MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU JOI 30 MAI 2019

ISTORIE PE ZILE 30 Mai

Evenimente

·         70: Titus şi legiunile romane ataca al doilea zid de aparare al Ierusalimului, dupa ce aparatorii evrei au fost siliti sa se retraga de pe primul zid. Romanii construiesc o circumvalaţie, taind toţi copacii pe o distanta de cincisprezece kilometri in jurul orasului. Fortificatiile de circumvalație sunt metereze de pământ și fortificații care înconjoara un oraș asediat si care sunt folosite ca bază pentru lansarea de atacuri.

·         702: K’inich K’an Joy Chitam II (sau Kan Xul II), urca la moartea fratelui său K’inich Kan Balam I, pe tronul regatului mayas Palenque.

·         1232: La doar un an după moartea sa, Anton de Padova este canonizat de către Papa Grigore al IX-lea. Fernando Martins de Bulhões cunoscut sub numele de Sf. Anton de Padova și Sf Antonie de la Lisabona, s-a născut în 1195 la Lisabona și au murit 13 iunie 1231 aproape Padova (Italia). A fost un preot franciscan făcător de minuni si unul dintre cei mai iubiți sfinți la catolici. A fost declarat Doctor al Bisericii în 1946. Liturgic, este pomenit la 13 iunie.

·         1431: Războiul de 100 de Ani: la Rouen, Franța, Ioana d'Arc, în vârstă de 19 de ani, este arsă pe rug de către un tribunal dominat englez. Din acest motiv, Biserica Catolică amintește această zi ca sărbătoare a Sf. Ioana d'Arc.

·         1492: A început construcția Bisericii cu hramul “Sfântul Gheorghe” de la Hârlău, unul dintre primele monumente moldovenești cu pictură exterioară, datând din vremea lui Petru Rareș. A fost inaltată  în mai puțin de cinci luni, fapt atestat de pisania scrisă în limba slavonă in următorul text: „Binecinstitorul și iubitorul de Hristos, Io Ștefan Voievod, din mila lui Dumnezeu Domnul țării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a zidit această biserică întru numele sfântului și măritului mare mucenic și purtător de biruință Gheorghe, care s-a început a se zidi în anul 7000, luna mai 30, și s-a terminat în același an, luna octombrie 28, iar al domniei sale în anul al 36-lea curgător.” (1492)

·         1536: Regele Henric al VIII-lea al Angliei s-a căsătorit cu cea de-a treia soție, Jane Seymour.  Jane Seymour (1508/1509 – 24 octombrie 1537), a fost a treia soție a regelui Henric al VIII-lea al Angliei. Ca regină a Angliei i-a succedat lui Anne Boleyn. Jane Seymour a fost fiica lui Sir John Seymour și a soției lui Margery Wentworth. Prin bunicul matern era descendentă a regelui Eduard al III-lea al Angliei și a familiei Percy. Data exactă a nașterii este necunoscută însă în general este plasată în 1509. A devenit doamnă de onoare în 1532 pentru regina Caterina și a continuat în serviciul reginei Anne Boleyn. Jane Seymour i-a trezit interesul regelui în februarie 1536. Jane avea pielea albă și era blondă spre deosebire de Anne Boleyn care avea tenul măsliniu și era brunetă. Jane nu era așa educată ca fostele neveste ale regelui. Pur și simplu ea știa doar să-și scrie numele și să citească puțin însă era foarte pricepută la lucru manual și la organizarea gospodăriei, lucruri mai frecvente la femeile din acele timpuri. Regele Henric al VIII-lea s-a logodit cu Jane la 20 mai 1536, a doua zi după execuția cele de-a doua soții și s-a căsătorit cu ea zece zile mai târziu la 30 mai 1536. A fost proclamată public regină la 4 iunie. N-a fost niciodată încoronată deoarece la Londra era epidemie de ciumă bubonică. În luna octombrie 1537, Jane a născut un fiu, mult așteptat de Henric. A fost botezat Edward și urma să devină viitorul rege Eduard al VI-lea. La numai 12 zile de la nașterea fiului său, Jane a murit de febră puerperală. A fost înmormântată la Castelul Windsor, fiind singura dintre cele șase soții ale lui Henric care a fost înmormântată alături de el. La 6 ianuarie 1540, Henric se căsătorește cu a patra sa soție, Anne de Cleves. Henric al VIII-lea (engleză Henry VIII) (n. 28 iunie 1491 – d. 28 ianuarie 1547) a fost rege al Angliei din 21 aprilie 1509 până la moartea sa.

·         1574: Henric al III-lea devine rege al Franței. Regele Henric III al Poloniei 1551/1589 1573/1574 1574/1589 Rege al Franţei şi Louise de Lorraine (Muzeul Luvru, Paris). În 1576  semnează Edictul de la Beaulieu care acorda numeroase concesii protestanților. Opoziția din partea e catoliclor si  ale societății franceze a făcut însă ca regele să fie nevoit să retracteze majoritatea acestor libertăți. În războiul civil care a urmat, Henric este asasinat la  Saint-Cloud  la 1 august  1589, injunghiat de calugarul  Jacques Clément. La  11 mai 1573, Henri III este ales rege al  Poloniei sub  nomele  de Henryk Walezy (in poloneza, Henri de Valois). A condus Polonia  din  24 ianuarie pana la  18 iunie  1574. Murind la 30 mai 1574, fratele sau Charles al IX-lea,  paraseste Polonia  si urca pe  tronul de Frantei. Este incoronat la Reims pe 13 februarie  1575 sub numele de Henric al  III- lea, iar la  15  februarie  se casatoreste cu  Louise de Lorraine. Domnia sa a fost tulburata de numeroase conflicte religioase, politice si de mari probleme economice. In urma decesului  în 1584  al ultimului său frate dinastia Valois se stinge,  iar tronul revine lui Henric al III-lea de Navara care devine Henric al IV-lea al Franței, primul monarh din Dinastia Burbon.

·         1598 (30 mai/ 9 iunie): Prin Tratatul dintre împăratul Rudolf al II-lea de Habsburg şi Mihai Viteazul, încheiat la Mănăstirea Dealu, domnitorul român recunoştea suzeranitatea împăratului, iar acesta se obliga să-i asigure subsidii pentru întreţinerea armatei

·         1635: Războiul de Treizeci de Ani: se semnează Pacea de la Praga. Războiul de Treizeci de Ani a durat din 1618 până în 1648 și a fost un război purtat sub pretext religios. Cauza principală a fost lupta pentru hegemonie în Europa, în special ambiția Franței, condusă de cardinalul Richelieu, de a se profila pe plan european în detrimentul Imperiului romano-german și puterii Habsburgilor. Astfel, regatul Franței, prin subsidii financiare și sprijin moral, a încurajat și amplificat resentimentele antiimperiale ale principilor protestanți germani. Aceștia, sub conducerea principelui elector Frederic al IV-lea al Palatinatului, au pus pe picioare, în anul 1608, Uniunea Protestantă, în sprijinul căreia au intervenit militar, pe parcursul războiului, Franța, Olanda, Danemarca, Suedia – cu regele Gustav Adolf și Transilvania. De partea cealaltă, principele elector Maximilian I de Bavaria a organizat, în anul 1609, coaliția intitulată Liga Catolică, proimperială. Războiul a fost declanșat prin incidentul din Praga, când doi reprezentanți ai împăratului și notarul acestora au fost aruncați pe fereastră (defenestrați) de stările cehe nemulțumite. Aceasta a fost scânteia începerii războiului care a urmat. Frederic al V-lea (“Regele de o iarnă”), cel care a fost ales de stările protestante de la Praga ca rege al Boemiei, în ciuda împotrivirii reprezentanților imperiali (care au fost aruncați pe fereastră, dar au supraviețuit), nu s-a putut menține la putere decât până în anul 1620. În Bătălia de la Muntele Alb (Bila Hora), armatele stărilor protestante cehe, aflate sub conducerea lui Frederic al V-lea, au fost înfrânte de trupele imperiale comandate de generalul Johann von Tilly și Wallenstein. Astfel, Frederic al V-lea a fost nevoit să fugă în Olanda, iar împăratul Ferdinand al II-lea și-a impus pretențiile asupra coroanei Boemiei. Războiul s-a desfășurat în cea mai mare parte pe teritoriul Sfântului Imperiu Roman provocând pagube economice imense. Localități și bunuri materiale au fost distruse, foametea și epidemiile au dus la dispariția aproape totală a populației din regiunile implicate în război. În sudul Germaniei numai o treime din populație a supraviețuit acestui război nimicitor, fiind necesar mai mult de un secol pentru refacerea pierderilor provocate.

·         1814: Se semnează primul Tratat de la Paris, care a readus granițele Franței la întinderea lor din 1792. În aceeași zi, Napoleon I al Franței este exilat pe insula Elba.

·         1860: Domnitorul Alexandru Ioan Cuza  instituie in Principatele Romane unite, medalia militară “Pro Virtute Militari”. Iniţiatorul ideii de a se institui această decoraţie se pare că ar fi fost căpitanul Pavel Zăgănescu, el însuşi participant la luptele din Dealul Spirei în anul 1848. Mihail Kogalniceanu  a susţinut această idee şi a ridicat problema în parlament, astfel că legea privind instituirea medaliei „Pro Virtute Militari”a fost  publicată în Monitorul Oastei nr. 20 din 30 mai 1860. Distinctia ar fi trebuit decernată militarilor distinşi în lupta de la Dealul Spirii, dar  avea să fie înmânată pentru prima dată de Locotenenţa Domnească, care a condus ţara între abdicarea lui Cuza şi domnia lui Carol I. Medaliile s-au înmânat veteranilor luptelor din 1848 de pe Dealul Spirii doar în anul  1866 la 23 aprilie,  când s-au desfăşurat festivităţi la care a participat un număr mare de persoane. În timpul festivităţilor au fost decoraţi cu medalia „Pro Virtute Militari” 17 veterani ai luptelor din Dealul Spirii din anul 1848. Regele va relua, în 1872, ideea lui Cuza, instituind “Virtutea Militară”, iar forma primului Ordin românesc, “Steaua României”, de la 10 Mai 1877, va fi inspirată din “Ordinul Unirii”, bătut de Alexandru Ioan Cuza la Paris.

·         1878 - Marea Britanie şi Rusia au încheiat un Acord prin care Cabinetul englez, în schimbul unor concesii obţinute din partea guvernului de la Petersburg în favoarea intereselor britanice din Balcani şi în regiunea Caucazului, se angaja ca la Congresul de Pace de la Berlin să nu se opună anexării sudului Basarabiei de către Imperiul ţarist

·         1913: S-a incheiat primul razboi balcanic dintre Turcia si Alianta Balcanica prin  infrangerea Turciei, ceea ce conduce la independenta Albaniei si cedari teritoriale  importante in favoarea Greciei,Bulgariei si Muntenegrului. 

·         1915:  Primul genocid al secolului XX, comis prin aplicarea Ordinul general de deportare a armenilor din Imperiul Otoman spre deșerturile din Siria și Irak; sute de mii de oameni au murit în urma epidemiilor. Genocidul armean, cunoscut odată ca Holocaustul armenilor, Masacrul armenilor (în limba armeană Metz Yeghern, “Marele Rău”) sau Genocidul uitat se referă la două evenimente distincte dar care au legătură între ele: primul este campania condusă de Sultanul Abdul-Hamid II între anii 1894-1896, și a doua este deportarea și eliminarea armenilor de către guvernul Junilor turci între anii 1915-1916. Termenul genocid e asociat celui de-al doilea episod, care este comemorat de către armeni pe 24 aprilie. În acest genocid, au fost omorâți aproape 2 milioane de armeni.

·         1916 - Bătălia Iutlandei (în limba germană: Skagerrakschlacht) a fost o bătălie navală purtată de Grand Fleet a Marinei Regale Britanice (care includea de asemenea nave și personal de la Marina Regală Australiană și Marina Regală Canadiană [2]) împotriva Marinei Imperiale Germane în Primul Război Mondial. Bătălia s-a purtat în perioada 31 mai1916 - 1 iunie 1916 în Marea Nordului, în largul coastei peninsulei Iutlanda, Danemarca. Această bătălie a fost cea mai mare bătălie navală și singura ciocnire pe scară largă dintre cuirasate în război. A fost doar a patra bătălie navală (în ordine cronologică) între nave de luptă de oțel, după Bătălia de la Port Arthur, Bătălia din Marea Galbenă (1904) și Bătălia din Strâmtoarea Tsushima (1905), din timpul Războiului Ruso-Japonez. Marea Flotă Britanică (Grand Fleet) era condusă de către amiralul britanic Sir John Jellicoe iar Flota germană de ocean Hochseeflote de viceamiralul Reinhard Scheer. IntențiaHochseeflote era de a atrage în larg Grand Fleet și într-o ambuscadă să distrugă o parte a flotei, deoarece forțele navale germane erau insuficiente să lupte cu succes împotriva întregii flote britanice. Aceasta făcea parte din intenția germanilor de a sparge blocada britanică și de a permite flotei comerciale germane să iasă în larg pe oceane. Între timp, Royal Navy urma o strategie de a se atrage în luptă și de a distruge Hochseeflote, sau de a menține forțele navale germane izolate și departe de căile maritime ale Angliei. Bătălia, care a implicat în total în jur de 250 de nave de toate tipurile, a început la ora 18:30, pe data de 31 mai 1916 și a durat două ore. Datorită condițiilor de vizibilitate reduse și a erorilor britanicilor, această bătălie nu a fost decisivă, în ciuda superiorității numerice a acestora din urmă. Cu toate acestea, Jellicoe a reușit să taie calea de retragere a navelor germane în porturile lor și era convins că va avea posibilitatea să poarte o bătălie decisivă a doua zi dimineață. Scheer însă era determinat să salveze flota sa cu orice preț, astfel că a traversat dispozitivul britanic noaptea și s-a întors în baza navală din Wilhemshaven, ocolind zonele cu mine germane. Bătălia i-a costat pe britanici paisprezece nave, iar pe germani unsprezece nave și mii de victime umane. Ambele părți au pretins că au repurtat victoria.[4] Deși este adevărat că pierderile britanice în vieți și nave au fost mai importante decât cele ale marinei germane, germanii nu s-au lăsat păcăliți și au fost conștienți că au scăpat cu puțin de un dezastru. Flota germană a rămas, prin urmare, în porturi, cu excepția unor ieșiri scurte, în august 1916 și aprilie 1918. Desigur, ea a continuat să reprezinte o amenințare, forțând britanicii să mențină mai multe unități în Marea Nordului, dar niciodată nu a încercat să conteste stăpânirea mărilor de la adversarul său. Pe de altă parte, marina germană a dedicat eforturile sale majore purtării războiului pe mare cu submarine.

·         1918: In  Jurnalul Consiliului de Miniștri român se  publica organizarea  poliției  din Basarabia, recent unificată cu România.

·         1935: Orașul Quetta, capitala provinciei Belucistan (Pakistan), a fost distrusă de un cutremur, în care au murit peste 20.000 de oameni.

·         1942: 1000 de bombardiere britanice  ataca orasul german Köln,  distrugandu-l  in 90 de minute.  45 000 de oameni au ramas fara adapost.  Au fost doborate  de apararea germana 40 de aparate. Numele de cod:  Operation Millenium.

·         1945: Începe procesul ziariștilor „criminali de război și vinovați de dezastrul țării”. Printre acuzați: Pamfil Șeicaru, Radu Gyr, Nichifor Crainic. Sentința va fi pronunțată la 4 iunie 1945.

• Pamfil Șeicaru (n. aprilie 1894, Buzău — d. 21 octombrie 1980, München, Germania) a fost un ziarist român, director al ziarului Curentul, cel mai combativ cotidian românesc în perioada dintre cele două războaie mondiale. Este considerat a fi cel mai mare gazetar dintre cele două războaie mondiale.
  

Șeicaru a făcut studii juridice obținând licența în drept. A luat parte ca ofițer la operațiile militare din Primul Război Mondial, fiind citat cu Ordin de zi pe Armată. A fost deputat în parlamentul României în 1928, 1931 și în 1933. Ziarist de mare talent, a fost director al ziarului Bucovina (Cernăuți) și a participat la editarea revistei Gândirea. În 1928 înființează ziarul Curentul cu orientare de dreapta și, uneori, de extremă dreaptă, pe care l-a condus până la plecarea sa din țară în 1944. În 1939 a fost singurul ziarist român care a afirmat că așa-zisele garanții militare oferite de Marea Britanie și Franța pentru integritatea frontierelor României nu valorau nimic. În fața pericolului nazist, „Anglia trebuie să se pregătească pentru propria apărare și abia după asta să garanteze și frontierele altor țări”. Într-un articol publicat la 15 aprilie 1939 a intuit inevitabila sacrificare de către marile puteri a țărilor mici și mijlocii din Europa acelui timp. În anii războiului, au rămas celebre polemicile lui cu comentatorul politic britanic Wickham Steed de la postul de radio Londra. În august 1944 a părăsit țara cu ideea de a publica un ziar ce ar fi trebuit să susțină cauza României după încetarea războiului. A petrecut 30 de ani în Spania, unde, la Madrid, a publicat o ediție trimestrială a ziarului Curentul și, pentru câtva timp, publicația Liberty and Justice. Ultimii ani i-a petrecut în Germania, stabilindu-se la Dachau (Bavaria). La moartea sa, în octombrie 1980, Primul Ministru al Bavariei, Franz Josef Strauß, l-a omagiat într-un mesaj, descriindu-l drept „un patriot român și eminent ziarist… Moștenirea pe care a lăsat-o compatrioților săi este lupta pentru dreptate, omenie și pace.” În 1945 a fost comdamnat la moarte în contumacie de comuniști. În 1966 Ceaușescu l-a grațiat în urma unei ample acțiuni a Securității, după care a fost ajutat financiar să publice articole și cărți favorabile politicii de independență față de Moscova a lui Nicolae Ceaușescu. În august 1977 a făcut o vizită secretă în România, organizată de Securitate.

• Radu Gyr (n. 2 martie 1905 la Câmpulung Muscel – d. 29 aprilie 1975, București, pseudonimul literar al lui Radu Demetrescu) a fost un poet, dramaturg, eseist și gazetar român. O bună perioadă a fost asistent universitar la catedra de estetică a profesorului Mihail Dragomirescu.  A fost de mai multe ori laureat – în (1926, 1927, 1928 și 1939) – al Societății Scriitorilor Români, Institutului pentru Literatură și Academiei Române. În timpul scurtei coguvernări legionare în cadrul regimului antonescian, septembrie 1940-ianuarie 1941, Radu Gyr a fost comandant legionar și director general al teatrelor. În aceasta perioadă, o trupă de actori evrei a înființat în București teatrul evreiesc Barașeum. Acesta a luat ființă pentru că, în acea perioadă, actorilor evrei le-a fost interzis să joace în idiș sau să apară pe scenele teatrelor românești. A fost singurul teatru evreiesc din țările Europei din acea perioadă tulbure în care puterea o dețineau regimuri autoritare și fasciste. Teatrul Barașeum și-a început activitatea la 1 martie 1941 cu revista Ce faci astă seară? Ulterior, foști demnitari sau susținători ai regimului au subliniat că teatrul a putut să ființeze în toată perioada guvernării antonesciene și că aceasta s-ar fi datorat toleranței regimului antonescian față de cultura evreiască. Existența unui teatru evreiesc în capitala unui stat fascizat a fost scoasă în evidență, pe plan internațional, și de terți comentatori cu mai mulți ani înainte de 1989.
  

După detenția din timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea, unde a stat închis în lagărul de la Miercurea Ciuc alături de Mircea Eliade, Nae Ionescu, Mihail Polihroniade și alți intelectuali din perioada interbelică, Radu Gyr a fost închis și în timpul regimului lui Ion Antonescu. După eliberarea din detenție a fost trimis, pentru „reabilitare” în batalioanele de la Sărata. Întors din război rănit și cu poemele în raniță, Radu Gyr a publicat în 1942 (la editura Gorjan) volumul inedit Poeme de războiu (carte cenzurată). În 1945, regimul comunist l-a încadrat în „lotul ziariștilor”, iar justiția aservită regimului comunist l-a condamnat la 12 ani de detenție politică. A revenit acasă în 1956, dar, după doi ani, a fost arestat din nou și condamnat la moarte pentru poezia-manifest ”Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane”, considerată de autorități drept mijloc de instigare la luptă împotriva regimului comunist. Pedeapsa cu moartea i se comuta la 25 de ani de muncă silnică (dar nu află aceasta decât cu 11 luni după modificarea sentinței), poetul executând 6 ani de detenție, până la amnistia generală din 1964. În închisoarea din Aiud, Radu Gyr a fost supus unui regim de detenție deosebit de aspru. Doi ani din pedeapsă i-a executat purtând lanțuri grele la picioare. Când s-a îmbolnăvit grav, autoritățile i-au refuzat acordarea de asistență medicală. O mare parte din detenția de la Aiud și-a petrecut-o în celula nr. 281.

Ultimul cuvânt al poetului în fața Tribunalului Poporului (procesul din 1945)

„Domnule Președinte, domnilor judecători ai poporului, în inchizitoriul său de joi seara (31 mai), onorata acuzare a spus răspicat: «Dacă există credință adevărată, atunci să fie absolvită». Și a mai spus acuzarea: «Sunt prăbușiri de idealuri, de credințe, dar numai pentru curați». Într-adevăr, sunt naufragii sufletești. Eu am avut o credință. Și am iubit-o. Dacă aș spune altfel, dacă aș tăgădui-o, dumneavoastră toți ar trebui să mă scuipați în obraz. Indiferent dacă această credință a mea apare, astăzi, bună sau rea, întemeiată sau greșită, ea a fost pentru mine o credință adevărată. I-am dăruit sufletul meu, i-am închinat fruntea mea. Cu atât mai intens sufăr azi, când o văd însângerată de moarte”.

Poezia de după gratii: Creația poetului Radu Gyr avea să cunoască înălțimi nebănuite în bezna temnițelor comuniste. Evoluția poeziei sale de după gratii poate constitui un scurt istoric al acelor ani de viață inimaginabilă. Poetul scrie despre foamea permanentă, frigul cumplit, moartea ca prezență zilnică, se ceartă cu Dumnezeu, pentru ca, în final, să ajungă la liniște sufletească și la o credință adâncă, înțelegând soarta ce i-a fost rezervată și jertfa uriașă care îi stătea în față. Crezul său a devenit crezul unei întregi generații.

Colaborarea la gazeta Glasul Patriei: Din 1963, după eliberarea din închisoare, a fost amenințat permanent, urmărit de Securitate. A colaborat – ca și Nichifor Crainic, teoreticianul fundamentalist al „statului etnocratic”, poetul și editorul revistei “Gândirea” sau ca preotul legionar Ion Dumitrescu Borșa, unicul supraviețuitor postbelic al echipei gardiste combatante în Spania – la Glasul Patriei (mai târziu Tribuna României). În acest ziar, destinat românilor din diasporă, Gyr a publicat reportaje, articole politice și poezii, semnate Radu Gyr sau cu pseudonimele Ioachim Pușcașul și Radu Miroslav. Scos din circuitul valorilor publice în țară, a fost complet ignorat înainte de 1989, cu excepția notabilă a criticului Nicolae Manolescu, care a avut îndrăzneala să-l antologheze în 1968 în volumul al doilea din Poezia românească modernă, însă nu cu poemele cele mai reprezentative. La înmormântarea sa din cimitirul Bellu Catolic, în 1975, singurul literat care a îndrăznit să participe la ceremonia funerară și să citească din versurile lui Gyr a fost, potrivit unui martor ocular, poetul Romulus Vulpescu.

Mărturii: Horia Sima: „Visul lui Gyr este acela al ierahiei valorilor, care îl smulge pe individ din zoologie și-l înzestrează cu dimensiunea transcendentalului.”
Atanasie Berzescu: „În Aiud, Radu Gyr a adus pe Iisus în celulă. L-a coborât de pe Cruce și L-a adus alături de noi pe rogojina cu libărci spre îndumnezeirea omului. El era patriarhul și îmbarbătarea deținuților din Aiud. Prin el frumosul și spiritul au continuat să lumineze în beznele adânci”. (Lacrimi și sânge)

• Ion Nichifor Crainic (n. Ion Dobre, 22 decembrie 1889, Bulbucata, județul Vlașca — d. 20 august 1972, Mogoșoaia lângă București) a fost un teolog român, scriitor, poet, ziarist, politician, editor, filosof (creator al curentului gândirist)și profesor universitar la Seminarul Teologic din București și Facultatea de Teologie din Chișinău. Pe plan politic s-a plasat la extrema dreaptă a spectrului politic și a fost adeptul tendințelor tradiționaliste religioase, susținând că România trebuie să rămână credincioasă moștenirii spirituale creștin-ortodoxe. A fost legionar, colaborator al securității și unul dintre principalii ideologi antisemiți din România. Tribunalul Poporului, instituit de către noile autorități comuniste după 23 august 1944, în baza legii nr. 312 din aprilie 1945 privind urmărirea și sancționarea celor vinovați de dezastrul țării, în cadrul așa-zisului Proces al ziariștilor Fasciști, l-a condamnat în lipsă, în data de 4 iunie 1945 la detenție grea pe viață.
  

·         1947: A avut loc vizita in Romania a patriarhului Moscovei si al intregii Rusii, Aleksei, care a dorit  sa discute cu inalti ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Romane in vederea pregatirii Congresului Ortodoxiei, programat sa se desfasoare in martie 1948, la Moscova.

·         1955: Marea Adunare Naţională a Repunlicii Populare Romane ratifică Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală, între Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, R.D.Germană, Polonia, România, Ungaria şi URSS, semnat la Varşovia. Pactul de la Varșovia sau Tratatul de la Varșovia, numit în mod oficial Tratatul de prietenie, cooperare și asistență mutuală a fost o alianță militară a țărilor din Europa Răsăriteană și din Blocul Răsăritean, care voiau să se apere împotriva amenințării pe care o percepeau din partea alianței NATO (care a fost fondată în 1949). Crearea Pactului de la Varșovia a fost grăbită de integrarea Germaniei de Vest „remilitarizată” în NATO prin ratificarea de către țările ocidentale a Înțelegerilor de la Paris. Tratatul de la Varșovia a fost inițiat de către Nikita Hrușciov în 1955 și a fost semnat la Varșovia pe 14 mai 1955. Pactul și-a încetat existența pe 3 martie 1991 și a fost în mod oficial dizolvat la întâlnirea de la Praga, pe 1 iulie 1991.

·         1971:  Naveta spațială americană „Mariner 9" este lansată într-o misiune pentru a aduna informații științifice despre Marte.

·         1975: Este fondată Agenția Spațială Europeană.

·         1982: Spania devine al 16-lea membru NATO și prima țară care intră în alianță de la admiterea Germaniei de Vest în1955.

·         1986: a fost translată biserica Sf. Ioan Nou de la intersecţia bulevardelor 1848 şi G. Coşbuc. Mutarea a fost posibilă prin proiectul elaborat de echipa de ingineri condusă de Eugeniu Iordăchescu şi s-a efectuat pe o distanţă de 23 metri, spre nord-est, nava urcând totodată cu circa 65 de cm; translaţia s-a efectuat aici prin împingere cu dispozitive hidraulice pe o cale de rulare din şine de tren. Pentru a fi salvat edificiul, alte construcţii dimprejur au fost sacrificate, respectiv: prăvălia din Bd. 1848 nr. 39 şi imobilele de la nr. 6 şi 8 din str. Sf. Ion Nou. Tot în 1986 începeau şi lucrările la noul tronson de colţ dinspre fosta str. Bazaca, şantierul vizibil în stânga imaginii (blocul cu BRD la parter, azi). În partea de jos, traficul din Bd. G. Coşbuc era cel obişnuit, nestingherit de şantierul aripii Călăraşi a magazinului Unirea şi demolările de pe partea numerelor impare.

·         1990:  In Vrancea se produce un cutremur de pământ cu o magnitudine de 6,9 grade pe scara Richter. In 1990 in Vrancea  au avut loc la data de 30/31 mai, 3 cutremure consecutive, la o adâncime de 89 km. Ele au creat pagube importante în România, Republica Moldova, Bulgaria şi Ucraina. Primul cutremur, cu o magnitudine de 6,9 grade pe scara Richter, s-a produs la ora 10:40:06 (GMT), pe data de 30 mai. Undele seismice plecate din munţii Vrancei  au zguduit vreme de aproape 50 de secunde toată jumătatea estică a României. În urmatoarele 17 ore, au avut loc 80 de replici. La ora 3:18 (GMT), pe data de 31 mai, a avut loc al doilea cutremur cu magnitudinea de 6,4 grade pe scara Richter. După 3 secunde, s-a produs şi al treilea seism (6,1 Mw).

·         1992: Guvernul Romaniei a recunoscut independenta fostului teritoriu iugoslav Republica Bosnia si Hertegovina.

·         1992: In România a avut loc al III-lea Congres al Uniunii Mondiale a Românilor Liberi (UMRL). Ion Raţiu a fost ales preşedinte al UMRL.

·         2010 - Scuderia Ferrari a debutat în Formula 1 în 1950 şi la 60 de ani de la prima aliniere la startul unui Grand Prix, echipa italiană sărbătoreşte participarea cu numărul 800 într-un Mare Premiu, cu ocazia MP-ului al Turciei. Această cifră rotundă încununează un palmares absolut fantastic al Suderiei în Formula 1. Este de prisos să spunem că Ferrari este din toate punctele de vedere cea mai galonată echipă din Formula 1, deţinând 16 titluri la echipe şi 15 la piloţi. Profităm însă de ziua festivă pentru a vă împărtăşi şi alte recorduri mai puţin cunoscute ale "Căluţului cabrat".Ferrari are cel mai mare număr de puncte acumulate în F1 (4.299,5), cele mai multe victorii consecutive (14, între 1952 şi 1953), cel mai multe clasări 1-2 pe podium (80), cel mai multe victorii ale unui pilot într-un sezon (13 - Schumacher în 2004) şi cele mai multe clasări pe podium consecutive ale unui pilot (19, Scumacher între 2001 şi 2002). Pentru a marca acest moment monoposturile lui Fernando Alonso şi Felipe Massa au imprimate pe coamă un logo special construit în jurul cifrei 800. Din păcate sunt şanse mici pentru a încununa această participare cu o victorie, piloţii Ferrari fiind destul de jos plasaţi pe grila de start.

·         2012: Fostul presedinte liberian Charles Taylor a fost condamnat la 50 ani de închisoare pentru rolul jucat în atrocitățile comise în timpul razboiului civil din Sierra Leone.

Nașteri

• 1010: S-a nascut imparatul chinez  Renzong (d. 1063).

·         1653: Claudia Felicitas de Austria, împărăteasă consort a Germaniei (d. 1676)

·         1672: Petru cel Mare, țar al Rusiei (d. 1725). Cu peste trei veacuri în urmă, în penultima zi a primăverii anului 1672 (30 mai 1672), a doua soţie a ţarului Aleksei, dădea naştere la Moscova unui băiat care avea să schimbe istoria Rusiei. Micuţul a primit numele de Petru, la care urmaşii, în semn de preţuire, vor adăuga şi cel Mare. Nu era destinat să conducă ţara, dar moartea timpurie a tatălui şi apoi a fratelui său, Fiodor, îl aduc pe tron, pe care va sta 43 de ani, din 1682 pînă în 1725. Avea doar zece ani şi se juca de-a soldaţii prin curtea palatului. Pînă la preluarea puterii depline, în 1689, Rusia a fost condusă de sora lui mai mare, Sofia, ajutată de favoritul ei, prinţul Galiţîn. Avea doar 17 ani la preluarea puterii, dar inteligenţa deosebită, talentul înnăscut de organizator şi instinctul de diplomat au compensat lipsa de experienţă. Dorinţa de cunoaştere l-a determinat sa călătorească mult. În 1697, a plecat în Europa de vest, sub numele de Mihailov. Peste tot reuşea să uimească prin simplitatea purtărilor sale, dar şi prin ascuţimea minţii. Petru cel Mare iniţiază o serie de reforme care aveau să schimbe faţa Rusiei. Printre primele măsuri a fost şi aceea de a-i moderniza pe boierii moscoviţi. Aceştia sunt obligaţi să îşi tundă bărbile şi să se îmbrace după stilul european. În anul 1700, ţarul hotărăşte reformarea calendarului, care începea tradiţional în septembrie, şi înlocuieşte scrierea slavonă bisericească cu cea laică. A dat o grea lovitură Bisericii, înlocuind instituţia patriarhiei cu Sfîntul Sinod, subordonat ţarului. Pune în locul vechii Dume a boierilor un Consiliu de miniştri restrîns, căruia îi adaugă o Cameră de justiţie şi înfiinţează un Senat care are autoritate legislativă, judecătorească şi executivă. Senatul se supune ţarului. Înlesneşte oamenilor din popor pătrunderea în rândurile nobilimii. Prin ucazul din 16 ianuarie 1724, un soldat, chiar dacă nu este de neam, poate ajunge ofiţer, primind totodată rang de nobil, pe care-l vor moşteni urmaşii săi. Încurajează creşterea animalelor, introduce rase noi de bovine, înfiinţează cele dintîi herghelii, le arată ţăranilor cum să secere grîul cu secera şi nu cu cosorul. Datorită lui, industria rusă cunoaşte un avînt nebănuit. Îi scuteşte de serviciul la stat şi de impozite pe cei ce construiesc fabrici şi pe rudele acestora, le acordă împrumuturi fără dobîndă, precum şi privilegiul de a cumpara, începând din 1721, robi de la moşieri pentru a-i folosi în întreprinderile proprii. Prin ucazul din 23 martie 1714, Petru schimbă statutul familiilor aristocratice, prin care împiedică fărîmiţarea pămîntului; fiul sau fiica cea mai mare vor moşteni tot pămîntul, ceilalţi copii îşi vor împărţi între ei bunurile mobile. Începând din anul 1703, hotărăşte construirea oraşului Sankt Petresburg, care va deveni capitala imperiului din 1712. La 28 ianuarie, la ora şase dimineaţa, la 53 de ani şi după 43 de ani de domnie, Petru cel Mare îşi dă sufletul. Clanul puternic din jurul Ecaterinei citeste o proclamaţie prin care Ecaterina I e numită împărăteasă legitimă a toate Rusiile.
* 1792 Prințul Carl Bernhard de Saxa-Weimar-Eisenach (30 mai 1792 – 21 iulie1862)^[2] a fost lider militar care, în 1815, după Congresul de la Viena a devenit colonel al unui regiment în serviciul regelui Țărilor de Jos.^[3] A luptat în Bătălia de la Quatre Bras și Bătălia de la Waterloo unde a comandat Brigada a 2-a a Diviziei a 2-a olandeze.

Prințul Bernhard

·         1814: Eugène Charles Catalan, matematician belgian (d. 1894). Eugène Charles Catalan (n. 30 mai 1814 – d. 14 februarie 1894) a fost un matematician franco-belgian, specialist în teoria numerelor. De numele său este legată o celebră conjectură, conjectura lui Catalan, pe care a formulat-o în 1844, fiind demonstrată abia în 2002 de către matematicianul român Preda Mihăilescu. A considerat numerele de forma:
T_n = \frac 1 n \cdot C^{n-1}_{2n-2},
care ulterior îi vor purta numele. Aceste numere sunt întregi pentru orice n \in \mathbb N^*.
În 1842 a descoperit că o suprafață riglată poate fi numai atunci minimală și reală, când este plană sau când este suprafață elicoidală ordinară. În 1856 a demonstrat că dacă o spirală logaritmică se rostogolește pe o dreaptă, polul său descrie o altă dreaptă. Catalan a întocmit un memoriu relativ la transcendentele lui Euler.

·         1814: Mihail Alexandrovici Bakunin (n. 30 mai 1814, Priamuhino, gubernia Tver, Imperiul Rus, d. 1 iulie 1876, Berna, Elveția) a fost un cunoscut revoluționar rus, considerat de mulți „tatăl anarhismului modern”.

Ca activist și teoretician al mișcării anarhiste, Mihail Bakunin este unul dintre revoluționarii cu cea mai mare influență în Europa din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Provine dintr-o familie aristocrată rusă. Studiază la Sankt Petersburg. Devine ofițer de cavalerie și are o revelație în ceea ce privește despotismul militar și este influențat de scrierile lui Hegel. Observă mai departe despotismul țarului și este revoltat că patriarhul Rusiei susține politica țarului. Aduce acuzații la adresa sistemului de învățământ.

În 1848, participă la Revoluția pașoptistă. În 1865 pune bazele organizației „Fraternitatea Internaționalǎ Revoluționarǎ”. Condițiile de aderare erau:

• ateismul;
• respingerea statului, a armatei și a Bisericii;
• pacifismul, anti-militarismul;
• neacceptarea proprietății private și a principiului redistribuirii de tip capitalist.

În 1869 publica Regulile revoluționare. În același an pleacă la Lyon, încercând să-l transforme într-un centru revoluționar. La 28 septembrie1870 cucerește primăria din Lyon.

Este expulzat din Franța și pleacă în Elveția. Se reîntoarce în Franța și participă la Comuna din Paris. Dezamăgit de eșecul Comunei din Paris, în 1873 publică ultima sa carte: Statul și anarhia.

Mihail Bakunin

·         1845: S-a nascut Amadeo I al Spaniei (d. 1890). Amadeo I (30 mai 1845 – 18 ianuarie 1890) a fost singurul rege al Spaniei din Casa de Savoia. A fost al doilea fiu al regelui Victor Emanuel al II-lea al Italiei și cunoscut pentru cea mai mare parte a vieții sale ca Duce de Aosta. A domnit pentru o scurtă perioadă a rege al Spaniei din 1870 până în 1873.

Prințul Amedeo de Savoia cu prima sa soție, Maria Vittoria dal Pozzo, Prințesă della Cisterna.

Prințul Amedeo de Savoia s-a născut la Torino, Italia. A fost al doilea fiu al regelui Vittorio Emanuele al II-lea(rege al Piemont, Savoia, Sardinia și, mai târziu, primul rege al Italiei) și af Arhiducesei Adelaide de Austria. La naștere a primit titlul de Duce de Aosta.

În 1867 tatăl său a cedat rugăminților parlamentarului Francisco Cassins, și la 30 mai Amedeo s-a căsătorit cu Dona Maria Vittoria dal Pozzo. Inițial, regele s-a opus căsătoriei pe motivul că familia ei nu era suficient de nobilă, el sperând pentru fiul său o căsătorie cu o prințesă germană.^[1]

Dona Maria Vittoria, care aparținea nobilimii piemonteze, era singura moștenitoare a averii tatălui ei.^[2] Mama Mariei Vittoria, Louise de Mérode, nepoata Prințului de Rubempré și a Prințesei van Grimberghe, aparținea uneia dintre primele case nobile a Belgiei. Sora mai mică a Louisei, Antoinette, era căsătorită cu Carol al III-lea, Prinț de Monaco.^[2]

În martie 1870, ducesa a apelat la rege pentru a-și dojeni fiul pentru infidelitățile care o răneau atât de tare, însă regele i-a răspuns că deși îi înțelege sentimentele, considera că ea nu avea dreptul să dicteze comportamentul soțului ei și că gelozia ei era nepotrivită

După ce revoluția spaniolă a detronat-o pe regina Isabela a II-a, noua curte a decis să reinstaleze monarhia sub o nouă dinastie. Ducele de Aosta a fost ales rege sub numele de Amadeus la 16 noiembrie 1870. El a depus jurământul la Madrid, la 2 ianuarie 1871.

Alegerea noului rege a coincis cu asasinarea generalului Marqués de los Castillejos, principalul său susținător. După aceea, Amadeo avut de a face cu situații dificile, cu politicile instabile spaniole, conspirații republicane, revolte carliste, litigii între persoane din același partid, guvernări scurte și tentative de asasinat.

El a putut conta doar pe sprijinul partidului progresist. Progresiștii s-au împărțit în monarhiști și constituționaliști, lucru care a dus la înrăutățirea instabilității, și în 1872 o izbucnire violentă a conflictelor interpartinice a lovit la vârf. A fost o revoltă carlistă în regiunile basce și catalane, și după aceea, au izbucnit revolte republicane în orașe din întreaga țară. Corpul de artilerie al armatei a intrat în grevă iar guvernul a cerut regelui să-i disciplineze.

Cu posibilitatea de a domni fără sprijin popular, Amadeus a emis un ordin împotriva corpului de artilerie și apoi imediat a abdicat de pe tronul Spaniei la 11 februarie 1873. La ora zece în aceeași noapte, Spania a fost proclamată republică, în timp ce Amadeo și-a făcut apariția în fața curții, proclamând poporul spaniol neguvernabil.

Complet dezgustat, fostul monarh a părăsit Spania și s-a întors în Italia, unde și-a reluat titlul de Duce de Aosta. Prima Republică spaniolă a durat mai puțin de un an, iar în noiembrie 1874, fiul Isabelei a II-a, Alfonso al XII-lea, a fost proclamat rege, cu Antonio Cánovas del Castillo drept prim-ministru, din 1873 până la asasinarea sa din 1893.

După decesul primei soții, Amadeo s-a căsătorit cu nepoata sa, Prințesa Maria Letizia Bonaparte (1866-1926), fiica surorii sale Maria Clotilde și a lui Napoléon Joseph Charles Paul Bonaparte, un nepot al lui Napoleon I. Ei au avut un copil, Umberto (1889–1918), care a murit de gripă în timpul Primului Război Mondial.

Amadeo I

·         1846: S-a nascut  Peter Carl Fabergé, celebru giuvaergiu din Rusia; (d. 1920). Peter Carl Fabergé, cunoscut de asemenea sub numele de „Karl Gustavovici Fabergé”, (n. 30 mai [S.V. 18 mai] 1846 – d. 24 septembrie 1920) bijutier rus, cunoscut îndeosebi pentru „Ouăle Fabergé”, bijuterii realizate din metale și pietre prețioase, la baza cărora se află tradiția pascală.

·         1854 - S–a născut Constantin Gogu, matematician şi astronom, membru corespondent al Academiei Române (m.30.01.1897).
* 1871: Leopold al IV-lea, Prinț de Lippe (Leopold Julius Bernhard Adalbert Otto Karl Gustav; 30 mai 1871 – 30 decembrie 1949) a fost ultimul suveran al Principatului Lippe. A succedat la tron în 1905 și a fost la conducerea țării din 1904 ca regent.

S-a născut la Oberkassel ca fiul cel mare al lui Ernest al II-lea, Conte de Lippe-Biesterfeld și a contesei Karoline de Wartensleben. Leopold a aparținut liniei Lippe-Biesterfeld a Casei de Lippe, care era linia senior a casei princiare după linia conducătoare de Lippe-Detmold.

A servit ca ofițer al armatei germane până în 1894, când a început să studieze științe politice la universitățile din Bonn și Berlin.

Leopold al IV-lea

·         1875: Giovanni Gentile, filosof italian (d. 1944). Se descria el insusi drept un filosof al fascismului  si a intocmit pentru Mussolini  in 1932 in mare parte, Doctrina fascismului. A fost un apropiat al criticului si filosofului idealist italian  Benedetto Croce.
* 1895: Nicolai Alexandrovici Bulganin (în rusă Алекса́ндрович Булга́нин; n. 30 mai 1895 – d. 24 februarie 1975) a fost un politician sovietic care a ocupat funcții importante guvernamentale: ministru al apărării (1953-1955) și prim-ministru (1955-1958).

În timpul celui de-al doilea război mondial, Bulganin a jucat un rol de frunte în guvern și în Armata Roșie, deși nu fusese niciodată un comandant de linia întâi. I-a fost oferit gradul de general colonel și a fost membru al Comitetului de Stat pentru Apărare, pentru ca în 1947 să fie avansat la gradul de mareșal. În 1944 a fost numit în funcția de adjunct al Comisarului Poporului pentru Apărare și a fost principalul agent al lui Stalin în Înaltul Comandament Sovietic. În 1946 a devenit Ministru al Forțelor Armate și membru supleant al Biroului Politic al partidului, pentru ca în 1948 să devină membru plin al Biroului Politic. Din 1947 până în 1950 a fost iarăși vice-prim-ministru.

După moartea lui Stalin din martie 1953, Bulganin a ajuns printre conducătorii de prim rang ai URSS-ului, fiind numit ministru al apărării. A fost unul dintre aliații lui Nikita Hrușciov în lupta acestuia cu Gheorghi Malenkov, iar în februarie 1955 i-a succedat lui Malenkov în funcția de prim-ministru. El a fost văzut în general ca un sprijinitor al politicii lui Hrușciov de destalinizare. Împreună cu Hrușciov a călătorit în India, Iugoslavia și Anglia, unde au fost denumiți în presă drept "The B and K show."

Totuși, din 1957, Bulganin a început să aibă dubii asupra politicii liberale a lui Hrușciov și s-a apropiat de grupul conservator (așa-numitul "grup antipartinic") condus de Viaceslav Molotov. În iunie, când grupul conservatorilor a încercat să-l îndepărteze pe Hrușciov de la putere în timpul unei întâlniri a Biroului Politic, Bulganin a oscilat între cele două tabere aflate în luptă. Când conservatorii au fost înfrânți și au fost îndepărtați de la putere, Bulganin a mai supraviețuit o vreme, dar, în martie 1958, la o sesiune a Sovietului Suprem, Hrușciov l-a forțat să demisioneze. În septembrie, Bulganin a fost îndepărtat din Comitetul Central și i-a fost luat gradul de mareșal. A fost numit în fruntea Sovietului Economic Regional Stavropol, o funcție neînsemnată, iar în februarie 1960 a fost pensiona

Nicolai Bulganin Никола́й Булга́нин

* 1899: Irving Thalberg (n. 30 mai 1899 - d. 14 septembrie 1936) a fost un producător american de film cunoscut pentru filme precum Grand Hotel, China Seas, Camille, Revolta de pe Bounty și The Good Earth.

A lansat carierele mai multor actori, printre care Lon Chaney, Ramon Novarro, John Gilbert, Joan Crawford, Clark Gable, Jean Harlow, Wallace Beery, Luise Rainer, Greta Garbo, Lionel Barrymore și Norma Shearer, cu care s-a căsătorit.

Din 1937, în memoria sa, se acordă anual Premiul Memorial Irving G. Thalberg din cadrul Premiilor Oscar.

Irving Thalberg

·         1901: S-a născut Maria Holban, istoric şi traducător cu studii valoroase legate, mai cu seamă, de feudalismul timpuriu românesc – secolele XIII-XIV). Maria Holban (n. 30 mai 1901, București – d. 18 martie 1991, București) a fost o istorică română, din 1990 membru corespondent al Academiei Române. Alături de un colectiv din cadrul Institutului de Istorie „Nicolae Iorga”, Holban a avut un aport esențial în editarea seriei Călători străini despre țările române, o colecție de mărturii traduse și adnotate, însoțite de studii introductive, adresată cercetătorilor istorici. Pregătită încă din 1954, seria a fost tipărită începând cu 1968 pe parcursul a peste trei decenii, studiul introductiv al primului volum conținând considerațiile metodologice ale ale Mariei Holban. Istorica a fost de asemenea asociată cu seria C privitoare la Transilvania a colecției Documente privind istoria României.

* 1901: Itzik Manger (se citeste: Mangher) (în idiș: איציק מאַנגער), n. 30 mai 1901, Cernăuți, Austro-Ungaria - d. 21 februarie 1969, Ghedera, Israel) a fost un poet și dramaturg evreu de limbă idiș, originar din Bucovina, care s-a intitulat „bard popular”, văzător și „meșter croitor” al cuvântului scris.

Manger a trăit și creat în România și Polonia, mai apoi s-a refugiat din cauza primejdiei naziste în Franța și apoi în Anglia, de unde a emigrat în ultimii ani ai vieții în Israel.

Spre deosebire de o mare parte din scriitori idiș în exil, Manger a reușit să obțină în Israel un succes semnificativ. În anul 1965 compozitorul, originar din Iași, Dov Seltzer, a dirijat o producție foarte populară a unui spectacol cu „Cântecele Meghilei” a lui Manger, spărgând gheața în ce privea atitudinea rezervată din Israelul oficial față de teatrul idiș. Creația s-a bucurat de succes și a fost reprezentată de peste 400 ori. Între spectatori au fost văzuți și conducători ai țării ca Levi Eshkol, Golda Meirși Teddy Kollek.

Manger s-a stabilit în Israel definitiv în ultimii ani ai vieții și a murit la Gedera, în anul 1969, la vârsta de 68 ani. A fost înmormântat ca un poet național israelian.

Regizorul și dramaturgul evreu român Israil Bercovici a fost autorul unei adaptări pentru teatru a poeziilor lui Manger - piesa în două acte „Mangeriada”. Premiera acesteia a avut loc la 6 aprilie 1968 la Teatrul Evreiesc de Stat.

Poezia sa „Oif'n Veg Șteit A Boim” (Pe drum stă un copac) a fost pusă pe muzică, intrând în repertoriul cântecelor în idiș. În 1951 ea a devenit un șlagăr în interpretarea lui Leo Fuld.

Itzik Manger la Conferința scriitorilor de limbă idiș de la Cernăuți din 1928.

* 1906: Prințesa Theodora a Greciei și Danemarcei (greacă Πριγκίπισσα Θεοδώρα της Ελλάδας και Δανίας; 30 mai 1906 – 16 octombrie 1969) a fost a doua fiică a Prințului Andrei al Greciei și Danemarcei și a Prințesei Alice de Battenberg. S-a născut în Grecia în insula Corfu.

Theodora a fost sora Prințului Filip, Duce de Edinburgh, soțul reginei Elisabeta a II-a a Regatului Unit. De asemenea, ea a avut trei surori: Prințesa Margarita, Prințesa Cecilie și Prințesa Sofia.

Theodora s-a căsătorit cu Berthold, Margraf de Baden la 17 august 1931 la Neues Schloß, Baden-Baden, Germania. Ei au avut trei copii. Theodora a murit la 16 octombrie 1969 la Büdingen, Germania, supraviețuind soțului ei șase ani. Mama ei, Prințesa Alice, a murit la cinci săptămâni după ea, la 5 decembrie 1969.

Prin tatăl ei, a fost nepoata regelui George I al Greciei și a reginei Olga Constantinova a Rusiei (nepoată a țarului Nicolae I al Rusiei). Prin mama ei a fost stră-strănepoata reginei Victoria și a Prințului Albert. Mama ei a fost nepoata Prințesei Alice, a doua fiică a reginei Victoria.

Prințesa Theodora

·         1908: S-a născut Hannes Olof Gösta Alfvén, fizician suedez, Laureat al Premiul Nobel (d. 2 aprilie  1995). A primit Premiul Npbel în anul 1970 pentru dezvoltarea teoriei magnetohidrodinamicii. A  contribuit cu lucrări în fizicile plasmei, precum şi cu teorii descriind fenomenul aurorei,  centurii van Allen, efectul furtunii magnetice asupra câmpului magnetic al Pământului, magnetosfera  terestră şi dinamicile plasmei în galaxia noastră.

·         1909: .Benny Goodman (n. 30 mai 1909 - d. 13 iunie 1986) a fost un compozitor, dirijor, clarinetist, lider de formație și muzician de jazz și swing american, care a primit Premiul Grammy pentru întreaga carieră în 1986

Benny Goodman

·      1910: Inge Meysel (n. Ingeborg Charlotte Meysel; nume prin căsătorie: Hansen, Rudolph și Olden; n. 30 mai 1910, Rixdorf (Berlin), astăzi Berlin-Neukölln – d. 10 iulie 2004 la Seevetal-Bullenhausen) a fost o actrițăgermană de teatru și televiziune.
În 2003 i-a fost diagnosticată demența senilă. A jucat totuși în 2004 un rol într-un serial popular de televiziune, „Polizeiruf 110”. La sfârșitul lunii aprilie 2004 a suferit o fractură cominutivă complicată la femurul drept. Operația de urgență a reușit. A mai trăit până în dimineața zilei de 10 iulie a aceluiași an. Urna i-a fost depusă în cimitirul Ohlsdorf din Hamburg, alături de rămășițele soțului ei, John Olden.
*    1912:  Julius Axelrod (n. 30 mai 1912 - d. 29 decembrie 2004) a fost un farmacolog, biochimist și neurochimist evreu-american, care împreună cu farmacologul Bernard Brodie a descoperit rolul analgetic și a contribuit la producerea pe cale industrială a paracetamolului. Pentru cercetările sale în domeniul transmiterii pe cale umorală a impulsului nervos la nivelul sinapselor, primește în anul 1970 Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină, împreună cu Ulf von Euler și Sir Bernard Katz.

Julius Axelrod

· 1916: Joseph William Kennedy (n. 30 mai 1916, Nacogdoches, Texas – d. 5 mai1957, Saint Louis, Missouri) a fost un chimist american, codescoperitor al elementului plutoniu (alături de Glenn T. Seaborg, Edwin McMillan și Arthur Wahl).^[1] În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a condul divizia CM (chimie și metalurgie) a Proiectului Manhattan la Los Alamos, unde a condus cercetările referitoare la chimia și metalurgia uraniului și plutoniului. După război, a devenit profesor al Universității Washington din Saint Louis, unde a avut meritul de a muta accentul de pe activitatea didactică pe cea de cercetare. A murit la vârsta de 40 de ani în urma unui cancer stomacal.

Joseph William Kennedy

Joseph William Kennedy

*  1912: Hugh Griffith (n. 30 mai 1912, Insula Anglesey, Țara Galilor - d. 14 mai1980, Londra, Anglia) este un actor galez.^[9] A primit Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar pentru rolul său din Ben-Hur (1959) și a primit o nominalizare suplimentară la premiul Oscar pentru aceeași categorie pentru rolul său din Tom Jones (1963).
*      1925:  John Cocke (n. 30 mai 1925, Charlotte, Carolina de Nord, SUA — d. 16 iulie 2002, Valhalla, New York) a fost un informatician american care a adus mari contribuții în domeniile arhitecturii calculatoarelor și proiectării compilatoarelor cu optimizare. Este creditat drept părinte al arhitecturii RISC, pentru care a primit Premiul Turing din partea ACM în 1987.
* 1920: Giovanni Giovannini (n. 30 mai 1920, Bibbiena, Arezzo – d. 8 octombrie2008, Torino) a fost un jurnalist și scriitor italian.
A fost președintele Federației Italiene a Editorilor de Ziare (Federazione Italiana Editori Giornali, FIEG). Giovanni Giovannini a absolvit Facultatea de Drept la Universitatea din Torino. După ce a stat doi ani într-un lagăr de concentrare din Germania, revine în 1945 la Torino, unde își începe cariera de jurnalist la ziarul La Stampa.

Giovanni Giovannini

Giovanni Giovannini

* 1920: Franklin J. Schaffner (n. 30 mai 1920, Tokio ca Franklin James Schaffner– d. 2 iulie 1989, Santa Monica) a fost un regizor american. El a început cariera de regizor de film la televiziune prin anii 1950. Schaffner a fost distins cu mai multe premii cinematografice printre care se numără premiul Emmy acordat în anul 1960, sau premiul Oscar în anul 1971.

Franklin J. Schaffner

* 1929: Doina Cornea, disidentă anticomunistă română. A fost asistentă universitară la catedra de limba franceză din cadrul Facultății de Filologie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj. În 1980 a realizat primul „samizdat” (volum fabricat manual, distribuit prin rețele de prieteni), „Încercarea labirintului”. Între 1982 și 1989 a difuzat 31 de texte și proteste prin radio „Europa Liberă”. În 1983 a fost destituită de la universitate și supusă unor anchete, interogatorii, bătăi, amenințări. Urmărirea ei politică a fost coordonată de colonelul de Securitate Alexandru Pereș, tatăl senatorului Alexandru Pereș (PDL). Împreună cu fiul ei, Leontin Iuhas, a răspândit 160 de manifeste de solidaritate cu muncitorii din Brașov răsculați la 15 noiembrie 1987, ambii fiind arestați pentru 5 săptămâni (noiembrie-decembrie 1987). În septembrie 1988, printr-o scrisoare deschisă adresată papei Ioan Paul al II-lea, scrisoare difuzată de Radio Europa Liberă, a solicitat împreună cu alți cinci intelectuali clujeni scoaterea Bisericii Române Unite cu Roma din ilegalitate. Practic, apoi a fost urmărită permanent până la 21 decembrie 1989. A participat la manifestația stradală de la Cluj din 21 decembrie 1989, sub gloanțe. După 22 decembrie 1989, a fost cooptată în Consiliul Frontului Salvării Naționale, organism din care și-a dat demisia la 23 ianuarie 1990, din cauza transformării FSN în partid politic și a reminiscențelor comuniste ale acestuia. A fondat (împreună cu alții, devenind apoi președintă) Forumul Democrat Antitotalitar din România (6 august 1990, la Cluj), ca o primă mișcare de unificare a opoziției democrate, din care s-a format mai târziu Convenția Democrată din România (CDR). Este membră fondatoare a Grupului pentru Dialog Social, a Alianței Civice și a Fundației Culturale Memoria. A publicat peste 100 de articole în ziare și reviste (22, România liberă, Vatra, Memoria etc.). A ținut conferințe în țară și străinătate, multe dintre ele publicate în volume colective (Une culture pour l’Europe de demain, Il nuovo Areopago, Mission, Quelle sécurité en Europe à l’aube du XXIème siècle?, Europe: les chemins de la démocratie, Politique Internationale, Amicizia fra i popoli).
Publicistică: 

• Liberté? Entretiens avec Michel Combes, suivis de lettres ouvertes adressées à Nicolae Ceausescu, Ion Iliescu, Petre Roman (Ed. Criterion, Paris, 1990); Libertate? (Ed. Humanitas, București, 1992)
• Scrisori deschise și alte texte (Ed. Humanitas, București, 1991)
• Fața nevăzută a lucrurilor (1990-1999). Dialoguri cu Rodica Palade (Ed. Dacia, Cluj, 1999); La face cachée des choses(Ed. Du Felin, Paris, 2000)
• Puterea fragilității (Ed. Humanitas, București, 2006)
• Jurnal. Ultimele caiete, Editura Fundației Academiei Civice, București, 2009, 288 p

* 1931: Vizma Belševica (n. 30 mai 1931,^] Riga, Letonia^] – d. 6 august 2005, Riga, Letonia) a fost o poetă, scriitoare și traducătoare letonă. A fost nominalizată pentru Premiul Nobel pentru Literatură

Tatăl lui Belševica, Jānis Belševics, a fost muncitor, iar mama ei, Ieva Belševica, (numele de fată Cīrule) a fost casnică. Familia ei a fost relativ săracă, deoarece doar unul dintre cei doi soți era plătit pentru muncă. Tatăl Vizmei a avut probleme cu băutura, probleme ce s-au agravat în timpul Marii Depresiuni când și-a pierdut slujba de brutar.

Vizma Belševica s-a născut pe 30 mai 1931, în Riga înainte de război, apoi capitala Letoniei democratice, unde a petrecut cea mai mare parte din copilărie. Orașul, de cele mai multe ori este prezentat în operele sale, mai ales în cele celebre — trilogia autobiografică Bille —, dar timpul petrecut în Curlanda, la mica fermă a rudelelor ei, de asemenea, a avut un rol important în poeziile și scrierile ei. Fiul ei, Klāvs Elsbergs, a fost un renumit poet leton în anii 1980. Și al doilea fiu al ei, Jānis, este de asemenea scriitor.

Vizma Belševica și-a publicat primele poezii în 1947; prima ei carte de poezie a apărut în 1955. Cele mai importante colecții de poezie suntː Jūra grade (The Sea is Burning, 1966), Gadu gredzeni (Annual Rings, 1969), Madarās (In My Lady's Bedstraw, 1976), Kamola tinēja (The Clew Winder, 1981), Dzeltu laiks (Autumn Time, 1987). Colecțiile de povestiri scurte sunt Ķikuraga stāsti (Stories from Kikurags, 1965), Nelaime mājās (Misfortune at Home, 1979), Lauztā sirds uz goda dēļa (Broken Heart on the Board of Honour, 1997). În timpul perioadei post-Sovietice, Belševica a scris trei cărți de povești, semi-autobiografice, despre fata Bille, narând viață ei de la sfârșitul anilor 1930 pe parcursul primului an de ocupație Sovietică din Letonia (1940-41), în timpul ocupației Naziste (1941-45) și primii ani de după război, sub regimul lui Stalin: Bille (Bille, 1992, 95), Bille onu karš (titlu inițial: Bille dzīvo tālāk) (Bille and War, 1996), Billes skaistā jaunība (The Wonderful Youth of Bille, 1999). Prima sa ediție a fost publicată de către editura letonă Mežābele în 1992 în Statele Unite, și doar în 1995 în Letonia. În prezent această trilogie a fost recunoscută ca una dintre cele mai importante lucrări din literatura letonă din toate timpurile.^[6]A fost tradusă în suedeză, dar nu și în limba engleză.

Poeziile și ficțiunile lui Belševica au fost traduse în 40 de limbi. În Uniunea Sovietică din anii 1960–1980, mai multe cărți de-ale ei cu poezii au fost publicate în limba rusă, belarus și armeană. Poeziile ei au fost traduse în limba engleză de către Inara Cedrins pentru antologia de Poezie Contemporană Letonă, publicate de editura Universității din Iowa în 1983.^[7] Din anii 1980 încoace, Belševica a fost prezentă în permanență pe scena literară suedeză, (traducător Juris Kronbergs), cărțile de poezii și poveștile Bille au avut un mare succes în critica literară si pentru publicul larg. Selecția de poezii au fost, de asemenea, publicate în Norvegia, Danemarca și Islanda. Selecția de povestiri – în Rusia, Georgia și Germania. Traducerea rusă a trilogiei Bille a fost publicată în Riga, Letonia.^[8]

În lucrările ei, a criticat situația națiunilor oprimate în timpul Uniunii Sovietice, prin urmare, din 1971 până în 1974, nu i-a fost permis să-și publice lucrările. Numele ei nu a putut fi menționat în mass-media. Agenți KGB au căutat apartamentul ei de două ori, confiscând manuscrisele și notele.

* 1934: Alexei Arhipovici Leonov (în rusă Алексей Архипович Леонов) (n. 30 mai 1934, Listvianka, regiunea Kemerovo, URSS) este un cosmonaut rus retras din activitate, cunoscut pentru efectuarea primei ieșiri în spațiu la 18 martie 1965.

Alexei Leonov

Alexei Leonov în aprilie 1974

* 1934: Liviu Olah (n. 30 mai 1934, Oradea - d. 4 iulie 2008, Los Angeles) a fost unul dintre cei mai cunoscuți pastori și evangheliști baptiști români ai secolului XX. De numele său se leagă mișcarea de redeșteptare spirituală care a avut loc în anii ’70 în câteva orașe din vestul României, Timișoara, Arad, Oradea^[1]. Anii săi de slujire în Biserica Baptistă nr. 2 din Oradea (astăzi, Biserica Baptistă Emanuel) corespund cu anii de creștere explozivă a acestei biserici^[2], ea fiind astăzi a doua biserică baptistă din Europa, ca mărime.

În acest climat ostil, în 1978, Liviu Olah decide, împreună cu soția și fiica sa, să plece definitiv în Statele Unite, alegând să-și pună familia la adăpost de amenințările Securității, care, de altfel, nu doar că a permis plecarea, dar chiar a salutat-o.

Astfel, se stabilește la Detroit, unde păstorește timp de doi ani biserica baptistă română. Următorii doi ani și-i petrece la Dallas, Texas, timp în care își definitivează studiile telogice, obținând licența în teologie la Criswell Biblical Studies Center.

În 1984, este invitat de Petru Popovici, același păstor cu care colaborase și în Timișoara, să i se alăture ca păstor al Bisericii Baptiste Române din Bellflower, California, biserică pe care a iubit-o și a slujit-o până la ieșirea la pensie și căreia s-a străduit să-i transmită pasiunea sa pentru rugăciune și sfințire. Le repeta tinerilor o frază în care se ascundea un principiu serios de viață creștină: cine nu misionează, demisionează!

Participă, în anii 1985 și 1988, la campanii evanghelistice în Australia, iar în 1989 participă la un tur evanghelistic prin Europa (Germania, Franța și Austria). Tot în 1989 își obține masterul în teologie la California Graduate School of Theology.

După 1990 a vizitat de mai multe ori România, exprimându-și mulțumirea față de Dumnezeu care a răspuns rugăciunilor sale. A predicat în multe biserici și în spații publice din România și din Republica Moldova. După o lungă suferință, pe 4 iulie 2008, Dumnezeu l-a chemat la Sine, ca pe un bun slujitor la mult dorita odihnă de după ostenelile de aici, de pe pământ.

Liviu Olah rămâne în amintirea tuturor nu doar ca un om al rugăciunii, nu doar ca un predicator și un evanghelist înflăcărat, ci și ca un spirit profetic. În vremea în care creștinii nu aveau voie să se întâlnească nici măcar în propriile biserici după cum doreau, el îi îndemna pe credincioși să se roage pentru ca Evanghelia să se poată predica și în România pe stadioane și arene, la posturile de radio și de televiziune. El se ruga și îi îndemna și pe cei din jurul său să se roage ca Dumnezeu să aducă vremea unei mari treziri spirituale, când Evanghelia să se predice în orice loc, iar flăcările credinței creștine să atingă orice casă, orice neînsemnat cătun, orice oraș, să cuprindă toată România și lumea întreagă.

Liviu Olah

Olah la 51 de ani

* 1937: Alexandr Sergheievici Demianenco (în rusă Александр Сергеевич Демьяненко; n. 30 mai 1937, Sverdlovsk - d. 22 august 1999, Sankt Petersburg) a fost un actor rus și sovietic de film și teatru, artist al poporului în RSFS Rusă.

Alexandr Demianenko

·         1944 - S-a născut Lenny Davidson, chitarist şi basist britanic (Dave Clark Five).
* 1944: Katsuyoshi Kuwahara (n. 30 mai 1944) este un fost fotbalist japonez.

·         1946: Dumitru Dragomir, politician român, a fost președintele Ligii Profesioniste de Fotbal
* 1946: Dragan Džajić (sârbă Драган Џајић) (n. 30 mai 1946 în Ub, RS Serbia, Iugoslavia) este un fost jucător sârb de fotbal.
* 1946: Peter Carl Fabergé (în rusă: Карл Гу́ставович Фаберже́, Karl Gustavovich Faberzhe), cunoscut de asemenea sub numele de "Karl Gustavovici Fabergé", (n. 30 mai [S.V. 18 mai] 1846 - d. 24 septembrie 1920) a fost un bijutier rus, cunoscut îndeosebi pentru „Ouăle Fabergé”, bijuterii realizate din metale și pietre prețioase, la baza cărora se află tradiția pascală.

Tatăl său era un bijutier, iar Peter Carl a preluat afacerea acestuia, după moartea sa. În 1885, țarul Alexandru al III-lea al Rusiei i-a cerut lui Fabergé să facă o bijuterie în formă de ou de Paște pentru soția sa, astfel apărând celebrele Ouă Fabergé.

De la moartea lui Hiskias Pendin în 1882, Carl Fabergé și-a asumat răspunderea conducerii afacerii, de unul singur. Carl a obținut titlul de Maestru Aurar, care îi permitea și folosirea mărcii proprii, pe lângă cea a firmei. Reputația lui Carl Fabergé era atât de bună, incât s-a făcuta rabat de la regula examinării ce dura 3 zile. Fratele său Agathon, un designer talentat și plin de creativitate, s-a alăturat afacerii din Dresda, unde e posibil să fi urmat cursurile Școlii de Arte si Meserii.

Carl și Agathon au făcut senzație la expoziția ce a avut loc la Moscova în 1882. Carl a primit medalia de aur și medalia Sfântul Stanisias. Una din piesele Fabergé expusă, a fost o replică a unei brățări scite, din secolul IV înainte de Hristos ce făcea parte din colecția Hermitage. Țarul a declarat că nu poate face diferența dintre piesa originală și cea realizată de frații Fabergé și a ordonat ca aceasta să facă parte din Colecția Ermitaj, ca un exemplu al măiestriei bijutierilor contemporani. Casa Fabergé cu bijuteriile lor, intraseră în atenția casei regale a Rusiei.

Când Peter Carl a preluat afacerea, s-a produs o schimbare de la producția de bijuterii "la mod" în stil francez de secol al XVIII-lea, la producția de bijuterii ca piese de artă. Rezultatul a fost readucerea în procesul de fabricație a procedeelor de emailare și utilizarea fiecărei pietre, în așa fel incât să îi fie puse în evidență calitățile. Nu era neobișnuit pentru Agathon, să creeze până la 10 modele de ceară ale bijuteriei, inainte de a decide care este varianta cea mai potrivită. La scurt timp după venirea lui Agathon, în Casă au fost introduse obiectele de lux: obiecte aurite îmbogățite cu email, de la întrerupătoarte pentru bec la cutii pentru țigarete, inclusiv obiecte fanteziste

Peter Carl Fabergé

·        1947: Dumitru Graur (n. 30 mai 1947, București) este un ziarist român, comentator sportiv la televiziune și radio. A lucrat la TVR, Antena 1 și Prima TV. În prezent este președinte al Asociației Presei Sportive, ales din martie 2011^[1]. Este fiul savantului român de origine evreiască Alexandru Graur.

A absolvit Liceul „Mihail Sadoveanu” din București în 1966 și în 1971 Institutul de Educație Fizică și Sport din București (IEFS), specializarea fotbal și antrenor categoria a III-a.

A fost angajatul cotidianului Sportul, unde a scris mai multe cronici despre fotbalul românesc, urmând ca în perioada 1973-1984 să lucreze ca redactor al ziarului Flacăra. Între anii 1984-1997 a lucrat la TVR ca redactor șef și ca comentator sportiv, unde a pus bazele mai multor emisiuni sportive precum Sport Magazin, Puls 180, Repriza a III-a, Sport Club sau Nocturna Sportivă. În 1997 lucrează pentru Prima TV, iar în 1999 pentru Antena 1. Începând cu anul 2001 și până în 2003 ocupă funcția de director al Gazetei Sporturilor și al diviziei Sport din cadrul trustului Intact. În 2005 a devinit producător TV independent, fondând „Agenția de Publicitate Sportivă și Marketing Balkan Football SRL”, prin care a creat emisiunea Parfum de glorie. Este realizatorul filmului biografico-documentar intitulat Il Luce, care descrie viata antrenorului Mircea Lucescu, film difuzat de postul de televiziune Dolce Sport în anul 2012. Este directorul revistei lunare „Sport în Romania”, unica revista „de cultură și educație sportivă” din țara noastră,

*  1952 - S-a născut Pete Way, basist britanic (UFO).
* 1952: Rodica Ioana Alexandra Culcer (n. 30 mai 1952) este o jurnalistă română, care a deținut funcția de director al Direcției de Știri al postului public de televiziune, TVR.

Rodica Ioana Alexandra Culcer s-a născut la data de 30 mai 1952. A absolvit în anul 1975 cursurile Facultății de Filologie, secția engleză-germană, din cadrul Universității București.

După absolvirea facultății, a lucrat ca profesoară de limba engleză (1975-1979). Din anul 1979 a lucrat ca cercetător documentarist la Institutul de științe politice și de studiere a problemei naționale, care funcționa în clădirea Academiei „Ștefan Gheorghiu” din București. Iosif Boda, fostul director științific al Institutului, o considera pe Rodica Culcer „cel mai bun documentarist al institutului”. Conform fișei postului, sintezele sale erau destinate în principal Secției de Politică Externă a CC al PCR și Consiliului de Miniștri.^[1] Institutul a fost desființat în anul 1984.

A colaborat la revista Era Socialistă.

În perioada 1985-1991 a fost referentă la Ambasada Statelor Unite din București, mai întâi în secția politică, apoi în secția de presă. Începând din anul 1991, a lucrat ca producător la BBC World Service, secția de limbă română. În anul 1999, a fost admisă la un stagiu de 6 luni la programele de actualități Newshour și Europe Today ale Serviciului Mondial BBC în limba engleză.

Revenită în România, a deținut funcția de director al Departamentului de Știri de la Radio Europa FM (2000-2003), din care a demisionat împreună cu Cosmin Prelipceanu și Nadina Forga, acuzând conducerea postului de cenzură în favoarea Guvernului Adrian Năstase. Între 2003 și 2005 a fost directoare generală la Radio Total. A colaborat de asemenea la TVR, unde în 2002-2003 a realizat emisiunea politică săptămânală „Ultima ediție”, scoasă din grilă după demisia ei de la EuropaFM; și la postul Realitatea TV, unde a realizat emisiuni electorale și post-electorale cu Mihai Tatulici în 2004.

În august 2005, Rodica Culcer a câștigat concursul pentru postul de director al Direcției de Știri al postului public de televiziune, TVR, propunându-și ca obiectiv relansarea știrilor TVR, de a le face cât mai credibile, mai dinamice și mai profesioniste.^[2],^[3] În octombrie 2008 Consiliul de Administrație al TVR condus de Alexandru Sassu i-a eliminat toate atribuțiile editoriale din fișa de post, în urma scandalului „Pălinca și Caltaboșii”, în care luase decizia de a difuza în Jurnal un material care ilustra mituirea ministrului agriculturii Decebal Traian Remeș. Consiliul de Onoare al Clubului Român de Presă și CNA au decis că a acționat în interesul public, dar Alexandru Sassu a considerat actul ilegal și imoral. Rodica Culcer publică săptămânal articole în presa scrisă, în publicații cum ar fi Revista 22 Formula AS și Evenimentul zilei și ocazional în Lettre Internationale și Opinia studențească. Este membră a Grupului pentru Dialog Social și din iunie 2009, membră în Consiliul de Administrație al GDS.

Rodica Culcer este căsătorită și are un fiu.

În februarie 2007, Asociația Civic Media a cerut CNSAS verificarea relațiilor Rodicăi Culcer cu fosta Securitate, susținând ca jurnalista avea, în anul 1989, gradul de locotenent-colonel în Securitate. În același an, CNSAS a decis ca Rodica Culcer nu a colaborat cu Securitatea

·         1957 - S-a născut Nicky "Topper" Headon, baterist britanic (Clash).

* 1958: Marie Fredriksson ( audio (ajutor·info); născută Gun-Marie Fredriksson; 30 mai 1958) este o cântăreață, cantautoare și pianistă suedeză de muzică pop, cunoscută mai ales datorită evoluției sale în formația pop rock Roxette, pe care a creat-o împreună cu Per Gessle în 1986. Formația Roxette a câștigat faima internațională la sfârșitul anilor 1980 - începutul anilor 1990 cu un total de șase hituri în top 10 din SUA, cum ar fi „It Must Have Been Love”, „Listen to Your Heart”, „The Look”, „Joyride” și „Dangerous”.

Marie Fredriksson

Marie Fredriksson, 9 iulie 2011

·         1958 - S-a născut Robert Tepper, cântăreţ, clăpar, chitarist şi basist american.
* 1959: Blaž "Baka" Slišković (n 30 mai 1959 la Mostar, Iugoslavia) este un fost mare fotbalist bosniac, actual antrenor de fotbal. În martie 2010 a fost instalat în funcția de antrenor principal al echipei Unirea Alba Iulia în Liga I. După retrogradarea în Liga II, a demisionat.

A pregătit echipa națională a Bosniei-Herțegovina în perioada 2002-2006.

* 1962: Biosphere (n. 30 mai 1962,^[1] Tromsø, Norvegia) este cel mai cunoscut nume al muzicianului norvegian Geir Jenssen (n. 30 mai 1962),^[2] ce a lansat un catalog remarcabil de muzică electronică ambient. El este foarte bine cunoscut pentru stilurile sale de "ambient techno" și "arctic ambient", folosirea loop-urilor muzicale și sample-uri specifice din surse sci-fi. Albumul său Substrata, lansat în 1997, a fost votat de către utilizatorii paginii web Hyperreal în anul 2001 drept cel mai bun album clasic ambient al tuturor timpurilor

Biosphere

·      1963: Virgil Delureanu este un deputat român în legislatura 2000-2004, ales în județul Olt pe listele partidului PSD.
* 1964: Troy Donockley (n. 30 mai 1964) este un compozitor și multi-instrumentist englez cunoscut pentru evoluția sa la pipe irlandeze. El este membru de sesiune al formației symphonic metal Nightwish din 2007, și s-a alăturat în lotul permanent al trupei în octombrie 2013

Troy Donockley

Donockley cu The Bad Shepherds în 2014

*    1969: Vladimir Alexandru Mănăstireanu, politician român
* 1970: Valeriu Răchită (n. 30 mai 1970, Boldești-Scăeni, România) este un fost fotbalist român, fost antrenor principal și jucător la Petrolul Ploiești.
* 1974: Lamont Coleman (n. 30 mai 1974 – d. 15 februarie 1999), cunoscut mai bine după numele lui de scenă, Big L, a fost un rapper american care a adus contribuții mari la muzica orașului New York în anii 1990, ca un membru al formației de hip hop colectiv, D.I.T.C. A murit împușcat înainte de a-și lansa al doilea album, în februarie 1999.

Născut în New York, Big L a crescut într-un Harlem pe care îl menționează frecvent în versurile lui (139th Street & Lenox Avenue)^[2]. Big L a început să cânte în 1990 și prima apariție profesională a lui a venit în partea-B a "Party Over Here" de Lord Finesse, în 1992. A fost un remix al cântecului "Yes, You May". Pe atunci, L a format grupul Children of the Corn, un grup bazat pe muzica vieții din Harlem, împreună cu MC's Killa Cam, Murda Mase și vărul lui Killa Cam, Bloodshed, în timp ce Darrell "Digga" Branch a produs melodiile lor. Din păcate, grupul s-a despărțit în 1996 când Bloodshed a murit într-un accident rutier.^[3] În 1993, L a fost înscris la Columbia Records și și-a scos pe piață primul lui cântec, "Devil's Son".

Albumul de debut al lui Big L, Lifestylez ov da Poor & Dangerous, a fost scos pe piață în Martie 1995. În album se regăsesc mai multe voci, printre care a lui Kid Capri, Lord Finesse, de asemenea și a lui Cam'ron și Jay-Z, pe vremea aceea necunoscuți. 2 Melodii, "M.V.P" și "Put It On", au fost remarcate imediat, ambele ajungând în topul Billboard drept unele din cele mai bune melodii rap. Albumul în sine a ajuns la Billboard 200, dar din cauza vânzărilor puține, Big L a fost scos din Columbia Records.

Big L este considerat de mulți drept unul din cei mai buni rapperi ai tuturor timpurilor, în ciuda morții lui subite, care nu este paralelă cu stilul lui unic de a scrie versuri pline de ponturi neobosite și descrieri a viziunilor lui. "Think of all the best battle MCs that ever grabbed the mic, think of their punchlines as bullets and think of the MCs as machine guns, now think of L, now think of a gatling gun." (trad: Gândiți-vă la cei mai buni interpreți care au pus vreodată mâna pe microfon, gândiți-vă că ponturile lor sunt niște gloanțe și gândiți-vă că interpreții sunt pistoalele, acum gândiți-vă la L, acum gândiți-vă la un pistol automat.)

* 1974: Doina Elena Federovici (n. 30 mai 1974) este un senator român, ales în 2012.

* 1974: Cee Lo Green (n. 30 mai 1974, Atlanta, Georgia) este un singer, songwriter, rapper, record producer, and actor american.

Cee Lo Green

* 1979: Dragoș Stoenescu (n. 30 mai 1979, București) este un jucător român de polo pe apă, legitimat la CS Dinamo București, portar al echipei naționale de polo a României.

* 1980: Steven George Gerrard OIP (născut la 30 mai 1980 în Whiston, Merseyside) este un jucător englez de fotbal retras din activitate, actual antrenor al echipei de fotbal Rangers. Este un mijlocaș versatil, cunoscut pentru șuturile sale de la distanță și pentru pasele reușite. Este numit un mijlocaș "din careu în careu", adică face ambele faze, deși el a fost deseori utilizat ca mijlocaș dreapta, sau ca al doilea vârf.^[3] În timpul carierei sale, a câștigat premii precum „Cel mai bun tânăr jucător din Anglia”, „Cel mai bun jucător din Anglia”, „Cel mai bun mijlocaș european”, „Cel mai valoros jucător din Premier League” (de două ori), și „Cel mai valoros jucător din UEFA Champions League”. A fost desemnat „Membru al ordinului britanic” pentru contribuțiile sale fotbalistice în finala UEFA Champions League din 2005, și finala Cupei Angliei din 2006, când a fost esențial pentru revenirile echipei sale. A fost nominalizat de trei ori la categoria „Jucătorul anului” în 2005, 2006 și 2007. Pe 5 februarie 2008, a fost votat de către englezi, „Jucătorul englez al anului” pentru 2007.
* 1983: Hugh Griffith (n. 30 mai 1912, Insula Anglesey, Țara Galilor - d. 14 mai1980, Londra, Anglia) este un actor galez.^[9] A primit Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar pentru rolul său din Ben-Hur (1959) și a primit o nominalizare suplimentară la premiul Oscar pentru aceeași categorie pentru rolul său din Tom Jones (1963).
* 1986: Pavel Parfeni (n. 30 mai 1986, Orhei), cunoscut sub numele scenic Pasha Parfeni, este un cântăreț moldovean de muzică pop, fost membru al formației SunStroke Project.
* 1988: Raymond Barna Lukács (n. 30 mai 1988 în Sălacea) este un fotbalist român care joacă pentru echipa maghiară Kisvárda, pe postul de atacant
* 1989: Radu Catan (n. 30 mai 1989, Chișinău, Basarabia) este un fotbalist din Republica Moldova. A început să joace fotbal la FC Zimbru Chișinău.
* 1989: Silviu Mircescu (n. 30 mai 1989) este un actor de teatru, film și televiziunedin România.

Mircescu a absolvit Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale în anul 2012. Prima sa apariție TV a fost în toamna anului 2013, în urma participării la audițiile celui de-al treilea sezon al emisiunii-concurs Vocea României. Acesta a interpretat piesa „Dragostea-i nebună” a truei pop-rock Stigma, însă nu a reușit să se califice în etapa următoare.^[1][2]

În prezent, Mircescu este actor la Teatrul Național din București și la Teatrul Bulandra. Printre spectacolele în care apare se numără „Visul unei nopți de vară” (alături de actrița Maia Morgenstern) și „Regele Lear” (alături de actorii Marius Manole și Mihai Constantin). Acesta a jucat și în seriale TV precum O nouă viață, Când mama nu-i acasă și O grămadă de caramele.^[3][4]

În luna mai a anului 2018, Mircescu împreună cu Andreea Bălan au lansat piesa „Așa de frumos”

Roluri la Teatrul Național București

• Iașa - „Livada de vișini” de A.P. Cehov, regia David Doiashvili, 2017
• Ducele de Cornwall – „Regele Lear de William Shakespeare”, regia David Doiashvili, 2016
• Tony Tirell – „Eden de Eugene O`Brien”, regia Cristina Giurgea, Programul 9G la TNB, 2016
• Demetrius – „Visul unei nopți de vară” de William Shakespeare, regia Petrică Ionescu, 2015

Roluri în teatru

• Riff – „West Side Story”, regia Răzvan Mazilu, Teatrul Odeon
• Chiriac – „O noapte furtunoasă” de I.L. Caragiale, regia Radu Gabriel, Teatrul Teatreli
• Billy Flinn – „Chicago”, musical, regia Gelu Colceag, UNATC
• Valet - „La Grande Magia”, regia Ellie Malka, Teatrul Bulandra
• Cipri – „Graffiti drimz”, regia Alina Nelega, Teatrul Odeon, 2010
• Luko – „Orchestra Titanic”, regia Cristina Giurgea, UNATC, 2012-2013
• Nea’ Mărin – „La lilieci”, licență, regia Valeria Sitaru și Vlad Logigan, UNATC, 2012
• Treplev – „Pescărușul”, licență, regia Valeria Sitaru și Vlad Logigan, UNATC, 2012
• Negustorul – „Comedia erorilor”, regia Adela Bitica, UNATC, 2011
• Don John – „Mult zgomot pentru nimic”, regia Dragoș Mușoiu, UNATC, 2011
• Borkin – „Ivanov”, regia Tudor Lucanu, UNATC, 2011
• Demetrius – „Titus Andronicus”, regia Raptis Alexandros, UNATC, 2010
• Lennox – „Macbeth”, regia Cosmin Borodan, UNATC, 2010
• Spițerul – „Romeo si Julieta”, regia Alexandra Neacșu, UNATC, 2009
• Regele / Vânătorul / Pitic – „Albă ca zăpada”, varianta modernă, prezentat în numeroase festivaluri de teatru între anii 2003 și 2006

Filmografie

• Mirciulică - „Când mama nu-i acasă”, regia Ruxandra Ion, serial, 2017
• Sebi – „Attentatvum”, scurt-metraj, regia Mihai Ghiță, UNATC, 2016
• Coregraful - „6,9 pe scara richter”, regia Nae Caranfil, 2016
• The first conductor - „Exodus to Shanghai”, regia Anthony Hickox, 2015
• Sile - „Ca niciodată: A fost odată”, regia Bogdan Drăgulescu, 2014
• Alin – „Poartă-n casă”, scurt-metraj, regia Hadrian Gavriliuțiu, 2014
• Mircea Dănescu – „O nouă viață”, serial ProTV
• Băiatul de la pompe funebre – „O umbră de nor”, scurt-metraj, regia Radu Jude, 2012
• Îngerul Barman – „Heaven”, scurt-metraj, regia Monica Livia, UNATC, 2012
• Radu Petrescu - „Te aștept de-o viață”, scurt-metraj, regia Ana Tarlea, Media Pro, 2012
• Gama – „Cei mai frumoși ani”, scurt-metraj, regia Wolfram Paulus, 2011
• Bodyguard – „Toată lumea din familia noastră”, regia Radu Jude, 2011
• Bogdan – „Unde dai și unde crapă”, scurt-metraj, regia Andrei Ion, Media Pro, 2011
• Pușcăriașul – „Evadarea”, scurt-metraj, regia Hassan Wissam, UNATC, 2011
• Piți – „Matinala”, scurt-metraj, regia Irina Alexiu, Media Pro, 2011
• Cip – „După amiaza în drumul Taberei”, scurt-metraj, regia Vlad Trandafir, UNATC, 2010
• Vasile – „Teza pe două rânduri”, scurt-metraj, regia Ion Arama, UNATC, 2010
• Alin – „Hello Kitty”, scurt-metraj, regia Millo Simulov, UNATC, 2010

* 1992: Albert Georgian Cristescu (n. 30 mai 1992, în Moreni, județul Dâmbovița)^[1]este un handbalist român care joacă pentru HCM Constanța și echipa națională de tineret a României pe postul de pivot.
* 1994: Hugo Pierre Leclercq (n. 30 mai 1994), mai bine cunoscut sub numele de scenă Madeon, este un muzician, textier, producător și DJ francez.^[2] A devenit popular prin intermediul videoclipului „Pop Culture”, combinând de 39 de cântece cunoscute cu ajutorul unui Novation Launchpad, primind în primele zile de la lansarea pe YouTube mai multe milioane de vizualizări.^[3]

Primul EP al lui Leclercq's, The City a fost lansat în 2012. Pe 27 martie 2015 și-a lansat albumul de debut, intitulat Adventure, promovat printr-un turneu cu concerte în 22 de orașe nord-americane

Madeon

* 1994: Iulian Roșu (n. 30 mai 1994 în București) este un fotbalist român care joacă pentru Metaloglobus București. În sezonul 2014-15 a fost transferat la Rapid București^[1], deși și-a făcut junioratul la Steaua București. În sezonul 2015-2016 a jucat pentru Astra Giurgiu

·         1997: Jake Short, actor american

Decese

·         1159: A decedat Vladislav al II-lea Exilatul (n. 1105), Mare Duce al Poloniei și Duce de Silezia, din anul 1138 până în 1146.

·         1252: Ferdinand al III-lea, supranumit și Ferdinand cel Sfânt, (n. 30 iulie sau 5 august 1199 în Zamora; d. 30 mai 1252 în Sevilla) a fost rege al Regatului Castiliei și din anul 1230 rege al Castiliei și al Leónului.

Ferdinand a fost fiul regelui Alfonso al IX-lea al Leonului(1171-1230) și al Berenguelei de Castilia. Prin moartea tatălui și al unchiului său devine în anul 1230 regele regatului unit al Castiliei și al Leónului. Acest lucru i-a permis monarhului să înceapă campania împotriva maurilor din Peninsula Iberică. Ferdinand obține mai multe victorii contra lor, printre care mai importante sunt bătălia de la Jerez de la Guadiana 1233, cucerirea Córdobei în 1236, a Jaénei în 1246, și a Sevillei în 1248. Regatul său va ajunge să ajungă în sud până la mare, numai Califatul de la Granadarămâne necucerit de spanioli. Aceste acțiuni de cucerire au fost urmate de izgonirea maurilor de către creștini din ținuturile cucerite.

În timpul domniei sale au fost întemeiate mai multe biserici, precum Catedrala din Toledo.

Când tatăl lui Ferdinand, Alfonso IX de León, a murit în 1230, voința sa a fost ca împărăția sa să fie dată fiicelor sale Sancha și Dulce, din prima căsătoria cu Teresa de Portugalia. Însă Ferdinand a contestat testamentul și a pretins moștenirea pentru el. S-a ajuns la un acord, negociat în primul rând între soțiile regelui decedat, Berengaria și Teresa, semnat la Benavente la 11 decembrie 1230, prin care Ferdinand primea împărăția Leonului, în schimbul unei despăgubiri substanțiale de bani și terenuri pentru surorile sale vitrege, Sancha și Dulce. Ferdinand a devenit astfel, primul suveran al ambelor regate de la moartea lui Alfonso al VII-lea, în 1157.

La începutul domniei sale, Ferdinand a avut de a face cu o rebeliune a Casei de Lara. Ferdinand a anexat o parte din cuceririle sale direct în coroana Castiliei, iar alții au primit sau au fost organizați în calitate de state vasale sub guvernarea musulmanilor. În afara de aceste state vasale, guvernarea creștină devenise greu de manevrat printre subiecții musulmani. Acest lucru a dus în cele din urmă la revoltele Mudejar din 1264-1266, care a dus la expulzarea în masă a populațiilor musulmane. Ferdinand al III-lea a avut grijă să negocieze cu atenție cu alți regi creștini, pentru a evita un conflict, de exemplu, tratatul de Almizra (26 martie 1244), care a delimitat Murcia cu James I de Aragon.

Până în momentul morții sale din 1252, Ferdinand i-a oferit fiului său și moștenitorului, Alfonso al X-lea, un regat extins masiv. Granițele noului stat castilian stabilit de Ferdinand avea să rămână neschimbat până la sfârșitul anilor 1400. Ferdinand a fost înmormântat în Catedrala din Sevilla de către fiul său, Alfonso al X-lea. Mormântul lui este înscris în patru limbi:. Arabă, ebraică, latină, și o versiune timpurie a castilienei. El a fost canonizat ca Sfântul Ferdinand de către Papa Clement al X-lea în 1671.

Ferdinand al III-lea

Ferdinand al III-lea, secolul XIII, miniatură

* 1422: Taejong de Joseon (n. 13 Iunie 1367 - d. 30 Mai 1422), a domnit între anii 1400-1418, și a fost al treilea rege al dinastiei, și tatăl regelui Sejong cel Mare de Joseon.

S-a născut cu numele de Yi Bang-won, al cincilea fiu al regelui Taejo, și a fost catalogat drept oficial al dinastiei Goryeo în 1382. Și-a ajutat tatăl în relațiile cu poporul și figurile guvernamentale importante. În 1388 a fost trimis în China pentru a menține relațiile bune cu dinastia Ming. Taejong și-a ajutat de asemenea tatăl în formarea noii dinastii, și anume cea a Joseon, prin eliminarea oficialilor confucianiști puternici cum a fost Jeong Mong-ju care rămăsese loial dinastiei Goryeo.

În 1392 îl ajută pe tatăl său în răsturnarea fostei dinastii și în fondarea Joseonului. Credea că va fi ales ca succesorul al tatălui său, dar fratele său vitreg mai tânăr, Yi Bang-seok (prințul Uian) a fost ales în defavoarea sa, deoarece atât Taejo cât și primul ministru Jeong Do-jeon îl favorizau pe cel din urmă și se temeau de politica împotriva nobililor pe care Taejong dorea să o instituie. În 1398 a condus o revoltă împotriva lui Jeong Da-jeon si Yi Bang-seok, exterminând facțiunea ministrului și omorându-și frații și pe mama lor, regina Sindeok. Apoi l-a împins pe fratele său, Jeongjong să fie prinț moștenitor. Dezamăgit, Taejo abdică în 1399 iar Jeongjong accede la tron. În 1400, generalul Bak Po dezamăgit de faptul că Taejong nu l-a răsplătit pentru ajutorul dat în revolta din 1398, s-a aliat cu fratele lui Taejong, Yi Bang-gan (prințul Hoean) împotriva acestuia. Taejong învinge cu succes trupele fratelui sîu, îl execută pe Bak Po, iar pe fratele său îl trimite în exil. Regele Jeongjong care se temea de acțiunile fratelui său, îl numește prinț moștenitor și abdică în același an, Taejong devenind astfel al treilea rege al dinastiei Joseon.

Regele Taejong și-a început domnia prin a interzice existența oricăror trupe militare private, absorbind soldații privați ai nobililor sau prinților în armata statului și eliminând opoziția guvernului. De asemenea a schimbat sistemul politic, creând un guvern central puternic și o monarhie absolută. A promovat Confucianismul, care era mai mult o filozofie politică decât o religie, și a interzis Budismul promovat de regii Goryeo. A închis multe temple construite de regii Goryeo, a confiscat averile acestora și le-a introdus în patrimoniul statului. Tot el a introdus sistemul Hopae, de identificare a populației prin înregistrarea numelor și a rezidenței, pentru a controla mișcarea oamenilor. A instalat de asemenea o tobă mare în fața curții regale, unde oamenii obișnuiți puteau veni pentru a se consulta cu regele, dacă aveau diverse probleme. În ceea ce privește relațiile externe, a atacat la granița de nord manciurienii, iar pe coasta de sud, pirații japonezi. Taejong este de asemenea cunoscut pentru invazia Oei în insula Tsushima în 1419. A promovat publicațiile, comerțul și educația. A fondat și încurajat Uigeumbu, garda regală și poliția secretă în același timp. În 1404 mută capitala înapoi la Hanyang (Seul), și apoi abdică în 1418, lăsându-l la tron pe fiul său, care avea sa devina Sejong cel Mare de Joseon.

Yi Bang-won

Statui din piatra cu generali si oameni de stiinta stand in fata mormantului Regelui Taejong

·         1431: Ioana d'Arc (Ioana de Arc, Fecioara din Orleans; în franceză Jeanne d'Arc; n. 6 ianuarie 1412 – d. 30 mai 1431) este una din figurile emblematice ale Franței și sfântă a Bisericii Catolice dar și foarte controversată întrucât unii autori au considerat că era schizofrenică (auzea voci).^[4][5][6][7] A fost supranumită de naționaliștii francezi Fecioara din Orleans și i s-a atribuit faptul că, în urma unor viziuni, Dumnezeu i-a spus să elibereze pământurile Franței care erau dominate de Anglia după Războiul de 100 de ani (1337–1453).

Născutã în ianuarie 1412, la Domrémy, (Burgundia; azi provincia Lorena), Fecioara din Orleans este considerată cea mai importantă figură din Evul Mediu francez. Ioana a afirmat de nenumărate ori ca auzea voci de origine divină (considerate astăzi simptome ale schizofreniei), voci care-i porunceau să mobilizeze armata în lupta pentru eliberarea Franței de sub dominația engleză. Trimisă să conducă trupele franceze care asediau cetatea din Orleans, Ioana d’Arc a reușit să o cucerească în doar 9 zile (afirmație falsă, contrazisă de realitatea istorică). După mai multe victorii în serie, ea a contribuit la încoronarea regelui Carol al VII-lea la Catedrala de la Reims.

În anul 1415, francezii sunt învinși de către Henric al V-lea la Azincourt. După această victorie, regele Angliei întreprinde cucerirea sistematică a Franței. Mai mult decât atât, prin rușinosul tratat de la Troyes – consecință a asasinării ducelui de Burgundia, Ioan fără Frică, de către oamenii Delfinului, viitorul Carol al VII-lea; Henric al V-lea reușește să se facă recunoscut drept moștenitor al coroanei Franței. Fiul lui Carol al VI-lea și al lui Isabeau de Bavaria este renegat de propria mamă și considerat bastard. Tronul Franței este promis fiului lui Henric al V-lea, căsătorit cu Caterina de Valois (fiică a lui Carol al VI-lea).

Delfinul (viitorul Carol al VII-lea) se refugiază la Bourges; Chinon și Bourges fiind capitalele sale. Domnește numai la sud de Loara și legitimitatea lui este din ce în ce mai mult pusă la îndoială. Restul Franței, inclusiv Parisul, cucerit de anglo-burgunzi în anul 1418, aparține englezilor. Robită, populația franceză se află într-o stare jalnică.

Ioana auzind „vocile”. (Jules Bastien-Lepage, 1879)

În februarie 1429, tânără, acum în vârstă de 16 ani, pornește spre Chinon. Anturajul Delfinului încearcă să-l convingă că demersul ei poate fi o capcană. Soacra acestuia, Iolanda de Aragon - care avea o mare influență asupra sa - insistă s-o primească, pentru că a auzit de „puterile” Ioanei. Carol hotărăște să o pună la încercare. Fata îl recunoaște „după un semn” și îi dezvăluie patru profeții.

Timp de trei săptămâni este interogată de prelați și teologi care încearcă să verifice dacă spune adevărul. Dată pe mâna moașelor, pentru a confirma dacă este virgină, cum pretinde, Ioana spulberă orice îndoială asupra sa. I se dau armură, stindard și escortă. Cât despre spadă, unii spun că i-ar fi dat-o căpitanul de Veaucouleurs, iar alții susțin că ar fi găsit-o în biserica Sainte-Catherine-de Fierbois, după cum îi indicaseră „vocile”.

Oamenii de arme acceptă să i se supună. Istoricii apreciază ca uluitor faptul că tânăra se face ascultată de bărbați ce nu au obișnuința disciplinei. Venirea ei îi redă încrederea Delfinului, care aștepta impasibil căderea Orleansului, aflat de multă vreme sub asediul armatei comandate de Talbot.

Conform legendei, la 29 aprilie, Ioana intră în oraș, alături de Dunois. Peste cinci zile cade unul dintre puternicele forturi pe care englezii le construiseră pentru blocarea Orleansului. La 7 mai, fata constrânge șefii militari francezi, mai mult decât sceptici, să ordone asaltul unei noi fortificații care stopa accesul pe podul Loarei. Rănită la umăr de o săgeată, conduce, totuși, asaltul. Cu stindardul în mână, comandă soldaților să „spargă” fortăreața. Se supun și succesul nu întârzie să vină. A doua zi, Talbot ridica asediul.

Dar adevărul istoric dezvăluit recent este altul: Ioana ajunge la Orleans la o săptămână după ce englezii ridicaseră asediul. Legenda continuă: Vestea împlinirii primei profeții a Ioanei este răspândită în întreaga Franță. Toată lumea vede în acest prim triumf semnul că este trimisul lui Dumnezeu.

Însă Fecioara din Orleans nu face aceeași impresie asupra englezilor. Ei râd mai ales când, înainte de fiecare bătălie, le trimite mesaje de curtoazie, prin care le cere să plece de bună voie acasă. Este pentru prima oară, după multă vreme, când trupele franceze îi înving pe englezi, reușită cu consecințe psihologice profunde. Victoriile se țin lanț. La 18 iunie, la Patay, armata engleză, condusă de Falstaff și Talbot, este din nou înfrântă.

Ioana d'Arc în capela regelui Carol al VII-lea. (pictură de Dominique Ingres, 1854)

Ioana îl convinge pe Delfin să profite de avantajul obținut și să accepte să-l conducă la Reims, pentru a fi uns rege, după cum i-au comandat „vocile”. În pofida sfaturilor înțelepților, ale prudenților și intriganților, se supune planului său. După 15 zile de călătorie triumfală, Ioana și Delfinul intră în Reims.

Carol al VII-lea este uns rege în prezența ei și a stindardului. Se împlinește a doua profeție. Arhiepiscopul Regnaud de Chartres îndeplinește ritualurile solemne. Ungerea alungă ultimele îndoieli asupra legitimității Delfinului și este esențială pentru ca poporul să-l considere singurul și adevăratul suveran. Ioana d'Arc vrea să profite de elanul popular și să continue lupta, pentru a-i alunga din întreaga țară pe englezi. Însă regele tergiversează. Iolanda de Aragon îl sfătuiește de această dată să nu o mai sprijine. Carol al VII-lea semnează un acord cu anglo-burgunzii pentru încetarea momentană a ostilităților. Încep eșecurile pentru Fecioara din Orleans. Participă la o serie de lupte fără glorie. Se spune că „vocile” încetaseră să-i mai vorbească, după ungerea regelui. Ducele de Burgundia asediază Compiegne-ul în anul 1430. Ioana vine în ajutorul orașului.

La 24 mai (1430), este făcută prizonieră de către un cavaler burgund, care o capturează în timp ce încearcă să iasă din încercuire. Eroina pune la cale o evadare, însă Jean de Luxembourg o vinde regelui Angliei, care o închide la Rouen. Carol al VII-lea nu o ajută, cu toate că ea este convinsă că o va răscumpăra. Este acuzată de erezie de către Universitatea din Paris, care cere să fie judecată de tribunalul Inchiziției. La 24 mai 1431, în cimitirul din Rouen, fata semnează printr-o cruce (nu știa să scrie) actul de abjurare. Se spune că ar fi fost mințită că hârtia conține altceva. Cert este că, două zile mai târziu, fecioara din Orleans retractează. Este arsă pe rug, la 30 mai, în piața Vieux-Marché din Rouen. Moare strigând numele lui Iisus Hristos, convinsă că și-a îndeplinit misiunea.

Este adevărat că Carol al VII-lea nu a făcut nimic pentru eliberarea eroinei. Totuși, nu a uitat-o cu totul. El este inițiatorul procedurii care anulează sentința din 1431. Cere ca procesul Ioanei să fie declarat nedrept, pentru a rezulta că ajutorul pe care i-l dăduse provenea de la Dumnezeu. Ordonă să se demonstreze că judecătorii au fost nedrepți și că englezii îi voiau moartea. Inocența fetei este foarte importantă pentru legitimitatea sa ca suveran. Sentința este anulată în 1456. Ioana d'Arc este reabilitată. Dar reabilitarea este limitată. Nimeni, nici la curte, nici în sânul bisericii, nu dorea, la acea vreme, sanctificarea sa. Este beatificată abia în 1905, în scopul întăririi Partidului catolic, în momentul în care Republica franceză se pregătea să voteze legea separării Bisericii de stat. Ioana este sanctificată (canonizată) abia în anul 1921, când în fruntea Franței se afla o putere de dreapta.

Sfânta Ioana d'Arc

Arderea pe rug. (Anton Hermann Stilke, 1843)

·         1574: Carol al IX-lea (27 iunie 1550 - 30 mai 1574) născut Charles-Maximilien, a fost rege al Franței, din 1560 până la moartea sa. Fiul lui Caterina de' Medici și a lui Henric al II-lea al Franței, la doar zece ani a urcat pe tronul Franței după moartea prematură a fratelui său, Francisc al II-lea. În timpul domniei sale, Franța era zguduită de războaiele religioase, în ciuda eforturilor pacifiste ale mamei sale. A rămas în istorie pentru masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu, care a avut loc în timpul domniei sale. A murit în 30 mai 1574, la Vincennes cu o lună înainte de a împlini 24 de ani, de pleurezie.
Născut la Saint-Germain-en-Laye în 27 iunie 1550, a fost al treilea fiu și al cincilea copil, dintre cei zece copii ai Caterinei de' Medici și a lui Henric al II-lea al Franței. Este numit duce de Angoulême, iar după moartea fratelui său Ludovic, primește titlul de duce de Orléans. Botezat în religia catolică, îi are ca nași pe Henric al II-lea de Navara și Maximilian al II-lea, Împărat Roman, iar nașa sa este Renée a Franței, Ducesă de Ferrara(fiica lui Ludovic al XII-lea al Franței și a lui Anne de Bretania), mătușa sa. Urcă pe tronul Franței după moartea prematură a fratelui său Francisc al II-lea. Avea zece ani, iar Caterinei de Medici îi este încredințată regența până la majoratul lui Carol. Este încoronat la catedrala din Reims la 5 mai 1561. A prezidat Stările Generale reunite la Orléans, din 13 decembrie 1560 până în 31 ianuarie 1561. Prințul de sânge Antoine de Bourbon este numit locotenent general al regatului.
Urcat pe tron, Carol ereditează un regat pe cale de a fi împărțit între catolici și protestani. Dar fiind prea tânăr, Caterina primește regența până în 1563. Caterina împreună cu cancelarul Franței Michel de l'Hôpital duc o politică pacifică, încercând să aplaneze conflictele dintre cele două facțiuni religioase. Cu Colocviul de la Poissy din 9 septembrie 1561, regina mamă speră să găsească o cale de înțelegere între partea catolică, reprezentată de cardinalul de Lorena și partea protestantă, reprezentată de Théodore de Bèze^[1], dar nici un acord nu este acceptat. Se autodizolvă fără aprobarea Caterinei în 13 octombrie 1561 ^[2], iar incidentele se multiplică în provincie împărțite în acte iconoclaste și violențe fizice. În 16 noiembrie 1561 masacrul de la Cahors, în care își pierd viața treizeci de protestanți confirmă acest eșec. În 17 ianuarie 1562, Edictul de la Saint-Germain-en-Laye, permite protestanților, practicarea cultului lor în sate și în suburbiile orașelor^[3]. Cu Masacrul de la Wassy din 1 martie 1562^[4], opera ducelui de Guise, izbucnește primul război religios. Ducele a spus că a fost un accident regretabil, dar pe străzile Parisului este primit cu ovații, iar protestanții cer răzbunare^[5]. A fost fitilul care a aprins războiul, iar în următorii treizeci de ani Franța se va afla într-o stare de război civil sau armistițiu armat. Prințul de Condé și Amiralul Coligny se aliază cu Anglia și încep să cucerească oraș după oraș în Franța^[6]. Sunt învinși la Dreux de către ducele de Guise în 19 decembrie 1562. Louis de Condé este făcut prizonier, iar căpetenia catolicilor, Montmorency este capturat de protestanți. În 24 februarie ducele de Guise este asasinat^[7]. După asasinarea ducelui de Guise se semnează pacea prin Edictul da la Amboise, numit și Edictul de Pacificare în 19 martie 1563. În 19 august în același an Carol este declarat major, dar regina mamă continuă să exercite puterea în numele lui.
Edictul de pace de la Amboise nu satisface pe nimeni și este rău aplicat: interzice practicarea cultului protestant în orașe, unde protestanții sunt majoritari în numeroase funcții importante și sunt proprietari a numeroase provincii. În martie 1564, Caterina și fiul său Carol pornesc într-o călătorie prin Franța, marele tur al Franței, care durează doi ani. Scopul acestei călătorii era să-l facă cunoscut poporului pe Carol și să-i arate regatul fiului ei. Această călătorie permite și pacificarea regatului. În călătoria lor trec prin unele din cele mai agitate orașe al regatului: Sens, Champagne, Troyes. Cortegiul iese din Franța în 30 aprilie 1564, pentru a se opri la Bar-le-Duc până în 9 mai. Are loc botezul lui Henri, fiul lui Charles al III-lea de Lorraine și al soției sale Claude de Valois, iar Carol al IX-lea și Filip al II-lea, reprezentat de contele de Mansfeld, guvernator al Luxemburgului, sunt nașii copilului. Caterina mulțumită că i-a reunit pe Carol și fiica sa preferată Claude, nu reușește însă să se întâlnească cu fiica sa mai mare, regina Spaniei, Elisabeta. Turul Franței continuă trecând prin Ligny-en-Barrois, Dijon, Mâcon, oraș strategic pe Saône, iar în valea Ronului traversează Roussillon, Valence, Montélimar, Avignon. După o oprire de trei săptămâni, turul continuă spre Salon-de-Provence, unde Caterina îl întâlnește pe astrologul său Nostradamus, apoi în Aix-en-Provence, unde este parlamentul din Provence. Suita regală ajunge la Toulon și Marsilia, în 1564 unde poporul îi sărbătorește și apoi părăsește o Provence pacificată. În orașele protestante ale Gasconiei sunt primiți cu respect, nimic mai mult. Toulouse și Bordeaux sunt mai liniștite, fiind în mâinile catolicilor. Marele tur se îndreaptă spre Bayonne (14 iunie) și se oprește la Mont-de-Marsan pentru două motive: Caterina dorește să o întâlnească pe fiica sa, Elisabeta soția lui Filip al II-lea și să negocieze un tratat cu Spania, care eșuează. În iulie Gascogne este din nou traversată, apoi în august și în septembrie, valea Charente: în această regiune, comunitatea protestantă este în minoritate, iar protestanții aplică reticenți Edictul de la Amboise. Peste tot întâlnesc o mare loialitate față de rege. Singurele probleme sunt la La Rochelle, unde protestanții se arată nemulțumiți și la Orléans, unde convoiul este primit cu o revoltă. În 1566 regele se oprește la Moulinsunde are loc reforma judiciară, Edictul de la Moulins(Grande ordonnance des Moulins) și puterea regală este extinsă.
În 1566 la Pamiers în ciuda păcii, ostilitățile reîncep:protestanții iau cu asalt bisericile catolice. Represiunea catolică este feroce: 700 de calviniști sunt uciși la Foix. În august 1567, în urma unei tentative de răpire a regelui de către protestanți, reîncepe războiul religios. Protestanții sunt învinși la Saint-Denis de conetabilul Anne de Montmorency (10 noiembrie 1567) și la Jarnac și Moncontour de ducele de Anjou. Se încheie pacea de la Longjumeau în 23 martie 1568, semnată între Caterina de Medici și prințul de Condé, confirmată mai târziu de pacea de la Saint-Germain-en-Laye în 1570.
Diplomatic, Carol se apropie de Anglia și de Sfântul Imperiu Roman. Unii îl văd pe Carol purtând în viitor coroana imperială. Carol se căsătorește la Mézières, în 27 noiembrie 1570 cu Elisabeta de Austria, fiica lui Maximilian al II-lea, Împărat Roman și a Mariei a Spaniei, infantă a Spaniei. În martie 1572, regele și regina își fac intrarea în Paris. Cei mai mari artiști francezi au colaborat la crearea decorului și programului. Elisabeta este una dintre cele mai frumoase prințese din Europa, vorbește patru limbi. Cuplul are o relație caldă și se susține reciproc. Din această căsătorie s-a născut o fiică, Maria Elisabeta(1572-1578). De la amanta sa Marie Touchet, Carol a avut un fiu nelegitim Carol, duce d'Angoulême. În timp ce Carol își petrece timpul vânând, Caterina continua reconcilierea dintre catolici și protestanți organizând căsătoria fiicei sale Margareta de Valois, catolică, cu Henric de Navarra, protestant. În toamna anului 1571, Coligny îl întâlnește pe rege pentru câteva zile.

Masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu de Giorgio Vasari 1572-1573

Căsătoria dintre prințesa Margareta de Valois și Henric de Navarra, ar trebui să fie garanția unei reconcilieri durabile între cele două facțiuni religioase; dar la câteva zile după nuntă, 22 august 1572, are loc atentatul împotriva lui Gaspard al II-lea de Coligny, căpetenia hughenoților. Temând o revoltă, la sfatul Caterinei de Medici, Carol decide exterminarea căpeteniilor protestante cu câteva excepții, printre care prințul de sânge Henric de Navarra și prințul de Condé. Această decizie declanșează masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu(24 august 1572), care a făcut mii de victime la Paris și în majoritatea orașelor Franței. Determinat să mențină ordinea, regele ordonă încetarea masacrului în dimineața de 24 august, dar multiplele apeluri la calm au fost încălcate și continuă câteva săptămâni în toată Franța. Acest masacru marchează o cotitură în domnia lui Carol al IX-lea. Anularea edictului de la Saint-Germain și excesele anturajului regal, îi fac pe protestanți să-și piardă încrederea definitiv. După evenimente, monarhia decide să modereze în mod radical politica de conciliere în privința protestanților. Printre numeroasele măsuri luate, se număr interzicerea practicării cultului lor.^[8] Războaiele religioase reîncep cu asediul orașului La Rochelle.

Din cauza aspectului derutant și neașteptat, masacrul din noaptea sfântului Bartolomeu este și în zilele noastre obiect de dezbateri. Istoricii încearcă să stabilească care a fost responsabilitatea lui Carol. Mult timp s-a crezut că masacrul a fost preparat și provocat de monarhie. Din secolul al XVII-lea Carol al IX-lea a fost văzut ca un monarh fanatic care-i încuraja el însuși pe ucigași, pamfletarii și romancierii au exagerat, spunând că trăgea el însuși cu archebuza asupra protestanților de la un balcon al Luvrului, balcon care a primit numele de "balconul lui Carol al IX-lea

Carol a avut întotdeauna o sănătate precară. După aceste evenimente, sănătatea sa se înrăutățește încet încet. Un complot pus la cale pentru a-l înlătura pe Carol și pe mama sa, pentru a-l pune pe tron pe fratele său François d'Alençon este dejucat de regina mamă. Regele tot mai slăbit, se retrage la Castelul Vincennes, unde este țintuit la pat. Febra nu-l părăsește, respirația e dificilă; moare la 30 mai 1574, cu o lună înainte de a împlini 24 de ani. A doua zi, Ambroise Paré îi face autopsia și confirmă moartea din cauza unei pleurezii, contractate în urma unei pneumonii tuberculoase. Văduvă la douăzeci de ani, regina se întoarce în Austria, refuză să se recăsătorească și se retrage în mănăstire. Fiica lor a murit patru ani mai târziu.

Carol IX

Rege al Franței, Conte de Provence

Carol al IX-lea, pictură de François Clouet.

·         1593: Christopher “Kit” Marlowe (n. 6 februarie 1564 Canterbury, Regatul Angliei^[1] – d. 30 mai 1593, Deptford[*], Regatul Angliei^[1]) a fost un dramaturg, poet și traducător englez din epoca elisabetană. Cel mai însemnat autor de tragedie din această perioadă înainte de Shakespeare, Kit Marlowe este cunoscut pentru deosebitul său vers alb, pentru personajele sale care au cucerit publicul, precum și pentru propria-i moarte.

Marlowe a fost botezat la biserica St George's Church, Canterbury

A fost botezat la biserica St. George, Canterbury, pe 26 februarie 1564. A fost fiul unui pantofar prosper din Canterbury, numit John Marlowe și al Katherinei. Marlowe a fost un elev excepțional și la cinsprezece ani a primit o bursă la King’s School în Canterbury, una dintre cele mai vechi școli din Marea Britanie; și-a continuat studiile la Corpus Christy College, Cambridge, cu bursă și a primit licența în arte în 1584. În 1587, universitatea a ezitat să-i acorde doctoratul, datorită unui zvon cum că s-ar fi convertit la religia romano-catolică și că intenționa să meargă la școala engleză din Reims pentru a se pregăti de preoție.

Însă doctoratul i-a fost acordat la timp, atunci când Consiliul de Stat a intervenit pentru el, elogiindu-l pentru "comportament loial" și pentru "bune servicii" în slujba reginei. Natura serviciilor lui Marlowe nu a fost specificată de Consiliu, dar scrisoarea lor pentru autoritățile de la Cambridge a provocat multe speculații și în special aceea că Marlowe ar fi operat ca și agent secret. Nici o dovadă directă nu susține această teorie, deși Marlowe a servit, în mod evident, Guvernul într-o anumită măsură.

Dido, regina Cartaginei pare a fi prima operă dramatică existentă a lui Marlowe, scrisă probabil la Canterbury cu Thomas Nashe.

Prima piesă a lui Marlowe jucată pe scena din Londra a fost Tamerlan cel Mare (1587), povestea despre cuceritorul Tamerlan(Timur), care se ridică de la condiția de păstor umil pentru a purta război cu regii lumii. A fost una din primele piese cunoscute engleze în care s-a folosit versul alb și, alături de Tragedia spaniolă a lui Thomas Kyd, este considerată începutul perioadei de maturitate a teatrului elisabetan. Tamerlan cel Mare a fost un succes și a urmat curând și Tamerlan Partea II.

Evreul din Malta, care descrie răzbunarea barbară a unui evreu maltez față de autoritățile orașului, redă un prolog transmis de un personaj reprezentându-l pe Machiavelli. Este, de asemenea, o piesă complexă datorită faptului că evreul Baraba este portretizat în mod constant cu simpatie (pe când creștinii par a fi zugrăviți cu antipatie), iar în uneltirile sale permanente, Baraba este adesea legat de autorul însuși.

Eduard al II-lea este o piesă istorică engleză despre detronarea regelui homosexual Eduard al II-lea de către baronii nemulțumiți și de către regina Franței.

Masacrul de la Paris este o piesă scurtă, schițată, portretizând evenimentele din preajma masacrului din Noaptea Sfântului Bartolomeu, din 1572, un eveniment pe care protestanții englezi îl invocă adesea ca fiind cel mai negru exemplu de trădare catolică. De asemenea prezintă un personaj tăcut, "agentul englez", care se presupune că l-ar fi întruchipat pe Marlowe însuși și chiar ar fi fost jucat de acesta. Această piesă (alături Faust) se crede că ar fi fost ultima piesă a lui Marlowe și este privită ca și cea mai periculoasă, fiind vorba despre monarhi și politicieni în viață (acest lucru fiind considerat act de trădare în acel timp) și adresându-se chiar reginei Elisabeta I, în ultima scenă.

Tragica istorie a doctorului Faust, bazată pe Cartea lui Faust germană (Faustbuch), recent publicată, a fost prima versiune dramatică a legendei lui Faust (povestea omului de știință care are legături cu diavolul.)

Deși versiuni ale Pactului diavolului se pot regăsi în secolul IV, Marlowe deviază în mod semnificativ de la acesta, prin aceea că el creează un erou incapabil să-și ardă cărțile sau căruia nu-i poate fi anulat contractul de către un zeu milos la sfârșitul piesei. Protagonistul lui Marlowe este, în schimb, sfâșiat de demoni și târât în iad în țipete. Doctor Faust reprezintă o problemă textuală pentru cercetători, deoarece a fost foarte editată (și probabil cenzurată) și rescrisă după moartea lui Marlowe. Există astfel două versiuni ale piesei: versiunea (in-quatro) din 1604, cunoscută de asemenea ca și textul A și versiunea (in-quatro) din 1616 sau textul B. Se crede că textul A este textul cel mai reprezentativ din opera lui Marlowe și se crede că a fost scos din hârtiile îmbâcsite, din copiile manuscriselor necorectate și îngrămădite, sugerând astfel că era neterminat la data asasinării lui Marlowe.

Piesele lui Marlowe aveau un succes enorm, datorat, în mare parte, și fără îndoială, prezenței pe scenă a impozantului Eduard Alleyn. El era neobișnuit de înalt pentru acea perioadă și rolurile de arogant ale lui Tamerlan, Faust și Baraba au fost scrise probabil pentru el. Piesele lui Marlowe erau baza repertoriului companiei lui Alleyn, “The Amrial Men”, de-a lungul anilor 1590.

Marlowe a scris de asemenea și poezie, incluzând, după cât se pare, și o epopee minoră, Hero and Leander (publicată cu o continuare de George Chapman în 1598), poezia lirică The Passionate Shepherd to His Love (Pasionatul păstor iubitei lui) și traduceri din Amoruri (Ovidiu) și prima carte din Farsalia lui Lucan.

Cele două părți ale piesei Tamerlan au fost publicate în 1590; toate celelalte piese ale lui Marlowe au fost publicate postum. În 1599 apar traducerile din Ovidiu.

La începutul lui mai 1593 au fost lipite câteva manifeste despre amenințarea Londrei de către refugiații protestanți din Franțași Olanda care s-au stabilit în oraș. Unul dintre acestea Pamfletul Biserica daneză, scris în vers alb, conținea aluzii la câteva din piesele lui Marlowe și a fost semnat "Tamerlan". Pe 11 mai, Consiliul de Stat a ordonat arestarea celui responsabil de acest pamflet. A doua zi, colegul lui Marlowe, Thomas Kyd, a fost arestat. Locuința lui Kyd a fost cercetată și s-a găsit un fragment dintr-un opuscul eretic. Kyd a declarat, probabil sub tortură, că acesta îi aparținea lui Marlowe. Cu doi ani înainte ei lucraseră împreună pentru un patron aristocrat, probabil Ferdinando Stanley, Lord Strange, și Kyd a declarat că atunci, pe când împărțeau același atelier, documentul s-a rătăcit printre hârtiile lui. Arestarea lui Marlowe a fost ordonată pe 18 mai. Marlowe nu era la Londra, ci stătea la Thomas Walsingham, vărul lui Sir Francis Walsingham, secretar principal al reginei Elisabeta în anii 1580, un om adânc implicat în spionajul de stat. Oricum, el s-a prezentat, așa cum se cuvenea, în fața Consiliului de Stat pe 20 mai și i s-a cerut să facă zilnic prezența în fața Domniilor lor, până când i se va dicta altfel. Pe 30 mai, Marlowe a fost asasinat.

La vremea aceea circulau diverse versiuni asupra morții lui Marlowe. Francis Meres spune că Marlowe a fost înjunghiat mortal de către un servitor de la un bordel, un rival de-al său în iubirile sale desfrânate, drept pedeapsă pentru epicurismul și ateismul său. În 1917, în Dicționarul Biografiei Naționale, Sir Sidney Lee a scris că Marlowe a fost ucis într-o luptă cauzată de beție și acest fapt este și azi adesea luat ca și realitate.

Faptele au ieșit la iveală abia în 1925, când savantul Leslie Hotson a descoperit raportul coronerului asupra morții lui Marlowe la Oficiul de Evidență a Populației. Marlowe și-a petrecut întreaga zi împreună cu trei bărbați, Ingram Frizer, Nicholas Skeres și Robert Poley într-o casă (nu într-o tavernă așa cum se spune adesea, chiar și în unele biografii) în Deptford, casă deținută de văduva Eleanor Bull.

Toți trei erau angajați ai familiei Walsingham. Skeres și Poley au ajutat la prinderea conspiratorilor în complotul Babington. Frizer era un servitor de-al lui Thomas Walsingham. Martorii au declarat că Frizer și Marlowe s-au certat asupra manifestului, schimbând "tot felul de cuvinte răutăcioase". Mai târziu, pe când Frizer stătea la masă între ceilalți doi, iar Marlowe stâtea întins pe canapea, Marlowe a înșfăcat pumnalul lui Frizer și l-a atacat. În lupta ce a urmat, conform raportului coronerului, Marlowe a fost înjunghiat accidental deasupra ochiului drept, murind pe loc. Instanța a decis că Frizer a acționat în autoapărare și într-o lună a fost iertat. Marlowe a fost înmormântat într-un loc nemarcat în curtea bisericii St. Nicholas, Deptford, pe 1 iunie, 1593.

Moartea lui Marlowe este considerată de unii asasinat din următoarele motive:

1. cei trei oameni care erau cu el în cameră când a murit aveau legături atât cu serviciile secrete de stat, cât și cu lumea interlopă londoneză. Frizer și Skeres au fost de asemenea cunoscuți ca și cămătari și șarlatani, așa cum arată înregistrările de la curte. Casa lui Bull avea, de asemenea, "legături cu rețeaua de spioni a stăpânirii".

2. povestea cum că ei ar fi avut o ieșire de o zi la Deptford este considerată neplauzibilă. De fapt, ei au petrecut întreaga zi zăvorâți împreună, cufundați adânc în discuții. De asemenea, Robert Poley aducea corespondența confidențială reginei, aflată în palatul ei din Nonsuch, Surrey, dar, în loc să livreze corespondența, și-a petrecut întreaga zi cu Marlowe și cu ceilalți doi.

3. pare o coincidență prea mare că moartea lui Marlowe a avut loc la doar câteva zile după ce a fost arestat pentru erezie.

4. modul în care a fost arestat Marlowe sugerează cauze mult mai profunde decât ar indica o simplă acuzație de erezie. El a fost eliberat în ciuda probelor prima facie. Astfel, pare probabil că s-a intenționat ca investigația să fie în primul rând un avertisment pentru politicienii de la “Școala Nopții” și/sau că a avut legătură cu o luptă puternică chiar în cadrul Consiliului de Stat.

5. diferitele incidente care conduc la legăturile avute cu Consiliul de Stat, precum și faptul că patronul său era Thomas Walsingham, văr al doilea al lui Sir Francis, care era implicat activ în serviciile secrete.

Din aceste motive, precum și din altele, unii cred că au fost mai mulți factori care au contribuit la moartea lui Marlowe decât cei care au ieșit la iveală la anchetă. Este de asemenea posibil ca el să nu fi fost ucis deloc și ca moartea lui să fi fost înscenată. Oricum, pe baza informațiilor existente nu este posibil să se tragă nici o concluzie definitivă asupra a ceea ce s-a întâmplat sau de ce. Există teorii diferite și cu grade de probabilitate diferite. De vreme ce concluziile trebuie să se bazeze doar pe documente scrise și de vreme ce este probabil ca informațiile cruciale despre moartea lui să nu fi fost niciodată notate în scris, este puțin probabil să fie vreodată cunoscute circumstanțele complete ale morții lui.

Marlowe este adesea descris astăzi ca și homosexual. Unii cred că problema dacă un elisabetan era homosexual sau nu, în sens modern, este anacronă; pentru elisabetani ceea ce azi este adesea numit homosexual/bisexual era mai degrabă recunoscut ca simplu act sexual decât ca orientare și identitate sexuală.

Două documente sugerează faptul că Marlowe a fost homosexual.

• Cea mai elocventă este declarația lui Richard Baines, un informator care a făcut o listă lungă de acuzații împotriva lui Marlowe după arestarea acestuia în Flushing. Majoritatea acestor acuzații au în vedere ateismul lui Marlowe, dar Baines a pretins, de asemenea, că Marlowe a spus "toți cei care nu iubesc tutunul și băieții sunt nebuni."
• În 1593, colegul de cameră și prietenul lui Marlowe, Thomas Kyd a fost întemnițat și interogat după ce în camera lui au fost găsite documente ateiste. Afirmând că hârtiile aparțin lui Marlowe, Kyd a întocmit mai târziu o listă, detaliind câteva dintre "opiniile monstruoase" ale lui Marlowe, ceea ce includea și afirmația lui Marlowe că "Hristos l-ar fi iubit cu o dragoste extraordinară pe Sfântul Ioan."

Pe lângă asta a mai fost scos în evidență și faptul că nu există nici o dovadă a vreunui mariaj sau a vreunei partenere a lui Marlowe.

Unii savanți susțin că dovezile sunt neconcludente și că notele despre homosexualitatea lui Marlowe ar putea fi doar simple zvonuri exagerate scornite după moartea sa. David Bevington și Eric Rasmussen descriu dovezile lui Baines drept "mărturie neverosimilă" și fac următorul comentariu: "Acestea și alte afirmații trebuie discreditate pentru exagerarea lor și pentru că au fost produse în circumstanțe legale care ar putea fi privite ca și vânătoare de vrăjitoare." De asemenea s-a menționat că mărturiile lui Kyd au fost făcute sub tortură și astfel pot avea o legătură mică cu realitatea.

Opere

Datele despre redactare sunt aproximative

Teatru

• Dido, regina Cartaginei (1586)(scrisă probabil împreună cu Thomas Nashe)
• Tamerlan cel Mare, partea I (1587)
• Tamerlan, partea a II-a (1587-1588)
• Evreul din Malta (1589)
• Doctor Faust (1589 sau 1593)
• Eduard al II-lea (1592)
• Masacrul din Paris (1593)

Poezie

• Traduceri din Farsalia lui Lucan (nu se cunoaște data)
• Traduceri din Amorurile lui Ovidiu (1580?)
• Pasionatul păstor iubitei lui
• Hero and Leander (1593, neterminat; completat de George Chapman, 1598)

Christopher Marlowe

Christopher Marlowe

·         1640: A incetat din viata pictorul si desenatorul olandez, Peter Paul Rubens. Peter Paul Rubens (n. 28 iunie 1577, Siegen/Westfalia – d. 30 mai 1640, Antwerpen), cel mai renumit pictor flamand. Viața lui Rubens pare să fi fost guvernată de o inepuizabilă energie. În decurs de patruzeci de ani, artistul pictează cca. 1400 tablouri și execută sute de desene. Este primit cu căldură atât în cercurile celor mai de seamă artiști din Europa, cât și la curțile princiare.

·         1731: Violante Beatrice de Bavaria (23 ianuarie 1673– 30 mai 1731) a fost Mare Prințesă de Toscana ca soție a lui Ferdinando de' Medici și Guvernator de Siena din 1717 până la moartea ei. Născută Ducesă de Bavaria, a fost copilul cel mai mic al lui Ferdinand Maria, Elector de Bavaria și a Prințesei Henriette Adelaide de Savoia.

Violante Beatrice s-a născut la 23 ianuarie 1673 la Munchen, capitala Bavariei. Frații ei erau Maria Anna de Bavaria, Delfină a Franței, Maximilian al II-lea Emanuel, Elector de Bavaria și Joseph Clemens de Bavaria, episcop de Köln.

În 1688, Cosimo al III-lea de' Medici, Mare Duce de Toscana a găsit-o pe Violante Beatrice ca posibilă mireasă pentru fiul său cel mare, Ferdinando de' Medici, devreme ce Bavaria era una dintre cele mai puternice state ale Sfântului Imperiu Roman.^[1]

Contractul de căsătorie a fost semnat la 24 mai 1688; Violante Beatrice a avut o zestre de 400.000 de taleri numerar și aceeași sumă în bijuterii.^[2] S-a căsătorit cu Marele Prinț prin procură la 21 noiembrie 1688 și în persoană la 9 ianuarie 1969.^[3] Nunta a avut loc la Palazzo Medici Riccardi din Florența. Noua Mare Prințesă s-a îndrăgostit imediat de mirele ei în ciuda faptului că el o detesta.^[4] Cosimo al III-lea nu i-a putut găsi vreo vină nurorii sale, spunând: "Eu nu am cunoscut, nici nu am crezut că lumea poate produce o fire atât de perfectă"

Prințul Ferdinando, soțul Violantei Beatrice, portret de Niccolò Cassana, 1687

Lipsa copiilor după șase ani de căsătorie ai cuplului princiar l-a perturbat pe Marele Duce. Orice speranță pentru nașterea unui moștenitor au fost spulberate atunci când Ferdinando s-a îmbolnăvit de sifilis în 1696, în timpul Carnavalul de la Veneția, o boală de care a murit șaptesprezece ani mai târziu.^[6] Între timp, Marea Prințesă a căzut victima depresiei care nu a scăpat observației cumnatului ei, Prințul Gian Gastone, care a devenit prietenul ei.^[7]Rareori Violante Beatrice a făcut aluzie la durerea ei emoțională în conversații, totuși este documentată o ocazie când Marea Prințesă, în prezența doamnelor ei, a înfierat-o pe iubita soțului ei, Cecchino de Castris.^[7] Desele declarații deschise ale lui Ferdinando despre soția că este "prea plictisitoare și prea urâtă", au înrăutățit situația cuplului

Violante Beatrice de Bavaria

·         1744 - A încetat din viaţă poetul englez Alexander Pope (n. 22 mai 1688). Alexander Pope (n. 21 mai 1688 – 30 mai 1744) este considerat unul dintre cei mai mari poeți englezi ai secolului al XVIII-lea. Alexander Pope, născut într-o familie romano-catolică în 1688, a fost educat în special acasă, conform modei timpului pentru cei înstăriți, dar și datorită legilor penale severe instituite de Biserica Angliei contra tuturor celora ce nu erau de credință anglicană. Din copilărie, a suferit de numeroase probleme de sănătate, incluzând boala lui Pott o formă de tuberculoză care afectează măduva coloanei vertebrale, care i-a deformat corpul, i-a blocat creșterea la 1,37 m și i-a grăbit moartea la vârsta relativ tânără de 56 de ani. Deși scria poezie de la 12 ani, prima contribuție majoră la lumea literară este considerat Eseu asupra Criticii, care a fost publicat în 1711, când avea 23 ani. Apoi a urmat de The Rape of the Lock (1712, revizuit 1714).
* 1760: Johanna Elisabeth de Holstein-Gottorp (24 octombrie 1712 – 30 mai 1760) a fost prințesă din Casa de Holstein-Gottorp și mai târziu Prințesă de Anhalt-Zerbst. A fost mama țarinei Ecaterina a II-a a Rusiei. În perioada 1747-1752 a fost regentă pentru fiul ei minor, Frederic Augustus.

S-a născut la Gottorp și a fost al șaptelea copil din cei zece ai lui Christian August de Holstein-Gottorp și a soției acestuia, Albertina Frederica de Baden-Durlach.

A fost adusă la curtea din Brunswick de către nașa și mătușa ei prin căsătorie, Elisabeth Sophie Marie, Ducesă de Brunswick-Luneburg. Tatăl ei, Ducele de Holstein-Gottorp, a fost bucuros să renunțe la una dintre multele sale fiice. Johanna Elisabeth a crescut pe picior de egalitate cu verișoara ei, fiica ducesei și ducesa a fost cea care a aranjat căsătoria ei la vârsta de 15 ani și i-a acordat zestre.

Johanna Elisabeth s-a căsătorit în 1727 cu Prințul Christian August de Anhalt-Zerbst. El era general în armata prusacă și servea sub regele Frederic Wilhelm I al Prusiei. După căsătorie, Johanna Elisabeth a călătorit cu soțul ei la Stettin, un oraș situat apoape de baza regimentului soțului ei. S-a spus că relația dintre Johanna Elisabeth și soțul ei s-a dezvoltat ca una tată-fiică.

S-a căsătorit la 8 noiembrie 1727 la Vechelde. A avut cinci copii:

1. Sophie of Anhalt-Zerbst (2 mai 1729 -17 noiembrie 1796), care mai târziu a devenit Ecaterina cea Mare, împărăteasă a Rusiei.
2. Wilhelm Christian Frederic de Anhalt-Zerbst (17 noiembrie 1730 - 27 august 1742), a murit la 12 ani.
3. Frederic Augustus, Prinț de Anhalt-Zerbst (8 august 1734 - 3 martie 1793), a murit fără copii.
4. Auguste Christine Charlotte de Anhalt-Zerbst (10 noiembrie 1736 - 24 noiembrie 1736), a murit la scurtă vreme după naștere.
5. Elisabeth Ulrike de Anhalt-Zerbst (17 decembrie 1742 - 5 martie 1745), a murit în copilărie.

Johanna Elisabeth de Holstein-Gottorp

Portret al Johannei, probabil de Antoin Pesne, c.1746

·         1770: François Boucher, pictor și desenator francez (n. 1703)

·         1778 - A murit Voltaire (François Marie Arouet), filosof şi scriitor iluminist. (n. 21 noiembrie 1694).  Voltaire, pe numele său adevărat François-Marie Arouet, (n. 21 noiembrie 1694 la Paris – d. 30 mai 1778 la Paris), a fost un scriitor și filozof al Iluminismului francez. Fiind fiul unui notar avut, Voltaire a mers la colegiul iezuit Louis-le-Grand. Aici și-a descoperit spiritul critic. Unchiul său l-a introdus în cercul deiștilor. La rugămintea tatălui său, în 1711 a început Dreptul, pe care nu avea să-l termine, interesat fiind mai mult de discuțiile intelectualilor, scriitorilor și aristocraților, ce se desfășurau în palatele sau în cafenelele din Paris. Din pricina viziunilor sale critice, pe care le reda în batjocură, a fost întemnițat în 1717 pentru unsprezece luni la Bastilia. Fiind amenințat de o nouă arestare în Franța, a petrecut un timp (din 1726 până în 1729) în Anglia. Acolo, el a fost influențat de empirismul lui John Locke Empirismus și de nou-apărutul deism. În ale sale Lettres philosophiques, a detaliat liberalismul englez (1731). Ca deist și francmason, Voltaire a practicat criticismul în fiecare formă a religiei instituționale, dar și în neînțelegerile politice. El s-a autonumit Theist, un om cu credința în Dumnezeu, dar care a renunțat la creștinism. Când a fost emis un nou mandat de arestare împotriva lui în 1734, el a fugit în Lorena. Din 1734 până în 1748, a trăit cu prietena sa Émilie du Châtelet la Castelul Cirey în Champagne. Aici și-a scris memoriile, tratatele de științe naturiste, istorie și politică, dar și opere dramatice și poetice. Prin mijlocirea Madamei de Pompadour la curțile regale, Voltaire a fost numit istoriograf și acceptat în Academia Franceză. Frederic cel Mare, care aparținea el însuși spiritelor iluminate ale secolului XVIII, l-a luat cu el în 1750 la Potsdam, unde și-a putut exprima credințele sale anticlericale și unde a putut lucra la o istorie universală, a putut colabora la Encyclopédie a lui Denis Diderot și unde a putut scrie primele articole pentru Dictionnaire philosophique portatif. Totuși, Voltaire a ajuns la contradicții cu Friedrich al II-lea, așa încât a fost necesar să părăsească Potsdamul în 1753. Voltaire a continuat să se îngrijească de corespondența cu Friedrich cel Mare. În 1755 s-a stabilit lângă Geneva, unde și-a petrecut pe proprietatea sa din Ferney ultimul deceniu ca “înțeleptul din Ferney”. Voltaire a rămas celebru pentru ocara sa periculoasă. Când au fost îndepărtați jumătate din caii grajdurilor regale din motive economice, el a propus ironic, că ar fi fost mai bine să fi fost eliberați jumătate din măgarii de la curtea regală. Pe de altă parte a devenit cunoscut și pentru toleranța sa. Astfel și-a exprimat odată punctul său contradictoriu față de un adversar: “Părerea dumneavoastră mi se pare respingătoare, dar m-aș lăsa omorât, pentru ca dumneavoastră să puteți să v-o exprimați.” Concepția sa politică se întemeiază pe armonia dintre monarhii care dețin puterea politică și filozofii care dețin înțelepciunea. De asemenea, Voltaire reprezintă spiritul cel mai înalt al epocii sale, doctrina sa fiind unul din fundamentele Revoluției din 1789. Voltaire a fost împreună cu Jean-Jacques Rousseau un inițiator al Revoluției franceze. Mari realizări îi sunt atribuite și ca istoric iluminist. În Dictionnaire philosophique (1764) și-a imaginat Senzualismul.
Opera:

• Lettres philosophiques (1731)
• Zaïre (1732)
• Eriphile (1732)
• Le siècle de Louis XIV (1751)
• Poème sur le désastre de Lisbonne (1756)
• Essai sur les moeurs (1756)
• Candide (1759)
• Histoire de l'Empire de Russie sous Pierre le Grand (1763)
• "Zadig"
• Traité sur la tolerance (1763)
• Dictionnaire philosophique (1764)
• Traité sur la tolérance
• Irène
• Socrates
• Mahomet
• Mérope
• Nanine
• La princesse de Navarre (1745)
• L'Orphelin de la Chine (1755)^[

Portretul lui Voltaire

Voltaire

·         1849: Joseph Marlin, scriitor și jurnalist german originar din Transilvania (n. 1824)

·         1891: Prințesa Vilhelmine Marie a Danemarcei și Norvegiei (germanăWilhelmine Marie; 18 ianuarie 1808 – 30 mai 1891) a fost fiica cea mică a regelui Frederic al VI-lea al Danemarcei și a soției acestuia, Marie Sophie de Hesse-Kassel.
Prințesa Vilhelmine s-a născut la Kiel, Ducatul de Schleswig la 18 ianuarie 1808. Părinții ei au fost Prințul Moștenitor Frederic (viitorul rege Frederic al VI-lea) și soția sa, Maria Sofia de Hesse. Pentru că bunicul patern, regele Christian al VII-lea era instabil mental, tatăl ei a fost regent din 1784. La două luni după nașterea ei, bunicul-rege a murit de anevrism cerebral iar tatăl ei i-a succedat ca rege al Danemarcei și Norvegiei. A avut o soră mai mare, Caroline.

Vilhelmine Marie

Din moment ce tatăl ei nu a avut fii care au supraviețuit, Vilhelmine Marie a fost o mireasă foarte dorită. Printre pretendenți era și viitorul Oscar I al Suediei al pe atunci nou-înființate dinastii Bernadotte. La 1 noiembrie 1828, la Copenhaga, ea s-a căsătorit cu Prințul Frederic al Danemarcei, viitorul rege Frederic al VII-lea al Danemarcei. Logodna a fost anunțată oficial în 1826. Soțul ei era descendent masculin pe linie directă a regelui Frederic al V-lea și a celei de-a doua soții, Juliana Maria de Brunswick-Wolfenbüttel. Căsătoria a unit cele două linii ale Casei Regale și a fost foarte populară.

Mariajul s-a dovedit a fi nefericit, din cauza stilului de viață desfrânat a lui Frederic cu infidelități și consum exagerat de alcool. S-a spus că Vilhelmine, deși bună la suflet și blândă, era lipsită de caracter și nu a reușit să câștige nici o influență asupra lui Frederic. Mariajul nefericit a fost, de asemenea, un motiv de îngrijorare pentru părinți. Cuplul s-a separat în 1834 și a divorțat în 1837.

La Palatul Amalienborg la 19 mai 1838 ea s-a căsătorit cu Karl, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg, fratele cel mare al viitorului rege Christian al IX-lea al Danemarcei. S-a spus că al doilea mariaj a fost foarte fericit. Ambele căsnicii au rămas fără copii.

În timpul Primului Război Germano-Danez, soțul ei s-a situat împotriva Danemarcei. Din această cauză relația Vilhelmine cu familia regală daneză s-a rupt pentru o vreme. În timpul războiului ea a locuit la Dresda. În 1852, după ce s-a împăcat cu familia regală s-a întors în Danemarca împreună cu soțul ei și au locuit la Castelul Louisenlund. Poziția ei de fiică a iubitului rege a ajutat-o să rămână populară printre danezi. Soțul ei nu a reușit niciodată.

Karl a murit în 1878. Vilhelmine și-a petrecut ultimii ani izolată și a avut dificultăți de comunicare în viața socială după ce și-a pierdut auzul. A petrecut mult timp în acțiuni de caritate și a devenit populară în Glücksburg din cauza asta.

Prințesa Vilhelmine Marie a Danemarcei

Ducesă de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg

Portret al Prințesei Vilhelmine de Christian Albrecht Jensen

·         1904: Frederic Wilhelm, Mare Duce de Mecklenburg (17 octombrie 1819 – 30 mai 1904) a fost suveran german care a condus Marele Ducat de Mecklenburg-Strelitz din 1860 până la moartea sa.

S-a născut la Neustrelitz ca fiu al lui Marelui Duce Georg de Mecklenburg-Strelitz și a soției acestuia, Prințesa Marie de Hesse-Cassel. Și-a petrecut tinerețea la Neustrelitz și mai târziu a studiat istoria și jurisprudența la Bonn. După finalizarea studiilor, a călătorit în Italia și Elveția. A devenit doctor în drept civil la Universitatea Oxford.

Frederic Wilhelm a succedat ca Mare Duce la moartea tatălui său, la 6 septembrie 1860. În timpul domniei sale, Mecklenburg-Strelitz a devenit membru al Confederației Germane de Nord, apoi a Imperiului german. Frederic Wilhelm a fost un mare proprietar de terenuri, cu mai mult de jumătate din întregul Mare Ducat în proprietatea sa personală.^[1]

La 12 august 1862 Frederic Wilhelm a fost făcut Cavaler al Ordinului Jartierei de către regina Victoria a Regatului Unit.^[2]

A murit la Neustrelitz la 30 mai 1904 și a fost succedat de singurul său fiu, Adolf Friedrich al V-lea.

Frederic Wilhelm s-a căsătorit la 28 iunie 1843 la Palatul Buckingham cu verișoara sa primară, Prințesa Augusta de Cambridge, o membră a Familiei Regale Britanice și nepoată a regelui George al III-lea. Cei doi au fost și verișori de gradul doi pe partea taților lor. Cuplul a avut doi fii:^[3]

• Friedrich Wilhelm, Prinț Ereditar de Mecklenburg-Strelitz (n./d. 13 ianuarie 1845, Londra).
• Ducele Adolf Friedrich de Mecklenburg-Strelitz (1848–1914); a succedat tatălui său ca Adolf Friedrich al V-lea, Mare Duce de Mecklenburg-Strelitz.

Friedrich Wilhelm și soția sa Augusta au celebrat nunta de diamant distribuind câte 25 de pfenigi din trezoreria publică tuturor cetățenilor marelui ducat

Frederic Wilhelm

·         1918: A murit Gheorghi Plehanov, teoretician marxist rus; (n. 1856). Gheorghi Valentinovici Plehanov (n. 29 noiembrie 1856 (S.N. 11 decembrie) — d. 30 mai 1918 (S.V. 17 mai)) revoluționar rus și un teoretician marxist.

·         1919: A murit Barbu Nemţeanu (pseudonimul lui Benjamin Deutsch), poet (lirica sa face trecerea dinspre simbolism spre modernism) şi traducător (a tradus din Heine, Schiller, Lenau, Goethe, Baudelaire, Hugo); (n. 1887). Barbu Nemțeanu (n. 1 octombrie 1887, Galați – d. 30 mai 1919, București) a fost pseudonimul literar al lui Benjamin Deutsch, poet simbolist, traducător și publicist român, de naționalitate evreu. În decursul timpului, ca publicist, a folosit mai multe pseudonime: B. Askenazi, Ion Corbu, Ion Crângu, Vasile Crângu, Luca Zimbru, Cireșeanu, Barbu Exoticu, Germanicus Galitiensis, Tedesco.

* 1948: Frații Wright, Orville (n. 19 august 1871,^[2][3][4][5] Dayton, SUA^[6] – d. 30 ianuarie 1948,^[2][3][4][5] Dayton, SUA^[7]) și Wilbur (n. 16 aprilie1867,^[8][9][10] Millville[*], SUA – d. 30 mai 1912,^[8][9][10] Dayton, SUA^[11]), au fost doi aviatori, ingineri, inventatori și pionieri ai aviației americani, creditați în general^[12][13][14] cu inventarea, construcția și pilotarea reușite ale primului avion din lume. Ei au efectuat primul zbor controlat, susținut și autopropulsat al unui aparat mai greu ca aerul la 17 decembrie 1903, la patru mile sud de localitatea Kitty Hawk, Carolina de Nord^⁠(d). În 1904–05, cei doi frați au dezvoltat, din prima lor mașină de zbor, primul avion practic cu aripi fixe^⁠(d). Deși nu au fost primii care au construit avioane experimentale, frații Wright au fost primii care au inventat mecanismele de control al zborului care au făcut posibil primul zbor autopropulsat.

Realizarea fundamentală a celor doi frați a fost inventarea controlului pe trei axe^⁠(d), care a permis pilotului să manevreze avionul eficient și să-i păstreze echilibrul.^{[15][16][17][18]} Această metodă a devenit și încă mai este standard pe avioanele cu aripi fixe de orice fel.^[19][20] De la începutul activității lor în domeniul aeronauticii, frații Wright s-au concentrat pe dezvoltarea unei metode fiabile de control pentru piloți, pe care o considerau cheia rezolvării „problemei zborului”. Această abordare era mult diferită de ce făceau alți experimentatori ai vremii, care puneau accent mai mult pe dezvoltarea de motoare puternice.^[21]Utilizând un mic tunel aerodinamic dezvoltat de ei, frații Wright au și strâns mai multe date exacte decât oricine altcineva înaintea lor, ceea ce le-a permis să proiecteze și să construiască aripi și elici mai eficiente decât orice se realizase până la ei.^[22][23] Primul lor brevet american, cu numărul 821.393, nu revendica inventarea unei mașini de zbor, ci mai degrabă a unui sistem de control aerodinamic care manevra suprafețele unei mașini de zbor.^[24]

Au dobândit aptitudinile de mecanică esențiale pentru succesul lor de-a lungul anilor petrecuți lucrând în atelierul lor cu mașini de tipărit, biciclete, motoare și alte utilaje. În special lucrul la biciclete a influențat credința lor că un vehicul instabil cum ar fi un aparat de zbor putea fi controlat și echilibrat prin exercițiu.^[25] Din anul 1900 până la primul lor zbor autopropulsat de la sfârșitul lui 1903, ei au efectuat ample teste cu planoare care le-au dezvoltat și abilitățile de piloți. Charlie Taylor^⁠(d), un angajat al atelierului lor de bicilete, a devenit și el o parte importantă a echipei, și a construit primul motor de avion în strânsă colaborare cu cei doi frați.

Statutul fraților Wright de inventatori ai avionului a fost supus unor contestații din partea mai multor părți. Multe controverse persistă pe marginea unor revendicări concurente ale unor aviatori timpurii^⁠(d). Edward Roach, istoric la Parcul Național Istoric al Istoriei Aviației de la Dayton^⁠(d) susține că cei doi au fost niște excelenți ingineri autodidacți, capabili și să administreze o întreprindere mică, dar că nu aveau abilitățile de afaceri și temperamentul necesare pentru a domina industria aviației în perioada ei de creștere

Niciunul din frați nu s-a căsătorit. Wilbur glumea odată că el nu are timp și pentru soție și pentru avion.^[150] După un scurt zbor de antrenament cu un pilot german la Berlin în iunie 1911, Wilbur nu a mai zburat. El s-a preocupat treptat mai mult cu probleme de afaceri pentru Wright Company și s-a ocupat cu diferite procese. În timp ce se ocupa de procesele de brevete, care au pus mare presiune pe amândoi frații, Wilbur a scris într-o scrisoare către un prieten francez: „când ne gândim ce am fi putut realiza dacă am fi avut cum să dedicăm acest timp experimentelor, ne simțim foarte triști, dar este întotdeauna mai ușor să te ocupi de lucruri decât de oameni, și nimeni nu-și poate direcționa viața în întregime după cum alege.”^[151] Wilbur a petrecut următorul an înainte de moartea sa în călătorii, cu șase luni în Europa, participând la diverse probleme de afaceri și juridice. Wilbur a cerut orașelor americane să facă la fel ca cele europene – în special în filosofia pariziană de repartizare a spațiilor publice generoase aproape fiecare clădire publică importantă.^[152] El a mers constant mult și între New York, Washington și Dayton. Toate solicitările își spuneau cuvântul asupra fizicului lui Wilbur. Orville remarca faptul că el ar „vine acasă palid”.^[153]

Familia a hotărât să se construiască o nouă casă, mult mai mare, folosind banii câștigați de frații Wright prin invențiile și afacerile lor. Numită cu afecțiune Hawthorn Hill^⁠(d), construcția ei a început în Oakwood, Ohio^⁠(d), o suburbie a Daytonului, în timp ce Wilbur era în Europa. Katharine și Orville au supervizat proiectul în absența lui. Singura cerere cunoscută a lui Wilbur pentru proiectarea casei a fost ca să aibă o cameră cu baie proprie.^[153] Frații au angajat firma de arhitectură Schenck & Williams^⁠(d) să proiecteze casa, cu sugestii din partea lui Wilbur și Orville. Wilbur nu a trăit să vadă finalizarea acesteia, în 1914.

S-a îmbolnăvit într-o călătorie de afaceri la Boston în aprilie 1912,^[154] boala fiind uneori atribuită consumului de pește stricat, la un banchet. După întoarcerea de la Dayton, la începutul lunii mai 1912, cu mintea și trupul obosite, s-a îmbolnăvit din nou și a fost diagnosticat cu febră tifoidă.^[155] El a rezistat o vreme, simptomele revenind recurent și pentru mai multe zile. Wilbur a murit la vârsta de 45 de ani, la casa familiei Wright pe 30 mai.^[156][i] Tatăl lui a scris despre Wilbur în jurnalul său:

„O viață scurtă, plină de consecințe. Un intelect fără greș, un temperament imperturbabil, cu mare încredere în sine și de o mare modestie, văzând dreptatea cu claritate, urmărind-o cu fermitate, a trăit și a murit.

 

Moneda de 25 de cenți 50 State^⁠(d) a statului Ohio ilustrează aparatul Wright Flyer III^⁠(d) din 1905 construit și pilotat în Ohio, așa cum apare într-o celebră fotografie din Huffman Prairie^⁠(d)

Moneda de 25 de cenți 50 State^⁠(d) a statului Carolina de Nord ilustrează celebra fotografie a primului zbor din 1903 cu Wright Flyer I^⁠(d) la Kitty Hawk^⁠(d), Carolina de Nord

Statele americane Ohio și Carolina de Nord se mândresc ambele cu frații Wright și cu invențiile lor care au schimbat lumea—Ohio pentru că frații au dezvoltat proiectul și au construit aparatele în Dayton, și Carolina de Nord pentru că Kitty Hawk a fost locul primului zbor al fraților Wright. Într-un spirit de rivalitate amicală, Ohio adoptat sloganul „locul de naștere al aviației” (mai târziu „locul de naștere al pionierilor aviației”, recunoscându-i nu numai pe frații Wright, ci și pe astronauții John Glenn și Neil Armstrong, ambii originari din Ohio). Sloganul apare pe numerele de înmatriculare din statul Ohio^⁠(d). Carolina de Nord folosește sloganul „primii în zbor” pe plăcuțele de înmatriculare.

Locul primelor zboruri din Carolina de Nord este conservat ca Monumentul Național Frații Wright, în timp ce clădirile lor din Ohio fac parte din Parcul Național Istoric al Aviației Dayton. Întrucât pozițiile ambelor două state au argumente favorabile, și pentru că fiecare a jucat un rol semnificativ în istoria zborului, niciunul din cele două nu are exclusivitate asupra realizării fraților Wright.

Indiferent de concurența între cele două state, în 1937 ultimul atelier de biciclete și ultima casă a familiei Wright au fost mutate de la Dayton la Muzeul Henry Ford^⁠(d) în Dearborn^⁠(d), unde se află și azi.

·         1949: A murit Marcu Beza, istoric literar, prozator şi diplomat de origine aromână; s-a impus mai ales prin descoperirea unor valori ale civilizaţiei spirituale române medievale în ţările Orientului Apropiat; membru corespondent al Academiei Române din 1923; (n. 1882, la Vlahoclisura, Macedonia).

·         1951 - A murit prozatorul austriac Hermann Broch. În opera sa majoră – “Tod des Vergil” (“Moartea lui Vergiliu” – 1945) – a abordat problema sensului artei într–o perioadă de criză (n.01.11.1886).

·         1960: Boris L. Pasternak, poet, prozator și traducător rus, laureat al Premiul Nobel (n. 1890). Cunoscut îndeosebi pentru celebrul roman “Doctorul Jivago”, (interzis în fosta URSS până în 1987), devenit imediat după apariţie, un bestseller,iar filmul a câştigat cinci Oscaruri. Romanul  a fost publicat atât în engleză, cât şi în rusă, nu doar în Europa, ci şi în SUA. În 1958 şi 1959, romanul s-a aflat, pentru 26 de săptămâni, pe primul loc al bestseller-urilor alcatuit de publicaţia “New York Times”. B. Pasternak a  fost nominalizat de şapte ori pe lista candidaţilor la Premiul  Nobel pentru Literatură, care îi va fi decernat în 1958 şi pe care, în urma  unor presiuni şi ameninţări  repetate, scriitorul va fi nevoit să-l refuze. Drept rezultat al unei decizii fără precedent a Academiei Suedeze, ceremonia de decernare a premiului  va avea loc post-mortem, în 1989. Motivaţia Juriului Nobel:  ” … pentru deosebită măiestrie atinsă în poezia lirică actuală, precum şi în domeniul marilor tradiţii epice ruse”.

·         1961: A murit dictatorul  Republicii Dominicane  Rafael Leonidas Trujillo; (n. 1891).  A  fost președinte  intre anii  1930-1938 și din nou 1942-1952. Este considerat unul dintre cele mai sangerosi dictatori  dîn America,  estimandu-se  că  a fost responsabil pentru moartea a mai mult de 50.000 de oameni. Trujillo fost asasinat intr-o ambuscada pusa la cale de opozanti ai sai din armata  in afara capitalei tarii. Într-un raport  al procurorului general adjunct al SUA  s-a spus  ca  CIA a  fost  „o parte activă” în asasinarea  dictatorului dominican, iar  un   raport  intern al  CIA vorbeste despre  ” o implicarea a Agenției destul de   vasta „. Armele  asasinilor  inclus trei   carabine M 1, au fost furnizate de CIA.

·         1964: Theodor Angheluță (n. 29 aprilie 1882, Adam, Galați – d. 30 mai 1964, Cluj-Napoca) a fost un matematician și profesor universitar român, membru de onoare al Academiei Române. A fost profesor la Universitatea din Cluj. Autor al unor importante lucrări privind teoria ecuațiilor integrale lineare și a ecuațiilor funcționale. Este cunoscut și prin cercetările sale asupra limitării modulelor rădăcinilor ecuațiiloralgebrice.

S-a născut în satul Adam, Galați, ca fiu al unui țăran. A efectuat studiile secundare la Bârlad, iar în perioada 1902 - 1905 urmează Facultatea de Științe din cadrul Universității din București. În perioada 1909 - 1914 se specializează la Sorbona(unde îl are ca profesor pe Émile Picard) și își ia doctoratul la București în 1923, cu teza O clasă generală de polinoame trigonometrice și aproximațiunea cu care ele reprezintă o funcțiune continuă.

În același an, 1923, în care intră ca profesor titular la cursul de algebră superioară la Universitatea din Cluj, funcție pe care o deține până la pensionare.

În 1948 este ales membru de onoare al Academiei Române.

A fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 7 iunie 1943^[3].

În 1963 primește titlul de Om de știință emerit.

·         1964: A murit  fizicianul american de origine maghiara  Leó Szilárd, unul din parintii bombei nucleare americane; (n. 1898).

·         1966: A murit Oscar Walter Cisek, scriitor şi critic de artă de naţionalitate germană din România; (n. 1897). Oscar Walter Cisek (n. 6 decembrie 1897, București – d. 30 mai 1966, București) a fost un scriitor român de etnie germană, diplomat și critic de artă, autor de nuvele, povestiri, poeme și eseuri în limbile română și germană.

·         1966: Fostul prim-ministru, congolez Evariste Kimba și mai multi alti politicieni sunt executati public dupa un proces-spectacol, în capitala Kinshasha, la ordinul președintelui Joseph Mobutu, fiind acuzati de tentativa de lovitura de stat.
* 1966: Wäinö Aaltonen (n. 8 martie 1894 – d. 30 mai 1966) a fost un sculptor și pictor finlandez. Reprezentant de frunte al plasticii moderne din Finlanda, Aaltonen a realizat remarcabile monumente sculptate și portrete-bust în atelierul său situat în apropierea capitalei (Aleksis Kivi, Helsinki; Nurmi, Helsinki, Atheneum; Sibelius, Göteborg, Muzeu) Alte lucrări: Nud feminin (granit negru); Portretul lui Victor Westerholm (marmură).

Wäinö Aaltonen

·         1968: A decedat Constantin S. Nicolăescu-Plopşor, arheolog, istoric, etnograf, antropolog şi geograf; are meritul de a fi studiat printre primii Paleoliticul din ţara noastră; membru corespondent al Academiei Române din 1963; (n. 1900).

·         1977 - A murit istoricul Ştefan Meteş (n.08.01.1887).

·         1980: A murit la  Bucuresti, compozitorul  şi dirijorul cu origini armene, Matei Socor. A studiat la Conservatorul din Bucureşti (1927-1929), avându-i ca profesori pe Gheorghe Cucu, Alfonso Castaldi şi Constantin Brăiloiu. Urmează, urmand apoi studii de perfecţionare la Conservatorul din Leipzig, cu maeştri ai compoziţiei şi dirijatului de orchestră (1930-1933). Revenit în România, Matei Socor a lucrat ca cercetător etnolog şi dialectolog al muzicii în cadrul Institutului de folclor din Bucureşti. Aici a colaborat cu Constantin Brăiloiu, cu care a alcătuit o serie de culegeri de folclor. S-a apropiat din tinereţe de mişcarea muncitorească, devenind membru activ al Partidului Comunist Roman încă din ilegalitate. După preluarea puterii de către regimul comunist, Matei Socor s-a pus în slujba noii puteri, fiind numit în funcţia de preşedinte al Comitetului de Radiodifuziune 1945 – 1952, preşedinte al Uniunii Compozitorilor din RPR (1949-1954) şi  distins cu titlul de Laureat al Premiului de Stat. În revista Muzica cu nr. 1, din 1950, care avea pe copertă portretul lui Stalin, Matei Socor scria în „Cuvânt înainte” că trebuie pornită o luptă deschisă împotriva influenţelor cosmopolite ale ideologiei imperialiste şi militat pentru eliminarea formalismului şi cosmopolitismului în arta muzicală. Tot în revista Muzica, în anul 1953, cu ocazia primului Congres al Compozitorilor şi Muzicologilor, Matei Socor scria că acesta trebuie pus sub semnul luptei împotriva manifestărilor formalismului, impresionismului, atonalismului, împotriva cosmopolitismului şi ploconirii în faţa artei decadente burgheze. Compoziţiile sale inspirate din propaganda socialistă, se încadrau în muzica proletcultistă. Matei Socor este autorul muzicii pentru două imnuri de stat a României: Zdrobite cătuşe (imn naţional între anii 1948 şi 1953, pe versuri de Aurel Baranga) şi Te slăvim, Românie! (imn naţional între anii 1953 şi 1977, pe versuri de Eugen Frunza si Dan Desliu). A fost  membru corespondent al Academiei Române din 1952; (n. 1908, la Iasi).

·         1995: Ștefana Velisar Teodoreanu (născută Marie Ștefana Lupașcu, de asemenea cunoscută ca Ștefana Velisar sau Lily Teodoreanu; 17 octombrie 1897 – 30 mai 1995) a fost o romancieră, poetă și traducătoare română, soția scriitorului Ionel Teodoreanu. Încurajată de soțul ei să scrie, ea a fost o reprezentantă târzie a poporanismului tradițional, pe care l-a insuflat cu teme morale din ortodoxia română și cu ecouri ale literaturii moderniste. Lucrările sale de tinerețe coincid din punct de vedere tematic cu Primul Război Mondial și cuprind în principal romane centrate pe conflictele interne și triumfurile morale ale femeilor provinciale.

Născută în localitatea Saint-Maurice, în Franța, părinții ei erau diplomatul Ștefan Lupașcu (1872-1946)^[1] și soția sa, franțuzoaica Marie Mazurier.^[2][3]Tatăl ei, un francmason de rang înalt,^[1][2] descindea din nobilimea boierească a Moldovei.^[4] El a fost unchiul patern al filosofului francez Stéphane Lupasco.^[1] Mama ei, o fostă profesoară a copiilor de boieri, a fugit de Lupașcu și în mare parte a fost absentă din viața Ștefanei; cum tatăl ei era adesea pe drumuri diplomatice și de afaceri, ea a fost crescută de rudele române.^[2] Potrivit povestirilor pe care mai târziu ea le-a spus prietenilor, Ștefana a frecventat școala primară în Franța.^[2][5] A absolvit școala centrală de fete din București, condusă de mătușa ei Maria, soția scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea.^[3]

În timpul campaniilor Primului Război Mondial, ea trăia împreună cu verișoarele sale Delavrancea, Cella și Henrieta, la Iași; prin ele s-a întâlnit în decembrie 1918 cu aspirantul scriitor, Ionel Teodoreanu, fiul politicianului-avocat Osvald Teodoreanu. Acest episod a fost descris de Ștefana Velisar în lucrarea autobiografică Ursitul și de Ionel Teodoreanu în romanul Bal mascat. În opinia ei, el a fost imediat atras de tenul ei întunecat și de "ochii negri strălucitori", dar a și admirat încercările ei literare și a încurajat-o să continue.^[2] Până în mai 1919, versetele care atestă dragostea pentru ea au apărut în revista Însemnări Literare sub titlul Jucării pentru Lily.^[6]

Ea s-a căsătorit cu Ionel la 15 februarie 1920,^[3] într-o ceremonie restrânsă la care au participat doar membrii apropiați ai familiilor celor doi, familia mirelui purtând nu cu mult timp în urmă doliu după cel mai mic dintre frații Teodoreanu, decedat în Primul război mondial.^[7] Astfel, ea a devenit cumnata umoristului Păstorel, pe care ea l-a admirat foarte mult,^[8] deși, potrivit poetului Ștefan I. Nenițescu, ea însăși era de acum cea mai talentată dintre Teodoreni.^[2][9] La data de 3 februarie 1921 s-au născut gemenii Ștefan "Cefone" (sau "Afane") și Osvald "Gogo".^[2][10] Noua familie a locuit într-o casă pe strada Kogălniceanu din Iași și erau vecini cu Petru Poni și Alexandru Philippide.^[11] Ani mai târziu s-au mutat întro casă de pe strada Buzdugan, invecinată cu cea a lui Garabet Ibrăileanu, ambele case dispărute astăzi. Ei au fost prieteni apropiați și cu scriitorul Mihail Sadoveanu, cu care au călătorit în Turcia în 1934.^[2][12]

Împreună cu frații Teodoreanu și Mihail Sadoveanu, Ștefana a fost un oaspete frecvent al salonului Viața Românească.^[2]Prima ei lucrare publicată a apărut în 1929, găzduită de Tudor Arghezi în revista Bilete de Papagal; ea a contribuit, de asemenea, la Revista Fundațiilor Regale și Familia.^[3]. Numele ei "Velisar" a fost folosit în lucrarea majoră a soțului său, romanul La Medeleni (1925), pentru un personaj inspirat direct de Lupașcu.^[1] Ștefana însăși apare într-un alt roman al soțului ei, Bal mascat, publicat în timpul debutului ei

Ștefana și Ionel Teodoreanu în 1931. Desen de Ștefan Dimitrescu

Ajunși la Bucureștiul în 1938,^[14] familia deținea acum un conac pe Strada Romulus, la vest de Dudești.^[15] De asemenea, au deținut o casă pe strada Mihai Eminescu, Dorobanți, pe care Ionel a primit-o de la Federația Comunităților Evreiești pentru serviciile sale ca avocat.^[16]Ștefana însăși a devenit un romancier publicat cu puțin timp înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, cu Calendar vechi (1939), care a câștigat un premiu de la Asociația Intelectualilor din România.^[9][13] A fost urmată în 1940 de Viața cea de toate zilele și, în 1943, de volumul cu nuvele Cloșca cu pui..^{[2][3][13][17]}

Proza ei, văzută de critici ca fiind "parfum feminin",^[13] și chiar "maternal apăsător",^[18], avea tendințe spre ornamentare și lirism.^[3] În iulie 1939, criticul modernist Eugen Lovinescu a scris că "talentul ei atît de sensibil" este diferit de alți autori feminini care au apărut la acea vreme: ea nu a aderat nici la "erotismul psihologic" al Cellei Serghi și Luciei Demetrius, nici la "senzualitatea incendiară" a Soranei Gurian.^[19] Potrivit cercetătoarei Elena Panait, atât la nivelul construcțiilor de caractere cât și în ceea ce privește mesajul literar, lucrările afișează lecturile Ștefanei de la Rabindranath Tagore, Lev Tolstoi și Ivan Turgenev.^[5] Ea a rămas un pasionat cititor al lui Tagore și la vârstă înaintată.^[2][20]

Viața cea de toate zilele, scrisă la persoana I, arată chinul neplăcut al lui Baba, o gospodină prinsă într-un cadru provincial și rănită într-un accident. Sterilitatea vieții ei în târg se încheie cu gestul eliberării Babei, o revenire la libertatea și disciplina auto-impusă de la țară.^[21][22] Această notă provincială și legată de pământ a fost citită de către cărturarul Aurel Martin ca un etos regionalist, arătând atașamentul cultural al Ștefanei față de vestul Moldovei. ^[23] Bogat în simboluri creștine, până la scena finală (cu un semn "inadvertent" al crucii), Viața cea de toate zilele este văzută de Panait "comunicând credința [Ștefanei] în valori umane generale precum solidaritatea, toleranța, puterea dragostea materne și maritală ".^[24] Acest mesaj optimist este intens în Cloșca cu pui, care include reprezentări ale femeilor în disperare nerezolvată.^[13]

Petru Comarnescu, care a citit Viața... ca un roman psihologic, a fost impresionat de lucrare, numindu-l un eșantion de "blândețe și măreție spirituală românească", "foarte diferit de producția literară a scriitorilor contemporani".^[21]Potrivit criticului Bianca Burța-Cernat, tonul general al acestor lucrări este "idilic și moralizator", "involuntar a-temporal" și îndatorat lui La Medeleni, precum și tradiționalismului (poporanist) cultivat de Viața Românească. După cum observă Burța-Cernat, relația ei cu poporanismul a fost prin sotul ei, mai degrabă decât ca un "participant direct" - în acest caz, seamănă cu [ăProfira Sadoveanu]], fiica scriitorului și cu ea însăși romancieră.^[25] De asemenea, concentrându-se asupra elementelor temporale, Panait o vede pe Ștefana ca "retro-modernistă", prin faptul că aplică tehnici moderne de scriere unei ideologii literare vechi - "recondiționarea convențiilor literare depășite", dar cu unele "inovații foarte timide".^[26] Ea susține, de asemenea, că fragmente întregi au fost aluzii directe la La Medeleni

Scrieri publicate:

• Calendar vechi (1939)
• Viața cea de toate zilele, roman, (1940, reeditat în 1969)
• Cloșca cu pui, proză, (1941)
• Acasă, roman (1947, reeditat 1972)
• Ursitul, memorii, evocări (1970)
• Căminul, roman (1971)
• Poveste cu „ocei”, proză pentru copii (1975)
• Șoapte întru asfințit, poezii (1981)

Ștefana "Lily" Velisar Teodoreanu

Portret în cărbune de Ștefan Dimitrescu

* 1995: Edward Joseph Drake (n. 16 august, 1912 - d. 30 mai, 1995) a fost un jucător și antrenor de fotbal și cricket englez. Este cunoscut mai ales pentru perioada în care a activat ca jucător la clubul Arsenal F.C. și perioada în care a antrenat clubul Chelsea F.C.

·         2008 - A încetat din viaţă multiplul campion olimpic şi mondial ucrainean Boris Şaklin, supranumit "masca de fier" a gimnasticii (n. ianuarie 1932)

·         2009 - Campioana olimpică din 1998 la snowboard, Karine Ruby, a decedat căzând într-o crevasă pe masivul Mont Blanc din Munţii Alpi. A fost campioană olimpică la slalom uriaş la Nagano (1998) şi medaliată cu argint la Salt Lake City (2002), şi de şase ori campioană mondială. (n. 4 ianuarie 1978)

·         2012: Andrew Huxley, biofizician și fiziolog britanic, laureat al premiului Nobel (n. 1917). Andrew Fielding Huxley (n. 22 noiembrie 1917, Hampstead, Londra – d. 30 mai 2012) a fost un biofizician și fiziolog britanic, laureat al premiului Nobel în 1963 pentru Fiziologie sau Medicină.
* 2015: Vladimir Arnautović (n. 2 decembrie 1971, Banja Luka, Iugoslavia - d. 30 mai2015, Belgrad, Serbia) a fost un baschetbalist și antrenor de baschet sârb. A antrenat echipa CSU Asesoft Ploiești din 25 noiembrie 2007 până în data morții sale. Este considerat cel mai bun antrenor din istoria baschetului românesc.
* 2017: Paul Fister (n. 7 septembrie 1944, Brașov^[1] - d. 30 mai 2017^[2]) a fost un actor român, cascador^[3] și consilier de lupte.

Filmografie

• Felix și Otilia (1972)
• Un comisar acuză (1974) - Zisu
• Nemuritorii (1974) - Călin
• Nu filmăm să ne-amuzăm (1975)
• Pintea (1976)
• Profetul, aurul și ardelenii (1978)
• Pentru patrie (1978)
• Ecaterina Teodoroiu (1978)
• Burebista (1980)
• Colierul de turcoaze (1985)
• Mircea (1989)
• Coroana de foc (1990)
• Șobolanii roșii (1991)
• Galgameth (1996) - Gypsy Soldier #2
• 15 (2005) - muncitorul care se bate cu Marinică

Sărbători

• În calendarul ortodox: Sf Cuv Isaachie Mărturisitorul și Varlaam 
• În calendarul romano-catolic: Sf. Ferdinand, rege; Sf. Ioana d’Arc, fecioară. Ioana d’Arc (Ioana de Arc, Fecioara din Orleans; în franceză: Jeanne d’Arc; n. 6 ianuarie 1412 – d. 30 mai 1431) este una din figurile emblematice ale Franței și sfântă a Bisericii Catolice dar și foarte controversată întrucât unii autori au considerat că era schizofrenică (auzea voci). A fost supranumită de naționaliștii francezi Fecioara din Orleans și i s-a atribuit faptul că, în urma unor viziuni, Dumnezeu i-a spus să elibereze pământurile Franței care erau dominate de Anglia după Războiul de 100 de ani (1337–1453).
• În calendarul Greco-catolic: Sf. Isachie, cuvios († 383)
• România: Ziua gardianului public
• SUA: Ziua Comemorării (Memorial Day)
• Croația: Ziua națională. Croaţia, oficial Republica Croaţia, „este un stat al bunăstării democratice, unitar şi indivizibil” din Europa, situată în nord-vestul Peninsulei Balcanice, pe ţărmul Mării Adriatice. Capitala şi cel mai mare oraş al ţării este Zagreb. Ţara este împărţită în 20 de diviziuni administrative („županije”) şi oraşul Zagreb. Croaţia acoperă 56.594 km² şi are o climă diversă, predominant temperat continentală şi mediteraneană. Coasta croată a Adriaticii are peste o mie de insule. Populaţia ţării este de 4,29 milioane de locuitori, majoritatea croaţi şi majoritatea romano-catolici.

RELIGIE ORTODOXĂ 30 Mai

Sf Cuv Isaachie Mărturisitorul și Varlaam 

Sfântul Cuvios Isaachie Mărturisitorul (sec. IV) – A trăit în timpul împăratului Valens (364-378), în timpul căruia Biserica suferea din cauza ereziei ariene, erezie a cărui adept era și împăratul. Sfântul Isaachie a părăsit pustiul și a venit la Constantinopol pentru a apăra credința ortodoxă. Întâlnindu-se cu Valens care pleca la luptă împotriva goților l-a rugat să deschidă Bisericile Ortodocșilor ca să nu moară în război. Pentru aceste cuvinte a fost bătut și chinuit, însă cuvintele sale s-au adeverit deoarece Valens a murit pe câmpul de luptă. După moartea împăratului Sfântul Isachie a vrut să se întoarcă în pustiu însă a fost oprit de doi demnitari ai împăratului Valens, Saturnin și Victor care l-au rugat să rămână pentru a ajuta Biserica, ridicându-i două așezăminte pentru viața monahal în apropiere de oraș. Astfel, Isaachie a fost povățuitor și egumen al multor monahi și dascăl pentru mulți mireni, aducându-i pe toți pe calea mântuirii. După trecerea la Domnul a fost așezat de ucenicii lui în biserica Sfântului Mucenic Ștefan din Constantinopol.

Viata Cuviosului Isachie Marturisitorul, egumenul manastirii Dalmatia    Dupa aflarea cinstitei si de viata facatoare Cruci a Domnului nostru Iisus Hristos si dupa imparatia marelui Constantin, a patruns in Biserica lui Hristos tulburarea si eresul lui Arie. Adica, balaurul cel mult pestrit, vrajmasul cel cu multe capete si cel de-a pururea al neamului crestinesc, dar mai ales urator al lui Hristos, Mantuitorul nostru si vrajmas al sfintei credinte.    Tulburarea si eresul acela, fiind bagat in Biserica lui Dumnezeu, prin viclesugul sau cel cu rea mestesugire, a indemnat pe Valent paganul si nelegiuitul imparat, ca sa apere si sa lateasca eresul lui Arie. Deci, acel imparat a ridicat prigonire contra celor dreptcredinciosi si a poruncit sa inchida sfintele biserici, ca sa nu se savarseasca obisnuitele jertfe dumnezeiesti. Pe altele le-a prefacut in grajduri de cai, iar pe altele le-a daramat pana in temelie.

El a lungit acea rautate multa vreme, incat le era mare tinguire si plangere robilor lui Hristos, care se rugau lui Dumnezeu ziua si noaptea ca sa se milostiveasca spre Sfanta Sa Biserica si sa faca judecata dreapta si izbandire imparatului cel nedrept.    In acea vreme era precum a fost in zilele Apostolilor, cand imparatul Irod si-a pus mainile, ca sa faca rau unora ce erau din Biserica. Dupa cativa ani, Dumnezeu a ridicat cu duhul pe robul Sau, monahul Isachie, precum odinioara a ridicat pe Proorocul Daniil, spre apararea nevinovatei Susana. Fericitul Isachie a fost mai intai in pustia rasaritului, urmand Sfantului Prooroc Ilie si petrecand viata asemenea cu ingerii. El, auzind de prigonirea arienilor, care o facea asupra Bisericii si de imparatul care ajuta acelor eretici, i s-a facut jale foarte mare de aceasta. Deci, lasand pustia, a venit in Constantinopol, intarind pe credinciosi in buna credinta. Astfel, cuvantul lui era ca o lumina aprinsa, duhul lui Dumnezeu se odihnea peste dansul si darul cel ceresc il umbrea.    Vazand el necazul ce se facea credinciosilor de catre necredinciosul imparat si de catre cei de un gind cu el, se ruga lui Dumnezeu, ca din inaltimea scaunului Sau cel sfant, sa caute spre cei necajiti pe nedrept si sa arate milostivirea Sa spre dansii, iar mandria facatorilor de rau s-o smereasca. Atunci, acelasi Dumnezeu, care a auzit odinioara pe placutul Sau, Moise, ce se ruga pentru poporul cel chinuit de Faraon, Acela a auzit si pe robul Sau Isachie si a ridicat contra paganului imparat Valent navalirea barbarilor. In acea vreme, barbarii cei ce petreceau peste Dunare, adunand putere mare de oaste, au pornit cu razboi contra grecilor. Deci, navalind cu acea putere, au supus Tracia si astfel se apropiau de Constantinopol. Pentru aceea, imparatul Valent a fost nevoit sa-si adune ostasii sai si sa iasa intru intampinarea vrajmasilor. Dar i s-a intamplat ceea ce se intamplase odinioara lui Saul, imparatul lui Israel, care era vrajmasul lui David. Adica, Saul nu s-a intors de la razboi, dupa proorocia Sfantului Samuil, caci a maniat pe Domnul Dumnezeu.    Deci, Valent, iesind din Constantinopol cu ostile sale, fericitul Isachie i-a iesit in cale si a strigat cu glas mare, zicand: "Imparate, deschide bisericile celor dreptcredinciosi, caci Dumnezeu iti va indrepta bine calea inaintea ta". Imparatul nu i-a raspuns, ci, defaimandu-l ca pe un prost si fara de minte si nesocotindu-i cuvintele intru nimic, s-a dus in calea sa. A doua zi, fericitul staret, iesind inaintea imparatului, a grait catre el: "O, imparate, deschide bisericile celor dreptcredinciosi si-ti va fi razboiul cu izbanda, pentru ca vei birui pe vrajmasi si te vei intoarce sanatos si cu pace!"    Imparatul, socotind acele cuvinte ale lui: "Te vei intoarce sanatos si cu pace.", voia sa deschida bisericile cele inchise si sa le dea celor dreptcredinciosi; dar pentru aceasta a inceput a se sfatui cu sfetnicii sai. Insa, un voievod oarecare, fiind din credinta cea rea a arienilor, a sfatuit pe imparat, sa nu asculte pe monahul acela, ci sa-l goneasca cu necinste. Atunci imparatul a ocarat pe staret, l-a gonit de la el cu batjocura si cu batai si a plecat mai departe in calea sa.    A treia zi, cuviosul staret iar a intimpinat pe imparat si apucand de frau calul pe care era calare, a inceput a-l ruga mai cu osirdie si a-l sfatui sa deschida bisericile, ingrozindu-l cu razbunarea lui Dumnezeu, de nu va face ceea ce ii cere. Deci, intimplindu-se acolo o ripa adanca, cu spini cumpliti si cu o balta de noroi, in care, si o fiara daca ar fi cazut, nu ar fi putut sa mai iasa de acolo, ci s-ar fi afundat cu totul si ar fi murit, imparatul a poruncit sa arunce pe monah in acea rapa, ca sa moara acolo si s-a dus in calea care era inaintea lui. Iar Sfantul Isachie, fiind aruncat in spini si in balta, s-a pazit de dreapta lui Dumnezeu si a ramas fara de vatamare, de vreme ce spinii nici nu l-au ranit, nici balta nu l-a inecat, ci zacea in mijlocul baltii, intre spini, ca pe un asternut moale in mijlocul florilor, binecuvantand si cantand Domnului, pana ce cu porunca lui Dumnezeu, aratandu-i-se trei barbati purtatori de lumina, l-au ridicat din balta si l-au scos intreg si sanatos din rapa aceea si, punandu-l pe uscat, s-au facut nevazuti.    Atunci, Cuviosul Isachie a cunoscut ca Domnul a trimis pe ingerii sai sa-l scoata din prapastia aceea si, cazand in genunchi, a dat multumire Mantuitorului sau, ca Cel ce are purtare de grija pentru robii Sai si nu paraseste pe cei ce se tem de El si nadajduiesc spre ajutorul Lui. Deci, rugandu-se si intarindu-se cu Duhul Sfant, s-a sculat si, alergand degraba pe alta cale, a iesit inaintea imparatului si a stat inaintea lui. Vazandu-l imparatul, s-a inspaimintat si s-a minunat de acea vedere. Atunci Sfantul a zis cu indrazneala catre dansul: "Tu ai voit sa ma omori in spini si in balta, iar Domnul m-a pazit viu si prin sfintii Sai ingeri m-a scos din acea prapastie. Deci, o, imparate, asculta-ma si deschide bisericile celor dreptcredinciosi, ca sa biruiesti pe vrajmasi si sa te intorci cu biruinta; iar de nu ma vei asculta, apoi nu te vei intoarce de la razboi, ci vei pieri acolo".    Imparatul se minuna de indrazneala monahului si de fata lui cea minunata, insa nu l-a ascultat, de vreme ce inima lui era impietrita si dezlipita de Dumnezeu. Deci, a dat pe cuviosul la doi boieri, anume: Saturnin si Victor, carora le-a poruncit sa-l pazeasca in legaturi, zicand: "Sa-mi tineti pe acest staret barfitor pana ce ma voi intoarce, ca sa-i dau rasplata cea vrednica, pentru indrazneala lui cea fara de rusine".    Insa, Cuviosul Isachie, fiind plin de Duhul Sfant si, umplindu-se de mai multa rivna - ca alta data Sfantul Prooroc Miheia impotriva lui Ahav, imparatul lui Israel - a strigat catre Valent, zicand: "Daca te vei intoarce cu pace, apoi sa stii ca nu mi-a grait mie Domnul. Insa, iti zic ca vei duce ostasii la razboi si nu vei putea sa biruiesti pe vrajmasi, ci vei fugi din fata lor, vei fi prins si vei fi ars de viu cu foc". Sfantul, zicand acestea, a fost dus in legaturi, iar imparatul a plecat pe cale minios.    Cand s-au intilnit ostile grecesti cu cele barbare si s-au lovit la razboi, atunci s-a facut taiere mare si, cu dumnezeiasca voie, barbarii au biruit pe greci, dupa proorocia Sfantului Isachie. Astfel, au cazut multi de ascutisul sabiei, iar imparatul Valent a fost ranit si, neputind sa stea impotriva barbarilor, a fugit. Deci, barbarii, venind cu puteri multe dupa el, taiau ostile grecesti ca niste mladite si era aproape sa ajunga si pe imparat.    Dar, imparatul, fugind impreuna cu sfetnicul sau, acel voievod arian care il sfatuise sa nu asculte pe Isachie, s-a apropiat de un sat si, vazand niste paie, a descalecat de pe cal, fiind obosit. Deci, de frica barbarilor s-a ascuns in paiele acelea cu acel sfetnic al sau, dar nu s-a ascuns de mana lui Dumnezeu, Care l-a pedepsit. Caci barbarii, care veneau dupa el, ajungand la satul acela si instiintandu-se de locuitorii acelui sat, ca niste greci s-au ascuns in paie, au aprins foc imprejurul lor si le-au ars. Astfel, au pierit cu sunet, acel ticalos imparat, impreuna cu sfetnicul lui.    Dupa razboiul acela, armata greceasca care mai ramasese, s-a dus in intampinarea lui Gratian, imparatul Romei, care venea in ajutorul grecilor. Sosind Gratian, a pus imparat al grecilor pe Teodosie, care a fost numit mare; iar Teodosie, adunand indata oastea cea risipita, s-a dus contra barbarilor si i-a biruit, iar dupa ce i-a invins, s-a intors cu biruinta si a mers la Constantinopol. In acea vreme, indata dupa pieirea lui Valent, unii din ostasi, care au fost risipiti de barbari, nestiind ca imparatul Valent nu mai este intre cei vii, au mers la Cuviosul Isachie care era tinut in legaturi si ii ziceau: "Gateste-te de raspuns, caci se intoarce imparatul de la razboi, cand te va intreba si te va munci!" Sfantul le-a raspuns: "Iata, au trecut sapte zile de cand am mirosit putoarea oaselor lui celor arse, de vreme ce, dupa proorocia mea, este ars cu foc". Cei ce au auzit acestea s-au infricosat, iar dupa putine zile toti au stiut de sfarsitul lui Valent. Si astfel au eliberat pe Sfantul Isachie din legaturi si il cinsteau ca pe un prooroc al lui Dumnezeu.    Dupa ce noul imparat Teodosie a intrat in cetate cu praznuire, cei doi boieri mai sus zisi, Saturnin si Victor, i-au spus despre Cuviosul Isachie, despre indrazneala si proorocia lui. Atunci imparatul, minunandu-se de un barbat ca acela, a poruncit ca pe acel cuvios sa-l aduca cu cinste la sine si, astfel s-a inchinat lui, cinstindu-l ca pe un mare placut al lui Dumnezeu. Deci, imparatul ruga pe Sfantul sa se roage lui Dumnezeu pentru el si pentru toata imparatia lui. La randul sau, Cuviosul Isachie sfatuia pe imparatul sa petreaca in dreapta credinta si sa redea pacea Bisericii si astfel, sa mangiie pe cei chinuiti. Imparatul l-a ascultat si a facut toate cele graite de el. El a izgonit pe arieni din Constantinopol si pentru aceasta a pricinuit bucurie mare credinciosilor. Deci, fericitul Isachie, multumind lui Dumnezeu, voia sa se duca in pustie la viata sa cea dintai; iar Saturnin si Victor au rugat pe cuviosul sa nu se desparta de cetatea imparateasca, ci sa vietuiasca impreuna cu ei, sa ajute Bisericii lui Hristos cu rugaciunile si cu invataturile sale, si astfel, Sfantul s-a plecat la rugamintea lor.    Nascandu-se cearta intre Saturnin si Victor, pentru ca fiecare dintr-insii voiau ca cuviosul parinte sa petreaca in casa lui, fericitul staret, cunoscand acea cearta, a zis catre ei: "Fiilor, destul imi este dragostea voastra! Dar, de vreme ce aveti grija si dorinta sa petreceti impreuna cu mine, apoi va spun ca, cine se va grabi mai intai sa-mi zideasca o locuinta, la acela voi petrece in toate zilele vietii mele". Deci, amandoi au inceput a se ingriji ca sa zideasca locas placut omului lui Dumnezeu. Saturnin avea afara din cetate un loc foarte frumos, placut spre viata monahiceasca. El, sarguindu-se mai repede, a pregatit acel locas placutului lui Dumnezeu si acolo s-a salasluit Cuviosul Isachie. Asemenea si Victor a zidit un locas ales pentru Sfantul Isachie, dar el era intristat ca Saturnin il intrecuse. Deci, venind la Sfantul, il ruga in genunchi, sa vina si in chilia zidita de el, insa cuviosul voia mai mult sa petreaca in lacasul lui Saturnin, decit in al lui Victor. Cu toate acestea, uneori mergea si la Victor si petrecea si la el citeva zile, netrecand cu vederea rugamintea lui.    Astfel au inceput a se aduna la cuviosul multi din cei ce voiau sa se calugareasca, incat s-a intemeiat o manastire mare din averile acelor iubitori de Dumnezeu barbati, Saturnin si Victor. Iar Cuviosul Isachie a fost povatuitor si egumen al multor monahi si dascal folositor oamenilor mireni, aducandu-i pe toti la calea mintuirii, cu cuvantul si cu exemplul vietii celei imbunatatite. El era foarte milostiv cu cei saraci si, de nu avea vreodata ce sa dea celui ce cerea, apoi dezbraca haina de pe sine si o dadea. El a facut multe lucruri bune si placute lui Dumnezeu si, sosind la adinci batrineti, s-a apropiat de fericitul sau sfarsit. Chemand pe frati si invatindu-i cele de folosul sufletului, le-a pus egumen in locul sau pe un barbat cinstit si sfant cu viata, pe fericitul Dalmat, de la care mai pe urma si locasul acela s-a numit "Dalmat".    Astfel, Cuviosul parintele nostru Isachie, dupa multe osteneli primite de Dumnezeu, a trecut la vesnica odihna catre Domnul. Pentru aceasta s-a adunat toata cetatea la ingroparea lui si au pus cinstitul lui trup in biserica Sfantului Intaiului Mucenic Stefan. Iar Sfantul lui suflet a stat inaintea scaunului Preasfintei Treimi, in ceata sfintilor si cuviosilor parinti si roaga impreuna cu dinsii pentru noi pe Tatal, pe Fiul si pe Sfantul Duh, pe Unul Dumnezeul nostru, a carui slava este in veci. Amin.

Tot astăzi, Biserica Ortodoxă face pomenirea Sfântului Cuvios Varlaam.

Cuvânt pentru suflet. Biruirea mâniei (28 05 2019)

ARTE 30 Mai

MUZICĂ 30 Mai

Benny Goodman

Lenny Davidson, chitarist şi basist britanic (Dave Clark Five)

Dave Clark Five & Lenny Davidson: 

Pete Way, basist britanic (UFO)

UFO

Nicky "Topper" Headon, baterist britanic (Clash)

Marie Frederickson, vocalistă şi chitaristă suedeză (Roxette)

Robert Tepper, cântăreţ, clăpar, chitarist şi basist american

ÎNREGISTRĂRI NOI:

Rachmaninoff Piano Concerto and Cello Sonata

Eternal Love Songs By The Masters - The Dream Collection

Alla Pavlova Symphony No 6, Vincent (2008)

J.S. Bach: Toccatas

POEZIE 30 Mai

Voltaire

Voltaire - biografie - (opera si scrierile) (1694-l778)

François-Marie Arouet cel tanar adopta ca nume de scriitor anagrama numelui sau de familie, Voltaire.
Pana prin 1750, el a fost cunoscut mai ales ca poet epic, dramatic, filosofic, satiric. Prin tragediile (27), comediile si operele sale, care constituie 50 de lucrari, Voltaire a fost cel mai important autor dramatic francez al vremii sale.
Voltaire domina tragedia secolului al XVIII-lea, urmand linia lui Corneille si Racine. Printre piesele sale se numara: Oedip (1718), Brutus (1731), Moartea lui Cezar (1735), Zaira (1732) – inspirata de Othello al lui Shakespeare, Mahomed sau fanatismul (1742), Tancred (1760), Meropa (1743)
Cu Voltaire, intrigile de iubire sunt in plan secund. El isi pune teatrul in slujba ideologiei sale de filosof luminat, mai ales dupa 1760, atacand fanatismul si ignoranta.
Scrisorile filozofice (1734) reflecta impresiile sale despre Anglia, tara a liberalismului si tolerantei (religioase, politice, stiintifice, filozofice, literare, comerciale), pe langa care Franta lui Ludovic al XV-lea parea o tara despotica si plina de prejudecati.
Povestirile si romanele sale filozofice (26) reiau traditia realista si picaresca, prezentand, de regula, eroi ce trec dintr-o aventura in alta, fara a exclude exotismul si fantasticul. Intr-un sens, ele sunt, dupa Rabelais, Cervantes si altii, o parodie a genului romanesc. Niciodata compuse doar pentru a distra si amuza, ele ofera perspective asupra sortii omului in general, asupra luptei sale neincetate contra fortelor naturale ori sociale, devenind un repertoriu al principalelor idei ale lui Voltaire.
Candid sau optimismul (1759), cel mai celebru si intins „roman”, e o critica deschisa a optimismului providential. Aventurile si experientele protagonistului vor sa dovedeasca teza ca nu e totul cel mai bine in cea mai buna dintre lumile posibile (cum afirma preceptorul sau, Panglos, fidel lui Leibniz), dar ca oamenii au inca o mica speranta de a corecta ceea ce merge prost. Solutia este sa nu stam cu mainile incrucisate, ci sa ne cultivam fiecare propria gradina.
Micromegas (1752) reia ideile si procedeul din Calatoriile lui Gulliver, a lui Jonathan Swift, iar Naivul (1767) trateaza tema „bunului salbatic”, la moda printre ganditorii utopici ai secolului al XVIII-lea.
Voltaire a mai scris lucrari istorice (Istoria lui Carol al XII-lea, Secolul lui Ludovic al XIV-lea, Eseu asupra moravurilor, etc), un Tratat despre toleranta, pledoarie in favoarea libertatii de constiinta.

Born bad

Ei mi-au spus ca in ziua in care m-am nascut
Ploua aici
Cu toate acestea, a fost cea mai buna zi a ta
Si cine ar fi crezut vreodata
Ca un copil dragut cum paream
Ar fi o sursa
De asa multa durere si cearta
Oh.. 

De fiecare data cand am incercat sa trec soseaua cea mare
Ceva adanc in interiorul meu m'a tarat in jos
Oricand apaream
Venea si ura, disperarea si frica
Parea ca necazurile ma urmareau intotdeuna peste tot

Spune-mi ca nu e prea tarziu pentru tine sa ma tii 
Ai fost intotdeuna aici
Cand lucrurile mergeau prost
Si ei sunt asa de rai 
Dragostea care mi-ai dat-o
Atat de neconditionat
Ce trist
Ce trist
Nascut rau. 

Cand ti-am scris tie o scrisoare
Cu greu am crezut ca lucrurile merg prost
Si toti acestia pe care ii numeam prieteni
Au plecat intr-un sfarsit
Adevarul e ca tu ai fost cel mai bun pe care l-am avut
Mama, e prea tarziu ca sa ma mai tii
Ai fost mereu aici
Ai fost intotdeuna aici
Cand lucrurile mergeau prost
Si ei sunt asa de rai 
Dragostea care mi-ai dat-o
Atat de neconditionat
Ce trist
Ce trist
Nascut rau. 

Nu vreau sa plec
Nu vreau sa plec
Nu sunt pregatit ïnca.. 
Nu.. nu..

Goodnight demon slayer (romana)"

Aici este un monstru care traieste sub patul tau 
Oh pentru numele lui Dumnezeu, este un futon pe podea
El trebuie sa fie plat ca o placa. 

Aici este un monstru care pandeste de dupa usa
Chiar daca am verificat de 15 ori
Cand eu plec atunci vine el
In fiecare noapte. 

Spune-i monstrului care locuieste sub patul tau
Sa plece in alta parte
Sau il vei lovi in cap. 

Spune-i creaturei ce pandeste de dupa usa
Daca el stie ce e bine, nu v-a mai veni aici de acum
Pentru ca il vei lovi in fund de 4 ori

Noapte buna vanatori de demoni, noapte buna
Acum e vremea sa iti inchizi ochii obositi
Aici sunt demoni de ucis si dragoni de calarit
Daca ei te vad venind, drace'mai bine se ascund. 

Noapte buna, noapte buna, noapte buna
Noapte buna micul meu vanator, noapte buna. 

Spune-i monstrului care mananca copii, ca tu ai gustul rau
Si sigur ai fi cel mai rau lucru pe care l'a avut
Daca te mananca, nu te agita, taie-l cu un topor
Sa nu regreti, el merita, el e un nemernic. 

Spunele harpiilor ce stau la piciorul patului
Ca la numaratoare 5 le vei arde de vii 
Spune-i diavolului ca e timpul sa ii dai datoria lui
El ar trebui sa se intoarca in iad, ar trebui sa se agite la locul lui 
Deoarece cea mai puternica, infricosatoare creatura esti tu. 

Noapte buna vanatori de demoni, noapte buna
Acum e vremea sa iti inchizi ochii obositi
Aici sunt demoni de ucis si dragoni de calarit
Daca ei te vad venind, drace'mai bine se ascund 

Noapte buna, noapte buna, noapte buna
Noapte buna micul meu vanator, noapte buna. 

Nu iti voi spune ca nu se ascunde nimic sub patul tau
Nu iti voi vinde ca toate se petrec in capul tau
Lumea noastra nu e ceea ce pare
Monstrii sunt reali, dar nu in visele tale. 
Invata ce poti de la bestiile pe care le invingi
Ai nevoie de asta pentru unii oamenii pe care ii vei intalni. 

Noapte buna vanatori de demoni, noapte buna
Acum e vremea sa iti inchizi ochii obositi
Aici sunt demoni de ucis si dragoni de calarit
Daca ei te vad venind, drace'mai bine se ascund 

Noapte buna, noapte buna, noapte buna
Noapte buna mïcul meu vanator, noapte buna. 

Noapte buna, noapte buna, noapte buna. 
Noapte buna.

Death, death devil, devil, devil, devil, evil, evil, evil, evil song (romana)"

Bunica mea pe patul ei de moarte
S-a intors spre mine si mi-a spus 
'' De ce trebuie sa vezi viata asa de morbida? 

Am incercat sa te invat ce trebuie
Dar undeva am gresit
Pentru ca tu canti aceste
-Moarte, moarte, diavol, diavol, rau, rau -cantece. ''

Cand 6 oameni au carat-o la groapa
Si i-au lasat trupul in groapa
Ochii imi erau uzi
Fata imi era atat de lunga. 

Preotul a spus :
'' Fiule aici te afli
Nu vrei sa i-ei aceasta chitara
Si sa ii canti dragii tale bunici plecate un ultim cantec ''

Si am cantat: moarte, moarte
diavol, diavol, diavol, diavol
rau, rau, rau, rau cantec
Dracu' stie unde apartin

Lumea e plina de tragedii
Deci de ce ar fi gresit? 
Cantand moarte, moarte, moarte, moarte, diavol, diavol, rau, rau cantec. 

Cand faceam cumparaturi la Hot Topic
Si ieseam de pe usa
Cand doi sportivi prosti au venit spre mine
Si au zis : ''Hey homosexualule nu e Halloween-ul ''
Si ei mi-au izbit rujul de podea. 

Si am cantat: moarte, moarte
diavol, diavol, diavol, diavol
rau, rau, rau, rau cantec
Dracu' stie unde apartin

Lumea e plina de idioti
Deci de ce ar fi gresit? 
Cantand moarte, moarte, moarte, moarte, diavol, diavol, rau, rau cantec. 

Cand am fost la biserica Duminica
Am stat in fata pe un scaun
Preotul a zis :'' Isus si Maria deasemena
Fiule ce naiba a intrat in tine
Ridica-te si canta un imn sau doua. ''

Si am cantat: moarte, moarte
diavol, diavol, diavol, diavol
rau, rau, rau, rau cantec
Dracu' stie unde apartin

Lumea e plina de ipocriti
Deci de ce ar fi gresit? 
Cantand moarte, moarte, moarte, moarte, diavol, diavol, rau, rau cantec. 

Cand am fost invitat la Casa Alba
Presedintele m-a tras deoparte
Si a spus : '' Fiule, canta'ne noua o piesa despre pace
Pentru acei raufacatori din Orientul Mijlociu''
Mi-am dat ochii peste cap si am cantat aceasta rima :

Am cantat moarte, moarte
diavol, diavol, diavol, diavol
rau, rau, rau, rau cantec
Dracu' stie unde apartin

Lumea e plina de W'
Deci de ce ar fi gresit? 
Cantand moarte, moarte, moarte, moarte, diavol, diavol, rau, rau cantec 

Cand am murit si am mers in Iad
Am putut spune chiar si inafara mirosului urat
Ca sigur nu era poarta de perle
Diavolul a spus : 
'' Vino aici tinere
Eu si sotia mea suntem marii tai fani''
Deci natural am crezut ca am reusit. 

Ei bine, atunci el si'a pus un fier de calcat pe piept
Si a ales instrumentul care a crezut ca'i bun
Si apoi m'a lovit in p****s
Cu o furca, ascutita ca dintii de rechin
El s'a transformat in mine, mi-a facut cu ochiul si a cantat aceasta melodie:

El a cantat : moarte, moarte
diavol, diavol, diavol, diavol
rau, rau, rau, rau cantec
Da stiu unde apartii

Ti-am gasit melodia hilara
Dar acum sufletul tau e pecetluit
Canta'ti - moarte, moarte, moarte, diavol, diavol, rau, rau - melodie. 

Glumeam baiete
Bine ai venit in Iad
Bucura'te de bufet. 

Si am cantat : moarte, moarte, moarte, moarte, diavol, diavol, rau, rau cantec 
Dracu' stie unde apartin

Lumea e plina de pacatosi
Deci de ce ar fi gresit? 
Cantand moarte, moarte, moarte, moarte, diavol, dïavol, rau, rau cantec

Boris Pasternak

Biografie

Boris Leonidovici Pasternak (1890-1960) s-a născut la Moscova, fiind copilul a doi artişti cunoscuţi de origine evreiască: tatăl său, Leonid Osipovici, a fost pictor, profesor de pictură şi unul dintre cei mai cunoscuţi ilustratori ai lucrărilor lui Lev Tolstoi, iar mama sa, Rosa Kaufman, o celebră pianistă. De altfel, casa lor făcea parte din cercul intelectual şi artistic al epocii şi era frecventată de personalităţi precum Aleksandr Skriabin, Serghei Rahmaninov, Rainer Maria Rilke, Verhaeren sau chiar Lev Tolstoi. Boris şi-a început educaţia în Gimnaziul German din Moscova, pentru a o continua la Universitatea moscovită, secţia Istorie-Filozofie. Foarte influenţat de muzica lui A. N. Skriabin, prieten de-al tatălui său, Pasternak studiază compoziţia vreme de şase ani, din 1904 pînă în 1910. Dar în 1912 deja renuţase la muzică, nemaiconsiderînd-o vocaţia sa. În această perioadă frecventează cenaclurile literare şi face primele încercări de traducere (din poezia lui Rilke). Din 1913 s-a înscris la Universitatea din Marburg (Germania), ca student la Filozofie, fiind interesat de şcoala neo-kantiană. Nici această direcţie nu îl mulţumeşte (deşi problematica filozofică rămîne în centrul creaţiei sale pînă la sfîrşitul vieţii) şi îşi continuă căutările, după patru luni petrecute în Germania. Întreprinde o călătorie în Italia, după care revine în Rusia, hotărît să se ocupe de literatură.Debuteză cu poezii în revista „Lirika”, în 1911, pentru ca, trei ani mai tîrziu, să scoată primul său volum de versuri, Geamantanul cu nori (Bliznets v Tuciakn). După acest moment, se îndreaptă spre poezia futuristă, alăturîndu-se grupului „Centrifuga”, dar rămînînd ataşat valorilor „secolului de argint” al poeziei ruseşti, chiar dacă se îndepărtează de formele tradiţionale. Influenţele care se pot simţi în lirica sa sînt de dublă natură, germane (Rilke în primul rînd) şi ruseşti (Blok şi Maiakovski, deşi pe cel din urmă nu l-a considerat un poet important). Încet, se simte evoluţia sa spre elementele epice. Poeziile cuprinse în volumul Pe deasupra barierelor (1917) constituie, în mare parte, reluări ale temelor din primul său volum. Primele sale volume de versuri nu suscită nici un fel de interes din partea criticii. Acesta va surveni odată cu publicarea volumele Sestra moia zhizn (Sora mea viaţa), în 1922, şi Temi i variatsii (Teme şi variaţiuni), în 1923, dintre care ultima este marcată de un stil sobru şi „extrem”, cum a fost numit de comitetul Nobel. În ele, Pasternak se foloseşte de propriul filtru poetic pentru a surprinde lumea, în integralitatea sa. Odată cu apariţia acestor două volume, Pasternak ocupă un loc de seamă în generaţia poeţilor contemporani, lucru cu care tatăl său se mîndreşte într-o scrisoare adresată lui Rilke: „Dacă ai şti cum fiecare vers al tău e o comoară în ochii copiilor mei, mai cu seamă ai lui Boris, şi el poet şi care aici, în Rusia, deja e cunoscut”. În timpul Marelui Război, Pasternak trăieşte din banii cîştigaţi ca profesor particular, iar apoi lucrează la o uzină chimică în Munţii Urali. Nu a făcut armata din cauza unei răni la un picior. Călătoria în Urali i-a permis să strîngă material pentru Doctor Jivago. După 1917, Pasternak a lucrat ca bibliotecar. Anii ’20 sînt marcaţi de încercările sale de a-şi găsi locul în noua ordine, creată de Revoluţia roşie. Deşi îngrozit de brutalitatea noilor guvernanţi, Pasternak a sprijinit noul regim. Părinţii şi surorile sale au emigrat în Germania în 1921, cînd au fost deschise graniţele. Tatăl său, Leonid, avea să moară la Oxford în 1945. În 1922 se căsătoreşte cu Evghenia Vladimirovna Lourie, cu care are un fiu. Va divorţa de ea în 1931, pentru ca, trei ani mai tîrziu, în 1934, să se recăsătorească cu Zinaida Nikolaevna Neigauz. În 1924 publică Visokaia bolezn (Înalta maladie), care descrie revolta din 1905 aşa cum a văzut-o el, şi Detstvo Liuvers (Copilăria lui Luvers), o prezentare lirică şi psihologică a unei tinere aflată în pragul devenirii întru femeiesc. O colecţie de patru povestiri a văzut lumina tiparului anul următor, sub titlul Vozdushnie puti (Drumuri prin văzduh). În 1927, Pasternak abordează din nou subiectul revoluţiei din 1905 în două lucrări de dimensiuni mai mari, Leitenant Schmidt (Locotenentul Schmidt), un poem epic sub forma unui imn de jale pentru soarta locotenentului Schmidt, conducătorul rebeliunii de la Sevastopol, şi Deviatsot piati godAnul nouă sute cinci), un alt poem epic extrem de puternic, dar oarecum prolix, ce se concentrează asupra evenimentelor legate de revoluţie. Prin acestea, prin renunţarea la temele personale ce predominaseră în poezia sa şi orientarea către temele Revoluţiei, este recunoscut ca poet sovietic. Dar pentru personalitatea şi temperamentul său, atrase de problemele de natură etică şi filozofică, temele socialiste nu constituiau un punct de interes. Deviaţia pe care şi-o impusese de la cîmpul său primar de interes spre temele Revoluţiei cuprindea marile probleme istorice şi morale, pe care poemul epic pe care îl practică le poate cuprinde. Cum s-a afirmat, „afirmă revoluţia sub aspect moral”, în timp ce îi respinge aspectul violent-fizic. În fapt, marea problemă rezida în diferenţa conceptulă, Pasternak înţelegînd cu totul altceva prin „realitate” faţă de doctrina oficială. Astfel că, după ce Uniunea Scriitorilor impune realismul socialist ca izovr de inspiraţie tuturor membrilor săi, Pasternak renunţă să mai scrie, mulţumindu-se să traducă. Anii ’30 sînt „anii depresiei”, în care, înconjurat de suferinţă într-o lume unde teroarea stalinistă făcea ravagii, Pasternak va renunţa pe alocuri la scris. În 1931 îşi publică biografia, Okhrannaia gramota, care lasă imaginaţia cititorului să întrevadă masca purtată de autor în momentul redactării. În ea scria: „Nu mai recunoaştem realitatea. Ea se manifestă ca o nouă categorie. Iar această categorie îşi este sieşi condiţie inerentă, iar nu nouă. Dincolo de această condiţie, totul în lume poartă un nume. Dar [categoria] este nouă şi încă nu a fost numită. Am încercat să o facem – şi rezultatul este arta”. În anul următor, 1932, îi apare o colecţie de versuri, Vtoroie rozhdenie (A doua naştere). În 1935 publică traduceri din poeţi georgieni (întreprinde şi o călătorie în Gruzia). Tot în acesta an, în urma insistenţelor lui Malraux pe lîngă autorităţile sovietice, reuşeşte să facă o călătorie la Paris, pentru a participa la Congresul Anti Fascist. După acest moment, începe să publice traduceri, multe şi bune, din germană, engleză, franceză. Traduce cele mai importante tragedii ale lui Shakespeare (traducerea sa la King Lear fiind considerată şi astăzi un etalon, ca şi cea la Hamlet); traduce o parte a operelor lui Goethe, Schiller, Kleist, Ben Jonson, alături de poezii de Petöfi, Verlaine, Swinburne, Shelley şi alţii. În anii ’30 şi în prima parte a anilor ’40, scrierile sale nu au căzut în raza celor agreate de autorităţi, astfel că nu au fost publicate. Mai mult, divizia Partidului care controla mediul literar a dispus ca Asociaţia Rusă a Scriitorilor Proletari (RAPP) să scape de urmele trecutului. Drept consecinţă, RAPP a declanşat o campanie de purificare, fiind vizată atît literatura mai veche, cît şi scriitori precum Babel, Osip Madelştam, Vladimir Maiakovski şi Pasternak. Acesta din urmă a fost acuzat, ca şi Şostakovici sau Bulgakov, de estetism şi de subiectivism, rezoluţia RAPP decretînd scoaterea sa din rîndurile celor cu drept de semnătură. Unul dintre motivele acestei atenţii nedorite îndreptate asupra sa a fost faptul că, în poezie, Pasternak apelează la motive religioase. Războiul a schimbat acest fapt, în timpul său Pasternak scriind versuri patriotice. Culegerea Na rannikh poiezdakh (Pe trenuri timpurii), care cuprinde versuri scrise după 1936, îi e publicată acum, în 1943, pentru ca în 1945 să fie republicată, revăzută şi adăugită, sub titlul Zemnie prostoriÎntinderea pămîntească). În aceste poezii, Pasternak nu mai foloseşte expresia eliptică proprie, ci o simplitate căutată. Aceasta a dus la o îndepărtare a publicului său tradiţional, intelectualii, public ale cărui rînduri oricum se diminuaseră drastic în urma persecuţiilor staliniste, mare parte din intelectuali găsindu-şi sfîrşitul în gulag. În 1948, după terminarea războiului, întregul tiraj din Opere alese este dat la topit. Ultimul său volum de poezie, terminat în 1959, a apărut în 1960, Cînd se înseninează. Faptul că a refuzat pînă în ultimul moment să scrie poezie politică, rămînînd rataşat la cea personală, îndeosebi după scandalul legat de Doctor Jivago, a fost considerat de autorităţi ca luare a unei poziţii politice. Imediat după terminarea războiului, în fapt, atacurile politice la adresa scriitorului se vor înteţi. Anul 1945, al morţii tatălui său, reprezintă momentul începerii lucrului la Doctor Jivago,Spektorski. Terminat un deceniu mai tîrziu, romanul a fost refuzat de editurile sovietice. Considerat de mulţi critici drept capodopera literaturii ruseşti din scolul trecut, cu trăsături autobiografice, romanul spune povestea unui intelectual prins între lume şi propria fiinţă. Într-un tîrziu, cartea va fi publicată în 1957 în Italia, la editura Feltrinelli, după ce un jurnalist italian, l-a scos ilegal din URSS, pentru ca imediat după aceasta să fie publicat în 18 limbi şi să cunoască un răsunător succes internaţional. În URSS, însă, acest fapt a fost văzut ca o neacceptare a Revoluţiei bolşevice, ducînd la persecutarea autorului. Căzut victimă a unei susţinute campanii de presă, scriitorul va fi exclus din Uniunea Scriitorilor, ca şi din Asociaţia Scriitorilor din Moscova, în disperare de cauză ajungînd să îi scrie lui Hruşciov, rugîndu-l să-l ajute. Cartea nu a fost publicată în spaţiul sovietic decît în 1987, la trei decenii de la prima sa ediţie, odată cu reabilitarea scriitorului. Pe acest fundal tulbure, în care cultura era asimilată forţat politicii, Pasternak fusese nominalizat de şapte ori la premiul Nobel pentru literatură, pentru ca în 1958 să îl primească. Dar scriitorul va fi constrîns, prin presiuni şi ameninţări, să-l refuze. În 1989, ca urmare a unei decizii unice a Academiei Suedeze, i s-a acordat Nobelul pentru literatură post-mortem. Premiul a fost acceptat de fiul său. Pasternak a trăit ultimii ani la Peredelkino, o tabără de creaţie de lîngă Moscova. Ultimele sale planuri cuprindeau o piesă de teatru despre ţarul Alexandru al II-lea şi desfiinţarea şerbiei. A murit de cancer la plămîni pe 30 mai 1960. ( ( singurul său roman, dacă trecem peste acel „roman în versuri” din 1926,

Grea cruce să iubeşti pe unii...

Grea cruce sa iubesti pe unii.
Dar tu - ce simpla! De-nteleg
Secretul frumusetii tale,
Enigma vietii o dezleg.

S-aude, primavara, fosnet
De adevaruri, cum razbat.
Ca aerul îti e-ntelesul,
Ca el de dezinteresat.

Freamatul viselor s-aude
Atunci - si parca le si vezi.
În rândul marilor temeiuri,
Tu, precum aerul, te-asezi.

Usor e: te trezesti, din suflet
Zvârli pleava vorbei, vechi cusururi,
Curat s-o duci de-aici-naite,
Sa nu te mai mânjesti de-a pururi. 

Întâlnire

Nameti pe-acoperisuri, cum iernii îi sta bine!
Ies sa mai fac miscare si-n usa dau de tine.
Esti fara palarie si, Doamne, n-ai galosi!
Ai strâns în mâini zapada, framânti un cocolos.

Copacii lânga garduri sunt supti de zari si bezna,
Esti emotionata, cu fulgi, inel, în glezna.
Baticu-i plin de apa, din mâneci parca-ti ploua,
În paru-ti se-nfiripa cinci picaturi de roua.

Balaie, o suvita îti lumineaza chipul,
Mijlocul, pardesiul si mâna si baticul.
T;i-i jilava, pe gene, zapada ca un fum,
Mi-apari dintr-o bucata, când te privesc acum.

Cin` te-a purtat prin mine, prin suflet, in ocoale,
Asa ca pe-o bucata de fier cu miezul moale?
In sufletu-mi, de-a pururi, tu o sa-nsemni femeie.
Ca lumea-i rea, imi pasa foarte putin, de-aceea.

Se dedubleaza noaptea din acel timp sfârsit,
Ramasera doar bârfe, dar noi, noi am murit? 

Vara în oraş

Se vorbeste pe soptite,
Glasul parca ti se taie,
Iar femeia, de pe ceafa,
Si-a strans coama-n crestet, claie.

Sta sub pieptenele greu
Ca sub coif, intr-adevar,
Cand pe spate-si da ea capul
Cu podoaba grea de par.

Strada calda, noaptea calda,
Vremea rea se cam abate,
Tarsaitul de picioare
Este o realitate.

Chiar ca tuna! Sus pe bolti,
Bubuitul - ce napasta!
Vantul salta, la un colt,
Perdeluta din fereastra.

S-a instapanit tacerea.
Aerul parca-i de fier
Scapararile de fulger
Scotocesc nervos prin cer.

Cand s-arata dimineata
Si-ncep strazile de ard,
Sugativa prin baltoace
Soarele pe bulevard.

Teii-n floare, secularii,
Teii-nmiresmati - mahmur
Cata: li-i necaz pe vreme
Fiindca n-au dormit destul.


(traducere de Marin Sorescu) 

TEATRU/FILM 30 Mai

Sarutarea - Theodore de Banville

Diana si Tuda - Luigi Pirandello

GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR 30 Mai

Fun and Games | Funny Compilation | Mr Bean Official

The Magician | Mr. Bean Official

SFATURI UTILE 30 Mai

5 Sfaturi utile de la femeile care nu au niciodată dezordine în casă! | Eu stiu TV

GÂNDURI PESTE TIMP 30 Mai

Voltaire – Citate: