BBC - World Service (1994-1996, Londra şi Râmnicu-Vâlcea); din 2001, secretar general de redacţie, apoi redactor şef şi analist comentator la « Monitorul de Vâlcea »; realizator de emisiuni la RTV « Etalon ». Premiul de excelenţă pentru gazetărie, al Fundaţiei Culturale « Vâlcea 1 » (2001). În ultimii ani, a fost corespondent special al Agerpres (Rompres) şi preşedinte al Asociaţiei « Grupul Contra » care, în esenţă, îşi propunea să ia poziţie împotriva oricărui fel de abuzuri în Vâlcea şi în ţară. În anul 2008, i-a fost publicată piesa de teatru …Iar mâine nu mai vine (ME II, pag. 89; « Observator de Vâlcea », 25 mai 2009, ed. on line).



TEATRU/FILM 29 Mai

Mihail Sebastian
Biografie Mihail Sebastian
(pseud. lui Iosef M. Hechter), n. 18 oct. 1907, Braila - m. 29 mai 1945, Bucuresti. 

Dramaturg, prozator si eseist. 

Fiul lui Mendel Hechter si al Clarei (n. Weintraub). 

Absolva liceul la Braila (1926) si termina in 1929 Facultatea de Drept a Univ. din Bucuresti, pregatindu-si doctoratul la Paris (1930-1931).

Debuteaza cu versuri, sub pseud. Eraclie Pralea, in rev. Lumea din Iasi (1926); cu pseud. SEBASTIAN publica din 1927 in Cuvantul, facand totodata parte din redactia ziarului (1927-1934). intre 1936 si 1940 este redactor la Revista Fundatiilor Regale, devenind, din 1941, prof. la Liceul "Cultura". in 1945 e consilier la Ministerul Afacerilor Externe. In 1932 ii apare jurnalul Fragmente dintr-un carnet gasit, iar in 1933 falsul roman Femei, ce contine patru nuvele unificate printr-un personaj. Romanul-jur-nal De doua mii de ani (1934), prefatat de Nae Ionescu, este confesiunea dramatica a unui individ ce aspira sa se integreze intr-o alta spiritualitate; ca raspuns la reactiile produse de roman, publica voi. polemic Cum am devenit huligan (1935). in acelasi an apare Orasul cu salcami, scris insa in 1931 si constituind o analiza a psihologiei feminine; in 1940 publica Accidentul, cel mai realizat roman al sau sub aspect strict estetic. In 1938 i se reprezinta comedia Jocul de-a vacanta, iar in 1942, sub un nume de imprumut (Victor Mincu), comedia Steaua fara nume. Postum ii sunt inscenate comediile Ultima ora (1946) si Insula (1947); acestei ultime piese, fiind neterminata, i s-a adaugat un act scris de actorul Mircea Septilici.

O eroare constanta care se face in analiza operei lui SEBASTIAN consta in ignorarea relatiilor ideatice subterane dintre romanele si piesele sale. Desigur, insusi scriitorul a semnalat in jurnalul sau de creatie reluarea unor aspecte din romanul Femei in piesa Jocul de-a vacanta, prin transmutarea lor dintr-o modalitate epica intr-una dramatica; apoi analiza celor trei varste ale feminitatii (incarnate, in Femei, de Renae, Marthe si Odette) reapare in comedia Steaua fara nume in trei ipostaze teatrale: Eleva, Mona, domnisoara Cucu. Dincolo de asemenea constatari, important este faptul ca teatrul devine la SEBASTIAN concretizarea plenara a programului teoretic expus in cateva din romanele sale. Astfel, din confesiunile si notatiile eseistice incorporate in Fragmente dintr-un carnet gasit (1932) si De doua mii de ani reiese ca SEBASTIAN este un scriitor problematic, iesit din gandirea lui Max Stirner ("A fi unul singur, unul in absolut") si Kierkegaard, intrucat teoretizeaza acea "saritura de viata", adica necesitatea de a face saltul dintr-un stadiu inferior intr-altul superior al existentei. Aspiratia catre intensificarea trairii, indiferent de unghiul moral, denota lectura lui Nietzsche si Ibsen: "Ceva imi spune ca suntem incapabili sa traim pana la capat un moment de viata", ca "n-am fost niciodata deplin canalii sau deplin ingeri". Pe deasupra, S., ca si eroii sai, avand curajul de a crede in singuratate ca intr-o valoare absoluta, poarta sigiliul camilpetrescian al revelatiei existentelor umane ca si coexistente impenetrabile (ceea ce ne face sa traim este "lipsa noastra de imaginatie", faptul de a nu putea sa ne inchipuim "calvarul omului pe langa care mergem"). Dar, fapt extrem de important, aceasta constatare nu se transforma, ca la Camil Petrescu, intr-o drama moral-cognitiva, ci intr-o voluptuoasa savurare a unicitatii noastre pline de taina: "Tragedia de a nu fi inteles? Nu cunosc. Vreti sa spuneti placerea, patima, extazul de a nu fi inteles. Sa te simti unic, baricadat in tine, impenetrabil [], sa duci cu tine acest mister, si el sa nu-ti poata fi luat, chiar daca l-ai striga in piete publice." De aceea, individul traieste intotdeauna numai intre "dunga de obscuritate si una de lumina" dintre el si celalalt, intr-o lume in care conturele inselator luminoase sunt umbrite de un inevitabil sfuma-to. Clarificarea viziunii existentiale a lui SEBASTIAN se produce in De doua mii de ani, substantial jurnal romanesc, in care un tanar intelectual se formeaza spiritual sub influenta profesorului Ghita Blidaru (sub acest nume, cautat plebeian, se ascunde filosoful Nae Ionescu). Discipolului i se releva ca, in epoca moderna, exista o criza a valorilor produsa de trairea noastra obstinata in abstractii si problematizarea excesiva, de atragerea noastra in jocul ielelor, in dansul "cu prea multe naluci"; impotriva acestora exista o singura solutie; aceea a destituirii tuturor valorilor idealist-dezumanizante si a reabilitarii unicei valori certe: viata, cu "simplitatea si inconstienta" ei, cu senzatiile ei elementare si reconfortante ("foame, sete, frig") ce ucid in noi nelinistea si dezechilibrul de oameni care am pierdut contactul cu natura. A trai doar in orizontul steril al luciditatii, a ne supune si a supune lucrurile ce ne inconjoara unei (auto) analize destructive inseamna a trai "ca intr-un laborator, in care fiecare eprubeta inchide o formula, o serie de certitudini limitate". Astfel viata trece, de fapt, pe deasupra noastra, caci ratiunea carteziana exclude hazardul si visul, neaflandniciodata ca e "o noapte pentru fiecare zi, este o umbra pentru fiecare lumina", ca exista un "somn firesc al tuturor lucrurilor, pe care luciditatea treziei nu-1 percepe. Viata contine un mister organic, dupa cum "impenetrabila singuratate" a omului nu trebuie asediata si descifrata, ci conservata intr-o "sanatoasa, solida, incerta ignoranta" ce constituie, de altfel, "singurul lucru durabil in aceasta lume, in care adevarurile sunt instabile si riscate". Eroul din De doua mii de ani, ca si, mai apoi, Stefan Valeriu, din Jocul de-a vacanta (1939), propune, ca remediu, necesitatea de a ne reintegra intr-un fel de naturalitate vegetala, de a ne obisnui cu un fel de "lene de planta" ce corespunde pasivitatii, lipsei de agresivitate in fata existentei, datorita careia omul "nu va calca niciodata inaintea vietii ca s-o intampine, ci o va astepta sa vina la el". In acest program de re-"naturalizare" a umanului, inteligenta e inlocuita cu sensibilitatea, una instinctiv-vegetala; inca in Fragmente dintr-un carnet gasit, autorul misterios al jurnalului isi dezvaluie "aptitudinile de planta", faptul ca nu cunoaste "crize sufletesti", ci numai "anotimpuri". "Eu intram in tragic asa cum trebuie sa intre o planta in iarna. Am avut iernile mele sufletesti." Aceasta "lene" insolita te face sa te deprinzi cu binefacatoarele lucruri banale, sa te resemnezi a trai "cu ele, in orizontul lor scazut, in familia lor modesta", sa te lasi "in grija anotimpurilor, a foamei, a setei: viata se va descurca cu tine, cum se descurca linistit cu un pom, cu un animal". Astfel, "jocul de-a vacanta" inseamna jocul de-a uitarea al omului care vietuieste fara amintiri si fara aspiratii, in "locuri somnoroase" (cum este vila Weber in Jocul de-a vacanta si targul din Steaua fara nume), fara a sti "ora exacta" sau "ce e azi, ce va fi maine si ce a fost alaltaieri", inseamna a trai, ca o planta, o singura zi, "una lunga, lunga, lunga" ce-ti da sentimentul eternitatii. Personajele teatrale ale acestui Cehov liric sunt delicate si fragile precum plantele, de o vulnerabila sensibilitate, cu reactii sufletesti inexplicabile si neprevazute (femeia pare o gingasa Gioconda cu surasul indecis). Acestei "leni de planta" i se potriveste calatoria imaginara, care nu inseamna o eliberare a omului de sine, ci descatusarea de circumstante. Eroii aspira mereu sa evadeze din lumea uniformizanta a conventiilor cotidiene si, eliberati, sa "navigheze" (cum le place sa spuna) spre o alta lume, unde ii asteapta departarea, necunoscutul si uitarea visata, adica un ideal vag si difuz. Visul este forma lor de libertate, de iesire din contingentul meschin. Jocul de-a vacanta" constituie "jocul de-a reveria" pentru aceste personaje care, refuzand realul conventiilor rutiniere si dezumanizante, ar vrea sa fie niste "caraghiosi", niste "ridicoli", ar vrea - desi rusinati, nu indraznesc intru totul - sa fie un fel de Don Quijote ce-si construiesc o lume numai a lor, o "insula" pe care o vad ca "printr-un ochean de fum". Astfel, vila izolata din Jocul de-a vacanta, targul din Steaua fara nume, sau mansarda din Insula au aceeasi functie producatoare de miraje ca si magicul pod din Rata salbatica (S. admira la Ibsen nu conflictul ideologic, ci propensiunea catre himere a personajelor), toate acestea constituind un fel de "corabie a nebunilor" cu care eroii calatoresc prin spatiile largi ale fictiunii, ocolind, cu fantezista gratie, escalele prin porturile sordide ale realitatii. Cand insa visul pare a se materializa, cand acesta incepe sa ia insusi tiparul realului refuzat, ei fug din vis tocmai pentru ca sa mai poata reveni si altadata in lumea lui potentiala. Dar nu ca protagonisti in carne si oase, ci ca "imagini" la fel de pure ca si mirajul lor; iata un pasaj revelator din Steaua fara nume: "Profesorul: Sa te astept la gara?/Mona; Nu. Nu la gara. Asteapta-ma aici. Am sa vin. /Profesorul: Cand?/Mona: Mereu. In fiecare seara. [] acolo sus, langa Alcor, e o stea o stea care de asta-noapte poarta numele meu. Tu n-ai vazut-o niciodata, dar stii ca e acolo. Eu voi fi totdeauna aici". De aceea, daca exista un conflict in acest teatru poetic atunci nu este unul de probleme, ci de nostalgii. Generic vorbind, eroii nici nu se numesc cu adevarat: Mona si Marin Miroiu, Corina si Stefan Valeriu, Nadia si Manuel, fiind, de fapt, Necunoscutul si Necunoscuta care-si spun, constienti de impenetrabila lor singuratate: "Cine esti tu? Cine sunt eu? Nu stiu" si care nici nu vor sa stie, caci orice amanunt exact, indiscutabil, orice disonanta ar distruge vraja, ca si estetica tainei si a visului; ei stiu totul si totodata nimic unul despre celalalt, ramanand fara stare civila, un necunoscut si o necunoscuta, "stele fara nume" care nu se mai reintalnesc, caci nici un astru nu se opreste niciodata din drumul sau. Ca reflex al "lenei de planta" si al credintei in misterul fiintei, inca din De doua mii de ani, pe blazonul eroului lui SEBASTIAN stau inscrise aceleasi valori ca la Mateiu Caragiale (cel din epoca maturitatii): "Discretie, decenta, singuratate". Jocul de-a vacanta e, ca si Remember, o opera in care misterul ramane neatins (in Steaua fara nume, aparitia neasteptata a lui Grig risipeste aura enigmatica a Monei). Filonul de poezie pe care il descopera si il exploateaza eroii are aici aceleasi efecte ca si bufoneria in teatrul lui G. Ciprian: produce o stare de evanescenta, caci, dincolo de rampa, "inceteaza legea gravitatiei care ii lipeste pe oameni de pamant.". Cu cat e mai pitoresc conturata, in primul act, realitatea banala, cu atat mai izbitoare este irealitatea actului al Il-lea, cand personajele intra in zona de libertate a reveriei, cand totul devine miraj, artificiu, spectacol; in ultimul act, eroii se reintorc in real, "purificati" si liberi, ametiti de ceturile irealului pe care continua sa le inspire, ca pe un drog, pana la capat. Numai in Ultima ora regula jocului nu e respectata; piesa pare "realista" caci evadarea in imaginar isi pierde gratuitatea, devenind "reala", adica simpla lovitura de teatru.
OPERA

Fragmente dintr-un carnet gasit, Bucuresti, 1932; Femei, Bucuresti, 1933 (alta ed., Brasov, 1991); De doua mii de ani, cu o pref. de Nae Ionescu, Bucuresti, 1934 (alte ed., 1990; 1995); Cum am devenit huligan. Texte, fapte, oameni. Bucuresti, 1935; Orasul cu salcami, Bucuresti, 1935; Corespondenta lui Marcel Proust, Bucuresti, 1939; Jocul de-a vacanta, Bucuresti, 1939; Accidentul, Bucuresti, 1940 (alta ed., Brasov, 1991); Opere. Teatru, Bucuresti, 1946; Ultima ora, Bucuresti, 1954; Opere alese, I, ed. ingrijita si studiu introductiv de V. Mandra, Bucuresti, 1956; Opere alese, I-II, ed. ingrijita si perf. de V. Mandra, Bucuresti, 1962; Intilniri cu teatrul, studiu introductiv si antologie de Cornelia Stefanescu, Bucuresti, 1969; Eseuri. Cronici. Memorial, ed. ingrijita si pref. de Cornelia Stefanescu, Bucuresti, 1972; Orasul cu salcami. Accidentul, Bucuresti, 1974 (ed. noua, 1976); Jocul de-a vacanta. Steaua fara nume, Postfata de A. Anghelescu, Bucuresti, 1975; Opere, I, ed., pref., tabel cronologic, note si comentarii de Cornelia Stefanescu, Bucuresti, 1994; Jurnal. 1935-1944, text ingrijit de Gabriela Omat, pref. si note de L. Volo-vici. Bucuresti, 1996.
Mihail Sebastian - Steaua Fara Nume (Versiunea 1954): 
Jocul de-a vacanta

William Saroyan - Inima mea este pe inaltimi

Anotimpurile regasirii - Arnold Wesker





GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR 29 Mai

Varvara si doctorul - Marin Moraru si Draga Olteanu Matei



teodosia din Tir, care a marturisit in CezareeaCare e diferenţa dintre barbat şi o femeie? Ne explica Doru Octavian Dumitru!


Hilarious Benny Hill Moments



At the Hospital | Funny Clip | Mr. Bean Official



GÂNDURI PESTE TIMP 29 Mai

Mihail Sebastian - Citate:







la

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 12 IULIE 2024 ISTORIE PE ZILE 12 Iulie Evenimente ·           1153: Anastase IV (Corrado del Suburra), este i...

  • (niciun titlu)
      7. /14 IULIE 2021 - MUZICĂ; PE O ARIPĂ DE CÂNT MARIA TRIPON Maria Tripon Date personale Născută 14 iulie 1962  (58 de ani)  orașul  Negreș...
  • (niciun titlu)
    INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ ȘI BALET 15 Iulie Dorin Teodorescu Dedic acest material drei Dr Andreea Teodorescu! Câteva cuvinte de...
  • (niciun titlu)
    MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 15 IULIE 2020   PARTEA A TREIA - ARTE; GÂNDURI PESTE TIMP; GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR...