MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU  SÂMBĂTĂ 1 IUNIE 2019

·       Este zi liberă! Trăiască libertatea!

·       Astăzi sărbătorim Ziua Internațională a Ocrotirii Copilului.

Ziua copilului (numită și Ziua internațională a copilului) este în multe țări o sărbătoare pentru copii. Ea se sărbătorește la date diferite în țări diferite. În România, ziua se sărbătorește în fiecare an pe data de 1 iunie.

Ziua copilului a fost menționată prima dată la Geneva la Conferința Mondială pentru Protejarea și Bunăstarea Copiilor în august 1925, la care 54 de reprezentanți din diferite țări, au adoptat Declarația pentru Protecția Copilului. După această conferință, multe guverne au introdus „Ziua copilului”. În Turcia Ziua copilului a fost sărbătorită pentru prima dată în data de 23 aprilie 1920.

În anul 1954 Fondul Internațional pentru Urgențe ale Copiilor al Națiunilor Unite (UNICEF) a emis o recomandare care prevedea faptul ca fiecare Stat să dispună de o zi la așa-numita „Ziua copilului” (engleză Universal Children's Day).

În România Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului (ANPDC) s-a constituit la 1 ianuarie 2005.

Data zilei copilului variază foarte mult între țări. Aproximativ 30 de state au preluat 1 iunie de la China și SUA.

•       Argentina sărbătorește în a doua duminică din luna august.

•       Australia sărbătorește în prima duminică din luna iulie.

•       Brazilia sărbătorește în data de 12 octombrie.

•       Bulgaria sărbătorește în data de 1 iunie.

•       Cuba sărbătorește în a treia duminică din luna iulie.

•       Germania de la reunificarea Germaniei se sărbătorește în data de 1 iunie din timpul DDR-ului și 20 septembrie sărbătoarea Republicii Federale Germania.

•       India sărbătorește în data de 14 noiembrie.

•       Japonia sărbătorește în data de 5 mai.

•       Mexic sărbătorește în data de 30 aprilie.

•       Polonia sărbătorește în data de 1 iunie.

•       Republica Moldova sărbătorește în data de 1 iunie.

•       Turcia sărbătorește în data de 23 aprilie.

•       Ungaria sărbătorește în ultima duminică a lunii mai.

ISTORIE PE ZILE 1 Iunie

Evenimente

·       987: Hugo Capet devine rege al Frantei, dupa ce regele Louis al  V- lea  din dinastia  carolingiana  a murit subit. Hugo Capet (în franceză Hugues Capet) (*iarna 941; †24 octombrie 996 în Les Juifsla Chartres) a fost Dux Francorum din 956 până în 987 și rege al Franței din 987 până în 996. Este întemeietorul puternicei dinastii a Capețienilor. Hugo Capet era fiul lui Hugo cel Mare, Duce al Franței și al Hedwigei de Saxonia, fiica lui Henric I, rege al Germaniei și soră cu Otto I, împărat al Sfântului Imperiu Roman. Familia din care se trăgea tatăl său - Roberțienii, fostă dinastie regală, reprezenta o aristocrație foarte puternică din Île-de-France. Bunicul după tată era Robert I, rege al Franței, iar bunica - Beatrice, fiica lui Herbert I, conte de Vermandois. Așadar, Hugo a făcut parte dintr-o familie unită și puternică având multe legături cu de nobilitatea regală a Europei; cu toate acestea tatăl său (Hugo cel Mare) nu a fost niciodată rege. Numele Capet era probabil un pseudonim, provenind de la capă/pelerină conform etimologiei populare, sau de la la latinescul caput, cu înțelesul de "cap", sau "mare șef". În anul 956, Hugo Capet moștenește proprietățile tatălui său, Hugo Cel Mare, și devine unul din cei mai puternici nobili din micul regat franc de vest. Fiindcă nu era încă adult, unchiul său Bruno, Arhiepiscop de Köln, a asigurat regența. În anul 987 regele Carolingian Ludovic al V-lea a murit în urma unui accident de vânătoare. În lipsa unor urmași carolingieni direcți, marii nobili francezi l-au ales ca rege pe cel mai puternic dintre ei, Hugo Capet (fr. Hugues), urmaș al lui Robert Capet, cel care cu un secol în urmă asigurase regența în regatul Franței. Hugo Capet a rămas în istorie datorită faptului că a fondat o dinastie continuă de 36 de regi, care vor domni timp de opt secole pe tronul Franței. Pentru a-și întări puterea în fața nobililor, Hugo Capet l-a asociat fiul Robert al II-lea la domnie, iar acesta - la rândul său - a făcut la fel, astfel încât dinastia s-a transmis prin linie masculină directă. Hugo Capet a rămas în istorie și datorită faptului că a fondat o dinastie continuă de 36 de regi, care vor domni timp de peste opt secole pe tronul Franței, până la 1848 (dintre care Capețieni direcți, un număr de 15 regi).

·       1215:   Zhongdu (acum Beijing) este capturat de mongolii lui Genghiz Han

·       1475: Prima mentiune documentară a orasului Craiova, într-un hrisov al domnului muntean Laiotă Basarab. Craiova (în germană Krajowa 1718-1739) este reședința județului Dolj, denumită și „capitala Olteniei”. Conform recensământului din anul 2011 orașul avea o populație de 269.506 de locuitori.

·       1533: Anne Boleyn a fost încoronată ca Regină A Angliei printr-o fastuoasă ceremonie la Westminster Abbey. Anne Boleyn (1501/1507 – 19 mai 1536), a fost a doua soție a regelui Henric al VIII-lea al Angliei, cu care s-a căsătorit în ianuarie 1533, la numai patru luni după ce acesta a divorțat de Caterina de Aragon.

·       1685: este semnat tratatul de "alianţă veşnică" dintre Transilvania şi Muntenia.

·       1778: apre primul periodic cunoscut pe teritoriul României de azi, publicaţia teatrală "Theatral Wochenblatt" la Sibiu, Transilvania. Ziarul apare la tipografia lui Martin Hochmeister.

·       1796: Tennessee devine al 16-lea stat din componenta Statelor Unite.

·       1829: A aparut, la Iaşi, “Albina Romaneasca” – prima gazeta in limba romana din Moldova; director, Gheorghe Asachi, o gazeta politico-literară care a apărut bisăptămânal pana la 3 ianuarie 1835 și de la 3 ianuarie 1837 la 2 ianuarie 1850. Proprietar și redactor, Gh.Asachi a publicat și suplimentul literar Alauta Romaneasca. După Courrier de Moldavie tipărit in limba franceza la Iasi, Albina Românească este primul ziar scris in limba romana din Principatul Moldova care, alături de Curierul Romanesc, redactat de Ion Heliade Radulescu la Bucuresti, in Tara Romaneasca și de Gazeta de Transilvania a lui G.Baritiu de la Brasov, au pus bazele presei periodice romanesti. Curierul românesc, care a început să apară în București la 8 aprilie 1829, și Albina Românească, în Iași la 1 iunie același an, au fost, e drept, la început gazete aproape oficiale, pentru că publicau mai ales știri politice din țară și din afară, dar mai târziu încep să dea și mici informații literare, să dea articole istorice, nuvele, poezii, astfel că ajung să strângă în jurul lor toată mișcarea literară din țară. Gheorghe Asachi (n. 1 martie 1788 – d. 12 noiembrie 1869) a fost un poet, prozator și dramaturg român care s-a născut la Herța, în nordul Moldovei (azi în Ucraina). Precursor al generației pașoptiste, Gheorghe Asachi a fost unul din întemeietorii nuvelei istorice la noi, a condus numeroase reviste literare, a recuperat de la Lemberg din Polonia, unde studiase în tinerețe, manuscrisul Țiganiadei, epopeea bufă a lui Ion Budai-Deleanu. A fost îndrumător cultural în domenii diverse: teatru, școală, presă, activitate tipografică. Asachi a fost și unul din întemeietorii Academiei Mihăilene. A publicat prima gazetă româneasca din Moldova, Albina Românească (1829). A organizat primele reprezentații teatrale în limba română (1816) și Conservatorul filarmonic dramatic (1836). Traduce și adaptează piese de teatru străine. În poezie, abordează toate speciile: ode, elegii, sonete, imnuri, fabule, meditații, balade. Versifică legendele istorice Dochia și Traian, Ștefan cel Mare înaintea Cetății Neamț. A scris și nuvele istorice (Dragoș, Petru Rareș, Rucsandra Doamna ș.a.), care au constituit sursa de inspirație pentru nuvelele lui Costache Negruzzi. În 1830 era Venerabilul unei loji din Iași, iar în 1866 a participat la lucrările Lojii Steaua României, tot din Iași. A fost inițiat în francmasonerie la Milano, în Italia. A fost o personalitate complexă, îndrumător și animator al vietii artistice și culturale, organizator al școlilor naționale din Moldova, unul din pionierii picturii românești și inițiatorul învățământului artistic în școlile moldovenești. Fiul său, Dimitrie Asachi, a fost de asemenea om de știință, a cărei activitate a vizat matematica și topografia. Fiica sa, Hermiona Asachi, a fost soția istoricului francez Edgar Quinet.

·       1831: Exploratorul britanic James Clark Ross a condus prima expediție care a ajuns la Polul Nord Magnetic, pe Peninsula Boothia, în nordul îndepărtat al Canadei.

·       1836: Primul spectacol de opera in limba romana, cu “Semiramida” de G. Rossini, sustinut de elevii “Societatii Filarmonica”.

·       1866: Apare, la Bucuresti, revista culturala si literara “Atheneul Roman”, condusa de C. Esarcu.

·       La 1 iunie - 1 iulie 1878 are loc Congresul Internaţional de la Berlin, convocat în vederea revizuirii Tratatului de la San-Stefano. Se recunoaşte independenţa României şi drepturile acesteia asupra Dobrogei, străvechi teritoriul românesc, iar judeţele Bolgrad, Cahul şi Izmail, retrocedate Moldovei prin Tratatul de la Paris din 1856, sunt încorporate din nou în Imperiul Rus.

·       1880: A fost dat in folosinta, in SUA, primul telefon public. Aparatul a fost instalat intr-o cabina amplasata la intrarea in cladirea Bancii Yale din New Heaven (Connecticut).

·       1901: A fost infiintata, la Bucureşti, de catre D. G. Kiriac, Societatea corala “Carmen”.

·       1910: Membrii expediției către Polul Sud conduși de Robert Falcon Scott părăsesc Anglia. Robert Falcon Scott (n. 6 iunie 1868 — d. 29 martie 1912) a fost un ofițer englez, explorator al Antarcticii, cunoscut și datorită faptului că a pierdut întrecerea cu Roald Amundsen de a ajunge primul la Polul Sud, pierzându-și viața la întoarcere împreună cu cei 4 membri ai expediției.

·       1914: Vizita oficială a țarului Rusiei, Nicolae al II-lea, la Constanța. Țarul Nicolae al II-lea al Rusiei sau Nikolai Alexandrovici Romanov (n. 6 mai 1868 (S.N. 18 mai) – d. 17 iulie 1918) a fost ultimul împărat al Rusiei. A domnit din 1894 până la abdicarea sa din 15 martie 1917 la sfârșitul revoluției din februarie. A fost asasinat împreună cu întreaga sa familie de către bolșevici la ordinul lui Lenin. Canonizat drept sfânt al bisericii ortodoxe ruse.

·       1923: pentru vorbitorii de limbă rusă din orașul Tighina, România, se editează cotidianul social-politic și informațional Tighinskii listok. Ziarul s-a tipărit pînă la 4 octombrie 1924, ultimile numere ale căruia, începînd cu cel din 7 martie 1924, au avut o altă denumire - Nașe vremea. Pe lîngă Tighinskii listok a apărut zilnic în limba română o publicație prescurtată cu titlul Foaia Tighinei.

·       1925: A fost fondata compania americana producatoare de automobile “Chrysler”.

·       1935: regele Carol II al României a vizitat Hotinul, unde a pus piatra de temelie a spitalului județean și a vizitat cetatea.

·       1937: Se desființează Universitatea Săsească, unitate politică și administrativă a sașilor transilvăneni ce a activat din1876 ca fundație. Universitatea săsească denumită în limba germană: „Nationsuniversität”, cu numele complet „Sächsische Nationsuniversität”(Universitatea Națiunii Săsești), iar în latină: „Universitas Saxonum”, căreia ungurii îi ziceau „Szász Nemzeti Egyetem”, a fost un organism politic de autoadministrare al sașilor transilvăneni (germană Siebenbürger Sachsen) constituit la ordinul lui Matei Corvin în 1486, care a funcționat până la jumătatea secolului al XIX-lea (1486–1876) ca „administrație autonomă” iar de atunci până la desființarea sa definitivă, în 1937, ca fundație. Universitatea săsească, îngloba cele șapte scaune ale Sibiului (Orăștie, Sebeș, Miercurea, Sighișoara, Nocrich, Cincu și Rupea), Scaunul Șeica și cel al Mediașului, formate mai târziu, precum și Districtul Brașov și Districtul Bistriței. Ca urmare a constituirii sale, comunitatea săsească din Transilvania a devenit „națiune politică” alături de maghiari și secui, având drept de reprezentare în Dieta Transilvaniei.

·       1938: în România, este adoptată Legea pentru organizarea Consiliului economic superior cu scopul de a dirija întreaga viaţă economică a ţării. Consiliul economic superior a fost creat în 1936.

·       1939: Alegeri parlamentare în România, în urma cărora Frontul Renașterii Naționale - care prezentase liste unice, fără contracandidați - obține toate locurile în Adunarea Deputaților și în Senat. Asta DA democrație, mai ceva ca în comunism!!! Decretul-lege pentru înființarea Frontului Renașterii Naționale specifica în Art. 1 că Frontul Renașterii Naționale este „unică organizație politică în stat„, pentru ca Art. 7 să specifice că „orice altă activitate politică decât acea a F.R.N. fiind socotită clandestină, iar autorii pedepsiți„. Scopul declarat al F.R.N., enunțat în Art. 2, „mobilizarea conștiinței naționale în vederea întreprinderii unei acțiuni solidare și unitare românești de apărare și propășire a patriei și de consolidare a statului„. Art. 6 prevedea că numai F.R.N. avea dreptul de a depune candidaturi în alegeri. În Monitorul Oficial din 22 iunie 1940 a apărut Decretul-lege pentru transformarea Frontului Renașterii Naționale în Partidul Națiunii, al cărui prim articol specifica faptul că: Frontul Renașterii Naționale devine partid unic și totalitar, sub denumirea de Partidul Națiunii. El va funcționa sub conducerea supremă a Majestății Sale Regelui.
1 iunie 1941: Insula greceasca Creta este ocupata de Germania nazista (Al Doilea Razboi Mondial).

·       1941: Al doilea război mondial: Creta capitulează în fața Germaniei

·       1945: Autoritățile române înființează Universitatea Bolyai din Cluj, cu predare în limba maghiară, pentru a arăta bunăvoință în perspectiva Tratatului de Pace din 1947.

·       1946: Dupa o detentie de peste un an la Moscova, Ion Antonescu (conducator al statului roman in perioada 1940-1944), a fost executat prin impuscare in incinta inchisorii Jilava impreuna cu alti trei membri ai guvernului sau, după ce a fost condamnat de un asa zis Tribunal al Poporului, pentru “trădare, crime de război și crime împotriva păcii”. Ion Victor Antonescu (cunoscut și sub apelativul Mareșalul Antonescu; n. 2 iunie 1882, Pitești – d. 1 iunie 1946, închisoarea Jilava) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră, general, șeful secției de operații a Marelui Cartier General al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României și Conducător al Statului. După arestarea sa, Ion Antonescu a fost predat inițial comuniștilor, apoi de către aceștia rușilor. A fost deținut timp de aproape doi ani în URSS, după care a fost readus în țară pentru a fi judecat. Condamnat la moarte la 17 mai 1946 de Tribunalul Poporului din București, a fost executat prin împușcare la Jilava la 1 iunie 1946, alături de foștii săi colaboratori, criminalii de război Mihai Antonescu, fost ministru de externe și vicepreședinte al consiliului de miniștri, generalul de jandarmi degradat Constantin Z. Vasiliu, fost comandant al Jandarmeriei și subsecretar de stat la Ministerul de Interne (3 ianuarie 1942 – 23 august 1944) și Gheorghe Alexianu, fost guvernator al Transnistriei. Tribunalul Poporului din București a pronunțat 13 sentințe de condamnare la moarte, dintre care 3 condamnați au fost grațiați cu comutarea pedepsei în închisoare pe viață și 6 condamnați in absentia, care nu și-au mai executat pedeapsa. Conform cu raportul oficial, întrebat despre ultima sa dorință „Ion Antonescu a cerut să fie executat de militari și nu de gardienii închisorii”, dar a fost refuzat. Înainte de execuție, Ion Antonescu a exclamat: „Iar ție, popor ingrat, nu-ți va rămâne nici măcar cenușa mea„. „[...] După care s-a dat comanda pentru execuție. Armele au fost încărcate și atunci când s-a tras, Mareșalul a salutat ridicându-și pălăria cu mâna dreaptă, după care a căzut. Ion Antonescu s-a ridicat imediat, sprijinindu-se într-un cot și a spus: „Nu m-ați împușcat, domnilor, foc!”, la care gardianul șef s-a dus la el cu pistolul în mână și l-a împușcat în cap. Doctorul i-a examinat și a spus că Antonescu și Vasiliu erau încă în viață. Gardianul șef s-a dus din nou la Vasiliu, dar i s-a blocat pistolul când a încercat să tragă. A luat o pușcă de la unul dintre gardieni și a tras un foc în capul lui Vasiliu, dar după aceia pușca s-a blocat și ea. A schimbat pușca cu alta și a mai tras alte trei focuri în diferite părți ale corpului lui Vasiliu după care s-a dus la I. Antonescu și i-a tras trei focuri în piept. Doctorul i-a examinat din nou și a spus că Antonescu era mort, dar Vasiliu mai era în viața. Din nou, gardianul a tras un foc în capul lui Vasiliu. Creierii lui Vasiliu au fost împrăștiați, dar el mai mișca și mai spunea ceva ce nu putea fi înțeles. Gardianul s-a dus din nou și i-a mai tras două focuri in cap după care doctorul l-a declarat și pe Vasiliu mort.”

·       1949: S-a inaugurat Teatrul de Stat din Reșița cu piesa „Cumpana", de Lucia Demetrius

·       1957: S-a înființat, la București, Muzeul Literaturii Române. A fost fondat de către criticul și istoricul literar Perpessicius, care a fost și primul director al instituției. Muzeul Național al Literaturii Române a fost înființat la 1 iunie 1957 de academicianul Dumitru Panaitescu – Perpessicius. Inițial, muzeul a funcționat într-o clădire din șoseaua Kiseleff nr. 10, iar între 1964-1966 în fosta casă a lui Mihail Sadoveanu din strada Muzeul Zambaccian la nr. 151. Din 1967 a primit ca sediu Casa Krețulescu, pe Bulevardul Dacia nr. 12, sector 1. În 2014, după 42 de ani de funcționare în clădirea din Bulevardul Dacia, Muzeul Literaturii Române și-a închis porțile pentru vizitatori deoarece, în urma unui proces de retrocedare, muzeul a fost evacuat și, din 15 august 2014, a primit un sediu provizoriu în Casa Presei, corp A4, etajul 2, unde a fost redacția ziarului Gândul. Muzeul are un patrimoniu de peste 300.000 de manuscrise, obiecte de patrimoniu și cărți vechi, inclusiv unele incunabule mai vechi de 500 de ani, evaluate la peste 1 miliard de euro. Printre ele se numără și manuscrise de Marcel Proust, Thomas Mann, Paul Valéry, Giovanni Papini, Giuseppe Ungaretti și Mihai Eminescu. Perpessicius – Dumitru S. Panaitescu (n. 21 octombrie 1891, Brăila — d. 29 martie 1971, București) a fost un istoric și critic literar, folclorist, eseist și poet român, cercetător și editor al operei eminesciene, membru titular al Academiei Române.

·       1957: Televiziunea Română a transmis prima emisiune pentru copii de la Teatrul Țăndărică din București

·       1957: A fost fondată, la Chișinău, Camera Națională a Cărții din Republica Moldova

·       1967: The Beatles lansează albumul Sgt. Pepper’s Lonely Hearts Club Band. The Beatles a fost unul dintre grupurile a cărui muzică a fost cea mai influentă pentru era rock care a urmat. Grupul a fost alcătuit din John Lennon (vocal, chitară ritmică), Paul McCartney (vocal, chitară bas), George Harrison (chitară solo) și Ringo Starr (baterie). Ei au avut ca țintă generațiile de tineri rezultate de după al Doilea Război Mondial, în Anglia, SUA, etc. Fără dubiu, „The Beatles” este unul din cele mai faimoase și de succes grupuri în istoria muzicii rock, contorizând peste 1,1 miliarde de discuri vândute în lumea întreagă.

·       1972: S-a deschis, la Constanta, primul delfinariu public din sud-estul Europei.

·       1980: Postul de televiziune american CNN, a efectuat prima transmisie. Magnatul american al audiovizualului, Ted Turner, a lansat într-un studio din Atlanta (Georgia), Cable News Network, primul canal de televiziune cu ştiri in derulare.Succesul a fost de aşa natură, încât Ted Turner a creat in 1995 CNN International. Astăzi, CNN are peste 4.000 de angajati , 37 de birouri internationale si sute de milioane de spectatori.

·       1994: Africa de Sud adera la Commonwealth dupa primele alegeri non rasiste care au avut loc intre 26 -29 aprilie. si care au adus la putere Congresul National African si pe Nelson Mandela care a devenit primul presedinte negru al tarii. La instaurarea Apartheidului, Africa Sud a parasit Commonwealthul; ( 31 mai 1961).

·       1998: A fost infiintata Banca Centrala Europeana.

·       2004: Ghazi al-Yaouar, un sef tribal sunit si om de afaceri originar din orasul Mossoul, devine primul presedinte al Irakului, dupa caderea dictatorului Saddam Hussein.

·       2004: Intra in vigoare legea canadiana care interzice clonarea oamenilor.

·       2004: Adunarea Generală al ONU, declară anul 2005, ca An Internațional al Fizicii în amintirea împlinirii a o sută de ani de la publicarea celebrelor lucrări ale lui Albert Einstein

·       2005: Populatia Olandei respinge la Referendum Constituţia Europeană. cu peste 61% din voturi-”nu”.

·       2009: Un avion de pasageri Airbus A 330, aparținând companiei Air France, a disparut deasupra Oceanului Atlantic ; avionul avea la bord 228 persoane. Cutia neagră a avionului a fost găsită după 23 de luni de căutări. Zborul 447 al Air France
Pe data de 1 iunie 2009, un avion aparținând companiei franceze Air France, cu 228 de oameni la bord, a dispărut de pe radare și s-a prăbușit în Oceanul Atlantic la circa 600 km în largul coastelor braziliene. Nu au fost găsiți supraviețuitori. În căutarile disperate ale cutiilor negre nu s-au găsit decât 19 cadavre și niște resturi ale avionului.

·       2009: Presedintele american Barack Obama hotaraste trecerea sub controlul statului a firmei General Motors, simbol al capitalismului american.

Nașteri

* 1506: Ludovic al II-lea al Ungariei și Boemiei(n. 1 iunie 1506, Buda – d. 29 august1526, Mohács) a fost un rege al Ungariei și al Boemiei. A fost ultimul rege din dinastia Iagello, căzut la vârsta de 20 de ani pe câmpul de luptă de la Mohács, după care turcii victorioși au ocupat centrul statului ungar de atunci (Bazinul Panonic), administrându-l ca raia turcească, timp de aproximativ 150 de ani.

Ludovic al II-lea

Regele Ungariei

* 1561: Cesare d'Este (1561 – 11 decembrie 1628) a fost Duce de Modena și Reggio din 1597 până la moartea sa.

Născut la Ferrara, Cesare a fost fiul marchizului Alfonso d'Este de Montecchio, al patrulea fiu al lui Alfonso I d'Este și văr cu Alfonso al II-lea d'Este, duce de Ferrara și Modena. Mai târziu, când vărul său a murit fără moștenitori, în octombrie 1597, Cesare a moștenit ducatul.

La 30 ianuarie 1586 el s-a căsătorit cu Virginia de Medici, fiica lui Cosimo I de' Medici, care a suferit de simptome de nebunie până la moartea ei, în 1615. Cesare a fost succedat de fiul său, Alfonso.

Copii:

• Giulia d'Este (1588–1645); a murit nemăritată.
• Alfonso III d'Este, Duce de Modena (1591–1644), Duce de Modena din 1628; s-a căsătorit cu Prințesa Isabella de Savoia.
• Laura d'Este (1594–1630;) s-a căsătorit cu Alessandro I Pico, Duce de Mirandola
• Luigi d'Este, Signore de Montecchio și Scandiano (1593/1594–1664)
• Caterina d'Este (1595–1618); a murit nemăritată.
• Ippolito d'Este (1599–1647); a murit nemăritată.
• Niccolo d'Este (1601–1640); s-a căsătorit cu Sveva d'Avalos, nu au avut copiii.
• Borso d'Este (1605–1657); s-a căsătorit cu Ippolita d'Este (fiica fratelui său Luigi)
• Foresto d'Este (1606–1639/1640)
• Angela Caterina d'Este (m 1651); a murit nemăritată, a fost călugăriță.

Cesare d'Este

Duce de Modena

    1636: Nicolae Milescu Spătarul, scriitor memorialist, teolog și diplomat român (d. 1708). Personalitate de prim rang în cultura românească şi rusă din a doua jumătate a secolului XVII - începutul secolului XVIII. N. Milescu s-a născut în familia unui boier moldovean la 1 iunie 1636. Şi-a făcut studiile la „şcoala cea mare” din Constantinopol, unde Milescu a avut ca profesor pe vestitul G. Blassios. Întorcîndu-se în patrie pe la mijlocul anilor 50 ai secolului XVII, N. Milescu devine o persoană influentă la curtea domnitorilor moldoveni, ajungînd la rangul de spătar. După cum reiese din unele izvoare, N. Milescu a participat la un complot împotriva domnului Ştefăniţă Lupu, după descoperirea căruia cărturarul a fost nevoie să părăsească ţara. După mai mulţi ani de pregătiri prin Valahia, Istambul, Stockholm, Paris, în 1671 N. Milescu a sosit la Moscova, cu scrisori de recomandare din partea patriarhului Hrisant al Ierusalimului, unde a fost numit în funţia de traducător din limbile elină, greacă, latină şi românească la departamentul soliilor (Посольский приказ) al Rusiei. În calitate de înalt dregător al acestei instituţii, este numit cîţiva ani mai tîrziu, în fruntea soliei ruseşti care a plecat în China (1675-1678), misiune diplomatică ce a contribuit la cunoaşterea reciprocă dintre ruşi şi chinezi. N. Milescu s-a aflat în Rusiei pînă la sfîrşitul vieţii, ajungînd să contribuie chiar şi la transformările din timpul lui Petru cel Mare. Nicolae Milescu, prin activitatea sa cărturărească, a avut un mare aport la dezvoltarea gîndirii social-politice, filozofice, geografice, a ştiinţelor naturale din Moldova şi Rusia. În perioada de pînă la stabilirea sa în Ţara Moscului, N.Milescu a manifetat un viu interes faţă de diverse probleme legate de istoria bisericii şi de teologie, scriind şi traducînd cîteva lucrări, între care menţionăm traducerea cel puţin a unor părţi a BIBLIEI. A mai scris un şir de opere mai puţin cunoscute azi, ca "Aritmologhion", "Povestirea despre sabile", "Cartea aleasă pe surt despre nouă muze şi despre şapte arte liverale", în care autorul arată că fiecare dintre cele şapte ştiinţe îşi are muza ei, apoi"Hrismologhion" sau cartea celor patru monarhii. Un amestec de istorie şi legendă găsim în "Povestirea despre zidirea bisericii Sfînta Sofia de la Constantinopol". Printre scrierile lui Milescu se găsesc şi lucrări cu caracter pur istoric care se referă la trecutul Rusiei, precum "Genealogia ţarilor ruşi", "Alegerea ca ţar a lui Mihail Fiodorovici". În urma călătoriei în China, N.Milescu a scris "Descrierea călătoriei în China". Opera lui Nicolae Milescu Spătarul a căpătat o largă răspîndire în manuscrise în timpul secolelor XVII-XIX în Rusia, ţările româneşti, Orientul Apropiat şi chiar în Europa Occidentală. De la sfîrşitul secolului XX lucrările sale au început să fie valorificate şi tipărite la început în Rusia, apoi şi în alte ţări, cum ar fi cele dedicate Siberiei şi Chinei. Ele au văzut lumina tiparului şi în Republica Moldova. Însă multe din scrierile sale mai continuă să zacă în manuscris în multe biblioteci şi arhive europene.

* 1673: Louise Françoise de Bourbon (1 iunie 1673 – 16 iunie 1743) a fost fiica cea mare a regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și a metresei sale, Françoise-Athénaïs de Montespan. A fost recunoscută de tatăl ei la 19 decembrie 1673. Înainte de căsătorie, era cunoscută la curte ca Mademoiselle de Nantes.

Louise Françoise s-a născut la Tournai la 1 iunie 1673^[1] în timp ce părinții ei, regele Ludovic al XIV-lea și Françoise-Athénais de Rochechouart erau într-o campanie militară; mătușa maternă, marchiza de Thianges, era acolo, de asemenea. După întoarcerea de la Tournai, părinții ei au plasat-o pe ea și pe frații mai mari în grija uneia dintre cunoștințele mamei sale, văduva Madame Scarron (viitoarea metresă a regelui).

Mademoiselle de Nante

La 19 decembrie 1673, Ludovic al XIV-lea și-a recunoscut copii pe care îi avea cu metresa sa, printr-un proces recunoscut de Parlamentul din Paris. În momentul recunoașterii, fratele ei mai mare, Louis-Auguste de Bourbon, a primit titlul de Duce de Maine; următorul frate, Louis-César de Bourbon, a devenit Conte de Vexin, în timp ce Louise Françoise a primit titlul de Mademoiselle de Nantes. Părinții îi spuneau Poupotte după aspectul ei de păpușă.

În anul de după nașterea ei, un alt frate s-a alăturat Ducelui de Maine, Contelui de Vexin și Louisei Françoise la reședința lor din Paris. Viitoarea Mademoiselle de Tours s-a născut la Castelul Saint-Germain-en-Laye în noiembrie 1674. Mica Mademoiselle de Tours a fost recunoscută în 1676 și va deveni bună prietenă cu Mademoiselle de Nantes. Moartea surorii ei mai mici în 1681, a afectat-o profund pe Louise Françoise.

Mesdemoiselles de Nantes și de Tours au fost crescute împreună într-o casă din Paris, unde copii nelegitimi ai regelui cu Madame de Montespan erau ascunși de ochii Curții. Louise Françoise n-a fost niciodată apropiată de sora ei vitregă mai mare, Marie Anne de Bourbon, sau de sora ei bună mai mică Françoise Marie de Bourbon, cele trei surori fiind foarte geloase una pe cealaltă.

La 25 mai 1685,^[1] la vârsta de unsprezece ani, Louise Françoise s-a căsătorit cu Louis de Bourbon, Duce de Bourbon, un văr îndepărtat în vârstă de șaisprezece ani. Soțul ei era fiul lui Henry Jules, Duce de Enghien, fiul capului Casei de Condé, o ramură a Casei de Bourbon. Mama lui era Anne Henriette de Bavaria. Regele Ludovic al XIV-lea i-a dat fiicei sale o zestre generoasă de un milion de livre.^[2]

La scurtă vreme după căsătoria ei, în timp ce curtea își avea reședința la Palatul Fontainebleau, Louise Françoise s-a îmbolnăvit de variolă. În timp ce soțul ei de 17 ani n-a îngrijit-o, mama ei și bunicul soțului ei, Le Grand Condé au făcut-o.^[3]Prințul de Condé chiar l-a împiedicat cu forța pe Ludovic al XIV-lea să-și vadă fiica pentru propria lui siguranță. Louise Françoise s-a recuperat, dar Le Grand Condé a murit în decembrie după ce s-a îmbolnăvit îngrijind-o pe soția nepotului său.^[2]Louise Françoise și soțul ei au avut nouă copii, toți atingând vârsta adultă.

Cele două surori: Louise-Françoise (dreapta) și Françoise Marie (stânga) au fost în competiție aproape toată viața

După ce mama ei a părăsit curtea în 1691, Louise Françoise a vizitat-o la mănăstirea "Filles de Saint-Joseph" din Paris,^[4] unde ea s-a retras. Cum s-au văzut des, cele două s-au apropiat și Louise Françoise a fost profund afectată de decesul mamei în 1707. Ludovic al XIV-lea a interzis tuturor de la curte să poarte doliu după fosta lui metresă însă ca semn de respect pentru mama lor, Louise Françoise și doi dintre frații ei, Françoise Marie de Bourbonși Contele de Toulouse, au decis să nu participe la reuniunile curții. Pe de altă parte, fratele lor cel mare, Ducele de Maine, abia și-a putut masca bucuria de a moșteni averea mamei. El a moștenit Castelul de Clagny însă l-a folosit rareori.^[2]

În 1692, sora ei mai mică, Françoise Marie, s-a căsătorit cu vărul lor primar, Philippe d'Orléans, singurul fiu al unchiului lor, Monsieur. Ca soție a unui petit-fils de France, Françoise Marie avea rang mai mare la curte decât Louise Françoise și decât sora lor vitregă, Marie Anne. Acest lucru, combinat cu faptul că Françoise Marie a primit o zestre dublă a înfuriat-o pe Louise Françoise, care a intrat în competiție cu sora ei.^[5]

Louise Françoise a fost o femeie frumoasă și vivace. În jurul anului 1695 ea a început o relație romantică cu François Louis de Bourbon, prince de Conti,^[3], frumosul cumnat al surorii ei vitrege, Marie Anne de Bourbon. Soția lui François Louis era pioasa Marie Thérèse de Bourbon; Marie Thérèse era sora mai mare a soțului lui Louise Françoise.^[6] Cea de-a patra fiică a Louise Françoise, Marie Anne, născută în 1697, se crede că a fost rezultatul aventurii.^[3]

Când soțul a descoperit infidelitatea a fost furios însă nu s-a certat deschis cu Prințul de Conti fiindu-i teamă de socrul său, regele Ludovic al XIV-lea. Fratele vitreg al soției sale, Delfinul, cu care ea era în bune relații, a permis cuplului să se întâlnească la moșia lui de la Meudon, departe de soțul ei și de curte.

După decesul socrului ei la 1 aprilie 1709, soțul ei a moștenit titlul de Prinț de Condé. Totuși, el nu a moștenit și rangul tatălui său de "Premier Prince du Sang", care a fost oficial transferat de la Casa de Condé la Casa de Orléans. Ca rezultat, sora ei mai mică a devenit Madame la Princesse. Acest transfer de rang a acutizat rivalitatea dintre cele două surori. Soțul Louisei Françoise a murit în 1710. S-a spus că văduva a fost afectată însă Madame de Caylus nu crede că doliu a fost sincer.^[6]

Pentru a se avea bine cu viitorul rege, Louise Françoise a participat în mod frecvent la curtea fratelui ei vitreg, Monseigneur,^[5], la Château de Meudon. La Meudon, ea a devenit apropiată de Élisabeth Thérèse de Lorena și de sora ei mai mare, Mademoiselle de Lillebonne, viitoare stareță de Remiremont. În mod neasteptat, Delfinul a murit în 1711, ruinând planul surorii sale de a stabili o relație mai solidă cu coroana. În ciuda speranțele spulberate, Louise Françoise a fost profund afectată de moartea Delfinului. Nepotul ei, Louis, Duce de Burgundia, și soția sa, Marie Adélaïde, au devenit noii Delfin și Delfină.

Marie Adélaïde și Louise Françoise au devenit inamice din cauza atitudinii condescendente a noii Delfine față de doamnele de rang inferior. În schimb, Louise Françoise a devenit prietenă bună cu Jeanne Baptiste d'Albert de Luynes, fosta metresă a Ducelui Victor Amadeus de Savoia. Jeanne Baptiste a plecat din Savoia în 1700 și de atunci locuia la Paris. A fost o importantă figură literară a acelor vremi.

În doi ani, în 1712, noul Delfin, soția lui și fiul lor cel mare au murit de variolă, lăsând un singur moștenitor în urmă, Ducele de Anjou, ca moștenitor legitim al regelui Ludovic al XIV-lea. În 1715 regele a murit și a fost succedat de strănepotul său în vârstă de cinci ani, Ludovic al XV-lea. Imediat a început o controversă între fratele mai mare al Louisei Françoise, Ducele de Maine, și cumnatul ei, Ducele de Orléans, asupra subiectului cine ar trebui să devină Regent. Parlamentul a deliberat timp de o săptămână și Ducele de Orléans a fost declarat oficial Regent al Franței. Acum rivala ei soră deținea cel mai înalt rang din Franța.

În anii 1720, Louise Françoise a devenit metresa marchizului de Lassay. Pentru a fi mai aproape de ea, el a construit Hôtel de Lassay^[5] de lângă Palais Bourbon, reședința ei de la Paris. Mai târziu, a fost construită o galerie care a adăpostit mare parte din colecția de pictură care a făcut reputația lui Lassay ca un cunoscător în cercurile pariziene pentru o generație după moartea lui.^[7] De asemenea, prin galeria care a alăturat cele două clădiri, cei doi iubiți au avut un acces mai bun unul la altul.^[8]

În timpul regenței lui Philippe d'Orléans, fiul Louisei Françoise a intrat în dizgrație. Fiul ei a murit în exil în 1740 și a fost succedat de fiul său, Louis Joseph, Prinț de Condé, care avea patru ani.

Louise Françoise

Prințesă Condé Ducesă de Bourbon

* 1754: Arhiducele Ferdinand Karl Anton Joseph Johann Stanislaus de Austria-Este (1 iunie 1754 – 24 decembrie 1806) a fost un fiu al împăratului Francisc I și a împărătesei Maria Tereza a Austriei. A fondat Casa de Austria-Este și a fost guvernator al ducatului de Milano între 1765 și 1796. A fost desemnat moștenitor al ducatului de Modena dar nu a domnit niciodată din cauza războaielor napoleniene.

Arhiducele Ferdinand

Ferdinand s-a născut la Palatul Schönbrunn din Vienna și a fost al patrulea fiu din paisprezece copii ai împăratului Francisc I și ai împărătesei Maria Tereza a Austriei.

În 1763, ultimul duce de Modena din Casa de Este, Ercole al III-lea (care nu a murit până în anul 1803) a semnat un tratat cu împărăteasa Maria Tereza; Ferdinand în vârstă de nouă ani a fost logodit cu singura fiică a ducelui, Maria Beatrice Ricciarda d'Este, și a devenit astfel moștenitorul său. A existat un tratat anterior, în 1753, prin care fratele său mai mare Leopold a fost numit moștenitor al ducatului de Modena, dar în 1761 Leopold a devenit moștenitor al Marelui Ducat de Toscana.

Ferdinand I

Arhiduce de Austria-Este

* 1769: Józef Antoni Franciszek Elsner (uneori Józef Ksawery Elsner; nume de botez, Joseph Anton Franz Elsner; 1 iunie 1769 – 18 aprilie 1854) a fost un compozitor, profesor de muzică și muzicolog polonez. A fost unul dintre primii compozitori din Polonia care a introdus elemente de muzică populară în operele sale.^[8] A compus lucrări simfonice, camerale, vocal-instrumentale (dintre care aproximativ 120 religioase) și 38 de opere.^[8]Este cunoscut drept principalul profesor de pian al tânărului Frédéric Chopin.

· Józef Elsner s-a născut în Grottkau, Herzogtum Neisse (Ducatul de Nysa), în apropiere de Breslau, Regatul Prusiei, pe 1 iunie 1769. Tatăl său a fost Franz Xaver Elsner, iar mama lui făcea parte din faimoasa familie Matzke din Glatz, care avea puternice legături cu limba și cultura cehă în Boemia. Józef Elsner a fost inițial educat pentru preoție la mănăstirea dominicanădin Breslau, Școala Sf. Matei, și la Colegiul iezuit local, însă a ales domeniul muzical. Între 1832–1837, el va compune 19 piese religioase pentru Catedrala din Breslau.

După ce și-a completat studiile în Breslau și a fost violonist la Brünn, a devenit al doilea Kapellmeister la Opera Germană din Lemberg în 1792.^[9]Acolo, în 1796, s-a căsătorit cu Klara Abt, care a murit însă un an mai târziu. În 1799, împreună cu Wojciech Bogusławski, a mers în noua Prusie de est, devenind dirijorul principal, mai întâi la Teatrul German, apoi la Teatrul Național Polonez din Varșovia.^[8]

Elsner a călătorit la Paris, Dresda și Posen (Poznań), unde l-a întâlnit pe E.T.A. Hoffmann, împreună înființând în 1805 Musikressource. În 1802 s-a căsătorit cu cea de-a doua soție, Karolina Drozdowska. În urma unor plângeri cum că ar fi preferat germanii, Elsner s-a retras din teatru.

Pe parcursul șederii lui în Varșovia, numele lui Elsner și viața sa de familie au fost polonizate. Etnicitatea sa nu ar trebui evaluată însă în concordanță cu identitatea națională proprie sec. XIX și XX, el declarându-se silezian.

În 1799-1824, Elsner a fost dirijor la Teatrul Național din Varșovia, unde au avut loc premierele operelor sale. De asemenea, a predat la Liceul din Varșovia, găzduit în Palatul Kazimierz.

Elsner a fost profesor pentru Ignacy Feliks Dobrzyński și Frédéric Chopin. Există de asemenea indicii că i-ar fi fost profesor și compozitoarei și pianistei Maria Szymanowska. Chopin i-a dedicat lui Elsner Sonata pentru pian nr. 1 în do minor, compusă în perioada când era studentul lui Elsner. Fiind unicul profesor de pian al lui Chopin între 1823-1829, Elsner i-a predat teoria muzicii și compoziție. "Chopin, Fryderyk, elev în anul III, capacități uimitoare, geniu muzical", nota Elsner în jurnalul său.

Pe 18 aprilie 1854, Elsner se stinge din viață la Elsnerów, domeniul denumit după dânsul, care se află acum la granița orașului Varșovia.

Compozițiile lui Elsner includ:

• Operele Leszek Biały (Leszek cel Alb) și Król Łokietek
• Oratoriul Męka Pana Naszego Jezusa Chrystusa (Pasiunea Domnului Nostru Iisus Hristos)
• Opt simfonii
• Poloneze, valsuri și marșuri
• Missa în Si bemol Major și Missa în Fa Major
• Nieszpory do NMP (Vecernia pentru Fecioara Maria)

A fost unul dintre primii compozitori din Polonia care a introdus elemente de muzică populară în operele sale.^[8]

A mai scris Sumariusz moich utworów muzycznych (Rezumat al lucrărilor mele muzicale, publicat în 1957)

Józef Elsner

      1796: S-a nascut fizicianul francez Nicolas Léonard Sadi Carnot. Nicolas Léonard Sadi Carnot (n. 1 iunie 1796; d. 24 august 1832) a fost un fizician și inginer militar francez care, în lucrarea lui din 1824, Reflecții asupra puterii motrice a focului (Réflexions sur la puissance motrice du feu), a dat prima descriere de succes a motoarelor termice, descriere cunoscută azi sub numele de ciclul Carnot, punând astfel bazele pentru a doua lege a termodinamicii. Sadi Carnot, de la numele poetului persan Saadi din Shiraz, foarte admirat de tatăl său, a fost fiul mai mare al inginerului și matematicianului Lazare Carnot, cunoscut ca „Marele Carnot”, atunci în vârstă de 43 de ani și aflat la culmea carierei sale.

Nicolas Léonard Sadi Carnot

Carnot în uniforma École Polytechnique

·       1804 - S-a născut compozitorul Mihail Ivanovici Glinka, creatorul operei clasice ruse ("Ruslan şi Ludmila") (m.15.02.1857). Mihail Ivanovici Glinka (n. 1 iunie 1804 – d. 15 februarie 1857) a fost un compozitor rus. Compozitor genial rus,numit parintele muzicii clasice ruse.El a pus baza operei nationale ruse si a muzicii simfonice. Glinka credea că muzica secolului al XIX-lea trebuia să fie una cu caracter predominant național, și a fost adeptul operei cu influențe folclorice, folosind melodii cu caracter modal, orchestrația fiind inspirată din sonoritățile timbrale populare, iar subiectele alese, din legendele, miturile și istoria poporului rus. De asemenea, textul utiliza limba rusă. Glinka a scris prima operă rusă, intitulată „Ivan Susanin”, despre un țăran care salvează viața viitorului țar al Rusiei, prin sacrificiul propriei sale vieți. În „Ruslan și Ludmila”, compozitorul propune un bard cu numele Ruslan, în costumație populară, care cântă și se acompaniază. În urma călătoriei sale în Spania, Glinka compune „O noapte la Madrid”, care îi va servi drept model la întoarcerea în Rusia, când compune fantezia pentru orchestră „Kamarinskaia”, cu elemente modale orientale.
* 1815: Otto Friedrich Ludwig von Wittelsbach, cunoscut ca Otto al Greciei (în greacă Ὄθων, Βασιλεὺς τῆς Ἑλλάδος), (n. 1 iunie 1815, Salzburg - d. 26 iulie 1867, Bamberg) a fost primul rege al Greciei moderne. A domnit între 1832-1862.

S-a născut în Palatul Mirabell din Salzburg^[2], ca al doilea fiu al regelui Ludovic I al Bavariei și al Theresei de Saxe-Hildburghausen. Prin strămoșul său, Ducele Johann al II-lea, Otto era descendent al dinastiei imperiale grecești.

Când a fost ales rege, Marile Puteri au obținut de la tatăl lui Otto promisiunea de a-l împiedica de la acțiuni ostile împotriva Imperiului Otoman și au insistat asupra titlului de "rege al Greciei" în loc de "rege al grecilor", care ar fi implicat și milioane de greci aflați încă sub stăpânire turcească.

Tânărul prinț de nici 18 ani a ajuns în Grecia cu 3.500 de trupe bavareze și trei consilieri bavarezi la bordul fregatei britanice Madagascar. Imediat a adoptat costumul național grec și numele său elenizat, "Othon".
Domnia lui Otto este divizată în 3 perioade: a. anii regenței, 1832 - 1835 b. anii monarhiei absolute 1835 - 1843 c. anii monarhiei constituționale 1843 - 1862

Otto

* 1819: Francisc al V-lea de Modena (italiană Francesco V d'Absburgo-Este) (1 iunie 1819 – 20 noiembrie 1875), Arhiduce de Austria-Este, Prinț Regal de Ungaria și Boemia, a fost Duce de Modena, Reggio și Mirandola, Duce de Massa și Prinț de Carrara din 1846 până în 1875. A fost fiul cel mare al lui Francisc al IV-lea, Duce de Modena și a Prințesei Maria Beatrice de Savoia.

Francisc al V-lea

·       1838 - S-a născut Gheorghe Lahovari, inginer, scriitor, membru de onoare al Academiei Române. Gheorghe I. Lahovary (n. 1 iunie 1838, Râmnicu Vâlcea – d. 13 iunie 1909, București) a fost un inginer și scriitor român, membru de onoare al Academiei Române (din 1901). În 1888 a tipărit un “Dicţionar geografic al judeţului Argeş”, primul de acest fel în spaţiul românesc.

* 1849: Albert Ballu (n. 1 iunie 1849, Paris - d. 1939)^[2] a fost un arhitect francez, fiul lui Théodore Ballu (1817-1885) arhitect-șef al Parisului. S-a retras din activitate în 1921

În 1868, la vârsta de 19 ani, a fost admis la Școala de Belle Arte (l'école des Beaux Arts), apoi și-a consolidat formarea profesională în studioul lui Auguste-Joseph Magne.

Albert Ballu

* 1855: Karl von Pflanzer-Baltin (n. 1 iunie 1855, Pécs, Ungaria – d. 8 aprilie1925, Viena) a fost un general-colonel al Armatei comune austro-ungare, cunoscut pentu activitatea sa din timpul în Primului Război Mondial. Datorită nobilității sale (a fost baron, în germană Freiherr), numele său mai este întâlnit sub forma Karl Freiherr von Pflanzer-Baltin.

Specialist al războiului dus cu forțe mici și caracterizat de acțiuni de luptă limitate, s-a remarcat în Bucovina în timpul Primei Conflagrații în perioada 1914-1916 la comanda Grupului Pflanzer-Baltin (în germană Armeegruppe Pflanzer-Baltin) și ulterior al Armatei 7 austro-ungare , când a reușit să stopeze avensul trupele ruse. S-a remarcat de asemenea ulterior și în Albania în toamna anului 1918, când a organizat ultima acțiune ofensivă de succes a Dublei Monarhii, precum și ulterior o retragere organizată a forțelor de sub comanda sa –Grupul Albania (în germană Armeegruppe Albanien) spre teritoriile austro-ungare, după capitularea Bulgariei.

A fost caracterizat de un strălucit talent organizatoric, iar pe parcursul carierei sale s-a remarcat prin îmbunătățirea pregătirii tactice a trupelor din subordine, precum și a procesului de generare a rezervei armatei de operații.

Părinții săi, căsătoriți la 20 iunie 1853, au fost auditorul general Wilhelm Pflanzer și baronesa (în germană Freiin) Charlotte Marie von Baltin la 18 iulie 1833.^[1][2]

În 1893 succedând înobilării tatălui său, a fost înobilat și el ca Edler von Pflanzer. În octombrie 1897 unchiul său,^[3] Feldzeugmeisterul Karl Anton Joseph Freiherr von Baltin (n. 24. noiembrie 1804 - d. 5 octombrie 1873),^[1][2] lipsit de succesori masculini, i-a transfert titlul nobiliar și blazonul. Astfel, a devenit Karl Freiherr von Pflanzer-Baltin.^[3]

Karl von Pflanzer-Baltin s-a căsătorit în anul 1887 cu Hedwig Feger de Mercyfalva et Temes-Zsadany. Cei doi au avut doi fii, pe Arthur (n. 23 mai 1888 - d. 12 aprilie 1963), fără urmași și pe Erwin (n. 1893- d. 1915), decedat în război. Astfel, acest neam s-a stins.

Karl von Pflanzer-Baltin

Generalul k.u.k. Karl Freiherr von Pflanzer-Baltin

* 1865: Constantin G. Stere sau Constantin Sterea (n. 1 iunie 1865, Ciripcău, ținutul Soroca, Gubernia Basarabia, Imperiul Rus - d. 26 iunie 1936, Bucov, județul Prahova, Regatul României) a fost un om politic, jurist, savant și scriitor român. În tinerețe, pentru participarea la mișcarea revoluționară narodnicistă, este condamnat de autoritățile țariste la închisoare și surghiun în Siberia (1886-1892).

Constantin Stere

* 1880: Sebastian Teodorescu (n. 1 iunie 1880, Prisaca, Olt - d. 3 iulie 1940, București)^[1] a fost primarul orașului Chișinău între 1926–1927, succedându-l pe Nicolae Bivol și înaintea celui de-al doilea mandat al lui Gherman Pântea.

Sebastian Teodorescu a făcut studii la Universitatea din București, unde și-a luat licența în drept. Ulterior a activat în diverse funcții: șef al poliției Tulcea, primar în Tulcea, decan al Baroului de Tulcea, vicecomisar al guvernului în Cadrilater.

Teodorescu a intrat în Primul Război Mondial în grad de locotenent și l-a terminat având gradul de maior în rezervă. Fișa lui personală atestă participarea la luptele duse în: Bulgaria, Ardeal, Bucovina, Muntenia și Mărășești.

În 1918 a sosit în Basarabia odată cu primele detașamente ale armatei române, iar după demobilizare se stabilește definitiv cu traiul în Chișinău, reluându-și profesia de avocat.

În 1926, când avuseră loc primele alegeri administrative în Basarabia, Teodorescu a candidat la postul de primar de Chișinău și a câștigat alegerile devenind primul primar ales după Unirea din 27 martie 1918

Sebastian Teodorescu

** 1882: Nicolae Bivol (n. 1 iunie 1882, Ialoveni - d. 3 iulie 1940, Chișinău) a fost un politician român basarabean, membru al Sfatului Țării între 1917–1918, primar de Chișinău în două termene între 1923-1924 și 1925-1926

* 1884: Criste Cristoveanu (n. 1 iunie 1884, Bacău – d. 8 iulie 1938, Bacău) a fost un comerciant, jurist, avocat și politician român - deputat și senator, prefectde Bacău.

* 1888: Prințesa Helena Adelaide de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg^[1][2] (1 iunie 1888 - 30 iunie 1962) a fost a treia fiică a lui Friedrich Ferdinand, Duce de Schleswig-Holstein și a soției sale, Prințesa Karoline Mathilde de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg.^[1][2] A fost prințesă a Danemarcei prin căsătoria cu Prințul Harald.

Prințesa Helena a fost simpatizantă a nazismului în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial iar după război a fost exilată din Danemarca.

Helena Adelaide s-a căsătorit cu Prințul Harald al Danemarcei, al patrulea copil și al treilea fiu al regelui Frederic al VIII-lea al Danemarcei și al soției sale, Prințesa Louise a Suediei și Norvegiei^[1][2] la 28 aprilie 1909 la Glücksburg, Schleswig-Holstein, Germania.^[1][2] Helena Adelaide și Harold au avut cinci copii^[1][2]:

• Prințesa Feodora Louise Caroline Mathilde Viktoria Alexandra Frederikke Johanne a Danemarcei (3 iulie 1910 – 17 martie 1975). S-a căsătorit cu vărul ei primar, Prințul Christian de Schaumburg-Lippe și a avut copii.
• Prințesa Caroline-Mathilde Louise Dagmar Christiane Maud Augusta Ingeborg Thyra Adelheid a Danemarcei (27 aprilie 1912 – 12 decembrie 1995). S-a căsătorit cu vărul ei primar, Prințul Knud al Danemarcei și a avut copii.
• Prințesa Alexandrine-Louise Caroline-Mathilde Dagmar a Danemarcei(12 decembrie 1914 – 26 aprilie 1962). S-a căsătorit cu contele Luitpold de Castell-Castell și a avut copii.
• Prințul Gorm Christian Frederik Hans Harald al Danemarcei (24 februarie 1919 – 26 decembrie 1991). Necăsătorit și fără copii.
• Prințul Oluf Christian Carl Axel al Danemarcei (10 martie 1923 – 19 decembrie 1990). Și-a pierdut titlu și a devenit contele Christian de Rosenborg după căsătoria cu Annie Helene Dorrit Puggard-Müller și cu Lis Wulff-Juergensen. A avut copii.

Prințesa Helena a devenit foarte nepopulară în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial din cauza simpatiei ei pentru ocupația germană și pentru partidul nazist după ce Germania a ocupat Danemarca în 1940. Mișcarea de rezistența daneză a declarat că Prințesa Helena a fost singura membră a casei regale daneze care a trădat Danemarca: ea a primit și a distrat pe germani acasă la ea și a participat la petreceri organizate de germani la Gesandtskab.^[3]

În 1942, ea a făcut eforturi pentru a-l convinge pe Prințul Knud al Danemarcei să-l convingă pe monarh să permită membrilor naziști să devină membri ai guvernului danez.^[4]

După război, Prințesa Helena nu a fost adusă la proces fiind membră a casei regale însă a fost exilată din Danemarca la 30 mai 1945 și plasată sub arest la Castelul Glücksburg din Germania.^[4] I s-a permis să se întoarcă în Danemarca la moartea soțului ei în 1949.

Prințesa Helena Adelaide

Prințesă a Danemarcei

Prințesa Helena și Prințul Harald în 1909

·       1907: S-a nascut sir Frank Whittle, inginer britanic, inventator al motorului cu reactie britanic. A brevetat inventia sa la 16 ianuarie  1930. Motoarele lui Whittle au fost dezvoltate cu câțiva ani mai devreme decât cele din Germania ale Dr.Hans von Ohain   care a fost proiectantul primului  motor cu reactie operațional. A decedat la 9 august 1996.

* 1926: Marilyn Monroe^[1][2] (născută Norma Jeane Mortensen; n. 1 iunie1926, Los Angeles, California, SUA^[11] – d. 5 august1962, Brentwood[*], California, SUA^[12] a fost o actriță, model, cântăreață, sex simbol și divă pop a secolului al XX-lea.^[13] Ascensiunea lui Monroe la nivelul de celebritate a început cu selectarea ei pentru a poza în câteva reviste, asta în timp ce primul ei soț făcea parte din Marina Comercială.

Cea mai însemnată parte a filmelor ei au fost făcute pentru 20th Century Fox, unde și-a luat și numele care a făcut-o celebră. După câteva apariții minore în decurs de câțiva ani, Marilyn a început să devină cunoscută pentru talentul ei de comediană, ajutată fiind și de remarcabila ei prezență scenică. Și-a îndreptat eforturile către apariții mai consistente, și, la un anumit moment al carierei sale, a reușit să-și îndeplinească acest scop. Circumstanțele misterioase ale morții lui Marilyn au fost subiectul multor speculații, dar nu au reușit să-i știrbească reputația de cea mai legendară figură publică a tuturor timpurilor.

Cu toate că a devenit cea mai celebrată actriță a istoriei filmului, începuturile lui Monroe au fost modeste. Ea s-a născut în secția socială de maternitate a spitalului din Los Angeles County. Numele sub care a fost înregistrată a fost Norma Jeane Mortensen (mai târziu, bunica sa Della Monroe Grainger a botezat-o în stil baptist drept Norma Jeane Baker). Majoritatea biografilor cred că tatăl său biologic a fost Charles Stanley Gifford, un agent de vânzări pentru studioul cinematografic unde mama lui Monroe, Gladys Pearl Monroe Baker Eley, lucra ca editor de film.^[14] Totuși, certificatul ei de naștere îl indica pe norvegianul Martin Edward Mortensenca fiind tatăl. În ultimii ani câțiva biografi chiar au început să susțină că de fapt acest lucru ar fi și situația reală.

Gladys nu a fost în stare să o convingă pe Della să aibă grijă de Norma Jeane, așa că a încredințat-o unor părinți adoptivi, Albert și Ida Bolender din Hawthorne, California,^[15] la sud-vest de Los Angeles, unde ea a trăit până la vârsta de șapte ani. În autobiografia sa My Story (rom: "Povestea mea"), Monroe declară că a crezut că Albert și Ida erau părinții săi până într-o zi când, pe un ton aspru, Ida a corectat-o.

Și tot din My Story, aflăm că Gladys o vizita pe Norma Jeane în fiecare sâmbătă, dar niciodată nu o lua în brațe, nu o săruta sau măcar să îi zâmbească. La un anumit moment, Gladys a anunțat că a cumpărat o casă pentru ea și fiica sa, dar după câteva luni după ce s-au mutat acolo, a avut o cădere psihică. Monroe și-o amintește pe Gladys ca "țipând și râzând" când a fost internată cu forța în spitalul de boli mentale din Norwalk, California, același spital în care mama lui Gladys, Della a murit în august 1927. Tatăl lui Gladys, Otis, a murit de asemenea într-un spital de boli nervoase (lângă San Bernardino, California) ca urmare a sifilis-ului.

Marilyn Monroe în 1944, lucrând la fabrica Radioplane

Totuși merită subliniat că My Story nu poate fi considerată o sursă de încredere, pentru că a fost de fapt scrisă de un jurnalist numit Ben Hecht și a fost menită să portretizeze imaginea de orfan îndurerat pentru Monroe. Mărturisirile de acolo au fost considerate ca fiind discutabile.

Gladys a fost declarată incapabilă de a-și îndeplini îndatoririle de părinte, iar prietena ei cea mai bună, Grace McKee (mai târziu Goddard) a devenit tutorele său legal.^[16]După căsătoria lui McKee din 1935, Norma Jeane a fost trimisă la orfelinatul din Los Angeles,^[17] ca mai apoi să urmeze o lungă succesiune de familii adoptive^[18] unde se crede că a fost abuzată și neglijată. Există totuși puține dovezi că au fost atât de multe familii adoptive precum susține. Ca o completare, Monroe înseși e cunoscută pentru slăbiciunea ei de a exagera informațiile despre copilăria sa în timpul interviurilor.

În septembrie 1941, Norma Jeane și-a reîntâlnit mama. Familia Goddard, se mută pe coasta de est și au crezut că cel mai bine pentru Norma Jeane (15 ani) era să se căsătorească, pentru că altfel trebuia să se reîntoarcă la orfelinat.^[19] Ea i-a făcut cunoștință cu fiul vecinului său, James Dougherty,^[20] care i-a devenit primul soț, în 1942, după ce a împlinit 16 ani

În timp ce soțul ei era plecat să lupte în cel de-al doilea război mondial, tânăra doamnă Norma Jeane Dougherty a început să lucreze într-o fabrică unde pulveriza soluție anti-fugnitivă pentru piese de avioane.^[21] Un tânăr fotograf militar, David Conover, se plimba prin fabricile locale făcând poze pentru un articol din revista YANK despre femeile care ajută la eforturile depuse pentru război. El i-a remarcat imediat potențialul de model și i-a oferit să colaboreze cu agenția de modelling The Blue Book.^[22] Norma Jeane a devenit unul dintre cele mai de succes modele ale agenției, pozând pe prima pagina a sute de reviste.^[23] În 1946 ea a intrat în atenția căutătorului de talente Ben Lyon. El i-a aranjat un test de filmare pentru 20th Century Fox.^[24] A reușit să treacă acest test și i s-a oferit un contract standard pe șase luni cu un salariu de început de 75 de dolari pe săptămână (300$ pe lună), categorie superioară de salarizare judecând după standardele industriei de atunci. I-a fost dat numele Marilyn după actrița Marilyn Miller și i-a fost sugerat numele de fată al mamei sale, Monroe, ca nume de familie.^[25]Astfel Norma Jeane Baker la numai 20 de ani devine "Marilyn Monroe".

În primele sale 6 luni la 20th Century Fox, lui Monroe nu i-a fost oferit nici măcar un rol. În schimb ea a învățat despre coafură, machiaj, costume, actorie, dans și iluminarea scenică.^[26] După șase luni Fox a decis să îi reînnoiască contractul, și, în următoarele 6 luni i-au fost date roluri secundare neînsemnate în două filme: Scudda Hoo! Scudda Hay! și Dangerous Years.^[27] Ambele au fost lansate în 1947 și au fost niște eșecuri din punct de vedere al încasărilor, așa că Fox a decis să nu îi mai reînnoiască contractul. Monroe s-a reîntors astfel la modelling și a început să își extindă rețeaua de cunoștințe din Hollywood.

În 1948, o colaborare de 6 luni cu Columbia Pictures^[28] a făcut-o să apară în alt film, Ladies of the Chorus,^[29] dar și acest musical cu buget redus a fost un eșec,^[30] ceea ce a dus la concedierea lui Monroe încă o dată. Mai apoi, ea l-a cunoscut pe unul dintre cei mai vestiți agenți ai Hollywood-ului, Johnny Hyde,^[31] care i-a facilitat un nou contract cu Fox, după ce MGMrefuzase o colaborare. Vice-președintele de la Fox Darryl F. Zanuck nu era convins de potențialul de celebritate al lui Monroe. Totuși, datorită insistenței lui Hyde, ei i-au fost încredințate roluri secundare în All About Eve și The Asphalt Jungle.^[32] Chiar dacă aceste roluri au fost secundare, spectatorii de film au remarcat-o și Monroe a început să primească mai multe scrisori de la admiratori decât mulți dintre actorii celebri ai timpului.

Monroe a jucat primul rol principal (excluzând Ladies of the Chorus) în Don't Bother To Knock(1952), ecranizând o babysittercu probleme, care, într-un acces de furie, o atacă pe fetița pe care o avea în grijă. Cu toate că a primit critici mixte,^[33] Monroe a susținut mai târziu că acesta a fost una dintre interpretările ei favorite. Mai târziu, numeroși critici de film au considerat ca această contribuție a ei la realizarea filmului a fost una dintre cele mai puternice din cariera ei.

Marilyn Monroe în filmul Niagara

Deși criticii americani/latini au avut rezerve la început să îi recunoască abilitățile dramaturgice, ei nu au ezitat să îi conteste sex appeal-ul. Monroe juca acum (1953) într-un film cu buget mare Niagara. Criticii de film si-au concentrat atenția asupra magnetismului camerei față de Monroe, nu numai la acțiunea de fundal a filmului. Niagara a ajuta-o pe Monroe să devină senzația momentului aproape peste noapte. Rolul ei de femeie dezechilibrată cu moravuri ușoare care plănuiește să își asasineze soțul,^[34] i-a făcut pe critici să afirme că ar fi fost actrița principală perfectă pentru unul din filmele regizate de Alfred Hitchcock.

Acest moment coincide cu timpul în care pozele nud ale lui Monroe, făcute de către fotograful Tom Kelley în anii de luptă pentru roluri,^[35] încep să iasă la lumină. Copii ale acestora au fost cumpărate de către Hugh Hefner și în decembrie 1953 au apărut în prima ediție a noii sale reviste Playboy. Chiar dacă Fox a fost îngrijorat că asta va crea o controversă ce îi va afecta cariera, Monroe a decis să admită în mod public că ea este modelul din fotografii. Unui ziarist care a întrebat-o ce îmbrăcăminte a purtat în timpul ședinței i-a răspuns: "Radio-ul." La întrebarea despre ce poartă în pat, răspunsul a fost de asemenea simplu: "Chanel No. 5." Mai târziu avea să devină celebră pentru aceste replici incitatoare lipsite de predicat.

Marilyn Monroe în Domnii preferă blondele

"Domnii preferă blondele" a fost un musical excepțional de îndrăzneț pentru acele timpuri, și azi este privit ca una dintre cele mai bune comedii din toate timpurile de către numeroși critici. Autoironia rolului lui Monroe de showgirl căutătoare de aur, Lorelei Lee, este general considerat ca unul definitor pentru eforturile sale cinematografice. Aparițiile ei în "Diamonds Are a Girl's Best Friend" sunt printre cele mai cunoscute scene din cariera lui Monroe.^[36]

În 'How to Marry a Millionaire', Monroe a făcut echipă cu alte două atracții ale 20th Century Fox, Lauren Bacall și Betty Grable. Ea interpretează rolul de blondă proastă numită Pola Debevoise și reușește să fie strălucitoare chiar și printre cele două celebre staruri. Chiar dacă rolul este unul stereotipic, Monroe a strâns opinii favorabile, iar criticii i-au remarcat capabilitățile de comedie. În Statele Unite, ea era considerată un sex simbol înșelător, pe când în Europa deja începuseră să îi fie recunoscute calitățile actoricești, ajungându-se să fie comparată cu Charles Chaplin.

Scena cu fusta ridicată din The Seven Year Itch

Următoarele două filme, western-ul River of No Return și musical-ul There's No Business Like Show Business, nu s-au bucurat de succes, parte din vină având-o faptul că lui Monroe nu i s-a oferit un rol deosebit. Monroe, ambițioasă ca întotdeauna și dornică să învingă neajunsurile, s-a plictisit de rolurile pe care Zanuck i le încredința. După încheierea filmărilor la The Seven Year Itch la începutul lui 1955, ea încheie contractul și abandonează Hollywood-ul pentru a studia actoria la The Actors Studio în New York. Fox nu dorește să îi satisfacă noile solicitări contractuale și insistă ca ea să revină pentru a începe lucrul la noi producții pe care ea le considera nepotrivite, precum Heller In Pink Tights (care nu a fost filmat pana la urmă), The Girl in the Red Velvet Swing și How To Be Very, Very Popular.

Monroe refuză să apară în aceste filme și rămâne la New York. Pentru că The Seven Year Itch ajunge în topul încasărilor din vara lui 1955, și pentru că celelalte starlete Fox Jayne Mansfield și Sheree North dezamăgesc în a prinde la public, Zanuck se recunoaște învins și Monroe se întoarce cu triumf la Hollywood. Un nou contract a fost întocmit, care îi permitea lui Monroe drepturi regizorale complete precum și opțiunea de a juca în alte proiecte ale studioului.

Primul film făcut sub noul contract a fost Bus Stop, regizat de Joshua Logan. Criticii au remarcat imediat abordarea profundă al lui Monroe pentru personajul interpretat. În general este apreciată pentru prestația sa ca Cherie, o cântăreață dintr-un saloon bar care se îndrăgostește de un cowboy. Monroe apare în mod intenționat prost machiată și lipsită de strălucirea unui star. Mulți au crezut că va fi nominalizată pentru premiile Oscar. Se crede că nu a reușit această performanță datorită reputației ei controversate. Totuși a fost nominalizată la Globul de Aur.^[37]

O necunoscută practic la acea vreme, Monroe a fost prima femeie care să-și deschidă propria casă de producție, împreună cu prietenul său, fotograful Milton H. Greene.^[38] Marilyn Monroe Productions a lansat primul său film The Prince and the Showgirl^[39] în 1957 și a primit opinii mixte. Pe lângă funcția de producător executiv pentru acest film, ea a jucat alături de apreciatul actor britanic Laurence Olivier, care a fost regizorul.^[40] Din păcate, atracția dintre cei doi lipsea, lucru care nu era tocmai surprinzător. Asta având în vedere concepția lui Olivier despre comportamentul "neprofesional" al lui Monroe (incluzând obiceiul notoriu de a îi lăsa pe oameni să aștepte ore întregi până la apariția ei la filmări) și astfel a crescut reputația ei în industria filmului de actor dificil.

Interpretarea compozitoarei Elsie Marina, totuși, a fost considerată de primă mână de către criticii vremii, mai ales în Europa, unde i-a fost înmânat un David di Donatello, echivalentul italian al Oscar-ului, precum și un premiu Crystal Star în Franța. Chiar mai mult, Monroe a fost nominalizată pentru foarte apreciatul premiu BAFTA.

Marilyn Monroe în filmul Some Like It Hot

În 1959 ea înregistrează cel mai mare succes al carierei jucând alături de Tony Curtisși Jack Lemmon în comedia lui Billy Wilder Unora le place jazz-ul. Comportamentul ei dificil pe scenă este de acum legendar, asemenea numeroaselor duble necesare. Totuși, la terminarea filmărilor, Wilder a declarat că era dispus să treacă oricând peste aceste inconveniente, prețuind calitățile ei de comediană de prima clasă. Unora le place jazz-ul este considerat acum ca fiind una dintre cele mai bune comedii din toate timpurile. Rolul lui Monroe de cântăreață îndoielnică, consumatoare frecventă de băuturi, dar plină de compasiune - Sugar Kane, a fost premiat cu un Globul de Aurpentru cea mai bună actriță într-un musical sau comedie.^[37]

După Unora le place jazz-ul, Monroe a făcut un musical numit Let's Make Loveregizat de George Cukor alături de Yves Montand.^[42] Monroe, Montand și Cukor considerau filmul ca fiind unul slab, dar Monroe a fost forțată să îl facă datorită obligațiilor față de Twentieth Century Fox. Deși filmul nu s-a bucurat de un succes comercial sau artistic, el include unul dintre numerele muzicale legendare ale lui Monroe, "My Heart Belongs to Daddy" de Cole Porter.

Cu Clark Gable, Montgomery Clift și Thelma Ritter în The Misfits. Ultimul film complet al actriței

Prin 1961, cel de-al treilea soț al lui Monroe, scenaristul Arthur Miller, scrisese și lucrase deja la ceea ce avea să fie ultimul film filmat de ea împreuna cu Clark Gable, The Misfits.^[43] A fost o filmare lungă și obositoare în fierbintele deșert Nevada.^[44] Întârzierile lui Monroe au devenit cronice și asta a creat probleme și mai mari filmărilor. În ciuda tuturor acestor lucruri, Monroe, Gable și Montgomery Clift au fost capabili să joace extraordinar, chiar exemplar. Monroe s-a împrietenit cu Clift, simțind că au o legătură profundă. Gable a murit de atac de cord la puțin timp după asta, existând voci care o învinuiau pe Monroe, susținând că ea îl supăra pe platourile de filmare. Totuși nu trebuie uitat că Gable a insistat să facă pe grozavul, consumând cantități mari de băutură și țigări, așa că toți au fost de acord că era suprasolicitat fizic. Monroe a participat la ceremonia funerară a acestuia.

Unele dintre cele mai faimoase fotografii ale ei au fost făcute de către Douglas Kirkland în 1961, ca bonus pentru revista LOOK ediția aniversară - 25 de ani.

Marilyn și JFK

Monroe s-a întors la Hollywood pentru a relua filmările la pelicula Something's Got to Give.^[45] În mai 1962, Monroe și-a făcut ultima apariție publică importantă, cântând Happy Birthday, Mr. President în cadrul unei petreceri televizate făcută în cinstea președintelui american John F. Kennedy.^[46] După filmările care sunt considerate ca fiind primele scene nud ale unei celebrități, aparițiile lui Monroe au devenit și mai puțin frecvente datorită problemelor de sănătate.

Datorită constrângerilor financiare cauzate de costurile pentru filmările la Cleopatra, cu Elizabeth Taylor, Fox s-a folosit de absența lui Monroe ca scuză pentru a o exclude din film și a o înlocui cu Lee Remick. Totuși, o clauză în contractul lui Dean Martin îi conferea acestuia dreptul să aleagă actrița principală a filmului. Pentru că el nu era dispus să lucreze cu altcineva, Monroe a fost reangajată pentru un salariu dublu față de cel inițial.

Monroe a acordat un interviu detaliat revistei Life, în care și-a exprimat părerea de rău pentru modul în care Hollywood-ul o eticheta ca fiind o blondă proastă și cât de mult își iubea publicul. A făcut de asemenea o ședință fotografică pentru Vogue și a început discuțiile pentru un viitor film cu Gene Kelly și Frank Sinatra. Ea plănuia de asemenea să joace drept Jean Harlow. Alte proiecte care i se pregăteau pentru viitor erau What a Way to Go! și The Stripper.

Înainte ca filmările la Something's Got to Give să fie reluate, Monroe a fost găsită moartă în casa sa din Los Angeles, în dimineața zilei de 5 august 1962. Moartea sa, oficial înregistrată ca o probabilă sinucidere prin consum excesiv de medicamente, a fost marcată de lipsa de profesionalism a anchetei poliției. A devenit astfel o temă folosită în teoria conspirației. Acest lucru nu a afectat însă statutul ei de model pentru arhetipul unui sex simbol și o stea de cinema.

Căsătorii:

James Dougherty

Marilyn Monroe la studiourile 20th Century-Fox în 1947

La vârsta de șaisprezece ani, Monroe se căsătorea cu James Dougherty pe 19 iunie, 1942. În cărțile sale The Secret Happiness of Marilyn Monroe și To Norma Jeane With Love, Jimmie, Dougherty afirmă că erau îndrăgostiți și că ar fi trăit fericiți dacă visul ei de a deveni celebră nu i-ar fi îndepărtat. Totuși Monroe a susținut mereu că aceasta a fost o căsătorie din interes. Marilyn a divorțat de Dougherty pe 13 septembrie 1946.^[47]

În documentarul din 2004 Marilyn's Man, Dougherty a făcut trei afirmații semnificative: el a inventat personajul "Marilyn Monroe"; Fox a obligat-o să divorțeze de el; ea spera mereu să fie din nou împreună. Nu există nici o dovadă care să susțină aceste afirmații sau că au rămas în contact unu cu altul (ea era o necunoscută în 1946, când Fox a "obligat-o" să divorțeze - ceea ce face improbabilă afirmația.) Ea a fost înfuriată după ce el a dat un interviu pentru Photoplay în 1953, în care susținea că ea amenințase că va sări de pe pontonul din Santa Monica dacă el o va părăsi vreodată. Mai târziu el a apărut în To Tell the Truth drept "primul soț real al lui Marilyn Monroe".

Faptele lui Dougherty nu susțin nici ele afirmațiile despre dragostea adevărată dintre el și Monroe. El s-a recăsătorit la numai câteva luni de la divorțul lor. Când a fost informat despre moartea ei, reporterul de la New York Times a mărturisit că a spus în mod repetat îmi pare rău și și-a continuat serviciul de patrulare pentru LAPD; nu a participat la ceremonia funerară. Într-un interviu pentru A&E Network, el a admis că mama sa ar fi fost rugată de către Grace Goddard care l-ar fi întrebat dacă ar fi de acord să se căsătorească cu Norma Jeane pentru a evita ca ea să fie trimisă la orfelinat.

Dougherty a rămas căsătorit cu cea de-a treia sa soție până la moartea acesteia în 2003. El a trăit în Maine până în 15 august2005 moartea sa fiind datorată unor complicații survenite din cauza leucemiei.

Monroe și Joe DiMaggio înainte de căsătoria lor de pe data de 14 ianuarie 1954

Joe DiMaggio

În 1951 star-ul de baseball Joe DiMaggio a văzut o fotografie a lui Monroe cu doi jucători de la Chicago White Sox, dar a așteptat până după retragerea lui să îi ceară domnului care organizase fotografia o întâlnire cu ea. Monroe nu a vrut să se întâlnească cu el, temându-se că este un sportiv îngâmfat, dar după doi ani de curtenire cei doi s-au căsătorit la primăria din San Francisco pe 14 ianuarie 1954. În perioada lunii lor de miere, ea a fost solicitată să viziteze trupele din Coreea pentru a-i înveseli pe soldați. Ea a susținut zece spectacole în patru zile la temperaturi extrem de scăzute. Audiența sa a constat în peste 60 000 de soldați și marinari.^[48] După mărturisirile presei, Joe nu a fost încântat de decizia soției sale din timpul perioadei pe care el și-o imaginase ca fiind o perioadă foarte intimă.

Biograful lui DiMaggio, Maury Allen, l-a citat pe purtătorul de cuvânt al New York Yankees Arthur Richman care a mărturisit că DiMaggio îi spusese că totul s-a năruit după călătoria în Japonia. Deși Marilyn declarase că vrea să se oprească ea intenționa să își continue cariera. Prietenii au afirmat că DiMaggio a devenit foarte posesiv și că o persecuta pe Monroe în timp ce aceasta se depărta din ce în ce mai mult dorințele lui. După filmarea celebrei scene cu ridicatul fustei din The Seven Year Itch, Billy Wilder își amintește de privirea "stupefiată" ce se putea citi pe fața lui DiMaggio în timp ce privea împreună cu fanii și figuranții. Tom Ewell a declarat pentru Louisville Courier-Journal la câțiva ani mai târziu că Wilder inventase toată scena ca aerul care venea de la aerisirea de la metrou să îi ridice rochia până peste cap. Richard Ben Cramer, biograful lui DiMaggio, a afirmat că Joe a fost atât de "scârbit" de "ușurința" lui Marilyn încât a început să o abuzeze. Tipul de la machiaj al lui Merilyn, Allan "Whitey" Snyder, își amintește că a apărut cu brațul învinețit. În 24 octombrie, la 274 zile de la căsătorie, ea a depus actele pentru divorț, iar ca motiv era declarat "cruditatea mentală".

Monroe și DiMaggio și-au reluat relația după divorțul ei de Arthur Miller. Ea s-a reîntors la căile auto-distructive încrezându-se în oameni pe care DiMaggio îi credea nocivi pentru ea (incluzându-l pe Frank Sinatra). Starea ei fizică și mentală au devenit subiect de presă. Terapeutul lui Monroe a aranjat ca ea să fie internată la clinica psihiatrică "Payne Whitney". Fiindu-i imposibil să se externeze de una singură ea l-a sunat pe DiMaggio. Pe 10 februarie 1961 el a consfințit ca ea să fie externată (ea fusese internată în secția pentru bolnavii cei mai gravi). Mai târziu ea l-a însoțit în Florida. Afirmațiile lor că ar fi "doar buni prieteni" nu au oprit zvonurile unei recăsătorii. După Maury Allen pe 1 august 1962 DiMaggio și-a părăsit slujba de la oficiul poștal al armatei pentru a se întoarce în California și pentru ai îi cere să se recăsătorească.

Cu al treilea soț, Arthur Miller, la Hotelul Waldorf-Astoria în New York, 1957

Pentru douăzeci de ani, DiMaggio a pus de trei ori pe săptămână 12 trandafiri la mormântul lui Monroe. Spre deosebire de ceilalți doi soți, sau de bărbații care susțineau ca o cunoscuseră intim, el nu a vorbit public despre ea. Nu s-a recăsătorit niciodată. A murit pe 8 martie 1999 după un lung cancer.

Pe 23 ianuarie 2006 a fost anunțat că nepoata lui DiMaggio va scoate la licitație lucrurile lui personale în mai, printre acestea fiind și o fotografie pe care Monroe îi scrisese: "I love you Joe."

Arthur Miller

Pe 29 iunie 1956, Monroe s-a căsătorit cu Arthur Miller, pe care îl cunoscuse în anul 1951, în cadrul unei ceremonii civile desfășurată la White Plains, New York.^[49]Judecătorul Seymour Robinowitz a oficiat ceremonia grabnică desfășurată în biroul lui Sam Slavitt (nunta a fost ascunsă presei și publicului). Deși a crescut ca fiind creștină, ea s-a convertit la iudaism înainte de a se mărita cu Miller. După încheierea filmărilor la The Prince și Showgirl cu Laurence Olivier, cuplul s-a întors din Anglia în Statele Unite, unde și-au dat seama că ea era însărcinată. Totuși, ea suferea de endometrioză,^[50] și sarcina era ectopică.^[51] A urmat mai apoi o întrerupere de sarcină.^[52]

Scenariul lui Miller pentru The Misfits, o poveste despre dispariția unei divorțate, a vrut sa fie cadoul său de Sf. Valentin către soția sa, dar filmările la această peliculă au început în 1960, când căsătoria lor scârțâia. Un divorț mexican a fost acordat pe 24 ianuarie 1961.^[53] La 17 februarie 1962, Miller s-a căsătorit cu Inge Morath, una dintre fotografele care au contribuit la realizarea peliculei The Misfits.

Marilyn Monroe

Marilyn Monroe în 1952

·       1926: Andy Griffith (n. 1 iunie 1926 - 3 iulie 2012) a fost un actor și producător de filme american.

Andy Griffith

·       1928 - S-a nascut Petre Brâncuşi, muzicolog. La Târgu-Jiu este organizat anual Simpozionului Naţional "Petre Brâncuşi", dedicat muzicologului. (d.1995)

·       1929 - S-a născut scriitorul Veress Dániel.

·       1930: Erich Bergel, dirijor german născut în România (d. 1998)
* 1931: Petru Mocanu (n. 1 iunie 1931, Brăila - d. 28 martie 2016, Cluj-Napoca) a fost un matematician român, membru titular al Academiei Române(din 2009)

A terminat Facultatea de Matematică la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj Napoca în 1953. A făcut studii de aspirantură (doctorat) tot acolo în perioada 1954–1957. Și-a luat doctoratul în 1959 având conducător științific pe acad. George Cǎlugăreanu.

A fost asistent (1953–1957), lector (1957–1962), conferențiar (1962–1970) și profesor universitar din 1970 la universitatea clujeană. A fost profesor vizitator la Institutul Politehnic din Conakry (Guineea, 1966-1967) și la Bowling Green State University, Ohio (USA, 1992).

În perioada 1990-1992 a fost prorector al Universității Babeș-Bolyai, între anii 1966–1984 și 1990–2000 șeful catedrei de Teoria Funcțiilor, intre anii 1968–1976 și 1984–1987 decan al Facultății de Matematică, iar în perioada 1961–1963 și șef de catedră (prin cumul) la Institutul Pedagogic din Târgu Mureș.

A fost membru corespondent al Academiei Române din 1992, membru titular din 2009, membru al Societății de Științe Matematice din România (președinte în perioada 1996–2003), și membru al Societății Americane de Matematică (AMS).

Pe parcursul carierei universitare a predat cursul de bază de Analiză complexă și alte cursuri speciale ca Teoria geometrică a funcțiilor, Funcții univalente, Spații Hardy, Teoria măsurii, Subordonări diferențiale, Difeomorfisme în planul complex.

A fost redactor șef al revistei Mathematica (Cluj) al Academiei Române. A fost conducător de doctorat din 1972 și are peste 30 doctoranzi care au obținut titlul de doctor. I s-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa al universităților din Sibiu (1998) și Oradea (2000). Din 2007 este cetățean de onoare al municipiului Brăila.

* 1932: Alexandru Lulescu (n. 1 iunie^[1] 1932) este un actor român, care încă mai joaca pe scena Teatrului de Revistă "Constantin Tănase" din București. A format un cuplu de comedie cu actorul Nicu Constantin.
Filmografie:

• Împușcături pe portativ (1966)
• Premiul întîi (1979) - film TV
• Borvizomanii (1988) - film TV

  1934 - S-a născut Pat (Charles Eugene) Boone, cântăreţ şi actor american.
* 1935: Sir Norman Foster, Baron Foster de Thames Bank, Ordinul de Merit al Marii Britanii (Manchester, 1 iunie 1935) este un arhitect englez. A studiat arhitectura la Universitatea din Manchester și a obținut apoi o bursă pentru a-și continua studiile la Universitatea Yale.
Este unul dintre cei mai renumiți și recunoscuți arhitecți contemporani pe plan internațional

La întoarcerea în Marea Britanie, Foster a lucrat pentru un timp cu arhitectul Richard Buckminster Fuller și a înfiintat în1965 studioul de arhitectură Team 4, împreuna cu prima sa soție Wendy, Richard Rogers și soția acestuia, Sue. Doi ani mai târziu numele studioului a fost schimbat în Foster and Partners. Proiectele inițiale ale lui Foster se caracterizau ca având un stil High-tech foarte pronunțat. Mai târziu liniile clădirilor lui nu au mai fost atât de accentuate și dispare și caracterul tehnic dus la extrem al clădirilor. În orice caz, proiectele lui Foster și ale asociaților acestuia poartă o ștampilă industrială,în sensul utilizării de elemente care se repetă,prefabricate. Frecvent se desenează componente pentru astfel de clădiri, reflectând un bun mod de construcție.

Foster a fost distins cu titlul de Sir în anul 1990 (Sir Norman Foster) iar în 1997 i-a fost confirmat de către Ordinul de Merit. În 1999, regina Elisabeta a II-a i-a decernat titlul nobil de Baron Foster de Thames Bank (Lord Foster of Thames Bank).

De asemenea a primit numeroase premii importante de arhitectură,precum medalia de aur de la institutul american de arhitectură iar în anul 1999, prestigiosul premiu Pritzker.

Norman Foster

·       1937: S-a nascut actorul si regizorul de film american Morgan Freeman laureat al premiului Oscar. Morgan Freeman (n. 1 iunie 1937) este un actor american, regizor de film și narator, câștigător al Premiului Oscar. A devenit cunoscut în anii 1990, după ce a a avut roluri într-o serie de filme de succes produse la Hollywood.

Morgan Freeman

Morgan Freeman, 2006

* 1938: Marin Luțu (n. 1 iunie 1938) este un politician român, fost primar al sectorului 4 din București, din partea PNȚ-CD în perioada 1996-2000. Este absolvent al Institutului Politehnic București, Facultatea de Mecanică, promoția 1962. Din 1992 a lucrat la Consiliul Local al sectorului 4, la Administrația Domeniului Public. Autor de proiecte și studii, lucrări știintifice prezentate la simpozioane internationale, membru P.N.T.C.D. din 1992

* 1938: Viorel Mateianu (n. iunie 1938, Lipănești, Prahova - d. 25 noiembrie 1997, București) a fost un fotbalist român. A jucat pentru Flacăra Boldești, Progresul CPCS, Progresul București, Universitatea Cluj, Steaua București, TUS Wannsee Berlin, Alemannia Aachen. A jucat și la echipa națională de 6 ori, unde a înscris două goluri.

A antrenat echipele de fotbal Progresul București, Dacia Unirea Brăila, FC Baia Mare, Petrolul Ploiești, Jiul Petroșani, FC Bihor, Danubiana București, FC Drobeta-Turnu Severin.

* 1944: Haim Brézis (n. 1 iunie 1944, Riom-ès-Montagnes, regiunea Auvergne) este un matematician francez de origine română, specializat în analiză funcțională neliniară și în ecuații cu derivate parțiale neliniare, membru de onoare al Academiei Române (din 1993).

·       1945 - S-a născut Linda Scott (Linda Joy Sampson), cântăreaţă americană.

·       1947 - S-a născut Ron Wood, chitarist, basist, vocalist şi compozitor britanic (Faces, Rolling Stones).

·       1949 - S-a născut Mike Levine, clăpar şi compozitor canadian (Triumph).
* 1949: Gheorghe Amihalachioaie (n. 1 iunie 1949, Molnița) este un jurist și politician din Republica Moldova, care a fost deputat în primul Parlament al Republicii Moldova (1990-1994),^[1] semnatar al Declarației de independență a Republicii Moldova.

·       1950 - S-a născut Charlene (Charlene D'Angelo - Duncan), cântăreaţă americană.

·       1950 - S-a născut Graham Russell, vocalist şi compozitor australian (Air Suply).

·       1953: Xi Jinping (pronunție AFI: [ɕɨ̌ t͡ɕînpʰǐŋ]; chineză simplificată: 习近平; chineză tradițională: 習近平; pinyin: Xí Jìnpíng; n. 1 iunie 1953) este un politician din Republica Populară Chineză, cel mai recent lider chinez, ales la 15 noiembrie 2012 în tripla funcție de secretar general al Partidului Comunist Chinez, vicepreședinte al Republicii Populare Chineze și președinte al Comisiei Militare Centrale. Începând cu 14 martie 2013 a fost ales președinte al Republicii Populare Chineze.

În 2011 era prim-secretar al Secretariatului Partidului Comunist Chinez, vicepreședinte al Chinei și vicepreședinte al Comisiei Militare Centrale a Republicii Populare Chineze, rector al Școlii Centrale de Partid și numărul 6 în Comitetul Politic Executiv al PCC.

Fiu al veteranului comunist Xi Zhongxun, Xi Jinping a avut la începutul carierei politice funcții de conducere în special în provincia Fujian, după care a fost numit prim-secretar de partid în provincia Zhejiang. Ulterior, când Chen Liangyu a fost dat afară din funcție, a preluat funcția de prim-secretar de partid la Shanghai. Cunoscut pentru politica sa oarecum liberală, atitudine dură față de corupție și vederi deschise referitoare la reformele politice și economice,^[7] combinația de posturi îl fac un urmaș probabil al actualului secretar general și președinte Hu Jintao și conducătorul celei de-a cincea generații de conducători chinezi

Xi Jinping 习近平

·       1956: S-a nascut in Bucuresti, scriitorul roman Mircea Cărtărescu. Mircea Cărtărescu (n. 1 iunie 1956 în București) este un poet, prozator, critic literar și publicist român. Operele sale au fost traduse în limbile engleză, italiană, franceză, spaniolă, poloneză, suedeză, bulgară, maghiară, etc. Actualmente, Mircea Cărtărescu este conferențiar universitar la Catedra de literatură română a Facultatii de litere a Universitatii Bucuresti.

Opera

Poezii

• Faruri, vitrine, fotografii..., Cartea Românească, București, 1980 - Premiul Uniunii Scriitorilor pe 1980
• Poeme de amor, Cartea Românească, București, 1983
• Totul, Cartea Românească, București, 1985
• Levantul- poem epic, Cartea Românească, București, 1990 - Premiul Uniunii Scriitorilor pe 1990^[15]
• Dragostea. Poeme (1984-1987), Editura Humanitas, București, 1994
• 50 de sonete de Mircea Cartarescu cu cincizeci de desene de Tudor Jebeleanu, Editura Brumar, Timișoara, 2003
• Nimic. Poeme (1988-1992), Editura Humanitas, București, 2010 ^[16]

Proză

Unele dintre cele mai importante lucrări de proză ale lui Mircea Cărtărescu includ Visul, (Cartea Românească, București, 1989 - Premiul Academiei române pe 1989), Nostalgia (ediție integrală a cărții Visul, Editura Humanitas, București, 1993) și trilogia Orbitor:

• Orbitor. Aripa stângă, Editura Humanitas, București, 1996
• Orbitor. Corpul, Editura Humanitas, București, 2002
• Orbitor. Aripa dreaptă, Editura Humanitas, București, 2007

Alte lucrări:

• Travesti, Editura Humanitas, București, 1994, Premiul Uniunii Scriitorilor și Premiul ASPRO pe 1994; a devenit roman grafic în limba franceză; Travesti (benzi desenate) - 2011
• Enciclopedia zmeilor, Editura Humanitas, București, 2005
• Gemenii, Editura Humanitas, București, 2006 (nuvelă din Nostalgia)
• REM, Editura Humanitas, București, 2006 (nuvelă din Nostalgia)
• Mendebilul, Editura Humanitas, București, 2006 (nuvelă din Nostalgia)
• Frumoasele străine, Editura Humanitas, București, 2010
• Fata de la marginea vieții - povestiri alese, Editura Humanitas, București, 2014
• Solenoid, Editura Humanitas, București, 2015
• Melancolia, Editura Humanitas, București, 2019

Eseu și publicistică

• Visul chimeric, Editura Litera, București, 1992; Editura Humanitas, București, 2011;
• Postmodernismul românesc, Editura Humanitas, București, 1999
• Pururi tânăr, înfășurat în pixeli, Editura Humanitas, București, 2002
• De ce iubim femeile, Editura Humanitas, București, 2004
• Baroane!, Editura Humanitas, București, 2005
• Ochiul căprui al dragostei noastre, Editura Humanitas, București, 2012
• Peisaj după isterie, Editura Humanitas, București, 2017

Jurnal

• Jurnal I, 1990-1996, Editura Humanitas, București, 2001
• Jurnal II, 1997-2003, Editura Humanitas, București, 2005
• Zen. Jurnal 2004-2010, Editura Humanitas, București, 2011
• Un om care scrie. Jurnal 2011-2017, Editura Humanitas, București, 2018

Traduceri

• Parfumul aspru al ficțiunii, Editura Humanitas Multimedia, București, 2003
• Levantul, Casa Radio, 2004
• De ce iubim femeile, Editura Humanitas Multimedia, București, 2005
• Vreau să-mi spui, frumoasă Zaraza, Editura Humanitas Multimedia, București, 2009
• Travesti, Editura Humanitas Multimedia, București, 2009
• Ruletistul, Editura Humanitas Multimedia, București, 2011

Mircea Cărtărescu

·       1959 - S-a născut Alan Wilder, pianist, vocalist şi compozitor britanic (Hitmen, Depeche Mode).

·       1960 - S-a născut Simon Gallup, basist britanic (The Cure).

·       1962: Adriean Videanu (n. 1 iunie 1962, Crevenicu, Teleorman) este un om de afaceri și politician român. Devenit unul dintre principalii lideri ai PD-Lîncepând cu anul 2000, Adriean Videanu este în prezent Președinte interimar al organizației PD-L București și Președinte al Comisiei de strategii a partidului. 
Adriean Videanu a deținut funcțiile de Ministru al Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri (2008 – 2010) și de Vicepremier, ministru de stat responsabil cu coordonarea politicilor economice (2004 – 2005). A fost ales de 5 ori deputat de Teleorman în Parlamentul României (1990 – 2004), iar în 2005 a fost ales Primar General al Bucureștiului (2005 – 2008).
În cadrul PD și PD-L a fost succesiv, începând cu 1990, purtător de cuvânt, președinte al Organizației de Tineret, membru al Biroului Politic Național (BPN), secretar executiv și responsabil pentru relațiile cu presa, vicepreședinte și prim vicepreședinte al partidului, ultima funcție ocupând-o între 2008 și 2011.

·       1963 - S-a născut Mike Joyce, baterist britanic (The Smiths, Adult Net).
* 1966: Frank De Bleeckere (n. 1 iulie 1966, Oudenaarde) este un fost arbitru belgiande fotbal. El arbitra meciuri din anul 1984, și a a fost arbitru FIFA oficial începând cu anul 1998.^[1]

De Bleeckere a arbitrat un total de 10 meciuri la Campionatul Mondial de Fotbal 2006, Euro 2008 și Campionatul Mondial de Fotbal 2010 și 47 de meciuri în UEFA Champions League.

·       1968: Jason Sean Donovan (n. 1 iunie 1968) este un actor și cântăreț australian. În Marea Britanie a avut vânzări de albume de peste 3 milioane de exemplare, albumul de debut Ten Good Reasons fiind cel mai bine vândut album în 1989, cu peste 1.5 milioane de unități. A obținut patru locuri 1 în Marea Britanie, primul fiind duetul cu Kylie Minogue, intitulat „Especially for You”.

Jason Donovan

Jason Donovan în 2007

* 1968: Mathias Rust (n. 1 iunie 1968) este un aviator german cunoscut pentru violarea spațiului aerian al URSS și aterizarea ilegală în Piața Roșie din Moscova pe 28 mai 1987. Fiind pilot amator în acea vreme, el a zburat din Finlanda spre Moscova, reușind să treacă de interceptoarele și apărarea aeriană sovietică, într-un final aterizând în apropiere de Catedrala Sfântul Vasile din Moscova, în Piața Roșie, lângă Kremlin.

Rust spunea că a vrut să creeze o "pod imaginar" către Est și că zborul său avea drept scop reducerea tensiunii și suspiciunilor dintre cele două tabere ale Războiului Rece.^[1][2]

Ca urmare a acestui incident, Ministrul Apărării al URSS, mareșalul Serghei Sokolov, și comandandantul Forțelor de Apărare Aeriană ale URSS, fost combatant în cel de-al Doilea Război Mondial, Alexandr Koldunov — au fost demiși.

Rust a fost acuzat de huliganism, trecerea ilicită a hotarului de stat și încălcarea legislației aeronautice naționale a URSS. El a fost condamnat la patru ani de închisoare,^[3] dar, deja la 3 august 1988 s-a reîntors în RFGdupă ce președintele prezidiului consiliului de stat al URSS Andrei Gromîkoa semnat un decret de amnistiere în privința sa. Rust a petrecut atunci în închisoare în total (arest preventiv și detenție) 432 de zile.

Mathias Rust

Rust în 2012

·       1969: Marian Ivan, fotbalist român

·       1969: Mugurel Liviu Sârbu, politician român

·       1971: Monica Anghel (n. 1 iunie 1971) este o cântăreață, prezentatoare de radio și actriță din România. Ea a câștigat Festivalul Internațional „Cerbul de aur”, ediția 1996 și a participat, ca reprezentantă a României, la concursul Eurovision (ediția din 2002, împreună cu Marcel Pavel). Este cunoscută după ce o perioadă îndelungată a activat în grupul de umor „Divertis”.

De asemenea este de adăugat că a cochetat cu industria de film animat, dublând o singură voce caracteristică:

• Dublaj la seria Hercule (2003), în rolul muzei Thalia, și tot în anul 2003, a avut același rol, cântând partiturile muzei, în filmul Hercule (2003), vocea în original aparținându-i lui Roz Ryan.

Monica Anghel a colaborat cu Aurelian Temișan (duet) piesa "Încrederea" compozitor și textier Dragos Docan, piesa apărând atât pe albumul propriu al artistei editat de Roton în 1996 cât și pe albumul Best Of Dragoș Docan "Vai, ce bună-i fata asta!" (Electrecord 1998).

Monica Anghel a cântat în duet cu actorul Ștefan Iordache. Dan Iagnov le-a compus trei cântece care apar pe discul „Magazinul meu de vise” înregistrat la casa de discuri Roton în anul 2007. Aceste trei cântece sunt: „Mai mult decât oricând”, „Viața noastră este un tangou” și „Nu te întreb”. Pentru Monica Anghel și Gabriel Cotabiță, Dan Iagnov a compus duetul „Continent pierdut”, melodie care este inclusă pe CD-ul „Best of Dan Iagnov”, editat în anul 2006 la casa de discuri OVO MUSIC.

* 1971: Ghil'ad Zuckermann (/ɡi'lad ˈtsukeʁman/, n. 1 iunie 1971, Tel Aviv, Israel) (D.Phil., Universitatea Oxford; Ph.D., Universitatea Cambridge)^[1] este un lingvist, profesor în lingvistică la Universitatea din Adelaide, Australia

Ghil'ad Zuckermann

* 1972: Richard Harper „Rick” Gomez (n. 1 iunie 1972) este un actor american.

Rick Gomez

* 1972: Miroslav König (n. 1 iunie 1972, Nitra) este un fost fotbalist slovac, ce a evoluat pe postul de portar pentru o serie de cluburi din Slovacia, Elveția, Turcia, Cehia și Grecia.
* 1973: Heidi Klum (n. 1 iunie 1973,^[3] Bergisch Gladbach, Germania) este o actriță, fotomodel și prezentatoare TV, businesswoman, designer de modă german. În 2008 ea a devenit cetățeană americană păstrându-și cetățenia Germaniei

Heidi s-a născut în Bergisch Gladbach, fiind fiica lui Günther și Erna Klum. Tatăl a fost chimist, care a avut o funcție de conducere în întreprinderea 4711 de producere a parfumurilor. Mama ei Erna a fost coafeză. Cariera lui Heidi a început prin anii 1992 când lucra la clubul Checker’s Club, unde a fost descoperită fiind învitată la concursul de frumusețe organizat de Late-Night-Show și moderată de Thomas Gottschalk. La acest concurs câștigat de Heidi care avea pe atunci 19 ani, au participat 25.000 de candidate. Ea va semna un contract pe trei ani ca fotomodel ^[8]. După bacalaureat renunță la postul de a face design de modă, oferit în Düsseldorf și va lucra ca și manechin. Prin anii 1990 Heidi este un fotomodel apreciat, succesul va fi încununat în anul 1998 când apare pe prima pagină a unei reviste de sport din SUA^[8]. Revistă care avea 55 milioane de cititori. Ea va prezenta de asemenea reclamă de desous pentru femei, produse de firma americană, Victoria’s Secret. Tatăl ei este managerul lui Heidi care va juca unele roluri în seriale TV și va fi căsătorită între anii 1997 - 2003 cu frizerul american Ric Pipino, va avea relații extraconjugalecu un om de afaceri italian, Flavio Briatore cu care va avea probabil o fiică. La 10 mai 2005 s-a căsătorit cu cântărețul de culoare biritanic Seal (Seal Henry Olusegun Olumide Adeola Samuel) originar din Nigeria. Îmreună au trei copii. Au locuit în Brentwood. În anul 2012 perechea a divorțat. În ultimul timp ea moderează emisiunea TV germană Germany’s Next Topmodel.

Jump to navigationJump to search

Heidi Klum

Klum în March 2019

·       1974: S-a nascut interpreta canadiana de muzica usoara Alanis Nadine Morissette. Alanis Nadine Morissette (născută la 1 iunie 1974, Ottawa, Canada) este o compozitoare, cântăreață, producătoare de înregistrări și (ocazional) actriță maghiaro-canadiano-americană. Morissette este deținătoarea a 12 Premii Juno și 7 Premii Grammy, vânzând peste 60 de milioane de albume în întreaga lume. Alanis Morissette a început cariera sa în Canada, înregistrând ca adolescentă două albume realizate în stilul dance-pop, Alanis și Now Is the Time, la casa de discuri MCA Records. Debutul său internațional s-a făcut cu albumul Jagged Little Pill, care este realizat într-o manieră influențată de muzica rock și deține onorantul loc de a fi cel mai bine vândut album în lume al unei muziciene din Statele Unite. Ulterior, Morissette a intervenit decisiv în calitate de producător al propriilor sale albume, producând Supposed Former Infatuation Junkie, Under Rug Swept, So-Called Chaos și albumul în pregătire Flavors of Entanglement.

Alanis Morissette

* 1974: Daniel Ovidiu Tudor (n. 1 iunie, 1974 în Alexandria, Teleorman) este un jucător român de fotbal, în prezent legitimat la Juventus București, unde este și antrenorul de portari al echipei.^[1] Joacă pe postul de portar.
* 1977: Sarah Wayne Callies (n. 1 iunie 1977) este o actriță americană cunoscută în special pentru rolul său din Prison Break, unde o interpretează pe Dr. Sara Tancredi.

Sarah Wayne Callies

* 1977: Cuzin Toma (n. 1 iunie 1977, Sprâncenata, județul Olt^[1]) este un actor român de film și televiziune

Născut la Sprâncenata în județul Olt și crescut la Peștișani, în județul Gorj^[3], actualul actor a terminat un liceu electro-mecanic (cu profil de reparații și întreținere in­­stalații și utilaj minier). A practicat foarte multe meserii până a ajuns să devină actor de film și de televiziune.^[4]

Este căsătorit cu pictorița Cristina și au împreună un băiat.

Filmografie

A interpretat diverse roluri în filme, printre care:

• Hârtia va fi albastră - 2006
• Despre oameni și melci - 2012
• Domnișoara Christina - 2013
• Comoara, regia Corneliu Porumboiu^[5]
• Aferim! - 2015
• Doar cu buletinul la Paris (2015)
• Moromeții 2 (2018) - Ouăbei

Serialul Las Fierbinți

Este interpretul lui Firicel a lu' Cimpoaie, prietenul de băutură a lui Celentano (Adrian Văncică) din Las Fierbinți, serialul de comedie difuzat pe ProTV

* 1979: Markus Alexej Persson (markɵs pæːʂɔn; n. 1 iunie 1979, Stockholm, Suedia) cunoscut și ca Notch sau xNotch, este un programator și designer de jocuri video suedez care a fondat compania de jocuri video Mojangalături de Carl Manneh și Jakob Porser la sfârșitul anului 2010. Una dintre cele mai mari realizări ale lui Markus este Minecraft, un joc sandbox first-person.

Markus Persson

* 1979: Antonio Sanchez Semedo (n. 1 iunie 1979, Lisabona) este un fotbalist portughez retras din activitate.

* 1981: Dorina Mihai (n. 1 iunie 1981) este o scrimeră română specializată pe sabie, campioană mondială în 2003.

* 1981: Amy Beth Schumer (n. 1 iunie 1981) este o actriță, comediantă, scenaristă, producătoare și regizoare americană.

Schumer s-a născut pe 1 iunie 1981 în Upper East Side din Manhattan, New York,^[1][2] în familia lui Sandra (născută Jones) și Gordon Schumer, care dețineau o companie de mobilă pentru copii mici.^[3][4][2] Are o soră mai mică, Kimberly, care este screnaristă de comedii și producător,^[5][6] și un frate, Jason Stein, care este muzician în Chicago, Illinois.^[7][8] Tatăl său este verișor de-al doilea cu senatorul Chuck Schumer.^[9][10][11] Tatăl său este iudeu, iar mama sa este de tradiție protestantă. Schumer a fost crescută în iudaism.^[12][13][14]

Odată cu succesul companiei tatălui său, Amy și-a dus viața într-o familie bogată.^[15] Dar, pe când ea avea nouă ani, familia sa a devenit falimentară, tatăl său a fost diagnosticat cu scleroză multiplă, iar trei ani mai târziu părinții săi au divorțat.^[9] Mutându-se în Long Island, ea a intrat la studii la South Side High School din Rockville Centre, New York și s-a remarcat ca „clovnul clasei” și „coșmarul profesorilor” până la absolvire, în 1999.^[16]Apoi s-a mutat în Baltimore, Maryland și după școală s-a înscris la Towson University, pe care a absolvit-o cu specializare teatrală în 2003.^[5][16] Ea s-a reîntors în New York City după colegiu, unde a studiat la William Esper Studio timp de doi ani și a lucrat ca barman și waitress

Schumer a avut o relație cu wrestlerul profesionist Dolph Ziggler,^[17] dar și cu comediantul Anthony Jeselnik.

Amy Schumer

Schumer în noiembrie 2015

* 1982: Justine Henin (n. 1 iunie 1982, Liège) este o fostă jucătoare profesionistă de tenis din Valonia (Belgia), câștigătoare a 7 titluri de Mare Șlem și medaliată cu aur la Olimpiada de la Atena.

* 1983: Florin Popa (n. 1 iunie 1983) este un jucător român de fotbal legitimat la clubul Săgeata Năvodari.

* 1983: Daniel Ilie Popescu (n. 1 iunie 1983, Reșița, județul Caraș-Severin) este un gimnast român, laureat cu bronz pe echipe la Jocurile Olimpice de vară din 2004 și vicecampion mondial la sărituri în 2007

* 1983: .Moustapha Salifou (n. 1 iunie 1983, Lomé, Togo) este un jucător togolez de fotbal care a evoluat pe postul de mijlocaș pentru clubul Aston Villa din Premier League.

* 1984: Jean André Emanuel Beausejour Coliqueo (născut 1 iunie 1984 în Santiago) este un fotbalist chilian, care joacă pentru Colo-Colo în Primera División de Chile.
* 1988: Alin Badea (n. 1 iunie 1988, Slobozia) este un scrimer român specializat pe sabie, laureat cu argint pe echipe la Campionatul Mondial de Scrimă din 2013 și la Jocurile Europene din 2015
* 1988: .Javier Hernández Balcázar (n. 1 iunie 1988), cunoscut și ca Chicharito, este un fotbalist mexican care joacă pe postul de atacantla clubul englez West Ham. El este primul mexican care a jucat la echipa Manchester United.
* 2000: Diana Cristiana Ciucă (n. 1 iunie 2000, în Craiova)^[1][3] este o handbalistăromână care joacă pe postul de portar pentru clubul SCM Râmnicu Vâlcea

Decese

·       193: Imparatul roman Marcus Didius Salvius Julianus (n. 133),  moare  asasinat. Didius Iulianus (latină: Marcus Didius Salvius Julianus; 133 – 193) a fost împărat roman de la 28 martie la 1 iunie 193. Didius Iulianus era un senator foarte bogat, originar din Gallia. A devenit împărat cumpărând la mezat tronul imperial de la pretorieni, care, după tulburările ce avuseseră loc la moartea împăratului Pertinax, au scos tronul imperial la vânzare, pentru cel mai bun preț. A fost recunoscut de Senat și de pretorieni, nu însă și de legiunile de la Dunăre de sub comanda lui Septimius Severus, care, de altfel, l-au detronat și ucis.

·       195: Moartea lui Liu Bang, primul împărat al dinastiei chineze Han. A murit la 52 de ani dupa ce, opt ani mai devreme, profitând de dezintegrarea imperiului a preluat puterea şi a restabilit ordinea în ţară. Este unul dintre cei doi împăraţi din istoria chineză care provin din familii de rând, el descinzand dintr-o familie de ţărani. A lucrat ca funcţionar de mic rang în timpul dinastiei Qin si a fost nevoit să se ascundă în munţi dupa ce a eliberărat fără permis prizonierii. În 209 î.e.n. Liu Bang a organizat în satul său natal o oaste si trupele sale au cucerit capitala Xianyang, încheind astfel dominaţia cruntă a dinastiei Qin. Liu Bang a abrogat legile severe elaborate în dinastia Qin , castigand asfel a câştigat sprijinul populaţiei. Apoi Liu Bang a luptat 4 ani cu un alt conducător al ţăranilor răsculaţi, Xiang Yu. În 202 î.e.n. acesta din urmă s-a sinucis, după ce a fost încercuit de 300.000 de militari conduşi de Liu Bang, câştigand astfel războiul şi instalandu-se pe tron în acelaşi an la Shandong. Statul său s-a numit Han. Dinastia Han (206 BC-C – 220 AD) este cea mai lungă din istoria imperiala a Chinei. In semn de respect, in China si Taiwan acestui imparat ii sunt inchinate cateva temple.

·       1431: Domnitorul Munteniei Dan II-lea moare eroic într-o luptă cu turcii. Ulterior pe tronul Munteniei vine Alexandru Aldea (1431-1436), fiul lui Mircea cel Bătrîn, impus de boierii din ţară şi avînd sprijinul lui Alexandru cel Bun, domnul Moldovei, împotriva pretendentului Vlad Dracul. Dan al II-lea a fost domnul Țării Românești între toamna lui 1422 – 1426; primăvara lui 1427 – 1431, fiul lui Dan I. A fost totodată duce al Amnașului și Făgărașului. Domnia pro-otomană a lui Radu al II-lea deci, implicit, scoaterea Țării Românești din alianța statelor creștine, nu a convenit regalității maghiare, care se vedea văduvită de un important aliat mai ales în contextul în care Imperiul otoman era din nou în expansiune. Totuși nu sprijinul lui Sigismund de Luxemburg îl aduce pe tron pe Dan al II-lea ci, conform cronicii lui Ducas, acesta vine de la Constantinopol, recrutează armată de mercenari din Transilvania, după care pornește o campanie militară pe cont propriu în toamna lui 1422 ce are drept rezultat înfrângerea și alungarea vărului său. Astfel la 22 octombrie era deja înscăunat și cerea sprijin regelui maghiar pentru menținerea domniei, în folosul țării și al creștinătății și acceptul de a bate monedă. Ca răspuns la cererile voievodului muntean, Sigismund îi poruncește comitelui de Timiș, Pippo Spano să stea la dispoziția lui Dan, cerându-i în schimb omagiul de vasalitate și redarea vechilor privilegii brașovenilor. Luptele ce au urmat în iarna dintre anii 1422 și 1423 au culminat cu o mare victorie la 23 februarie când se spune că ar fi rămas pe câmpul de luptă 36.000 de turci.

·       1841: Nicolas Appert, inventator francez (n. 1749)

·       1846: Papa Grigore al XVI-lea (n. 1765)

·       1868: James Buchanan, al 15-lea președinte al Statelor Unite (n. 1791)

·       1876: Poetul erou national al bulgarilor Hristo Botev, este omorat in luptele cu turcii la Styara Planina ;

·       1912 - A încetat din viaţă Daniel Hudson Burnham, arhitect american, unul dintre pionierii construcţiei de “zgârie-nori”, cu structură metalică şi pereţi portanţi (n. 4 septembrie 1846)

·       1941: Hans Berger, medic psihiatru german (n. 1873)

·       1946: Gheorghe (George) Alexianu (n. 1 ianuarie 1897, Străoane, județul Putna;^[1] d. 1 iunie 1946, Jilava) a fost doctor în drept, profesor de liceu, conferențiar universitar, guvernator al Transnistriei în perioada 19 august1941–1944. În 1946, inculpat și condamnat pentru crime de război, crime împotriva păcii și crime împotriva umanității; a fost condamnat la moarte de Tribunalul Poporului din București (condamnare reconfirmată la recursurile din 2006 și 2008) și a fost executat la 1 iunie 1946 prin împușcare.

Gheorghe a fost fiul mai mare unui oier aromân din zona Munților Pindului, Ovanez Alexean, refugiat în Țara Românească de a scăpa de izlamizarea forțată de turci în a doua jumătate al secolului al XIX-lea. Ovanez a ajuns cu turmele de oi în Moldova în zona Panciu, unde s-a stabilit după scurt timp și și-a intemeiat o gospodărie solidă.^[1] [2]În 1915 și-a început studiile de drept la Universitatea București. După intrarea României în război, în decembrie 1916, s-a înrolat voluntar în armata română. În 1918 a fost demobilizat și a reluat cursurile la Universitatea București. După absolvire a fost timp de un an profesor de filozofie și istorie la un liceu din Râmnicu Vâlcea, apoi a urmat cursuri de doctorat la Universitatea București și a obținut titlul de doctor în științe juridice (1925). Începând din 1927 a ocupat un post de conferențiar de drept public la Universitatea din Cernăuți, unde a lucrat până în 1938.

Cariera administrativă și-a început-o cu numirea sa ca rezident regal al Ținutului Suceava (cu sediul la Cernăuți) la 29 august1938, în prezența unei delegații guvernamentale formată din trei miniștri: Armand Călinescu, ministru de interne și interimar al educației naționale, Mihail Ghelmegeanu, ministrul lucrărilor publice și comunicațiilor, și general dr. Nicolae Marinescu, ministrul muncii, sănătății și ocrotirii sociale. Prezența înaltei delegații era menită să releve importanța pe care guvernul României o acorda Bucovinei ^[3].

La 1 decembrie 1938, a intrat în vigoare decretului-lege nr. 169/1938 pentru „revizuirea cetățeniei”, emis de guvernul lui Octavian Goga, cu scopul anulării cetățeniei unui mare număr de cetățeni evrei. Alexianu a aplicat acest decret-lege abuziv, cu adaosuri personale, nestipulate de prevederile acestei legi antisemite. Printre altele a ordonat cetățenilor de etnie evreiască, privați de cetățenia română, să se înregistreze și totodată le-a „sugerat” că s-ar cuveni ca aceștia să-și vândă proprietățile și afacerile în decurs de 14 zile. La 31 ianuarie 1939, el a fost destituit din funcția de rezident regal al Ținutului Suceava – din cauza incapacității de a rezolva problemele sociale și politice ale Bucovinei și a conflictului cu studențimea cernăuțeană și înlocuit de Gheorghe Flondor. Alexianu a fost apoi numit în funcția de rezident regal al Ținutului Bucegi (cu reședința la București). A deținut această poziție până în octombrie 1940^[A].

La 19 august 1941, Alexianu a fost numit de Ion Antonescu în funcția de guvernator al Transnistriei. În această calitate, Alexianu era membru ex officio al Consiliului de Miniștri.

A participat la ședința guvernului Ion Antonescu din 19 iunie 1941, când s-a hotărât declararea războiului împotriva Uniunii Sovietice.

Ca urmare a unui atac cu bombe lansat în seara zilei de 22 octombrie 1941 de partizani sovietici asupra comandamentului garnizoanei din Odesa al Armatei Române, Alexianu, ca reprezentant al guvernului, a ordonat și supravegheat represaliile și masacrul din noiembrie 1941:

Evrei deportați sub supravegherea unui soldat român

„Dl. mareșal Antonescu, conducătorul statului: (…)Rolul diviziei a X-a la Odesa este acela pe care l-am pus: este un organ la dispoziția administrației. Cu Evreii dela Odesa ceea ce s’a întâmplat s’a întâmplat; de acum înainte să se pună regula. Represiunea a fost destul de severă?
Dl. prof. Gh. Alexianu, guvernatorul Transnistriei: A fost, domnule mareșal.
Dl. mareșal Ion Antonescu, conducătorul statului: Ce înțelegi prin “destul de severă”? Dv. sunteți cam miloși cu alții, nu cu neamul românesc.
Dl. prof. Gh. Alexianu, guvernatorul Transnistriei: A fost foarte severă, domnule mareșal.
Dl. mareșal Ion Antonescu, conducătorul statului: Am spus să se împuște câte 200 de Evrei pentru fiecare mort (respectiv 17 ofițeri, 35 de soldați, 9 subofițeri și funcționari civili români uciși în urma unei explozii produse în clădirea Comandamentului Armatei Române din Odesa) și 100 de Evrei pentru fiecare rănit. S’a făcut așa?
Dl. prof. Gh. Alexianu, guvernatorul Transnistriei: Au fost împușcați și spânzurați pe străzile Odesei.”

—Stenograma ședinței Consiliului de Miniștri din 13 noiembrie 1941

Articol principal: Masacrul de la Odesa.

În calitate de guvernator al Transnistriei, Alexianu a organizat ghetouri și lagăre de internare a evreilor și a 25.000 de rromi pe teritoriul dintre Nistru și Bug (Vapniarka, Berezovca etc.); a ordonat marșuri interminabile în care evreii și rromii - inclusiv femei, bătrâni și copii - erau tărâți prin imensele stepe înghețate lăsând în urmă șiruri de cadavre; a dispus prestarea de „munci obligatorii”^[4]. Prin Ordonanța nr. 35 din 2 ianuarie 1942 Alexianu a dispus deportarea tuturor evreilor din Odesa în regiunea Berezovca, unde aceștia au fost masacrați.

Conform istoricului Raul Hilberg, executarea ordinelor lui Antonescu a provocat intervenții germane: „Au fost situații în care germanii au intervenit pentru a restrânge și încetini avântul măsurilor românești. În acele timpuri, românii se mișcau prea rapid pentru birocrația germană”^[5].

Raportul Inspectoratului Jandarmeriei - Evacuarea ţiganilor în Transnistria

Au fost uciși cam jumătate din cei circa 25 000 de rromi deportați în Transnistria^[6].

Alexianu a împărțit administrativ Transnistria ocupată în județe, a cerut trimiterea unei Misiuni Ortodoxe Române în acest teritoriu, unde, în timpul regimului sovietic, bisericile fuseseră transformate în depozite de grâne sau stauluri de vite, a reînființat școlile românești pentru minoritarii români care, în perioada 1918-1941, fuseseră lipsiți de învățământ în limba maternă^{[necesită citare]}. La 7 decembrie 1941, din inițiativa lui Alexianu, s-a reorganizat și redeschis o Universitate la Odesa în locul vechii Universități ce fusese evacuată în est în timpul războiului de către autoritățile sovietice.

Deși în Transnistria populația majoritară era ucraineană, în timpul administrației lui Alexianu, a fost acordată prioritate școlilor românești. Au funcționat atunci 57 licee (26 românești, 13 ucrainene, 18 rusești), dintre care 34 licee practice (5 românești, 13 ucrainene, 16 rusești) și 23 de licee teoretico-practice (21 românești și două rusești).

La 26 ianuarie 1944, Gheorghe Alexianu a fost înlocuit în funcția de guvernator al Transnistriei de generalul Gheorghe Potopeanu.

La 5 februarie 1944 noua Universitate din Odesa i-a decernat lui Alexianu titlul de doctor honoris causa, „ca o recunoaștere a sprijinului acordat învățământului superior din Odesa în decursul administrației sale.” Universitatea din Odesa și-a asumat cu acest prilej și funcții municipale și i-a acordat lui Alexianu și un titlu municipal: „Universitatea din Odesa, noi, Consiliul Profesoral, în unanimitate, vă declarăm Cetățean de Onoare al Odesei

Alexianu a fost arestat în august 1944 și expediat la Moscova, în lotul din care făceau parte Ion Antonescu și Mihai Antonescu. A fost predat autorităților române în aprilie 1946, a fost judecat și condamnat pentru crime de război și executat la 1 iunie 1946^[8].

Capetele de acuzare formulate la proces împotriva lui Alexianu și soluțiile pronunțate pentru fiecare dintre acestea au fost următoarele:

• a militat pentru desăvârșirea intrării trupelor germane pe teritoriul țării, prin participarea sa la Consiliul de Miniștri, începând cu 7 iulie 1941 până la 26 ianuarie 1944 – detențiune grea pe viață și 10 ani degradare civică;
• participarea la declararea războiului împotriva URSS și sprijinirea continuării războiului împotriva URSS și Națiunilor Unite – pedeapsa cu moartea și 10 ani de degradare civică;
• ordonarea represaliilor împotriva populației civile de la Odesa din toamna anului 1941 – pedeapsa cu moartea și 10 ani degradare civică;
• organizarea de munci excesive, deplasări și transporturi de persoane în scopul exterminării acestora – pedeapsa cu moartea și 10 ani interdicție corecțională;
• însușirea de bunuri private din Transnistria – muncă silnică pe viață și 10 ani degradare civică;
• realizarea de avere în mod ilicit – muncă silnică pe viață și 10 ani degradare civică;
• organizarea de ghetouri, lagăre de internare și deportări din motive de persecuție politică și rasială – detențiune grea pe viață și 10 ani degradare civică;
• ordonarea de măsuri nedrepte de concepție hitleristă și rasială – detenție grea pe viață și 10 ani degradare civică;
• aservirea vieții economice a țării în interesul Germaniei hitleriste pentru sprijinirea războiului împotriva URSS – detenție grea pe viață și 10 ani degradare civică;
• nerespectarea regulilor internaționale cu privire la ducerea războiului – achitat;
• supunerea la un tratament inuman a prizonierilor de război – achitat;
• crima prevăzută de art. 2 lit. e din Legea 312/945 – achitat.

La 5 decembrie 2006, în baza cererii de revizuire înaintată de fiul său, Curtea de Apel București l-a achitat parțial pe Gheorghe Alexianu, la 5 decembrie 2006, de culpa privind participarea României la războiul împotriva Uniunii Sovietice, menținând celelalte condamnări, inclusiv pedeapsa capitală^[9].

În urma recursului formulat de Parchet contra acestei achitări parțiale, procesul a fost rejudecat și, la 6 mai 2008, judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție au respins definitiv cererea de revizuire a sentinței din 1946

Gheorghe (George) Alexianu

Gheorghe Alexianu după 1935

·       1946: A fost executat Constantin Z. („Piki”) Vasiliu (n. 16 mai 1882 Focșani), general, comandant al Jandarmeriei Române (1940 – 23 August 1944) și subsecretar de Stat la Ministerul de Interne (3 ianuarie 1942 – 23 august 1944). Constantin Z. („Piki”) Vasiliu (n. 16 mai 1882 Focșani – d. 1 iunie 1946) a fost un general român, comandant al Jandarmeriei Române (1940 – 23 August 1944) și Subsecretar de Stat la Ministerul de Interne (3 ianuarie 1942 – 23 august 1944). Pentru crime de război și alte capete de acuzare Constantin Vasiliu a fost judecat, degradat și condamnat de către Tribunalul Poporului de 4 ori la moarte și de 4 ori la 20 ani detenție riguroasă. A fost executat prin împușcare la Penitenciarul Jilava la 1 iunie 1946.

·       1946: Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România^[2] – d. 1 iunie1946,^[3][4][5][6] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră, general, șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General^[7] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Majorși ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

Numit președinte al Consiliului de Miniștri de către adversarul său Carol al II-lea în contextul pierderilor teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea principelui moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat cu puteri dictatoriale). Nu a primit sprijinul politic al partidelor democrate, motiv pentru care a cooptat în guvern Mișcarea legionară cu Horia Sima în frunte, eliminată de la putere după Rebeliunea legionară din 21–23 ianuarie 1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat, făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în al Doilea Război Mondial de partea puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov vor fi retrocedate României sub presiunile Germaniei. Politica sa externă s-a dovedit, inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie 1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava. Antonescu rămâne un personaj istoric controversat și polarizant.

Ioan Antonescu,^[8] cunoscut sub numele Ion Antonescu, s-a născut la 2/14 iunie 1882, la Pitești, într-o familie de militari. Era de origine albaneză.^[9][10]

Tatăl său, Ioan Antonescu, era fiul lui Anton Vasiliu și al Sultanei, născut pe data de 29 iunie 1853 la București. S-a căsătorit la 27 ianuarie 1879 cu Chiriachița Dobrian din Pitești. La 6 iulie 1870 era soldat în cadrul Regimentului 1 Artilerie, devine brigadier la 8 aprilie 1871, sergent la 1 ianuarie 1872 și sergent major la 15 august 1873. La 1 octombrie 1874 devine sublocotenent în cadrul Regimentului 1 Roșiori.

A participat la Războiul de Independență fiind recompensat cu medalia „Apărătorii Independenței”, „Crucea Trecerii Dunării”, „Medalia Comemorativă Rusă” și Ordinul „Stanislav” clasa a III-a.

Este transferat la 16 iunie 1879 în cadrul Regimentului 2 Călărași unde este avansat locotenent la 8 aprilie 1881. Pe 15 octombrie 1884 este mutat la Regimentul 10 Călărași La 16 septembrie 1886 este transferat la Brigada Călărași Constanța unde este avansat căpitan la 16 aprilie 1889. Revine la Regimentul 1 Roșiori pe 1 aprilie 1893, iar la 1 aprilie 1896 este transferat la Regimentul 6 Roșiori. La 1 octombrie 1899 este mutat la Miliție în cadrul Corpului 3, iar la 30 martie 1900 este trecut în rezervă de la Regimentul 6 Roșiori. La 1 iulie 1900 apare în evidența Diviziei a 5-a.^[8]

Mama sa, Chiriachița, fiica lui Gheorghe Dobrian, s-a născut la 18 martie 1862 în Pitești. În urma căsătoriei au rezultat doi copii: o fată, care s-a căsătorit cu locotenentul (mai târziu, generalul) Ștefan Panaitescu,^[11] și un băiat, Ioan Antonescu. După decesul soțului se recăsătorește cu maiorul Nicolae Savovici-Baranga^[12] care se ocupă de educația băiatului în spiritul carierei militare.

Tatăl său a divorțat de mama sa și s-a recăsătorit cu evreica Frieda (născută Cuperman sau Kuppermann).^[13][14] După moartea acestuia, Frieda și-a reluat ostentativ numele Cuperman, rezistând protestelor și insistențelor fiului ei vitreg)^{[15][sursa nu confirmă]}

În 1928, la vârsta de 45 de ani, Ion Antonescu s-a căsătorit cu Maria Niculescu (zisă „Rica”), fiica Anghelinei și a căpitanului Teodor Niculescu, din Calafat.

Maria Niculescu era văduva lui Gheorghe Cimbru (ofițer de poliție, decedat în 1919), cu care avusese un fiu (Gheorghe, handicapat post-poliomielită, decedat în 1944).^[16][17] După moartea lui Cimbru, Maria a plecat la Paris, unde s-a recăsătorit, în iulie 1919, cu bijutierul francez-evreu Guillaume Auguste Joseph Pierre Fueller^[18]. După șapte ani de căsnicie, Maria a divorțat de Fueller, dar divorțul a fost contestat. Mareșalului Antonescu i se intentează un proces de bigamie, inspirat probabil de persoane din anturajul regal (Mihail Moruzov)

După absolvirea claselor primare (1890-1894) și a primelor patru clase de liceu (1894-1898), a urmat Școala fiilor de militari Craiova (1898-1902). A luat premiul I în fiecare an, iar la terminarea școlii numele său a fost înscris pe placa de onoare ca șef de promoție.

Atras din liceu de arma cavaleriei a urmat Școala militară de infanterie și cavalerie din București (1902-1904) pe care a absolvit-o ca șef de promoție cu numele înscris pe placa de onoare. A fost înaintat la gradul de sublocotenent și repartizat la Regimentul I Roșiori.

Este selecționat și trimis să urmeze Școala specială de cavalerie Târgoviște (1905-1906). După absolvirea ei revine la Regimentul I Roșiori.

S-a distins în timpul Răscoalei din 1907 când, în fruntea unei subunități a regimentului, a oprit intrarea țăranilor răsculați în Galați, o parte din istorici susțin că Antonescu a fost un comandant violent în timpul răscoalei,^[20][21] alții fiind de părere că are un comportament similar cu al celorlalți ofițeri participanți,^[20] cert este că a fost felicitat de inspectorul general al cavaleriei, prințul moștenitor Ferdinand.^[22]

În data de 12 martie 1907, tânărul sublocotenent Ion Antonescu a ordonat la Galați deschiderea focului împotriva unui grup de 200 de țărani aflați în drum spre negocieri la oraș, ceea ce s-a soldat cu moartea a 12 oameni din grupul de țărani.^[23][24] A fost avansat locotenent în 1908. A absolvit Școala superioară de război din București (1911-1913) cu gradul de căpitan.

Urmează Școala superioară de război București (1909-1911), apoi un stagiu la Marele Stat Major (1911-1912) si Școala de observatori aerieni (1912-1913). După Primul Război Mondial a urmat un stagiu de pregătire la Academia militară Saint-Cyr din Franța

Puciul anticarlist[modificare | modificare sursă]

Pe acest fundal de dezbinare politică^C, speriat de ofensiva germană în vestul Europei și ocuparea Olandei, Danemarcei, Belgiei și mai ales a Franței, principalul sprijin al României față de expansionismul Axei^[47] și simțindu-se vinovat de retragerea haotică din Basarabia, regele Carol II decide să cumpere cu monedă evreiască simpatia și sprijinul lui Hitler la viitoarele tratative cu Ungaria și Bulgaria, ale căror pretenții teritoriale erau susținute de Germania. La 8 august 1940 regele semnează cele două decrete-lege antisemite promulgate de prim-ministrul Ion Gigurtu^D: „Decretul-lege privitor la starea juridică a locuitorilor evrei din România” și un al doilea decret, emis în aceeași zi, care interzicea „căsătoriile între români și evreii de sânge sub sancțiunea de închisoare corecțională de la 2 la 5 ani”.^[48]

Aceste legi copiau Legile de la Nurenberg,^[49][50] însă în literă (și probabil și în practică) comportau un caracter încă și mai discriminatoriu și abominabil decât cele naziste pe care le copiau.^[51]

Cedările teritoriale impuse României prin Al Doilea Arbitraj de la Viena (Dictatul de la Viena) (30 august 1940) au marcat declinul regimului carlist.^{[52][53] [54]} România pierdea o suprafață de 99.738 km² cu o populație de 6.821.000 locuitori, reprezentând aproape o treime din teritoriul și populația țării. Manifestațiile de protest împotriva Dictatului de la Viena, inițiate de țărăniști au devenit - sub influența agitatorilor legionari - anticarliste, Carol al II-lea fiind considerat principalul vinovat de impasul în care ajunsese România.^[55] Dorind să-și păstreze puterea, la propunerea lui Valer Pop,^[56] Carol al II-lea i-a încredințat la 4 septembrie 1940 lui Antonescu mandatul de formare a unui guvern de uniune națională. Potrivit istoricului Mihai Ionescu, Antonescu, încălcând mandatul de numire și promisiunea față de rege, nu a făcut un guvern de uniune națională (mai târziu, la procesul din 1946, a dat vina pe „poltroneria” partidelor politice). Nu a primit sprijinul politic al partidelor democrate, motiv pentru care a fost nevoit să coopteze în guvern membri sau simpatizanți ai Mișcării legionare. În consecință, la 5 septembrie 1940, Antonescu a cerut regelui să-i acorde puteri depline.^[57]

În legătură cu numirea ca prim-ministru a lui Antonescu de către Carol, în Enciclopedia Britanică se menționează^[58]: „Antonescu a fost numit prim-ministru cu puteri absolute la 4 septembrie 1940, după ce România a avut o treime din teritoriu împărțit între Ungaria, Bulgaria și Uniunea Sovietică.” Decretul regal de numire stipulează următoarele:

Art. I. Investim pe dl. general Ion Antonescu, președintele Consiliului de Miniștri, cu depline puteri pentru conducerea statului român.

Art. II. Regele exercită următoarele prerogative regale:

a) El este capul oștirii;

b) El are dreptul de a bate monedă;

c) El conferă decorațiunile române;

d) El are dreptul de grațiere, amnistie și reduceri de pedepse;

e) El primește și acreditează ambasadorii și miniștrii plenipotențiari;

f) El numește pe primul-ministru, însărcinat cu depline puteri;

g) El încheie tratate;

h) Modificarea legilor organice, numirea miniștrilor și subsecretarilor de stat se va face prin decrete regale contrasemnate de președintele Consiliului de Miniștri.

Art. III. Toate celelalte puteri ale statului se exercită de președintele Consiliului de Miniștri.

Dat în București, la 5 septembrie 1940.

Prin Legea nr.510/1940 se hotărăște suspendarea constituției care fusese promulgată în 1938, precum și dizolvarea parlamentului.

În seara aceleiași zile de 5 septembrie, Antonescu i-a cerut regelui să abdice și să părăsească țara. După propria mărturie făcută de Ion Antonescu la 22 septembrie 1940 liderului PNȚ Ion Hudiță, generalul ar fi forțat abdicarea regelui , amenințându-l cu un revolver.^[59] [60] Puciul a reușit, Carol al II-lea a abdicat la 6 septembrie 1940 și s-a expatriat, cedând tronul fiului său Mihai I. În actul de abdicare nu figurează cuvântul „abdic”; ^[61] în loc de „abdic” Carol a folosit formula „trecând azi fiului meu...grelele sarcini ale domniei”. În dimineața zilei de 6 septembrie 1940 toată țara asculta o emisiune specială. Regele Mihai depunea jurământul, în fața generalului Antonescu, a patriarhului țării și a d-lui Lupu, prim președinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție.^[62] După Rege, trebuia să ia cuvântul Antonescu, însă acesta a rostit doar o frază: „Dumnezeu să ajute nației , Majestății Voastre și mie.”

Antonescu i-a oferit garanții de securitate lui Carol al II-lea, Elenei Lupescu și suitei lor și s-a ținut de cuvânt, protejând cu pichete militare trenul regal, asupra căruia legionarii au tras cu mitralierele.

Statul național-legionar[modificare | modificare sursă]

La 14 septembrie 1940 lua ființă „Statul național-Legionar Român”. Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, numit vicepreședinte al consiliului de miniștri, se considera creatorul și sufletul acelui guvern. În Decretul Regal nr. 3151, ultimul articol îl desemnează „conducător al Mișcării Legionare” pe Horia Sima, care se considera „factor constituțional, alături de Rege și General”.^[63] În guvernul instalat la 15 septembrie 1940, legionarii dețineau patru ministere - Afaceri Interne, Externe, Educația Națională și Sănătate, Muncă și Ocrotiri Sociale (Preda Cristian, op. cit. p. 189), precum și mai multe posturi de secretar de stat. Garda de Fier controla presa și serviciul de propagandă și 45 din cele 46 de prefecturi de județ. Singura mișcare politică autorizată era Garda de Fier.^[64]

În cartea Pe marginea prăpastiei vol. 2^[65] se precizează: „Vinovăția în privința pregătirii rebeliunii, prin înarmarea legionarilor, și a dezlănțuirii ei cade întreagă în sarcina conducătorilor mișcării legionare, care sunt principalii vinovați, începând cu Horia Sima și continuând cu generalul C. Petrovicescu, fostul ministru de interne, Alexandru Ghika, fostul director general al poliției, colonel Zăvoianu Ștefan și Radu Mironovici, foști prefecți ai poliției capitalei, Maimuca C., fost director al Siguranței etc.”

Instaurarea Statului național-Legionar a dus la o situație paralizantă. Ordinea internă a încăput pe mâna a două forțe antagoniste: poliția, responsabilă cu păstrarea ordinei publice conform legii, condusă administrativ de Ministerul de interne - noul ministru de interne, generalul Constantin Petrovicescu a fost numit de Horia Sima fiind un simpatizant legionar activ - și coordonată de instanțele judecătorești, și legionarii, organizația paramilitară a partidului Garda de Fier, pornită să facă ordineconform propriei ideologii fasciste și a intereselor de partid. Deși împănată cu legionari și simpatizanți legionari, poliția era antipatizată de aceștia datorită participării - adesea, cu exces de zel - la activități antilegionare în perioada carlistă. Pentru a rezolva acest antagonism, Sima și Petrovicescu au decis constituirea unui corp de poliție auxiliar, Poliția legionară.

Antonescu a intuit avantajele pe care le putea avea de pe urma unei astfel de unități semi-oficiale: eliminarea unor dușmani personali folosindu-se de legionari pe care-i va putea acuza ulterior de aceste crime și ilegalități, așa că s-a grăbit să-i dea mână liberă: „Aveți toată latitudinea, dublați toate elementele de la Siguranță, de la Poliție, dublați cu legionari, să poarte cămașă albastră, verde, n-am nimic de spus, dar să facă parte din aparatul oficial”^[66]. În privința Siguranței, Antonescu trișa, știind foarte bine că la conducerea Serviciului Special de Informații - SSI Moruzov fusese înlocuit cu Eugen Cristescu, anti-legionar și fidel Conducătorului statului.

Unul dintre primele acte ale noului prim-ministru a fost arestarea lui Mihail Moruzov (creatorul și șeful Serviciului Secret de Informații - SSI - al armatei române în perioada 1924-1940, instituție care avea să iasă de sub tutela militară și să se subordoneze nemijlocit șefului statului, sub denumirea de Serviciul Special de Informații, SSI), pe care l-a înlocuit cu Eugen Cristescu. La scurt timp după arestare, Moruzov și adjunctul său, Niky Ștefănescu au fost asasinați în noaptea de 26-27 noiembrie 1940 de un comando al Poliției legionare la închisoarea Jilava).

Moruzov a fost eliminat pentru că știa prea mult — Horia Sima fiind interesat să nu se afle că el fusese agent informator al SSI, iar Antonescu se temea de difuzarea conținutului compromițător al dosarului său personal aflat în posesia lui Moruzov.^[67]

Legionarii se prezentau ca principala forță politică și paramilitară din țară, dar, conform instrucțiunilor de la Berlin, care voia să-și asigure participarea României la războiul care se pregătea (planul Barbarosa), au fost nevoiți să suporte în fruntea statului un militar agreat de Germania și acceptat de armată. Așa a ajuns Antonescu la guvernare; el nu ar fi putut, de unul singur, să devină șeful statului, întrucât nu fusese lider politic și nu avusese vreo formație politică proprie (în timpul „revoluției legionare”, Antonescu se afla cu domiciliu forțat la mânăstirea Bistrița). Ajuns la conducere, Antonescu a preluat ministerele ce reprezentau armata, justiția, finanțele și serviciile secrete - conduse de antilegionarul Eugen Cristescu - și a respins constant pretențiile legionarilor de acumulare de putere în guvern. Garda de Fier și Mișcarea Legionară au fost loiale regimului nazist din Germania, însă, din motive strategice, Hitler l-a preferat la conducerea României pe Antonescu, folosindu-se în același timp de Mișcarea Legionară ca de o contrapondere, o amenințare, pentru a-i preveni o eventuală nesupunere.

În timpul celor patru luni de guvernare mixtă corupția a devenit oficială, legea facultativă, iar drepturile omului, precum și siguranța persoanei, a libertății de exprimare, a exercitării profesiei și a proprietății au fost lăsate la bunul plac al „cuiburilor legionare”. Antonescu i-a folosit pe legionari la executarea unor activități la care el nu a vrut să-și murdărească mâinile.

Bugetul României, deficitar din cauza pierderilor teritoriale, când au fost absorbiți un milion și jumătate de refugiați, cărora trebuia să li se asigure cele necesare traiului, iar la începutul lunii noiembrie 1940 se mai produsese și un cutremur de pământ devastator, a devenit excedentar^[68][69] la finele anului 1940 prin jefuirea sistematică a averilor evreiești. Procesul de expropriere forțată a capitalurilor și bunurilor evreiești numit „românizare” a fost aplicat de comisiile de românizare – controlate de legionari).^[70] Miliarde de lei–aur au intrat, parțial, în vistieria țării și, mai ales, în buzunarele legionarilor (Neagu Djuvaramenționează: „...legionarii (...) s-au dezlănțuit cu violență împotriva evreilor și, sub pretextul românizării, au preluat averile lor și le-au împărțit între ei”).^[71]

La 4 decembrie 1940 a fost încheiat „Acordul economic româno-german” pe zece ani. Acordul suplimenta „Pactul Petrol-Armament” pe care-l încheiase prim-ministrul Gheorghe Tătărescu cu Germania la 27 mai 1940 în ralierea economiei române la acțiunile germane de război.^[72]

Dispunând de puteri depline, generalul Antonescu a preluat majoritatea prerogativelor fostului suveran, Carol al II-lea, și s-a autoproclamat „Conducătorul statului”. Conducerea statului se făcea prin decrete-legi, care înlocuiau abrogatele legi votate de parlament. Conducătorul nu mai trebuia să răspundă pentru actele sale în fața nimănui, un for politic sau o altă formă de control public. Se instaura astfel un regim dictatorial caracterizat prin anularea drepturilor și libertăților cetățenești, eliminarea separării puterilor în stat, desființarea instituțiilor democratice, conducerea prin decrete-legi, încurajarea rasismului (în special antisemitismului) și a naționalismului extremist.

Rebeliunea legionară[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Rebeliunea legionară.

Legionarii au încercat să pună mâna pe aparatul de stat folosind metodele și experiența organizațiilor paramilitare naziste din Germania, SA și SS: teroare și haos, descinderi prin forță, maltratări, sechestrări de persoane, arestări ilegale, tortură, asasinate. Legionarii i-au asasinat în special pe acei lideri politici care se opuseseră ascensiunii lor, între care Virgil Madgearu, Nicolae Iorga, Gheorghe Argeșanu, Victor Iamandi. Acțiunile criminale au culminat cu masacrul de la Jilava din noaptea 26/27 noiembrie 1940, când au fost uciși 64 de deținuți, toți foști demnitari.

Simțindu-se amenințat, Antonescu a plecat la 14 ianuarie 1941 la Berlin să ceară ajutorul lui Hitler pentru înlăturarea legionarilor de la guvernare și dobândirea puterii politice absolute. Întâlnirea a avut un succes total (Hitler spunea că „în toată Europa cunosc doi șefi de stat cu care îmi place să lucrez: cu Mussolini și cu generalul Antonescu”) și și-au promis colaborarea și sprijinul reciproc (vezi mai jos cap. „Ostași! Vă ordon: treceți Prutul!” - Războiul împotriva URSS, această promisiune va costa viața a zeci de mii de soldați și ofițeri români pe care Antonescu, conștient că războiul este pierdut, a refuzat să-i salveze de la pieire la Stalingrad și-n luptele ulterioare). Înarmat cu aprobarea și sprijinul lui Hitler, Antonescu a emis la 28 noiembrie 1940 un decret-lege privind „reprimarea infracțiunilor în contra ordinei publice și intereselor statului” și la 5 decembrie 1940 un decret care prevedea pedeapsa cu moartea pentru cei care „instigau la rebeliune”. A desființat comisiile de românizare controlate de legionari, l-a destituit pe ministrul de interne, generalul pro-legionar Constantin Petrovicescu, și a înlocuit toți prefecții și chestorii legionari.

Legionarii au reacționat cu o serie de acțiuni teroriste, jafuri, masacre, devastări și incendieri de instituții, sinagogi etc. Au fost atacați, schingiuiți, batjocoriți și uciși demnitari români, militari și evrei (Pogromul de la București) La București a fost prins pe stradă un grup de soldați, asupra cărora, după ce au fost bătuți, s-a turnat petrol și li s-a dat foc. Rebeliunea legionară a fost declanșată la 21 ianuarie 1941 și înăbușită de armată, la ordinele lui Antonescu, la 23 ianuarie 1941, când trupele legionare s-au predat. În timpul rebeliunii, legionarii au ocupat instituții, tipografii ale ziarelor, radioul. Aproximativ 8.000 de legionari au fost judecați^[73] și condamnați la diferite pedepse, iar mișcarea legionară a fost înlăturată de la conducerea statului.^F Circa 40% dintre cei 900-1.000 de cetățeni români uciși de legionari au fost evrei.

Șeful serviciului secret german în România a aranjat scoaterea din țară, în secret, a conducătorilor Gărzii și ducerea lor în Germania.^[64]

Prin Decretul Regal nr. 314 din 14 ianuarie 1941 a fost abrogată denumirea „Stat Național-Legionar” și „orice acțiune politică a fost interzisă”. La 27 ianuarie 1941, Antonescu a format un nou guvern compus din militari și tehnocrați. Vicepreședinte al consiliului de miniștri a fost numit profesorul Mihai Antonescu (prieten, dar nu rudă cu mareșalul; ca avocat l-a apărat pe Ion Antonescu într-un proces de bigamie, apoi, prin vizitele săptămânale la mânăstirea Bistrița a fost folosit ca emisar al generalului la Berlin și pe lângă liderii politici). Regimul instituit de Antonescu nu poate fi caracterizat drept fascist. O descriere mai exactă ar fi dictatură militară. Această dictatură era lipsită de o ideologie, nu era susținută de un partid politic de masă. Existența dictaturii nu era justificată de considerații filozofice, ci de ordine și securitate, pe care Antonescu le considera esențiale. El folosea armata și aparatul de siguranță pentru a conduce și a suprima disidența.^[64]

Pe plan extern, în baza promisiunilor lui Hitler de a retroceda teritoriile amputate, Antonescu a vasalizat România intereselor germane. În timpul vizitei sale în Germania, la 23 noiembrie 1940, Antonescu a semnat actul aderării României la Pactul Tripartit (sau axa Germania, Italia și Japonia) și a solicitat trimiterea unei misiuni militare germane în România.

Se presupune că rebeliunea legionară ar fi fost influențată sau provocată de comuniști, existând argumente în acest sens, precum faptul că în timpul rebeliunii s-a strigat „Trăiască Rusia sovietică!”^[74], iar însuși Horia Sima menționază în cartea sa că Antonescu afirma că există infiltrări comuniste în mișcarea legionară, idee însă negată de Horia Sima.^[75]

Sub guvernarea lui Ion Antonescu, regatul României a reușit performanța de a deveni unicul stat în afară de Germania nazistă care a înființat și operat propriul lagăr de exterminare (în Podolia), unde peste 100 000 de evrei au pierit.^[76][77]

Sălbăticia și zelul cu care trupele române au executat politica lui Antonescu de exterminare a evreilor au fost remarcate la doar 3 luni de ofensivă comună în est chiar de către führer, care declara că Antonescu urmează niște politici mult mai radicale decât noi în chestiunea evreiască. La doar două săptămâni de la deschiderea frontului răsăritean, Joseph Goebbels constata și el cât de splendid acționează Antonescu în chestiunea evreiască.^[78]

Armata româna sub conducerea lui Ion Antonescu a bătut recorduri în materie de număr de evrei masacrați într-o unică acțiune, ca număr de evrei masacrați într-un timp cât mai scurt, lăsând în urmă în aceste privințe chiar si Wehrmacht-ul lui Hitler!^[79]

Jaful care însoțea masacrele armatei române i-au dezgustat până și pe naziști, rapoartele militare ale Wehrmacht-ului din iulie 1941 făcându-se ecoul nemulțumirilor germane în ce privește bestialitatea cu care soldații români sub comanda lui Antonescu își executau politica de masacrare evreilor. Nemții se temeau că, asociați fiind cu românii, imaginea armatei lor ar putea să fie murdărită de zelul acestora din urmă.

Ion Antonescu a decis intrarea României în al Doilea Război Mondialde partea puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Vienași Pactului Ribbentrop-Molotov vor fi retrocedate României sub presiunile Germaniei.^[81][82]

„Ostași! Vă ordon: treceți Prutul!” Cu acest ordin s-a pornit „războiul sfânt, anticomunist, drept și național”. La 22 iunie 1941, armata română a trecut Prutul, atacând Uniunea Sovietică, alături de Germania și aliații săi.

„Acest ordin era doar o acțiune de imagine” deoarece „ostașii noștri au trecut Prutul când au dat ordin nemții!” susține istoricul Alex Mihai Stoenescu, ...„Din acel moment trupele române au intrat sub comanda germană și au trecut Prutul când au emis germanii ordinul de atac. Acesta este adevărul militar și istoric al momentului. Restul este imagine. Situația periferică a participării României la atacul împotriva trupelor sovietice din iunie 1941 a fost hotărâtă definitiv în planul modificat al Operațiunei Barbarossa (17 martie 1941) (...) Hitler considera Armata României nepregătită pentru un asemenea război, astfel că, în planul general al conflagrației, ceea ce ni s-a părut nouă absolut grandios, prezentat ca atare de Antonescu, era în realitate o contribuție minoră din ansamblul operațiilor macrostrategice ale marelui front. Iar armata (română) era într-adevăr nepregătită”. Prin acest act Antonescu îndeplinea obligațiile pe care și le-a asumat la Berlin la 14 ianuarie 1941, când s-a dus să-i ceară ajutorul lui Hitler pentru înlăturarea legionarilor de la guvernare, aducând România într-o stare de vasalitate, în „situația unui stat care acceptase conducerea trupelor sale de către un alt stat pentru a elibera teritoriul pro­priu.”^[83]

Pe Frontul de Est au participat la operațiile militare două armate române cu 10 corpuri de armată, 33 divizii și alte unități terestre de aviație și marină.^[59]

La 10-12 iunie 1941, Antonescu a avut convorbiri cu Hitler la München. Din stenograma acestor discuții: „La sfârșit s-a mai abordat problema Comandamentului suprem din România. Führerul i-a explicat lui Antonescu că el (Führerul) intenționează să-l lase să apară în fața poporului român drept comandant suprem în acest spațiu.”^[84]

Ion Antonescu și Adolf Hitlerla München, 10 iunie 1941.

Comandantul general al trupelor româno-germane era - formal - Antonescu, dar numai până la declanșarea ofen­sivei. Ultima directivă operativă a Înaltului Comandament român, ca organ de conducere a trupelor mixte, a fost emisă la 15 iunie 1941, cu o săptămână înainte de ziua atacului.^[85]

În august 1941, generalul Antonescu s-a autoavansat la gradul de mareșal. Prin decretele regale nr. 2240/7 august 1941 și 2352 bis/21 august 1941 - impuse de el și semnate de rege - Antonescu s-a autodecorat cu ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a și clasa I ^G.

După eliberarea teritoriilor Basarabia și Bucovina de Nord - până la sfârșitul lunii iunie 1941 - Antonescu a fost conjurat de fruntașii partidelor istorice, Maniu, Brătianu și alții, să oprească trupele la granița recunoscută a României și să nu-și caute aventuri și cotropiri riscante, dar el, fidel promisiunii făcute lui Hitler (la 23 august 1944, la cererea regelui Mihai de sistare imediată a colaborării cu Axa, Antonescu a replicat: „Nu pot să-l trădez pe Hitler, i-am dat cuvântul meu de ofițer.”), a optat pentru continuarea războiului dincolo de Nistru alături de Germania, până la victoria finală.^{[86][87][88][89][90][91]}

Politica sa externă s-a dovedit, inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile cedate Uniunii Sovietice și Transnistria. Antonescu i-a comunicat lui Hitler, în scrisoarea din 31 iulie 1941, decizia: „Voi merge până la capăt în acțiunea ce am pornit la Răsărit împotriva marelui dușman al civilizației, al Europei și al țării mele: bolșevismul rus. De aceea nu pun niciun fel de condiții și nu discut cu nimic această cooperare militară”. În răspunsul său din 14 august 1941, Hitler, satisfăcut de declarațiile lui Antonescu, i-a oferit preluarea administrației Transnistriei.^[92]

Memoriul lui Iuliu Maniu și C.I.C. Brătianu către Antonescu (1942) împotriva trecerii Nistrului.

Regiunea dintre Nistru și Bug, Transnistria, a intrat sub administrație românească, guvernator fiind Gheorghe Alexianu. Hitler i-a oferit lui Antonescu, în schimbul teritoriilor cedate Bulgariei și Ungariei, Maramureșul de Nord și Banatul sârbesc. Mareșalul nu a acceptat oferta și a pus condiția ca administrația Banatului sârbesc să fie germană.

Antonescu nu s-a supus niciodată vreunui sufragiu public autentic și nu există surse obiective care să poată indica poziția reală a majorității poporului român sau a diferitelor pături sociale față de hotărârea de a intra în război. În toată perioada regimului antonescian s-au organizat două simulacre de plebiscit. Primul a avut loc între 2-5 martie 1941, după rebeliune și abrogarea „statului național-legionar” („Pentru aprobarea chipului cum Generalul Ion Antonescu a condus Țara de la 6 septembrie 1940”), la care a înregistrat pe țară 2.960.298 voturi „da” și 2.996 voturi „nu”.^[93] Al doilea și utimul plebiscit a fost organizat după eliberarea Basarabiei, la 9-15 noiembrie 1941. Prin decretul-lege nr. 3052 din 5 noiembrie, „Națiunea Română este chemată în Adunarea Obștească Plebiscitară, Duminică, 9 noiembrie 1941, pentru a-și exprima aprobarea sau dezaprobarea asupra guvernării dezrobitoare a Mareșalului Antonescu”. Dintre peste 4,7 milioane de alegători, pentru politica mareșalului Antonescu au votat „da” 3.446.889 (99,99% din voturi) și împotrivă, „nu”, 68.

Întrucât Antonescu nu a fost ales prin vot electoral exprimat de națiune, iar participarea partidelor istorice la guvernul antonescian la nivel de subsecretar de stat era fictivă, rămânea armata ca principalul său sprijin și sursă de putere. În cartea Antonescu și generalii români, autorii colonel dr. Alexandru Duțu și Florica Dobre^[94] contestă această teză: printre primele măsuri, odată cu preluarea puterii, Conducătorul a organizat o epurare considerabilă a corpului ofițerilor superiori ai armatei. Prin aplicarea art. 58 din legea înaintărilor în armată au fost trecuți în rezervă „pentru incapacitate” 80 de ofițeri, între care generalul de armată Constantin Ilasievici, generalii de corp de armată Florea Țenescu, Ioan Ilcușu, Grigore Cornicioiu, Ioan Bengliu și Gheorghe Argeșanu, generalii de divizie Gheorghe Mihail și Constantin Atanasescu etc.^[95] La scurt timp au fost trecuți în rezervă alți 84 de ofițeri superiori^[96]. Unii dintre ei au meritat măsurile luate, pe motive diferite: incapacitate, corupție, vinovați de retragerea haotică din Basarabia, dar la cei mai mulți au prevalat considerente de natură subiectivă, dorința lui Antonescu de a plăti polițe vechi, cum a fost cu generalii Gheorghe Mihail și Aurel Aldea, cu foștii aghiotanți regali Alexandru Orășanu și David Popescu ș.a. În perioada iunie-septembrie 1941 au fost înlăturați alți peste 20 de generali și colonei pentru „slăbiciune la comandă” sau „lipsă de energie”.

În anii care au urmat, între cei care au fost trecuți în rezervă sau în retragere s-au aflat generalii Barbu Alinescu, Iosif Iacobici^[97], Emanoil Bârzotescu, Nicolae Ghinăraru, Traian Cocorăscu, Romulus Ioanovici (1942), Constantin Constantinescu-Claps, Teodor Ionescu, Constantin Panaitiu (1943), Marin Cosma Popescu, Gheorghe Munteanu, Radu Băldescu^[98]. Pentru că a intrat în conflict cu Antonescu, generalul Corneliu Dragalina a fost înlocuit la 20 martie 1943 de la comanda Corpului 6 și numit guvernator militar al Bucovinei.^[99] Cei mai mulți dintre ofițeri au fost scoși din cadrele active, deoarece își exprimaseră rezerve față de greșelile tactice și strategice ale lui Antonescu comise în catastrofala ofensivă împotriva Odesei (1941) și pentru că ofițerii respectivi se opuseseră la a implica într-un război evident pierdut - după înfrângerile de la Moscova și Stalingrad - toate rezervele armatei, conform promisiunii făcute lui Hitler, cu riscul de a lăsa țara descoperită în fața unor eventuale acțiuni beligerante ungurești. Armata română, dotată insuficient, s-a angajat în bătălii deosebit de grele, la Odesa, în Crimeea și Caucaz, soldate cu pierderi mari, aproape o jumătate de milion de soldați și ofițeri. Numai în bătălia de la Stalingrad (iulie 1942 – februarie 1943) s-au înregistrat peste 180.000 de morți, răniți și dispăruți și daune materiale estimate la un miliard de dolari (la cursul schimbului valutar din 1938).

Ion Antonescu și Joachim von Ribbentrop, ianuarie 1943.

Soldați români supraveghează prizonieri sovietici în sudul Rusiei

Cei care au criticat fățiș calitățile de comandant suprem ale lui Antonescu, ca generalul Nicolae Ciupercă, comandantul armatei 4, generalul de brigadă Nicolae Pălăngeanu, șeful Statului Major al Armatei 4 și, ulterior, generalul de corp de armată Iosif Iacobici, au fost eliminați (Ciupercă raportase că „aproape toate diviziile noastre din primul eșalon se găsesc la limita posibilităților lor ofensive: limita morală și limita fizică”; în cele două asalturi asupra Odesei desfășurate conform planurilor lui Antonescu, aflate în contradicție cu cele ale lui Ciupercă, Armata 4 a suferit pierderi mari, de 58.855 de militari, din care 11.046 de morți, 42.331 răniți și 5.478 dispăruți; la 9 septembrie Ciupercă a fost înlocuit cu Iacobici, ministrul de război din acel moment, motivul invocat de Mareșal fiind „lipsa spiritului ofensiv și încrederea în capacitatea de luptă a armatei române”),^[100] (ulterior Iacobici a fost eliminat și el), dar cei care au acționat cu discreție, sabotând hotărârile mareșalului (Ilie Șteflea, Socrat Mardari, Traian Borcescu ș.a.) s-au menținut.

Totala raliere antonesciană la obiectivele lui Hitler era notorie. După eșecul ofensivei germane asupra Moscovei, deși înțelesese încă din septembrie 1942 că prăbușirea frontului de la Stalingrad era inevitabilă și că războiul era pierdut, credincios obligațiilor luate față de Hitler (la 23 august 1944, la cererea regelui Mihai de sistare imediată a colaborării cu Axa, Antonescu a replicat: „Nu pot să-l trădez pe Hitler, i-am dat cuvântul meu de ofițer”) și, în loc să-și retragă trupele din încercuire, Antonescu a continuat să dispună trimiteri de unități românești spre zona dezastrului, ceea ce a provocat conflicte dese și acute cu generali români de frunte. Încă din ianuarie 1942, Iosif Iacobici, șeful Marelui Stat Major s-a opus dispozițiilor de a trimite cât mai multe divizii pe front, dorind o limitare a numărului acestora în concordanță cu posibilitățile de echipare corespunzatoare. Iacobici a fost demis și trecut in rezervă.^[101] Ajutorul său și noul comandant al Marelui Stat Major, generalul Ilie Șteflea, a ales politica de sabotare a acestor dispoziții, reducând efectivele care urmau să fie trimise. Cu ajutorul generalilor Socrat Mardari, Traian Borcescu și a colonelului Valerian Nestorescu, a oprit toată artileria diviziilor de dublură (diviziile 25, 26, 27, 31, 34 și 45 infanterie), jumătate din artileria diviziilor de munte, majoritatea artileriei grele și câte o baterie din fiecare divizie plecată pe front. În acest fel, a păstrat în țară circa 220 000 de soldați care ar fi trebuit să ajungă în Stepa Calmucǎ, de lângă Stalingrad.^[102]

Tentative de armistițiu[modificare | modificare sursă]

În paralel, înfrângerea iminentă de la Stalingrad l-a determinat pe Antonescu să se intereseze de o cale pentru ieșirea din conflict. Astfel, din septembrie 1942 și până la 23 august 1944, în numele guvernului de la București, diplomații români au făcut tatonări printre Aliați pentru încheierea unei păci separate. Pe de altă parte, anumiți oameni politici români s-au unit, atrăgându-l și pe rege de partea lor, pentru a obține de la Aliați un armistițiu avantajos. În condițiile puternicei ofensive sovietice de la începutul anului 1944, s-au intensificat demersurile pentru încheierea armistițiului. Cele mai importante negocieri s-au purtat la Ankara (septembrie 1943 - martie 1944) și Stockholm (noiembrie 1943 - iunie 1944), din partea guvernului Antonescu, și la Cairo (martie - iunie 1944), din partea opoziției. La Stockholm s-au dus tratative între Frederic Nanu, ambasadorul României în Suedia, în numele mareșalului Antonescu, și Aleksandra Kollontai, ambasadoarea U.R.S.S.în Suedia. Chiar și în jurul datei de 15 august 1944, sosiseră la Istanbul prof. C. C. Giurescu și colonel Tr. Teodorescu, atașatul militar în Turcia, cu propuneri de pace din partea lui Ion Antonescu și Mihai Antonescu.^[103]

Guvernul României a sistat aceste tratative atunci când, la 12 aprilie 1944, i-a fost comunicată delegației române de la Cairo, condusă de Barbu Știrbey, condiția armistițiului: „capitulare necondiționată”, condiție respinsă de Antonescu, care își exprima neîncrederea în promisiunile sovieticilor, făcute la 13 aprilie la Stockholm, atâta timp cât ele nu erau susținute și de Marea Britanie și Statele Unite.

Tatonările sterile ale diplomaților lui Antonescu, care au durat aproape doi ani, erau privite de Puterile Aliate cu suspiciune. Fiascoul debarcării britanice în Grecia și interesul redus al lui Roosevelt în zonă au aruncat în mod tacit România în brațele Moscovei încă de la Conferința de la Teheran (28 noiembrie - 1 decembrie 1943).

La 20 iunie 1944 partidele din opoziție, P.N.Ț., P.N.L., P.S.D. și P.C.R. au pus bazele unei coaliții naționale, Blocul Național Democrat, care și-a propus ca obiective răsturnarea regimului Antonescu, încheierea armistițiului cu Națiunile Unite și instaurarea unui regim democratic. Regele și-a dat acordul pentru înlăturarea prin forță a lui Antonescu dacă acesta va refuza semnarea armistițiului cu Națiunile Unite. La 23 august 1944, în urma refuzului net al lui Antonescu de a admite acest armistițiu, regele Mihai l-a destituit și l-a arestat, fiind predat inițial spre pază comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică.

Mareșalul Ioan Antonescu a fost trecut din oficiu în poziția de retragere, pe motivul că „prin conducerea sa politico-militară, în calitate de comandant Suprem al Forțelor Armate, a dus Armata Țării la dezastru”, prin decretul nr. 312 din 6 februarie 1945.^[104]

În aprilie 1945 Antonescu a fost readus în România, iar la 17 mai 1946 a fost condamnat la moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie 1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea militară Jilava. Antonescu rămâne un personaj istoric controversat și polarizant.

Anul Nou 1944 a adus Armata Roșie la granițele României. Față cu dezastrul apropiat și inevitabil Mareșalul a publicat următorul Ordin de zi

„ Ordinul de zi nr. 219 al Mareșalului Ion Antonescu către Armată, cu prilejul anului nou 1944 - fragment:

Iubiți ostași,

Stați cu fruntea sus în fața faptelor voastre, a acelora care vă amenință și a Aceluia care de sus vă judecă, ne pedepsește drept și la timp pe toți.

Lupta voastră este dreaptă.

Fapta voastră în ținuturile ocupate și prin locurile călcate a fost blândă și omenească.

Nimeni pe unde ați trecut nu a fost jefuit și nu a fost lovit. Omul pentru noi este om, ori din ce nație ar fi el și oricât de rău ne-ar face el.

Toți acei cari au fost găsiți în calea noastră au fost ajutați și au fost ocrotiți ca oameni.

Noi nu am deportat pe nimeni și voi nu ați înfipt pumnalul în pieptul nimănui. În temnițele noastre nu au fost aruncați și nu zac oameni nevinovați. Credința tuturor și crezul politic al fiecăruia au fost respectate. Nu am dezrădăcinat nici oameni, nici familii din așezările lor, pentru interesul nostru politic sau național.”

—Mareșal Ion Antonescu

La 23 august 1944, regele Mihai I l-a arestat și l-a demis prin decret regal pe Ion Antonescu, prim-ministru al României și a restaurat Constituția din 1923. Acțiunea de înlăturare a lui Antonescu fusese plănuită pentru 26 august 1944, dar ea a trebuit devansată, ca urmare a cererii de audiență la palat a mareșalului.^[142]

După arestarea sa, Ion Antonescu a fost predat inițial comuniștilor, apoi de către aceștia rușilor. A fost deținut timp de aproape doi ani în URSS, mai întâi într-o vilă de stat sau casă de vânătoare în împrejurimile Moscovei, la Galițin, apoi în închisoarea Lubianka din Moscova, sediul securității sovietice^[143], după care a fost readus în țară pentru a fi judecat. Condamnat la moarte la 17 mai 1946 de Tribunalul Poporului din București, a fost executat prin împușcare la Jilava la 1 iunie 1946, alături de foștii săi colaboratori, criminalii de război Mihai Antonescu, fost ministru de externe și vicepreședinte al consiliului de miniștri, generalul de jandarmi degradat Constantin Z. Vasiliu, fost comandant al Jandarmeriei și subsecretar de stat la Ministerul de Interne (3 ianuarie 1942 - 23 august 1944) și Gheorghe Alexianu, fost guvernator al Transnistriei.

Tribunalul Poporului din București a pronunțat 13 sentințe de condamnare la moarte, dintre care 3 condamnați au fost grațiați cu comutarea pedepsei în închisoare pe viață și 6 condamnați in absentia, care nu și-au mai executat pedeapsa.^{[144][145][146]}

Execuția lui Ion Antonescu

Pentru a evita pelerinaje, Antonescu a fost înmormântat într-un loc menit să rămână neștiut.^{[necesită citare]}

Sentința din 17 mai 1946 a fost contestată în anul 2006 și reconfirmată, cu anumite amendamente, de Curtea de Apel București la 5 decembrie 2006.^[147]

În urma recursului intentat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justițieprocesul a fost rejudecat la Înalta Curte de Casație și Justiție care, la 6 mai 2008 a anulat sentința Curții de Apel București și a respins definitiv cererea de revizuire a sentinței date de Tribunalul Poporului din București, din 17 mai 1946

Gheorghe Barbul, colaborator apropiat al lui Ion Antonescu, într-un articol publicat în periodicul Lupta din Paris, în 1991^[159]scoate în evidență greșelile [militare] ale lui Ion Antonescu. „Prima și principala lui greșeală a fost că a dorit și a crezut în victoria Germaniei asupra Uniunii Sovietice. Pentru el, această victorie era indispensabilă viitorului României. N-a intrat în război pentru eliberarea Basarabiei - ea ne-ar fi revenit implicit - ci pentru înfrângerea comunismului, singurul lui dușman...

A doua greșeală a lui Antonescu a fost că n-a impus din timp, din primăvara lui 1944, după ruperea frontului pe Pripet, retragerea trupelor româno-germane pe linia Focșani-Nămoloasa-Galați. In acest caz, linia ar fi fost impenetrabilă. Când s-a hotărât, în sfârșit, la 20 august 1944, era prea târziu, mai ales din cauza defecțiunilor suspecte constatate pe front.”

Ion Anonescu a greșit ca strateg militar^[160] România neavând capacitățile umane și industrial-militare să ducă un război cu Aliații,^[161] ca politican (de facto fiind dictatorul României) a greșit declarând război Aliaților (ex. Finlanda nu a aderat la Pactul Tripartit și Puterile Axei), știind că Germania a decis împărțirea țării de către URSS, Ungaria (vezi Dictatul de la Viena, Pactul Ribbentrop-Molotov). În final s-a dovedit a fi un „[..] slab om politic, strateg îndoielnic, obsedat de cucerire si criminal [..].

·       1946: A fost executat Mihai Antonescu, avocat si om politic român, fost vicepreședinte al Consiliului de Miniștri condus de maresalul Ion Antonescu; Mihai Antonescu (n. 18 noiembrie 1904, comuna Nucet, județul Dâmbovița – d. 1 iunie 1946, Închisoarea Jilava) a fost avocat, politician român de extremă dreaptă și vicepreședinte al Consiliului de Miniștri condus de Ion Antonescu. După război, a fost judecat, găsit vinovat de crime de război, condamnat la moarte și executat.

·       2001: Masacrarea familiei regale din Nepal Regele Birendra, regina Aishwarya şi şase alţi membri ai familiei regale din Nepal au fost masacraţi de către prinţul Dipendra, in vârstă de 29 de ani, care se va sinucide. El era extrem de afectat de interzicerea casatoriei sale. Printul Gyanendra, fratele regelui , care nu a fost in palatul regal din Kathmandu în timpul acestei tragedii , va fi proclamat noul rege al Nepalului de către Consiliul Regal . Acest masacru a afectat grav Nepalul , o ţară zdruncinata de cca. 5 ani de o puternica rebeliune maoista.

·       2008: Yves Saint-Laurent, designer de modă francez (n. 1936

Sărbători

·       În calendarul ortodox: Sf Iustin Martirul și Filosoful și cei împreună cu el (Harți)

·       În calendarul romano-catolic: Sf. Iustin, filozof martir. Sf. Iustin a trăit între anii 100-160. Născut din părinți păgâni, probabil de origine latină, el s-a convertit la creștinism înainte de anul 132 și a fost martirizat la Roma. A scris două apologii, în fapt scrisori de pledoarie, prima fiind adresată împăratului Antonius Pius și fiilor săi (Marc Aureliu și Lucius Verus) iar a doua dedicată lui Marc Aureliu, în care solicita toleranță față de creștini, într-o perioadă în care aceștia din urmă, refuzând ritualul religios roman, erau acuzați de lipsă de fidelitate față de Imperiu.

·       Ziua Internațională a Ocrotirii Copilului.  Ziua copilului (numită și Ziua internațională a copilului) este în multe țări o sărbătoare pentru copii care se sărbătorește la date diferite. În România, ziua se sărbătorește în fiecare an pe data de 1 iunie. Ziua copilului a fost menționată prima dată la Geneva la Conferința Mondială pentru Protejarea și Bunăstarea Copiilor în august 1925, la care 54 de reprezentanți din diferite țări, au adoptat Declarația pentru Protecția Copilului. După această conferință, multe guverne au introdus „Ziua copilului”. În Turcia Ziua copilului a fost sărbătorită pentru prima dată în data de 23 aprilie 1920. În anul 1954 Fondul Internațional pentru Urgențe ale Copiilor al Națiunilor Unite (UNICEF) a emis o recomandare care prevedea faptul ca fiecare Stat să dispună de o zi la așa-numita „Ziua copilului” (engleză Universal Children's Day). În România Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului (ANPDC) s-a constituit la 1 ianuarie 2005. Data zilei copilului variază foarte mult între țări. Aproximativ 30 de state au preluat 1 iunie de la China și SUA.

·         Argentina sărbătorește a doua duminică din luna august.^[4]

·         Australia sărbătorește în prima duminică din luna iulie.

·         Brazilia sărbătorește în data de 12 octombrie.

·         Bulgaria sărbătorește în data de 1 iunie.

·         Cuba sărbătorește în a treia duminică din luna iulie.

·         Germania de la reunificarea Germaniei se sărbătorește în data de 1 iunie din timpul DDR-ului și 20 septembrie sărbătoarea Republicii Federale Germania.

·         India sărbătorește în data de 14 noiembrie.

·         Japonia sărbătorește în data de 5 mai.

·         Mexic sărbătorește în data de 30 aprilie.

·         Polonia sărbătorește în data de 1 iunie.

·         Republica Moldova sărbătorește în data de 1 iunie.

·         Turcia sărbătorește în data de 23 aprilie.

·         Ungaria sărbătorește în ultima duminică a lunii mai.

·       Samoa: Ziua națională. Aniversarea proclamării independenței (1962)

RELIGIE ORTODOXĂ 1 IUNIE

Sf Iustin Martirul și Filosoful și cei împreună cu el (Harți)

Sfântul măritul mucenic Iustin Martirul sau Iustin Martirul și Filosoful a fost unul din principalii apologeți ai creștinismului timpuriu. Convertit la creștinism, sfântul Iustin a scris mai multe lucrări la mijlocul secolului al II-lea, între care și două Apologii adresate împăraților romani, în care apără și explică creștinismul ca pe adevărata filosofie. Tocmai puterea argumentației sale i-a adus martiriul. Prăznuirea sa se face la data de 1 iunie.

Viaţa Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful 

Sfântul Iustin Filosoful, mucenicul lui Hristos, s-a născut în părţile Siriei Palestinei, la hotarele Samariei, în cetatea care la început se numea Sihem, iar mai pe urmă s-a numit Neapolis Flavie. El a avut un tată de neam bun şi slăvit, dar elin cu credinţa; şi chiar Iustin era în aceeaşi rătăcire a închinării la idoli, mai înainte de a se lumina cu lumina sfintei credinţe. Şi se îndeletnicea din tinereţe cu învăţătura cărţii şi sporea în înţelepciunea elinească, ca unul ce avea minte isteaţă.

Deci, deprinzându-se bine cu buna grăire ritoricească, dorea să înveţe şi filosofía; şi la început s-a dus la un filosof dintre stoici, dorind să înţeleagă filosofía acelora, Şi avea mare dorinţă să ştie despre dumnezeire şi ce este Dumnezeu. Deci, petrecând la acel filosof stoic câtăva vreme, n-a putut afla nimic despre Dumnezeu - de vreme ce nici acest filosof stoic nu ştia pe Dumnezeu, nici nu socotea că este de trebuinţă învăţătura cea pentru dumnezeiasca înţelegere -, pentru aceasta a lăsat Iustin pe dascălul acela şi s-a dus la un alt filosof - bărbat, pe cât se părea înţelept - care făcea parte din filosofii ce se numeau peripatetici.

Acela, după puţină vreme, a început a se sfătui cu Iustin pentru plată, nevrând să-l înveţe în dar. Iar Iustin, văzând că acela este iubitor de argint, l-a lepădat ca pe un lacom şi l-a judecat a fi nevrednic de numirea filosofiei, de vreme ce nu ştia să treacă cu vederea câştigurile cele lumeşti.

Pentru nişte pricini ca acestea, lepădând pe filosofii stoici şi pe cei peripatetici şi dorind foarte mult înţelepciunea cea adevărată, prin care ar fi putut ajunge la cunoştinţa lui Dumnezeu, a venit la un dascăl ce făcea parte din filosofii lui Pitagora, dar acela poruncea lui Iustin să înveţe mai întâi astronomia, geografia, aritmetica, muzica, şi alte învăţături, sgunându-i că învăţăturile acelea sunt mai de trebuinţă în viaţa aceasta. Insă Iustin socotind că va trebui să petreacă mulţi ani într-acele învăţături şi văzând că din acele ştiinţe nimic nu este de folos sufletului său, pentru că nimic n-a auzit de la dascălul acela care să sature dorinţa inimii lui - care din zi în zi se aprindea mai tare cu dragostea lui Dumnezeu -, pentru aceea l-a lăsat şi pe acel dascăl şi s-a lipit de un din cei ai lui Platon, de vreme ce învăţătura acelora era de mare slavă într-acele vremuri şi multă le era cinstea lor.

Acel filosof al lui Platon s-a făgăduit să-l înveţe pe Iustin din asemănarea lucrurilor celor trupeşti pe cele netrupeşti, din închipuiri­le celor de jos pe cele de sus şi din chipurile înţelegerilor cunoştinţa lui Dumnezeu. Pentru că acesta era sfârşitul socotelii înţelepciunii celei platoniceşti ca, din închipuiri, să vină întru cunoştinţa lui Dumnezeu. Iar fericitul Iustin s-a învoit la aceasta, nădăjduind să ajungă la înţelepciunea dumnezeiască cea dorită, să cunoască pe Dumnezeu şi se să umple de darul Lui. Pentru aceasta el a petrecut lângă dascălul acela vreme îndelungată şi degrab a învăţat dogmele şi rânduielile lui Platon, devenind filosof desăvârşit şi slăvit între elini. Cu toate acestea, încă nu putea să ajungă la credinţa creştinească şi la cunoştinţa cea adevărată a lui Dumnezeu, de vreme ce filosofii elini nu preamăreau pe Dumnezeu ca pe un Dumnezeu, ci schimbau slava nestricăciosului Dumnezeu întru asemănarea chipului omului cel ştricăcios şi al păsărilor, al celor cu patru picioare şi al târâtoarelor. Insă Iustin se mângâia în parte cu duhul, îndeletnicindu-se întru gândirea de Dumnezeu şi învăţându-se întru cunoştinţa de Dumnezeu, pe cât mintea lui, fiind încă neluminată, putea să ajungă.

Iar odată plimbându-se singur afară din cetate, departe la un loc osebit, aproape de mare, şi pe când socotea cu mintea sa înţelegerile cele filosofeşti, a văzut pe un bărbat cinstit necunoscut, bătrân împodobit cu cărunteţile. Şi privind spre el cu de-amănuntul, bătrânul i-a zis: „Oare mă cunoşti pe mine, de mă priveşti astfel cu dinadinsul?" Răspuns-a Iustin: „Nu te cunosc, însă mă minunez cum, în acest loc pustiu în care n-am aşteptat să văd pe cineva, te văd pe tine". Zis-a bătrânul: „Nişte oameni de ai mei s-au dus în partea aceasta şi, aşteptând întoarcerea lor, le-am ieşit înainte ca să-i pot vedea de departe. Dar tu ce faci aici?" Răspuns-a Iustin: „Îmi place să mă preumblu în singurătate, ca să mă învăţ cu mintea fără de împiedicare la filosofie". întrebat-a bătrânul: „Ce folos câştigi din filosofie?" Răspuns-a Iustin: „Dar ce lucru mai de folos poate să afle cineva decât filosofía? Pentru că aceea este luminătoare a minţii, povăţuitoare la toată socoteala cea bună şi îndreptătoare a vieţii. Dacă cineva o ştie bine pe aceea, acela vede ca în oglindă neştiinţele şi rătăcirile altora şi nu este cu putinţă să se alcătuiască înţelepciunea fără de învăţătura filosofiei şi fără de uneltirea cea dreaptă a înţele­gerii; deci se cade ca tot omul să o înveţe pe aceea, ca să ştie cele folositoare şi nefolositoare, de care lucruri să se ţină şi pe care să le lepede".

Zis-a bătrânul: „Dar oare filosofía aduce vreo fericire omului?" Răspuns-a Iustin: „Cu adevărat îi aduce". Bătrânul l-a întrebat: „Deci spune-mi ce este filosofía şi ce fericire are ea?" Răspuns-a Iustin: „Filosofía este aceea care este facere a înţelegerii şi cunoştinţă a adevărului; iar fericirea ei este cinstea înţelegerii şi a înţelepciunii ei". Bătrânul a întrebat: „Dacă din filosofía care le înţelege pe toate cunoaşteţi adevărul, apoi ce ziceţi că este Dumnezeu?" Răspuns-a Iustin: „Acela este Dumnezeu, Care niciodată nu se schimbă, ci totdeauna este Acelaşi; Care este pricinuitorul facerii tuturor". Iar bătrânul, îndulcindu-se de răspunsul acela, iarăşi l-a întrebat: „Numele înţelegerii este la toate lucrurile de obşte? Căci întru toate meşteşugurile, ori întru care cineva este iscusit, întru acela se numeş­te că este înţelept; sau în geometrie, sau în ocârmuirea corăbiei, sau în doctorii, şi după asemănare întru celelalte lucruri şi dumnezeieşti şi omeneşti, oare nu este aşa? Deci spune-mi mie iarăşi, este vreo înţelegere care naşte cunoştinţa lucrurilor împreună şi a celor dumnezeieşti şi a celor omeneşti?" Zis-a Iustin: „Este cu adevărat". Bătrânul a zis: „Deci ce? Oare tot una este a cunoaşte pe Dumnezeu, precum a cunoaşte muzica, sau aritmetica, sau astronomia sau oricare din acestea?" Răspuns-a Iustin: „Nicidecum; pentru că alta este înţelegerea aceea de a cunoaşte pe Dumnezeu şi alta este aceea de a cunoaşte un meşteşug".

Grăit-a bătrânul: „Bine ai răspuns, căci ajungem la oarecare înţelegeri; pe de-o parte din auz şi din învăţătură, iar pe de alta din însăşi vederea lucrurilor; precum dacă ţi-ar spune cineva că se află în India vreo fiară care nu se aseamănă cu nici una din fiare - într-un fel sau în alt fel, cu felurite feţe şi cu multe chipuri - n-ai fi putut s-o cunoşti pe aceea ne văzând-o cu ochii tăi, nici altuia să-i spui despre ea, neauzind mai întâi singur de la cel ce spune. Deci aici te întreb: Cum pot filosofii voştri elineşti să înţeleagă drept pentru Dumnezeu, sau cum să grăiască ceva adevărat pentru Dânsul, de vreme ce n-au nici o cunoştinţă a Lui, ca cei ce nici nu L-au văzut pe El cândva, nici nu L-au auzit?" Răspuns-a Iustin: „O, părinte, nu cu ochii trupeşti se vede puterea dumnezeirii, precum văd oamenii oarecare jivine, ci numai cu mintea singură se poate ajunge la Dumnezeu, precum zice Platon, a cărui învăţătură eu o urmez". Zis-a bătrânul: „Oare este în mintea noastră vreo putere de acest fel şi atât de multă, prin care mai degrabă decât cu simţurile cele trupeşti am putea înţe­lege sau să cunoaştem vreun lucru, şi să ajungem pe cele nevăzute?"

Răspuns-a Iustin: „Este cu adevărat. Şi acea putere este numită de Platon ochi al minţii, fiind dată omului chiar spre aceea - precum el învaţă -, ca fiind curăţit şi luminat prin învăţătura cea iubitoare de înţelepciune, să poată vedea pe însuşi Adevărul dumnezeiesc, Care este pricinuitorul tuturor lucrurilor celor ajunse cu mintea, nu arătându-Se prin vopsele, nici având vreo asemănare oarecare, nici mărime de statură, nici altceva de acest fel, care se vede cu ochii cei trupeşti; ci este o Fiinţă mai presus de toate fiinţele, neajunsă, nespusă, singură bună şi frumoasă, a căreia dorire a ştiinţei este sădită din început de însăşi aceea în sufletele cele de bun neam, pentru că aceea iubeşte a fi cunoscută şi văzută de acelea".

Pe nişte cuvinte ca acestea bătrânul le asculta cu dragoste, însă încă nu se îndestula cu acea înţelegere a lui Iustin despre Dumnezeu, învăţată de Platon, ca una care, fiind fără de creştineasca mărturisire, era nedesăvârşită. Deci nebinevoind pentru Platon, a zis: „Dacă Platon învaţă aşa precum tu mărturiseşti, apoi pentru ce el singur n-a cunoscut, nici n-a ştiut Adevărul lui Dumnezeu? Pentru că zicând că Dumnezeu este nevăzut şi neajuns, el se închina apoi făpturii celei văzute: cerului, stelelor, aşijderea lemnului şi pietrei celei cioplite în chip de om, ca însuşi lui Dumnezeu, schimbând astfel pe Adevărul lui Dumnezeu întru minciună, ţinându-se de închinarea la idoli şi învăţând la aceea şi pe alţii? Deci nu socotesc că la Platon şi la ceilalţi filosofi elini este înţelegere dreaptă, care să se poată veni la adevărata cunoştinţă a lui Dumnezeu, deoarece s-au făcut deşerţi întru cugetările lor şi s-a întunecat inima lor cea neînţelegătoare; astfel, socotindu-se a fi deştepţi, au înnebunit. Eu îţi spun cu adevărat, că mintea omenească, nepovăţuindu-se de Duhul Sfânt şi neluminându-se prin credinţă, nu poate nicidecum să-L ştie şi să-L înţeleagă pe adevăratul Dumnezeu!"

Acestea şi multe altele grăind bătrânul despre dreapta cunoştinţă de Dumnezeu, despre adevărata cinstire de Dumnezeu şi despre celelalte lucruri dumnezeieşti, vădind astfel rătăcirea filosofilor elini, Iustin se minuna. Apoi a zis: „Deci unde şi ce fel de dascăl poate să afle cineva ca să-l povăţuiască spre adevăr, dacă în Platon şi în ceilalţi filosofi nu este adevărul?"

Atunci bătrânul a început a-i spune lui despre sfinţii prooroci, zicând: „In vremile cele de demult, cu mulţi ani mai înainte de toţi filosofii, au fost oarecare bărbaţi sfinţi drepţi şi iubiţi de Dumnezeu, care, fiind plini de Duhul Sfânt, mai înainte au spus de aceste lucruri ce acum se săvârşesc. Acei bărbaţi se numesc prooroci. Ei singuri au cunoscut adevărul din început şi l-au spus oamenilor. Şi spunând adevărul, nu s-au ruşinat de nimeni, nici nu s-au temut de cei ce i-ar fi silit pe dânşii ca, întru oarecare cuvinte, să se abată de la adevăr, nici nu s-au biruit de slavă deşartă; ci le-au spus drept, curat, adevărat şi fără de frică pe toate acelea, care întru descoperiri de la Dumnezeu li s-au făcut lor, sau le-au văzut, sau le-au auzit.

încă sunt şi acum scripturile lor, care, dacă le citeşte cineva cu credinţă, îi aduc mult. folos şi-i luminează mintea spre cunoştinţa adevărului; pentru că acei sfinţi prooroci nu întăresc cele grăite de dânşii cu meşteşug de cuvinte, nici cu oarecare dovezi sofistice sau cu silogisme, ci cu dreaptă vorbire spun însuşi adevărul. Căci ei înşişi, mai mult decât toate dovezile sofistice, au fost martori preacre- dincioşi ai adevărului, ca unii ce au crezut întru Unul, adevăratul Dumnezeu, Ziditorul tuturor şi mai înainte au vestit venirea în lume a lui Hristos, Fiul Lui. Ei s-au arătat că sunt vrednici de credinţă; pe de-o parte că acum unele din graiurile lor s-au împlinit şi altele de acum o să se împlinească; iar pe de alta, că cele grăite de dânşii le întăreau prin minuni; pentru că făceau minuni cu puterea darului lui Dumnezeu, cel dat lor de sus. Acele minuni, proorocii cei mincinoşi şi neînvăţaţi de Dumnezeu n-au putut niciodată să le facă, fără numai că au îngrozit pe oameni prin oarecare arătări şi năluciri diavoleşti" .

Deci acel fericit bărbat necunoscut, vorbind astfel cu Iustin, la sfârşit i-a zis lui: „Mai înainte de toate, roagă-te cu dinadinsul adevăratului Dumnezeu, ca să-ţi deschidă ţie uşa luminii, de vreme ce nu poate cineva să ştie şi să înţeleagă pe cele ce sunt ale lui Dumnezeu, decât numai cel căruia însuşi Dumnezeu va voi să-i descopere. Şi le descoperă fiecăruia care-L caută pe El cu rugăciunea şi se apropie de El cu dragoste".

Acestea zicându-le bătrânul acela, s-a dus de la el şi s-a făcut nevăzut. De atunci Iustin niciodată n-a mai putut să afle undeva sau să vadă vreun bărbat ca acela. Ce a simţit Iustin în inima sa după plecarea acelui bărbat, el însuşi a spus când a vorbit odată cu Trifon, slăvitul iudeu, şi a zis: „Un foc s-a aprins în mine. Duhul mi s-a aprins cu dorire de Dumnezeu şi mi-a crescut dragostea spre sfinţii prooroci şi spre acei bărbaţi care sunt prieteni ai lui Hristos. Deci, socotind cuvintele bătrânului, doar pe aceea am cunoscut-o că este filozofie dreaptă, pe care el mi-a spus-o. Pentru aceea am început a citi cărţile prooroceşti şi apostoliceşti şi dintr-acelea m-am făcut filosof drept, adică creştin adevărat". Aceasta spunând-o fericitul Iustin mai pe urmă lui Trifon, a făcut înştiinţare pentru sine neamului celui mai de pe urmă, în ce fel a fost începutul întoarcerii lui către Dumnezeu şi cum a fost povăţuit la calea cea dreaptă de acel bărbat neştiut, ca de un trimis din cer.

După acea vorbire folositoare de suflet cu bătrânul cel insuflat de Dumnezeu, îndată s-a sârguit a căuta cărţi creştineşti şi a început a citi dumnezeieştile Scripturi cu silinţă osârdnică. Şi alătura proorociile cele vechi ale sibilelor cu proorociile sfinţilor prooroci despre întruparea cea din Preacurata Fecioară a lui Hristos, despre pătimirea cea de voie a Lui, despre sfârşitul acestei lumi văzute şi despre judecata ce va să fie. Şi, văzându-le pe acestea întru toate împreună glăsuite între ele, se minuna în sine şi venea încet - învăţându-l pe el Sfântul Duh - spre cunoştinţa cea mai desăvârşită a lui Dumnezeu şi a Fiului Său. Deci, râzând de nebunia elinească, se pleca spre creştineasca credinţă, înmulţindu-se în el din zi în zi duhovniceasca căldură spre dreapta credinţă.

Însă erau unele lucruri care îi împiedicau sufletul ce dorea dreapta credinţă creştinească de la scopul cel bun; şi acestea erau: desele şi cumplitele prigoane aduse de către păgâni creştinilor, şi multe lucruri necinstite şi de ruşine, pe care păgânii le aduceau cu minciună asupra lor, prihăniri şi clevetiri nemaiauzite care ziceau despre creştini că în adunările lor de noapte, stingând lumânările, sting împreună şi lumina curăţiei, spurcându-se unul cu altul prin necurăţie şi mâncând carne de om, după asemănarea fiarelor. Cu unele ca acestea, elinii şi iudeii ocărau în popor pe creştinii nevinovaţi, şi astfel se credea minciuna oamenilor necuraţi şi nebuni ca şi cum ar fi fost adevăr. Deci creştinii, oamenii cei drepţi şi sfinţi, erau urâţi, prigoniţi, scuipaţi şi batjocoriţi de toţi necredincioşii, ca nişte mari nelegiuiţi, vinovaţi de grele păcate, şi erau daţi la cumplite morţi, în multe feluri.

Nişte lucruri ca acestea împiedicau la început pe Iustin de la scopul său să se facă creştin; însă nu credea cu totul lucrurile cele care se spuneau împotriva creştinilor, ştiind bine că, adeseori, prin judecata poporului cea fără de socoteală, cei nevinovaţi se osândesc ca cei vinovaţi, cei curaţi se necinstesc ca cei spurcaţi şi cei drepţi se socotesc ca cei păcătoşi. Deci, văzând pe creştini neînfricaţi în răspunsuri la judecăţi, viteji în chinuri, defăimând toate cele văzute frumoase ale acestei lumi ca pe nişte gunoaie, dându-se de bună voie la munci pentru Domnul lor şi sârguindu-se la moarte ca la un ospăţ, socotea în sine, zicând:

„Nu sunt drepte cele ce se spun despre creştini, ca şi cum ar fi făcând nişte urâciuni ca acelea; de vreme ce păcătosul cel iubitor de patimi, săvârşind fără de înfrânare poftele trupeşti şi întru mâncarea cărnuri lor omeneşti căutând iubire de plăceri, se teme de moarte şi nu rabdă muncile. Unul ca acela nu se dă de bună voie la răni, ci fuge de ele, iar de ar cădea sub vreo judecată ca aceasta, se sârguieşte în tot felul să se arate fără de prihană şi se răscumpără de la pedeapsă cu multă plată ca să poată să petreacă mai mult fără de durere şi cu sănătate şi să se îndulcească mai mult de poftele lui. Dar creştinii nu sunt deloc aşa, ci aleg de bună voie a pătimi pentru Hristos, în Care cred. Ei cinstesc mai mult moartea decât viaţa; deci cum poate să se afle într-înşii o iubire de păcat ca aceea?"

Astfel socotind el, cerceta cu dinadinsul pentru viaţa creştinilor şi s-a înştiinţat desăvârşit, că ei petrec în frica Domnului cu curăţie şi fără de prihană, păzind curăţia lor cu de-amănuntul, că se omoară în toate zilele cu postul şi cu înfrânarea, şi adeseori se roagă şi totdeauna se învaţă în faptele cele bune. Acestea cunoscându-le din cercetările lui, i-a iubit pe ei foarte mult şi s-a lipit de ei cu toată dragostea. Şi a luat Sfântul Botez şi s-a făcut mare ajutor al credinţei în Hristos, luptându-se prin cuvinte şi prin scrisori cu elinii şi cu iudeii. Şi s-a făcut ostaş nebiruit al lui Hristos şi nevoitor tare şi viteaz. Şi căutând mântuirea sufletelor omeneşti, a cercetat felurite ţări, învăţând şi propovăduind numele lui Hristos şi întorcând pe cei necredincioşi la Dumnezeu.

Deci a mers la Roma ca un filosof, purtând îmbrăcăminte filosofească şi având ucenici cu sine. Şi se adunau la el mulţi pentru învăţătură şi a întemeiat şcoli; însă sub chipul filosofiei celei din afară, învăţa filosofia creştinească cea adevărată. Deci, aflând acolo pe Marcion, începătorul de eresuri, i s-a împotrivit lui tare şi l-a ruşinat; iar împotriva eresului acela, precum şi împotriva altor ere­suri, a scris mai multe cărţi. Tot acolo în Roma era un oarecare cinic, filosof păgân, cu numele Crescent, mare vrăjmaş al creştinilor. Iar Sfântul Iustin, adevăratul filosof creştinesc, a avut cu acel filosof necredincios neîncetat război, atât cu cuvântul cât şi cu scrisul. Pentru că acel filosof cinic, având viaţă spurcată şi prea fără de lege, ura pe creştinii care petreceau după Dumnezeu în curăţie şi zavistuia slava cea bună a lui Iustin, de vreme ce Iustin era cinstit şi slăvit de ro­mani, pe de o parte pentru înţelepciunea sa cea insuflată de Dumne­zeu, iar pe de altă parte pentru viaţa lui cea curată şi neprihănită.

Deci Crescent cinicul, fiind plin de răutate; aducea împotriva creştinilor multe lucruri ruşinoase cu minciună, vrând să-l necin­stească în popor şi să facă urât atât pe Iustin cât şi pe credincioşii care erau cu el; deci îndemna poporul cel necredincios asupra lor. Acestea auzindu-le şi văzându-le Sfântul Iustin, zicea: „Eu pentru credinţa lui Hristos doresc a pătimi şi a fi ucis de necredincioşi; şi socotesc că de la acel Crescent cinicul, mi se va pricinui moartea, de la acel cinic nebun, care iubeşte mândria mai mult decât înţelepciunea. El este nevrednic de a se numi filosof, de vreme ce îndrăzneşte a spune la arătare lucruri pe care nu le ştie cu dinadinsul, ca şi cum creştinii ar fi fără de Dumnezeu şi ar face multe fărădelegi. Aşa ne huleşte pe noi din urâciune şi răutate, şi este mai rău decât poporul cel simplu, căci aceia nu îndrăznesc să grăiască nimic de lucrurile pe care nu le ştiu.

În vremea aceea împărăţea în Roma Antonin, care fusese împărat după Adrian. Şi cu toate că Antonin însuşi nu era cumplit asupra creştinilor, însă necredincioşii închinători la idoli fiind întru stăpâniri, prigoneau şi ucideau pe creştini după poruncile împăraţilor celor mai dinainte, din ura cea prea multă către ei şi încă şi din lăcomie, ca să jefuiască averile lor. Şi nu atât pentru mărturisirea numelui lui Hristos, cât pentru fărădelegile cele multe, pe care cu minciună le aduceau clevetitorii asupra credincioşilor, îi dădeau pe ei la judecată şi, necercetându-i pentru clevetirile cele aduse asupra lor, îi pedepseau cu felurite morţi.

În acea vreme s-a întâmplat în Roma un lucru ca acesta: o femeie oarecare necredincioasă, care trăia în necurăţie, auzind de la creştini cuvânt pentru adevăratul Dumnezeu şi învăţătură pentru viaţa cea întreg înţeleaptă, pentru răsplătirea drepţilor şi pentru munca păcătoşilor, s-a umilit cu sufletul şi a crezut în Hristos. însă avea bărbat care petrecea întru necredinţa închinării de idoli şi se tăvălea fără de măsură întru necurăţiile trupeşti. Pentru aceasta ea îl sfătuia pe el în tot chipul, vrând să-l povăţuiască la viaţa înfrânată şi să-l întoarcă la adevărata credinţă.

Deci, văzând ea că nicidecum nu poate să-l îndrepte pe acela, căuta să se despartă de el, ca să nu mai petreacă în necurăţiile aceluia. Iar bărbatul ei, înştiinţându-se de la care creştin a învăţat femeia lui credinţa creştinească, s-a dus la eparhul cetăţii, jelindu-se împotriva aceluia. Iar numele acelui creştin era Ptolomeu. Deci robul lui Hristos, Ptolomeu, a fost prins şi ţinut multă vreme într-o temniţă necurată; apoi eparhul, scoţându-l la judecată, l-a osândit la moarte, în vremea acelei nedreptei judecăţi, stătea acolo un bărbat, cu numele Luchie. Acela, văzând pe fericitul Ptolomeu osândit pe nedrept, a zis către judecătorul cel strâmb: „O, eparhule, pentru care pricină dai la moarte pe acest om nevinovat, de vreme ce nu este nici prea desfrâ­nat, nici făcător de silă, nici ucigaş, nici tâlhar, nici răpitor, nici vădit pentru altă oarecare fărădelege, ci pentru singura pricină că s-a mărturisit pe sine, că este creştin?" Iar eparhul, căutând cu groază spre dânsul, i-a zis cu mânie: „Oare şi tu eşti din numărul creştini­lor?" Răspuns-a Luchie: „Cu adevărat şi eu sunt creştin". Atunci el a poruncit ca şi pe acela să-l pedepsească cu moarte. încă s-a alăturat celor doi creştini şi al treilea, un prieten, care s-a mărturisit pe sine cu mare glas că este creştin; şi toţi aceşti trei şi-au pus sufletele lor pentru Hristos.

Şi înştiinţându-se fericitul Iustin de o nedreaptă ucidere a sfinţilor ca aceasta, i-a fost jale mare pentru ei. Deci, scriind o cărticică numităApologia, care arăta nevinovăţia creştinilor şi defăima şi certa rătăcirea şi răutatea slujitorilor de idoli, a dat-o împăratului şi fiilor lui, şi la tot senatul, îndrăznind pentru Hristos, fără temere de munci şi de moarte. Iar împăratul, citind cu luare aminte acea cărticică, s-a minunat de înţelepciunea filosofului creştin; şi nu numai că nu s-a mâniat împotriva lui şi nu l-a ucis pe el, dar a şi lăudat înţelepciunea lui; de vreme ce Sfântul Iustin a vădit, în acea cărticică, înşelăciunea zeilor elini, iar puterea lui Hristos a dovedit-o lămurit şi a arătat că sunt mincinoase clevetirile ce se aduceau asupra creştinilor, adeverind curăţia şi viaţa lor cea dreaptă.

Deci împăratul, citind acea cărticică şi umilindu-se, a dat poruncă ca să nu fie munciţi creştinii pentru mărturisirea numelui lui Hristos, nici să fie jefuite averile lor, decât numai dacă s-ar fi arătat asupra cuiva dintre ei oarecare pricini de păcate, cu adevărat vrednice de pedeapsă şi de judecată. Deci prescriind Sfântul Iustin acea poruncă împărătească şi luând voie de la împărat, s-a dus în Asia unde erau creştinii prigoniţi mai mult atunci. Şi mergând la Efes în haina cea filosofească, pe care n-a lăsat-o până la sfârşitul său, a arătat şi a propovăduit tuturor porunca împăratului şi a trimis-o în părţile şi în cetăţile cele dimprejur. Prin acestea s-a adus pacea şi s-a mângâiat Biserica lui Hristos; de vreme ce prigoana creştinilor a încetat pentru o vreme, în locul ei venind bucuria. Acolo petrecând Sfântul Iustin câtăva vreme, a avut întrebare cu înţeleptul rabin Trifon iudeul şi l-a biruit pe acela din Scripturile Legii vechi, de care întrebare - precum şi deApologia, despre care s-a zis mai sus - se află cuvânt scris pe larg în cartea lui Iustin.

Şi după multă vreme, Sfântul Iustin s-a întors iarăşi de la Efes în Italia; iar în calea în care rîiergea pretutindeni propovăduia apostoleşte pe Hristos, şi, biruindu-i în cuvinte pe iudei şi pe elini, îi întorcea la sfânta credinţă, iar pe credincioşi îi întărea. Deci mergând el iarăşi la Roma, Crescent cinicul, filosoful cel păgân, s-a pornit asupra lui cu mai multă ură şi cu mai multă răutate; deci Sfântul Iustin, adeseori vorbind cu el, totdeauna îl biruia şi-l ruşina înaintea tuturor.

Pentru aceea, neputând el să stea împotriva lui şi neştiind ce să-i mai facă, l-a clevetit cu multe minciuni la divanul romanilor; deci au prins pe sfântul ca pe un vinovat de răutate şi l-au muncit în legături. Şi aducându-l pe el la judecată, nici o pricină nu i-au aflat lui. Iar zavistnicul Crescent, temându-se ca nu cumva Iustin să fie liberat, a pregătit în ascuns o otravă de moarte şi cu aceea a ucis prin înşelăciune pe ostaşul cel nebiruit al lui Hristos.

Astfel s-a sfârşit Sfântul Iustin, adevăratul filosof al creştinilor, lăsând Bisericii lui Hristos multe scrieri foarte trebuincioase, ca unele ce sunt pline de înţelepciunea Sfântului Duh. Deci, stând înaintea lui Hristos Domnul, puitorul de nevoinţă, a luat de la El cununa pătimirii şi este rânduit în ceata sfinţilor mucenici, a celor ce slăvesc Sfânta Treime, pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, în veci. Amin.

ARTE 1 Iunie

INVITAŢIE LA OPERĂ 1 Iunie

Rossini – Semiramida

Gioacchino Rossini, Semiramide: 

Glinka - Rouslan et Ludmila (complet): 

Glinka – Ivan Susanin

A Life for the Tsar. М.И.Глинка опера "Жизнь за царя" ("Иван Сусанин"): 

MUZICĂ 1 Iunie

The Beatles

The Beatles - Sgt. Pepper's Lonely Hearts Club Band - (Full Album)

Mihail Glinka

Mikhail Glinka: Selected Orchestral Works: 

Mikhail Glinka - Symphony on Two Russian Themes in D minor: 

Linda Scott (Linda Joy Sampson), cântăreaţă americană

Ron Wood, chitarist, basist, vocalist şi compozitor britanic (Faces, Rolling Stones).

Ronnie Wood

Charlene (Charlene D'Angelo - Duncan), cântăreaţă americană.

Charlene - I've Never Been To Me (1982 - HD) (With Spoken Bridge): 

Graham Russell, vocalist şi compozitor australian (Air Suply).

Air Supply 

Mike Joyce, baterist britanic (The Smiths, Adult Net).

The Smiths 

Monica Anghel

Alanis Nadine Morissette

ÎNREGISTRĂRI NOI: 

François Couperin - Les Ombres Errantes / Pièces pour Clavecin (reference recording : Iddo Bar-Shaï)

J.S. Bach: Concertos for Recorder

100 Piano Songs - Classical, Neoclassical & Contemporary Pieces, Pop Piano Songs, Relaxing Piano

POEZIE 1 Iunie

Hristo Botev

Biografie

Hristo Botev (în bulgară Христо Ботев; n. 6 ianuarie 1848, Kalofer, Bulgaria - d. 1 iunie 1876) a fost un poet și revoluționar bulgar.

Hristo Botev (1848 – 1876), fiul lui Hristo Botev Petkov (în bulgară Христо Ботев Петков) este considerat cel mai mare poet al Bulgariei.

Botev s-a născut în Kalofer. Tatăl său, Botev Petkov (1815-1869), a fost profesor și una dintre cele mai semnificante personalități de la sfârșitul revoluției naționale bulgare împotriva ocupației otomane. El a avut o puternică influență asupra fiului său, în timpul tinereței acestuia.

În 1863 după ce a terminat școala generală în Kalofer, Botev a fost trimis de tatăl său la liceu în Odessa. Aici a fost impresionat de operele poeților liberali ruși din acele timpuri. În anul 1865 a părăsit liceul și și-a petrecut următorii 2 ani predând în Odesa și Basarabia. Între timp a început să-și creeze primele opere lirice și de asemenea, să-și stabilească legături puternice cu mișcările revoluționare rusești și poloneze.

La începutul anului 1867, Botev se întoarce în Kalofer unde îl înlocuiește temporar pe tatăl său, acesta fiind bolnav. În mai, în timpul sărbătorii Sf. Chiril și Sf. Metodie (tatăl său a fost cel care a început organizarea la sfârșitul anului școlar ce acum corespunde cu vacanța națională bulgară de pe 24 mai), el a făcut public discursul său împotriva autorităților otomane și aristocraților bulgari (pe care-i acuză că colaborează cu otomanii).

Ca urmare, Botev a fost forțat să părăsească orașul. Inițial a decis să se întoarcă în Rusia, dar din motive financiare, a optat pentru România, la acea vreme, România fiind un azil pentru mulți exilați bulgari.

Fiind foarte influențat de revoluționarii bulgari ce trăiau în România, Botev duce o viață tipică pentru un revoluționar. A fost privat în mod constant de drepturi/benificii și chiar de casă. Pentru mult timp a locuit într-o moară abandonată de lângă București, împreună cu Vasil Levski, conducătorul insurgențelor bulgărești. Ei doi devin prieteni apropiați. Mai târziu avea să descrie această perioadă în lucrările sale.

Din 1869 până în 1871 devine editor la ziarul emigranților revoluționari pe nume “Cuvântul emigranților bulgari” (“Duma na bulgarskite emigranti”), unde a început să-și publice operele sale lirice timpurii, în urma colaborării strânse cu revoluționarii ruși, Botev începe să lucreze pentru ziarul ”Libertatea” (“Svoboda”), editat de un scriitor eminent și revoluționar – Liuben Karavelov. În 1873 a editat, de asemenea, ziarul satiric “Ceasul deșteptător” (“Budilnik”), care nu făcea parte din mișcările revoluționare.

Întreaga mișcare revoluționară bulgară a fost pusă în pericol de capturarea lui Vasil Levski de autoritățile otomane la sfârșitul lui 1872. La acea vreme, Levski era liderul insurgenței bulgare. A realizat o întreagă rețea de comitete revoluționare, supervizate de Comitetul Revoluționar Bulgar (BCRC), localizat în România, ce avea ca scop pregătirea revoluționarilor bulgari pentru viitoarele acțiunii împotriva ocupației otomane. Levski a fost adus pentru judecată, condamnat la moarte și spânzurat pe 19 ferbuarie 1873. Moartea sa a avut o influență negativă asupra moralului revoluționarilor bulgari.

Odată cu moartea lui Levski, BCRC se schimbă în două fracțiuni: Botev și susținătorii lui afirmau că trebuiau să înceapă pregătiri pentru o imediată ofensivă, în timp ce revoluționari conservatori/moderați, conduși de Lyubeu Karavelov, credeau că este prea devreme pentru o astfel de acțiune. Botev intenționa să înceapă o ofensivă/acțiune cât mai repede posibil, să profite de situația internațională (tensiunea crescândă dintre Imperiul Otoman de o parte și Serbia și Rusia de cealaltă), precum și de faptul că rețeaua revoluționară, stabilită de Levski era încă relativ intactă și putea fi parte activă în pregătiri. Ca rezultat, BCRC este dizolvat și un nou comitet este stabilit la Giurgiu, iar pregătirile pentru ofensă continuă. Viziunile sale politice erau apropiate de anarhism (uneori descris ca un libertarism timpuriu) și de socialism utopic, și erau sintetizate în “Simbolul Credinței” ("Simvol veruyu").

Acțiunea a început în anul 1876. Rebelii înarmați sărăcăcios, dar cu un curaj și altruism ieșit din comun, împotriva trupelor otomane obișnuite și împotriva a basi-bazoks. Revolta a fost înăbușită cu o cruzime extremă. Mai multe mii de bărbați, femei și copii au fost măcelăriți, mii au fost exilați în Asia Minor și mulți alții și-au părăsit casele. Tragedia a oripilat și indignat opinia publică din toată lumea.

Botev a urmărit evenimentele fatale și a decis să se alăture camarazilor săi în luptă. Pentru asta a compus un detașament format din 205 revoluționari (Cheta), numai unii dintre ei deținând experiență militară. În timp ce Botev rămâne conducător oficial/ voievod, pentru postul de comandant militar a fost ales activistul revoluționar Nicola Voinvski (1849-1876), ce a studiat anterior la liceul militar Nikolaev și a servit în armata rusă ca locotenent, așadar având pregătirea militară necesară. În subordinea sa se află un alt revoluționar faimos, Nikola Simon-Kuruto (1845-1876). Pentru a susține revolta, Botev a creat un plan să traverseze în siguranță Dunărea fără a afla autoritățile române, de frică că i-ar putea opri.

Pe 16 mai 1876, deghizați în gărdinari, membrii detașamentului au debarcat nava cu aburi Austro-Ungară “Radetzky” și, după un semnal special, au preluat controlul. După aceea Botev a prezentat motivele politice ale acțiunii sale în fața căpitanului navei Dagobert Englander și pasagerilor. Cauza nobilă și manierele ireproșabile ale revoluționarilor bulgari au marcat persoanele de pe ambarcațiune. Radentzky a atins coasta bulgară lângă Kozlodui, unde Botev și camarazii săi își iau la revedere de la căpitan și pasageri și debarcă pe pământ bulgăresc. Mișcarea a fost emoționantă deoarece știrile despre revolta stinsă atinsese toate colțurile Europei, iar persoanele de la bordul lui Radetzky nu aveau iluzii în privința a ceea ce îi aștepta pe Botev și pe camarazii săi.

Detașamentul cu suită în față, se îndreaptă spre regiunea Vratza. Primele știri legate de situație au fost descurajatoare, revolta a fost înăbușită aproape peste tot, erau trupe bashi-bazouks prin toată regiunea niciun ajutor nu se întrezărea, așa că detașamentul a avansat în munții Vratza. În dimineața zilei de 18 mai detașamentul a fost înconjurat de trupele otomane; dar Botev și Nikola Voinovski și-au organizat camarazii din timp, au luat poziție defensivă și au început să respingă atacurile repetate otomane. Ambele părți au suferit pierderi masive. Detașamentul a suferit pierderi - 30 de morți și răniți. Când a venit noaptea rebelii s-au împărțit în câteva grupuri, au spart liniile inamice și au continuat către munți. Următoarea zi a trecut fără semnele inamicilor, dar era clar că detașamentul nu putea spera la întăriri din partea revoluționarilor bulgari. În dimineața lui 20 mai, iscoadele detașamentului depistează trupe bashi-bazouks și cinci batalioane otomane obișnuite ce avansau. Oamenii iau imediat poziți solide lângă muntele Okoltchitza. Apărarea a fost împărțită în două sectoare comandate de Voinovski și Botev. Curând două batalioane obișnuite inamice conduse de Hassan Hairy, atacă pozițiile lui Voinovski, în timp ce trupele boshi-bazouks își îndreptau atenția către poziția lui Botev. Oamenii lui Voinovski, cu foc concentrat creează pierderi majore în rândul inamicului ce avansa și contracarează încercarea acestora de a îi încercui. La rândul lor oamenii lui Botev ripostează atacurilor trupelor boshi-bazouks și împinge inamicul înapoi cu un contraatac puternic. Lupta se stinge de la sine și turcii se retrag în tabăra lor. Detașamentul pierde 10 soldați, inamicul 30, mulți răniți au fost de ambele părți.

În timp ce seara se apropia, Botev decide să rupă liniile inamice de la distanță și exact în acel moment este lovit de un glonț în piept. Ziua era 20 mai (calendarul gregorian 1 iunie) 1876. Brusca moarte a lui Botev a dus detașamentul spre pierzanie și în următoarele zile e măcelărit. Numai 15 oameni conduși de Voinovski ating munții, unde cad ca eroi în lupte crâncene.

Toată viața sa, Botev și-a inspirat camarazii cu pasiunea sa pentru libertate și ultima sa acțiune a venit să împlinească jurământul său și să moară pentru el. Inscripția pe piatra funerară spune "Profeția ta s-a adeverit- trăiești în continuare!”.

În urma lui Botev a rămas soția sa, Veneta, fiica sa Ivanka și fiul adoptiv Dimitor.

În 1875 Botev publică opera sa lirică într-o carte numită “Cântece și poeme”, împreună cu un alt poet revoluționar bulgar și viitor politician, Stefan Stambolov. Poezia lui Botev evidențiază resentimentele oamenilor săraci, împreună cu idei revoluționare ce luptă pentru libertatea lor din mâna tiraniei străine și autohtone, lirica sa e influențată de democrații revoluționari ruși și personalități pariziene. Sub această influență Botev se remarcă și ca poet și ca revoluționar democrat. Multe dintre poeziile sale sunt îmbibate cu zel revoluționar și determinare cum ar fi “Rugăciunea mea” ("Moyata molitva"), “La revedere” ("Na proshtavane"), “Hajduks” ("Haiduci"), “În tavernă” ("V mehanata"), sau, “Lupta” ("Borba"). Altele sunt romantice, balade (Hadzhi Dimitar, poate cea mai bună poezie a sa).

Poezii

·         Mamei sale (în bulgară: "Майце си")

·         Catre fratele sau (în bulgară: "Към брата си")

·         Elegia (în bulgară: "Елегия")

·         Impartire (în bulgară: "Делба")

·         Catre prima mea iubire(în bulgară: "До моето първо либе")

·         La despartire in 1986 (în bulgară: "На прощаване в 1868 г.")

·         Hayduci (în bulgară: "Хайдути")

·         Pristanala (în bulgară: "Пристанала")

·         Lupta (în bulgară: "Борба")

·         Ciudat (în bulgară: "Странник")

·         Ney (în bulgară: "Ней") *

·         Patriot (în bulgară: "Пат*риот")

·         De ce nu sunt (în bulgară: "Защо не съм...?")

·         Epistola (na sveti Tarnovski) (în bulgară: "Послание" (на св. Търновски))

·         Hadji Dimitar (în bulgară: "Хаджи Димитър")

·         In crama (în bulgară: "В механата")

·         Rugaciunea mea (în bulgară: "Моята молитва")

·         Vine norul intunecat (în bulgară: "Зададе се облак темен")

·         Spanzurarea lui Vasil Levski (în bulgară: "Обесването на Васил Левски")

TEATRU/FILM 1 Iunie

Primarul Cartierului - Eduardo de Filippo

Cursa de soareci - Agatha Christie

Tata Minca - Panait Istrati 1984

GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR 1 Iunie

VA - Jazz Music for Summer

Adriana Trandafir, Jean Constantin, Alexandru Lulescu şi Radu Stoenescu - Cadavrul vioi (1994)

Jean Constantin şi Mihai Fotino - Curcan pentru export (2002)

GÂNDURI PESTE TIMP 1 Iunie

Mircea Cărtărescu - Citate:

De obicei, nu "ne" gândim, ci "ne" trăim, pentru că stilul de viaţă actual descurajează viaţa interioară.

Corpul meu e profund ataşat de corpul femeii mele. Am de fapt două corpuri, şi de fapt întreaga mea viaţă e dublă. Chiar dacă aş fi decerebrat, ca un animal de experienţe, corpul meu ar fi încă îndrăgostit de corpul femeii mele. Nevoia mea de intimitate cu fiinţa cu care trăiesc merge mult mai departe decât viaţa sexuală.

Mintea mea e lentă şi mai mereu dusă aiurea, aşa că ratez de obicei clipa. Cele mai grave momente din viaţă le-am trăit de parcă-aş fi trăit bucăţi mici din viaţa altcuiva.

Există un preţ pentru fiecare lucru bun pe care îl primim în viaţă. Dincolo de toate bunurile, spirituale sau materiale, pe care ni le aduce viaţa (şi pentru care trebuie să fim infinit recunoscători), un om adevărat nu poate să nu simtă o fundamentală nefericire de fond. În miezul vieţii noastre, chiar şi al uneia luminoase şi de succes, există un sâmbure fundamental de nefericire metafizică. El ţine de soarta noastră, de condiţia noastră umană.

Şi totuşi, orele de singurătate, clipele de nefericire, crizele din viaţă, visele şi reveriile, depresia, situaţiile limită, obsesiile, muzica, îndrăgostirea - toate ne spun altceva. Tot ce te scoate din rutina vieţii tale "reale" îţi arată că, trăind fără reflecţie despre tine însuţi, te duci de fapt în jos pe un tobogan de senzaţii, satisfacţii, imagini, bârfe, obiecte, minciună şi strălucire, tot mai departe de nucleul viu al fiinţei tale. Eşti un simplu consumator care se consumă în primul rând pe el însuşi. Şi vei rămâne mereu aşa dacă viaţa nu se hotărăşte o dată să te dea cu capul de pragul de sus.

Meseria mea: constructor de ruine. Vocaţia mea: arhitect al ruinelor. Viciul meu: voyeur al ruinelor. Nu mă-ntrebaţi pe mine despre locuri uitate şi părăsite din Europa. Mama însăşi a fost un astfel de loc. Eu însumi sunt un astfel de loc. Adunaţi-vă-n jurul meu, deschideţi-mi ţeasta şi contemplaţi-mi creierul: se va sfărâma sub ochii voştri ca un mulaj de ghips. Iar praful lui se va amesteca indiscernabil cu praful ruinelor între care-am trăit toată viaţa, amant al unui harem de ruine.

În lumile virtuale îţi poţi organiza viaţa cum îţi place, eşti la adăpost. Facebook şi Twitter sunt lumi compensatorii, aş spune. Sunt vise cu ochii deschişi. Sunt lumi în care ai sute de prieteni, ceea ce nu se întâmplă în viaţă, ai impresia că eşti cetăţean al universului fiindcă poţi coresponda cu inşi din toată lumea, dar de fapt sunt lumi înşelătoare, sunt nişte frumoase autoamăgiri.

Nimeni nu iese din propria viaţă curat. Toţi purtam cu noi traumele, nefericirea, ofensele, eşecurile, nedreptăţile, adversitatea celorlalţi. Cei mai buni dintre noi încearcă să nu perpetueze răul, să nu-ntoarcă asupra altora, la rândul lor, răul care li s-a făcut. Dar fiecare ne torturăm pe noi înşine amintindu-ne în detaliu, cu o claritate halucinantă, în atâtea nopţi fără somn, episoade din viaţa noastră în care răul şi perversitatea au triumfat.

În adolescenţă, ghemuit în pat, mi se-ntâmpla să citesc uneori de dimineaţă până seara, uitând să mănânc şi aproape şi să respir, pentru că paginile – pe care de fapt nici nu le mai vedeam – descriau oameni adevăraţi, nori adevăraţi, oraşe adevărate, pe când, dacă-mi ridicam privirile, nu vedeam decât jalnice umbre. Îmi dădeam seama că se înserează doar când paginile se făceau roşii ca focul, apoi cenuşii. Drama vieţii mele a început mai târziu, când în locul Cărţii am fost silit să trăiesc realitatea. Mă tem că de-acum încolo nimeni nu va mai locui în cărţi, aşa cum au făcut-o generaţia mea şi cele precedente. Şi că utopia lecturii va rămâne undeva, pe o colină îndepărtată, ca un mare labirint ruinat.

Ce nu pot accepta niciodată e că viaţa apropiaţilor mei, a semenilor mei ar putea fi "relativizată". Degeţelul mic al fetiţei mele valorează pentru mine cât lumea şi nu e o valoare pe care s-o pun în discuţie.