MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU DUMINICĂ 23 IUNIE 2019 

Bună dimineața, prieteni!

Încercați să vedeți această postare pentru că nimeni nu poate spune că le știe pe toate!

Dacă apreciați, puteți spune și prietenilor Dumneavoastră, dar ei pot vedea numai pagina mea de blogger! Dacă doresc să vadă mai mult trebuie să devenim prieteni!

Să aveți o sfântă și binecuvântată zi de Duminică!

ISTORIE PE ZILE 23 Iunie

Evenimente

·         79:  Titus ii succede la tronul imperiului tatalui sau Vespasian, devenind  al zecelea împărat roman.

·         930: A fost convocat pentru prima oara “Altingul” – adunarea reprezentantilor marilor comunitati din Islanda, o adunare în aer liber, la aproximativ 45 km est de ceea ce urma să devină ulterior capitala țării, Reykjavik. Althing-ul este, de facto, cel mai vechi parlament continuu funcțional pana in zilele noastre din lume. De asemenea, fondarea sa a marcat începutul existenței statului organizat islandez.

·         1298 - Ducele Albrecht von Habsburg este ales Imparat al Sfantului Imperiu Romano-German.

·         1314: Se declanseaza primul război de Independenţă scotian si incepe bătălia de la Bannockburn (la sud de Stirling). Incepe  bătălia de la Bannockburn (la sud de Stirling), un punct de reper în istoria Scoției, batalie soldata cu o victorie scoțiana importanta în Primul Război de Independență Scotian. Castelul Stirling, o cetate regală scoțiană, ocupat de englezi, a fost asediat de către armata scoțiana, iar armata engleza  a fost învinsă într-o luptă de o armată  scotiana inferioara numeric  comandată de regele Scotiei, Robert Bruce. Regele englez Edward a  fugit lasand in urma trupele întrate in  debandadă. Resturile armatei engleze au încercat să scape spre frontiera engleză, nouăzeci mile la sud, cea mai mare parte a soldatilor englezi fiind uciși de trupele  scoțiene urmăritoare sau de populatie. Robert Bruce (11 iulie 1274 – 7 iunie  1329), a fost rege al Scotiei din 1306 până la moartea sa în 1329, si a condus Scoția în timpul războaielor de independență scoțiene  împotriva Angliei. El a recâștigat independenta Scoției și este un erou național al scotienilor.

·         1532: Henric VIII și François I au semnat tratatul secret împotriva împăratului Carol V. Henric al VIII-lea (engleză Henry VIII) (n. 28 iunie 1491 – d. 28 ianuarie 1547) a fost rege al Angliei din 21 aprilie 1509 până la moartea sa. Francisc I al Franței (12 septembrie 1494 – 31 martie 1547) a fost rege al Franței între anii 1515 și 1547, fiind fiul lui Charles d’Angoulême și al Louisei de Savoia. Întâi, conte de Angoulême și duce de Valois, el i-a succedat la tron vărului său Ludovic XII, prin căsătoria cu fiica acestuia, Claude a Franței. Carol Quintul (n. 24 februarie 1500 – d. 21 septembrie 1558) a fost împărat romano-german din 1519, până la abdicarea sa în 1556. A domnit, de asemenea, ca rege al Spaniei, cu titulatura „Carol I”, din 1516 până în 1556. Ca moștenitor a patru dintre casele regale importante din Europa, a realizat o uniune personală a unor teritorii întinse și dispersate, incluzând Sfântul Imperiu Roman, Aragon, Castilia, Napoli, Sicilia, Țările de Jos și coloniile spaniole din Americi. Când a renunțat la tron, și-a împărțit ținuturile între fiul său, Filip al II-lea al Spaniei, și fratele său, împăratul Ferdinand I.

·         1641: Au fost depuse in biserica “Trei Ierarhi” din Iasi de către domnitorul Vasile Lupu, moastele Sfintei Paraskeva. Aducerea moaștelor sfintei la Iași a reprezentat un gest de recunoștință din partea patriarhului Partenie I și a membrilor Sinodului Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol, pentru faptul că domnitorul Vasile Lupu a plătit toate datoriile Patriarhiei Ecumenice. Începând din anul 1889, aceste moaste au fost mutate în Catedrala Mitropolitana din Iasi.

·         1657: Bătălia de la Varşovia [Polonia] Operaţiune militară iniţiată de principele Transilvaniei, Gheorghe Rákóczi II (1648 – 1660), în alianţă cu regele Suediei Carol al X-lea Gustav (1654 – 1660) împotriva Poloniei. Implicarea activă a lui Gheorghe Rákóczi II în diplomaţia central şi est-europeană i-a consolidat prestigiul, certificat şi de încheierea tratatului cu Suedia, la 20 noiembrie 1656. Negocierile cu regele suedez au dat consistenţă intenţiilor principelui transilvan de a fi încoronat ca rege al Poloniei. Acţiunea militară menită să-l înlăture pe regele polon, descendent al dinastiei Wasa, a început în ianuarie 1657, în condiţii nefavorabile de iarnă. Efortul depus de trupele transilvane pentru traversarea Carpaţilor, spre teritoriul polon s-a soldat cu pierderi în rândurile combatanţilor (îndeosebi la trecerea prin pasul Prislop) şi a demoralizat grosul trupelor rákócziene. Oastea transilvană era susţinută de 2 000 de oşteni moldoveni, sub comanda serdarului Grigore Hăbăşescu şi de alţi 2 000 de munteni, coordonaţi de boierul Odivoianul. Gheorghe Rákóczi II a fost consiliat în mai multe rânduri de reprezentantul Curţii regale polone (misiunea lui Gheorghe Lubomirski), de trimisul extraordinar al imperialilor (Francisc Weselényi) şi de oameni din anturajul ţarului (reprezentantul Curţii moscovite Viskinov), să renunţe la planurile sale politice. Armatele polone au fost mobilizate în regiunea Gdańsk-ului şi la Cracovia, în încercarea de a face faţă atacului suedez, dinspre nord, şi celui transilvan, dinspre sud. Primele schimburi de focuri între oştile comandate de principe şi poloni au avut loc în regiunea Sambor şi s-au soldat cu victoria lui Gheorghe Rákóczi II. La 28 martie 1657, acesta a intrat în Cracovia, pentru ca, o săptămână mai târziu, să reia înaintarea către nord. Transilvănenii au traversat Vistula, la Opatow, şi, la 7 aprilie 1657, au făcut joncţiunea cu trupele lui Carol al X-lea Gustav, la Schwielowa, unde pretendentul la coroana polonă a fost primit cu mare fast. Lipsa de coerenţă a diplomaţiilor, dublată de schimbările survenite în politica externă a Imperiului Habsburgic, a Rusiei şi Suediei (debarcarea daneză) i-au determinat pe combatanţi să-şi redimensioneze planurile de război. La rândul lor, polonii au căutat să-şi mobilizeze în întregime trupele şi, în ultimă instanţă, să ceară ajutor tătarilor. Suedia şi-a anunţat oficial intenţia de a se retrage din Polonia, în speranţa că va reuşi să pună capăt provocării daneze şi nesupunerii Brandenburg-ului. Gheorghe Rákóczi II, secondat de câteva detaşamente suedeze rămase în teatrul de operaţiuni, a intrat, la 23 iunie 1657, în Varşovia. În ciuda acestui fapt, finalizarea obiectivelor principelui transilvan a fost ratată, acesta văzându-se „abandonat ca o navă în furtună fără valuri şi rame”. Retragerea suedezilor a fost dublată de veşti dezastruoase despre înaintarea dinspre Apus a trupelor imperiale şi dinspre Răsărit a tătarilor. În aceste condiţii, Gheorghe Rákóczi II a hotărât retragerea, mai întâi alături de cazaci, decizie ce avea să-l coste piesele de artilerie şi o mare parte din oaste. Eşecurile suferite l-au convins de necesitatea semnării tratatului de pace cu polonii, la Czerny Ostrów (22 iulie 1657). Condiţiile impuse de regalitatea polonă au fost pe măsura dezastrului provocat de aliaţi, principele transilvan fiind obligat să respecte un traseu prestabilit, fiind asistat de contele polon Sapieha. Lipsa de dinamism din rândul armatelor în retragere, ca şi nesiguranţa principelui au adus enorme prejudicii, cei mai mulţi dintre combatanţi sfârşind în captivitate polonă sau tătară. Mai mult, în urma acestor înfrângeri, Poarta a refuzat să-i mai recunoască lui Gheorghe Rákóczi II calitatea de principe, motiv pentru care, întoarcerea sa a impus clarificări în relaţia suzerano-vasalică.

·         1724 - Rusia si Turcia semneaza Tratatul de la Constantinopol.

·         1760 - Bătălia de la Landshut, Silezia: Austria invinge Prusia.

·         1848:  Dimitrie Brătianu este acreditat ca agent diplomatic al Ţării Româneşti pe lângă Cabinetele din Pesta şi Viena, primind imputernicirea de a reprezenta interesele tarii pe langa „diversele puteri prietene din Europa” si pentru a susţine cauza Principatelor  in Imperiul Habsburgic. Dimitrie C. Bratianu (n. 1818, Pitesti – d. 8 iunie 1892, Bucuresti),   om politic, diplomat, pentru o scurta perioada prim-ministru al Romaniei, timp in care a prezidat ceremonia de incoronare a lui Carol I. Este fratele cel mare al lui I. C. Bratianu, impreuna participand la fondarea Partidului National Liberal. Intre cei doi frati au existat dintotdeauna disensiuni, astfel ca Dumitru devine lider al disidentilor liberali in timpul lungii guvernari a fratelui sau, pozitie din care a determinat caderea guvernului. Spre sfarsitul vietii are loc o impacare istorica in sanul familiei, iar Dimitrie C. Bratianu devine pentru scurt timp presedinte al Partidului National Liberal, dupa moartea fratelui. A fost Mason activ al Lojilor: „L’Athénée des Etrangers” si „La Rose du Parfait Silence”.

·         1859: Apare “Nichipercea” saptamanal satirico-literar condus de N.T. Orasanu, un pamfletar temut in epoca sa.

·         1860 - A fost înfiinţat Serviciul Secret al Statelor Unite ale Americii

·         1868: Inventatorul american Christopher Latham Sholes (tipograf de meserie) a patentat inventia sa pe care a numit-o “Type-Writer” (masina de scris), pe care a vandut-o companiei de  armament  Remington.

·         1879: David Emmanuel îşi ia doctoratul la Sorbona cu teza „Etude des intégrales abeliennes de troisieme espace”, devenind astfel al doilea român doctor în matematici la Sorbona. David Emmanuel (n. 31 ianuarie 1854, Bucureşti – d. 4 februarie 1941, Bucureşti) a fost matematician  român de origine evreiasca.   considerat unul dintre întemeietorii şcolii matematice moderne din România. A fost membru de onoare (din 1936) al Academiei Române.

·         1881: S-au stabilit relații diplomatice între România și Spania. Juan Pedro de Aladro a prezentat regelui Carol I scrisorile de acreditare, in calitate de insarcinat cu afaceri ale Spaniei in Romania; legatia Romaniei la Madrid a fost infiintata la 14/27.06.1913, prin acreditarea lui George Cretzianu (23.06/5.07).

·         1887 - In Canada a fost creat primul parc national, Banff National Park.

·         1894: Are loc la Paris, la Sorbona, din initiativa lui Pierre de Coubertin, un Congres care hotaraste reluarea, intr-un cadru modern, a Jocurilor Olimpice, urmand ca prima editie sa se desfasoare in 1896, la Atena. Romania, care se afla printre invitate, propune ca oina sa fie introdusa in programul Jocurilor Olimpice.

·         1914 - Revolutia Mexicana. Pancho Villa a cucerit provincia Zacatecas din mainile lui Victoriano Huerta.

·         1917: Se intrunesc  la Chisinau, in Palatul Libertatii,  delegatii comitetelor militare din Iasi, Odessa, Chisinau s.a., care hotarasc constituirea “Sfatului imputernicitilor soldatilor si ofiterilor moldoveni de pe frontul romanesc”, organ central de coordonare a activitatii tuturor organizatiilor ostasesti moldovenesti din intreaga Rusie. Sfatul imputernicitilor cere convocarea la Chisinau, pe baza proportionala, a Sfatului Tarii, care sa hotarasca asupra proiectului autonomiei Basarabiei pe temeiul national si teritorial. Se cerea, de asemenea, numirea de catre guvernul rus in functia de comisar gubernial a unui roman basarabean si inlocuirea tuturor comisarilor judeteni cu reprezentanti ai basarabenilor, formarea de unitati militare nationale, invatamant in limba nationala, demilitarizarea administratiei s.a.

·         1919 - Razboiul Estonian de Independenta. Armata estoniana a invins decisiv fortele germanilor baltici la Cesis. Acest succes este sarbatorit astazi ca Ziua Victoriei in Estonia.

·         1921 - pe baza propunerilor Comisiei Consultative Heraldice, Parlamentul voteaza legea privind noua stema a Romaniei Mari.

·         1923: A luat ființă, la București, Societatea Națională de credit Industrial, al cărei scop era stimularea dezvoltării industriale a țării.

·         1923: Vizita oficiala in Polonia a regelui Ferdinand I, insotit de primul ministru I.I.C. Bratianu si de ministrul de Externe, I.G. Duca.

·         1924: A fost adoptată o noua lege Lege privind organizarea armatei (reglementa, între altele, durata serviciului militar).

·         1937:  Londra, 23-25 iunie. Concurs hipic, organizat cu prilejul încoronării regelui George al VI-lea al Angliei, a cărui Cupa Challenge de Aur a revenit călărețului român Henry Rang. Trofeul „Daily Mail" a fost cucerit de Felix Țopescu, tatăl cunoscutului comentator sportiv de televiziune, Cristian Țopescu. Maior de cavalerie, Henri Rang, a reuşit  si  marea performanţă de  a cuceri prima medalie olimpică pentru România într-un sport individual. Henri Rang s-a născut la data de 8 iunie 1902. Era originar din orașul Lugoj. Între anii 1932 și 1938, Rang cu calul Delfis, a fost medaliat la competițiile ecvestre organizate la Paris, Nisa, Berlin, Varșovia și Londra. A urmat cursurile Școlii de Ofițeri de Cavalerie din Târgoviște, după care a activat în diferite regimente de cavalerie și în Școala de Ofițeri de Cavalerie, iar după război în Regimentul 1 roșiori din Lugoj. S-a stins din viaţă la numai 44 de ani. Era într-o zi de Crăciun – 25 decembrie 1946. George al VI-lea al Angliei (engleză George VI of the United Kingdom) (pe numele sau întreg Albert Frederick Arthur George, 14 decembrie 1895, d. 6 februarie 1952) a fost rege al Marii Britanii, al Irlandei și al altor dominioane britanice, împărat al Indiei din 11 decembrie 1936 până la decesul său din 6 februarie 1952.

·         1938 - In SUA a fost fondata Autoritatea Aeronautica Civila.

·         1940 – Al Doilea Razboi Mondial. Adolf Hitler a vizitat Parisul abia ocupat de armata germana.

·         1941 - Al Doilea Razboi Mondial. Frontul Activistilor Lituanieni a declarat independenta fata de URSS si a format un guvern provizoriu, care nu va rezista decat cateva saptamani, pana la venirea germanilor.

·         1942 – Al Doilea Razboi Mondial. Primul tren cu evrei a plecat din Paris catre camerele de gazare de la Auschwitz.

·         1942 - Al Doilea Razboi Mondial. Cel mai nou avion de vanatoare german, Focke-Wulf Fw 190, a fost capturat intact dupa ce a aterizat din greseala in Tara Galilor.

·         1944: Thomas Mann devine cetățean american. Paul Thomas Mann (n. 6 iunie 1875, Lübeck – d. 12 august 1955, Kilchberg, în apropiere de Zürich) a fost romancier german, eseist, unul dintre marii scriitori ai secolului XX, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1929 (argumentul principal fiind romanul Casa Buddenbrook).
Motivația Juriului Nobel
„…în principal pentru marele roman „Casa Buddenbrook”, care de-a lungul anilor a fost întâmpinat cu o constant sporită apreciere ca o operă clasică a literaturii contemporane”

·         1950 - Parlamentul elveţian refuză dreptul de vot pentru femei.

·         1956 - In Franta, Adunarea Nationala a facut primii pasi pentru crearea Comunitatii Franceze, votand o lege care transfera din competentele Parisului catre autoritatile din Africa de Vest Franceza

·         1956 - Gamal Abdel Nasser a fost ales presedinte al Egiptului.

·         1958 - Biserica Reformata Olandeza a acceptat primele femei in randurile sale.

·         1959: Fizicianul  german Klaus Fuchs este eliberat din închisoare, dupa o detentie care a durat   nouă ani. A fost unul dintre oamenii de ştiinţă care au  lucrat   în timpul  celui de-al doilea război mondial la Los Alamos, in Statele Unite,  la producerea bombei atomice americane si a fost condamnat la 14 ani de închisoare in  martie 1950, după ce a fost găsit vinovat de a fi transmis informaţii care au permis Uniunii Sovietice să îşi construiasca  propria  bombă atomică. 

·         1961: A intrat în vigoare Tratatul asupra Antarcticii, elaborat în anul 1959; tratatul bloca, pe o perioadă de 30 de ani, pretențiile oricărui stat la o suveranitate teritorială în Antarctica, unde cercetarea științifică este liberă, iar orice activitate cu scopuri militare este interzisă. Antarctica este regiunea polară din sudul Pământului care cuprinde continentul Antarctida și porțiunile sudice din oceanele limitrofe. Este situată în regiunea antarctică din emisfera sudică, aproape în întregime la sud de cercul polar antarctic și este înconjurată de Oceanul Antarctic. Având 14,0 milioane de km pătrați, este al cincilea continent ca suprafață, după Asia, Africa, America de Nord și America de Sud. Aproximativ 98 % din suprafața Antarcticii este acoperită de o pătură de gheață cu grosimea medie de 1,6 km.

·         1967 - Presedintele american Lyndon B. Johnson s-a intalnit cu premierul sovietic Nikolai Kosaghin, la Glassboro, New Jersey.

·         1968 - 74 de oameni sunt ucisi si 150 raniti intr-o busculada creata la o poarta inchisa de la un stadion in timpul unui meci de fotbal la Buenos Aires.

·         1983: Papa Ioan Paul al II-lea se întâlneşte  cu Lech Walesa,  seful sindicatului Solidaritatea, interzis de autoritatile comuniste din Polonia.

·         1985:  Echipa națională de handbal masculin a obținut, la Frankfurt pe Main (Germania), titlul de campioană mondială universitară.

·         1985:  Un avion Boeing 747, aparținând companiei „Air India", care efectua un zbor pe ruta Ottawa - New Delhi s-a prăbușit în largul coastelor Irlandei. Și-au pierdut viața 329 de persoane.

·         1990 Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești de legislatura a XII-a, în cadrul primei sesiuni, apelînd la adevăr că toţi oamenii sunt egali şi au dreptul la viaţă, libertate şi bunăstare, înţelegînd responsabilitatea istorică pentru soarta Moldovei, care are istorie proprie, cultură şi tradiţii milenare, respectînd dreptul la suveranitatea tuturoar popoarelor, în scopul instaurării legii, protecţiei legale şi stabilităţii sociale, exprimînd dorinţa poporului, declară solemn: Republica Sovietică Socialistă Moldovenească este un stat suveran.

·         1992: Seful mafiot new-yorkez John Gotti este condamnat la inchisoare pe viata fara dreptul de a fi eliberat conditionat. Gotti era  şeful unei  mari familii a  Mafiei americane. John Joseph Gotti, Jr. (n. 27 octombrie 1940 în The Bronx, New York, SUA – d. 10 iunie 2002 în Springfield, Missouri, SUA) a fost șeful familiei mafiote Gambino, după asasinarea precedentului șef Paul Castellano. John Gotti a fost cel mai puternic șef mafiot al perioadei sale. Era cunoscut presei ca “The Dapper Don”, deoarece purta haine scumpe. În 1992, Gotti a fost condamnat pentru 13 crime, obstrucție în fața justiției, conspirație de a comite crimă, pariuri ilegale, extorcare de fonduri și evaziune fiscală, primind pedeapsa de închisoare pe viață, unde a murit 10 ani mai târziu de cancer.

·         1993 - A fost parafat, la Bucuresti, Tratatul politic de baza romano-lituanian.

·         1995:  S-a deschis Bursa de Mărfuri Bucureşti.

·         1996:  Deputatul PNŢCD Ion Raţiu a fost reales, în unanimitate, în funcţia de preşedinte al Uniunii Mondiale a Românilor Liberi (UMRL).

·         2001: S-a desfășurat, la Teatrul de Balet „Oleg Danovski" din Constanța, prima ediție a Concursului Internațional de Dans (23 iunie - 1 iulie)

·         2001: Pelerinajul Papei Ioan Paul al II-lea în Ucraina (23-27). Ioan Paul al II-lea, născut Karol Józef Wojtyła, (n. 18 mai 1920, Wadowice, Polonia – d. 2 aprilie 2005, Vatican) a fost papă al Bisericii Catolice și episcop al Romei din 16 octombrie 1978 până la moartea sa. A fost primul papă de altă origine decât cea italiană de la papa Adrian al VI-lea, adică din 1522. Pontificatul său de 26 ani (octombrie 1978 – aprilie 2005) este considerat al treilea ca lungime din istoria Bisericii Catolice, în urma Sfântului Petru (estimat între 34 și 37 ani) și a lui Pius al IX-lea (31 ani).

·         2004: Biroul Electoral Central  a dat publicităţii rezultatele finale ale turului doi al alegerilor din Romania. PSD a câştigat cel mai mare număr de mandate, respectiv 799 (43,47%), fiind urmat de PNL, cu 336 mandate (18,28%), PD – cu 309 mandate (16,81%) şi PUR – cu 111 mandate.

·         2004 - A fost inaugurata prima cafenea bancara din Romania – “ BT Caffe ”.

·         2004: Gloria Macapagal Arroyo, a fost proclamată oficial, de Congresul filipinez, învingătoare în alegerile prezidențiale din 10 mai 2004

·         2005: Reuniunea miniștrilor afacerilor externe din Grupul celor șapte state puternic industrializate plus Rusia (G-8) (Londra)

·         2005: Forumul Crans Montana. Sunt așteptați să participe președintele ucrainean Viktor Iușcenko, președintele în exercițiu al OSCE, Dimitrij Rupel, președintele georgian Mihail Saakașvili, primul ministru macedonean Vlado Buckovski și vicepreședintele Băncii Mondiale Jean Francois Rischard (Monaco, 23-25)

·         2005: Miniștrii de finanțe și directorii băncilor centrale din 55 de țări, care sunt membre ale Băncii Islamice de Dezvoltare (IDB) se întâlnesc în vederea sprijinirii comerțului din cadrul blocului islamic (Malaezia, Kuala Lumpur, 23-24)

·         2006: Primul concert al formației Depeche Mode în România. Depeche Mode este o formație britanică de muzică synthpop/electronic fondată în 1980 în orașul Basildon, din comitatul Essex, provincia Anglia din Marea Britanie. Este una dintre cele mai longevive și de succes formații apărute în perioada New Wave și New Romantic, dar erau de fapt parte a scenei “futuriste” alături de Soft Cell, Gary Numan și The Human League. Multe din videoclipurile lor au fost difuzate în heavy rotation pe MTV. Se estimează că până în 2006 Depeche Mode au vândut peste 73 de milioane de albume în întreaga lume și au avut patruzeci și patru de piese în UK Singles Chart. Au avut mai multe melodii de top 40 în Marea Britanie fără a fi #1 decât orice alt artist și au influențat mulți din artiștii cunoscuți de astăzi, în parte datorită tehnicilor de înregistrare și utilizării de mostre (sampling). Deși foarte influenți în scena modernă electro-dance, rămân de obicei clasificați în genul alternativ. Depeche Mode a fost fondat în 1980 de Dave Gahan (voce), Martin Gore (clape, chitară, voce, compozitor principal după 1981), Andrew Fletcher (clape secundare) și Vince Clarke (clape, compozitor principal 1980-81). Vince Clarke a părăsit formația după lansarea albumului de debut din 1981; curând înlocuit de Alan Wilder (clape primare) care a cântat în formație din 1982 până în 1995. După plecarea lui Wilder, Gahan, Gore și Fletcher au continuat să interpreteze ca trio.

·         2013: La ora locală 17:00, cel puțin 18 români au murit și alți 29 au fost răniți într-un accident de autocar în defileul râului Morača, la Grlo, în apropiere de Podgorica, capitala statului Muntenegru. Autocarul, un Neoplan Tourliner, aparținând companiei Gregory Tour, a derapat de pe drum, prăbușindu-se într-o râpă la aproximativ 40 m mai jos de nivelul drumului. Accidentul a avut loc la 48 km nord de Podgorica, capitala și cel mai mare oraș din Muntenegru. Toate cele 47 de persoane de la bordul autobuzului erau cetățeni români. Cauza principală a accidentului a fost viteza excesivă, conform rezultatelor anchetei procurorilor muntenegreni. Autocarul circula cu 80 km/oră pe un segment de drum unde viteza maximă admisă era de 40 km/oră. Călătorii aflaţi pe şosea au fost cei dintai care au dat primul ajutor în acest tragic accident. Printre aceştia, o echipă de alpinişti amatori – din care şi un medic – au organizat şi coordonat acţiunea de scoatere a răniţilor din râpă. S-au format ad-hoc două şiruri de localnici care scoteau tărgile cu răniţi, din mână în mână, pe corzile alpiniştilor.

Nașteri

·         47 î.Hr.: S-a nascut  Ptolemeu Caesarion din Egipt, fiul lui Iulius Cezar şi al reginei Egiptului Cleopatra (d. 30 î.Hr.). Ptolemeu al XV – lea d.30 i.Hr.), a fost ultimul rege din dinastia ptolomeică a  Egiptului, si a fost numit coregent de mama sa la varsta de numai trei ani, in anul 44 î.Hr. Acesta avea să devină rege al Egiptului elenistic, ca print mostenitor al tronului si a fost executat de trupele lui Octavianus, viitorul prim imparat al Romei. Odata cu  el a disparut dinastia Lagides a faronilor din Egipt, tara fiind direct administrata de Roma.

·         1433 – Francis al II-lea, Duce de Bretagne (m. 1488).

·         1456 - Margareta a Danemarcei, soţia lui James al III-lea din Scoţia (m. 1486).

·         1534 - Oda Nobunaga, warlord japonez (m. 1582).

·         1540 - Johann Baptista Serranus, compozitor.

·         1612 - Justus G Schottel, [Schottelius], poet german.

·         1612 - André Tacquet, matematician belgian (m. 1660).

·         1668: Giovan Battista (Giambattista) Vico a fost un filozof, retor, istoric si  jurist  italian, recunoscut ca unul dintre cei mai mari gânditori ai epocii Iluminismului. El  a fost un apologet al antichității clasice. Este cel mai bine cunoscut pentru lucrarea sa Scienza Nuova din  1725. Vico este un precursor al  filosofiei moderne a istoriei, desi acest termen  nu se găsește în scrierile sale (Vico vorbește despre o „istorie a filosofiei povestit filozofic”).
* 1695: Louise Anne de Bourbon, Contesă de Charolais (23 iunie 1695 – 8 aprilie 1758) a fost fiica lui Louis al III-lea de Bourbon, Prinț de Condé și a soției lui, Louise Françoise de Bourbon, fiica recunoscută a regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și a metresei lui, Madame de Montespan.

Louise Anne

Contesă de Charolais

pictură de Alexandre-François Caminade

·         1703: S-a nascut Maria Leszczyńska, soţia regelui Ludovic al XV-lea al Franţei și bunica poloneza a regilor Ludovic al XVI-lea, Ludovic al XVII-lea, si Carol al X-lea; (d. 24 iunie  1768).   A fost a doua fiică a regelui Stanisław Leszczyński al Poloniei (mai târziu Duce de Lorena) și al lui Katarzyna Opalińska. Maria i-a dăruit regelui Ludovic 10 copii în zece ani, opt fiice și doi fii; doar unul din cei doi băieți, Delfinul Louis-Ferdinand a supraviețuit copilăriei.  Ludovic XV era un notoriu afemeiat și a avut numeroase metrese dintre care cea mai cunoscută este Madame de Pompadour.

·         1763: Joséphine de Beauharnais (n. 23 iunie 1763 – d. 29 mai 1814) a fost prima soție a lui Napoleon I și prima Împărăteasă a francezilor. Reședința ei preferată a fost Castelul Malmaison. Prin fiica ei, Hortense, a fost bunica maternă a lui Napoleon al III-lea. prin fiul ei, Eugène, a fost străbunica ultimilor regi și regine ai Suediei și Danemarcei ca și a ultimei regine a Greciei. Actualele case regale ale Belgiei, Norvegiei și Luxembourgului sunt descendenții ei.

Joséphine de Beauharnais

Împărăteasă a Franței

·         1824 - Carl Reinecke, violonist, dirijor si compozitor german.

·         1834: S-a nascut  Alexandru Odobescu, prozator și istoric român, membru al Societății Academice Române (d. 10 noiembrie 1895). La  14 februarie 1851 a înființat impreună cu alți studenți români de la Paris, societatea politică și culturală a studenților români din Franța, Junimea Românească. Tot în acea perioadă, Alexandru Odobescu s-a aflat în preajma revoluționarilor români exilați (Nicolae Bălcescu, Nicolae Golescu, C.A. Rosetti, I. Voinescu II, Gheorghe Magheru) si împreună cu  Gheorghe Crețeanu și Dimitrie Florescu, face parte din comitetul de redacție al revistei Junimea Romana,  care apărea la Paris. În această revistă el publică articolul Muncitorul român, remarcabil prin îndrăzneala ideilor și prin compoziția sa, care îi evidențiază spiritul progresist, democratic. Intors in tara, Alexandru Odobescu a  fost ministru al monumentelor (1863-1864), și profesor de arheologie la Universitatea din București. În 1861 scoate la București Revista română pentru științe, litere și arte în care tipărește de-a lungul anilor, printre altele: Istoria românilor supt Mihai-Voievod Viteazul de Nicolae Bălcescu, Cugetările lui Alecu Russo și Ciocoii vechi și noi de Nicolae Filimon. În această revistă Odobescu își publică studiile Cântece poporane ale Europei răsăritene în raport cu țara, istoria și datinele românilor, Răsunete ale Pindului în Carpați și Poeții Văcărești. Tot în Revista română publică în 1862 Psaltirea diaconului Coresi (note) și Câteva ore la Snagov (o călătorie arheologică). În același an (1862), domnitorul Alexandru Ioan Cuza îl numește pe Odobescu director în Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice. În 1863 devine ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, apoi ministru ad-interim, la Ministerul Treburilor Străine. Alexandru Odobescu organizează în 1867 pavilionul românesc din cadrul Expoziției universale de la Paris, la care a fost expus și tezaurul de la Pietroasa. După o călătorie la Sankt Petersburg scrie, împreună cu Petre S. Aurelian eseul Notice sur la Roùmanie (1868). În 1869, împreună cu V.A. Urechia, participă la Congresul internațional de antropologie și arheologie istorică de la Copenhaga, unde susține lucrarea Antichitățile preistorice ale României. La 10 septembrie 1870 Alexandru Odobescu este ales membru al Societății Academice Române (vechea denumire a Academiei Române), la propunerea lui Al. Papiu Ilarian. Este autorul unui tratat de istorie a arheologiei (Istoria arheologiei, 1877) și a unei monografii dedicate tezaurului de la Pietroasa descoperit în perioada profesoratului său. (Le Trésor de Pétrossa. Étude sur l’orfèvrerie antique, Tome I-III, Éditions J. Rothschchild, Paris, 1887-1900). A publicat de asemenea studii de folclor despre cântecele Europei răsăritene (Cântecele poporane ale Europei răsăritene, mai ales în raport cu țara, istoria și datinile românilor, 1861; Răsunete ale Pindului în Carpați) si studii de istorie literară dedicate literaturii din secolul al XVIII-lea (Poeții Văcărești, Mișcarea literară din Țara Românească în sec. XVIII).  A fost   membru titular al Societăţii Academice Române din 1870. Este autorul unor nuvele istorice (Mihnea Vodă cel Rău, Doamna Chiajna, 1860) și volume de eseuri (Câteva ore la Snagov, 1909; Pseudokynegeticos, 1874). NOTĂ: Unele surse dau ca dată a naşterii 23 ianuarie 1834.

Alexandru Odobescu s-a născut la 23 iunie 1834, la București. Era al doilea copil al lui Ioan Odobescu, generalul de la 1848 care s-a împotrivit mișcării revoluționare, și al Ecaterinei Caracaș, fiica doctorului în medicină Constantin Caracaș.

Educația și-a început-o în casa părintească, fiind elevul institutorului Bârzotescu. În 1848, Alexandru Odobescu devine elev al Colegiului Sf. Sava, în urma unui examen dat cu Petrache Poenaru, urmașul lui Gheorghe Lazăr. Aici i-a avut colegi pe Theodor Aman, viitorul mare pictor, și pe Alexandru Sihleanu, poetul „liră de argint”, așa cum l-a caracterizat Eminescu în Epigonii. Din această perioadă datează prima sa încercare literară: Mihai Viteazul, înfățișare dramatică în trei părți.

În 1850 merge la studii în Franța, la College de France din Paris, unde îi are ca profesori, printre alții, pe cunoscuții istorici Jules Michelet și pe Edgar Quinet, susținători ai cauzei naționale a românilor din Principatele Dunărene.^[2] În timpul studiilor de la Paris a aderat la Societatea Studenților Români.

Împreună cu alți studenți români de la Paris, la 14 februarie 1851 înființează Junimea Românească, societate politică și culturală a studenților români din Franța. Odobescu se află în preajma revoluționarilor români exilați (Nicolae Bălcescu, Nicolae Golescu, C.A. Rosetti, I. Voinescu II, Gheorghe Magheru). El ține în cercul acestora conferința Viitorul artelor în România, al cărei text apare postum, în 1907, și în care spune:

„E un adevăr recunoscut acuma că artele sunt expresia simțirilor unui popor întreg și că numai în acest caz sunt ele întemeiate cu putere...”

Tot în acea perioadă, Alexandru Odobescu (împreună cu Gheorghe Crețeanu și Dimitrie Florescu) face parte din comitetul de redacție al revistei Junimea română, care apărea la Paris. În această revistă el publică articolul Muncitorul român, remarcabil prin îndrăzneala ideilor și prin compoziția sa, care îi evidențiază spiritul progresist, democratic:

„Peste puțin pământul va fi înapoiat muncitorului, prin îngrijirea și iubirea căruia pustiele se va schimba în holde înalte și bogate, în livezi roditoare, în pășuni verzi și fragede, pe care vor paște frumoasele vite ale României; bordeiele, unde abia pătrund razele soarelui, vor deveni case luminoase, îmbelșugate și fericite.”

Odobescu studiază atât arheologia (făcând cunoștință cu câțiva promotori ai acesteia în Franța: François Guizot, Louis Vitet, Prosper Mérimée), cât și literatura greacă și latină. Astfel, el traduce: treisprezece poezii ale lui Horațiu, primul cânt al Iliadei, primul cânt al Odiseei și primul cânt al Georgicelor lui Virgiliu.

Tot atunci el scrie poema Oda României, apărută însă abia la 1855 în revista România literară a lui Vasile Alecsandri:

„În sânul României acum va să-nflorească

O floare care varsă miros încântător,

A păcii dulce floare, al artelor izvor.”

La 13 decembrie 1853 Alexandru Odobescu își susține bacalaureatul în litere. Se înscrie apoi la Facultatea de Litere de la Sorbona, pe care nu o termină însă, neprezentându-se la examenul de licență.

Întorcându-se în țară, în 1855, Alexandru Odobescu începe o carieră de funcționar public: este numit șef de masă la Postelnicie, apoi procuror la Curtea de Apel București și funcționar la Ministerul Cultelor.

Tot în 1855, în revista România literară a lui Vasile Alecsandri i se tipărește Oda României și Întoarcerea în țară pe Dunăre.

Alexandru Odobescu publică nuvelă istorică Mihnea Vodă cel Rău în revista Românul; în același an (1857) nuvela apare și în volum separat: Scene istorice din cronicile Țării Românești - Mihnea-Vodă cel rău (1508-1510)

În 1858 se căsătorește cu Alexandra (Sașa) Prijbeanu, fiica naturală a Ruxandrei Băleanu și a contelui rus Pavel Kiseleff.

Odobescu publică în Revista Carpaților (1860) o nouă nuvelă istorică, sau scenă istorică cum o numea el, Doamna Chiajna. În același an nuvela apare și în volumul: Scene istorice din cronicile românești: Mihea Vodă cel Rău; Doamna Chiajna, în a cărui prefață autorul mărturisește:

„Faptele istorice ale unei țări sau ale unei epoci au totdeauna un interes mai viu când traiul și ideile, obiceiul și graiul de acolo sau de atunci nu sunt cunoscute. Scopul romanțelor istorice este, în parte, d-a ni le arăta; ăsta este și folosul lor instructiv.”

În 1861 scoate la București Revista română pentru științe, litere și arte în care tipărește de-a lungul anilor, printre altele: Istoria românilor supt Mihai-Voievod Viteazul de Nicolae Bălcescu, Cugetările lui Alecu Russo și Ciocoii vechi și noi de Nicolae Filimon. În această revistă Odobescu își publică studiile Cântece poporane ale Europei răsăritene în raport cu țara, istoria și datinele românilor, Răsunete ale Pindului în Carpați și Poeții Văcărești.

Tot în Revista română publică în 1862 Psaltirea diaconului Coresi (note) și Câteva ore la Snagov (o călătorie arheologică).

În același an (1862), domnitorul Alexandru Ioan Cuza îl numește pe Odobescu director în Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice. În 1863 devine ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, apoi ministru ad-interim, la Ministerul Treburilor Străine.

Coperta monografiei Tesaurul de la Petrosa (1889). Ilustrație de Henric Trenk.

Alexandru Odobescu organizează în 1867 pavilionul românesc din cadrul Expoziției universale de la Paris, la care a fost expus și tezaurul de la Pietroasa. După o călătorie la Sankt Petersburg scrie, împreună cu Petre S. Aurelian eseulNotice sur la Roùmanie (1868). În 1869, împreună cu V.A. Urechia, participă la Congresul internațional de antropologie și arheologie istorică de la Copenhaga, unde susține lucrarea Antichitățile preistorice ale României.

La 10 septembrie 1870 Alexandru Odobescu este ales membru al Societății Academice Române (vechea denumire a Academiei Române), la propunerea lui Al. Papiu Ilarian. Ține la Ateneul Român conferința Artele din România în periodul preistoric (1872). În 1873 Alexandru Odobescu este ales membru corespondent al Institutului arheologic din Roma, iar în 1874 este numit director al Teatrului Național din București. Tot în 1874, în cadrul Academiei Române, critică Dicționarul limbii române al lui August Treboniu Laurian și Ion C. Massim, considerându-l de „un latinism exagerat”. În același an îi apare eseul Pseudo-Kinegeticos, iar în povestirile Jupân Rănică Vulpoiul și Tigrul păcălit.

În 1877 apare, sub îngrijirea lui Alexandru Odobescu, volumul Istoria românilor supt Mihai Voievod Viteazul de Nicolae Bălcescu (fragmente apăruseră, tot sub îngrijirea lui Odobescu, între 1861-1863 în Revista Română). Scrie Curs de arheologie. Istoria arheologiei. Studiul introductiv la această știință, volum încununat de Academia Română cu „Premiul Năsturel-Herescu”. Un an mai târziu îi apare cartea Moții și curcanii, conținând două conferințe ținute la Ateneul Român.

În 1879 Alexandru Odobescu este ales secretar general al Academiei Române. În 1880 se stabilește la Paris, pentru un an, unde îndeplinește și funcția de secretar de legație.

Publică în 1887 volumul Zece basme mitologice (prelucrate după „Tales of Ancient Greece” de G.W. Cox). În 1889 Academia Română îi acordă „Premiul Năsturel-Herescu” pentru cea mai bună carte românească apărută între 1885-1888: Scrieri Literare și Istorice (care îi apăruse în 1888, în trei volume).

Apare la Paris (1889) Le Trésor de Pétrossa („Tezaurul de la Pietroasa”), amplă monografie de arheologie istorică în limba franceză.^[3]

În 1891 Alexandru Odobescu devine directorul Școlii Normale Superioare, calitate în care publică manuale școlare, printre care și unul de gramatică.

Alexandru Odobescu a murit la 10 noiembrie 1895, sinucigându-se în urma unor tragice evenimente de ordin familial și public.

Alexandru Odobescu

* 1843: Carl Ernst Otto Kuntze (n. 23 iunie 1843, Leipzig – d. 27 ianuarie 1907, San Remo) a fost un botanist, briolog și micolog german care a revoluționat parțial taxonomia și nomenclatura plantelor. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Kuntze, dar de asemenea O.Kuntze, în cârti științifice americane chiar și O.Ktze sau numai Kuntze.

Otto a fost educat într-o școală secundară și una comercială, devenind în cariera sa timpurie un droghist. Interesul său în botanică începuse deja în tinerețe, și înainte de a pleca de la Leipzig, el a adunat și descris cele mai multe specii de plante din regiune. Mai târziu, în 1867, a publicat rezultatele cercetărilor sale în eseul Taschen-Flora von Leipzig. Din 1863-1866 îl întâlnim ca comerciant la Berlin. Și acolo a petrecut cea mai mare parte a timpului liber în excursii botanice din această zonă, deseori întovărășit de doi botaniștii stabiliți la Berlin, Alexander Braun (1805-1877) și Paul Ascherson (1834-1913), dar a călătorit și prin Europa Centrală precum Italia.^[6]

În anul 1867, Kuntze a revenit la Leipzig, și numai un an mai târziu a deschis o fabrică pentru producere de uleiuri volatile precum esențe cosmetice. Kuntze a condus întreprinderea cu atât de mult succes, că și-a făcut o avere. Astfel s-a retras cu ușurință din afacerile de fabricație chimică după numai cinci ani de zile. După acea a decis să petreacă restul vieții sale cu studiul științelor naturale, începând noua sa viață cu prima sa cutreiere a lumii, care a durat din 1874 până la 1876. În cursul acestei călătorii a vizitat Insulele Caraibe, SUA, Japonia, China, Asia de Sud-Est, Peninsula Arabică și Egiptul. Rezultatele științifice ale acestor călătorii au fost publicate ca Um die Erde - Reiseberichte eines Naturforschers (1881). Din 1876-1878 a studiat Științe Naturale la Berlin și Leipzig, și a obținut doctoratul în Freiburg cu disertația Monografie der Gattung Cinchona L. (Monografia speciei Cinchona).^[7]

După ce a mai vizitat, în 1886, stepele Rusiei de Sud (în Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Turkmenistan și Ucraina) precum Insulele Canare și Madeira (1887-1888), a întreprins, din 1891-1893, o a două călătorie prin lume, prin statele din America de Sud și în 1894 Africa de Sud, vizitând și coloniile germane.^[8] Colecția botanică, rezultat al acestor călătorii, anume 7.700 din 32.000 de exemplare, a expus-o la Berlin și Kew Gardens (majoritatea exemplarelor de tip aflându-se astăzi în Gradina Botanica din New York).

Hrib murg

În continuare, între 1891 și 1898, savantul a publicat opera sa în trei volume cea mai cunoscută, Revisio Generum plantarum. Publicația a fost un șoc pentru botanică, fiindcă Kuntze revizuise în acest tratat aproape în întregime taxonomia plantelor și nomenclatura botanică (referitor reviziei din 1867 în Codul de Paris, asociat școlii de taxonomie a lui Carl von Linné din 1753).^[9] Declarațiile lui au fost parțial sărbătorite revoluție a taxonomiei, dar în majoritate respinse sau ignorate în mod deliberat. Ideile înnoitoare privind nomenclatura botanică a provocat o ruptură. Dintr-o dată au existat două versiuni ale acestei nomenclaturi, predecesorul codului internațional al nomenclaturii pentru alge, ciuperci și plante. Acest conflict a ajuns la un cap la al doilea Congres Internațional de Botanică din 1905.^[10]

Din anul 1895 înainte, Kuntze s-a mutat definitiv la San Remo. În anul 1904, a mai întreprins o ultimă expediție științifică prin lume, vizitând Australia, Noua Zeelandă, Ceylon, Samoa, Hawai și SUA. În consecință a publicat Lexicon generum Phanerogamarum, descriind rezultatele studiilor sale despre flora și fauna din Marea Sargaselor, Singapore și India.

În anul 1905, a participat la al doilea congres internațional de botanică de la Viena, punând sub semnul întrebării autoritatea Congresului cu privire la stabilirea regulilor de nomenclatură. Ca rezultat, naturaliștii au negat competența sa. După congres a scris o infirmare a propunerilor incompetente precum punerea la dispoziție a normele nomenclaturii botanice pentru reforma internațională finală, prevăzută la congresul de la Bruxelles în 1910.^[11] Dar starea de sănătate a lui Kuntze sa înrăutățit rapid și, prin urmare, a murit numai ceva mai mult de un an după congres în casa sa la San Remo, astfel nemaiavând posibilitatea de revizie.^[12]

Kuntze a fost descris ca un „reformator polemic de nomenclatură" și "petrelul furtunos al nomenclaturii", iar controversele care l-au înconjurat cauzate contemporanilor săi deghiză vederea corectă a lucrării sale. Trebuie recunoscut faptul, că el a obligat pe botaniști să abordeze și să rezolve multe probleme fără răspuns în nomenclatură. Contribuțiile semnificative ale marelui botanist privind taxonomia plantelor, bazate pe călătoriile de colectare la nivel mondial precum monografiile sale sunt bine cunoscute până în prezent

Otto Kuntze 1889

Otto Kuntze

·         1846 - S-a născut George Sax, inventatorul saxofonului
* 1852: Stéphane Raoul Pugno (23 iunie 1852, Paris – 3 ianuarie 1914) a fost un compozitor, organist și pianist francez.

Raoul Pugno

* 1862: Infanta María de la Paz a Spaniei (María de la Paz de Borbón y Borbón; 23 iunie 1862 - 4 decembrie 1946) a fost infantă a Spaniei. A fost fiică a reginei Isabella a II-a a Spaniei și s-a căsătorit cu vărul ei primar Prințul Ludwig Ferdinand de Bavaria. A trăit pentru restul vieții în Germania dedicându-și timpul familiei, muncii de caritate și scriind poezii. A scris cartea de memorii Through Four Revolutions: 1862-1933.

Regina Isabela a II-a și fiicele ei Pilar, Paz și Eulalia.

Născută la palatul regal din Madrid la 23 iunie 1862, infanta Paz a fost al patrulea copil și a treia fiică a reginei Isabela a II-a și al soțului ei Francis al Spaniei.^[1] La vârsta de 16 ani, Isabella a II-a a fost obligată să se căsătorească cu Francis, Duce de Cádiz care era vărul ei primar. Isabela, care îl disprețuia pe soțul ei efeminat, a găsit un debușeu pentru natura ei pasională cu un șir de amanți. Relația dintre regele Francisc și copiii săi a fost rece și formală. Isabela a II-a a fost preocupată cu domnia sa turbulentă și viața ei privată și a alternat între perioade de mare afecțiune față de copiii ei și abordarea la distanță a acestora.

Potrivit istoricilor, tatăl biologic al infantei Paz a fost diplomatul și politicianul Miguel Tenorio de Castilla, care a fost secretarul reginei Isabela a II-a timp de câțiva ani.^[2][3][4]

Paz probabil știa cine este tatăl ei adevărat. În 1890, Tenorio de Castilla s-a stabilit într-un apartament din aripa de sud a Schloss Nymphenburg, reședința Mariei de la Paz. El a trăit acolo 26 de ani până la decesul său de la 11 decembrie 1916.^[4] Tenorio de Castilla a lăsat moștenire toate lucrurile sale infantei Paz.^[4][5]

Paz a fost botezată de arhiepiscopul de Toledo cu numele María de la Paz Juana Amelia Adalberta Francisca de Paula Juana Bautista Isabel Francisca de Asis. Nașa ei a fost mătușa paternă Infanta Amalia a Spaniei, Prințesă de Bavaria. În primii ani, infanta Paz a crescut alături de surorile sale Pilar și Eulalia la palatul regal din Madrid. În atmosfera oficială a curții spaniole, micile infante aveau puțin contact cu părinții lor.^[6]

În 1868 când Paz avea șase ani, familia a fost obligată să părăsească Spania din cauza revoluției care a costat-o pe Isabela tronul. La 30 septembrie 1868 familia regală a plecat în exil în Franța. Isabela a II-a s-a stabilit la Paris cu copiii ei în timp ce regele Francis trăia în Epinay. Paz a fost educată împreună cu surorile sale Pilar și Eulalia la Sacré-Coeur, o școală catolică de călugărițe.

În 1874 fratele Mariei de la Paz Alfonso a fost restaurat pe tron în locul mamei lor regina Isabela a II-a. Tri ani mai târziu, Paz s-a întors în Spania împreună cu surorile ei. La început a locuit la El Escorial împreună cu mama ei dar mai târziu s-a mutat la Alcázares de Sevilla. Când Isabela a II-a s-a întors la Paris pentru a trăi acolo permanent, Paz și surorile s-au mutat la palatul regal din Madrid împreună cu fratele lor regele Alfonso al XII-lea. Educația infantelor a fost plasată în grija surorii mai mari, infanta Isabel. Paz a fost în special apropiată de sora sa Pilar care era doar cu un an mai mare. În 1879, Pilar care avea o sănătate fragilă a murit brusc în timp ce surorile sale erau în orășelul Escoriaza. Paz care avea 17 ani a fost foarte afectată de decesul surorii sale.

Din cei cinci copii al reginei Isabela care au supraviețuit copilăriei, Paz a fost cea care a semănat cel mai mult cu mama sa; era mică de înălțime, cu un nas mic în sus și cu o privire răutăcioasă în ochii ei mici. Spre deosebire de surorile ei Isabel și Eulalia, Paz nu avea o personalitate puternică. Era simplă și prietenoasă. Romantică și cu înclinații artistice, îi plăcea să scrie poezii și a fost, de asemenea, un pitor iscusit. Copil fiind a studiat istoria Spaniei și a rămas pasionată de acest subiect. Cânta la harpă și era o catolică devotată.

Fotografia de logodnă a infantei Paz și a prințului Ludwig Ferdinand de Bavaria.

În primăvara anului 1880, existau planuri pentru căsătoria infantei Paz cu vărul ei primar Prințul Ludwig Ferdinand de Bavaria.^[7] Mama lui Ludwig Ferdinand era Infanta Amalia a Spaniei, sora tatălui lui Paz și verișoară primară a reginei Isabela. Infanta Amalia voia ca fiul ei să se căsătorească cu infanta Paz, fina ei, și le-a scris fratelui și cumnatei ei, care au fost de acord cu acest proiect.^[8]

Alfonso al XII-lea care a studiat pentru o vreme scurtă la Munchen împreună cu vărul său Prințul Ludwig Ferdinand de Bavaria, l-a invitat la Madrid cu scopul de a o întâlni pe Paz. În 1880 când Paz îl întâlnește pe prinț, îl găsește neatrăgător și nu vrea să se căsătorească cu el; refuză cererea însă Ludwig Ferdinand nu abandonează. După doi ani, lipsită de orice perspectivă de căsătorie, infanta Paz a acceptat propunerea vărului ei.

Căsătoria a avut loc la capela palatului regal din Madrid la 2 aprilie 1883. Paz a păstrat drepturile la coroana spaniolă și a primit un venit anual de 150.000 pesetas.^[9]Paz avea 21 de ani iar Ludwig Ferdinand 23 de ani.

În drumul lor spre München Paz și soțul ei s-au oprit la Paris și l-au vizitat pe regele Francis care trăia la Épinay

Căsătoria infantei Paz cu prințul Ludwig Ferdinand a fost lungă și fericită. Împreună au avut trei copii. Cel mai mare, prințul Ferdinand, a urmat tradiția căsătoriilor spaniolo-bavareze și a trăit pentru restul vieții în Spania. Copiii cei mici ai lui Paz au moștenit pasiunile ei artistice și literare. Prințul Adalbert a fost scriitor și istoric; prințesa Pilar a fost pictor și a scris o carte despre domnia vărului ei Alphonso al XIII-lea. După ce fiul ei cel mare s-a stabilit în Spania, Paz a făcut călătorii frecvente în țara natală pentru a-și vizita nepoții spanioli.
Copiii infantei Paz și ai prințului Ludwig Ferdinand au fost:

• Infantele Ferdinand al Spaniei, Prinț de Bavaria (1884–1958); născut la Madrid s-a stabilit permanent în Spania în 1905. S-a căsătorit cu verișoara sa, infanta Maria Teresa, fiica lui Alfonso al XII-lea.
• Prințul Adalbert de Bavaria (1886–1970). A fost istoric și diplomat. S-a căsătorit cu contesa Augusta de Seefried și a avut doi fii; a trăit în Germania.
• Prințesa Pilar de Bavaria (1891–1987), necăsătorită; a fost pictoriță.

Prințul Ludwig Ferdinand de Bavaria și Infanta Paz

În Bavaria cuplul s-a stabilit la Schloss Nymphenburg în afara orașului München. Prințul Ludwig Ferdinand nu era doar văr al regelui Ludwig al II-lea, dar și responsabil cu afacerile financiare ale regelui. La Munchen, Paz l-a întâlnit pe regele Ludwig al II-lea cu care s-a conversat în franceză.^[10]

Prietenia lor a fost scurtă. Regele Ludwig al II-lea a murit în condiții misterioase în 1886. El a fost succedat de singurul său frate Otto care nu a domnit ca rege cu adevărat și a fost declarat nebun în 1875. Unchiul lui Otto, prințul Luitpold de Bavaria a fost prinț regent. Paz cunoscuse în Spania pe doi din fiii lui Luitpold: Arnolfo și Leopold. Al doilea s-a căsătorit cu Gisela, Arhiducesă a Austriei, fiica împăratului Francis Joseph iar Paz și Gisela au devenit prietene bune.^[11] Paz s-a înrudit cu fiul cel mare al lui Luitpold, Ludwig, care a devenit rege al Bavariei în 1913 ca Ludwig al III-lea. Soția lui era sora vitregă a reginei Maria Christina a Spaniei. De asemenea, Paz avea prieteni printre membrii ramurii ducale a Casei de Wittelsbach.^[11]

Paz și-a dedicat mare parte a timpului ei municii de caritate.^[12] A extins un azil pentru copiii săraci în Neuhausen lângă Nymphenburg, numit Marien-Ludwig-Ferdinand; în 1913, a fondat o școală în Munchen care a fost dizolvată în 1918, cu revoluția care a pus capăt monarhiei bavareze. De asemenea, infanta a fost responsabilă de expoziția de artă Glaspalast care a avut loc în fiecare an la München până la distrugerea acesteia prin incendiere în 1931.^[12] Casa ei era vizitată de scriitori și artiști, cum ar fi Sarasate, Breton, Richard Strauss, pictorul Franz von Lenbach sau câștigătorul Premiului Nobel Paul Heyse.

Din Bavaria, infanta Paz urmărea viața familiei ei din Spania prin scrisorile de la sora ei Isabel. Singurul frate al lui Paz, regele Alfonso al XII-lea, a murit tânăr în 1886. Paz a întreținut o relație caldă cu cumnata sa, regina Maria Christina, care era regentă a Spaniei. Mai târziu, regele Alfonso al XIII-lea va avea o mare afecțiune pentru mătușa sa Paz. Legăturile infantei Paz cu țara natală au fost reluate prin căsătoria fiului ei cel mare, prințul Ferdinand de Bavaria, cu verișoara sa primară infanta Maria Teresa.

María de la Paz, 1917

În 1905, nepotul ei Alphonso al XIII-lea a vizitat-o pe Paz în timpul turului european în căutarea unei soții. Anul următoe, Paz și familia sa au mers la Madris și au reprezentat Bavaria la nunta regelui Alfonso al XIII-lea cu Victoria Eugenia de Battenberg. Ca dar de nuntă, Paz a dăruit Victoriei Eugenia o coroană făcută din aur găsit în râul Darro, care aparținuse Isabelei a II-a.

După Primul Război Mondial și după căderea monarhiei bavareze, infantei Paz și familia ei li s-a permis să locuiască la Nymphenburg. Averea familiei a fost drastic micșorată însă Paz a continuat să primească venitul anual ca membru al familiei regale spaniole. A făcut vizite sporadice în Spania.

Paz, al cărei nume înseamnă pace în spaniolă, și-a onorat numele prin respectarea pacifismului. A luat parte la congresul pacifist din 1921 de la Paris, din 1923 de la Friburg, 1924 de la Londra, 1926 de la Luxemburg.^[13]

După detronarea nepotului ei Alphonso al XIII-lea în 1931, Paz a pierdut venitul anual. Viața ei în Germania a devenit și mai restrictivă odată cu venirea la putere a lui Hitlerîn ianuarie 1933. Spre deosebire de ramura principală a familiei regale bavareze, ramura Albertine - de care aparținea și famila lui Paz - nu s-a opus regimului nazist. Fiul lui Paz, Adalbert, și doi din fiii acestuia, Constantin și Alexandru, au servit în armată în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial până când Hitler s-a întors împotriva prinților germani. Ofițeri Gestapo le-au cercetat casa; scrisorile ei cu corespondenți din Spania au fost deschise și citite înainte de a fi trimise.

În 1945 trupele americane au intrat în Munchen. Unii soldați au atacat casa și au luat câteva bijuterii pe care Paz le-a moștenit de la mama ei și acre s-au dovedit a fi false.

În 1946 accidental Paz a căzut pe scări și a murit câteva ore mai târziu.^[14] Soțul ei i-a supraviețuit trei ani.

Infanta María a Spaniei

Prințesă a Bavariei

·         1867: S-a născut in localitatea Mintiu, Bistriţa-Năsăud, istoricul Iulian (Iuliu) Martian, membru al Academiei Române din 1933; (m. 26 octombrie 1937).  A fost membru pe viaţă al ASTREI. În zilele premergătoare Marii Uniri, Biroul Consiliului Naţional Român din Năsăud, l-a avut  ca preşedinte. Arheolog amator, a strâns date privitoare la descoperirile arheologice din Transilvania, publicând iniţial în limba germană, şi apoi în limba română, un important repertoriu. Ii revine meritul de a fi descoperit manuscrisul miscelaneu din secolul al XVII-lea, cunoscut sub numele de „Codicele Marţian”,  o culegere de texte religioase apocrife   publicat de Nicolae Drăgan în 1914, în studiul „Două manuscripte vechi: Codicele Todorescu şi Codicele Marţian”. Sunt copii foarte vechi, din secolul al XVI-lea, motiv pentru care sunt importante pentru studiul limbii române vechi.

·         1889: Anna Ahmatova (nume real: Anna Andreevna Gorenko, în rusă Анна Андреевна Горенко, n. 11/23 iunie, 1889, Bolșoi Fontan, lângă Odessa - d. 5 martie 1966, Domodedovo, lângă Moscova) a fost o poetă rusă.

Și-a început activitatea în 1912, fiind considerată una din persoanele cele mai reprezentative ale curentului literar denumit „Acmeism”. După Revoluția Socialistă din Rusia, publicarea lucrărilor Annei Ahmatova a fost interzisă. În perioada celui de-al Doilea Război Mondial și-a reluat activitatea, dar în 1946 a fost din nou criticată de organele partidului comunist și împiedicată să-și publice lucrările. În 1956, după moartea lui Stalin, Anna Ahmatova a fost reabilitată și a redevenit una din persoanele cele mai importante din lumea literată a Uniunii Sovietice.

În 1964 i s-a decernat premiul internațional de poezie Aetna-Taormina, iar în 1965 i se decernează titlul de doctor honoris causa de către Universitatea Oxford din Regatul Unit. În 1964, la vârsta de 74 de ani, Anna Ahmatova a fost aleasă președinte al Uniunii Scriitorilor din Uniunea Sovietică. A tradus în rusă versuri ale poetului Mihai Eminescu

Anna Gorenko s-a născut la 23 iunie (11 iunie stil vechi) 1889 la Bolșoi Fontan, lângă Odessa. Tatăl ei, Andrei Antonovici Gorenko, era inginer mecanic în flota Mării Negre. După un an de la nașterea Annei, familia se mută la Țarskoe Selo, unde viitoarea poetă își va petrece copilăria până în 1905. Ambianța locului se va reflecta în lirica ei de mai târziu. În autobiografia sa, poeta nota:

„Primele mele impresii din viață sunt de la Țarskoe Selo. Îmi amintesc de mărețele parcuri verzi, de islazul, unde mă ducea doica, de hipodrom, de gara veche și de atâtea altele pe care le-am descris mai târziu în Odă pentru Țarskoe Selo. ”

— Anna Ahmatova despre ea însăși (Анна Ахматова о себе) ^[1]

Se pare că tinerețea ei nu a fost foarte fericită. Andrei Gorenko și-a abandonat familia în 1895, când poeta avea 6 ani. Primele versuri le-a scris la vârsta de 11 ani, inspirate de scriitorii ei preferați la acea vârstă, Jean Racine, Aleksandr Pușkinși Evgeni Baratînski. Cu acest prilej și-a luat pseudonimul Ahmatova, pentru a-l îmbuna pe tatăl ei, care considera că o „poetă decadentă” ar putea constitui o dezonoare pentru familie. Numele era cel al unei străbunici a poetei, Praskova Fedoseevna Ahmatova, decedată în 1837. După tată, Praskova Ahmatova se trăgea dintr-o veche familie nobilă, care își putea trasa ascendența până în secolul al XVI-lea, iar după mamă se trăgea din familia de cneji tătari Ceagadaev.^[2]

Anna Ahmatova și-a făcut studiile la gimnaziul Marinski din Țarskoe Selo și apoi la Institutul Smolnîi din Sankt Petersburg. Vacanțele și le petrecea pe malul Mării Negre, la Eupatoria, în apropiere de Sevastopol. În adolescență, Anna Ahmatova era o cititoare pasionată, cu predilecție pentru scriitorii clasici ruși, Aleksandr Pușkin, Mihail Lermontov, Gavrila Derjavin, Nicolai Nekrasov, Ivan Turgheniev, Fiodor Dostoievski, Lev Tolstoi, din lucrările acestuia din urmă având o preferință pentru Anna Karenina. În 1906 ea s-a transferat la Gimnaziul Fundukleevskaya din Kiev și apoi, în 1908, s-a înscris la Facultatea de Drept din același oraș, urmând cursurile speciale pentru femei ale facultății până în 1910. S-a transferat apoi la Sankt Petersburg pentru a urma cursurile de istorie a literaturii ale lui N. P. Raev

La 25 aprilie 1910 se căsătorește cu poetul Nikolai Gumiliov, pe care îl cunoștea încă din 1903, și pleacă la Paris în călătorie de nuntă. Dar după scurt timp, soțul ei pleacă să vâneze lei în Africa, iar Anna se întoarce în Rusia.^[3] Cei doi soți vor continua să se revadă din când în când, în perioadele dintre absențele soțului ei. În 1912 ea pleacă din nou în călătorie cu Nikolai, vizitează nordul Italiei și, după aceea, stă pentru o anumită vreme la Paris, unde îl cunoaște pe pictorul Amedeo Modigliani, care a desenat șase portrete ale Annei Ahmatova.^[3]

În 1912 publică prima plachetă de versuri Вечер (Seara), cu o prefață scrisă de poetul Mihail Kuzmin.^[4][5] Soțul ei, Nikolai Gumiliov, nu îi lua versurile în serios și se pare că a fost foarte șocat când o personalitate ca Aleksandr Blok i-a afirmat cu tărie că versurile Annei Ahmatova erau mult mai bune decât ale sale. Tot în 1912, la 1 octombrie, dă naștere unicului ei fiu, viitorul istoric Lev Gumiliov.

Comentând volumul Seara, poetul Georgi Ciulkov considera că în versurile ei înțelepciunea și chiar sentimentele sunt pătrunse de o letală ironie, ceea ce o îndreptățea pe Anna Ahmatova să se considere o urmașă a lui Innokenti Annenski. Anna Ahmatova însăși recunoștea ce revelație fuseseră pentru ea versurile lui Innokenti Annenski, care îi arătaseră drumul spre o „nouă armonie”.^[4] Linia succesiunii ei poetice este confirmată de poemul „Учитель” („Învățătorul”) din 1945 și din afirmațiile din memoriile sale:

„Ele își au originea în unul din versurile lui Annenski. După părerea mea, creația sa este plină de tragism, de sinceritate și de integritatea artistică. ”

— Biografia Annei Ahmatova (Биография Анны Ахматовой) ^[6]

În mai 1914, cu puțin înainte de începerea Primului Război Mondial, a ieșit de sub tipar următorul volum de poezii, Чётки(Mătănii). Tipărit inițiat cu un tiraj de 1000 exemplare, volumul a fost retipărit în opt ediții până în 1923. Anna Ahmatova spera că anul 1914 va reprezenta un moment de răscruce în destinul Rusiei, începutul necalendaristic al secolului XX.

„Mi se părea că micul volum de lirică erotică a unei autoare începătoare trebuia să fie privit ca o revelație care să copleșească evenimentele mondiale. Timpul a hotărât altfel”

scria ea în notele ei autobiografice.

În versurile celor două culegeri, contemporanii au intuit, în mod greșit, note autobiografice, care le-ar fi permis să vadă în ele fie un „jurnal liric”, fie un „roman liric”. În comparație cu primul volum, în Mătănii se accentuează detalierea prelucrării formelor, se adâncește abilitatea nu numai de a suferi sau de a avea compasiune pentru sufletul „obiectelor neînsuflețite”, dar și aceea de a-și însuși „neliniștile lumii”. Noua culegere demonstra că Anna Ahmatova nu mergea pe linia lărgirii tematicii abordate, că forța ei consta în înțelegerea nuanțelor și a motivărilor psihologice. Această calitate a poeziei ei s-a amplificat în cursul anilor. Înclinația Ahmatovei pentru rigurozitatea formelor, pentru restrângerea narațiunii au fost observate de unul dintre primii ei critici, Nikolai Nedobrovo. În 1915, el scria despre autoarea volumelor Seara și Mătănii:

„Abundența suferințelor poetice expuse nu reprezintă o expresie a unor scânceli pentru unele nimicuri accidentale ale vieții, ci deschide sufletul liric, caracterizat mai degrabă prin duritate decât printr-o tandrețe excesivă, mai degrabă printr-o îndârjire decât o văicăreală și, fără nici-o îndoială, printr-o determinare și nu o resemnare. ”

—Nikolai Nedobrovo, 1915 ^[6]

Ahmatova a apreciat foarte mult aceste observații, în care ea avea să vadă ulterior o prevestire a rolul ei viitor: al femeii care, după ce scrisese îndeosebi poezii despre nefericirile iubirii, avea să vorbească cu mândrie unui popor de peste o sută de milioane de oameni despre „anii satanici” ai terorii staliniste.

Alt portret al Annei Ahmatova de Amedeo Modigliani

După volumul Mătănii, Ahmatova ajunsese celebră. Cei mai entuziaști admiratori ai ei au fost poeți care tocmai își făceau debutul literar, cum erau Marina Țvetaeva și Boris Pasternak. Mai rezervați, însă, de asemenea, exprimându-și aprobarea pentru Ahmatova, au fost Aleksandr Blok și Valeri Briusov. În acești ani, Ahmatova ajunsese să fie privită ca fiind modelul favorit pentru mulți artiști. Pas cu pas, imaginea ei se transformă într-un simbol inalienabil al poeziei din Sankt Petersburg în perioada acmeismului.^[4]

La 28 iulie 1914 a început Primul Război Mondial și o succesiune de evenimente care au afectat profund viața Annei Ahmatova. Nikolai Gumiliov s-a înrolat într-o unitate de cavalerie de elită . Pentru curajul său în luptă, el a fost decorat de două ori cu Ordinul Sfântului Gheorghe. Relațiile dintre Anna Ahmatova și soțul ei se răciseră și fiecare dintre ei începuse să urmeze un drum diferit. Despărțirea a avut loc fără tensiuni și cei doi au rămas în relații bune. După plecarea lui Nikolai Gumiliov pe front, Аhmatova a petrecut mai multă vreme în Gubernia Tver, la moșia familiei Gumiliov din satul Slepniovo (Гумилевых Слепнёво). Aici a fost puternic impresionată de caracterul specific rusesc al locurilor, care, după ea, le punea o pecete pravoslavnică. În plus, trăind mai mult în orașe, nu făcuse până atunci cunoștință cu pădurile, cu ieșirile în aer liber. Totuși, ea nu se simțea acasă la Slepniovo, localitate pe care o numește în amintirile ei, cu oarecare afecțiune, „această vechitură plicticoasă”. La Slepniovo, Ahmatova a scris cea mai mare parte a versurilor care au fost incluse în următorul ei volum.

În anii Primului Război Mondial, Anna Ahmatova nu și-a unit glasul cu cel al poeților care încercau să se desprindă de patosul patriotic oficial, însă a reacționat mai mult la tragedia vremurilor de război, de exemplu în poeziile „Июль 1914” („Iulie 1914”), „Молитва” („Rugăciune”), „Памяти 19 июля 1914” („În amintirea zilei de 19 iulie 1914”). Încă din iulie 1914, când abia se declarase Primul Război Mondial, ea avea o presimțire că vor urma timpuri foarte grele.

Сроки страшные близятся. Скоро Станет тесно от свежих могил. Ждите глада, и труса, и мора, И затменья небесных светил.	Se apropie un soroc teribil. În curând Se vor ridica morții din mormintele lor reci. Așteptați-vă la pârjol și la înfricoșare și la boli, Și la întunecarea luminii cerești.
Июль 1914	Iulie 1914

Totuși, cu toate aceste presimțiri ale unor vremuri grele care aveau să vină, ea nu era deznădăjduită, ci spera într-o minune care să salveze Rusia.

Так молюсь за Твоей литургией После стольких томительных дней, Чтобы туча над темной Россией Стала облаком в славе лучей.	Astfel mă rog în timpul liturghiei Tale Ca după zile de agonie grea Norii de furtună care întunecă Rusia Se fie risipiți de razele din slavă.
Молитва (1915)	Rugăciune (1915)

În septembrie 1917 publică volumul Белая стая (Stolul alb). Volumul nu a avut același succes răsunător ca cele precedente. Stolul alb începea cu poezia „Думали, нищие мы…” („Am crezut, săraca de mine…”) compusă în 1915, în perioada primelor bătălii și a primelor pierderi de vieți omenești din perioada războiului. Încleștările lipsite de succes de pe front au dat naștere în sufletul eroinei nu la disperare, ci la o resemnare. Ca epigraf al volumului, Ahmatova a utilizat versul din poezia Mилая a lui Innokenti Annenski - „Горю и ночью дорога светла” („Durerea care mă arde, îmi luminează drumul și în bezna nopții”). Noul volum o prezenta pe Anna Ahmatova într-o lumină diferită. Viziunea este mai esoterică. Multe din poeziile din Stolul alb erau adresate direct unor cunoscuți: 17 poezii i-au fost dedicate iubitului ei din acea perioadă, Boris Antrep, un artist plastic, care era și el ofițer în armată, sau lui Nicolai Nedobrovo (sub inițialele N.V.N). Dar iubirea nu mai este o temă separată, ea devine inseparabilă de suferințele pământești, iar unele din versuri conțin imagini de o religiozitate înălțătoare. Însă noile intonații de solemnitate tristă, tonul de rugăciune, exprimând o percepere extrem de personală, au distrus imaginea stereotipă a poeziei Annei Ahmatova, pe care și-o formaseră cititorii versurilor ei anterioare. Aceste modificări au fost percepute de Osip Mandelștam, care observa:

„Strigătele de renunțare devin din ce în ce mai puternice în versurile Annei Ahmatova, iar, în prezent, poezia ei se apropie de nivelul la care poate să devină unul din simbolurile de măreție ale Rusiei. ”

— Osip Mandelștam

Nicolai Gumiliov, Lev Gumiliov și Anna Ahmatova la Țarskoe Selo, 1916

Volumul Stolul alb prezintă începutul transformării ei din femeia nefericită în iubire în femeia cuprinsă de sentimente mistice. Este calea pe care Anna Ahmatova o va urma în continuare, cale străjuită de pierderea multor persoane și de numeroase încercări personale, cale în care a asistat la moartea vechii Rusii, dar care, cu toate suferințele, i-a rezervat o soartă mai blândă decât cea a multor contemporani.

Între timp, întors de pe front, Nikolai Gumiliov plecase la Paris, făcând parte din corpul expediționar rus. La Paris el se îndrăgostește de o franțuzoaică de origine rusă, pentru care scrie o colecție de poeme. După Revoluția Socialistă din Octombrie, neținând seama de sfaturile prietenilor săi, Nikolai Gumiliov se întoarce în Rusia, la Petrograd, unde își reia activitățile literare. Dar atât pentru el, cât și pentru ceilalți scriitori care rămăseseră în Rusia, au urmat vremuri mai grele decât ar fi putut prevedea.

În 1918, Anna Ahmatova îi cere să divorțeze pentru a se mărita cu Vladimir Șileiko, un arheolog renumit.^[4] Personalitatea lui Șileiko, preocupat de cultura Egiptului antic, a Asiriei și Babilonului, era cu totul incompatibilă cu cea a Annei Ahmatova. Era cunoscut ca un om autoritar, neinteresat de preocupările domestice zilnice. După unele relatări, Șileiko nu o încuraja să scrie poezii și chiar i-ar fi ars unele pe care le compusese, cu scopul de a o determina să renunțe la acest obicei.^[7]Totuși, din punct de vedere intelectual exista între ei o anumită înțelegere și Șileiko a avut o influență importantă asupra Ahmatovei. Șileiko lucra în acea vreme la prima traducere a epopeii lui Ghilgameș în limba rusă, și astfel Ahmatova a venit în contact cu unele din operele pe care ea însăși le-a tradus mai târziu. Tot influenței sale i se atribuie includerea unor scurte note filozofice în creația ei. În această perioadă, Anna Ahmatova și Vladimir Șileiko se mută la Fontannîi dom (Palatul Șeremetiev) din Petrograd, casă sub acoperișul căreia Anna a trăit numeroși ani. Dar nici acestei căsătorii nu-i fu dat să dăinuie; Anna și Vladimir se despart în 1922 și divorțează în 1928.

Pe de altă parte, cu un an după divorț, Nikolai Gumiliov se însoară cu Anna Nikolaevna Engelhardt. Gumiliov era ostil față de revoluția socialistă, și își arăta public ostilitatea, prin remarci pro-monarhice sau făcând ostentativ semnul crucii. Autoritățile sovietice l-au arestat în 1921, acuzându-l de participare la un complot antirevoluționar. Acțiunea, care a căpătat denumirea de „Afacerea Taganțev”, a constituit prima înscenare a unui complot cu totul imaginar pusă la cale de GPU. Nikolai Gumiliov a fost împușcat fără să fi fost judecat și condamnat. Deși era divorțată, moartea lui a afectat-o profund pe Anna Ahmatova. Locul unde a fost înmormântat a rămas necunoscut și Ahmatova, privind la nenumăratele insulițe din delta Nevei, căuta să-și imagineze pe care dintre ele îi putea fi mormântul. Pe lângă aceasta, împușcarea fostului ei soț a influențat inevitabil viața Annei Ahmatova și a fiului ei, Lev Gumiliov, punându-le eticheta de „dușmani ai poporului”.

După Revoluția Socialistă din Octombrie, Anna Ahmatova și-a luat o slujbă de bibliotecară la Institutul agronomic din Petrograd. Editura Petropolis îi publică două volume de versuri: Подорожник (Pătlagina), ilustrat de Mstislav Dobujinski, în 1921 și Anno Domini МСМХХI în anul următor. Acesta din urmă cuprinde și o poezie despre moartea lui Nikolai Gumiliov. În ambele volume încep să apară tonul de solemnitate dureroasă și intonația profetică care se vor accentua în operele ei de mai târziu. Multora din cititorii ei, li se părea, că în noile ei versuri se oglindeau teribilele realități ale vremurilor revoluției. Astfel, în poezia „Все расхищено, предано, продано…” („Totul este furat, predat și vândut”), teama de foamete nu este doar o imagine, ci o referire concretă la foametea de care Petrogradul suferise în perioada 1918–1921.^[6]

Însă, spre deosebire de Ivan Bunin, Dmitri Merejkovski, Zinaida Gippius și alți scriitori, Ahmatova nu blestemă zgomotos Rusia căzută în mâinile diavolului: pentru Ahmatova, realitatea este o consecință tristă a unei situații nefericite dar incontrolabile care trebuie suportată, similar „Pătlaginei” care crește pe pământul sărac din nordul Rusiei. În lirica ei, Ahmatova ia notă de marile evenimente istorice din jurul ei, dar nu participă la ele. Ea caută să insufle cititorilor ei filozofia de a nu se lăsa copleșiți de înfricoșătoarele realități ale secolului XX, ci de a rezista pentru a putea trăi „după aceasta”.

Ahmatova considera că unul din elementele cheie din creația sa era de a fi glasul celor mulți, exprimând gândurile lor cele mai tainice. Numai că cetățenii din „epoca de fabricare a sufletelor” descriși în poeziile Ahmatovei nu suferă din cauza umilirilor inutile și a insultelor continue ale vieții de zi cu zi. Ei urmăresc calea biblică a strădaniei de a se purifica, în care încercările fac parte din procesul de purificare. Analizând opera Ahmatovei, filozoful V. Frank scria:

„Timpul, moartea, ispășirea – aceasta este triada în jurul căreia se rotește gândirea poetei. ”

— V. Frank, filozof

 Valoarea poeziilor Annei Ahmatova nu împiedică autoritățile sovietice să declare că poeta avea o orientare burgheză și aristocratică, și să o condamne pentru temele poeziilor ei, pe care le vedeau restrânse la credință și la dragoste, caracterizând-o pe poetă ca fiind pe jumătate călugăriță și pe jumătate prostituată.

Din 1923 au început să apară o serie de articole critice la adresa ei, urmărind distrugerea ei ca scriitoare. Un prim articol foarte provocator a fost cel al lui Kornei Ciukovski Две России. Ахматова и Маяковский (Două Rusii: Ahmatova și Maiakovski). Articolul prezenta opoziția dintre Ahmatova, considerată o păstrătoare a culturii vechi și Vladimir Maiakovskiprezentat ca un avangardist al noii arte socialiste, opoziție care îi era total defavorabilă Annei Ahmatova. Un alt articol, О Драконе и Белой птице („Despre dragon și pasărea albă”), a fost semnat de Aleksandra Kollontai și făcea o comparație între iubirea decadentă promovată de Ahmatova în poeziile ei și iubirea „tovărășească” a comuniștilor, căutând să o prezinte pe Ahmatova drept femeie imorală.^[8] Este o ironie faptul că un asemenea articol era semnat de Aleksandra Kollontai, care în multe alte ocazii se erijase în susținătoare a unirilor sexuale libere. În sfârșit, Boris Arvatov a reluat aceste idei în articolul Гражданка Ахматова и товарищ Коллонтай („Cetățeana Ahmatova și Tovarășa Kollontai”), prezentând-o pe Ahmatova în opoziție cu noul ideal al femeii comuniste.^[9][10] Articolul lui Boris Arvatov căuta să facă o critică obiectivă, aplicând metodele „analizei formale”, care era la modă în acea perioadă și era prezentată ca fiind o metodă științifică:

„Toată poezia Ahmatovei scoate în evidență un mod de exprimare specific, întâlnit în fiecare din volumele ei de poezii, care pun accentul pe suferințele violente, caracterizate printr-o aromă bolnăvicioasă. S-a calculat că în volumul Mătănii, Anna Ahmatova utilizează cuvântul „moarte” sau cele echivalente, de 25 de ori. Apoi mai apar: melancolie (de 7 ori), doliu (7), apatie (7), suferință, durere, tristețe, disperare, jale, greutate (de câte 6 ori), culoarea preferată a Ahmatovei este negrul iar epitetele cele mai uzuale sunt: tainic și straniu… Este de la sine înțeles că, chiar dacă ar aborda o tematică proletară, interpretarea acesteia de către Ahmatova ar avea, în mod obiectiv, un caracter decadent.”

— Boris Arvatov - Cetățeana Ahmatova și Tovarășa Kollontai, 1923 ^[9]

Alți autori care au scris articole critice la adresa ei au fost Valerian Obolenski, A. Selivanovski, Serghei Bobrov și chiar G. Lelevici, care publicase un panegiric al ei în 1922. Toți au demascat-o ca pe o poetă de salon, „cu o ideologie străină de noile elemente ale literaturii proletare”.

În 1925 a fost aprobată și publicată hotărârea Comitetului Central al Partidului Comunist (bolșevic) al Uniunii Sovietice Despre politica partidului în domeniul literaturii artistice, care o demasca pe Anna Ahmatova, dând o aprobare oficială articolelor critice apărute în presă. Amintindu-și de modul în care luase cunoștință de hotărârea Comitetului Central, Ahmatova scria în jurnalul ei:

„După serile mele la Moscova, în vara anului 1924, a apărat o rezoluție pentru a opri activitatea mea literară. Au interzis tipărirea lucrărilor mele în ziare și în almanahuri, m-au împins într-un amurg literar. M-am întâlnit pe Nevski Prospekt cu Marietta Șaghinian care mi-a spus: „Trebuie să fiți o persoană foarte importantă: în ceea ce vă privește a fost luată o hotărâre neobișnuită a Comitetului Central: nu o arestați, dar nici nu-i tipăriți lucrările. ”

— Ахматова Анна. Из дневниковых записей, 1989 ^[11]

Pentru Ahmatova, începe represiunea deceniilor 1920-30. Noile versuri nu i se mai publică, nici nu sunt retipărite versurile ei anterioare. Din 1923 până în 1935 Ahmatova aproape nu mai scrie poezii. În acești ani Ahmatova s-a ocupat de traduceri, a scris studii despre viața lui Pușkin și despre arhitectura Petersburgului. Ea s-a dedicat cercetărilor legate de viața și opera lui Pușkin: Пушкин и Невское взморье („Pușkin și litoralul Nevei”), Гибель Пушкина („Moartea lui Pușkin”), O золотом петушке („Despre Cocoșul de aur”, O каменном госте („Despre Oaspetele de piatră”) și altele. Pentru mulți ani, Pușkin a constituit pentru Ahmatova o salvare și un refugiu în fața ororilor istoriei, o personificare a normelor morale și a armoniei. Pe lângă acestea, se mai ocupă și de alte analize literare, dintre studiile ei meritând să fie relevat Oб Адольфе(„Despre Adolphe al lui Benjamin Constant”)

Contrar multora dintre scriitorii sovietici care făcuseră concesii puterii, Ahmatova a dovedit forța rară de a nu ceda hipnozei de masă creată de putere, de a nu se amăgi de ideea unei „curățenii culturale”. În însemnările sale nu apar reproșuri la represaliile acelor perioade și nici aluzii la faptul că elita intelectualității din Rusia ori emigrează, ori este exterminată de autoritățile comuniste.^[12]

Din 1926 până în 1940 trăiește cu criticul de artă Nikolai Punin, fără să se căsătorească cu el. În 1935 Nikolai Punin este arestat prima oară, dar este eliberat în 1936 în urma unei cereri către Stalin semnate de Ahmatova împreună cu Mihail Bulgakov și Boris Pasternak. Tot în 1935 este arestat fiul ei Lev Gumiliov.

În toamna anului 1935 a început să lucreze la volumul Реквием (Recviem) (1935–1940). Lucrarea conține note biografice ale acestei perioade, dar nu prezintă evenimentele ca atare, ci o analiză a sentimentelor care o măcinau pe Ahmatova, în care face analogii la situații biblice asemănătoare. Deși o operă foarte personală, volumul se pretează la generalizare, pentru că descrierile poetei sunt în fond în conformitate cu simțămintele a zeci de mii de femei în Rusia acelor vremuri.^[4]Rusia anilor 1930 este asemănată cu infernul lui Dante. Recviem ocupă un loc aparte în șirul de lucrări care au încercat să zugrăvească groaza reprimărilor totalitare din anii 1930. Аhmatova nu a intrat în lagăre, nu a fost arestată, însă timp de 13 ani a vegetat simțindu-se permanent amenințată, având sentimentul că poate fi arestată și omorâtă în orice clipă. În același timp, era permanent înfricoșată de soarta fiului ei. În Recviem nu sunt prezentate dușurile cu apă rece ca gheața sau alte brutalități ale torționarilor sovietici, nu sunt descrise infernalele realități ale arhipelagului Gulag. Dar poemul prezintă durerile întregii populații a Rusiei, ilustrate prin cozile pe care mii de oameni le făceau la porțile închisorilor în speranța de a afla o veste despre cei dragi care se găseau în spatele gratiilor sau de a putea să le transmită un mesaj sau un mic pachet cu alimente. La centrul poemului este durerea mamelor plângându-și copiii care suferă fără a avea vreo vină și deznădejdea lor neștiind dacă îi vor revedea vreodată. Este o imagine a atmosferei opresive, care dăinuia în Rusia în anii „Ejovșcinei”, teroarea declanșată de Nikolai Ejov, temutul șef al NKVD. În perioada în care în Rusia regimul comunist prognoza formarea unui nou tip de femei: femeia-tovarăș, femeia-muncitor, femeia-cetățean, Аhmatova revine la imaginea femeilor ruse care dăinuia de secole – femeia-protectoare, femeia-îndurerată, femeia-îndoliată. Iar pentru Ahmatova, imaginea acestor vremuri o constituie imaginea crucilor pătate de sânge

În aprilie 1946 Ahmatova a apărut în sala coloanelor în Casa Uniunilor (Дом союзов). Apariția ei pe scenă a provocat ovații prelungite, publicul aplaudând în picioare timp de 15 minute. Nu se serba doar întoarcerea Ahmatovei în lumea literară – pentru publicul din sală, ea personifica eliberarea din captivitate a cuvântului rus, a sufletului inflexibil rusesc, eliberare plătită cu milioane de vieți. Odată cu victoria s-a instalat în oameni speranța unui nou început în istoria țării.^[3]

Dar pentru partidul comunist (bolșevic) al Uniunii Sovietice, Ahmatova își jucase rolul, și ideile ei despre o renaștere a culturii și o revenire la trecutul prerevoluționar deveneau periculoase. Scurtul dezgheț de după război se termina: după „vara iluziilor” a urmat Hotărârea PC PC(b)US О журналах «Звезда» и «Ленинград» („Despre ziarele Zvezda și Leningrad”).^[16] Hotărârea a marcat „punerea la punct” a intelectualității, care în anii războiului începuse să-și exprime năzuințele spre libertatea sufletească. Hotărârea era opera lui Andrei Jdanov, secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist (bolșevic) al Uniunii Sovietice, membru al biroului politic și coordonatorul programului lui Stalin de represiune în domeniul cultural.^[17]. Ca victime, au fost aleși Mihail Zoșcenko și Anna Ahmatova. Hotărârea Comitetul Central o demasca pentru „eroticismul ei, misticismul ei și indiferența sa politică”. Poezia ei a fost aspru criticată ca fiind „dușmănoasă față de popoarele Uniunii Sovietice”. În septembrie 1946 Ahmatova a fost exclusă din Uniunea Scriitorilor Sovietici. Întreg tirajul unui volum de poezii care era sub tipar a fost distrus și pentru mai bine de trei ani nu i s-a publicat nici o lucrare. Excluderea atrăgea după sine și revocarea dreptului la o cartelă de alimente, importantă în perioada de penurie de după război. Ahmatova a trebuit să se bazeze pe ajutorul prietenilor ei până la sfârșitul vieții. În camera ei au fost instalate aparate de ascultare, frecvent i s-au făcut perchiziții. Hotărârea a fost inclusă în programa analitică a școlilor și câteva generații de elevi au învățat că Ahmatova era o poetă decadentă.

În 1949 a fost arestat din nou Lev Gumiliov, care luptase pe front și ajunsese cu armata roșie până la Berlin. Pentru a-și salva fiul din închisorile lui Stalin, Ahmatova a scris un ciclu de poezii în care îl preaslăvea pe Stalin și sistemul comunist sovietic. Poeziile formau un ciclu denumit Cлава миру („Slavă păcii”) și au fost publicate de revista ilustrată Ogoniok(Flacăra). Au fost și alți poeți talentați care au scris asemenea panegirice printre care Konstantin Simonov, Aleksandr Tvardovski, Olga Berggolț. Această capitulare necaracteristică în fața lui Stalin era motivată de dorința ei de a-l îndupleca, determinându-l să-i elibereze fiul din exilul său în Siberia. Poemele Ahmatovei din ciclul „Slavă păcii”, al căror ton este foarte formal și cu totul diferit de celelalte scrieri ale poetei, au fost omise din edițiile publicate în U.R.S.S. după moartea lui Stalin. Încercarea ei nu a reușit și Lev Gumiliov a fost eliberat abia după moartea lui Stalin, în 1956, când Hrușciov a ajuns la putere. Tot în aceeași perioadă a fost arestat și Nikolai Punin, care însă nu a supraviețuit. El a murit la 21 august 1953, într-un lagăr din satul Abez, care făcea parte din centrul Gulag Vorkuta, din Republica Socialistă Sovietică Autonomă Komi. În acea perioadă a avut loc o importantă răscoală a deținuților din centrul Vorkuta, înăbușită în sânge de trupele Ministerului de Interne (MVD). Nu se știe dacă Punin a fost implicat în această răscoală.

Ahmatova era complet neajutorată în treburile zilnice. Îi era teamă de lucrurile tehnice, nu era în stare să oprească gramofonul, nici să pună discurile sau să aprindă gazul. Pe măsură ce îmbătrânea. aceste dificultăți se agravau. După război, de obicei mai locuia o altă femeie cu ea, care o ajuta în gospodărie. În rândul celor care i-au acordat ajutor sunt menționate Hanna Vulfovna Gorenko, cumnata Annei Ahmatova, sau Sarra Iosifovna Arens, soția lui Lev Evghenievici Arens (fratele primei soții a lui Punin, Anna Evghenevna Arens).

Cronologie:

• 23 iunie 1889 Se naște Anna Andreevna Gorenko, la Bolșoi Fontan, lângă Odessa.
• 1906 Anna Ahmatova se înscrie la Institutul Fundukleevskaya din Kiev.
• 1908 - 1910 Urmează cursurile Facultății de Drept din Kiev
• 25 aprilie 1910 Se căsătorește cu Nikolai Gumiliov
• 1912 Publică volumul Seara (Вечер)
• 1 octombrie 1912 se naște unicul ei fiu, Lev Nikolaevici Gumiliov, la Petrograd (azi Sankt Petersburg)
• 1914 Publică volumul Mătăniile (Чётки)
• 1917 Publică volumul Stolul alb(Белая стая)
• 1918 Divorțează de Nikolai Gumiliov
• 1918 Se căsătorește cu Vladimir Șileiko
• 1921 Publică volumul Pătlagina (Подорожник)
• 1921 Fostul ei soț Nikolai Gumiliov este arestat și executat de regimul sovietic
• 1922 Publică volumul Anno Domini MCMXXI
• 1922 Se desparte de Vladimir Șileiko (fără a divorța).
• 1925 Apare Hotărârea Comitetului Central al Partidului Comunist (bolșevic) al Uniunii Sovietice „Despre politica partidului în domeniul literaturii artistice”.
• 1926 Începe legătura cu Nikolai Punin.
• 1928 Divorțează de Vladimir Șileiko.
• 1935 Nikolai Punin este arestat prima oară
• 1936 Nikolai Punin este eliberat în urma unei cereri către Stalin semnate de Ahmatova împreună cu Mihail Bulgakov și Boris Pasternak.
• 1940 Publică un ciclu de poezii în revista literară Zvezda („Steaua”).
• 1940 Publică un volum de selecții din creația ei mai veche sub titlul Iz shesti knig ("Din șase cărți"). Volumul este retras din librării după câteva săptămâni.
• 1943 Publică o culegere de poezii la Tașkent unde era evacuată în timpul războiului.
• august 1945 Apare Hotărârea Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice „Despre ziarele Zvezda și Leningrad”, care o demască pe Anna Ahmatova.
• 1945 Ahmatova este exclusă din Uniunea Scriitorilor a Uniunii Sovietice.
• 1949 Fiul ei, Lev Gumiliov, este arestat a doua oară și trimis în Siberia.
• 1949 Nikolai Punin este arestat și trimis în Siberia.
• 1950 Publică poezii de preamărire a lui Stalin, în speranța de a obține eliberarea fiului ei din detenție.
• 21 august 1953 Moare Nikolai Punin, într-un lagăr la Vorkuta Siberia.
• 1963 Apare la München, în Germania, volumul de poeme Реквием (Recviem).
• 1964 Este aleasă președinte al Uniunii Scriitorilor din Uniunea Sovietică.
• 1964 I se decernează premiul Aetna-Taormina în Italia.
• 1965 I se decernează titlul de doctor honoris causa de către Universitatea Oxford din Regatul Unit
• 5 martie 1966 moare Anna Ahmatova la sanatoriul Domodedovo, lângă Moscova.

Opera:

Versuri

• 1912 Вечер (Seara)
• 1914 Чётки (Mătănii)
• 1917 Белая стая (Stolul alb)
• 1921 Подорожник (Pătlagina)
• 1922 Anno Domini MCMXXI
• 1940 Из шесты книг (Din șase cărți) ,
• 1943 Избранное Стихи (Versuri alese)
• 1946 Versuri alese (Избранные стихи)
• 1958 Стихотворения (Poezii)
• 1961 Стихотворения 1909-1960 (Poezii 1901-1960), 1961
• 1963 Реквием (Recviem) (publicat în străinătate, la München)
• 1965 Бег времени (Scurgerea timpului)

Ediții postume

• 1974 Избранное (Poezii alese)
• 1976 Стихотворения и поэмы. (Versuri și poeme)
• 1977 Стихи и проза (Poezii și proză]
• 1978 Поэма без героя (Poem fără erou)
• 1986 Тростник (Stuf)
• 1986 Сoчинения (Opere)
• 1987 Реквием (Recviem) (prima tipărire a volumului în Uniunea Sovietică, în perioada de Perestroika
• 1989 Десятые годы (Anii 1910)
• 1990 Сoчинения (Opere)(2 volume.)
• 2004 От царскосельских лип (Sub teii din Țarskoe selo)

Proză

• 1977 Слово о Пушкине (Сuvinte despre Pușkin)
• Пушкин и дети (Pușkin și copiii)
• Все было подвластно ему (Totul a fost în puterea sa)
• Слово о Данте (Cuvinte espre Dante).
• Воспоминания об Александре Блоке (Amintiri despre Aleksandr Blok).
• 1967 Амедео Модильяни (Amedeo Modigliani).
• Михаил Лозинский (Mihail Lozinski).
• Из воспоминаний о Мандельштаме (Din amintiri despre Mandelștam)
• Коротко о себе (Pe scurt despre sine)
• Будка (Coliba)
• Дом Шухардиной (Casa Șuhardina)
• Слепнёвo (Slepniovo)
• Город (Orașul)
• Дальше о городе (Iar despre oraș)
• Искра паровоза (Scânteia locomotivei)
• Березы (Mestecenii)

Traduceri

• 1956 Корейская классичекая поезия (Poezia clasică coreeană)
• 1956 Китайская классическая поэзия (Poezia clasică chineză)
• 1965 Лирика древнево Египта (Poezia Egiptului antic)
• 1965 Голоса поетов (Glasul poeților)
• 1967 Леопарди Джакомо - Лирика (Giaccomo Leopardi - Lirică) (în colaborare cu Anatoli Naiman)
• 1969 Классическая поезия востока (Poezia clasică a occidentului)
• 1976 Из армянской поезий (Din poezia armenească)

Anna Ahmatova

Anna Ahmatova în 1950

·         1894: Eduard al VIII-lea (engleză Edward VIII) (Edward Albert Christian George Andrew Patrick David, mai târziu Duce de Windsor; n. 23 iunie1894 – d. 28 mai 1972) a fost rege al Marii Britanii, Irlandei și împărat al Indiei de la moartea tatălui său, George al V-lea, din 20 ianuarie 1936până la abdicarea sa din 11 decembrie 1936. A fost al doilea monarh al Casei de Windsor, după ce tatăl său a schimbat numele casei regale din Saxa-Coburg-Gotha în 1917.

Prințul Eduard, "Micul David", fotografiata de bunica lui Regina Aleksandra.

Eduard al VIII-lea s-a născut la 23 iunie 1894, la White Lodge în Richmond, Anglia.^[1] A fost fiul cel mare al Ducelui de York (mai târziu regele George al V-lea) și al Ducesei de York (mai târziu regina Mary). Tatăl său era al doilea fiu al Prințului de Wales(mai târziu regele Eduard al VII-lea) și al Prințesei de Wales (mai târziu regina Alexandra). Mama sa era fiica cea mare a Ducelui de Teck și a Ducesei de Teck. ca strănepot al reginei Victoria pe linie masculină, la naștere, Eduard a primit titlul de Alteța Sa Regală Prințul Eduard.

A fost botezat Edward Albert Christian George Andrew Patrick David la White Lodge la 16 iulie 1894, de Edward White Benson, arhiepiscop de Canterbury.^{[N 1][2]} Numele au fost alese în onoarea Prințului Albert Victor, Duce de Clarence și Avondale, care era numit în familie "Eddy" sau Edward, și a străbunicului său regele Christian al IX-lea al Danemarcei. Numele Albert a fost inclus la inițiativa reginei Victoria iar ultimele lui patru nume - George, Andrew, Patrick și David - vin de la sfinții care patronează Anglia, Scoția, Irlanda și Wales. Familia și prietenii apropiați îi spuneau pe ultimul nume, David.

După decesul reginei Victoria în 1901, când părinții lui au făcut turul imperiului britanic pentru aproape nouă luni de zile, tânărul Eduard și frații lui au rămas în Marea Britanie cu bunicii regina Alexandra și regele Eduard al VII-lea, care și-au înconjurat nepoții cu dragoste. La întoarcerea părinților săi, Eduard a fost plasat în grija a doi oameni, Frederick Finch și Henry Hansell.^[3]

Eduard a rămas sub tutela strictă a lui Hansell până la vârsta de 13 ani; În 1907, Eduard a trecut examenul și a intrat la Osborne Naval College.^[4] A urmat cursurile timp de doi ani și apoi a fost mutat la Royal Naval College din Dartmouth. Când tatăl său, George al V-lea, a devenit rege la 6 mai 1910 automat Eduard a devenit Duce de Cornwall și Duce de Rothesay. O lună mai târziu, la aniversarea a 16 ani, a fost numit Prinț de Wales și a început pregătirea pentru a deveni rege.

Eduard în timpul Primului Război Mondial

Eduard a fost investit oficial Prinț de Wales printr-o ceremonie specială la Castelul Caernarfon la 13 iulie 1911.^[5]

Când a izbucnit Primul Război Mondial (1914–18), Eduard atinsese vârsta minimă pentru serviciul militar și a fost dornic să participe.^[6] S-a alăturat regimentului Grenadier Guards, în iunie 1914, și deși Eduard a fost dispus să servească pe front, secretar de stat pentru război, Lordul Kitchener, a refuzat să-i permită, invocând răul imens care ar apărea dacă moștenitorul tronului ar fi fost capturat de către inamic.^[7]

În ciuda acestui fapt, Eduard a vizitat linia frontului cât de des a putut, lucru pentru care a primit Crucea Militară în 1916. Rolul său în război, deși limitat, l-a făcut popular printre veterani.^[8] Eduard a participat la primul său zbor militar în 1918 iar mai târziu și-a luat diploma de pilot.^[9]

De-a lungul anilor 1920 Eduard, ca Prinț de Wales, l-a reprezentat pe tatăl său, regele George al V-lea, acasă și în străinătate în multe ocazii. Avea un interes deosebit de a vizita zonele afectate de sărăcie din țară,^[10] și a făcut 16 turnee în diferite părți ale imperiului între 1919 și 1935.

Rangul său, călătoriile, faptul că arăta bine și statutul de celibatar l-au adus în atenție; curând el a devenit versiunea din anii 1920 a unui star de cinema. La apogeul popularității sale, a devenit celebritatea cea mai fotografiată a timpului său și dădea tonul în modă.^[11]

Comportamentul afemeiat și compulsiv al lui Eduard de-a lungul anilor 1920 și 1930 i-a îngrijorat pe primul ministru Baldwin, regele George al V-lea, și pe cei apropiați prințului. George al V-lea a fost dezamăgit de eșecul lui Eduard de a fi stabil în viață și dezgustat de aventurile lui cu multe femei căsătorite. Regele a fost reticent în a-l vedea pe Eduard să moștenească coroana și spunea despre Eduard: "După ce am să mor, băiatul se va ruina în 12 luni".^[12]

Eduard s-a maturizat și a rămas necăsătorit în timp ce fratele lui mai mic, Albert ("Bertie"), era deja căsătorit cu Elizabeth și avea două fete: Elisabeta ("Lilibet") și Margaret. Regele spunea: "Mă rog ca fiul meu cel mare Eduard să nu se căsătorească niciodată și să nu aibă copii și astfel Bertie și Lilibet să poată să urce pe tron."^[13]

În 1930, regele i-a dat lui Eduard o casă, Fort Belvedere, în apropiere de Sunningdale, Anglia.^[14] Acolo, Eduard a avut relații cu o serie de femei căsătorite inclusiv cu Freda Dudley Ward, Lady Furness și Wallis Simpson. Doamna Simpson divorțase de primul ei soț în 1927 și era căsătorită cu Ernest Simpson, un om de afaceri jumătate englez, jumătate american. Doamna Simpson și Prințul de Wales au devenit iubiți în timp ce Lady Furness era în călătorie în străinătate. Relația lui Eduard cu doamna Simpson a lovit puternic relația și așa slabă cu tatăl său. Deși regele și regina au întâlnit-o pe doamna Simpson la Palatul Buckingham în 1935,^[15] mai târziu ei au refuzat s-o mai primească.^[16] Însă Eduard era îndrăgostit de Wallis iar cuplul devenea din ce în ce mai apropiat.

Regele George al V-lea a murit la 20 ianuarie 1936 iar Eduard i-a succedat la tron ca regele Eduard al VIII-lea. A doua zi a rupt protocolul regal privind proclamarea propriei ascensiuni la tron de la fereastră în compania doamnei Simpson care era încă o femeie căsătorită.^[17] Eduard al VIII-lea a devenit primul monarh al Commonwealth-ului care a zburat cu o aeronavă atunci când a zburat de la Sandringham la Londra pentru "Accession Council".^[18]

Eduard a provocat neliniște în cercurile guvernamentale, acțiuni care au fost interpretate ca un amestec în chestiuni politice. Atunci când a vizitat satele miniere din South Wales, observația regelui că "trebuie făcut ceva"^[18] pentru minerii șomeri a fost văzută ca o critică directă a guvernului. Miniștrii erau reticenți în a trimite documente confidențiale și documente de stat la Fort Belvedere, deoarece era clar că Eduard le acorda puțină atenție și din cauza riscului crescut ca doamna Simpson sau alți oaspeți să le vadă.^[19]

În august și septembrie, Eduard și doamna Simpson au navigat la bordul iahtului Nahlin pe Mediterana de est. În octombrie a devenit clar că noul rege intenționa să se căsătorească cu Simpson, mai ales când acțiunea de divorț dintre doamna și domnul Simpson a fost adusă la curtea de la Ipswich.^[20]

Au fost făcute pregătirile necesare pentru toate situațiile neprevăzute inclusiv pentru încoronarea regelui Eduard și a reginei Wallis. Din cauza implicațiilor religioase ale căsătoriei, planul de ceremonie nu includea locul tradițional de încoronare Westminster Abbey ci Casa Banqueting din Whitehall.

Actul de abdicare, 1936.

La 16 noiembrie 1936, Eduard l-a invitat pe prim-ministrul Stanley Baldwin la Palatul Buckingham și și-a exprimat dorința de a se căsători cu Wallis Simpson când ea va deveni liberă pentru a se recăsători. Baldwin l-a informat pe rege că supușii săi ar considera căsătoria moral inacceptabil deoarece recăsătoria atât timp cât fostul soț este în viață este în opoziție cu Biserica Anglicană iar oamenii n-o vor tolera pe Wallis ca regină.^[22] Ca rege, Eduard deținea și rolul de guvernator suprem al Bisericii Anglicane iar clerul aștepta de la el să sprijine învățăturile bisericii.

Eduard a propus o soluție alternativă a unei căsătorii morganatice, în care el să rămână rege dar Wallis să nu devină regină. În schimb ea va deține un titlu mai mic iar copiii nu vor avea drept de moștenire asupra tronului. Propunerea a fost respinsă de cabinetul britanic^[23] ca și de alte guverne ale dominioanelor britanice.^[24] Poziția prim-miniștrilor ai Australiei, Canadei și Africii de Sud a fost clar de opoziție la căsătoria regelui cu o femeie divorțată;^[25] premierul irlandez și-a exprimat indiferența și etașarea în timp ce premierul Noii Zeelande, care nici nu auzise de doamna Simpson înainte, șovăia în neîncredere.^[26] În fața acestor opoziții, primul răspuns al lui Eduard a fost: "nu sunt mulți oameni în Australia" și opinia lor nu contează.^[27]

Regele l-a informat pe Baldwin că va abdica dacă nu va putea să se căsătorească cu Mrs. Simpson. Atunci Baldwin i-a prezentat regelui trei variante: să renunțe la ideea căsătoriei, să se căsătorească împotriva dorinței miniștrilor sau să abdice.^[28] Era clar că Eduard nu era pregătit să renunțe la doamna Simpson și în același timp știa că dacă se va căsători împotriva sfaturilor miniștrilor, va provoca demisia guvernului, ceea ce va duce la o criză constituțională.^[29] A ales să abdice.^[30]

Eduard a semnat actul de abdicare la Fort Belvedere la 10 decembrie 1936 în prezența fraților săi mai mici Ducele de York, Ducele de Gloucester și Ducele de Kent (fratele cel mai mic, Prințul John, a murit în 1919).^[31] A doua zi a avut loc declarația Majestății Sale la Actul de abdicare.

În noaptea de 11 decembrie 1936, Eduard, acum cu titlul de prinț, a transmis națiunii și imperiului prin intermediul unei transmisii radio decizia sa de abdicare și explicațiile sale: Mi s-a părut imposibil să accept această imensă responsabilitate și să accept îndatoririle mele de rege fără ajutorul femeii pe care o iubesc.^[32]

După transmisia radio, Eduard a părăsit Regatul Unit pentru Austria. Fratele său, Prințul Albert, Duce de York, i-a succedat la tron ca George al VI-lea. Fiica cea mare a lui George, Prințesa Elisabeta, a devenit prima în linia de succesiune ca moștenitoare prezumtivă.

La 12 decembrie 1936, George al VI-lea a anunțat că-l numește pe fratele său "Duce de Windsor".^[33] Voia ca acesta să fie primul act al domniei sale deși formal documentul nu a fost semnat până la 8 martie al anului următor.

Ducele de Windsor s-a căsătorit cu Mrs. Simpson, care și-a schimbat numele în Wallis Warfield, în cadrul unei ceremonii private la 3 iunie 1937, la Castelul de Candé, în apropiere de Tours, Franța. Noul rege a interzis membrilor familiei regale să participe la nuntă.^[34]

Ducele împreună cu Robert Ley, 1937

Regele și regina au cumpărat de la Eduard Casa Sandringham și Castelul Balmoral. Acestea erau proprietățile personale ale lui Eduard moștenite de la tatăl său regele George al V-lea și deci nu au trecut automat în proprietatea lui George al VI-lea.^[35] Relațiile dintre Ducele de Windsor și restul familiei regale au fost încordate ani de zile. În primele zile ale domniei lui George al VI-lea, Ducele telefona zilnic întrebând de bani și dacă Ducesei i se va garanta titlul de "Alteță Regală", până când regele hărțuit a cerut să nu i se mai primească apelul.^[36]

Ducele a presupus că se va stabili în Marea Britanie, după un an sau doi de exil în Franța. Cu toate acestea, regele (cu sprijinul mamei lor, regina Mary, și al soției sale regina Elizabeth) a amenințat să întrerupă venitul lui Eduard, în cazul în care se întoarce în Marea Britanie fără invitație.^[35]

În octombrie 1937, Ducele și Ducesa au vizitat Germania nazistă, împotriva sfatului guvernului britanic și s-au întâlnit cu Adolf Hitler la Obersalzberg. Vizita a fost mult mediatizată de media germană. În timpul vizitei Ducele a făcut salutul nazist.^[37] Fostul ambasador austriac, contele Albert von Mensdorff-Pouilly-Dietrichstein, care era și verișor de gradul doi și prieten cu George al V-lea, a crezut că Eduard a favorizat fascismul german ca un bastion împotriva comunismului, și chiar că inițial a favorizat o alianță cu Germania.^[38] Hitler l-a considerat pe Eduard prietenos față de Germania nazistă și s-a gândit că relațiile anglo-germane ar fi putut fi îmbunătățite prin Eduard dacă acesta nu ar fi abdicat.

Ducele și Ducesa s-au stabilit în Franța. La izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial în septembrie 1939, ei au fost aduși înapoi în Marea Britanie de către Lordul Mountbatten la bordul navei Kelly iar Ducele a fost numit general-maior atașat misiunii militare britanice în Franța. În februarie 1940, ministrul german la Haga, contele Julius von Zech-Burkersroda, a susținut că Ducele a dezvăluit planurile Aliaților pentru apărarea Belgiei.^[39] Când Germania a invadat nordul Franței în mai 1940, Ducele și Ducesa au plecat în sud, pentru început la Biarritz, apoi în iunie în Spania; în iulie cuplul s-a mutat la Lisabona.

Ducele de Windsor, 1970.

În timpul ocupației Franței, Ducele a cerut forțelor germane să plaseze gărzi la casele lui din Paris și de pe Rivieră, lucru care s-a întâmplat.^[40] Un interviu defetist al Ducelui a fost picătura care a umplut paharul guvernului britanic. Prim-ministrul Winston Churchill l-a amenințat pe Duce cu curtea marțială dacă nu se întoarce pe pământ britanic.^[41] În august, o navă britanică a debarcat perechea la Bahamas, unde ducele a fost numit guvernator. Nu i-a plăcut poziția și s-a referit la insule ca "o colonie britanică din clasa a treia".^[42] Ministerul de Externe britanic a obiectat energic atunci când perechea a planificat să facă un tur la bordul unui iaht aparținând unui magnat suedez, Axel Wenner-Gren, pe care serviciul secret american l-a considerat în mod eronat a fi un prieten apropiat al comandantului Hermann Göring.^[43] Cu toate acestea, Ducele a fost apreciat pentru eforturile sale de combatere a sărăciei pe insule. A demisionat la 16 martie 1945.^[18]

Mulți istorici au sugerat că Hitler era pregătit să-l restabilească pe Eduard ca rege, în speranța de a stabili un fascist în Marea Britanie.^[44] Este admis pe scară largă că Ducele și Ducesa au simpatizat cu fascismul înainte și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și au fost mutați în Bahamas pentru a minimiza posibilitățile lor de a acționa. Președintele american Franklin D. Roosevelt a ordonat supravegherea Ducelui și a Ducesei atunci când ei au vizitat Palm Beach, Florida, în aprilie 1941. Ducele Carl Alexander de Württemberg (atunci călugăr într-o mănăstire americană) a convins FBI că Ducesa avusese o relație cu ambasadorul german la Londra, Joachim von Ribbentrop, și a rămas în relație cu el continuând scurgerea de secrete.^[45]

Este sigur faptul că George al VI-a a trimis bibliotecarul regal Owen Morshead însoțit de Blunt (care atunci lucra atât pentru biblioteca regală cât și pentru serviciile secrete britanice) la Friedrichshof în martie 1945 pentru a asigura documentele referitoare la împărăteasa germană Victoria, fiica cea mare a reginei Victoria. Parte din arhiva castelului, inclusiv scrisorile dintre fiică și mamă, precum și alte obiecte de valoare au fost furate de jefuitori, dintre care unele au fost recuperate mai târziu la Chicago, după război. Lucrările salvate de Morshead și Blunt și cele returnate de către autoritățile americane din Chicago au fost depuse în arhiva regală.^[46]

După război, Ducele a admis în memoriile sale că a admirat gemanii dar a negat că a fost pro-nazist.

Ducesa de Windsor în 1970.

Cuplul s-a întors în Franța iar Ducele n-a mai ocupat niciodată un rol oficial. În 1951 Ducele și-a publicat memoriile, A King's Story, în care își exprimă dezacordul cu politicile liberale.^[47] Nouă ani mai târziu a scris o carte relativ necunoscută, A Family Album, despre modă și obiceiurile familiei regale de la regina Victoria până la tatăl său.

În iunie 1953, în loc să participe la ceremonia de încoronare a reginei Elisabeta a II-a de la Londra, Ducele și Ducesa au privit ceremonia la televiziunea din Paris. Ducele a spus că era neobișnuit ca un fost suveran să participe la încoronarea altuia. Ducele a fost plătit pentru a scrie articole despre ceremonie pentru Sunday Express și Women's Home Companion și cartea The Crown and the People, 1902–1953.^[48] În 1955, ei l-au vizitat pe președintele Dwight D. Eisenhower la Casa Albă.

Familia regală n-a acceptat-o niciodată pe Ducesă. Uneori Ducele s-a întâlnit cu mama și fratele său regele George al VI-lea și a participat la funerariile lui George. În 1965, Ducele și Ducesa s-au întors la Londra. Au fost vizitați de regină, Prințesa Marina, Ducesă de Kent și Mary, Prințesă Regală și Contesă de Harewood. O săptămână mai târziu, Prințesa Regală a murit iar ei au participat la funeralii. În 1967 s-au alăturat familiei regale pentru centenarul nașterii reginei Mary. Ultima ceremonie la care a participat Ducele a fost înmormântarea Prințesei Marina în 1968.^[49] A refuzat invitația reginei de a participa la investitura Prințului de Wales în 1969.^[50]

În anii 1960, sănătatea Ducelui s-a deteriorat. În decembrie 1964, a fost operat de Michael DeBakey la Houston de anevrism al aortei abdominale iar în februarie 1965 o detașare a retinei ochiului stâng a fost tratată de Sir Stewart Duke-Elder. La sfârșitul anului 1971, Ducele, care era fumător de la o vârstă mică, a fost diagnosticat de cancer la gât și a fost supus terapiei cu cobalt. Regina Elisabeta a II-a i-a vizitat în 1972 în timpul unei vizite de stat în Franța.

La 28 mai 1972, Ducele a murit la casa sa din Paris, la vârsta de 77 de ani. Corpul său a fost dus în Marea Britanie la Castelul Windsor. Un serviciu funerar a avut loc la 5 iunie în prezența reginei, a familiei regale și a Ducesei. În timpul vizitei, Ducesa a locuit la Palatul Buckingham.^[51]

Fragilă și suferind de o demență senilă, Ducesa a murit 14 ani mai târziu; a fost înmormântată lângă soțul ei, simplu ca "Wallis, Ducesă de Windsor".

Jump to navigationJump to search

Eduard al VIII-lea

·         1897: S-a nascut la Husi, marele actor român de teatru şi film, Alexandru Giugaru;  (d. 1986). Alexandru Giugaru (n. 23 iunie 1897, Huși; d. 15 martie 1986) a fost un actor român de comedie. Prin Decretul nr. 43 din 23 ianuarie 1953 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Romîne, actorului Alexandru Giugaru i s-a acordat titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Romîne „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă și pentru activitate merituoasă”. Ulterior (după anul 1960, dar înainte de 1966) a primit și titlul de Artist al Poporului. Pentru activitatea sa, în anul 1964 a obținut Premiul de Stat. A fost distins cu Ordinul Muncii clasa II (1952) „pentru munca depusă cu ocazia «Centenarului Caragiale»” și cu Ordinul Meritul Cultural clasa I (1967) „pentru activitate îndelungată în teatru și merite deosebite în domeniul artei dramatice”. Astăzi, Casa de cultură din municipiul Huși îi poartă numele

* 1898: Tiberiu Traian Moșoiu (n. 23 iunie 1898, Târgoviște - d. 1953 ?) a fost un jurist și om politic român, doctor în drept al Universității din Bruxellesși profesor titular de drept roman la Universitatea „Regele Ferdinand I" din Cluj^[1], care a îndeplinit funcția de guvernator al BNR (1946-1947).

Tiberiu Traian Moșoiu (fiul generalului Traian Moșoiu) a absolvit Facultatea de Drept, obținând doctoratul în drept la Bruxelles.

Pe data de 11 noiembrie 1946 printr-o adresă trimisă Decanatului Facultății de Drept, Ministerul Educației Naționale informează că îi aprobă dlui. Tiberiu Moșoiu, profesor la Facultatea de Drept din Cluj, concediu pe anul școlar 1946/1947, pentru a îndeplini funcția de Guvernator al Băncii Naționale.^[2]

Tiberiu Moșoiu a fost guvernator al B.N.R. în intervalul 21.05.1946 - 08.11.1947.

Sub coducerea sa, Banca Națională a suferit importante transformări:^[4]

• Devalorizarea monedei naționale
• Etatizarea Băncii Naționale a României la 20 decembrie 1946, realizată pentru ca această instituție "să-și armonizeze țelurile cu politica economică a statului"
• Reforma monetară din 15 august 1947
• Supravegherea condițiilor de acordare a creditelor bancare
• Creditarea industriei după un plan stabilit la nivelul ministerelor de resort
• Obligația particularilor de a ceda aurul și devizele statului la cursul oficial al B.N.R.

Tiberiu Moșoiu a fost arestat la 5 mai 1950. A murit în închisoarea Sighet^[5]. Data decesului este prezumată, deoarece în închisoarea de la Sighet, care avea un regim special nu numai pentru cei vii, dar și pentru cei morți, în intervalul 1950-1955 nu s-au întocmit acte de deces, iar familiile celor morți nu au fost înștiințate. Actele de deces ale celor decedați la Sighet au fost întocmite, cu trei excepții, abia în anul 1957.

Tiberiu Moșoiu

·         1907: S-a nascut economistul englez James Meade, laureat al Premiului Nobel (d. 1995). James Edward Meade (n. 23 iunie 1907– d. 22 decembrie 1995) a fost un economist britanic, laureat al Premiului Nobel pentru economie în 1977.
* 1907: Angel Arocha Guillen (n. 23 iunie 1907 – d. 2 deptembrie 1938) este un fotbalist spaniol care a jucat pentru FC Barcelona.
* 1908: Infantele Jaime al Spaniei, Duce de Segovia (Jaime Leopoldo Isabelino Enrique Alejandro Alberto Alfonso Víctor Acacio Pedro Pablo María de Borbón y Battenberg) (23 iunie 1908 – 20 martie 1975), a fost al doilea fiu al regelui Alfonso al XIII-lea al Spaniei și a soției lui, prințesa Victoria Eugenie de Battenberg.

Pentru că el a fost surdo-mut, ca urmare a unei operații în copilărie, el a renunțat la drepturile sale la tronul spaniol pentru sine și urmașii săi la 21 iunie/23 iunie 1933. A devenit Primul Duce de Segovia. Cu toate acestea, în 1941, la moartea tatălui său, el a devenit moștenitorul de sex masculin senior legitim al Casei de Capet și s-a autoproclamat moștenitorul legitim al tronului francez și șef al Casei de Bourbon. Susținătorii legitimiști francezi îi spuneau Henric al VI-lea (din 1957 el a semnat toate documentele cu numele Jacques Henri).

A fost al 1.153 cavaler al Ordinului Lânii de Aur în 1921.

Jaime s-a căsătorit la Roma la 4 martie 1935 cu Emmanuela de Dampierre (1913-2012), fiica nobilului francez Roger de Dampierre, Duce de San Lorenzo Nuovo și Viconte de Dampierre și a prințesei italiene Donna Vittoria Ruspoli. Cuplul a avut doi copii:

• Alfonso, Duce de Anjou și Cádiz (1936–1989)
• Gonzalo, Duce de Aquitaine (1937–2000)

Don Jaime și Emmanuella de Dampierre Ruspoli au divorțat în 1947 la București (divorț recunoscut de curtea italiană în 1949 dar nerecunoscut niciodată în Spania). La 3 august 1949, la Innsbruck, Don Jaime s-a recăsătorit civil cu cântăreața divorțată Charlotte Luise Auguste Tiedemann (1919-1979), fiica lui Otto Eugen Tiedemann și a soție lui, Luise Klein. Totuși, în ochii Bisericii Romano Catolice și a legitimiștilor francezi, Emmanuella de Dampierre Ruspoli a rămas întotdeauna soția lui. Din a doua căsătorie nu au rezultat copii.

Prima lui soție s-a recăsătorit la 21 noiembrie 1949 cu Antonio Sozzani (1918-2007); nu au avut copii.

La 6 decembrie 1949, Don Jaime a revenit asupra renunțării sale la tronul Spaniei. La 3 mai 1964 și-a luat titlul de Duce de Madrid ca șef al ramurii carliste al succesiune spaniole. La 19 iulie 1969, Dom Jaime a renunțat definitiv la succesiunea spaniolă în favoarea nepotului său, actualul rege Juan Carlos I al Spaniei.

Don Jaime a murit la spitalul St. Gall Cantonal din Elveția la 20 martie 1975. A fost înmormântat la El Escorial.

Infante Jaime

Duce de Segovia; Duce de Anjou

·         1909: Ovidiu Papadima, istoric și critic literar român (d. 1996). Ovidiu Papadima (n. 23 iunie 1909, Sinoie, Mihai Viteazu, județul Constanța  – d. 26 mai 1996) a fost un eseist, istoric literar, cronicar literar și folclorist român. A urmat studiile liceale la Liceul Alexandru Papiu Ilarian din Târgu Mureș, fiind primul din clasa sa. După absolvirea liceului în 1928, a studiat la Facultatea de Litere și Filosofie din București între 1928 și 1931. Între 1937 și 1940 s-a dedicat studiilor doctorale în Germania, fiind beneficiarul unei burse Alexander von Humboldt. Imediat după obținerea doctoratului, a ocupat poziția de lector al catedrei de literatură română la Universitatea din Viena (1940 – 1941). A debutat în postura de cronicar literar, încă de la 23 de ani, în paginile Revistei “Gândirea”, alături de Tudor Vianu. A mai funcționat ca secretar de redacție la Revista Fundațiilor Regale (1941 – 1947). Din 1941 devine asistent al profesorului George Călinescu, iar ulterior a ocupat poziția de șef de lucrări la Facultatea de Litere și Filosofie din București. A devenit doctor în litere cu teza Ideologia literară pozitivistă în literatura românească a secolului al XIX-lea (1944). A lucrat, de asemenea, ca cercetător la Institutul de Istorie și Teorie Literară “G. Călinescu”. Arestat pe considerente politice fabricate și apoi condamnat politic în 1952, a fost închis în închisorile din Calea Rahovei, Ghencea, Craiova, Poarta Albă (adică la șantierul primei încercări de construire a Canalului Dunăre – Marea Neagră, unde a ajuns să cântărească doar 44 de kg), Gherla și Jilava. Extenuat total fizic, a fost eliberat pe 7 octombrie 1955. După ce i s-a refuzat orice fel de publicare a oricareia dintre scriierile sale până în 1963, a fost complet reabilitat politic în 1971. Cei doi fii ai săi sunt Ștefan (n. 1953, matematician) și Liviu (n. 1957, critic literar).

·         1910 - S-a născut dramaturgul Jean Anouilh (opere: "Invitaţie la castel", "Ciocârlia", " Micuţa Molière") (m. octombrie 1987). Jean Marie Lucien Pierre Anouilh (n. 23 iunie 1910, Bordeaux – d. 3 octombrie 1987, Lausanne) a fost un dramaturg francez.

·         1912 - S-a născut matematicianul Alan Turing, pionier al informaticii. A realizat o contribuţie interesantă la dezbaterea privind inteligenţa artificială - Testul Turing. (m. iunie 1954). Alan Mathison Turing, (n. 23 iunie 1912, Londra, Regatul Unit – d. 7 iunie 1954, Wilmslow, Cheshire, Regatul Unit) a fost un informatician, matematician, logician, criptanalist, filosof și maratonist britanic. A fost o personalitate deosebit de influentă în dezvoltarea informaticii, aducând o formalizare a conceptelor de „algoritm” și „computație⁠” cu mașina Turing, care poate fi considerată un model de calculator generic.

·         1923 - S-a născut Dotty Todd, cântăreaţă americană.
* 1927: Bob Fosse (n. 23 iunie 1927, Chicago, SUA^[8] – d. 23 septembrie 1987, Washington, SUA^[9]) a fost un regizor de film, actor de film, coregraf, scenarist, actor american,^[10] care a primit Premiul Emmy, Premiul Oscar pentru cel mai bun regizor pentru Cabaretși opt premii Tony.

Bob Fosse și Viveca Lindfors

·         1929 - S-a născut June Carter, cântăreaţă şi compozitoare countrz americană (Carter Family).

·         1929 - regizorul si scenaristul elvetian de film Claude Goretta.
* 1936: Richard David Bach (n. 23 iunie 1936, Oak Park, Illinois, SUA) este un scriitor american. Este cunoscut ca autor al romanelor: Pescărușul Jonathan Livingston, Iluzii - Aventurile unui Mesia reticent și altele. Cărțile sale adoptă filozofia că limitele noastre fizice și moartea sunt doar aparențe.

Pretinde că este descendent direct al lui Johann Sebastian Bach. Îndrăgește avioanele de la vârsta de 17 ani.

Richard David Bach

·         1937 - S-a nascut politicianul finlandez Martti Ahtisaari, presedinte al Finlandei (1994-2000) si laureat cu Premiul Nobel pentru Pace in 2008.

·         1937 - actorul de teatru si film Dorel Visan (din filmografie: “Senatorul melcilor”, “Prea tarziu”, “Vulpe vanator”, “Cel mai iubit dintre pamanteni”).

·         1940 - Adam Faith, actor si cântaret britanic.
* 1941: „Totul se mișcă datorită dragostei; de aceea creația fără dragoste e doar culoare neinsuflețită.” –Jorge Rando^[1]

Jorge Rando (Malaga, 23 iunie 1941) este un pictor si sculptor spaniol, a carui opera este legata de curentul artistic numit Neoexpresionism.

Nascut in Malaga, pictorul Jorge Rando rămâne strâns legat de Germania, țară in care emigreaza la 20 ani pentru a aprofunda studiile sale de filozofie. Locuind in Köln (Germania), cultura nemțească devine esentiala atât in educația sa cât și în operele sale.

Împreună cu soția sa Margit, se mută în Malaga in 1984. Aici începe un ciclu de picturi. Este considerat unul din artiștii spanioli, internațional recunoscut din anii ’60 până în ziua de azi. Expune des în galerii și târguri de artă contemporană precum și în muzee naționale și internaționale. Cărțile sale se găsesc în facultați și biblioteci în Spania, Europa, SUA și multe alte țări.

Apare pentru prima dată la televizor în Săptamâna Mare în Malaga, sponsorizată tocmai de către primaria orașului.

În 2006 primește premiul “Fundacion Antiquaria” pentru colaborarea sa în legatură cu expresionismul în Spania. În același an câștigă și premiul pentru artă contemporană numit “Tertulia Ilustrada”, în Madrid.

În 2007 primește in Madrid premiul pentru arte plastice. Fundația Alvaro Mutis îi acordă premiul pentru Arte 2007. Libro de oro de la Plastica. Unesco (Paris). Biblioteca Națională Spaniola (Madrid) cumpară din operele artistului pentru colecția sa.

În anul 2008, Malaga i-a dedicat două mari expoziții, una religioasa in prestigioasele sali ale Palatului episcopal, iar cealaltă formată este gazduită de către Muzeul Municipal. În același an Asociația Scriitorilor din Malaga îi oferă premiul “Artistul anului”.

În anul 2009 a fost inaugurat primul Muzeu în aer liber din Malaga în parcul Catedralei cu șapte sculpturi realizate în fier și lemn. În această ocazie a expus un grup statuar format din 8 bucati. Momentan Jorge Rando realizează schițe pentru Catedrala din Malaga comandat de către Déan D. Francisco García Mota.

În 2014 se deschide în Malaga, în incinta mânăstirii “Las Madres Mercedarias” (în cartierul Molinillo), muzeul Jorge Rando ce găzduiește operele artistului. Acest muzeu se concentreaza pe studiul Expresionismului în toate formele sale. În producția sa religioasă, Jorge Rando încearcă să răscumpere temele principale ale artei occidentale.

Astăzi, Jorge Rando locuieste si lucreaza in Malaga si Hamburg.

·         1943 - dirijorul si pianistul american James Levine.

·         1944 - S-a născut Rosetta Hightower, cântăreaţă americană (Orlons).

·         1945 - S-a născut Paul Goddard, basist american (Atlanta Rhythm Section, Al Kooper).
* 1945: Gayle Lynds (n. 23 iunie 1945) este o scriitoare de thriller americană.

* 1948:István Antal (n. 23 iunie 1948, Racoș, jud. Brașov) este un politician român de etnie maghiară, membru al Parlamentului României. István Antal a fost deputat în toate legislaturile din perioada 1992-2016 .
* 1950: Alexandru Bantoș (n. 23 iunie 1950, Hiliuți, raionul Rîșcani, Moldova) este un publicist moldovean, editor, redactor-șef al revistei de știință și cultură „Limba Română”,^[1] director al Casei Limbii Române „Nichita Stănescu”.

·         1951 - În această zi în Grasse, Franţa, s-a născut Michele Mouton prima şi singura femeie care s-a impus în etapele de WRC. Franţuzoaica a fost chiar aproape de a îşi trece în palmares şi un titlu în 1982, clasându-se la final pe locul secund în spatele lui Walter Rohrl. În 1984 ea a reuşit să devină şi singura femeie care s-a impus în dificila urcare Pikes Peak, performanţă repetată şi în 1985. Astfel Michele este văzută drept cea mai de succes femeie în sporturile cu motor. Michele a debutat în Campionatul Mondial de Raliuri în 1974 pentru Fiat mutându-se apoi la Audi, în perioada de glorie a germanilor datorită performantelor Audi Quattro S1. Pilotând un astfel de bolid, Mouton a câştigat primul raliu în 1981 la San Remo şi în carieră a mai bifat prima treaptă a podiumului şi în 1982 în Raliurile Portugaliei, Braziliei şi Acropolis. În cele 50 de raliuri la care a participat a terminat de 9 ori pe podium şi în 1982 lipsa de fiabilitate a privat-o de a deveni şi prima femeie campion în WRC. În prezent este Preşedintele Comisiei pentru Motorsport Feminin FIA.
* 1952: Mircea Ciocâltei (n. 23 iunie 1952) este un editor de film român, care a realizat montajul mai multor filme de lung metraj.

A urmat cursurile Facultății de Film din cadrul Academiei de Teatru și Film din București (1987-1991), obținând licența în Artă cinematografică și specializându-se în imagine de film și televiziune. A obținut în anul 2003 titlul științific de doctor în cinematografie și media la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” - București.

După absolvirea facultății este cooptat în învățământul universitar, devenind pe rând preparator (1992-1993), asistent (1993-1999), lector (1999-2005), conferențiar (2005-2008) și profesor universitar (din 2008) la Facultatea de Film din cadrul Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din București. A predat cursul de Montaj de film.

În perioada 1976 – 1998 a colaborat la realizarea a circa 100 de scurt metraje ale studenților de la Facultatea de Regie și de la Facultatea de Imagine Film din cadrul UNATC (Daniel Medvedov, Corneliu Medvedov, Claudia Nazoa, Petru Maier Bianu, Radu Nicoară, Sabina Pop, Daniel Ciubreag, Horea Lapteș, Sinișa Dragin, Silviu Anghel, Ionuț Teianu, Andrei Ghișe, Felix Alexa etc).

Filmografie:

• Nemuritorii (1974) - asistent de montaj
• Artista, dolarii și ardelenii (1980) - în colaborare cu Yolanda Mîntulescu
• Castelul din Carpați (1981) - în colaborare cu Yolanda Mîntulescu
• Ochi de urs (1983) - în colaborare cu Yolanda Mîntulescu
• Să mori rănit din dragoste de viață (1984)
• Moromeții (1987)
• Somnul insulei (1994)
• Stare de fapt (1995)
• Femeia în roșu (1997)

• Mondo Umano (1980) – regia Ioan Grigorescu – 90’- documentar lung metraj
• Am fost 16 (1980) – regia George Cornea – 90’
• Așteptând un tren (1982) – regia Mircea Veroiu – 90”
• Semnul șarpelui (1982) - regia Mircea Veroiu – 90”
• Sfârșitul nopții (1983) - regia Mircea Veroiu – 90”
• Recorduri, lauri, amintiri (1984) – regia Anghel Mora – 90’ – documentar lung metraj
• Cei mai frumoși 20 de ani (1985) – regia Mircea Muresan – 90’ – documentar lung metraj
• Adela (1985) – regia Mircea Veroiu – 90’
• Vulcanul stins (1986) – regia George Cornea – 90’
• Umbrele soarelui (1987) – regia Mircea Veroiu – 90’
• O vară cu Mara (1987) – regia George Cornea – 90’
• Podul (1988) – regia Valeriu Dragusanu, scurt metraj artistic
• Secretul armei secrete (1988) – regia Alexandru Tatos – 90’
• Km 36 (1989) – regia Anghel Mora – 90’
• Liliacul inflorește a doua oară (1989) – regia Cristina Nichitus – 90’
• Vânătoarea de lilieci (1990) – regia Daniel Barbulescu – 90’
• Polul sud (1990) – regia Radu Nicoara – 90’
• Doi haiduci și o crâșmăriță (1991) – regia George Cornea – 90’
• Timpul liber (1992) – regia Valeriu Dragusanu – 90’
• Unde fugi, maestre? (1992) – regia Bogdan Dragulescu – 90’
• Condamnați la fericire (1993) – regia Dinu Tanase – 90” – documentar lung metraj
• Abel în codru (1994) – regia Sandor Mihalffy (Ungaria) – 90’
• Craii de curtea veche (1995) – regia Mircea Veroiu – 90’
• Asphalt tango (1996) – regia Nae Caranfil – 90’
• Cortul (1998) – regia Bogdan Cristian Dragan – 90’
• Prison of the Dead (2000) – regia David DeCoteau (USA) – 80'

1976 – 1992 – circa 250 filme utilitare in cadrul Centrului de productie cinematografica Bucuresti

1997 – 2004 – peste 400 spoturi publicitare la Castel Film, Abis Studio

10 ani Dakino – documentar despre festivalul Dakino ajuns la a zecea editie – 2000 - 45 min

Bran – proiect al Fundatiei Margareta – 2000 – 50 min

Savirsin – proiect al Fundatiei Margareta – 2001 – 40 min

Concertul – proiect al Fundatiei Aurel Mitran – 2005 – 90 min

Editie speciala – proiect al Fundatiei Aurel Mitran – 2006 – 90 min

Descriptio Moldavie – documentar istoric in sase episoade a cite 26 min fiecare – 2007 - regia Stelian Tanase

·         1952 - S-a născut Betty Dragstra, cântăreaţă olandeză (Pussycat).
* 1952: Robert David Kaplan (n. 23 iunie 1952, New York City) este un autor american al multor cărți de politică, în primul rând de afaceri externe și de călătorie, a cărui activitate de peste trei decenii a apărut, printre alte ziare și publicații, mai ales în The Atlantic, The Washington Post, The New York Times, The New Republic, The National Interest, Foreign Affairs și The Wall Street Journal.

Eseurile sale mai controversate cu privire la natura puterii americane au stârnit dezbateri și critici în mediul academic, mass-media, precum și la cele mai înalte nivele de guvernare. Printre articolele cele mai influente ale lui Kaplan se numără "The Coming Anarchy", publicat în The Atlantic Monthly în anul 1994. Criticile articolului îl compară pe acesta cu teza articolului lui Huntingon - Clash of Civilizations („Ciocnirea civilizațiilor”) - dat fiind că Robert Kaplan prezintă conflictele din lumea contemporană ca lupta dintre primitivism și civilizație. O altă temă frecventă în activitatea publicistică a lui Kaplan este reapariția tensiunilor culturale și istorice suspendate temporar în timpul Războiului Rece.

Robert D. Kaplan vorbind la U.S. Naval War College (2014).

* 1953: Edit Emőke Lokodi (n. 23 iunie 1953, Târgu Mureș) este o juristă și politiciană maghiară din România. A fost membră în secția jurisdicțională a Curții de Conturi a României și președintă a Consiliului Județean Mureș între anii 2004-2012.

Edit Emőke Lokodi

* 1953: Cynthia Ann Stephanie "Cyndi" Lauper (n. 22 iunie 1953) este o cântăreață, compozitoare, actriță și activistă pentru drepturile LGBToriginară din Statele Unite. La mijlocul anilor '80, a obținut succesul cu lansarea albumului She's So Unusual și a devenit prima cântăreață care a avut patru single-uri lansate de pe un album, care s-au clasat în top 5. De-a lungul carierei, a lansat 11 albume și peste 40 de single-uri, iar în 2008 a vândut mai mult de 30 de milioane de discuri în întreaga lume.^[2]

Aspectul lui Lauper, vocea subțire și prezența scenică sunt doar câteva calități care au diferențiat-o de contemporanii săi. O figură reprezentativă a anilor '80, Cyndi a reușit nu doar să cucerească topurile, ci să formeze o nouă cultură muzicală. În America, fetele se îmbrăcau precum ea, se comportau la fel și, mai mult decât atât, porniseră o noua mișcare pentru libertatea de exprimare ce avea ca imn Girls Just Want to Have Fun.

Cyndi Lauper s-a născut la Boulevard Hospital din Astoria, Queens. Și-a petrecut primii ani din viață în secțiunea Williamsburg a cartierului new-yorkez Brooklyn, după care familia ei s-a mutat în Ozone Park, Queens.^[3] La vârsta de 12 ani Lauper a învățat să cânte la o chitară acustică și a început să își scrie propriile versuri.^[2] Cyndi a părăsit liceul convinsă de faptul că întreaga ei viață se leagă de muzică. Cyndi are o soră, Ellen, care lucrează ca acupuncturist în sudul Californiei și un frate pe nume Fred, poreclit „Butch”.

La 17 ani a plecat de acasă, a ajuns în Canada; în Vermont a luat cursuri de artă la Johnson State College.^[2] S-a întreținut singură, având diferite joburi. La mijlocul anilor '70 a fost vocalist în diverse trupe ca Doc West and Flyer și White and Blues Band. În 1977 și-a deteriorat corzile vocale și a luat un an de pauză. Trei doctori i-au spus că nu va mai cânta niciodată. Antrenorul vocal Katie Agresta a ajutat-o să își recâștige vocea, învățând-o exerciții vocale corespunzătoare. În 1978 și-a recâștigat vocea și, împreună cu John Turi, a format trupa Blue Angel. În următorii ani, trupa s-a impus prin piesele create, o dovadă fiind albumul cu care a debutat, semnat de casa de discuri Polydor în 1980. Datorită procesului pierdut în fața managerului Massarsky, Lauper a intrat în faliment și a început să lucreze în magazine de vânzare cu amănuntul.^[2]După dezmembrarea formației Blue Angel, Lauper a început să cânte în cluburi și restaurante.

În 1981 a fost văzută într-un bar de David Wolff care a devenit managerul ei și a făcut-o să semneze cu Portrait Records, o filială a Epic Records. Pe 14 octombrie 1983 a lansat She's So Unusual care a devenit hit în întreaga lume. Al doilea single de pe album a fost Time After Time care a ajuns pe locul 1 în Billboard Hot 100. A primit Gold certification pentru vânzări de peste 500.000 și a fost unul dintre cele mai mari hituri ale anului 1984. She Bop a fost ale treilea single lansat de pe album care a ajuns pe locul 3 în Hot 100 și Cindy a primit o nouă certificare de aur pentru vânzări de peste 500.000 de la RIAA. Albumul She's So Unusual a fost cel mai de succes album al său, care a consacrat-o printre cei mai buni cântăreți, promovându-l în întreaga lume.

În 1985, Women in Film i-au dat premiul „New Directions”. Videoclipul Girls Just Want to Have Fun i-a adus premiul „Best Female Video” la MTV Video Music Awards din 1984. Un an mai târziu a câștigat un premiu Grammy pentru cel mai bun artist nou. Al doilea album al artistei a fost lansat pe 15 septembrie 1986 și a ajuns pe locul 4 în Billboard 200, album care nu a avut același mare succes ca primul. În 1987 a primit o nominalizare la premiile Grammy pentru „Best Long Form Music Video”.

Lauper devenise o vedetă; în ciuda acestui fapt nu a reușit să își păstreze popularitatea. În 1985, a început să lucreze la alte producții, dar singura lansare a fost coloana sonoră The Goonies 'R' Good Enough pentru filmul de aventură The Goonies. Un an mai târziu a apărut True Colors, premiat cu platină pentru melodia cu același nume, dar apreciat doar de o parte din fani datorită noului ritm, oarecum mai liniștit.

Cariera lui Cyndi a început să se clatine odată cu apariția din filmul Vibes (1988). În primăvara lui 1989 a lansat cel de-al treilea album al său și a avut un singur mare hit, I Drove All Night, care a ajuns pe locul 6 și pentru care Lauper a primit o nominalizare la Grammy pentru „Rock Vocal Performance”. Datorită dezamăgirii vânzărilor ultimului său album, și-a anulat un turneu în Statele Unite. În 1993 a apărut al patrulea său album, Hat Full of Stars, iar un an mai târziu a fost lansat Twelve Deadly Cyns…and Then Some. A câștigat un premiu Emmy pentru rolul Marianne din sitcomul Mad About You.

Al cincilea album, Sister of Avalon, a fost dezamăgitor în America, iar la sfârșitul anului 1998 a lansat ultimul său album pentru Epic, Merry Christmas... Have a Nice Life. În 2001 a apărut al șaselea său album, Shine. În cadrul unui nou contract cu Sony Music Lauper a lansat albumul The Body Acoustic, iar în 2008 a apărut Bring Ya to the Brink. În luna decembrie a aceluiași an, Bring Ya to the Brink a fost nominalizat pentru un premiu Grammy pentru „Best Electronic/Dance Album”. În aprilie 2010 Lauper a lansat Give a Damn Campaign, iar pe 22 iunie a apărut Memphis Blues, album ce a rămas pe primul loc timp de 14 săptămâni în Billboard Blues Album Chart.

Cyndi Lauper

Cyndi Lauper concertând în Sydney, martie 2011

* 1957: Frances Louise McDormand^[2] (n. 23 iunie 1957) este o actriță americană de teatru, film și televiziune, laureată a premiului Oscar.

Frances McDormand

McDormand în 2015

·         1959: Petru Tărniceru, politician român

·         1962 - S-a născut Richard Coles, clăpar şi compozitor britanic (Communards).
* 1963: Liu Cixin (n. 23 iunie 1963,^[3][4] Beijing, Republica Populară Chineză^[5]) este un scriitor de science-fiction (SF).^[6] El este de nouă ori câștigător al Galaxy Award (cea mai prestigioasă distincție pentru SF din China) și câștigător al Premiului Hugo.^[7] Opera lui Liu este considerată hard SF. În engleză, traducerile din operele sale sunt date sub numele Cixin Liu (tsih-shin-l'yoo). În română au apărut Problema celor trei corpuri și Pădurea întunecată.

Liu Cixin

* 1964: Kenji Honnami (n. 23 iunie 1964) este un fost fotbalist japonez.

* 1965: Valeri Șotaievici Meladze (rusă Валерий Шотаевич Меладзе, georgiană ვალერი შოთას ძე მელაძე; n. 23 iunie 1965 în Batumi) este un cântăreț rus de origine georgiană. El este fratele compozitorului și producătorului muzical Konstantin Meladze, care scrie piese inclusiv pentru el.

Valeri Meladze Валерий Меладзе

Valeri Meladze și Ani Lorak

* 1968: Lee Jae-yong (이재용; n. 23 iunie 1968), cunoscut în Vest sub numele de Jay Y. Lee,^[5] este un afacerist sud-coreean și vice-președinte al grupului Samsung, servind ca șef de facto. El este cel mai mare copil și singurul fiu al lui Lee Kun-Hee, presedinte al Samsung și este în general considerat a fi viitorul succesor în poziția tatălui său. El este denumit „Prințul Samsung” de către mass-media din Coreea de Sud și vorbește coreeană, engleză și japoneză.^[6] Lee este al treilea cel mai bogat om din Coreea de Sud. Are o avere de 7,9 miliarde $

Lee Jae-yong

Lee la o conferință, 2016

* 1970: Ionel Pârvu (n. 23 iunie 1970, în Argeș) este un fotbalist român retras din activitatea sportivǎ. În prezent antrenor-jucător în sezonul 2013-14 la echipa de liga a IV-a Dolores Covasna din județul Covasna.
* 1970: Christian Dietrich Meier Zender (n. 23 iunie 1970, Lima, Peru) este un cântăreț.

Născut în Lima, capitala țării latinoamericane Peru, este fiul lui Gladys Meier, prima Miss Univers peruană și a lui Antonio Meier.

Având gustul pentru muzică format încă de mic, la 17 ani a înființat prima sa formație numită Arena Hash, cu ajutorul căreia a câștigat multă popularitate în Peru.

Ani după aceea,în 1996 iese pe piață primul său album solo No Me Acuerdo Quén Fui nu-mi amintesc cine a fost), cu care a câștigat Discul de Platină în Peru.

În 1999 apare albumul Primero En Mojarme, care a fost distribuit și în S.U.A și a fost produs în colaborare cu Manuel Garrido-Lecca.

Al treilea album,Once Noches, a fost lansat in 2001, și este cunoscut pentru singelul Novia de nadie.

În paralel cu cariera muzicală, Christian s-a ocupat și de actorie, în 2005 protagonizând pelicula La Mujer De Mi Hermano cu Barbara Mori.

În 2007, a jucat rolul principal, rolul lui Zorro, în telenovela columbiană Zorro,La Y La Rosa, în care a jucat cu frumoasa manechină Marlene Favela.

În anul 2009 pe data de 22 mai telenovela Dona Barbara a fost difuzată din cadrul Telemundo. Edith Gonzalez este în rol principal iar în rolul secundar Christian Meier. Cei doi vor trăi o intensă iubire plină de obstacole. Această telenovelă o puteți urmări și voi pe ACASĂ tv în anul 2008 de la sfârșitul lunii iulie.

Christian Meier

·         1972: Zinedine Zidane, fotbalist francez, antrenor. Zinedine Zidane (n. 23 iunie 1972), popular poreclit „Zizou”, este un fost fotbalist și actual antrenor de fotbal francez de origine algeriană kabâlă. A antrenat echipa Real Madrid Castilla între anii 2014-2015; pe 4 ianuarie 2016 a fost numit antrenor principal al echipei de fotbal Real Madrid CF, înlocuindu-l pe Rafael Benítez. Zidane a jucat ca mijlocaș ofensiv, fiind cunoscut pentru evoluția sa la națională de fotbal a Franței, Juventus Torino și Real Madrid. Este considerat unul din cei mai buni fotbaliști ai tuturor timpurilor. A fost numit cel mai bun fotbalist european din ultimii 50 de ani, în baza sondajului UEFA Golden Jubilee Poll. Mijlocaș care prin eleganța driblingului, echilibrul, pasele precise, acuratețea șuturilor și loviturile libere bine a devenit unul dintre cei mai mari artiști ai jocului și un succesor natural al lui Michel Platini în postul de conducător de joc al Franței. Zidane a intrat în atenția internațională în urma celor două goluri înscrise cu capul în finala Campionatului Mondial de Fotbal 1998 contra Braziliei, două goluri care au adus Franței primul titlu mondial. Zidane a primit trofeul Balonul de Aur fiind considerat cel mai bun jucător al turneului. Pe 25 aprilie 2006, Zidane a anunțat oficial retragerea sa de la echipa națională a Franței după Campionatul Mondial de Fotbal, Germania 2006. Acum este antrenorul echipei Real Madrid.
* 1972: Go Oiwa (n. 23 iunie 1972) este un fost fotbalist japonez.
* 1973: Eisuke Nakanishi (n. 23 iunie 1973) este un fost fotbalist japonez.

·         1974 - Maria Carolina Christina, Printesa din Olanda.
* 1974: Joel Edgerton (n. 23 iunie 1974) este un actor, regizor, producător și scenarist australian. Este cunoscut mai ales pentru rolurile sale din filmele Star Wars Episode II: Attack of the Clones (2002), Star Wars Episode III: Revenge of the Sith (2005), Kinky Boots (2005), Animal Kingdom (2010), The Thing (2011), Warrior (2011), The Odd Life of Timothy Green (2012), Zero Dark Thirty (2012) și The Great Gatsby(2013). De asemenea, l-a jucat pe Ramesses II, antagonistul principal, în filmul biblic din 2014 Exodus: Gods and Kings.

Joel Edgerton în 2013
* 1983: Juho Mäkelä (n. 23 iunie 1983, Oulu) este un jucător finlandez de fotbalcare actualmente joacă la echipa HJK Helsinki în Veikkausliiga. Este un atacant cunoscut în special pentru ritmul său.

·         1984: Andreea Georgiana Bălan (n. 23 iunie 1984, Ploiești^[1]) este o cântăreață română de muzică pop și dance. A debutat în televiziune în anul 1994, în cadrul programului Ba Da, Ba Nu, urmând ca doi ani mai târziu să-și lanseze primul album, Amețiți de fum. A devenit cunoscută ca membră a duetului Andrè, în cadrul căruia a activat între anii 1998 și 2001 și a lansat 7 albume. A influențat tinerele prin moda platformelor, denumite generic „șenile”, a codițelor, a fustelor mini și a sânilor evidențiați cu sutiene push-up. Formația a primit în 2002 patru discuri de platină și unul de aur pentru cele 1.500.000 de exemplare ale albumelor vândute.^[2]

După destrămarea formației Andrè, lansează pe 23 iunie 2002 primul album solo, Te joci cu mine. De atunci a lansat încă 5 albume și 20 de videoclipuri. În 2007 participă la emisiunea Dansez pentru tine, unde se clasează pe locul 1. Alături de același partener, Petrișor Rudge, participă și la varianta internațională a emisiunii, care s-a desfășurat în Mexic, unde a terminat pe locul al doilea. Este printre cele mai bine vândute artiste din România din punctul de vedere al concertelor din 2008 până în prezent, fiind clasată în top 3 și este recunoscută ca având cele mai spectaculoase show-uri din România, îmbinând cu succes muzica și dansul, prezentând adevărate spectacole de revistă înfățișate în peste 10 schimbări de costume. A colaborat, printre alții, cu Connect-R, Keosau Puya.

Andreea Bălan în 2009

În 2004 Andreea Bălan s-a mutat din casa părintească din Ploiești în București, unde l-a cunoscut pe Teo Păcurar.^[61] În 2005 cei doi s-au logodit,^[61] ambii tatuându-și un inel de logodnă pe degetul inelar.^[62] Cuplul s-a destrămat în 2006 datorită faptului că Păcurar voia ca Bălan să se mute cu el în Bistrița, localitatea unde locuiau părinții lui.^[63] La scurt timp după despărțire, cântăreața a apărut la evenimente mondene cu Keo, care a ajutat-o să treacă peste despărțirea de Păcurar, devenind apoi iubiți.^[64]Cu toate că au apărut adesea zvonuri că cei doi s-au despărțit, acestea au fost dezmințite, dovedindu-se nefondate.^[65][66]

În 2014 ea l-a cunoscut pe actorul George Burcea, cu care s-a căsătorit în 2017 pe o plajă din California. Aceștia au împreună două fetițe, Ella-Maya, născută în octombrie 2016^[67] și Clara-Maria, născută pe 4 martie 2019.

Andreea Bălan a terminat cursurile de specializare în jurnalism și filosofie din cadrul Universității Spiru Haret, București, dorind să aibă și o carieră în televiziune în viitor

Andreea Bălan la Mix Music Evolution 2012, București

De-a lungul timpului, Bălan a adoptat mai multe stiluri muzicale, fiind apreciată în special pentru schimbările muzicale și de imagine, în încercarea de a se adapta noilor tendințe.^[52] Albumul SuperWoman s-a distanțat vizibil de celelalte înregistrări ale acesteia, conținând elemente de muzică samba, rock and roll și jive,^[52] definitivând imaginea ei ca solistă dansatoare.^[53]

Coregrafiile și costumațiile artistei sunt uneori criticate ca fiind prea sexuale,^[54][55]deși în general, concertele ei sunt primite cu recenzii pozitive, atât de public, cât și de jurnaliști.^[56]

Celine Dion, Mariah Carey și Loredana Groza au fost numite de Bălan ca fiind cântărețele pe care le apreciază cel mai mult,^[3] deși ea însăși a fost intens criticată din cauza puterii vocale limitate.^[57][58]

„Consider ca m-am născut pentru a face spectacol. Eu îmi doresc sa fiu mai mult decât o simplă cântăreață, eu vreau să fiu un om al spectacolului, să ofer publicului în afară de piesele mele - adevărate musical-uri, show-uri de dans cu zeci de costume și coregrafii frumoase. Sunt un entertainer.”

—Andreea Bălan^[59]

Bălan este considerată o icoană gay.^[60]

În anul 2015 cunoscuta artistă a fost cooptată de studiourile Disney pentru a interpreta vocea Esmeraldei din filmul de animație Cocoșatul de la Notre-Dame.

* 1984: Aimee Anne Duffy (născută pe 23 iunie 1984 în Gwynedd, Țara Galilor), cunoscută sub numele de scenă Duffy, este o compozitoare și interpretă britanică.

Aimée Ann Duffy s-a născut la data de 23 iunie 1984 și a copilărit alături de sora sa geamănă Katy Ann în orașul galez de provincie Nefyn. Părinții săi, John și Joyce Duffy, erau proprietarii unui bar din localitate și au divorțat pe când micuța Aimée Ann avea nouă ani. Custodia copiilor a fost obținută de mama acestora, care s-a mutat în Pembrokeshire și s-a recăsătorit. La vârsta de treisprezece ani Aimée Ann suferea de depresie, cauzată de un complot pus la cale de fosta soție a tatălui său vitreg, care a angajat un asasin pentru a-l ucide pe acesta. În anul 2000 tânăra cântăreață părăsea căminul pe care avea să-l numească „claustrofobic, izolator” și se muta în casa din Nefyn a tatălui său.^[1]

Interesul ei pentru muzică a fost inspirat de o casetă video a tatălui ei, a unei emisiuni de muzică din 1960, intitulată Ready Steady Go!^[2]. Duffy a început să cânte de la 6 ani, purtând peste tot cu ea un caiet în care își nota versuri. A fost dată afară din corul din școala generală la vârsta de 11 ani, deoarece vocea ei era „prea mare; nu mă potriveam”

Duffy s-a reîntors în Nefyn la vârsta de 15 ani, și a început să cânte alături de diferite formații locale. După un proiect muzical eșuat în Elvetia, Duffy s-a întors în Țara Galilor în 2003, și a fost invitată să apară în Wawffactor, o emisiune galică, similară Megastarului. Deși mulți o considerau câștigătoare, aceasta a ieșit pe locul 2.^[4]

Duffy a fost aleasă președinta "Uniunii Studenților" de la "Colegiul Meirion-Dwyfor" din Dolgellau, înainte să se transfere la "Universitatea Chester" din Anglia. Sfătuită de un lector, să "Go on the dole, love, and become a singer, a plecat, și a lucrat pentru un optician, în timp ce interpreta în Alexander's (un club local de jazz și blues) alături de chitaristul David Burton din formația The Invisible Wires.^[5]

A înregistrat un EP în galeză în 2004, și a mai apărut pe două melodii de pe albumul See You in the Morning a formației Mint Royale, în timp ce lucra ca ospătăriță și într-o pescărie. Owen Powell, membru al formației Catatonia și Richard Parfitt, din trupa 60ft Dolls, i-au făcut cunoștință cu managera Jeanette Lee.^[6] Lee i-a sugerat lui Duffy să se mute în zona Crouch End a Londrei^[7] și a aranjat o întălnire între Duffy și fostul chitarist al trupei Suede, Bernard Butler.

După ce Butler a „introdus-o” pe Duffy în muzica soul, copiindu-i melodii pe iPodul ei, care putea să le asculte în timp ce se afla în Londra, sau pe drum spre Țara Galilor - printre care Al Green, Bettye Swann, Ann Peebles, Beyoncé Knowles, Doris Duke, Scott Walker, Phil Spector și Burt Bacharach ^[8]— perechea, a început să compună diferite piese, creând un sound retro.^[9]

A semnat contractul cu A&M Records pe 23 noiembrie 2007, alături de altă stea în devenire, Adele, fiind numită cea mai proeminentă dintre așa-numitele „noi Amy” (referire la cântăreața Amy Winehouse).^[10] Sub titlul „Noile Amy”, Adam Thompson a scris în The Times pe 30 decembrie 2007 că „Duffy, Gabriella Cilmi și Adele au șanse să devină noile Winehouse. Primele semne arată că toate au talent la grămadă - sună familiar, nu?” Lui Duffy însăși i-a displăcut comparația „noua Dusty Springfield”.^[11]. Cântăreața hip hop Estelle le-a criticat pe Duffy și Adele pentru că denaturează adevărata muzică soul. Duffy a fost de acord parțial cu aceasta, declarând că nu vrea să „definească” muzica soul, dar nu a fost de acord cu faptul că rasa ar fi o problemă.^[12] Duffy a cântat în timpul emisiunii Later with Jools Holland de pe BBC2,^[13], ceea ce a dus la încă o apariție a ei, într-o emisiune asemănătoare, Hottenanny, unde, printre altele, a interpretat alături de legenda soul Eddie Floyd. Pe 22 februarie 2008, a apărut pentru a treia oară la Later with Jools Holland, și a cântat „Rockeferry”, „Mercy” și „Stepping Stone”. De asemenea, a mai apărut la BB2 în timpul emisiunii „The Culture Show”, pe 23 februarie 2008, și a cântat „Mercy”.

În Țara Galilor, este considerată echivalentul pop al mezzo-sopranei Katherine Jenkins. Un număr de critici i-au apreciat personalitatea neschimbată și farmecul natural.

Duffy

Duffy în Lisabona, în timpul turneului adiacent albumului

* 1986: Cornel Gheți (n. 23 iunie 1986) este un fotbalist român care în prezent evoluează la clubul Milsami Orhei în Divizia Națională
* 1988: Nicholas James Murphy (n. 23 iunie 1988), cunoscut după numele de scenă Chet Faker, este un muzician australian de muzică electronică. În 2012 a semnat cu casa de discuri Downtown Records din Statele Unite și a lansat un extended play, Thinking in Textures.^[2][3] În luna octombrie a aceluiași an a câștigat premiile Breakthrough Artist of the Year și Best Independent Single/EP pentru Thinking in Textures la gala Australian Independent Records Awards.^[4]

În ianuarie 2013 lucrarea a câștigat premiul Best Independent Release la gala Rolling Stone Australia Awards, pentru anul 2012.^[5] În aprilie 2014, Built on Glass, albumul de debut al lui Faker, a fost lansat, debutând pe poziția 1 în Australian ARIA Charts

Chet Faker la Rolling Stone Awards în ianuarie 2013, Sydney, Australia

* 1989: Narcisse Bambara (n. 23 iunie 1989, Ouagadougou, Burkina Faso) este un fotbalist burkinabez care evoluează în prezent este liber de contract.

Decese

·         79:  A murit imparatul roman Caesar Vespasianus Augustus, sau Titus Flavius Vespasianus (n. 17 noiembrie anul  9  î.Hr.). A condus Imperiul  Roman din decembrie 69 (Anul celor patru împărați. Este fondator al Dinastiei flavilor si a fost încoronat în  perioada de instabilitate politică (război civil) și criză economică de dupa moartea  lui Nero. A fost proclamat împărat la Alexandria, la 1 iulie 69 de legiunile din Orient  si a fost recunoscut în întregul Imperiu după ocuparea Romei și moartea lui Vitellius (20 decembrie 69), întemeind o nouă dinastie, aceea a Flavilor (69-96). Personalitate energică, Vespasian a fost  preocupat de restabilirea liniștii in imperiul  grav afectat de războiul civil. A reorganizat finanțele și armata, si a  creat o flotă în Marea Neagră, a reconstruit Capitolul și numeroase edificii din Roma distruse și a început construcția Colosseumului. În august 70, fiul său Titus  a cucerit Ierusalimul și  a  incheiat  în 72-73 războiul din Iudeea, care este reorganizată ca provincie de sine stătătoare. Vespasian a dispus construirea la Roma a sute de latrine publice (vespasiene), pentru care a perceput taxe de folosire. A fost criticat de unii senatori că scoate bani din ceva atât de murdar, la care Vespasian a replicat: „banii nu au miros” (în latină pecunia non olet.

·         1565 - Turgut Reis (Dragut), comandant al Marinei Militare Otomane, moare în timpul asediului Maltei.

·         1944 - A murit, la Londra, pictorul român Arthur Segal. (n. 23 iulie 1875)

·         1959: A murit scriitorul si muzicianul  francez Boris Vian. A suferit un atac de cord intr-o sala de cinematograf si a murit  în drum spre spital. Boris Vian s-a nascut 10 martie 1920 si  a fost  scriitor, inginer, inventator, poet, textier, interpret, critic si muzician de jazz (trompeta). La  aceste talente multiple, ar trebui să adăugăm cele de la vorbitor şi traducător de limba engleza. El este autorul a numeroase texte de cântece, care au fost interpretate, inclusiv Henri Salvador, Yves Montand şi Lavilliers Bernard. In Romania cartea sa “Spuma zilelor) s-a bucurat de un mare succes.

·         1972 - A murit Marin Iorda, prozator si dramaturg (n. 8.09.1901).

·         1995: Jonas Salk, medic american, creatorul vaccinului împotriva poliomielitei (n. 1914). Jonas Edward Salk (n. New York City, New York, SUA, 28 octombrie 1914 – d. La Jolla, California, SUA, 23 iunie 1995) a fost un biolog american, creatorul vaccinului contra poliomielitei. Vaccinul zis Salk a fost unul dintre primele vaccinuri eficace pentru imunizarea contra unui virus în general. El a fost esențial pentru campania mondială de eradicare a poliomielitei, altădată una din bolile cele mai ucigătoare, mai ales la copii. Vaccinul funcționează pe principiul virusului slăbit. Adică injectarea unei forme slăbite, sau inofensive, a virusului poliomielitei la pacient, permite corpului uman să dezvolte o imunitate contra acestuia, fără totuși a se îmbolnăvi grav. Imunizat contra formei slăbite, corpul este în consecință imunizat și contra formei mai virulente a aceluiași virus. În 1961, Albert Sabin avea să dezvolte un vaccin administrabil pe cale orală, plecând de la o formă slăbită a virusului. Salk nu a patentat niciodată vaccinul său, el nu gândea să devină milionar, estimând că salariul său și donațiile îi vor permite să viețuiască decent. Un ziarist i-a pus întrebarea ”De ce nu a patentat vaccinul său?”, și el i-a răspuns ”Se patentează soarele?”. Pentru acest savant, rezultatul muncii lui aparține omenirii.

·         1996 - A murit Aurel Chirescu, poet; a alcatuit, impreuna cu Ion Frunzetti si Matei Alexandrescu antologia de poezie “Atlasul liric al poeziei romanesti contemporane ”,(n. 11.09.1911).

·         1996: A murit Andreas Papandreu, fost prim-ministru al Greciei (n. 1919). Andreas Papandreou (n. 5 februarie 1919 Chios – d. 23 iunie 1996 în Ekali) a fost un politician grec. În urma puciului militar din anul 1967 a fost arestat, dar ulterior a devinit prim-ministru al Greciei între anii 1981-1989 și 1993-1996. În perioada 1974 – 1996 a fost lider al Mișcării Panhelenice Socialiste (PASOK). Este tatăl lui Giorgos Andreas Papandreou.

·         2006: Aaron Spelling, producător american de televiziune (n. 1923)

·         2011: Dennis Marshall, fotbalist costa rican (n. 1985)

·         2011: A murit actorul american Peter Falk, interpretul celebrului detectiv Colombo; (n.1927). Peter Michael Falk (n. 16 septembrie 1927 – d. 23 iunie 2011) a fost un actor american de film, evreu de origine. A devenit popular în special datorită rolului din serialul „Columbo”, în care a fost protagonist mai bine de 20 de ani, fiind recompensat în 1973 pentru rolul Columbo cu Golden Globe pentru Cea mai bună prestație actoricească.

Sărbători

·         În calendarul ortodox: Sf Mc Agripina; Sf Sfințit Mc Aristocle, preotul; Dezlegare la pește

·         În calendarul romano-catolic: Sf. Alice, martiră

·         În calendarul greco-catolic: Sf. Agripina, martiră († secolul al III-lea)

• Luxemburg, Ziua națională - Aniversarea zilei de naștere a Marei Ducese Charlotte

RELIGIE ORTODOXĂ 23 Iunie

Sf Mc Agripina; Sf Sfințit Mc Aristocle, preotul; Dezlegare la pește

Sfanta Mucenita Agripina -

Sfânta fecioară Agripina era născută şi crescută în preaslăvita cetate Roma cea veche. Ea din tinereţe s-a dat lui Dumnezeu şi s-a făcut, după cum spune Apostolul, bună mireasmă a lui Hristos între cei ce se măntuiesc. Pentru că, precum un trandafir cu bun miros împodobeşte o grădină, tot aşa şi ea prin pilda vieţii sale celei curate şi îmbunătăţite, a împodobit inimile credincioşilor şi le-a umplut de mireasmă, gonind toată ispita patimilor, pentru că şi-a înfrumuseţat sufletul cu curăţia fecioriei şi s-a logodit cu Hristos, pentru care a alergat la munci cu îndrăzneală, pe vremea împărăţiei lui Valerian, şi s-a dat la multe bătăi pentru dragostea mirelui său, Hristos. Deci a fost bătută cu toiege şi a suferit sfărâmarea oaselor, a fost dezbrăcată de haine şi întinsă cu legături, din care a scăpat fiind dezlegată cu mână nevăzută de îngerul Domnului, care întărind-o pe ea, sfânta a zdrobit toată păgânătatea şi în munci şi-a dat sufletul său lui Dumnezeu.

Iar alte roabe ale lui Hristos ca: Vasa, Paula şi Agatonica, luând în taină trupul muceniţei, au ieşit cu el din cetatea Romei şi, trecând din loc în loc şi călătorind pe mare, au ajuns în eparhia Siciliei şi acolo au îngropat acel sfânt trup. Iar când Sicilia a primit în sine acele cinstite moaşte muceniceşti, îndată s-a izbăvit de întunecata răutate diavolească şi încă s-a apărat şi de agareni cu rugăciunile Sfintei Agripina, căci atunci când agarenii au mers în cetate, unde era biserica ei, şi au îndrăznit a da război spre ea, vrând să o ia, deodată au fost daţi pierzării celei desăvârşite. Iar de la cinstitul ei mormânt se dădeau tămăduiri de toate bolile şi se curăţau toţi cei ce veneau cu credinţă, astfel că toate neputinţele se izgoneau cu sfintele ei rugăciuni şi cu darul lui Hristos, Dumnezeul nostru.

Sfantul Mucenic Aristocleu, preotul - 

A fost preot in orasul Tamasa din insula Cipru. In timpul persecutiei imparatului Maximian Galeriu (285-305), s-a ascuns intr-o pestera in munte. Peste ceva timp a aflat cum erau chinuiti crestinii din orasul Salamina. Atunci parintele Aristocleu a parasit pestera in care se ascundea si s-a dus in mijlocul acelora pentru a-i incuraja. Pe drum s-a oprit la Biserica "Sfantul Apostol Barnaba". De aici a plecat din nou la drum insotit de doi crestini, Dimitrian diaconul si Atanasie dascalul, care doreau si ei sa se afle in mijlocul celor ce patimeau pentru Domnul nostru Iisus Hristos. Toti trei au primit moarte martirica pentru marturisirea credintei in Iisus Hristos.

ARTĂ CULINARĂ – REȚETE PENTRU DEZLEGARE LA PEȘTE 23 Iunie

A: PLĂCINTE

Ştrudel cu nucă

Foaia:

·       500 g făină;

·       1 pahar cu apă călduţă;

·       3 linguri ulei;

·       1 linguriţă oţet;

·       1 linguriţă sare

Se cerne făina pe masa de aluat.

Se adună în moviliţă, se face o adâncitură în care se pune uleiul, apa călduţă şi o linguriţă de oţet.

Se amestecă cu lingura, încorporând făina în lichid, iar după ce începe să se formeze aluatul se ia la frământat cu mâna.

Se frământă, se bate cu vergeaua, se bate de masă; se lasă apoi acoperită la loc cald.

După vreun sfert de oră se întinde o foaie cu vergeaua, se acoperă şi se lasă să mai stea un sfert de oră.

Se întinde pe o masă suficient de mare o faţă de masă care se presară cu făină.

Se ia foaia în mâini şi cu dosul mâinilor se întinde de la mijloc către margini, apoi se pune pe masă şi se trage de margini uşor, de jur împrejur, subţiind-o din ce în ce mai mult, până ajunge ca o foiţă de ţigare, iar marginile au trecut de marginea mesei.

Se rup marginile groase, se lasă foaia să se usuce câteva minute, apoi se face ştrudel cu diferite umpluturi: mere, nuci, vişine, dovleac, mac, cacao.

Umplutura:

·       400 g nuci măcinate;

·       300 g zahăr;

·       2 – 3 linguri margarină amestecată cu ulei

După ce s-a uns foaia cu margarină, se presară nucile amestecate cu zahărul, apoi se rulează şi se coace.

B: SALATE

     Heringi cu mere

·       500 g heringi săraţi

·       800 g mere

·       500 g ceapă

·       300 g cartofi

·       125 g ulei

·       150 g lămâie

·       60 ml oţet

·       Eventual sare

Heringii şe curăţă, se scot fileurile şi se trec prin maşina de tocat împreună cu ceapa tăiată în sferturi, merele curăţate de coajă şi seminţe şi tăiate în sferturi şi cartofii copţi şi curăţaţi.

        Se adaugă ulei, zeamă de lămâie sau oţet şi eventual sare şi se amestecă până devine o pastă spumoasă.

        Se pune pe platou şi se ornează cu felii de lămâie şi câteva măsline.

        Se poate servi ca gustare sau ca salată.

C: SOSURI

Sos de peşte

·       1 kg peşte;

·       1 pahar vin;

·       Sos alb obţinut din:

-         1 lingură margarină;

-         1 lingură făină;

-         Apă;

-         Sare;

-         Piper;

·       Zarzavat de supă

Sosul alb:

Se pune ½ lingură margarină într-o cratiţă pe foc, se adaugă făină, se amestecă.

Se adaugă puţin câte puţin un pahar apă rece, amestecând mereu să nu se formeze cocoloaşe.

Dacă sosul este prea gros se diluează cu apă fierbinte.

Se pune sare şi piper, iar când se serveşte se adaugă restul de ½ lingură margarină, amestecând până se topeşte.

Acest sos este baza multor sosuri calde.

Sosul de peşte:

Se pune peştele curăţat, spălat şi tăiat bucăţi într-o oală cu 2 cepe, 2 morcovi, sare, piper măcinat, rădăcină şi frunză de pătrunjel, o foaie dafin.

Se acoperă cu apă şi se lasă să fiarbă încet, la foc domol.

Se adaugă ¼ l vin alb şi se mai lasă să fiarbă împreună până ce carnea este fiartă bine.

Se strecoară apoi printr-o sită deasă.

Cu acest lichid se stinge un rântaş de făină preparat cu ½ lingură margarină şi o ligură făină.

Se amestecă totul bine şi se mai lasă să fiarbă împreună la foc foarte mic, amestecând mereu.

Se poate adăuga zeamă de lămâie şi piper măcinat.

Se serveşte la rasol de peşte

D: BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME

Ciorbă pescărească

·       1 kg peşti mici (biban, caras, plătică);

·       1/2 kg crap;

·       Zarzavaturi pentru ciorbă;

·       3 ardei graşi;

·       5 – 6 roşii;

·       Sare;

·       Piper;

Se pun să fiarbă împreună cu zarzavaturile peştii mici până se sfărâmă carnea de pe ei.

În această zeamă, strecurată se pun bucăţi de peşte mare (crap, nisetru, morun), care se lasă să fiarbă împreună cu felii de roşii şi ardei graşi tăiaţi, vreo 20 minute.

Se adaugă verdeţuri tocate.

Pentru ca această ciorbă să fie reuşită se cer două condiţii:

-         să ai la dispoziţie diferite specii de peşti;

-         peştele să fie foarte proaspăt (viu).

E: MÂNCĂRURI

Plachie de crap

·       1,5 kg crap;

·       6 cepe;

·       6 roşii;

·       1 legătură pătrunjel verde;

·       Foi de dafin;

·       ¼ l vin;

·       Făină;

·       Ulei;

·       Sare;

·       Piper

Se taie peştele felii şi se dau prin făină, apoi se prăjesc.

Se taie cepele felii subţiri şi se rumenesc uşor.

Se adaugă câteva roşii, sau zeamă de roşii fierte şi strecurate, sau o lingură de bulion, paharul cu vin, sare, piper boabe, 2 – 3 foi de dafin şi pătrunjel verde tocat.

Se pun toate acestea într-o cratiţă, împreună cu bucăţile de peşte prăjit.

Se lasă să dea în fiert, apoi se trece cratiţa la cuptor şi se lasă să fiarbă încet şi să scadă cât trebuie, dar se ia în considerare că răcindu-se, mâncarea mai scade.

Se aşază într-o farfurie rotundă şi se lasă la rece.

Se serveşte a doua zi când sosul e puţin închegat, mai ales dacă s-a pus şi capul peştelui la plachie.

Se poate servi şi caldă, dar e mult mai bună rece.

F: DULCIURI

Compot de mere

* ¾ kg mere;

* 2 pahare apă;

* 1 pahar zahăr;

* 1 plic zahăr vanilat sau scorţişoară

Se pune la fiert zahărul cu apa.

Se curăţă merele, se taie în sferturi, se îndepărtează căsuţa cu sâmburi.

Se pun în siropul care fierbe, adăugând şi vanilie, scorţişoară sau coajă de lămâie.

Se fierbe la foc mic.

Când merele sunt moi, ca să intre o scobitoare cu uşurinţă, se dau la o parte de pe foc.

Se aşază fructele în compotieră, iar zeama se strecoară şi se pune peste ele.

ARTE 23 Iunie

MUZICĂ 23 Iunie

Dotty Todd, cântăreaţă americană.

June Carter, cântăreaţă şi compozitoare countrz americană (Carter Family).

The Carter Family 

Adam Faith

James Levine

Rosetta Hightower, cântăreaţă americană (Orlons).

Paul Goddard, basist american (Atlanta Rhythm Section, Al Kooper).

Atlanta Rhythm Section: 

Betty Dragstra, cântăreaţă olandeză (Pussycat).

Betty Dragstra: 

Richard Coles, clăpar şi compozitor britanic (Communards).

The Communards -

Depeche Mode

Depeche Mode's Greatest Hits

Andreea Bălan, cântăreață

Carl Reinecke

ÎNREGISTRĂRI NOI: 

A. VIVALDI: Violin Concerto in E-flat major RV 260, Concerto Köln

6 Hours Debussy: Complete Music for Piano Solo

Novák - Slovak Suite / South Bohemian Suite (reference recording : František Vajnar)

MUSICA RELAJANTE MARAVILLOSA EN PIANO. Selección de Cecil González

Loreena Mckennitt Greatest Hits - The Best Of Loreena Mckennitt - Loreena Mckennitt Collection 2018

Working in Jazz - The best of jazz

POEZIE 23 Iunie

Anna Ahmatova

Biografie Anna Ahmatova
Anna Andreyevna Gorenko(1888-1966), poeta de origine rusă, ce a scris sub numele de Anna Akhmatova s-a fost născut în apropiere de Odesa, Ukraina, dar şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii ei în Saint Petersburg, Rusia. Ea a scris mai întâi volumele de poezii romantice, Vecher(Seara, 1912) şi Chyotki(Mătanie, 1914), care au câştigat imediat popularitate şi au avut aprecieri critice positive
La Akhmatova motivul poetic este dragostea, în special cea interzisă şi dragostea tragică.
La maturitate abordează teme civice, patriotice şi religioase în volumele Belaya staya, Podorozhnik( Pătlagină) şi Anno Domini MCMXXI(1922).
Această diversitate a temelor abordate a fost greşit interpretată de criticii oficiali ai URSS clasificând-o "burgheză şi aristocrată". Mai mult, pornind de la o poezie unde trata două motive: dragostea şi Dumnezeu, a fost caracterizată ca fiind jumătate călugăriţă şi jumătate prostituată. Executarea în 1921 a fostului său soţ, Gumilyov, acuzat de participarea la o conspiraţie antisovietică a complicat şi mai mult situaţia ei.
Din 1923 ea a intrat într-o perioadã de linişte completã izgonire literarã, şi nici un volum al ei nu a mai fost publicat în URSS până în 1940. După acest an câteva din poeziile sale au fost publicate în revista literară lunară Zvezda şi a publicat un volum, cu selecţii din poeziile aparute anterior, sub titlul Iz shesti knig care, după câteva luni, a fost brusc retras de la vânzare şi din biblioteci. Cu toate acestea, în Septembrie 1941, în timpul invaziei germane, Akhmatovei i-a fost permis să încurajeze la radio femeile din Leningrad şi St. Petersburg. Apoi fost evacuată la Tashkent, unde ea citea din poeziile sale, inspirate de razboi, soldaţilor răniţi aflaţi în spital. Chiar a şi publicat un numãr de poezii inspirate de rãzboi într-un volum mic apărut în Tashkent în 1943. La sfârşitul rãzboiului s-a întors la Leningrad, unde poeziile sale au început sã aparã în revistele şi ziarele locale.
În August 1946 a fost cu asprime criticată de CC al partidului comunist pentru erotismul, misticismul(din poeziile ei) şi indiferenţă ei politică. Poezia ei a fost criticatã aspru şi ea a fost iarăşii a calificată drept prostituatã-cãlugãriţă. 
În 1950 a încercat o împăcare cu partidul, scriind un numãr de poezii în care îl elogia pe Stalin şi comunismul sovietic, sperând la eliberarea fiului ei, Lev Gumilyov, care a fost arestat în 1949 şi a exilat la Siberia.
După moartea lui Stalin, Akhmatova a fost încet reabilitatã, şi un volum de poezii al ei, incluzând şi unele dintre traducerile ei, au fost publicate în 1958. Dupã 1958 un numãr de ediţii ale poeziilor ei, incluzând unele dintre eseurile sclipitoare despre Pushkin, au fost republicate în URSS.
Akhmatova a tradus lucrări superbe ale altor poeţi şi scriitori cum ar fi: Victor Hugo, Rabindranath, Tagore, Giacomo Leopardi, e.t.c.
În 1964, în Italia, i s-a acordat premiul Etna-taormina, ceea ce a însemnat o recunoaştere internaţională a valorii poeziei sale, iar în 1965 a primit titlul de doctor onorific la Oxford University. 
După moarte faima ei a continuat să crească…

Esti singur azi si-mpovarat de tine ...

Esti singur azi si-mpovarat
de tine,
De slava si de visuri despartit,
Dar ai ramas iubitul pentru mine,
Cu cat mai trist, cu-atat mai indragit.

Bei vin mereu, ti-s noptile murdare,
Mai stii daca traiesti cu-adevarat ?
Si ochii-ti verzi cu zvarcoliri de mare
Marturisesc ca pacea n-ai aflat.

Invoca moartea inima-ti nebuna,
Afurisind al soartei pas greoi,
Si vantul de apus mi-aduce-ntr-una
Din partea ta mustrari si rugi, puhoi

Spre tine iar, cum pot sa viu fierbinte ?
Sub cerul pal, aici, in tara mea,
Stiu doar sa cant si sa-mi aduc aminte,
Tu nici macar atat nu cuteza !

Tristeti sporind, trec zile fara veste ...
Ce rugaciuni de dragul tau sa fac ?
Iubirea mea atat de mare este,
Ca n-ai putut nici tu sa-i vii de hac. 

Pe luna noua, intr-o seara ...

Pe luna noua, intr-o
seara,
M-a parasit iubitul. Si ...?
" O, dansatoarea mea pe sfoara,
Cam cat vei supravietui? "

Eu i-am raspuns ca nu ma doare
Si ca-i mai bine pentru noi,
Dar sa m-aline nu-s in stare
Nici cele patru cape noi.

Un gol adanc sub pasi se casca,
Acelasi gol in suflet simt ...
Mi-admir umbrela chinezeasca,
Pantofii proaspat dati cu-argint.

In sala - vechea veselie,
Surade gura mea oricui.
Dar inima, ea stie, stie,
Ca-n loja cincea, nimeni nu-i ... 

Furişaţi prin uşă...

Furişaţi prin uşă,
Teii intră-n casă...
Biciul şi-o mănuşă
Le-ai uitat pe masă.

Galbenă-i lumina,
Dorul nu-mi dă pace,
Nu pricep pricina
C-ai plecat, şi pace!

Lunga bucurie,
Viaţa-n zori m-aşteaptă,
Inimă candrie,
Fii mai înţeleaptă!

Graba multă strică,
Nu mai bate tare!
Sufletele, cică,
Sunt nemuritoare!

BIOGRAFIE Alexandru Odobescu

S-a născut la Bucureşti, fiu al generalului Ioan Odobescu şi al Ecaterinei (n. Caracas). Începe studiile la Colegiul "Sf. Sava" din Bucureşti, iar din 1850 studiază la Universitatea din Paris arheologia şi literele. În anii studenţiei s-a apropiat de revoluţionarii români exilaţi în Franţa, cu deosebire de Nicolae Bălcescu, a cărui mare personalitate l-a influenţat mult. El a editat principala operă a lui Bălcescu "Românii supt Mihai-Voievod Viteazul", adăugându-i o prefaţă, care reprezintă prima sinteză asupra vieţii şi activităţii marelui istoric şi revoluţionar. Sub influenţa ideilor revoluţionarilor exilaţi, tânărul Al. Odobescu a publicat în revista "Junimea română" articolul "Muncitorul român". În acest articol, după ce descrie farmecul Bărăganului, în care "se aude, din timp în timp, câte un glas duios, cântând o doină tristă şi melancolică", scriitorul formulează idei noi şi revoluţionare: "Negreşit, muncitorul e stâlpul României. De la dânsul să învăţăm a ne iubi patria. Dar a sosit timpul ca România să formeze toată o singură şi puternică naţiune, care se va destinde pe amândouă poalele Munţilor Carpaţi…"

Poet şi istoric

 Tot acum scrie poezia „Odă României”, realizată în manieră romantică pe baza antitezei trecut-prezent. Tot în perioada studiilor de la Paris a scris articolul "Bazele unei literaturi naţionale",în care îşi precizează concepţia despre literatură. Mergând pe linia programului stabilit de revista "Dacia literară", scriitorul Odobescu dezvoltă ideea caracterului popular al literaturii, afirmând că literatura "înalţă şi lărgeşte ideile unui popor şi curăţeşte morala unei societăţi". El militează pentru o literatură caracterizată prin echilibru, armonia formei, simplitatea şi perfecţiunea compoziţiei. După anul 1855, când s-a întors în ţară, a publicat  nuvelele istorice "Mihnea-Vodă cel Rău" (1857) şi "Doamna Chiajna" (1860), ambele fiind scrise sub influenţa nuvelei lui Costache Negruzzi, după cum însuşi autorul mărturiseşte. În "Mihnea Vodă cel Rău" conflictul are loc între două familii de boieri – cea a armaşului Dracea şi cea a lui Pârvu Basarab. În manieră romantică este zugrăvită atmosfera lugubră în care moare bătrânul armaş Dracea. În "Doamna Chiajna" este prezentată o eroină romantică deosebit de energică. Prin cele două nuvele, Odobescu realizează două "scene istorice" romantice, excepţionale ca evocare istorică şi ca reconstituire a atmosferei epocii, deşi ca realizare artistică sunt sub valoarea operei lui Costache Negruzzi.

 "Fals tratat de vânătoare"

 Capodopera operei literare a lui Al.Odobescu este, fără îndoială, "Pseudokinegetikos"- o scriere cu totul originală. Autorul îşi numeşte cartea drept "epistolă scrisă cu gând să fie precuvântare la cartea Manualul vânătorului". Această carte aparţine unui prieten al lui Odobescu, numit C.C.Cornescu, care-i ceruse să scrie o prefaţă la "Manualul vânătorului". Plecând de la acest pretext, Odobescu brodează pe tema vânătorii un excepţional eseu, în care este oglindită vânătoarea în principalele ramuri ale artei: muzică, pictură, sculptură, literatură, din toate timpurile şi de pe toate meridianele. Impresionează erudiţia autorului în ceea ce priveşte câmpul vast al culturii universale, talentul de scriitor şi pregătirea în domeniul artelor. Impresionează, de asemenea, paginile descriptive, tablourile de natură, cum este, de pildă, descrierea Câmpiei Bărăganului. Cartea este structurată în 11 capitole, având un motto  semnificativ: "difficiles nugae" - "nimicuri anevoioase", care sugerează, după cum spunea Tudor Vianu, lipsa de pretenţii a autorului, dar şi truda cercetării. Primele trei capitole formează o amplă introducere la analiza diferitelor opere artistice care au ca temă vânătoarea. După ce mărturiseşte că nu are înclinaţii de vânător, autorul realizează o excepţională descriere a Bărăganului, o adevărată pagină antologică a artei descriptive în literatura română. Mândru că a petrecut şi el o parte din copilărie pe Câmpia Bărăganului, autorul exclamă: "Et in Arcadia ego" ( "Şi eu am trăit în Arcadia”).(NOTĂ: Arcadia – regiune în vechea Grecie, socotită în Antichitate ca ţară a fericirii). Începând cu capitolul al IV-lea comentează capodopere ale artei universale din domeniile sculptură, muzică, pictură, literatură, plecând de la opera scriitorului german Lessing "Laocoon sau despre limitele dintre artele plastice şi poezie". Se opreşte mai întâi la sculptura antică "Diana cu ciuta", apoi la sculptura medievală a lui Jean Goujon "Diana de Poitiers", după care analizează gravura lui Albrecht Dürer "Sf.Hubert". Capitolul al VI-lea este dedicat unor opere muzicale care au ca temă vânătoarea: "Wilhelm Tell"  de Rossini; "Anotimpurile" de Vivaldi; "Freischütz" de Weber. Capitolele al VII-lea şi al VIII-lea sunt consacrate picturii, insistând asupra pictorului olandez Rubens, pe care-l numeşte "acest domn al pictorilor flamanzi". În capitolul al IX-lea se opreşte asupra literaturii ruse, cu deosebire asupra lui Turgheniev, cu povestirile sale de vânătoare. Cea mai mare parte a capitolelor al X-lea şi al XI-lea este ocupată de basmul bisoceanului despre "Feciorul de împărat cel cu noroc la vânat". Scriitorul relatează o călătorie prin Munţii Buzăului, unde a fost călăuzit de "un voinic bisocean, un fel de oacheş Apolon muntenesc, care cunoştea ca-n palmă toate cotiturile munţilor".  Odobescu a rămas  impresionat  de felul cum vorbea bisoceanul şi a exclamat: "Aş da ani din viaţa-mi ca s-o pot scrie întocmai cum el o rostea, în acea limbă spornică, vârtoasă şi limpede a ţăranilor noştri” Ultimul capitol, al XII-lea, numit de autor ca fiind "cel mai plăcut pentru cititor" este o glumă: constă din puncte de suspensie. Capodopera lui Al. Odobescu, eseul "Pseudokinegetikos" este lucrarea unui umanist de tip clasic, nuanţat colorată de romantismul paşoptist şi, mai ales, de creaţia folclorică naţională, care-i dă nota specifică. Stilul acestei capodopere este acela al unui cărturar presărat cu expresii populare, este stilul omului de mare cultură, al savantului. Ca scriitor, Al.Odobescu aparţine perioadei literare postpaşoptiste (1860-1870), alături de alţi doi mari scriitori români care aparţin aceleiaşi perioade: Nicolae Filimon şi B.P.Hasdeu. A fost ministru al monumentelor (1863-1864), şi profesor de arheologie la Universitatea din Bucureşti. Este autorul unui tratat de istoria a arheologiei (Istoria arheologiei, 1877) şi a unei monografii dedicate tezaurului de la Pietroasa descoperit în perioada profesoratului său. (Le Trésor de Petrossa, vol. I-III, 1887-1900). A publicat studii de folclor despre cântecele Europei răsăritene (Cîntecele poporane ale Europei răsăritene, mai ales în raport cu ţara, istoria şi datinile românilor, 1861; Răsunete ale Pindului în Carpaţi). A publicat studii de istorie literară dedicate literaturii din secolul al XVIII-lea (Poeţii Văcăreşti, Mişcarea literară din Ţara Românească în sec. XVIII). Autorul unor romane istorice (Mihnea Vodă cel Rău, Doamna Chiajna, 1860) şi volume de eseuri (Câteva ore la Snagov, 1909; Pseudokynegeticos, 1874). Format la şcoala clasicismului francez şi la acea a antichităţii, om de gust şi de ştiinţă, fondator al arheologiei la noi, şi istoric, scrie o proză admirabilă în eleganţă şi puritate. A priceput, ca şiJunimea, că literatura adevărată trebuie să exprime sufletul poporului român aşa cum se reflectă în istorie, în limbă, în folclor. Cu drept cuvânt, Maiorescu, care-l stima mult, îl privea ca pe unul din ai lor. Şi Odobescu se opusese fanteziilor etimologice ale Academiei şi reuşise să publice un dicţionar opus celui al lui Laurian şi Massim. Nuvelele lui istorice, Mihnea cel Rău şiDoamna Chiajna, şi mai ales spiritualul Fals tratat de vânătoare - Pseudokinegetikos, în care se vede imensa lui erudiţie, gustul constant, poezia delicioasă a evocării peisajului românesc, au încântat generaţiile trecute.

Cronologie

§  23 ianuarie 1834 - Se naşte la Bucureşti Alexandru, al doilea copil al lui Ioan Odobescu, generalul de la 1848 care s-a împotrivit mişcării revoluţionare, şi al Ecaterinei, fiica doctorului în medicină Constantin Caracaş.

§  1848 - După ce învăţase acasă carte cu institutorul Bârzotescu, Alexandru devine elev al Colegiului Sf. Sava, în urma unui examen dat cu Petrache Poenaru, urmaşul lui Gheorghe Lazăr; aici are colegi pe Theodor Aman, viitor mare pictor, şi pe Alexandru Sihleanu, „liră de argint”, aşa cum este caracterizat de către Eminescu în Epigonii.

§  1848, 19 iunie - Este alături de mama sa în mijlocul revoluţionarilor, ca martor ocular, cu toate că tatăl său complota împotriva guvernului provizoriu.

§  Printre manuscrise se află o încercare datând din această perioadă: Mihai Viteazul, înfăţişare dramatică în trei părţi.

§  1850 -  În toamnă se găseşte la College de France din Paris, unde are profesori pe J. Michelet şi pe Edgar Quinet.

§  1851, 14 februarie - Apare la Paris Junimea Românească, societate politică şi culturală a studenţilor români, al cărei membru era şi Al. I. Odobescu.

§  Se află în preajma revoluţionarilor români exilaţi (Nicolae Bălcescu, N. Golescu, C.A. Rosetti, I. Voinescu II, Gh. Magheru). Odobescu ţine în cercul acesta conferinţa Viitorul artelor în România, al cărei text apare postum, în 1907: „E un adevăr recunoscut acuma că artele sunt expresia simţirilor unui popor întreg şă că numai în acest caz sunt ele întemeiate cu putere (...)”

§  Apare la Paris revista Junimea română, sub redacţia lui Gh. Creţeanu, Al. I. Odobescu, Dimitrie Florescu; aici, Odobescu publică articolul Muncitorul român, remarcabil prin îndrăzneala ideilor şi prin compoziţia sa, care îi evidenţiază spiritul progresist, democratic: „Peste puţin pământul va fi înapoiat muncitorului, prin îngrijirea şi iubirea căruia pustiele se va schimba în holde-nalte şi bogate, în livezi roditoare, în păşuni verzi şi fragede, pe care vor paşte frumoasele vite ale României; bordeiele, unde abia pătrund razele soarelui, vor deveni case luminoase, îmbelşugate şi fericite”.

§  1852 -  Se iniţiază în tainele literaturii greco-romane, din care şi traduce (treisprezece opere din Horaţiu, primul cânt al Iliadei şi al Odiseei, primul cânt al Georgicelor lui Virgiliu); tot acum scrie poema Oda României, apărută însă abia la 1855 în revista România literară a lui Vasile Alecsandri:

§  1853, 13 decembrie - Îşi susţine bacalaureatul în litere şi se înscrie la Facultatea de Litere din Paris, pe care n-o termină, nereprezentându-se la examenul de licenţă.

§  Într-un moment când mişcarea arheologică ia un deosebit avânt, Odobescu a urmărit-o cu fervoare, fiind în relaţie directă cu câţiva promotori ai acesteia (Guizet, Vitet, Prosper Merimée).

§  1855 - Se întoarce în ţară, începând o carieră funcţionărească: e şef de masă la Postelnicie, apoi procuror la Curtea de apel din Bucureşti din Bucureşti şi funcţionar la Ministerul cultelor.

§  În România literară a lui V. Alecsandri îi apar Oda României, Satira latină, Întoarcerea în ţară pe Dunăre.

§  1857 -  În Românul publică scena istorică Mihnea-Vodă cel rău, care apare în acelaşi an în volum: Scene istorice din cronicile Ţării Româneşti - Mihnea-Vodă cel rău (1508 - 1510): „Episoadele istorice ale lui Odobescu au ca model, cu bună ştiinţă, nuvela lui Negruzzi. Însă odobescu e «anticar», istoric, arheolog, şi ca atare, atenţia lui merge în direcţiunea reconstrucţiei. Înţelegând spiritul de partid al cronicilor muntene şi cruzimea răzbunării politice, a ţinut să sublinieze elementul facţionar, evitând să strângă acţiunea în jurul eroului central. Imaginea lui, fără aripi, e ţinută totuşi în loc de tipicul romantic, şi punctul coagulant al totului îl formează mereu personajul «damnat»”.

§  1858 - Se căsătoreşte cu Alexandra (Saşa) Prijbeanu, fiica naturală a Ruxandrei Băleanu şi a lui Pavel Kiseleff.

§  1860 - Publică în Revista Carpaţilor scena istorică Doamna Chiajna.

§  Se tipăreşte volumul Scene istorice din cronicile româneşti: Mihea Vodă (cel Rău) - Doamna Chiajna, în a cărui prefaţă Al. I. Odobescu mărturiseşte: „Faptele istorice ale unei ţări sau ale unei epoci au totdeauna un interes mai viu când traiul şi ideile, obiceiul şi graiul de acolo sau de atunci nu sunt cunoscute. Scopul romanţelor istorice este, în parte, d-a ni le arăta; ăsta este şi folosul lor instructiv”.

§  1861 -  Scoate la Bucureşti Revista română pentru ştiinţe, litere şi arte în care tipăreşte, printre altele, de-a lungul anilor, Istoria românilor supt Mihai-Voievod Viteazul de N. Bălcescu,Cugetările lui Alecu Russo şi Ciocoii vechi şi noi de Nicolae Filimon.

§  Publică studiile Cântece poporane ale Europei răsăritene în raport cu ţara, istoria şi datinele românilor şi Răsunete ale Pindului în Carpaţi.

§  Tot în Revista română publică studiul Poeţii Văcăreşti.

§  1862 - În Revista română publică: Psaltirea diaconului Coresi (note) şi Câteva ore la Snagov, „o călătorie arheologică” (T. Vianu), evidenţiindu-se atât plăcerea scriitorului de a-şi desfăta cititorii prin erudiţie, cât şi înclinaţia acestuia spre o retorică neobişnuită a textului: „O! Matei Basarab, cu adânc respect îţi datorează naţiunea română pe care azi, din negura anilor, tu încă ai şti s-o înveţi a-şi apăra şi a-şi dobândi drepturile sale răpite! Numele tău glorios, pe care-l întâlnim în fruntea oricărei propăşiri naţionale, ar trebui să insufle o veneraţiune religioasă poporului pentru care ai jertfit, în muncă şi sudoare, o viaţă de aproape optzeci de ani! În chipul tău smead şi costeliv, înconjurat de o barbă albă şi rară, în buzele-ţi subţiri şi zâmbitoare, în fruntea ta lată şi înaltă, în ochii tăi mici şi vii, afundaţi sub sprâncene negre şi stufoase, îmi place adesea a descoperi câtă fineţe, câtă înţelepciune şi câtă energie trebuiesc spre a forma caracterul unui mare domnitor”.

§  Al. I. Cuza îl numeşte director în Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice.

§  1863 - Este ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, apoi, ad-interim, la Ministerul Treburilor Străine.

§  1867 - Organizează Pavilionul românesc din cadrul Expoziţiei universale de la Paris la care a fost expus şi tezaurul de la Pietroasa.

§  1868 - Călătoreşte la Petersburg. Împreună cu P.S. Aurelian scrie Notice sur la Roùmanie.

§  1869 - Împreună cu V.A. Urechia, participă la Congresul internaţional de antropologie şi arheologie istorică de la Copenhaga, unde susţine lucrarea Antichităţile preistorice ale României.

§  1870, 10 septembrie - Este ales membru al Societăţii Academice Române, la propunerea d-lui Al. Papiu Ilarian.

§  1872 - Ţine la Ateneul Român conferinţa Artele din România în periodul preistoric.

§  1873 - Al. I. Odobescu este ales membru corespondent al Institutului arheologic din Roma.

§  Alcătuieşte Artele din epoca romană şi în timpul barbarilor.

§  1874 - Este numit director al Teatrului Naţional din Bucureşti.

§  În sesiunea Academiei Române critică dicţionarul latinizat al lui Laurian şi Massim.

§  Apare Pseudo-Kinegeticos: „«Pseudo-Kinegeticos» este un pot-pourri bine armonizat, un magazin de bric-à-brac literar, cuprinzând orice obiect artistic, de la descripţia exactă de amator a unui tablou, până la cuplet. Farmecul stă în scandalul de a surprinde un om atât de serios, schiţând cancanul pe scara rulantă a bibioltecii lui înţesate cu autorii greci sau de a ascunde litografii libertine în sala cu marii maeştri ai picturii” (G. Călinescu).

§  1875 - Apar basmele Jupân Rănică Vulpoiul şi Tigrul păcălit.

§  1877 - Apare, sub îngrijirea lui Odobescu, volumul Istoria românilor supt Mihai Voievod Viteazul de Nicolae Bălcescu (fragmente apăruseră, tot sub îngrijirea lui Odobescu, între 1861 -1863 în Revista Română).

§  Alcătuieşte Curs de arheologie. Istoria arheologiei. Studiul introductiv la această ştiinţă, volum încununat de Academia Română cu Premiul Năsturel-Herescu.

§  1878 - Apare cartea Moţii şi curcanii, conţinând două conferinţe ţinute la Ateneul Român.

§  1879 - Este ales Secretar general al Societăţii Academice Române.

§  1880 - Se stabileşte la Paris pentru un an.

§  1881 - Este numit secretar de legaţie la Paris.

§  1882 - Are loc premierea piesei Nea Frăţilă.

§  1887 - Odobescu publică volumul Zece basme mitologice prelucrate după Tales of Ancient Greece de G.W. Cox.

§  Publică Scrieri Literare şi Istorice (trei volume).

§  1889 - Academia Română îi acordă premiul Năsturel-Herescu pentru cea mai bună carte românească apărută între 1885 - 1888: Scrieri Literare şi Istorice.

§  Apare la Paris Tezaurul de la Pietroasa, lucrare de arheologie istorică în limba franceză.

§  1891 - Devine directorul Şcolii Normale Superioare.

§  1894 - Publică manuale şcolare, printre care şi unul de gramatică.

§  10 noiembrie 1895 - Al I. Odobescu se sinucide, în urma unor tragice evenimente de ordin familial şi public.

Aurel Chirescu, poet

Biografie Aurel Chirescu

Aurel Chirescu (11 septembrie 1911, Craiova - 23 iunie 1996) - poet. Este fiul Eleonorei (născută Groşeanu) şi al lui Dumitru Chirescu, ofiţer.

A urmat şcoala primară în comuna Trişcu şi liceul la Craiova şi Bucureşti. Absolvent al Facultăţii de Litere şi Filosof ie a Universităţii din Bucureşti (1934), activează ca profesor de limba şi literatura română la mai multe licee din capitală. Devine membru al Societăţii Scriitorilor Români în 1944. A fost, un timp, inspector în Direcţia Artelor şi în Direcţia Generală a Teatrelor de pe lângă Ministerul Culturii Naţionale şi al Cultelor.

În 1927 Chirescu editează revista şcolară „Amicii culturii”, unde îi apare şi prima poezie; adevăratul debut are însă loc în 1928, în „Arhivele Olteniei”. Semnează şi A. Craiov, Figaro, Ky-Res-Ku (Jiji). Colaborează la „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români”, „Gândirea”, „Convorbiri literare”, „Universul literar”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „România literară” etc. Între 1933 şi 1935, scoate revista „Litere”. Sporadic a scris şi articole culturale, proză scurtă, epigrame.

În 1939 îi apare volumul de versuri Finister, pentru care primeşte, din partea Fundaţiilor Regale, Premiul Scriitorilor Tineri. Chirescu este autorul unei poezii reflexive, abstracte, de o tonalitate gravă. Călătoria, temă proprie poemelor din Finister, se înscrie în perimetrul cunoaşterii spirituale şi încearcă o transcendere a barierelor ce împrejmuiesc lumea opacă, limitată, o pătrundere în misterele ce nu se revelează decât, poate, în vis. În versuri se disting reminiscenţe din lirica lui Lucian Blaga, dar şi unele sunete care amintesc de Tudor Arghezi. Legătura cu mitul este percepută ca o poruncă al cărei sol este poetul: „din ani de mit” vine chemarea de a reîmpărţi lumii culorile paradisului, de a realiza, cel puţin prin rostire poetică, o întoarcere la taina primordială.

Poetul nutreşte speranţa că i se va dezvălui măcar un semn al divinităţii; când, în cele din urmă, căutarea îşi află împlinirea în chiar sufletul său, intervine neputinţa fiinţei de a suporta atâta adevăr (Trup sfânt). Alteori, se pleacă de la motivele baladelor populare, ca în Legendă, unde se face aluzie la drama Meşterului Manole, apropiată de condiţia stihuitorului care clădeşte „din flori şi fărâme” ce se năruie întruna.

Concomitent, Chirescu foloseşte ritmul şi rima specifice poeziei populare (Umbre de baladă,Singuraticul pom). Domină cuvinte precum „duh”, „tăcere”, „fum”, „ceaţă”, sugerând o lume greu de perceput. Volumul următor, Stinsa oglindire (1943), este distins cu Premiul Academiei Române, raportul fiind redactat de Lucian Blaga, entuziasmat de stilul şi de structura internă a poemelor, de unitatea şi maturitatea viziunii autorului.

În 1944, Chirescu a alcătuit, împreună cu Matei Alexandrescu şi Ion Frunzetti, Atlasul liric al poeziei româneşti contemporane. Alte volume de versuri publicate de el sunt Ospăţul de taină (1944), Făt-Frumos din lacrimă (basm versificat după Mihai Eminescu, 1945), Finister 2(1970) şi Metafore (1971), în care sunt antologate volumele anterioare şi este inclus, sub titlul Poeme noi, ciclul Metafore. Prin intermediul „metaforelor”, poetul pune şi acum întrebări existenţiale. Contemplând fântânile, meditează la implacabila condiţie umană: nimeni nu izbuteşte să fugă din el însuşi (Metafora fântânilor); omul se zbate între două hotare - cel de început, cuvântul, şi „acel ce va fi iarăşi, la sfârşit” (Metafora cuvintelor).

Versurile din Pasărea de cenuşă (1972) valorifică superior ermetismul expresiei poetice, concentrându-se asupra „renaşterii” ca şansă unică a vieţii. Aici este tradus în poezie sensul câtorva creaţii plastice, intrându-se, astfel, în sfera interferenţelor dintre arte. Un experiment, dar şi o performanţă se realizează în volumele Brâncuşi (1972) şi Brâncuşi II (1974), ediţii bilingve, traducerea în limba franceză fiind făcută de Sandu Tzigara-Samurcaş. Segmentând grafic versul, poetul sugerează conturul sculpturilor lui Brâncuşi. Genarul (1974) este o prelucrare după Mihai Eminescu.

Opera literară

·         Finister, Bucureşti, 1939;

·         Stinsa oglindire, Bucureşti, 1943;

·         Ospăţul de taină, Bucureşti, 1944;

·         Făt-Frumos din lacrimă, Bucureşti, 1945;

·         Finister 2, Bucureşti, 1970;

·         Metafore, prefaţă de Alexandru A. Philippide, Bucureşti, 1971;

·         Brâncuşi. Poeme-Poemes, I-II, ediţie bilingvă, traducere de Sandu Tzigara-Samurcaş, Bucureşti, 1972-1974;

·         Pasărea de cenuşă, Bucureşti, 1972;

·         Genarul, Bucureşti, 1974;

·         Poeme alese, Bucureşti, 1995;

·         Supliciile, Bucureşti, 1995.

Antologii

·         Atlasul liric al poeziei româneşti contemporane, Bucureşti, 1944 (în colaborare cu Matei Alexandrescu şi Ion Frunzetti).

Tărâm nou
Nu-i aici nimic din câte-aş vrea
Să privesc, să cuget, să pătrund,
Liniştea pe suflet cade grea
Ca pietrişul apelor de prund.

Niciun cântec nu-l găsesc întreg,
Cerului sau lutului să-l cânt,
Nu e nici o vrajă s-o dezleg,
Nu-i nici o durere s-o descânt.

Totu-i geam, e apă, e oglindă,
Nu sunt taine, nu sunt nici unghere...
Albe-amurguri prind să se întindă,
Peste albe lespezi de tăcere...

Şi mi-ar fi odihna mai ursuză,
Însă, Doamne, la plecarea mea
Pentru nopţi şi pentru călăuză
Mi-a trimis de sus, din cer, o stea.

TEATRU/FILM 23 Iunie

Cu Alexandru Giugaru (n. 23 iunie 1897, Huși; d. 15 martie 1986) a fost un actor român de comedie.

Biografie Alexandru Giugaru

Marele actor Alexandru Giugaru s-a nascut la 23 iunie 1897, in Huși. A absolvit Liceul Cuza Voda din orașul natal si in 1916 era absolvent al Conservatorului de Arta Dramatica din București.

A jucat împreuna cu o trupa de artiști la cinematografele bucureștene, în pauza dintre filme, numere de revista, dar si pe scena Teatrului Armatei.

La Teatrul Național din Bucuresti a jucat in spectacole ca cele din Trilogia satirică a lui I.L. Caragiale, în regia lui Sică Alexandrescu : O scrisoare pierdută, O noapte furtunoasă, D`ale carnavalului, alaturi de Grigore Vasiliu Birlic, Ion Finteșteanu, Radu Beligan, Elvira Godeanu, etc, Revizorul de Gogol, cu care a mers in turneu la Moscova, Bădăranii de Carlo Goldoni, in turneu la Veneția, Conu Leonida față cu reacțiunea, interpretată în travesti alături de Grigore Vasiliu Birlic, Coana Chirița de Tudor Mușatescu Take, Ianke și Cadâr regizata de Ion Fintesteanu, Nevestele vesele din Windsor, etc.

Primul film in care a apărut este Nabadaile Cleopatrei, in 1925.

Alexandru Giugaru a fost căsătorit si a avut doi copii, un fiu si o fiică. A murit la 15 martie 1986.

A jucat în filmele:

·         Legenda celor două cruci (1925)

·         Năbădăile Cleopatrei (1925)

·         Cererea în căsătorie (1926)

·         Sturmflut der Liebe (1929)

·         O noapte furtunoasă (1943) - Jupân Dumitrache

·         O scrisoare pierdută (1953) - Zaharia Trahanache

·         Directorul nostru (1955)

·         Popescu 10 în control (1955)

·         Două lozuri (1957) - Comisarul Turtureanu

·         D-ale carnavalului (1958)

·         Telegrame (1959)

·         Băieții noștri (1959)

·         Bădăranii (1960) - jupân Lunardo

·         Post restant (1961)

·         Doi baieti ca pâinea calda {1962}

·         Tudor (1962)

·         Mofturi 1900 (1964)

·         Corigența domnului profesor (1966)

·         Haiducii (1966)

·         Vin ciclistii {1968}

·         Răpirea fecioarelor (1968) - Hristea Belivacă

·         Balcescu (Tv) {1974}

Badaranii (1960) -

O scrisoare pierduta (1953): 

Telegrame (1959) - I.L. Caragiale - film complet: 

Cu Dorel Visan (din filmografie: “Senatorul melcilor”, “Prea tarziu”, “Vulpe vanator”, “Cel mai iubit dintre pamanteni”).

Biografie Dorel Vișan

Dorel Visan s-a nascut in judetul Cluj, comuna Tauseni, pe 23 iunie 1936.

Cariera:

A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică "I. L. Caragiale" din București in 1965. Primul teatru la care a jucat a fost Teatrul "Lucian Blaga" din Cluj si aici s-a desfasurat intreaga sa cariera. Timp de 7 ani, pana in anul 2000, a fost Director general al Teatrului Naţional clujean.

Pe scena clujeana a jucat in spectacole ca: „Jocul dragostei şi al întâmplării”, "Unchiul Vanea", „A douăsprezecea noapte”, „Wozyeck” de Büchner.

Nu a mai jucat teatru din anul 2000. Ultimul rol: Fundulea din "Visul unei nopti de vara".

Debutul in cinematografie a avut loc in 1974 cu "Pacala". Au urmat : "Trecătoarele iubiri", Tănase Scatiu", " Mânia", " Într 

e oglinzi paralele", " Înainte de tăcere" "Bietul Ioanide" , " Rug si flacără", "Mireasa din tren", " O lacrimă de fată", " Eroii nu au varsta", "Declaratie de dragoste", "Padureanca", "Morometii", "Senatorul melcilor", "Occident", serialul Tv "Inima de tigan", " Beyond America", "Cocosul decapitat".

A recitat din lirica eminesciana in spectacole de poezie.

Dorel Visan a fost profesor la Universitatea "Babeş-Bolyai" din Cluj si este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj.

A fost casatorit din anul 1964 pana la decesul sotiei, Maria Visan si are trei copii.

In anul 2008 a aparut cartea "Căutător de destine: Puşa Roth în dialog cu Dorel Vişan", in care il descoperim pe artist.

Pe scurt despre Dorel Visan:


Ocupatia: Actor, poet 
Data nasterii: 23 iunie 1937
Zodia: Berbec
Locul nasterii: Com. Tauseni, Jud. Cluj, Romania 
Nationalitate: Roman
Religie: Ortodox
Stare civila: necasatorit. Dorel Vişan a fost casatorit timp de 29 ani cu Maria Vişan, ea decedand in 1993.
Copii: 3 baieti
Studii: Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica din Bucuresti, promotia 1964
Debut in poezie: 1995- in revista "Steaua"
Carti publicate: "Vremea cireșelor amare"-1998; "Păcate.."-2000; "Psalmi"-2003; "De vorba cu Domnul".
Premii: Premiul pentru cea mai bună interpretare masculină la Festivalul Filmului Românesc de la Costineşti -1981, Cel mai bun actor al anului -1987, Premiul pentru interpretare masculină pentru rolul din "Senatorul melcilor"-Franta, Premiul de Excelenţă la TIFF -2003

“Senatorul melcilor”

“Cel mai iubit dintre pamanteni”

“Prea tarziu”

Troilus si Cressida - William Shakespeare

GÂNDURI PESTE TIMP 23 Iunie

Alexandru Odobescu - Citate: