MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU LUNI  3 IUNIE 2019 

ISTORIE PE ZILE 3 Iunie

Evenimente

·         350:  Uzurpatorul  Nepotianus  intra in Roma in fruntea unui grup de gladiatori si se proclama imparat. Nepotianus a fost fiul Eutropiei  , sora vitregă a imparatului Constantin I si  a fost ucis in lupta  la 30 iunie  de rivalul sau Magnetius.

·         713: Imparatul bizantin Philippikos Bardanes este detronat, dupa ce a fost orbit in urma rascoalei trupelor din Tracia. Philippikos Bardanes (Filip) a fost împărat bizantin între 711 – 713. Philippikos era fiul lui Nicefor, de origine armean. Bardanes a făcut presiuni pentru a ajunge la tron de pe vremea primei răscoale împotriva lui Iustinian II. Când Iustinian a revenit la tron, el a fost exilat la Cherson. Aici a luat numele de Philippikos (Filip), iar cu ajutorul khazarilor, s- revolta împotriva lui Iustinian, pe care l-a prins şi l-a executat în afara Constantinopolului. În 712, bulgarii au asediat Constantinopolul, Philippikos fiind nevoit să transfere unele trupe din Asia în Balcani. Profitând de situaţie, Al-Walid I, califul umayyad, a atacat şi devastat Anatolia. În Mai 713, trupele din Tracia s-au revoltat. Philippikos a fost orbit pe 3 Iunie, 713, iar unul dintre cei mai de vază secretari ai săi, Artemius, a devenit împărat sub numele de Anastasiu II.

·         1098: Asediul Antiohiei a avut loc în timpul primei cruciade, în perioada octombrie 1097 – iunie 1098. Cruciaţii  au asediat oraşul apărat de musulmani din 21 octombrie 1097 pînă pe 2 iunie 1098. Antiohia fusese pierdută de Imperiul Bizantin în mîinile turcilor selgiucizi de puţină vreme, în 1085. Din 1088, guvernatorul musulman al Antiohiei fusese Yaghi-Siyan. Yaghi-Siyan era îngrijorat de înaintarea în Anatolia a armatelor cruciate în 1097 şi el a cerut ajutor în statele vecine musulmane, dar fără succes. Cruciaţii au sosit în faţa porţilor Antiohiei pe 20 octombrie 1097 conduşi de Godfrey de Bouillon, Bohemund de Taranto şi Raymond al IV-lea de Toulouse. În timp ce Raymond dorea să dea imediat atacul, Godfrey şi Bohemund preferau să asedieze oraşul. Raymond a cedat fără nicio tragere de inimă şi, a doua zi, cruciaţii au încercuit parţial oraşul. Asediul trena şi, în decembrie, Godfrey s-a îmbolnăvit, iar proviziile, care fuseseră din belşug pînă în acel moment, au inceput să se sfîrşească odată cu venirea iernii. Datorită lipsei de provizii, în tabăra cruciaţilor a apărut foametea, care a omorît atît oamenii cît şi caii: unul din şapte oameni a pierit de foame şi au mai rămas în viaţă numai 700 de cai. Au mai primit ajutoare care, însă, nu au reuşit să aprovizioneze în cantităţi suficiente tabăra cruciadă. Odată cu sosirea primăverii au început a sosi aliaţii cruciaţilor. În martie, a ancorat în portul Sfîntul Simeon o flotă engleză condusă de Edgar Atheling, care aducea din Constantinopol materiale pentru construirea maşinilor de asediu. Acestea au condiţionat primele rezultate importante ale asediului. Asediul a continuat, iar la sfîrşitul lunii mai 1098, în ajutorul Antiohiei a sosit o armată musulmană din Mosul sub comanda lui Kerbogha. Această armată era mult mai numeroasă decît cele care încercaseră pînă atunci spargerea asediului creştin. Cruciaţii şi-au dat seama că trebuie să cucerească Antiohia mai înainte de sosirea întăririlor musulmanilor lui Kerbogha. Bohemund a reuşit să stabilească contacte cu Firouz, un sodat armean care păzea Turnul "celor Două Surori", care dorea să se răzbune din motive personale pe Yaghi-Siyan, şi l-a mituit pentru ca să deschidă poarta cetăţii. Bohemund a convocat adunarea cruciaţilor şi le-a cerut ca, după cucerirea oraşului prin mită şi trădare, să fie de acord să i-l ofere lui ca pradă de război. Raymond a răspuns furios că oraşul trebuie predat împăratului bizantin, aşa cum se căzuse de acord la Constantinopol în 1097, dar Godfrey, Tancred, Robert şi alţi lideri creştini au fost de acord cu pretenţiile lui Bohemund. La 2 iunie Firouz i-a transmis lui Bohemund să mimeze un marş spre coloana în inaintare a lui Kerbogha, iar mai apoi să se întoarcă noaptea şi să atace zidurile cetăţii. După ce a fost dusă la indeplinire această schemă, Firouz a deschis porţile turnului pe care îl apăra şi oraşul a fost invadat de creştini. Creştinii sirieni rămaşi în cetate au deschis la rîndul lor restul porţilor şi au participat alături de cruciaţi la masacrarea musulmanilor. În timpul violenţelor, cruciaţii au ucis şi creştini localnici alături de musulmani, inclusiv pe fratele lui Firouz. Yaghi-Siyan a încercat să fugă, dar a fost prins de creştinii sirieni în afara zidurilor cetăţii, a fost decapitat, iar capul lui i-a fost oferit lui Bohemund. La sfîrşitul zilei de 3 iunie, cruciaţii controlau cea mai mare parte a oraşului.Patriarhul ortodox al Antiohiei a fost reinstalat în funcţie de legatul papal, Adhemar de Le Puy, care spera să păstreze bunele relaţii cu bizantinii, în special după ce a fost clar pentru toată lumea că Bohemund dorea să păstreze oraşul ca pradă de război şi nu era dispus să-l cedeze bazileului.

·         1267: Prima mențiune documentară a orașului Mediaș. În epoca romană pe teritoriul cetății actuale a existat un castru roman. În 1267, în prima mențiune documentară, apare ca Mediesy. Acest nume poate fi legat de numele unui trib secuiesc din secolul al IX-lea. În secolul al XII-lea și al XIII-lea regii Ungariei au așezat în zona Mediașului coloniști germani, cunoscuți sub numele de sași. Prima atestare documentara a Mediasului, se pare, este din anul 1267. În anul 1318 sașii din Mediaș și cei din Șeica Mare au fost scutiți de obligația de a participa la oastea regală, obținând totodată și unele privilegii fiscale. La 1402 regele Sigismund de Luxemburg a eliberat scaunele Mediaș și Șeica de sub jurisdicția comitelui secuilor. În 1576 aici a fost ales Ștefan Báthory drept rege al Poloniei, și tot aici a fost ales István Bocskai în 1605 în funcția de principe al Transilvaniei. Biserica „Înălțarea Domnului”, prima biserică românească din Mediaș, a fost ridicată în anul 1826 prin eforturile episcopului Ioan Bob de la Blaj, cel care tot atunci a înființat și prima școală românească din oraș.

·         1326: Se încheie tratatul privind delimitarea graniței dintre Novgorod și Norvegia, în zona denumită Finmark (partea de nord a Norvegiei)

·         1428: Are loc batalia de la Golubac, in Serbia. Oastea crestinilor din Tara Romanesca, condusa de Dan al II-lea, care a participat  alaturi de Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei  si  suzeranul sau, este infranta de turci  şi ca urmare Ţara Românească trebuie să le plătească acestora tributul întreg.

·         1444 este semnat Tratatul de alianță dintre Iancu de Hunedoara și Ștefan Tomșa, regele Bosniei, împotriva turcilor și dușmanilor. Tratatul va fi reînnoit la 11 noiembrie 1449.

·         1839: In China, Lin Zexu,  guvernatorul Cantonului  numit de  împăratul Daoguang, a ordonat  distrugerea a  1200 t de opiu confiscate de la negustorii britanici, eveniment ce a dus la declanșarea Primului Război al Opiului intre Anglia si China care s-a incheiat  in 1842 prin Tratatul de la Nanking, prin care  Marea Britanie,  a obtinut   teritoriul Hong Kong.

·         1849: Armata revolutionarului roman transilvanean  Avram Iancu, obtine o mare victorie impotriva celei maghiare langa Abrud.

·         1885: Ultima confruntare armata intre indieni si trupele guvernamentale in Canada. Politia  militara a  Teritoriului du Nord-Vest al Canadei, comandata  de  Samuel Benfield Steele, se ciocneste cu  indienii Cris, condusi de  Big Bear (Marele Urs), la Steele Narrows. Big Bear a fost capturat si condamnat la trei ani de inchisoare. A murit la putin timp dupa eliberarea sa din inchisoare.

·         1910: S-a infiintat Muzeul Simu din Bucuresti.

·         1918: Si-a ţinut lucrările primul Congres al medicilor veterinari din Basarabia după Unirea cu România.

·         1922: Ion Vinea editeaza la Bucuresti, revista avangardista Contemporanul, care promova sincronizarea literaturii nationale cu cea mondiala. Contimporanul, publicație avangardistă (1922-1932). Numele Contemporanul a lansat o tradiție, fiind o titulatură potrivită pentru a ilustra preocuparea pentru noutățile în materie de știință și cultură și pentru noile curente de idei, în opinia inițiatorilor revistei literare de avangardă Contimporanul, apăruta în anul 1922 la București. Revista a apărut la început ca un săptămânal (3 iunie 1922 – 7 iulie 1923), apoi lunar (aprilie 1924 – ianuarie 1932) și s-a bucurat de colaborarea unor nume de rezonanță ale culturii românești interbelice: Felix Aderca, Tristan Tzara, Tudor Arghezi, Benjamin Fundoianu, N. Davidescu, Sandu Tudor, Ion San-Giorgiu, Mircea Eliade, Ilarie Voronca, Adrian Maniu, Urmuz, Marcel Iancu. Ion Vinea (pseudonimul literar al lui Ion Eugen Iovanaki, n. 17 aprilie 1895, Giurgiu – d. 6 iulie 1964, București), poet român în vecinătatea mișcării literare de avangardă.

·         La 3 - 4 iunie 1935 regele Carol II al României, însoţit de întreg guvernul ţării, s-a aflat în vizită la Chișinău.

·         1940: Trupele engleze sunt evacuate din Europa continentală în timpul bătăliei de la Dunkerque, care s-a terminat prin infrangerea trupelor anglo-franceze de catre germani.

·         1950: Prima ascensiune a vârfului Annapurna, al 10-lea vârf ca înălțime din lume, de către o expediție franceză

·         1970: O echipa de oameni de stiinta de la Universitatea Wisconsin din SUA, sub conducerea biochimistului american de origine indiana Gobind Khorana (Premiul Nobel pentru medicina pe 1968), a reusit sa produca in laborator prima gena artificiala.

·         1989: Guvernul comunist chinez trimite forte de securitate care deschid focul asupra protestatarilor din Piata Tiananmen, omorand sute dintre ei. Vara anului 1989 a rămas în memoria Occidentului prin masacrul ce a avut loc în Beijing, în piaţa Tiananmen. Armata a executat ordinele guvernului iar pentru prima dată după 1949, mapamondul era oripilat de atrocităţile ordonate de guvernul chinez. „The tank man” – povestea omului ce a oprit singur înaintarea blindatelor chinezeşti, violentele proteste şi furia populară împotriva unui sistem anchilozat au evidenţiat tensiunile sociale ale Chinei şi au demonstrat încă odată lumii întregi că un regim impus prin forţă poate fi oricând destructurat. Mişcarea tinerilor, studenţilor şi cetăţenilor Beijingului se poate înscrie în seria de „liberalizări” europene şi cereri pentru guvernări transparente denumite generic de ruşi glasnost.

·         1991: A erupt vulcanul Mount Unzen din sudul Japoniei; valul de fum și lavă a omorât 43 de oameni, toți cercetători sau jurnaliști

·         1998: ICE-ul Wilhelm Conrad Röntgen deraiaza la Eschede, accident feroviar la care mor 101 oameni.

·         2002: S-a desfășurat, la Cluj, în perioada 3-9 iunie, prima ediție a Festivalului Internațional de Film Transilvania, primul festival din România destinat exclusiv lung-metrajelor. Festivalul internațional de film Transilvania (TIFF) este primul festival internațional de film de lungmetraj din România, care se desfășoară anual în capitala istorică a Transilvaniei, Cluj-Napoca. Festivalul se desfășoară în trei cinematografe din oraș, Republica, Arta și Victoria, însă la ediția din 2004 s-a realizat o premieră prin introducerea proiecțiilor în aer liber, în curtea Universității Babeș-Bolyai. Altă premieră a avut loc în 2007 când festivalul s-a desfășurat în două orașe: Cluj-Napoca și Sibiu, pentru a onora anul când Sibiul a fost Capitală Europeană a Culturii.

·         2004: Biserica Anglicană şi-a dat binecuvântarea pentru căsătoria prinţului Charles cu Camilla Parker Bowles.

·         2006: Muntenegru redevine stat independent, proclamându-și în mod oficial separarea de uniunea statală Serbia și Muntenegru

·         2007: Craiova se inaugurează piața socio-umana din centrul civic al orașului, în mijlocul căreia se află prima fântână muzicală din România, și una din puținele din întreaga lume.

·         2008 - În această zi, în cadrul unui eveniment la World Trade Plazza, Bucureşti s-a consemnat lansarea comercială a lui Dacia Sandero pe piaţa românească. Sandero, ca model, a fost lansat în Decembrie 2007 în Brazilia, dar sub sigla Renault. Europenii l-au văzut pentru prima dată la Salonul de la Geneva, dar a fost pus în vânzare începând cu luna Iunie. Românii au fost primii clienţi care şi-au putut comanda acest model, comenzile primindu-se începând cu 4 Iunie. În momentul lansării cea mai ieftină versiune era cea regăsită în lista de preţuri chiar sub denumirea Sandero. Nivelul de echipare de bază era disponibilă la un preţ de 6890 euro. Această versiune este echipată cu motor de 1,4 litri 75 CP şi dispune, printre altele, de airbag şofer, ABS şi AFU (asistenţă la frânarea de urgenţă), 3 centuri de siguranţă spate reglabile pe înălţime, pre-echipare radio şi banchetă rabatabilă. În momentul lansării cea mai scumpă versiune era "Prestige", versiunea de top a gamei Dacia Sandero, care dispunea de motorul 1,6 litri 90 CP, la un preţ de 9.850 euro, în prezent fiind introdus şi motorul 1.5 dCi de 85 CP, care a urcat preţul lui Sandero la 11.500 euro. În primul an de existenţă Dacia a vândut pe plan internaţional 38.928 unităţi, acest model prinzând mult mai bine la export decât în România. În ţara noastră acest model nu a fost chiar succesul aşteptat, fiind mereu în urma berlinei Logan ca vânzări.

·         2009: In Parlamentul R.Moldova a esuat si a doua tentativă de desemnare a președintelui tarii, ceea ce potrivit Constitutiei a condus la convocarea alegerilor generale anticipate pentru alegerea unui nou Parlament.

Nașteri

·     1554: Don Pietro de' Medici (3 iunie 1554 – 25 aprilie 1604) a fost cel mai tânăr fiu al lui Cosimo I de' Medici, Mare Duce de Toscana și a Eleonorei de Toledo.

În anul 1571, s-a căsătorit cu verișoara sa, Eleonora de Garzia de Toledo, pe care a acuzat-o de adulter și a strangulat-o cu o lesa de câine, în iulie 1576, la Villa Medici de la Cafaggiolo. De asemenea, l-a închis și apoi l-a ucis pe amantul ei, Bernardino Antinori.

La sfârșitul anului 1577, s-a retras la curtea Spaniei până la sfârșitul anului 1578. În timpul șederii sale, și-a câștigat reputația de risipitor și desfrânat. A plecat din Toscana în octombrie 1579 pentru a aduce trupele italiene în Spania și să le conducă în timpul misiunii în Portugalia. A rămas în Lisabona până la sfârșitul anului 1582.

Corespondențele sale dovedesc că a avut mari probleme cu banii. S-a întors în Italia în 1584 pentru a cere fraților săi să-i acopere datoriile, însă aceștia l-au refuzat spunându-i că trăiește alături de o femeie cu o reputație proastă. Membrii familiei Medici au încercat să aranjeze o altă căsătorie pentru Pietro. În iulie 1586 acesta s-a reîntors în Spania, unde a continuat să acumuleze datorii. S-a reîntors în Italia în 1587, după moartea fratelui său Francesco.

Căsătoria sa cu Dona Beatriz de Lara, fiica lui Manuel de Menezes, Duce de Vila Real, a avut loc în anul 1593 însă nu a reușit să-și stabilizeze problemele economice și emoționale. Pietro a continuat să-și vadă amanta, Antonia de Carvajal care i-a născut cinci copii nelegitimi. A mai avut un copil nelegitim cu Maria della Ribera.

A continuat să-i scrie fratelui său, Ferdinando I, cerând o parte din averea sa pentru a-și plăti datoriile. Pietro a murit îngropat în datorii, înainte de a împlini vârsta de 50 de ani. După moartea sa, copii neleigitimi au fost aduși în Florența. Pietro a fost înmormântat la Mănăstirea de la Santissima Trinidad din Madrid. Trupul său a fost adus mai târziu în Florența și a fost îngropat lângă Cosimo II de' Medici.

Pietro de' Medici

Portret de Agnolo Bronzino, 1560

*   1594:   César de Bourbon, Légitimé de France (3 iunie 1594 – 22 octombrie1665), Duce de Vendôme, a fost fiul regelui Henric al IV-lea al Franței și a metresei acestuia, Gabrielle d'Estrées. Prin fiica sa, Élisabeth de Bourbon, César a fost stră-stră-străbunicul regelui Ludovic al XV-lea al Franței. De asemenea, César de Bourbon este strămoșul regelui Juan Carlos I al Spaniei, al regelui Albert al II-lea al Belgiei, a lui Henri, Mare Duce de Luxemburg și a lui Vittorio Emanuele, Prinț de Neapole, un pretendent al tronului italian.

S-a născut la castelul Coucy în regiunea Picardia; părinții lui și-au început relația în 1591 iar César a fost primul copil al cuplului. A fost recunoscut în 1595 și numit Duce de Vendôme de tatăl său în 1598. Ducatul de Vendôme era deținut de Casa de Bourbon din 1393, la acel moment fiind un comitat ridicat apoi de regele Ludovic al XII-lea al Franței la ducat.

César a fost logodit în 1598 cu Françoise de Lorena, "... una dintre cele mai bogate moștenitoare din Franța".^[1] În 1599, César a devenit Duce de Beaufort și Duce de Étampes în urma decesului mamei lui ca urmare a unui avort.

Tatăl său, regele Henric al IV-lea, a fost îndurerat în special din cauza zvonurilor că metresa sa a fost itrăvită. A purtat doliu negru ceea ce nici un monarh francez anterior nu a făcut înainte și i-a oferit funerarii ca unei regine.

César a fost primul fiu al tatălui său însă din cauza nelegitimității lui nu îi era permis să moștenească tronul; fratele său vitreg, viitorul Ludovic al XIII-lea al Franței a fost născut în septembrie 1601 spre bucuria regelui.

La 16 iulie 1608, la Château de Fontainebleau, el s-a căsătorit cu Françoise de Lorena (d. 1669), bogata moștenitoare a lui Philippe Emmanuel, Duce de Mercœur. Françoise era moștenitoarea legală a vastelor ducate Mercœur și Penthièvre.

César a fost implicat în mai multe intrigi de curte în timpul domniei fratelui său vitreg Ludovic al XIII-lea.^[2] Implicat în conspirația contelui de Chalais împotriva cardinalului Richelieu, el și fratele său Alexandre, cavaler de Vendôme au fost închiși la castelul Vincennes în 1626. A fost eliberat în 1630 și exilat în Olanda.

În 1632, el s-a întors în Franța însă curând a fost acuzat că a complotat împotriva lui Richelieu și a fost exilat din nou, de data asta în Anglia. Nu s-a mai întors în Franța până în 1642. Căsătoria fiului său Louis cu Laura Mancini (nepoata cardinalului Mazarin) l-a reconcilat cu Mazarin și a sprijinit-o pe Ana de Austria pe parcursul Frondei.

S-a împăcat cu fratele său vitreg în decembrie 1642, cu un an înainte de moartea regelui și la începutul domniei nepotului său, Ludovic al XIV-lea. Împăcarea a avut loc după moartea lui Richelieu.

* 1723: Giovanni Antonio Scopoli, adesea oară latinizat ca Johannes Antonius Scopolius, (n. 3 iunie 1723, Cavalese – d. 8 mai 1788, Pavia) a fost un om de știință, medic, botanist, micolog, zoolog și scriitor științific tirolez de origine italiană. El a fost numit de biograful lui, Otto Guglia (1904-1984), primul european non-național precum Linnaeus Austriae. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Scop..

Giovanni a fost fiul lui Francesco Antonio Scopoli, jurist promovat precum guvernator al principe-episcopului de Trento, mama lui fiind Claudia Catharin, fiica patricianului trentin Antonius de Gramola (1699-1791), o pictoriță cunoscută.

Erete, din:Deliciæ Floræ et Faunæ Insubricæ, (1760)

El s-a căsătorit de trei ori: pentru prima dată, în anul 1749 la Cavalese, cu nobila Albina de Miorini (d. 1756) și după moartea dânsei, pentru a doua oară, în anul 1758, cu Catharina de Franchenfeldt (d. pe la 1770). După decesul și acestei soții, s-a cununat, pe 2 august 1774 la Schemnitz, cu Caroline, fiica lui Johann de Franzenau, medic militar, savant, între altele, din 1806, organizator a sistemului educațional sub Napoleon I. Giovanni a avut trei copii, un fiu și o fată din prima, precum încă un fiu, Johann Anton (Giovanni Antonio, 1774-1854) din a treia căsătorie.^[6] Acesta a fost medic, econom precum publicist și numit conte al regatului Italiei în anul 1810.

Tânărul Scopoli a urmat școala primară la Cavalese, apoi liceul din Trento și în sfârșit acel de la Hall in Tirol, zece kilometri în est de Innsbruck, unde și-a dat bacalaureatul. A studiat în continuare medicine la Innsbruck, promovând în 1743. Studiul de plante și insecte ale patriei sale Tirol, cărui s-a dedicat din tinerețe, l-a continuat pe lângă activitatea sa de medic în Cavalese, Trento și Veneția.^[10]

Entomologia Carniolica, 1763

În 1751 episcopul-principe (Fürstbischof) Leopold de Seckau, conte de Firmian, l-a numit secretar privat, dar, deja în anul 1753, s-a îndreptat spre Universitatea din Viena, unde a studiat suplementar o specializare care i-a permis, după absolvirea acesteia sub foarte cunoscutul profesor Gerard van Swieten un an mai târziu, să preia activități de interes public ca apărarea de epidemii, controlul personalului medical și afaceri medicinale în fața tribunalelor. Primul angajament în această calitate l-a căpătat în orașul minier Idria (astăzi Slovenia). Aici a avut-o să aibă grijă ca medic de aproximativ 2000 de mineri cu familiile lor. Pentru acest scop a înființat, printre altele, o farmacie. În 1763, i-a fost tradusă în plus predarea chimiei metalurgice elevilor mineri.^[11]

Joannes Antonius Scopoli 1784

În tot acest timp n-a uitat de botanică. Astfel Scopoli a descris, drept rezultat multor excursii în regiune, în operele sale majore „Flora Carniolica” (2 volume, 1760 și 1772) cu mai mult de 750 de plante cu flori și mai mult de 250 de criptogame precum „Entomologia Carniolica” (1763), cu mai mult de 1000 de specii, menținând o corespondență intensă cu Carl von Linné și alți naturaliști. Activitatea sa medicala în Idria l-a îndemnat pentru analizarea chimică (descrierea, extracția și prelucrarea) a mercurului conținut în rocă, precum și pentru descrierea bolilor minerilor efectuate ulterior. Cu propunerile sale privind metodele de siguranță și de vindecare la locul de muncă în opera sa „Tentamina physicochymico-medica” (1761), el a devenit un co-fondator al medicinii muncii. De asemenea, savantul a studiat plante subterane (în principal ciuperci și licheni) și a devenit astfel un pionier al speologiei botanice. El a descris acolo, în detaliu, însușirile macroscopice și caracterizante de 187 specii de ciuperci, împărțindu-le în 11 genuri în conformitate cu taxonomia lui Linné, refuzând însă acestui sistem al sexualității plantelor. Treizeci de specii de bureți poartă numele lui, printre care Amanita caesarea și Macrolepiota procera. Dar și multe specii de plante și insecte descrise de el pentru prima dată, au fost numite după el. Solanaceea„Atropa species“, descrisă de el în 1760, a fost denumită de Linné (1767) „Hyoscyamus Scopolia“, și Nikolaus Joseph von Jacquin a adăugat-o la noul gen „Scopolia, Species Carniolica” (1764). Abrevierea numelui său în cârti științifice este „Scop.”.^[6][12][13]

Platan, semănat de Scopoli în 1778

În anul 1769 Scopoli a fost transferat, probabil ca urmare a criticii superiorilor săi în Idria din cauza investigațiilor sale științifice consumatoare de mult timp, la Academia de Minerit în Schemnitz (în prezent în Slovacia), ca profesor de chimie, mineralogie și metalurgie. În același timp a fost numit consilier imperial și evaluator la Camera Oficiului Ungariei Regale, iar în 1776, a urmat vocației, devenind profesor de chimie și botanică la Universitatea din Pavia (pe atunci Ducatul Milanului), unde a stabilit o grădină botanică și un laborator chimic. Pentru a îmbunătăți agricultura el a sugerat, printre altele, îngrășămintele chimice, de asemenea, s-a ocupat de creșterea animalelor și de apicultura.

Mai departe, savantul a corectat parțial sistemul pasărilor și a reînnoit în special clasificarea insectelor, creând, prin luarea în considerare de cât mai multe caracteristici structurale, o clasificare sistematică. De asemenea, în clasificarea mineralelor Scopoli a ales un mod propriu, ținând seamă, pe lângă de caracteristicile structurale optice și de calitățile lor chimice. Cunoștințele bazate pe propriile sale experimente au găsit loc în traducerea italiană a celui mai important dicționar chimic acestor timpuri (scris de Pierre Joseph Macquer), pe care a extins-o enorm (Dizionario di Chimica, 10 volume, 1784-1785).^[11]

Deja bolnav de ceva timp și aproape orb, Scopoli s-a stins din viatä în casa sa la Pavia (1788). În anul morții sale Scopoli a mai publicat în latină autobiografia sa „Vitae meae vices".

Giovanni Antonio Scopoli

* 1726: James Hutton (n. 3 iunie 1726 SV (14 iunie 1726 SN) – d. 26 martie 1797) a fost un geolog, fizician, producător chimic și naturalist scoțian.^[1] Munca lui Hutton a transformat geologia într-o știință adecvată, și de aceea este de obicei denumit Părintele Geologiei Moderne

James Hutton pictat de Sir Henry Raeburn în anul 1776

Jump to navigationJump to search

César

Légitimé de France Duce de Vendôme

*  1743: S-a nascut Wilhelm I, Elector de Hesse (d. 1821). Wilhelm I, Elector de Hesse (3 iunie 1743 – 27 februarie 1821) a fost fiul lui Frederic al II-lea, Landgraf de Hesse-Cassel şi a Prinţesei Mary a Marii Britanii.

·         1761: S-a nascut Henry Scrapnel, inventatorul schijei.
* 1808: Jefferson Finis Davis (n. 3 iunie 1808 – d. 6 decembrie 1889) a fost un politician american care a servit ca preşedinte al Statelor Confederate ale Americii pentru întreaga sa istorie, între 1861 și 1865, de-a lungul Războiului civil american.

După absolvirea școlii militare West Point, Davis a luptat în războiul mexicano-american în calitate de colonel al unui regiment de voluntari, fiind ulterior ministru de război al celui de-al 14-lea președinte american Franklin Pierce. Înainte, precum și după mandatul său de United States Secretary of War, Pierce a servit ca senator al Senatului Uniunii din partea statuluiMississippi. În calitate de senator, el a fost împotriva secesiunii și credea că fiecare stat era suveran și avea dreptul incontestabil de a se retrage din Uniune.

In ianuarie 1861, Davis a demisionat din Senat, după ce a fost anunțat că statul Mississippi declarase că s-a separat de Uniune. În următoarea lună a fost numit provizoriu președinte al Statelor Confederale ale Americii. În luna noiembrie, a aceluiași an, a fost ales președinte pentru un mandat de șase ani. În timpul mandatului său, Davis nu a găsit o strategie de a învinge Uniunea mai mare, mai populată și mai dezvoltată din punct de vedere industrial. Insistența lui Davis în ceea ce privește independența, chiar și în fața evidente a înfrângerii, a prelungit războiul.

După ce a fost capturat în 1865, Davis a fost acuzat de trădare, și, deși nu a fost judecat, i s-a retras dreptul de a candida. Această limitare a fost ridicată în anul 1978, după 89 de ani de la moartea sa. Deși nu a fost dezonorat, după razboi el a fost înlocuit în inimile sudiștilor cu generalul Confederației, Robert E. Lee.

Davis era cel mai mic din cei zece copii ai lui Samuel Emory Davis (Philadelphia, Philadelphia County, Pennsylvania, 1756 – 4 iulie 1824) și soția (căsătoriți în 1783) Jane Cook (Christian County, (mai târziu Todd County), Kentucky, 1759 – 3 octombrie 1845), fiica lui William Cook și soția sa, Sarah Simpson, fiica lui Samuel Simpson (1706 – 1791) și soția sa, Hannah (născută în 1710). Bunicul tânărului Davis, Evan Davis (Cardiff, Ținutul Glamorgan, 1729 – 1758) a emigrat din Wales și a trăit în Virginia și Maryland, căsătorindu-se cu Lydia Emory. Tatăl său, împreună cu unchiul său, au fost înrolați în Armata Continentală în timpul Revoluției Americane; a luptat ca ofițer de infanterie. De asemenea, trei dintre frații lui mai mari au luptat în Razboiul din 1812. Doi dintre ei au luptat sub comanda lui Andrew Jackson primind laude pentru acte de vitejie în bătălia de la New Orleans.

Prima soţie, Sarah Knox Taylor

Jefferson Davis a fost investit în funcția de președinte al Statelor Confederate ale Americii pe 18 februarie 1861, pe treptele Capitolului din statul Alabama

.În data de 5 Mai 1865, președintele Jefferson Davis a avut ultima întrevedere cu Cabinetul Confederat în Washington, Georgia, iar Guvernul Confederal a fost oficial dizolvat. Întâlnirea a avut loc la casa Heard, filiala băncii din Georgia, cu paisprezece oficiali prezenți. A fost capturat în 10 mai 1865, la Irwinville în Irwin County, Georgia. După ce a fost capturat, a fost ținut prizonier pentru o perioadă de doi ani în Fort Monroe, Virginia.

Primul Cabinet Confederat. De la stânga la dreapta: Judah P. Benjamin, Stephen Mallory, Christopher Memminger, Alexander Stephens, LeRoy Pope Walker, Jefferson Davis, John H. Reagan și Robert Toombs.

Jefferson Davis

·         1822: Maria Adelaide (Adelheid Franziska Marie Rainera Elisabeth Clotilde; 3 iunie 1822 - 20 ianuarie 1855) a fost prima soție a lui Victor Emanuel al II-lea al Italiei și astfel regină a Sardiniei din 1849 până la moartea sa.
S-a născut la Palatul Regal din Milano și a fost primul copil al Arhiducelui Rainer de Austria și a soției lui, Elisabeta de Savoia.^[1] Tatăl ei a fost vicerege al Lombardiei-Veneția și a fost fiul lui Leopold al II-lea, Împărat Roman și al Mariei Luisa a Spaniei.^[1] Mama ei a fost membră a Casei de Savoia și fiică a Prințului de Carignan. Fratele ei mai mic Arhiducele Rainer Ferdinand a fost mai târziu prim ministru al Austriei. Ambii ei frați au făcut căsătorii morganatice.

Adelaide, regină a Sardiniei cu fiul ei cel mare, viitorul Umberto I al Italiei.

La 12 aprilie 1842 s-a căsătorit cu Victor Emanuel de Savoia.^[2]Căsătoria a fost realizată pentru a cimenta relațiile dintre Casa de Savoia și Casa de Habsburg dar a fost privită de mulți oameni ai timpului pentru a crește puterea austriacă în Italia.^[3]

Victor Emanuel era vărul ei și moștenitor al regelui Sardiniei. Înainte de a accede la tron a fost Duce de Savoia. Mama soțului ei, Maria Theresa de Austria, a păstrat o mare influență asupra fiului ei toată viața.^[2] Soacra ei era verișoara primară a Adelaidei, ambele fiind nepoate ale împăratului Leopold al II-lea.

Adelaide și soțul ei au avut opt copii. Soțul ei a avut diferite aventuri extraconjugale de-a lungul căsătoriei.^[4] Adelaide a fost o femeie liniștită și pioasă și a avut o educație strictă. A fost o soție iubitoare și s-a ocupat cu munca de caritate

În martie 1849 socrul ei regele Carlo Alberto a abdicat în urma revoluției din 1848. Soțul ei i-a succedat sub numele Victor Emanuel al II-lea al Sardiniei. În timpul domniei sa regină a mai avut trei copii și toți au murit în copilărie. La 8 ianuarie 1855 a născut un fiu care a devenit Conte de Geneva. Patru zile mai târziu regina Maria Theresa a murit. Adelaide a mers la funeralii la 16 ianuarie și când s-a întors la palat a răcit. A murit patru zile mai târziu la Palatul Regal din Torino după un atac acut de gastroenterită.

A fost înmormântată la biserica Superga. În 1861 soțul ei va deveni primul rege al Italiei unificate. Victor Emanuel va face o căsătorie morganatică cu Rosa Vercellana.^[6] Actualul pretendent italian la tron este stră-strănepotul Mariei Adelaide.

Copii:

• Prințesa Maria Clotilde de Savoia (2 martie 1843 – 25 iunie 1911) căsătorită cu Napoleon Joseph Bonaparte; a avut copii.
• Umberto I al Italiei (14 martie 1844 – 29 iulie 1900) căsătorit cu Prințesa Margherita de Savoia; a avut copii.
• Amadeo al Spaniei (30 mai 1845 – 18 ianuarie 1890) căsătorit cu Maria Vittoria dal Pozzo și mai târziu cu Maria Letizia Bonaparte; a avut copii.
• Prințul Oddone de Savoia (11 iulie 1846 – 22 ianuarie 1866) a murit necăsătorit.
• Prințesa Maria Pia de Savoia (14 februarie 1847 – 5 iulie 1911) căsătorită cu Luís I al Portugaliei; a avut copii.
• Prințul Carlo Alberto de Savoia (2 iunie 1851 – 22 iunie 1854) Duce de Chablais, a murit în copilărie.
• Prințul Vittorio Emanuele de Savoia (6 iulie 1852) a murit la naștere.
• Prințul Vittorio Emanuele de Savoia (18 ianuarie 1855 – 17 mai 1855) Conte de Geneva, a murit în copilărie.

Maria Adelaide de Austria

Regină a Sardiniei

·         1841: S-a născut muzicianul Eduard Caudella (Harţă Răzeşul, Beizadea Epaminonda, Petru Rareş); (d.15 aprilie  1924). Eduard Caudella (n. 22 mai sau 3 iunie 1841, Iaşi, Principatul Moldovei — d. 15 aprilie 1924, Iaşi, România) a fost un compozitor român de muzică de operă, violonist, dirijor, profesor şi critic de muzică, violonist la curtea domnească a lui Alexandru Ioan Cuza. Ca și tatăl său, Eduard Caudella a predat la școala de muzică, iar între 1892 și 1901 a fost rector al Conservatorului. A fost și primul profesor de muzică al lui George Enescu care, mai târziu, i-a dedicat lui E. Caudella lucrarea sa pentru vioară „Impresii din copilărie”  În cadrul Conservatorului din Iasi,Eduard Caudella a înființat prima orchestra simfonica , al cărei dirijor a fost.

·         1843: Frederik al VIII-lea (Christian Frederik Vilhelm Carl) (3 iunie 1843 – 14 mai1912) a fost rege al Danemarcei din 1906 până în 1912.

Frederic al VIII-lea

A fost fiul cel mare al regelui Christian al IX-lea și a soției lui, Louise de Hessen - și s-a născut la Copenhaga. Ca Prinț Moștenitor al Danemarcei a participat la războiul din 1864 împotriva Austriei și Prusiei și și-a asistat tatăl în guvernare. A devenit rege al Danemarcei în ianuarie 1906, după decesul lui Christian. Domnia sa a durat numai șase ani.

În multe feluri, Frederic al VIII-lea a fost un conducător liberal care a fost în favoarea unui nou nou sistem parlamentar mai mult decât fusese tatăl său. Din cauza ascensiunii târzii la tron, a avut numai câțiva ani pentru a-și arăta abilitățile de conducător.

La întoarcerea sa de la Nisa dintr-o călătorie în Franța, regele Frederic a făcut o scurtă oprire la Hamburg și s-a cazat la hotelul Hamburger Hof. În seara zilei în care a ajuns, Frederic (incognito) s-a plimbat pe Jungfernstieg. În timp ce mergea, s-a simțit rău și s-a prăbușit pe o bancă în parc unde a murit. A fost descoperit de către un ofițer de poliție care l-a dus la spitalul Hafen, unde a fost declarat mort. Cauza morții a fost un atac de paralizie. A fost înmormântat lângă alți membri ai familiei regale daneze la Catedrala Roskilde, lângă Copenhaga.

De la stânga la dreapta: Regele Christian al IX-lea, Prințul Christian al X-lea, Prințul Moștenitor Frederic al VIII-lea și micul Prinț Frederic al IX-lea în 1903.

Louise de Hessen dorea ca fiul ei cel mare să se căsătorească la fel de bine ca și cele două fiice Alexandra și Dagmar. Regina Victoria a Regatului Unit avea încă două fete nemăritate, Prințesa Elena și Prințesa Louise, iar Louise, regina Danemarcei, a încercat să-l căsătorească cu una din ele. Totuși, regina britanică nu dorea ca fiicele ei să se mărite cu moștenitori de coroană deoarece acest lucru le-ar fi forțat să trăiască în străinătate; a preferat prinți germani care au putut să se stabilească în Marea Britanie.
În plus, Victoria a fost întotdeauna pro-germană și o altă alianță daneză (sora lui Frederic, Alexandra, era măritată cu fiul cel mare al Victoriei, Prințul de Wales) nu ar fi servit intereselor sale germane.

În iulie 1868, Frederic s-a logodit cu singura fiică a regelui Carol al XV-lea al Suediei, Louise a Suediei, care avea 17 ani. Familia Prințesei Louise era înrudită prin căsătorie cu Napoleon Bonaparte. Ea aparținea dinastiei Bernadotte care domnea în Suedia din 1818, când fondatorul, Jean-Baptiste Bernadotte, unul dintre generalii lui Napoleon, a fost ales rege al Suediei sub numele Carol al XIV-lea al Suediei. Fiul lui Carol al XIV-lea, Oscar I al Suediei, s-a căsătorit cu Josephine de Leuchtenberg, nepoata primei soții a lui Napoleon, împărăteasa Josephine. Regele Oscar I și regina Josephine erau bunicii paterni ai Louisei.

Prințul Moștenitor Frederic și Louise a Suediei s-au căsătorit la Stockholm la 28 iulie 1869. Nunta a fost celebrată cu mare pompă într-un moment când Suedia era într-o stare de foamete iar zestrea prințesei a constat în lucruri fabricate în Suedia, pentru a beneficia economiei suedeză. Căsătoria a fost sugerată ca o modalitate de a crea o relație de prietenie între Danemarca și Suedia. Cele două țări au fost într-o situație tensionată după ce Suedia nu a ajutat Danemarca, în timpul războiului cu Germania în 1863.

Au avut patru fii și patru fiice.

Nume	Portret	Date	Note
Christian al Danemarcei Rege al Danemarcei		26 septembrie1870 - 20 aprilie1947(76 de ani)	Născut la Palatul Charlottenlund, s-a căsătorit cu Prințesa Alexandrine de Mecklenburg-Schwerin în 1898 și au avut copii.
Carl al Danemarcei Rege al Norvegiei		3 august1872 - 21 septembrie1957(85 de ani)	Născut la Palatul Charlottenlund, s-a căsătorit cu Prințesa Maud de Wales în 1896 și au avut un copil. A devenit rege al Norvegiei în 1905 sub numele de Haakon al VII-lea.
Louise a Danemarcei		17 februarie1875 - 4 aprilie1906(31 de ani)	Născută la Palatul Amalienborg, s-a căsătorit cu Prințul Frederick de Schaumburg-Lippe în 1896 și au avut copii.
Harald al Danemarcei		8 octombrie1876 - 30 martie1949(72 de ani)	Născut la Palatul Charlottenlund, s-a căsătorit cu Prințesa Helena Adelaide de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg în 1909 și au avut copii.
Ingeborg a Danemarcei Ducesă de Västergötland		2 august1878 - 11 martie1958(79 de ani)	Născută la Palatul Charlottenlund, s-a căsătorit cu Prințul Carl, Duce de Westrogothia al Suediei și Norvegiei în 1897 și au avut copii.
Thyra a Danemarcei		14 martie1880 - 2 noiembrie1945(65 de ani)	Nu s-a căsătorit niciodată, nu a avut copii.
Gustav al Danemarcei		4 martie1887 - 5 octombrie1944(57 de ani)	Născut la Palatul Charlottenlund, nu s-a căsătorit niciodată, nu a avut copii.
Dagmar a Danemarcei		23 mai1890 - 11 octombrie1961(71 de ani)	Născută la Palatul Charlottenlund, s-a căsătorit cu Jørgen Castenskiold și au avut copii.

·      1844: Baronul Detlev von Liliencron născut Friedrich Adolf Axel Detlev Liliencron (n. 3 iunie 1844 - d. 22 iulie 1909) a fost un poet și romancier german.

A scris versuri impresioniste, închinate naturii și bucuriilor vieții sau epocilor legendare, notabile prin bogăția imaginilor și varietatea ritmurilor. Poezia sa l-a inspirat pe Rainer Maria Rilke.

A mai scris proză scurtă, drame și pagini autobiografice.

Detlev von Liliencron

* 1860: Günther Sizzo, Prinț def Schwarzburg (3 iunie 1860 – 24 martie 1926) a fost șeful Casei de Schwarzburg și pretendent la conducerea principatelor de Schwarzburg-Rudolstadt și Schwarzburg-Sondershausen.

S-a născut la la Rudolstadt și fost fiul Prințului suveran de Schwarzburg-Rudolstadt, Friedrich Günther și a celei de-a doua soții, contesa Helena de Raina. Contesa Helene a murit la trei zile după nașterea Prințului Sizzo și a surorii sale gemene, Prințesa Helene. Mama Prințului Sizzo a fost fiica Prințului Georg Bernhard de Anhalt-Dessau din căsătoria morganatică cu Therese Emma von Erdmannsdorf.^[1]

Deși mama Prințului Sizzo a fost adoptată de unchiul ei Prințul Wilhem de Anhalt și a primit titlul de prințesă de Anhalt la 1 august 1855 de la Ducele de Anhalt-Dessau, căsătoria părinților ei a fost considerată morganatică. Din acest motiv, Prințul Sizzo nu a putut să folosească titlul de Prinț de Schwarzburg-Rudolstadt, el fiind creat Prinț de Leutenberg la 21 iunie 1860.^[1] În ciuda faptului că nu i s-a permis să folosească titlul de Prinț de Schwarzburg-Rudolstadt, lui Sizzo i s-au recunoscut în cele din urmă drepturile de succesiune în principatul Schwarzburg-Rudolstadt, după ce linia masculină a dinastiei s-a stins.

Großharthau, locul decesului Prințului

La 21 aprilie 1896 drepturile de succesiune ale Prințului Sizzo au fost recunoscute de către toți membrii Casei Schwaryburg și în plus a devenit un membru cu drepturi depline al Casei și capabil să utilizeze titlul de Prinț de Schwarzburg. Ca urmare a acordului, Prințul Sizzo a devenit moșenitor prezumtiv al Schwaryburg-Rudolstadt.

După decesul Prințului Karl Günther de Schwarzburg-Sondershausen la 28 martie 1909, ramura Sondershausen s-a stins și principatele Schwarzburg (Schwarzburg-Sondershausen și Schwarzburg-Rudolstadt) s-a unit sub Prințul Günther Victor de Schwarzburg-Rudolstadt. Prin urmare, Prințul Sizzo a devenit moștenitor prezumptiv al celor două principate.

Șansele la sucesiune totuși au luat sfârșit la 22 noiembrie 1918, când Prințul Günther a abdicat în urma Revoluției Germanecare a detronat toate monarhiile germane. După moartea Prințului Günther la 16 aprilie 1925, Prințul Sizzo i-a succedat la șefia Casei de Schwarzburg. După mai puțin de un an, Prințul a murit la Großharthau și a fost succedat de singurul său fiu, Prințul Friedrich Günther.

La Dessau, la 25 ianuarie 1897, Prințul Sizzo s-a căsătorit cu Prințesa Alexandra de Anhalt. După căsătorie cuplul a locuit la Großharthau.^[2] Alexandra și Sizzo au avut trei copii:

• Prințesa Marie Antoinette de Schwarzburg (7 februarie 1898 - 4 noiembrie 1984); s-a căsătorit cu Friedrich Magnus V, Conte de Solms-Wildenfels; a avut copii
• Prințesa Irene de Schwarzburg (1899 - 1939)
• Friedrich Günther, Prinț de Schwarzburg (5 martie 1901 - 9 noiembrie 1971); s-a căsătorit cu Prințesa Sophie de Saxa-Weimar-Eisenach.

Sizzo

Prinț de Schwarzburg

*   1865: George al V-lea (engleză George V) (George Frederick Ernest Albert; n. 3 iunie 1865 – d. 20 ianuarie 1936) a fost primul monarh britanic al Casei de Windsor, care a fost creată din Casa de Saxa-Coburg-Gotha. A fost primul împărat al Indiei și primul rege al Statelor Libere Irlandeze. A domnit din 6 mai 1910 până la moartea sa în 1936.

Prinţul George, 1870

George s-a născut pe 3 iunie 1865, la Casa Marlboro din Londra. Tatăl său a fost Prințul de Wales (viitorul rege Eduard al VII-lea), fiul cel mai mare al reginei Victoria și al prințului Albert de Saxa-Coburg și Gotha. Mama sa a fost prințesa de Wales (viitoarea regină Alexandra), fiica cea mai mare a regelui Christian al IX-lea al Danemarcei.

A fost botezat în Capela privată din Castelul Windsor, la 7 iulie 1865.^[1]Fiind copilul mai mic al prințului de Wales, nu era de așteptat ca George să devină rege, deoarece fratele său mai mare, Albert era al doilea în linia de succesiune la tron după tatăl lor.

Având în vedere că George s-a născut la doar cincisprezece luni după fratele său, prințul Albert Victor, s-a decis ca cei doi frați să fie educați împreună. Prințul de Wales l-a numit pe John Neale Dalton ca tutore.^[2]Pentru că tatăl lor credea că "cea mai bună cale de formare pentru orice băiat" easte Marina Militară, în septembrie 1877 cei doi frați au început formarea la nava HMS Britannia, la Dartmouth. Apoi, timp de trei ani din 1879, cei doi frați regali au servit pe HMS Bacchante, însoțiți de Dalton. Când au revenit în Marea Britanie, frații au fost separați; Albert Victor a intrat la Trinity College, Cambridge și George s continuat în Marina Regală. El a călătorit în lume și a vizitat mai multe zone ale Imperiului Britanic, servind în mod activ în Marina Militară, până la ultima sa comandă în 1891. De atunci, rangul său naval a fost în mare măsură de onoare

În timpul serviciului în Marina Militară, prințul George s-a îndrăgostit de fiica unchiului său prințul Alfred, Duce de Edinburgh, verișoara sa, Maria de Edinburgh. Bunica sa, tatăl și unchiul erau de acord însă mama sa și Ducesa de Edinburgh s-au împotrivit. Mama sa, prințesa de Wales, s-a gândit că familia era prea filogermană și Ducesei de Edinburgh nu îi plăcea Anglia. Când George a cerut-o în căsătorie, Maria a refuzat, sfătuită de mama ei. Mai târziu a devenit regină a României.^[4]

În 1891, fratele său Albert Victor s-a logodit cu verișoara sa, Mary de Teck, singura fiică a prințului Francis, Duce de Teck și a prințesei Mary Adelaide de Cambridge. Șase săptămâni mai târziu, prințul Albert a murit de pneumonie, lăsându-l pe George al doilea moștenitor la tronul britanic. Aceast lucru a încheiat cariera lui George în Marină el asumându-și un rol politic.^[5]

Regina Victoria l-a convins pe George să o ceară în căsătorie pe prințesa Mary de Teck, care a acceptat. Căsătoria a fost reușită și în toată viața lor de cuplu au existat scrisori de iubire.^[6] Căsătoria a avut loc la 6 iulie 1893 la Capela Regală de la Palatul St James din Londra. The Times a susținut că la nuntă, mulțimea putea să-l confunde pe prințul George cu Nicolae al Rusiei (mai târziu, Țarul Nicolae al II-lea), din cauza bărbii și din cauza hainelor.^[7] Figura lor facială era diferită doar de aproape

George ca Duce de York, 1893

La 24 mai 1892 Regina Victoria l-a numit pe George, Duce de York, Conte de Inverness și Baron de Killarney.^[9] După căsătoria cu George, prințesa Mary de Teck a devenit Ducesă Regală de York.

Ducele și Ducesa de York au trăit în principal la casa din York,^[10] o casă relativ mică în Sandringham, Norfolk unde aveau un mod de viață mai degrabă asemănător cu al unei familii din mica burghezie decât al unei familii regale. George a preferat o viață simplă, liniștită, în contrast cu părinții săi.
George a fost un bine cunoscut colecționar de timbre și a jucat un rol important în constituirea Colecției Regale de Filatelie. Entuziasmul lui pentru timbre a fost denigrat de către intelectualitate.^[11]

Randolph Churchill a susținut că George a fost un tată strict, în măsura în care copiii săi au fost terifiați de el. George și Mary au avut cinci fii și o fiică.

La moartea reginei Victoria la 22 ianuarie 1901, tatăl lui George a urcat pe tronul britanic ca regele Eduard al VII-lea iar George a moștenit titlul de Duce de Cornwall și Duce de Rothesay. În 1901, George și Mary au făcut turul Imperiului britanic. Turul lor a inclus Africa de Sud, Canada, Noua Zeelandă. În Australia, Ducele a deschis prima sesiune a parlamentului australian.
La 9 noiembrie 1901, George a fost numit Prinț de Wales și Conte de Chester.

Regele George al V-lea

La 6 mai 1910, Eduard al VII-lea a murit iar Prințul de Wales a devenit regele George al V-lea.

În 1911, regele și regina au călătorit în India unde a avut loc ceremonia de încoronare ca împărat și împărăteasă a Indiei. Apoi, cuplul imperial a călătorit prin India; George a profitat de ocazie și a mers la vânătoare de tigrii, împușcând 21.^[13]
Din 1914 până în 1918 în timpul Primului Război Mondial, Marea Britanie a intrat în război contra Germaniei. Kaiserul Germaniei, William al II-lea, era verișorul primar al regelui. Regina Mary, deși britanică ca și mama sa, era fiica Ducelui de Teck, descendent al conducătorilor germani ai Casei de Württemberg.
Bunicul patern era Prințul Albert de Saxa-Coburg și Gotha; regele și copiii lui purtau titlul de Prinț și Prințesă de Saxa-Coburg și Gotha și Duce și Ducesă de Saxonia. La 17 iulie 1917, George V schimbă denumirea Casei Regale britanice din Casa de Saxa-Coburg și Gotha în Casa de Windsor, pentru a menaja sentimentele britanicilor. A adoptat în mod specific Windsor ca nume de familie pentru toți descendenții reginei Victoria care trăiau în Marea Britanie cu excepția femeilor care s-au căsătorit în alte familii și descendenții lor.^[14]

Astfel, peste noapte, verișorul său, Prințul Louis de Battenberg, a devenit Louis Mountbatten, Marchiz de Milford Haven, în timp ce cumnatul său, Ducele de Teck, a devenit Adolphus Cambridge, Marchiz de Cambridge. Alții cum ar fi Prințesa Marie Louise de Schleswig-Holstein și Prințesa Helena Victoria de Schleswig-Holstein, au încetat să-și mai folosească în titlu denumirile teritoriale. Regele a restricționat titlul de "Alteța Sa Regală" pentru copiii suveranului, copiii copiilor suveranului iar pentru cel mai mare fiu al suveranului titlul de Prinț de Wales.^[15]

Când Țarul Nicolae al II-lea, verișorul primar al regelui (mamele lor erau surori) a fost răsturnat în urma Revoluției Ruse din 1917, guvernul britanic a oferit azil pentru Țar și familia lui dar înrăutățirea condițiilor pentru poporul britanic și temerile că revoluția ar putea ajunge și în Insulele Britanice, l-au determinat pe George să creadă că prezența Romanovilor ar putea părea inadecvată în condițiile date.^[16]

Țarul și familia sa au rămas în Rusia și au fost uciși de bolșevicii revoluționari în 1918. Anul următor, mama lui Nicolae al II-lea (mătușa lui George) Maria Feodorovna și alți membri ai familiei imperiale ruse extinse au fost salvați din Crimeea de o navă britanică. La două luni după terminarea războiului, fiul cel mic al regelui, Prințul John a murit la vârsta de 13 ani.

Relația lui George cu moștenitorul său, Prințul Eduard, s-a deteriorat în ultimii ani ai vieții regelui. George era îngrozit de problemele lui Eduard cu mai multe femei căsătorite,^[5] și era reticent în a-l vedea pe Eduard moștenind coroana. În contrast, îl găsea potrivit pe cel de-al doilea fiu al său, Prințul Albert (mai târziu George VI) și pe nepoata sa cea mare, Elisabeta. Îi spunea nepoatei sale "Lilibet" iar ea îi spunea "Grandpa England".^[17]

Primul Război Mondial și-a pus amprenta asupra sănătății regelui iar fumatul excesiv a dus la probleme de respirație. A suferit de emfizem, bronșită, boli cronice obstructive pulmonare și pleurezie. În 1928, a căzut serios bolnav și pentru următorii doi ani, fiul său Eduard a preluat multe din îndatoririle regelui. Regele George V a murit la 20 ianuarie 1936 la 11:55 p.m.

George al V-lea

Portret de încoronare de Sir Luke Fildes, 1911

* 1869: Prințul Baudouin al Belgiei (3 iunie 1869 – 23 ianuarie 1891), a fost fiul cel mare al Prințului Filip, Conte de Flandra și a soției acestuia, Maria de Hohenzollern-Sigmaringen.

Funerariile Prințului Baudouin al Belgiei

Baudouin s-a născut în timpul domniei unchiului său, regele Leopold al II-lea al Belgiei. Decesul singurului fiu al regelui, Leopold, Duce de Brabant, în ianuarie, înainte de nașterea lui Baudouin, a făcut ca următorul în linia de succesiune la tron să fie fratele mai mic al regelui Leopold, Contele de Flandra, tatăl Prințului Baudouin. Nașterea în iunie a prințului a fost celebrată în toată țara.

Baudouin a murit la palatul contelui de Flandra la 23 ianuarie 1891, la o zi după comemorarea decesului vărului său, Leopold. Baudouin fusese vizitat de sora sa care era bolnavă, Henriette. Prințul, care avea gripă, a insistat să stea cu sora sa. La 23 ianuarie el a fot rănit în duelul cu soțul amantei sale și a murit în urma rănilor.

La momentul decesului său, Baudouin urma să se logodească cu verișoara sa, Clémentine (fiica regelui Leopold).^[1]

După moartea sa, fratele mai mic al lui Baudouin, Albert, a devenit moștenitor al tronului după moartea tatălui lor, și mai târziu și-a succedat unchiul, devenind regele Albert I al Belgiei.

Prințul Baudouin

·         1877: S-a nascut Raoul Dufy, (m. 23 martie 1953), pictor, gravor, ilustrator de carti, ceramist, createur de tapiserii si de mobilier, decorator de spatii publice si decorator de teatru francez.
* 1881: Mihail Fiodorovici Larionov (în rusă Михаил Фёдорович Ларионов, n. 3 iunie 1881, Tiraspol, URSS – d. 10 mai 1964,Fontenay-aux-Roses, Franța) a fost un pictor avangardist rus.

S-a născut la Tiraspol. În 1898 a intrat la Scoala de Pictură, Sculptură și Arhitectură de la Moscova condusă de Isaac Levitan și Valentin Serov. El a fost suspendat de trei ori pentru perspectivele sale radicale. În 1900 sa întâlnit cu Natalya Sergeevna Goncharova cu care a avut o relație de-a lungul întregii vieți.

Din 1902 stilul său a fost Impresionismul. După o vizită la Paris, în 1906 a trecut la Post-impresionism și apoi la stilul Neo-primitiv, care derivă parțial din pictura cu semne rusă. În 1908 el a organizat expoziția Golden Fleece la Moscova, care a inclus tablouri ale unor artiști internaționali de avangardă, precum Henri Matisse, André Derain, Georges Braque, Paul Gauguin și Van Gogh. Alt grup pe care l-a prezentat publicului: Vladimir Tatlin, Marc Chagall și Kazimir Malevici.

În 1913 el a creat Raionism roșu, care a fost prima creație de artă aproape abstractă din Rusia. În 1915 el a părăsit Rusia și a lucrat la Paris în teatru și în balet cu Serghei Diaghilev, proprietarul companiei Ballets Russes.

Mihail Larionov

Autoportret

* 1886: Prințul Adalbert de Bavaria (germană Adalbert Alfons Maria Ascension Antonius Hubertus Joseph omnes sancti Prinz von Bayern; 3 iunie 1886 – 29 decembrie 1970) a fost membru al casei regale de Wittelsbach, autor, istoric, militar și ambasador german în Spania.

Adalbert s-a născut la palatul Nymphenburg din Munchen, Bavaria. A fost al doilea fiu al Prințului Ludwig Ferdinand al Bavariei și al soției acestuia, Infanta María de la Paz a Spaniei.

După ce a terminat școala, Adalbert a intrat în armata bavareză și a fost ofițer în timpul Primului Război Mondial. A servit în artilerie, fiind comandant de baterie, apoi, mai târziu, a făcut parte din "German General Staff" și a fost ofițer de cavalerie atât pe frontul din est cât și pe cel din est.

După înfrângerea Germaniei în 1918, Prințul Adalbert a părăsit armata și a început să studieze istoria la Universitatea Ludwig Maximilian din München; mai târziu a publicat mai multe lucrări despre istoria regală și bavareză. Odată cu izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial Adalbert a fost rechemat în armată și a servit ca ofițer de stat major sub conducerea unui prieten apropiat al familiei, Wilhelm Ritter von Leeb.

Împreună cu corpul C al armatei germane, el a luat parte la invazia Franței dar revenirea sa în armata germană a fost de scurtă durată. La începutul anului 1941, Prințul Adalbert a fost eliberat de toate îndatoririle sale ca rezultat al așa numitului Prinzenerlass. Prin acest decret, Hitler a ordonat ca toți membrii ai fostelor case regale germane să le fie interzise aderarea sau participarea la orice operațiune militară în cadrul Wehrmacht. Mai târziu, în mai 1941, Prințul Adalbert a fost dat afară din armată și s-a retras la castelul familiei Hohenschwangau, în sudul Bavariei, unde a trăit restul războiului.

După război a lucrat pentru o scurtă vreme la Crucea Roșie bavareză, iar în 1952 a fost numit de Konrad Adenauerambasador al Republicii Federale a Germaniei în Spania. A rămas la post până în 1956.

La 12 iunie 1919 Prințul Adalbert s-a căsătorit cu Contesa Auguste von Seefried auf Buttenheim, fiica contelui Otto von Seefried auf Buttenheim și a Prințesei Elisabeta Maria de Bavaria. Nunta a avut loc la Salzburg, Austria. Cuplul a avut doi fii:

• Prințul Constantin de Bavaria (1920–1969)
• Prințul Alexandru de Bavaria (1923–2001)

Prințul Adalbert de Bavaria a murit la 29 decembrie 1970 la Munchen, la vârsta de 84 de ani, fiind înmormântat la cimitirul mănăstirii Andechs din Bavaria.

Prințul Adalbert de Bavaria

* 1894: Elli Alexiu (uneori Ellē; în greacă Έλλη Αλεξίου, transliterat: Elli Alexiou, n. 3 iunie 1894, Heraklion, Grecia – d. 28 septembrie 1988,^[1] Atena, Grecia^[2]) a fost o scriitoare, dramaturgă și jurnalistă greacă.^[4]

Fiică a unui editor și publicist, Alexiu s-a născut în Heraklion, Creta. Ea a predat limba franceză la un liceu^[5] și a fost activă în plan politic, aderând la Partidul Comunist în 1928 și făcând parte din Frontul de Eliberare Națională (mișcarea de rezistență greacă) în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.^[4] După război, ea a primit o bursă din partea guvernului francez și a studiat la Paris.^[4] I-a fost retrasă cetățenia greacă în 1950 și a trăit în exil, până când i s-a restituit cetățenia în anul 1965.^[4]

Alexiu a scris povestiri și romane despre experiența ei ca profesoară de școală și viața ei ca exilat politic în Ungaria și România.^[4] Sora ei mai mare, Galatea, a fost prima soție a romancierului grec Nikos Kazantzakis.

* 1894: Ioan Arion (n. 3 iunie 1894, Agriș, Iara, Cluj, România – d. 30 noiembrie1918, gara Teiuș, România^[1]) a fost un stegar, veteran de război din Primul Război Mondial, singurul martir al Unirii de la 1918, împușcat în tren în timp ce flutura tricolorul.^[2][3]

Ioan Arion a murit, la vârsta de 24 de ani, după ce a fost împușcat de mai multe ori în zona pieptului, focurile fiind trase de la etajul Gării din Teiuș, dar și dintr-o garnitură de tren germană aflată pe linia cinci. Rănitul a murit până când trenul a ajuns de la Teiuș la Alba Iulia, distanță de 15 kilometri pe care a parcurs-o într-o oră.^[2]

În memoria martirului Ioan Arion, în anul 1994, în Stația CFR Teiuș a fost amplasată o placă comemorativă.

·         1899: S-a născut fizicianul Georg von Békésy, laureat al Premiului Nobel pentru Medicină şi Psihologie, pe anul 1961; (m. 13 iunie 1972).

·         1904: S-a născut Athanase Joja, filosof şi logician roman; (m. noiembrie 1972).

·         1906: S-a născut Jean Livescu, istoric literar; (m. 2 septembrie 1996).

·         1906: Josephine Baker (născută Freda Josephine McDonald, n. 3 iunie1906, Saint Louis, Missouri, Missouri, SUA – d. 12 aprilie 1975, Paris, Franța) a fost o dansatoare, actriță și cântăreață franceză de origine americană.

A participat la cel de-al Doilea Război Mondial de partea aliaților, susținând prin acțiuni de spionaj Rezistența franceză condusă de Charles de Gaulle. A fost prima americancă decorată cu Croix de guerre.

Josephine Bake, a fost fiica nelegitimă a unui producător evreu de instrumente muzicale, Eddie Carson și o spălătoreasă de culoare, Carrie McDonald. Ea crește în cartierele sărace din St. Louis. În anul următor 1907, mama ei va naște un băiat pe nume Richard, în același tatăl ei va părăsi familia. În anul 1911, mama ei se recăsătorește și va naște încă doi copii. La data de 2 iulie 1917, Josephine Baker va face cunoștință cu cruzimile unui pogrom în St. Louis, când au fost uciși mai multe sute de afroamericani. Această experiență a făcut ca ea să devină mai târziu o militantă contra rasismului. La vârsta de 13 ani, mama ei a căsătorit-o cu Willie Wells, care era cu mult mai în vârstă dar căsătoria va eșua la câteva săptămâni. În același timp ea va juca diferite roluri la teatrul Booker Washington Theatre din St. Louis, în 1921 se recăsătorește cu conductorul Willie Baker, pe care-l va părăsi în 1925.

La 16 ani joacă diferite roluri la teatrele din Philadelphia, apoi New York unde va fi angajată la o trupă de vodevil. În contextul rasist al societății americane din acea perioadă, este nevoită să părăsească țara și să plece în Europa, urmând ca ulterior să se stabilească în Franța. Ea va fi descoperită ca talent de poetul german Karl Gustav Vollmoeller, prin intermediul căruia va ajunge să danseze și să cânte, având un succes răsunător pe scenele din Paris și Berlin. În Paris în cercuri intime ea va dansa frecvent complet goală. De asemenea, este cap de afiș în celebrul "Folies Bergère".

La 3 iunie 1927 se va căsători cu cioplitorul în piatră sicilian, Giuseppe Abatino, care se prezenta în societate drept conte.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial devine activă în Rezistența franceză. Participă la acțiuni de spionaj adunând informații de la diverși clienți germani, italienisau japonezi, care intrau în barurile unde ea ținea spectacole. Mai mult, reușește să se infiltreze în rândurile ocupanților fasciști, fiind invitată la petrecerile ambasadei italiene din Franța.

După război, ia în adopție mai mulți copii orfani de diferite etnii și rase.

Filmografie:

• 1927 : La Revue des revues de Joé Francys și Alex Napals
• 1927 : La Sirène des tropiques d'Henri Etiévant și Mario Nalpas : Papitou
• 1928 : Le Pompier des Folies Bergère (court métrage - réalisation anonyme)
• 1929 : La Folie du jour de Joé Francys
• 1929 : Die Frauen von Folies Bergères de Joé Francys & Max Obal "version allemande du film précédent"
• 1934 : Zouzou de Marc Allégret : Zouzou
• 1935 : Princesse Tam Tam d'Edmond T. Gréville : Aouïna
• 1940 : Moulin Rouge d'Yves Mirande
• 1940-1945 : Fausse alerte de Jacques de Baroncelli : Zazou Clairon
• 1954 : An Jedem Finger Zehn d'Erik Ode : une chanteuse
• 1955 : Carroussel des variétés - Carosello del varietà d'Aldo Bonaldi și Aldo Quinti

Josephine Baker

Josephine Baker

·         1910: S-a născut actriţa Paulette Goddard (Marion Levi), partenera lui Charles Chaplin în două dintre capodoperele acestuia: “Timpuri noi”, “Dictatorul”;
* 1915: Arhimandritul Grigorie Băbuș (n. 3 iunie 1915, Teișani, Prahova - d. 7 februarie 2007, Mănăstirea Cheia) a fost un duhovnic ortodox român și membru al organizației culturale „Rugul Aprins”.
Părintele Grigorie Băbuș a urmat cursurile seminariale ale Mănăstirii Cernica, unde a fost călugărit de către unchiul său Arhimandritul Grigorie Georgescu, stareț al Mânăstirii Cheia. S-a înscris apoi la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității din București. A absolvit cursurile împreună cu Teoctist Arăpașu și Sofian Boghiu care i-au fost colegi de facultate. De-a lungul întregii sale vieți a legat o strânsă prietenie cu Teoctist Arăpașu care l-a denumit „Patriarhul Cărții”. Grigorie Băbuș a fost slujitor al Catedralei Patriarhale din București ca ierodiacon, cântăreț și ieromonah. Ulterior, a fost directorul fondator al Bibliotecii Sfântului Sinod din București din cadrul Mănăstirii Antim la inițiativa Patriarhului Justinian. Aici a lucrat împreună cu prietenul său, Arhimandritul Bartolomeu Anania. În anul 1950 a fost hirotesit protosinghel de către episcopul-vicar patriarhal Teoctist Botoșăneanul. Patriarhul Justinian l-a hirotesit pe Grigorie Băbuș ca arhimandrit la data de 25 martie 1956
* 1922: Alain Resnais (n. 3 iunie 1922, Vannes, Franța - d. 1 martie 2014, Paris) a fost un regizor francez de film. A primit Premiul César pentru cel mai bun film pentru Providența din 1977 și Premiul Alfred Bauer, unul din seria Ursul de Argint în 2014 pentru filmul Aimer, boire et chanter, cunoscut internațional sub titlul englez Life of Riley.
Filmografie - regizor:

• 1959 Hiroshima dragostea mea (Hiroshima mon amour)
• 1961 Anul trecut la Marienbad (L'année dernière à Marienbad)
• 1977 Providența (Providence)
• 1980 Unchiul meu din America (Mon oncle d'Amérique)
• 1983 Viața este un roman (La vie est un roman)
• 1997 Aceleași întâmplări cu cântec (On connaît la chanson)
• 2003 Nu pe gură! (Pas sur la bouche)
• 2014 Să iubești, să bei și să cânți (Aimer, boire et chanter)

Alain Resnais

* 1923: Igor Rostislavovici Șafarevici (rusă: Игорь Ростиславович Шафаревич; n. 3 iunie 1923, Jîtomîr, RSS Ucraineană, URSS – d. 19 februarie 2017, Moscova, Rusia) a fost un matematician sovietic și rus, fondatorul școlii de teorie algebrică a numerelor și celei de geometrie algebrică din Uniunea Sovietică, precum și scriitor politic

Igor Șafarevici

·         1925: S-a nascut actorul american Tony Curtis, (Bernard Schwartz);
* 1925: Bronisław Chromy (n. 3 iunie 1925,^[1] Leńcze[*], Polonia – d. 4 octombrie2017,^[2] Cracovia, Polonia) a fost un sculptor, pictor, desenator, gravorpolonez și profesor la Academia de Arte Frumoase din Cracovia.

În 1956, el a obținut diploma Academiei de Arte Frumoase din Cracovia. A fost studentul lui Xawery Dunikowski.^[3][4]

În continuare, a devenit profesor în această academie, apoi rectorul ei.

Din 1961, a participat, în fiecare an, la expoziții artistice în diferite localități ale Poloniei. A câștigat numeroase premii naționale. A participat la numeroase întâlniri internaționale, îndeosebi în Europa.

Operele sale sunt expuse la Muzeul Național din Varșovia, precum și la Muzeul Național din Cracovia și la Muzeul Național Auschwitz-Birkenau.

Este cavaler și ofițer al Ordinului Polonia Restituta.

Câteva opere:

• 

  Dragonul din Wawel, Cracovia
 
• 

  Statuia papei Ioan Paul al II-lea la Tarnów
• 

  Statuia papei Ioan Paul al II-lea la Tarnów
 
• 

  Monumentul câinelui Dżok, în Cracovia
• 

  În parcul de la Villa Decius, Cracovia

Bronisław Chromy

·         1926: Allen Ginsberg, poet american (d. 1997)
* 1932: Michael Elliott (n. 3 iunie 1932) este un om politic britanic, membru al Parlamentului European în perioadele 1984-1989, 1989-1994 si 1994-1999din partea Regatului Unit.

·         1934 - S-a născut scriitorul Andi Andrieş.

* 1940: Anatol Ciocanu (n. 3 iunie 1940,^[1] Mălăiești, județul Bălți, Regatul României - d. 19 iunie 2012, Călărași, Republica Moldova) a fost un poet și publicist român din Republica Moldova.

* 1942: Curtis Lee Mayfield (n. 3 iunie 1942 - d. 26 decembrie 1999) a fost un cântăreț, textier și producător american de muzică soul, R&B și funk cel mai cunoscut pentru muzica realizată împreună cu The Impressions dar și pentru coloana sonoră compusă pentru filmul Super Fly.

Curtis Mayfield

Curtis Mayfield în 1972

* 1942: Carol Haidu (n. 3 iunie 1942 în Râșnov, Brașov) este un fotbalist român retras din activitatea sportivǎ.

·         1943 - S-a născut Michael Clarke, baterist american (Byrds, Flying Burrito Brothers, Firefall).

·         1944 - S-a născut Anita Harris, cântăreaţă britanică.

·         1944: Florina Jipa (n. 3 iunie 1944, orașul Câmpulung Muscel, județul Argeș) este un politician român, membru al Parlamentului României

·         1946 - S-a născut Ian Hunter, vocalist, chitarist şi compozitor britanic (Mott The Hoople).
* 1946: Alexandru (Sandu) Boc (n. 3 iunie 1946, Vașcău) este vicepreședintele LPF, fost fundaș al naționalei României. A câștigat două titluri, cu Petrolul și Craiova.

·         1947 - S-a născut Mickey Finn, chitarist şi percuţionist britanic (T. Rex). 

·         1950 - S-a născut Florian Pilkington-Miksa, baterist britanic (Curved Air) 

·         1950: Suzi Quatro (numele de scenă al lui Susan Kay Quatro; n. 3 iunie1950, Detroit, SUA^[1]) este o cântăreață, basistă, producătoare muzicală și actriță americană.

Este considerată prima femeie-basist care a devenit un star-rock de importanță majoră.^[8]:1–3[9]

În anii 1970 Suzi Quatro a înregistrat câteva hituri care au avut succes în Europa și Australia. Duetul său cu Chris Norman pentru „Stumblin' In” s-a clasat pe poziția #4 în SUA în 1979.

În cariera sa, Suzi Quatro a vândut peste 50 de milioane de albume

Suzi Quatro

Suzi Quatro la AIS Arena, Canberra, Australia, 26 septembrie 2007

·         1951 - S-a născut Deniece Williams, cântăreaţă şi compozitoare americană.
* 1951: Jean-Pierre Luminet (n. 1951) este un astrofizician, conferențiar, scriitor și poet francez, specialist de talie mondială în găuri negre și cosmologie. Este director de cercetare la CNRS, membru al Laboratoire Univers et Théories(LUTH) de la observatorul Paris-Meudon

Jean-Pierre Luminet

·         1952 - S-a născut Billy Powell, pianist american (Lynyrd Skynyrd, 38 Special).

·         1953: Patrick Blanc, botanist francez

·         1954 - S-a născut Dan Hill, cântăreţ şi compozitor canadian.
* 1955: Ingrid Austlid Rise (n. 3 iunie 1955, la Oppdal^[1], Norvegia) este o artistă gravoare norvegiană.

Angajată a monetăriei Norvegiei, ea a desenat numeroase monede metalice norvegien, între care:

• moneda cu valoarea nominală de 1 coroană (1997)^[2]
• moneda cu valoarea nominală de 5 coroane (1998)^[3]

precum și monede metalice comemorative

• moneda cu valoarea nominală de 20 de coroane (2002), la cea de-a 200 aniversare a nașterii lui Niels Henrik Abel.
• moneda cu valoarea nominală de 20 de coroane (2004, la cea de-a 150 aniversare a Căilor Ferate Norvegiene.
• moneda cu valoarea nominală de 10 coroane și moneda de argint cu valoarea nominală de 200 de coroane (2008), la cea de-a 200-a aniversare a nașterii lui Henrik Wergeland^[

Ingrid Austlid Rise; Photo: Inger Noddeland

* 1956: Viorica Țurcanu (nume de fată Draga, n. 3 iunie 1956) este o scrimeră română specializată pe floretă, laureată cu bronz pe echipe la Campionatul Mondial de Scrimă din 1978.

A început să practice scrima la ȘS nr. 2 sub îndrumarea antrenorului Cornel Pelmuș.^[1] A fost campioană a României de tineret în 1971 și 1974 și campioană națională la seniori în 1974 și 1975 cu CSA Steaua. Cu lotul olimpic a cucerit medalia de bronz la Campionatul Mondial de Scrimă din 1978, clasându-se pe locul 5 la individual la aceeași competiție, și a participat la Jocurile Olimpice din 1980 de la Moscova.^[2] Pentru realizările sale a fost numită Maestru al sportului în 1973

* 1956: Marcela Moldovan-Zsak (n. 3 iunie 1956, Satu Mare) este o scrimerăromână specializată pe floretă, laureată cu argint pe echipe la Los Angeles 1984.

* 1960:: Marina Nicolaev (n. 3 iunie 1960, București) este arhitect, grafician și scriitor român. Absolventă a Institutului de Arhitectură Ion Mincu, București. Master "Ville, Patrimoine et Architecture" Université Paris VII, France. Doctorandă Université Paris VII, France.

A debutat cu grafică în 1972 în revista "Discipol" a Școlii nr. 88 din București. A debutat cu poezie în revista "Orizonturi" a Liceului 21 (actualmente Colegiul Tehnic "Anghel Saligny") din București și în antologia cenaclului elevilor bucureșteni "Săgetătorul" (unde a publicat între 1975-1980) condusă de prof. dr. Tudor Opriș. În presa scrisă a activat după 1989, fiind secretar de redacție și redactor arte vizuale la "Arhitext" și "Arhitext Design" în perioada 1990-1996; a susținut cronici plastice în "Curierul Național", "Delta" și "Info Art". (surse: Dicționar SF, Dan Pavelescu, Editura Nemira, 1994.) Din 1988, expune gravură, având ca mentori pe Hortensia Masichievici-Mișu și Marcel Chirnoagă. Membră a Ordinului Arhitecților din România și a Uniunii Artiștilor Plastici din România. Membră a Asociației "Ligne et couleur" Paris, a Fundației Taylor Paris și Maison des Artistes Paris. Scriitor și artist plastic SF. Membră a cenaclului Solaris, 1978-1990 și șefă a cenaclului între 1983-1984; membră a cenaclului "Prospect Art" (București); fondator al "ARSFan" (Timișoara).

În 2010, a fondat Asociația culturală "Omnigraphies" pentru susținerea artelor și a grupului de "Architectes Artistes Roumains" alături de care a expus lucrări de gravură la saloane internaționale.

Proza „Elegie pentru o epavă cibernetică", scrisă împreună cu George Ceaușu după o idee de Dan Merișca (1957-1991), a obținut premiul I la RomCon 1986 și a fost publicată în antologia "O planetă numită anticipație" (Ed. Junimea, 1985) și în revista "Știință și tehnică". A ilustrat, cu coperte și grafică interioară, volumele SF: "Povestiri ciberrobotice" (Ed. Științifică și Enciclopedică, 1986), "Povestiri despre invențiile mileniului III" (Ed. Științifică și Enciclopedică, 1986), "Lumi galactice" de Doru Davidovici (Ed. Științifică și Enciclopedică, 1986), "Moartea se numea Scumpi" de Monica Mureșan (Ed. Pygmalion, 1996). De asemenea, a publicat desene și ilustrații în Almanahurile "Anticipatia", "Paradox SF", "Contact între civilizații", "CPSF Anticipația", "Fantastic Magazin", "Quark", "Curierul Național", "Săgetătorul", "Orizonturi".

* 1964: Dorothee Pesch (n. 3 iunie 1964, Düsseldorf, Germania), cunoscută ca Doro Pesch sau simplu Doro, este o cântăreață și compozitoare germană de muzică hard rock, fostă lideră a formației heavy metal Warlock.

Doro Pesch

Doro Pesch live în 2009

Doro evoluând live la Norway Rock Festival în 2009; în fundal este bateristul Johnny Dee.

* 1965: Dan Esinenco (sau, alteori, Dan Esinencu) (* 3 iunie 1965) este un pictor basarabean, născut în satul Isacovo, Orhei, Republica Moldova, stabilit în Ucraina (Kiev). Discipol al lui Mihai Grecu, adept al liberalizmului expresiv, Dan Esinencu a debutat devreme și a făcut carieră, rămânând "artistul care se declară liber și riscă să-și permită luxul de a exista doar cu și prin pictură".

* 1967: Alexandru Stoianoglo (în rusă Александр Стояногло; n. 3 iunie 1967, Comrat) este un jurist și politician moldovean de etnie găgăuză, care a deținut funcția de deputat în Parlamentul Republicii Moldova în 2009–2010 și 2010–2014, în cadrul fracțiunii Partidului Democrat din Moldova (PDM). A fost vicepreședinte al Parlamentului Republicii Moldova (2009–2010), iar în al doilea mandat de deputat a fost președinte al Comisiei parlamentare pentru securitatea statului, apărare și ordine publică.

* 1968: Ada Solomon (n. 3 iunie 1968, București) este o producătoare de film română

Este căsătorită cu operatorul de imagine, regizorul, scenaristul și producătorul de film Alexandru Solomon

Scurt metraje

• 2006 - Lampa cu căciulă — regia Radu Jude^[3]
• 2006 - Prologen — regia Ștefan Constantinescu
• 2014 - O umbră de nor — regia Radu Jude

Metraje medii

• 2006 - Marilena de la P7 — regia Cristian Nemescu^[4]

Lung metraje

• 2007 - Război pe calea undelor — regie Alexandru Solomon
• 2009 - Cea mai fericită fată din lume — regie Radu Jude
• 2009 - Medalia de onoare — regie Călin Peter Netzer^[5]
• 2011 - Din dragoste cu cele mai bune intenții — regia Adrian Sitaru^[6]
• 2013 - Poziția copilului — regia Călin Peter Netzer
• 2015 - Aferim! — regia Radu Jude
• 2016 - Inimi cicatrizate — regia Radu Jude
• 2016 - Zielfahnder: Flucht in die Karpaten — regia Dominik Graf
• 2016 - Dublu — regia Catrinel Dănăiață^[7]
• 2016 - Toni Erdmann — regia Maren Ade^[8]

Ada Solomon

* 1971: Luigi Di Biagio (n. 3 iunie 1971, Roma, Italia) este un antrenor italiancare antrenează în prezent Italia U-21. A mai antrenat-o și pe Italia U-20. Ca fotbalist, a evoluat la Lazio Roma, AS Roma, Inter, Brescia Calcio și la Ascoli Calcio.

* 1972: Julie Gayet (Pronunție în franceză: /ʒyli ɡajɛ/; n. 3 iunie 1972) este o actriță și producătoare de film franceză.^[4] În ianuarie 2014, în urma unor investigații jurnalistice s-a descoperit că Julie Gayet ar fi fost amanta președintelui Franței François Hollande, deși acesta se afla într-o relație cu jurnalista franceză Valérie Trierweiler

Julie Gayet

Julie Gayet la Festivalul de Film de la Cannes(2009).

Julie Gayet participând la Festivalul Cinematografiei Americane 2007 la Deauville

·         1972: Aurelian Temișan (n. 3 iunie 1972, Craiova) este un solist român de muzică ușoară, personalitate TV din România.
Albume:

• Nu sunt sclavul tău(1992, Opt As Srl - album împărțit frățește cu Ovidiu Baciu)
• Nu, nu, nu (1997, Geronimo, muzică și text Dragoș Docan)
• Vai, ce bună-i fata asta (1998 - 3 piese, compilație Electrecord, album de autor Dragos Docan vol.1)

• Fortăreața (1999, A&A Records, muzică și text Dragoș Docan)
• Dulce amăgire (2000, Electrecord, muzică și text Dragoș Docan)

* 1973: V. Leac (n. 3 iunie 1973, Năsăud, județul Bistrița Năsăud^[2]) este un poetromân.

A debutat publicistic în anul 2000 în revista ARCA din Arad^[3]. Debutul editorial a avut loc în anul 2001 cu volumul Apocrifele lui Gengis Khanpentru care a fost premiat cu Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor din Romania, filiala Arad^[1][4].

Este membru fondator al grupării literare Celebrul animal și al revistei literare Ca și cum.

A publicat în diverse reviste literare precum Arca, Tribuna, Vatra, Poesis, Ziua literară, Ca și cum, Tiuk, Orizont, Familia, Pana mea.

În anul 2007 i-a fost acordat premiul Euridice pentru volumul Dicționar de vise^[5][6].

Între anii 2007-2011, V. Leac a fost gazda a taberei de creație a generației douămiiste de la Săvârșin^[7].

În luna mai 2008 a participat la Portul Cultural Cetate la un workshop organizat pentru proiectul Balkanische Alphabete alături de trei poeți germani, Sabine Küchler (poetă, redactor cultural la Deutschlandfunk), Hans Thill (poet, director al editurii Wunderhorn), Ernest Wichner (poet, traducător, director Literaturhaus Berlin), și doi poeți români, Constantin Acosmei și Iulian Tănase, iar în urma acestui demers a apărut, în traducerea germană, antologia Balkanische Alphabete/Rumänien în luna septembrie a aceluiași an la editura Wunderhorn.^[8]

Din august 2013 este prezent pe portalul lyrikline.org

Opera:

• Apocrifele lui Gengis Khan, Editura Mirador, Arad, 2001, ISBN 973-9284-94-9
• Sera cu bozii, Editura Mirador, Arad, 2003, ISBN
• Seymour: sonata pentru cornet de hârtie, Ed.Hartmann, 2005, Arad, ISBN13 9789736980985, Editura Vinea, 2006, ISBN13 2000032125434
• Dicționar de vise. Editura Cartea Românească, București, 2006, ISBN13 9789732318539
• Lucian, Editura NinPress, 2009
• Toți sunt îngrijorați, Editura TracusArte, București, 2010, ISBN13 9789737659934
• Unchiul este încântat, Editura Charmides, Bistrița, 2013, ISBN13 9789737659934
• Monoideal, Editura Nemira, București, 2018, ISBN 978-606-43-0405-6

Vasile Leac

* 1974: Serhii Stanislavovici Rebrov (în ucraineană Сергій Станіславович Ребров, n. 3 iunie 1974, Horlivka, regiunea Donețk) este un fost fotbalist ucrainean, care în prezent antrenează clubul de fotbal Dinamo Kiev.

* 1977: Cristiano Marques Gomes (n. 3 iunie 1977, Guarulhos, São Paulo), sau simplu Cris, este un fotbalist de origine braziliană care evoluează pentru clubul turc Galatasaray SK pe postul de fundaș central.

* 1977: Sergiu-Constantin Vizitiu (n. 3 iunie 1977) este un deputat român, ales în 2012 din partea Partidului Democrat Liberal.

În timpului mandatului a trecut la grupul parlamentar al Partidului Social Democrat.

* 1979: Allen Coliban (n. 3 iunie 1979) este un senator român, ales în 2016.

* 1979: Mato Neretljak (n. 3 iunie 1979) este un fost fotbalist croat.

* 1979: Rumer (născută Sarah Joyce pe 3 iunie 1979 în Islamabad)^[1] este o cantautoare și chitaristă engleză care și-a făcut debutul discografic în anul 2010, odată cu lansarea albumului Seasons of My Soul.^[2] Materialul a primit recenzii favorabile din partea criticilor și a fost comercializat în peste 530.000 de exemplare în Regatul Unit

Rumer

Rumer la o ședință foto în 2010.

·         1980: Șeicul Tamim bin Hamad bin Khalifa Al Thani (arabă الشيخ تميم بن حمد آل ثاني; n. 3 iunie 1980) este Emirul statului Qatar. El este al patrulea fiu al anteriorului Emir, șeicul Hamad bin Khalifa Al Thani. A devenit Emir al Qatar la 25 iunie 2013, după abdicarea tatălui său. El a deținut diferite posturi guvernamentale în Qatar și, de asemenea, a lucrat pentru a promova numeroase evenimente sportive în țară.
Tamim bin Hamad s-a născut la 3 iunie 1980 la Doha, Qatar.^[1] El este al patrulea fiu al șeicului Hamad bin Khalifa Al Thani, și al doilea fiu al Mozah bint Nasser Al Missned, cea de-a doua soție a șeicului.^[2][3] Tamim a fost educat la școala Sherborne din Dorset, Marea Britanie, pe care a absolvit-o în 1997.^[1][2] A urmat Academia Regală Militară Sandhurst, pe care a absolvit-o în 1998

La 8 ianuarie 2005, șeicul Tamim s-a căsătorit cu verișoara sa de gradul doi, Jawaher bint Hamad bin Suhaim al-Thani, fiica șeicului Hamad bin Suhaim Al Thani. Împreună au patru copii – doi fii și două fiice:^[2]

• Almayassa bint Tamim Al Thani (n. 2006)
• Hamad bin Tamim Al Thani (n. 2008)
• Aisha bint Tamim Al Thani (n. 2010)
• Jassim bin Tamim Al Thani (n. 2012)

Șeicul Tamim are o a doua soție, Anoud bint Mana Al-Hajri, cu care s-a căsătorit la 3 martie 2009. Ea este fiica lui Mana bin Abdul Hadi Al-Hajri, fost ambasador al Qatar în Iordania.^[4] Împreună au doi copii, o fiică și un fiu:^[2]

• Nayla bint Tamim Al Thani (n. 2010)
• Abdullah bin Tamim Al Thani (n. 2012)

Tamim bin Hamad Al Thani

* 1980: Amauri Carvalho de Oliveira (n. 3 iunie 1980 în Carapicuíba, Brazilia), cunoscut ca Amauri, este un jucător italian de fotbal care în prezent este liber de contract. A mai jucat în trecut pentru AC Bellinzona, Parma, Napoli, Piacenza, Empoli, Messina, Chievo Verona, Palermo, Juventus și Fiorentina. El joacă pentru Naționala de Fotbal a Italiei.
* 1985: Papiss Demba Cissé (n. 3 iunie 1985, Dakar) este un fotbalistsenegalez care joacă pe postul de atacant la clubul chinez Shandong Luneng și la echipa națională de fotbal a Senegalului.
* 1985: Łukasz Piszczek (pronunție în poloneză: [ˈwukaʂ ˈpʲiʂt͡ʂɛk]; n. 3 iunie1985, Czechowice-Dziedzice, Polonia) este un fotbalist polonez, actualmente jucător al echipei Borussia Dortmund. Anterior a mai evoluat la Hertha Berlin și Zagłębie Lubin.
* 1985: Denis Fuatovici Șafikov (în rusă Денис Фуатович Шафиков; n. 3 iunie1985, Miass, Regiunea Celiabinsk, URSS) este un boxer profesionist rus. A deținut titlul european la categoria super-ușoară din 2011 până în 2013, și s-a luptat de trei ori pentru titlul IBF la categoria ușoară, însă fără succes. În noiembrie 2017, Șafikov a fost cotat ca fiind al cincilea cel mai bun boxer la categoria ușoară de către revista The Ring^[1] și al șaptelea de către Transnaționale Box Rankings Bord.^[2] A luptat de 42 de ori la profesioniști, având 38 de victorii, 20 prin KO, o remiză și patru înfrângeri.

·         1986: Rafael Nadal, jucător spaniol de tennis
* 1986: Josimar Dias (n. 3 iunie 1986), cunoscut ca Vozinha, este un fotbalistoriginar din Capul Verde, care în prezent joacă pe postul de portar la clubul AEL Limassol.
* 1989: Artiom Anatoliovici Kraveț (ucraineană: Артем Анатолійович Кравець) (n. 3 iunie 1989, Dniprodzerjînsk, Uniunea Sovietică) este un fotbalist ucrainean care joacă pentru clubul ucrainean Dinamo Kiev.
* 1989: Kōhei Uchimura (内村 航平 Uchimura Kōhei^?, n. 3 ianuarie 1989, Kitakyushu, Prefectura Fukuoka) este un gimnast japonez.^[1]

Până în 2012 câștigase 5 medalii olimpice (individual compus, echipe și sol), din care una de aur și 4 de argint. Era totodată câștigător a 4 medalii de aur, 3 de argint și 2 de bronz la campionatele mondiale. Este primul gimnast (masculin sau feminin) care a câștigat 3 titluri mondiale consecutiv la individual compus (2009, 2010 și 2011)

* 2000: Andreea Cristina Popa (n. 3 iunie 2000, în București) este o handbalistăromână care joacă pentru clubul CS Rapid București pe postul de centru. Popa este și componentă a echipei naționale pentru tineret a României

Decese

·         1657: A încetat din viaţă medicul englez William Harvey, fondatorul fiziologiei moderne, descoperitorul circulatiei sangelui in organism; (n. 1 aprilie 1578). William Harvey (n.1 aprilie 1578 – d. 3 iunie 1657) medic englez, celebru pentru faptul că a elaborat teoria exactă a circulației sanguine. Harvey este primul care a examinat bataile inimii, constatand existența circulatia pulmonare si si notând î a fluxulului de sange. În încercarea sa de a descoperi cantitatea de sange pompat de inima, el si – a dat seama că trebuie să existe o cantitate constantă de sânge care curge prin artere și se întoarce prin vene la inima, în urma unui ciclu. El a prezentat rezultatele cercetarilor sale în 1628.
* 1837: Marc Dax (n. 27 decembrie 1771, Tarascon-sur-Ariège – 3 iunie 1837, Sommières) a fost un neurolog francez, creditat câteodată cu descoperirea legăturii dintre afectarea neurologică a emisferei stângi a creierului uman, hemipareza părții drepte a corpului uman, respectiv pierderea abilităţii de a vorbi, cunoscută sub numele de afazie. Descoperirea sa esențială a fost publicată în 1836, cu 25 de ani înaintea publicării (mult mai celebre) a lui Paul Broca.

Descoperirea lui Marc Dax, bazată pe observațiile sale ca medic neurolog a trei pacienți de-ai săi pe care îi avusese în Montpellier, a fost înaintată Academiei franceze, cu un sfert de secol înaintea celeia a mult-creditatului Paul Broca.

În studiile sale de medicină de la Montpellier, concretizate în teza sa de doctorat din 1799, Dax a descris cu precizie dezvoltarea unei crize de holeră (« Mémoire pour servir à la topographie médicale d’Aigues-Mortes »). În anul 1800, Dax a devenit medic generalist în Sommières, o comunitate în apropiere de Montpellier. Curiozitatea sa științifică l-a făcut să se intereseze de subiecte variate care aveau diferite grade de conexiune cu medicina. Printre acestea, « Recherches sur la position de la Méditerranée et de la ville d’Aigues-Mortes à la fin du Format:S- », « Mémoire sur les Bouillens de Vergèze » (1810) și « Description d’une roche qui renferme exclusivement des coquillages fluviatiles et lacustres » (1821), toate publicate în analele Academiei din Nîmes s-au bucurat de o difuzare limitată.

·         1844: Louis-Antoine, Duce de Angoulême, ultimul Delfin al Franței (n. 1775)

·         1875: Georges Alexandre César Léopold Bizet (n. 25 octombrie 1838, Paris — d. 3 iunie 1875, Bougival-Paris) a fost un compozitor francez al erei romantice, celebru mai ales datorită operei sale Carmen.
Georges Bizet s-a născut la Paris în 1838. Tatăl său era profesor de canto, iar mama pianistă amatoare. A început studiile muzicale la vârsta de 9 ani la Conservatorul din Paris, avându-l profesor de compoziție pe Jacques Halévy, cu fiica căruia se va căsători în 1869. În 1857 obține importantul Premiu al Romei și studiază timp de trei ani în Italia. După întoarcerea la Paris, se dedică compoziției și își câștigă existența ca profesor particular de muzică. În urma unei infecții cronice a amigdalelor, face un reumatism articular acut cu complicații cardiace și moare la 3 iunie 1875, în vârstă de numai 36 de ani, trei luni după premiera operei sale Carmen. Este înmormântat la cimitirul Père Lachaise din Paris.

Printre cele mai cunoscute opere se numără "Les pêcheurs de perles"("Pescuitorii de perle", 1863), "La jolie fille de Perth" ("Frumoasa fată din Perth", 1867) și "Djamileh" (1872).

Opera Carmen (1875), bazată pe o nuvelă de Prosper Mérimée, a rămas până în prezent cea mai importantă creație a sa, deși la premiera din Parisnu s-a bucurat de prea mult succes. Totuși, în același an, după moartea lui Bizet, opera înregistrează un succes triumfal pe scena Operei de Stat din Viena. Pentru contemporani, trăsăturile veristice ale operei au stârnit la început indignare, întrucât intriga operei are loc într-un mediu de țigănci cu moravuri ușoare, muncitoare la o fabrică de țigarete, dezertori, contrabandiști. Doar toreadorul corespunde idealului unui erou de operă. Prin folosirea unor motive muzicale caracteristice, ca Habanera și Seguidilla, Bizet deschide drumul adoptării muzicii tradiționale spaniole, care a făcut școală până în secolul al XX-lea, în special prin compozitorii francezi Emmanuel Chabrier sau Maurice Ravel, sau compozitorul rusCeaikovski.

Principalele creații muzicale:

• La Prêtresse ("Preoteasa", 1854), operetă
• Le Docteur miracle ("Doctorul minune", 1857), operă comică
• Don Procopio (1859), operă comică
• Les pêcheurs de perles ("Pescuitorii de perle" 1863), operă
• La jolie fille de Perth ("Frumoasa fată din Perth", 1867), operă
• L'Arlésienne (1872), muzică de scenă pe textul unei nuvele de Alphonse Daudet
• Carmen (1875), operă
• Djamileh (postum 1878), operă într-un act
• „Simfonie” în Do major (1855)
• „Variațiuni cromatice” (1865)
• „Amintiri din Roma” (1869)
• „Jocuri de copii”, suită pentru pian (1871)
• „Patria”, uvertură simfonică (1874)

Georges Bizet

·         1899: A murit la Viena, Johann Strauss (fiul), compozitor de muzică de dans şi operetă, considerat “regele valsului”; Johann Strauss (n. 25 octombrie 1825 în St.Ulrich, azi parte a Vienei – d. 3 iunie 1899, Viena), compozitor austriac, fiul lui Johann Strauß (tatăl).

·         1922: Moare scriitorul Duiliu Zamfirescu, autorul volumelor “Viata la tara”,”Tanase Scatiu”, “In razboi”. (n. 1858).

·         1924: Franz Kafka (n. 3 iulie 1883, Praga, Austro-Ungaria – d. 3 iunie1924 Kierling[*], Austria) a fost un scriitor de limbă germană, evreu originar din Praga. Reprezentant remarcabil al prozei moderne, a exercitat o influență covârșitoare asupra literaturii postbelice. Cu mesaje adesea codificate în parabole ce pot genera multiple interpretări, operele sale se caracterizează printr-o viziune halucinantă, grotescă, tragicomică asupra realității, caracteristică expresionismului și suprarealismului. Narațiunea evoluează de multe ori labirintic și fragmentar, iar temele abordate sunt alienarea, brutalitatea fizică și psihologică, cosmicul conflictul oedipal și biblic dintre tată și fiu, complexitatea absurdă a birocrației și imposibilitatea omului de a înțelege sensul propriei existențe. Printre cele mai importante creații kafkiene se numără romanele Procesul, Castelul și America, nuvela Metamorfoza sau povestirile Verdictul, Colonia penitenciară, Un artist al foamei, Un medic de țară și Marele zid chinezesc.

Franz Kafka s-a născut în Praga, capitala Regatului Boemiei în timpul Imperiului Austro-Ungar, într-o familie de evrei așkenazi, fiu al comerciantului Hermann Kafka și al Juliei Kafka (Löwy). Limba lui maternă, în care a și scris mai târziu, a fost germana, vorbită nativ în acea vreme de mai puțin de o cincime din populația orașului. Kafka a mai învățat de-a lungul vieții ceha, franceza, italiana și ebraica. După absolvirea liceului german, a studiat dreptul, și-a luat doctoratul, a lucrat un an la tribunalul din orașul natal, apoi la o întreprindere italiană și în final ca avocat la compania de asigurări Allgemeinen Unfallversicherungsanstalt für das Königreich Böhmen (1908-1922). A părăsit rareori Praga, a călătorit în Italia, Germania, Franța și Elveția și a vizitat orașul Arad. A frecventat până către sfârșitul vieții un „cerc strâmt” de literați praghezi. Cei mai apropiați prieteni i-au fost sora sa Ottla, scriitorul Max Brod și actorul evreu Ițhak Löwy.

În 1909, Kafka a debutat literar cu o colecție de opt schițe (Contemplare), publicate în revista literară Hyperion din München. A întreținut, între 1912 și 1917, o corespondență asiduă cu Felice Bauer, cea care i-a fost de două ori logodnică, iar apoi, începând cu 1920, a corespondat cu Milena Jesenská, o cunoscută scriitoare cehă, care i-a tradus în cehește câteva povestiri. În ciuda numeroaselor sale iubiri și pentru a se dedica scrisului, Kafka a rămas toată viața celibatar, la fel ca multe din personajele sale. A avut o fire hipersensibilă și a suferit din cauza anxietății sociale, a insomniei, ipohondriei și depresiei. A fost un iubitor al naturii și al activităților în aer liber, iar interesul său pentru cultura evreilor răsăriteni a început să se manifeste în 1911, când a descoperit teatrul idiș. Către sfârșitul vieții a îmbrățișat și unele idei sioniste.

Primele simptome ale tuberculozei lui Kafka au apărut în 1917, dar el a refuzat să se trateze într-un sanatoriu. Starea sănătății i s-a agravat și, începând cu 1922, nu a mai putut lucra. În ultimele luni ale vieții, a fost internat în sanatoriul din Kierling, lângă Viena. A murit la 3 iunie 1924 în brațele prietenului său, doctorul Robert Klopstock, și ale ultimei sale iubite, Dora Diamant. Post-mortem, opera sa literară, rămasă în cea mai mare parte inedită, a fost publicată de Max Brod, prietenul și legatarul său testamentar, cel care a refuzat să ducă la îndeplinire rugămintea lui Kafka de a arde manuscrisele^[20].

Franz Kafka a influențat scriitori precum Jorge Luis Borges, Albert Camus, Jean-Paul Sartre sau Gabriel García Márquez. Publicul german l-a descoperit abia după episodul nazist, iar Cehia după relaxarea cenzurii comuniste din anii 60. În multe limbi, cuvântul „kafkian” a ajuns să descrie o situație absurdă, coșmarescă și suprarealistă.

Franz Kafka o întâlnește pe Felice Bauer la 13 august 1912 în timpul unei vizite la Max Brod^[181]. Tânăra stenografă, născută în Silezia în 1887^[182] și crescută în Berlin, este o rudă îndepărtată, prin alianță, a prietenului scriitorului. Franz Kafka se logodește cu ea de două ori (în iunie 1914 și iulie 1917) și îi adresează, între 1912 și 1917, peste 500 de scrisori.

Începutul relației celor doi coincide, întâmplător sau nu, cu o perioadă de euforie a operei kafkiene^[183]. La două zile după prima lui scrisoare către Felice, Kafka scrie Verdictul într-o singură noapte. Lucrarea îi este dedicată noii sale iubite, purtând subtitlul O poveste pentru Felice B. (Eine Geschichte für Felice B.). O săptămână mai târziu, Kafka începe să lucreze la un nou roman pe care îl intitulează Der Verschollene (Dispărutul), cunoscut astăzi mai degrabă după numele postum acordat de Max Brod: America. După al șaselea capitol, părăsește temporar proiectul, pentru a se ocupa de o altă operă monumentală, Metamorfoza, terminată până la sfârșitul anului. Creativitatea sporită a scriitorului are un rol catalizator în evoluția relației cu Felice. Kafka se află sub zodia vremelnică a încrederii în sine, se complace în rolul cavalerului curtenitor, deși multe din expresiile folosite în scrisori îi trădează caracterul introvertit și nestatornic^[184]. Timiditatea nu îi afectează însă demersul prea mult: sentimentele sunt oricum împărtășite aproape exclusiv în manieră epistolară (cei doi se întâlnesc rar^[185]), o zonă în care Kafka se simte confortabil. Tânăra stenografă devine succesiv „Fräulein Bauer”, „Fräulein Felice”, „Liebes Fräulein Felice”, „Liebste, Allerliebste” și „Meine Liebste”^[186].

Coperta primei ediții a nuvelei Metamorfoza. Lucrarea descrie viața lui Gregor Samsa, din momentul în care se transformă pe neașteptate într-un parazit monstruos^[187].

Din ianuarie 1913 însă, Kafka simte că și-a epuizat ideile literare și energia. Nu mai găsește puterea necesară pentru a continua romanul America decât sporadic, în martie 1913 și august-octombrie 1914. În forma actuală, romanul neterminat conține opt capitole și trei fragmente^[188]. Din tot acest material, doar Fochistul, primul capitol al Americii este publicat antum în 1913, dar ca povestire de sine stătătoare, într-o broșură literară, Der jüngste Tag (Ziua de apoi), editată de Kurt Wolff. Metamorfoza apare de asemenea, dar abia în 1915, în revista Die Weißen Blätter(Foile albe) a lui René Schickele. Pe măsură ce blocajul literar se instaurează, Kafka percepe tot mai tensionat relația sa cu Felice Bauer. Perspectiva mariajului, față de care nutrește un amestec straniu de dorință și repulsie^[189], este resimțită ca o amenințare a carierei sale de scriitor^[190]. Kafka vorbește tot mai des despre nevoia de singurătate și intimitate. Viziunea sa despre turnul de fildeș este următoarea:

„Adesea m-am gândit că cel mai bun mod de viață pentru mine ar fi să stau ferecat, cu uneltele de scris și lampa alături, în cea mai tainică încăpere a unui beci imens^[191]”

—Franz Kafka, Scrisori către Felice, 14-15 ianuarie 1913

Creșterea copiilor îi repugnă^[192], dar tot el este cel care amintește cuvintele lui Napoleon: « Este teribil să mori fără copii »^[193]. Disputa sa interioră se coagulează în jurul a două viziuni despre viață complet antagonice. Pe de o parte, scriitorul nu poate uita imperativul tradiției. Privită ca obiectiv suprem în iudaism, întemeierea familiei este, conform lui Kafka, « lucrul cel mai de seamă pe care poate să-l reușească un om »^[194]. Pe de altă parte, din cauză că organismul lui slab nu se poate concentra decât într-o singură direcție, « slăbind » și atrofiindu-se în celelalte, vocația scrisului îi impune o disciplină aproape ascetică^[195]. Pentru a i se supune, Kafka ar fi renunțat la « plăcerile sexului, la mâncare, băutură, reflexii filozofice, dar mai presus de toate, la muzică »^[196]. În acest context trebuie interpretat eșecul logodnelor scriitorului.

La 16 iunie 1913, Franz Kafka formulează o cerere în căsătorie către Felice^[197]. Scrisoarea este stranie prin faptul că o confruntă direct pe tânăra stenografă cu problemele posibilului mariaj:

„Vei pierde Berlinul, biroul care îți place atât de mult, prietenele, micile plăceri, perspectiva măritișului cu un bărbat sănătos, fericit și cumsecade, cu care să ai copii frumoși și sănătoși [...] În locul acestor inestimabile sacrificii vei câștiga un om bolnav, slab, nesociabil, taciturn, posac, rigid și aproape fără speranță, a cărui singură virtute constă în faptul că te iubește^[198].”

—Franz Kafka, Scrisori către Felice, 16 iunie 1913

Părinții lui Kafka insistă să angajeze un detectiv particular pentru a ancheta dacă tânăra fată se ridică la nivelul pretențiilor lor^[197][199]. La 8 noiembrie, în Berlin, Felice Bauer îi dă niște semne lui Kafka că ar dori să încheie relația^[200]. Corespondența se întrerupe brusc pentru o perioadă de șase săptămâni^[197]. Disperat, Kafka apelează la prietena Felicei, Grete Bloch, să intervină în numele lui. Între Grete și Kafka se stabilește treptat o puternică legătură emoțională, iar cei doi încep să corespondeze^[201]. În cele din urmă, reconcilierea cu Felice Bauer de la începutul anului 1914 se concretizează într-o logodnă. La 1 iunie, în Berlin, are loc petrecerea oficială în cinstea acestui eveniment^[197]. Peste câteva zile, la 12 iulie, se produce dezastrul: Franz Kafka, Felice și sora acesteia Erna Bauer, Grete Bloch și prietenul Ernst Weiß se reunesc în hotelul berlinez Askanischer Hof, unde scriitorului i se înscenează ceea ce el va numi o întâlnire cu « tribunalul din hotel » (Der Gerichtshof im Hotel^[202])^[203]. Kafka este acuzat de logodnica geloasă că a nutrit sentimente de dragoste pentru prietena ei. Ca dovadă, Grete Bloch, solidarizată acum cu victima infidelității, prezintă scrisorile primite de la Kafka. Pasajele unde numele Felicei este menționat și unde scriitorul își exprimă scepticismul^[204] cu privire la oficializarea nunții sunt subliniate cu roșu^[197]. Kafka nu se poate apăra. Prima logodnă este compromisă.

Cu toate acestea, Felice și Kafka continuă să mențină legătura. Scrisorile lui devin mai distante și mai puțin frecvente, dar în iulie 1917, cei doi se logodesc pentru a doua oară. Călătoresc împreună prin Ungaria^[205][206] și poposesc în Arad la o soră a Felicei.^[207][208] Kafka răcește însă din nou relațiile, din cauza simptomelor incipiente de tuberculoză. Ultima scrisoare a lui Kafka către Felice datează din 16 octombrie 1917.^[209] Doi ani mai târziu, Felice se mărită cu un bancher din Berlin, apoi emigrează în America. Bogata colecție de scrisori de la Kafka, păstrată de Felice Bauer aproape în întregime, a fost vândută în 1955 editurii lui Salman Schocken, un asociat al lui Max Brod.^[209] În schimb, scrisorile ei către artist nu au supraviețuit. Tot ce se știe despre ea ca persoană constă în informații indirecte, desprinse din epistolele lui Kafka. Din acest motiv, ea apare cititorilor precum un personaj mitologizat de imaginația kafkiană, la fel ca Hermann Kafka în Scrisoare tatălui.

* 1925: Nicolas Camille Flammarion (n. 26 februarie 1842, Montigny-le-Roi, Haute-Marne – d. 3 iunie 1925, Juvisy-sur-Orge, Essonne) a fost un astronom și scriitor francez.

Camille Flammarion este autorul a cincizeci de cărți, inclusiv:

• Les Habitants de l’autre monde ; révélations d’outre-tombe publiées par Camille Flammarion, communications dictées par coups frappés et par l'écriture médiumnique au salon Mont-Thabor, médium mademoiselle Huet, chez Ledoyen, libraire éditeur, Paris. 1862 en littérature
• La Pluralité des mondes habités, 1862 [1]
• Les Mondes imaginaires et les mondes réels, 1864 [2]
• Des Forces naturelles inconnues ; à propos des phénomènes produits par les frères Davenport et par les médiums en général, Étude critique par Hermès (pseudonyme de l’auteur), Didier et Cie, Paris, 1865 [3]
• Les Mondes célestes, 1865
• Les Merveilles célestes - Lectures du soir à l'usage de la jeunesse, 1865 [4]
• Études et lectures sur l’astronomie, 9 volume, 1866 - 1880 [5][6]
• Dieu dans la nature, 1866 [7]
• Contemplations scientifiques, 1870
• Voyages aériens, 1870
• L’Atmosphère, 1871
• Récits de l’infini, 1872
• Histoire du ciel, 1872
• Récits de l’infini, Lumen, histoire d’une comète, 1872
• Dans l’infini, 1872
• Vie de Copernic, 1873
• Les Terres du ciel, 1877
• Atlas céleste, 1877
• Cartes de la Lune et de la planète Mars, 1878
• Catalogue des étoiles doubles en mouvement, 1878
• Astronomie sidérale, catalogue des étoiles doubles et multiples, 1879
• Astronomie populaire, 1880 [8]
• Les Merveilles célestes, 1881 [9]
• Les Étoiles et les curiosités du ciel, 1881 [10]

Camille Flammarion

* 1927: Prințesa Marie Adelheid Amalie Clotilde de Saxa-Coburg și Gotha,^[1][2](germană Marie Adelheid Amalie Clotilde, Prinzessin von Sachsen-Coburg und Gotha, Herzogin zu Sachsen; 8 iulie 1846 – 3 iunie 1927) a fost prințesă a Casei de Saxa-Coburg și Gotha prin naștere și Arhiducesă de Austria prin căsătoria cu Arhiducele Joseph Karl de Austria.

Clotilde de Saxa-Coburg și Gotha

La 12 mai 1864, la Coburg, Prințesa Clotilde s-a căsătorit cu Arhiducele Joseph Karl de Austria (1833-1905), fiul cel mic al Arhiducele Joseph, Palatin al Ungariei și a soției acestuia, Ducesa Maria Dorothea de Württemberg. Cuplul a avut șapte copii:

• Arhiducesa Elisabeth KlementineKlothilde Maria Amalie de Austria (18 martie 1865–7 ianuarie 1866)
• Arhiducesa Maria Dorothea Amalie de Austria (14 iunie 1867–6 aprilie 1932)
• Arhiducesa Margarethe KlementineMaria de Austria (6 iulie 1870–2 mai 1955)
• Arhiducele Joseph August Viktor Klemens Maria de Austria (9 august 1872–6 iulie 1962)
• Arhiducele László Philipp Marie Vincent de Austria (16 iulie 1875–6 septembrie 1895)
• Arhiducesa Elisabeth Henriette Klothilde Maria Viktoria de Austria (9 martie 1883–8 februarie 1958)
• Arhiducesa Klothilde Maria Amalie Philomena Raineria de Austria (9 mai 1884–14 decembrie 1903)

Prințesa Clotilde de Saxa-Coburg și Gotha

Arhiducesă și Prințesă Clotilde de Austria; Prințesă Clotilde a Ungariei, Boemiei și Toscanei

·         1960: A murit Ana Pauker, prima femeie vicepremier și ministru de Externe al guvernului Romaniei. (n. 1893). Ana Pauker, născută Hanna Rabinsohn, (n. 28 decembrie 1893, Codăești, Vaslui – d. 3 iunie 1960, București) a ocupat cea mai înaltă funcție politică deținută de o femeie în istoria României; a fost prima femeie vicepremier și ministru de Externe atât din istoria României cât și din lume și una dintre puținele din vremea stalinistă ajunsă în funcții înalte. In septembrie 1948 apărea pe coperta revistei „Time” cu eticheta „Cea mai puternică femeie in viață” A fost militantă comunistă ilegalistă, lideră a grupării „moscovite” a Partidului Comunist Român, vicepremier și ministru de externe al României între 1947-1952. În 1952 Gheorghe Gheorghiu-Dej i-a înlăturat de la putere și din partid pe Ana Pauker împreună cu Vasile Luca și Teohari Georgescu, cei trei fiind acuzați că fac parte dintr-un „grup antipartinic”.

·         1963: Ioan al XXIII-lea, născut Angelo Giuseppe Roncalli, (n. 25 noiembrie 1881, Sotto il Monte, Italia - d. 3 iunie 1963, Cetatea Vaticanului, Roma) a fost papă din 28 octombrie 1958 până la moartea sa. Canonizarea sa a avut loc în data de 27 aprilie 2014, împreună cu cea a papei Ioan Paul al II-lea.

Angelo Giuseppe Roncalli, al treilea din treisprezece copii, s-a născut la 25 noiembrie 1881 în localitatea Sotto il Monte (Bergamo, Italia) într-o familie de agricultori. A urmat școala primară în oraș, a fost instruit de un preot din Carvico, iar la vârsta de doisprezece ani a intrat în seminarul din Bergamo. O bursă a Fundației Cerasoli (1901) i-a permis să meargă mai departe la Apollinaris, în Roma, unde studiază Istoria Bisericii cu Umberto Benigni (printre alții). Își întrerupe studiile pentru a satisface serviciul militar în armata italiană, dar întors în seminar își desăvârșește studiile cu un doctorat în teologie și este hirotonit în 1904. Continuându-și studiile în drept canonic este numit secretar al noului episcop din Bergamo, Giacomo Radini-Tedeschi. Angelo îl slujește timp de nouă ani pe acest prelat însărcinat cu problemele sociale, dobândind o experiență deosebită și o mare înțelegere a problemelor clasei muncitoare. A predat și apologetică, istoria bisericii și patrologie.

O dată cu intrarea Italiei în Primul Război Mondial în 1915 este rechemat în serviciul militar în calitate de capelan. La terminarea serviciului în 1918 este numit îndrumător spiritual la seminar, dar își face timp pentru a înființa un cămin pentru studenții din Bergamo. Tot în această perioadă începe un studiu care se concretizează într-o operă de mai multe volume despre vizitele episcopale ale lui Carol Borromeo la Bergamo, ultimul volum fiind publicat după alegerea sa ca papă.

Stema pontificală a papei Ioan al XXIII-lea, cu leul sfântului Marcu, simbolul Veneției

În 1921 a fost chemat la Roma pentru a reorganiza Congregația pentru Răspândirea Credinței. Numit episcop titular de Areopolis și vizitator apostolic în Bulgaria (1925), s-a îngrijit imediat de problemele bisericilor orientale. Transferat în 1934 în Turcia și Grecia ca delegat apostolic, a înființat la Istanbul un birou pentru găsirea prizonierilor de război. Ca delegat apostolic a intervenit pe lângă autoritățile turce ca un vas cu copii evrei din România să nu fie trimis înapoi, ceea a însemnat salvarea de la moarte a copiilor respectivi.^[9] În semn de recunoștință pentru această intervenție a fost vizitat la Istanbul de marele rabin al Ierusalimului.^[10]

În 1944 a fost numit de către papa Pius al XII-lea nunțiu la Paris pentru a sprijini eforturile postbelice ale Bisericii din Franța, și a devenit primul observator permanent al Sfântului Scaun pe lângă UNESCO, luând cuvântul în cea de-a șasea și a șaptea adunare generală a organizației, în 1951 și 1952. În 1953 devine cardinal-patriarh al Veneției și spera să-și petreacă ultimii ani din viață în această misiune pastorală. Pregătea actele sinodale ale primului său sinod diecezan (1958) când a fost chemat la Roma pentru a participa la conclavul care l-a ales papă.

Marcă poştală emisă de Republica Federală Germania, cu ocazia publicării enciclicii Pacem in terris(1969)

În primul său discurs public papa Ioan și-a exprimat preocuparea pentru reunirea cu creștinii separați și pentru pacea în lume. În mesajul de la încoronarea sa a afirmat "cu tărie și sinceritate" ca intenția sa era aceea de a fi un papă pastoral atâta timp cât "toate celelalte daruri umane și priceperi - învățătura, experiența practică, rafinamentul diplomatic - pot să mărească și să îmbogățească munca pastorală dar nu o pot înlocui". Una din primele sale acțiuni a fost aceea de a anula reglementarea lui Sixt al IV-lea care limita numărul membrilor Colegiului Cardinalilor la 70; în următorii patru ani mărește numărul lor la 87, cu cea mai mare reprezentare internațională din istorie. La mai puțin de trei luni de la alegerea sa a anunțat că va ține un sinod diecezan la Roma, va convoca un conciliu ecumenic pentru Biserica universală, și va revizui Codul de Drept Canonic. Sinodul, primul din istoria Romei, s-a ținut în 1960; Conciliul Vatican II a fost convocat în 1962; iar Comisia Pontificală pentru Revizuirea Codului a fost numită în 1963.

Enciclica sa progresivă, Mater et Magistra, a fost publicată în 1961, la comemorarea aniversării enciclicii Rerum novarum a papei Leon al XIII-lea. Pacem in terris, apărând libertatea și demnitatea omului ca bază a ordinii și păcii în lume, a fost promulgată în 1963. A ridicat Comisia Pontificală pentru Cinema, Radio și Televiziune la statut curial, a aprobat un nou cod al rubricilor pentru Misal și Breviar, a făcut progrese evidente în relațiile ecumenice creând un nou Secretariat pentru promovarea unității creștinilor și numind primul reprezentant la Adunarea Consiliului Mondial al Bisericilor ținut în New Delhi (1961). În 1960 a consacrat paisprezece episcopi pentru Asia, Africa și Oceania. Fundația Internațională Balzan i-a acordat premiul pentru Pace în 1962.

De la moartea sa din 3 iunie 1963 s-au scris și s-au spus multe despre căldura și sfințenia iubitului papă Ioan. Probabil că mărturia lumii a fost exprimată cel mai bine de desenul dintr-un ziar care reprezenta pământul învăluit în doliu și cu titlul simplu: „Un deces în familie”.

Papa Ioan al XXIII-lea a fost beatificat (declarat fericit) la 3 septembrie 2000, în timpul pontificatului papei Ioan Paul al II-lea. Trecerea sa în rândul sfinților a fost oficiată de papa Francisc în data de 27 aprilie 2014.

Ioan al XXIII-lea

·         1964: Frans Eemil Sillanpää, scriitor finlandez, laureat al Premiului Nobel (n. 1888)

·         1977: Theodor Burghele (n. 12 februarie 1905, Iași - d. 3 iunie 1977, București) a fost un reputat medic chirurg și urolog, membru titular și președinte al Academiei Române. Între anii 1972-1975, a deținut funcția de ministru al sănătății; a fost membru supleant al CC al PCR.

Theodor Burghele s-a născut la data de 12 februarie 1905 în orașul Iași, într-o veche familie de boieri moldoveni. A urmat studii la Facultatea de Medicină din Iași (1922-1928), obținând în anul 1929, la Iași, titlul științific de doctor în medicină și chirurgie cu teza "Splenomegalia micotică". A urmat apoi cursuri de specializare la Clinica de urologie din Viena (1930-1931).

Și-a început activitatea profesională ca asistent universitar la clinica chirurgicală și urologică condusă de către prof. dr. Nicolae Hortolomei, al cărui elev a fost. În anul 1937, Burghele a devenit șef de lucrări, iar în 1940 conferențiar la Catedra de Chirurgie de la Spitalul Colțea.

În anul 1946, când se înființează o clinică de chirurgie a căilor urinare la Spitalul Panduri, a fost numit în funcția de profesor universitar la Facultatea de Medicină din București și a preluat conducerea unității. Ca urmare a demersurilor prof. Burghele s-a creat în anul 1965 la acel spital o policlinică de urologie și nefrologie, unde se făceau investigații complexe asupra bolnavilor trimiși din întreaga țară, în vederea efectuării de intervenții operatorii sau a tratamentelor ambulatorii.

Între anii 1957-1972 a fost rector al Institutului de Medicină și Farmacie din București. În anul 1969 a obținut titlul de Om de știință emerit. A fost ales ca membru corespondent (1955) și apoi membru titular (1963) al Academiei Române. De asemenea, între anii 1976-1977, a fost președinte al Academiei Române.

A fost membru activ sau de onoare al mai multor societăți și foruri medicale din țară sau internaționale: Societatea română de chirurgie, Academia franceză de medicină, Asociația franceză de urologie, Societatea internațională de chirurgie, membru asociat al Academiei de Chirurgie din Paris ș.a. A făcut parte din colegiul de redacție al revistelor: Chirurgia, Urologia internationalis, European Urology, Urologija y Nephrologia, Experimentalnia Hirurgija y Anestesiologija, Excepta medica (Surgy), International Urology and Nephro.

Șef de școală chirurgicală, remarcabil chirurg și profesor extrem de sever^[2], prof. dr. Theodor Burghele a abordat o variată gamă de probleme, atât în cercetare, cât și în diferitele studii publicate: dinamica căilor urinare superioare, tumorile renale, șocul chirurgical, anestezie și reanimare modernă, chirurgie experimentală.

În perioada 24 aprilie 1972 - 18 martie 1975, prof. dr. Theodor Burghele a deținut funcția de ministru al sănătății în guvernele din România, devenind și medicul personal al lui Nicolae Ceaușescu, care suferea de unele disfuncții ale aparatului urinar. A încetat din viață la data de 3 iunie 1977 în orașul București, în urma unui infarct miocardic.

Theodor Burghele a avut doi frați și o soră:

• Maria căsătorită cu generalul Dumitru Antonescu;
• Alexandru, funcționar de bancă;
• Constantin de profesie inginer care s-a căsătorit cu Paulina Elisa Negulescu.

Theodor Burghele a fost căsătorit cu Valentina Evghenia de origine rusească, ea fiind născută în Imperiul Rus pe 12 martie 1903. Există mențiuni documentare prin care se atestă faptul că Valentina Evghenia mai fusese căsătorită o dată, dar soțul ei a murit în timpul celui de al doilea război mondial. Această informație se regăsește în dosarele Securității. În aceste dosare se relevă și faptul că Valentina ar fi fost un timp femeie de serviciu în casa lui Theodor Burghele : în anul 1964 cei doi s-au căsătorit. Theodor și Valentina Evghenia nu au avut copii, singurul Burghele cu urmași a fost Constantin. Aceștia trăiau la București și Frankfurt

·         1977: A murit regizorul Roberto Rossellini, iniţiator al neorealismului în filmul italian. (“Roma, oraş deschis”, “Ioana pe rug”, “Stromboli”); 

·         1989: A încetat din viaţă, la Teheran, Ruhollah Khomeiny, întemeietorul şi conducătorul spiritual al Republicii Islamice Iran; A condus Revoluția Iraniană din 1979, în urma căreia a devenit lider suprem al Iranului, țară pe care a condus-o până la moartea sa.

·         2001: Actorul american Anthony Quinn a încetat din viaţă.  Antonio Rodolfo Ouinn Oaxaca, pe numele său adevărat, el s-a născut în Chihuahua în timpul Revoluției Mexicane fiind cunoscut și ca pictor sau scriitor, dar mai ales pentru activitatea sa cinematografică, pentru roluri memorabile în filme precum: Zorba Grecul, Ultimul tren din Gun Hill, Lawrence al Arabiei, Tunurile din Navarone, The Message, Secretul din Santa Vittoria, Cocoșatul de la Notre Dame, La strada și altele. A câștigat premiul Academiei Americane de Film pentru rolurile secundare interpretate în peliculele Viva, Zapata! în anul 1952 și Poftă de viață în 1956.

·         2009: David Carradine (născut John Arthur Carradine; n. 8 decembrie 1936, Hollywood, California - d. 3 iunie 2009, Bangkok) a fost un actor american și artist marțial, cunoscut pentru rolurile sale din filmele Kung Fu și Kill Bill. Actor prolific, David Carradine a apărut în peste 100 de filme^[6] și a fost nominalizat de patru ori la Globul de Aur.^[7] Ultima nominalizare a fost pentru rolul de titlu în filmul lui Quentin Tarantino, Kill Bill.

David Carradine

David Carradine, 2005

* 2010: Vladimir Igorevici Arnold (în rusă Влади́мир И́горевич Арно́льд, n. 12 iunie 1937 - d. 3 iunie 2010) a fost un matematician rus. A adus contribuții importante în domenii ca: teoria sistemelor dinamice, teoria catastrofelor, topologie, geometrie algebrică, mecanică clasică, teoria singularităților. Numele său a rămas și în denumirea teoremei Kolmogorov–Arnold–Moser.

Vladimir Arnold

* 2016: Muhammad Ali (născut sub numele Cassius Marcellus Clay, Jr., n. 17 ianuarie 1942,^{[1][2][3][4][5][6][7]} Louisville, SUA^[1] – d. 3 iunie2016,^{[1][3][4][5][6][7][8]} Scottsdale, Arizona, SUA^[9][10]) a fost un boxerprofesionist, campion mondial la box. În anul 1974 a fost ales Sportivul anului din SUA, iar în 1999, Ali a fost desemnat „Sportivul secolului” de revista americană Sports Illustrated. El este considerat cel mai mare campion de box la categoria grea precum și unul din cei mai populari sportivi al tuturor timpurilor. Încă de la începutul carierei profesioniste el își spunea ca fiind The Greatest și ca printr-un miracol, chiar s-a adeverit.^[11]

A fost numit după tatăl său, Cassius Marcellus Clay, Sr. Și-a schimbat numele în anul 1964, când s-a convertit la Islam (Sunnism). A început să se antreneze la vârsta de 12 ani, reușind la 22 de ani, în 1964, să câștige pentru prima dată titlul mondial la categoria supergrea într-un meci cu Sonny Liston. A mai câștigat titlul în 1974 și 1978.

În 1967, la trei ani după câștigarea titlului, Ali a refuzat înrolarea în Armata Statelor Unite pe motive religioase, opunându-se și implicării Statelor Unite ale Americii în Războiul din Vietnam. Guvernul american a refuzat să-l considere obiector de conștiință, deoarece Ali a declarat că ar lupta într-un război dacă așa i-ar cere Alah sau mesagerul său (Elijah Muhammad). A fost inițial arestat și găsit vinovat de eschivare de la serviciul militar, pierzându-și în aceeași zi și licența de boxer. Din această cauză nu a mai luptat timp de aproape patru ani, de la 23 la 27 de ani pierzând perioada de maximă performanță din cariera unui sportiv. Apelul său a ajuns până la Curtea Supremă a Statelor Unite, unde în 1971 s-a decis anularea condamnării, deoarece comisia de apel nu a oferit motivele pentru care nu a acceptat refuzul unui obiector de conștiință.^[12] Acest lucru l-a făcut pe Ali unul din reprezentații generației contraculturii.^[13][14]

Într-o perioadă în care majoritatea luptătorilor își lăsau managerii să vorbească în public, Ali, inspirat de wrestlerul „Gorgeous” George Wagner, capta întreaga atenție, fiind uneori provocator și adesea ironic și distractiv.^[15][16][17] A spus despre Frazier că era „prea prost pentru a fi campion”, despre Terrell că era un „Unchi Tom”, despre Patterson că era un „iepure” și despre Liston că îl va biciui „cum obișnuia taică-su să o facă”. Era principala voce a conferințelor de presă și a interviurilor, unde vorbea liber și despre probleme nelegate de box.^[18][19] Ali a preluat rolul și imaginea sportivului afro-american din America care își însușește mândria față de rasă, antagonizând albii majoritari.^[20][21] Conform scriitorului Joyce Carol Oates, el a fost unul din puținii sportivi care „definesc termenul de reputație publică”.^[22]

Despre viața și cariera lui s-au făcut filme, iar el însuși a fost distribuit ca actor în câteva pelicule,^[23] fiind portretizat, printre alții, de Will Smith în 2001, rol pentru care a fost nominalizat la Premiul Oscar. Un documentar recent, din 2013, „Procesele lui Muhammad Ali”, redă anii zbuciumați ai lui Ali care au urmat refuzul său de a se înrola în armata Statelor Unite, aflată în plin război cu Vietnamul

Muhammad Ali

Ali în 1967

* 2018: Alexandru Jula (n. 24 iulie 1934 Șimleu Silvaniei, Regatul României – d. 3 iunie 2018, Galaţi, România) a fost un interpret român de muzică ușoară. A debutat în televiziune la 23 august 1962, iar la radio pe 1 ianuarie1963.

De la 1 octombrie 1954 intră în echipa Teatrului Muzical "Nae Leonard" din Galați, secția estradă. Acolo debutează în spectacolul "Sugestii și reclamații" cu piesele "E toamnă iar" (Șt. Kardoș) și "Povestea cu Ileana Cosânzeana" (Nicolae Kirculescu).

Între 1965-1971 colaborează și la premierele Teatrului "Constantin Tănase" din București ("Carnaval la Tănase", "Aventurile unei umbrele", "Al optulea magnific", etc), numărându-se printre invitații permanenți ai spectacolelor Capitalei. Din 1972, timp de 8 ani, este cooptat și în colectivul Teatrului "Fantasio" din Constanța.

Alături de Ionel Miron și de Ilona Moțica a montat spectacolul "Fantasio Studio 1" jucat în stagiunile 1970/1971 și 1971/1972 ale teatrului constănțean. Tot alături de Ionel Miron a realizat spectacolul gălățean "Doi pe un balansoar... muzical" care a înregistrat peste 350 de reprezentații.

Primul single (realizat în 1966 împreună cu Ionel Miron) este urmat de alte 4 apariții personale, dintre care discul editat în 1968 înregistrează vânzări considerabile (conține piesele "Soția prietenului meu", "Floare albă din Pireu" și coveruri).

De-a lungul timpului a participat la festivaluri naționale și internaționale unde a câștigat mai multe premii:

• Este laureat al Concursului de creație și Interpretare "Melodii '79" pentru interpretarea piesei "Am auzit de dragoste" (V. Veselovschi).
• În 1968 participă la Festivalul de la Berlin.
• În 1978 participă la Festivalul de la Poznan, Polonia.
• La Festivalul de muzica ușoară de la Mamaia participă în 1966 și în 1969.
• In anul 1998, la Constanța primește Diploma de Excelență la Festivalul Național al Teatrelor de Revistă.
• În anul 2000 obține Premiul Național de Revistă.
• În 2002 primește Diploma de Onoare în cadrul Galei Muzicii Ușoare Românești "O zi printre stele" a Ministerului Culturii și Cultelor.
• Tot în anul 2002 este desemnat Cetățean de Onoare al municipiului Galați.

După 2000 este prezentatorul emisiunii "Jula și prietenii", difuzată la TV Galați, unde sunt prezenți invitați de seamă din lumea muzicii ușoare și populare.

Albume:

• Mi-ai adus iar primăvara (1968)
• Mă-ntorc la tine (1987)
• Un dor o speranță (1989)
• Iubire târzie (1999)
• Cântați cu bunicul (2001)

Alexandru Jula

Sărbători

·         În calendarul ortodox: Sf Mc Luchilian, Ipatie și Paula fecioara;  Duminica întâi după Rusalii – A tuturor sfinților – Urmarea lui Hristos – Lăsatul secului pentru Postul Sf Ap Petru și Pavel

·         În calendarul romano-catolic: Ss. Carol Lwanga și însoțitorii, martiri

·         În calendarul greco-catolic: Ss. Lucilian și Paula cu fiii lor, martiri († secolul al III-lea)

RELIGIE ORTODOXĂ 3 Iunie

Sf Mc Luchilian, Ipatie și Paula fecioara;  Duminica întâi după Rusalii – A tuturor sfinților – Urmarea lui Hristos – Lăsatul secului pentru Postul Sf Ap Petru și Pavel

Sf Mc Luchilian, Ipatie și Paula fecioara

1. Sfântul Mucenic Luchilian a fost mult timp preot păgân la templul din Nicomidia (Asia Mică). Înțelegând că învățătura păgână, în slujba căreia se afla, este greșită, a primit sfântul botez, darul Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Prin învățătura sa, Luchilian a adus și pe alți păgâni pe calea credinței creștine. Pentru aceste fapte, el a fost descoperit de către păgâni și dus înaintea judecătorului și conducătorului Nicomidiei, Silvian, în timpul persecuției creștinilor poruncite de împăratul Aurelian (270-275).

Pentru că a refuzat propunerile lui Silvian de a se întoarce la păgânism, Luchilian a fost supus la numeroase suplicii, după care l-au întemnițat. Aici a mai cunoscut încă patru tineri întemnițați: Ipatie, Pavel, Dionisie și Claudie, pe care i-a întărit în dreapta credință și în suportarea chinurilor. După câteva zile au fost aruncați într-un cuptor înroșit, însă Bunul Dumnezeu a revărsat peste ei mila Sa și au ieșit nevătămați din cuptor. Văzând această minune, Silvian i-a trimis în orașul Vizantia. Aici, Claudie, Ipatie, Pavel și Dionisie au primit moarte martirică prin sabie, iar Sfântul Luchilian a fost spânzurat pe cruce.

Acest Sfânt Luchilian a trăit în zilele împăratului Aurelian, mai înainte preot idolesc fiind, bătrân de vârstă şi cărunt, locuind aproape de cetatea Nicomidiei. Deci întorcându-se spre credinţa lui Hristos şi fiind adus înaintea comitelui Silvan, pentru ca să se lepede de Hristos şi să-şi ţină legea cea dintâi, a fost zdrobit la fălci şi bătut cu toiege, şi spânzurat cu capul în jos. După aceea a fost băgat în temniţă, şi a aflat acolo băgaţi trei tineri pentru credinţa cea în Hristos. Apoi iarăşi a ieşit cu dânşii înaintea comitelui şi stând nemişcat în credinţa lui Hristos, a fost băgat într-un cuptor şi ars împreună cu tinerii aceia; dar pogorându-se ploaie de sus, a stins focul şi au ieşit sănătoşi; şi primind hotărârea cea de pierzare împreună cu tinerii a fost adus în Bizanţ din porunca comitelui. Deci tinerilor le-au tăiat capetele, iar pe sfântul l-au spânzurat pe o cruce şi aşa şi-a dat sufletul la Dumnezeu, fiind acolo de faţă şi Sfânta fecioară Paula, care pe cale avea grijă de rănile lui.

Şi dacă s-au săvârşit sfinţii, Sfânta Paula le-a luat moaştele lor, şi a purtat grijă de ele pentru că ea era credincioasă din moşii ei, şi avea şi slujba aceasta de a intra în temniţă, să slujească, să lecuiască şi să hrănească pe cei ce pătimeau pentru Hristos. Deci fiind şi ea prinsă a fost adusă către comit şi nevrând a jertfi idolilor, întâi au dezbrăcat-o şi au bătut-o cu bice, după aceea cu toiege. Şi topindu-se foarte la trup de nevoinţă şi de durerea rănilor, prin arătare de înger s-a făcut sănătoasă, şi luă îndrăzneală la mucenicie. Apoi iarăşi aducându-se înaintea comitelui, a fost din nou mult chinuită în felurite chipuri şi primind hotărârea cea de pierzare şi sosind la Bizanţ după porunca comitelui, şi mergând la locul unde se săvârşiseră Sfântul Luchilian cu tinerii, i s-a tăiat capul, şi aşa a luat cununa muceniciei şi se face praznicul lor în biserica preasfintei lor mucenicii, ce este aproape de Arhanghelul Mihail la Oxia.

2. Şi ajungând în Vizantia cei patru sfinţi tineri – Claudie, Ipatie, Pavel şi Dionisie -, au fost tăiaţi cu sabia; iar pe Sfântul Luchilian l-au spânzurat pe cruce şi, patrunzându-l cu piroane peste tot trupul, şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

Trupurile lor au fost îngropate cu cinste de o fecioară din Nicomidia, pe nume Paula. Aceasta rămăsese orfană de ambii părinți. Toată averea pe care o moștenise a folosit-o pentru a-i ajuta pe cei întemnițați cu hrană, haine și medicamente. După îngroparea mucenicilor, Paula s-a întors în Vizantia pentru a propovădui învățătura creștină și pentru a ajuta pe cei nevoiași, însă, fiind prinsă de păgâni și dusă la judecată, a fost chinuită, primind în cele din urmă moarte martirică.

Duminica întâi după Rusalii – A tuturor sfinților – Urmarea lui Hristos – Lăsatul secului pentru Postul Sf Ap Petru și Pavel

Ev. Matei 10, 32-33; 37-38; 19, 27-30

Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în Ceruri. Iar de cel care se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în Ceruri. Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; și cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine. Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Iată, noi am lăsat toate şi Ți-am urmat Ţie. Cu noi, oare, ce va fi? Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi, cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va ședea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Şi oricine a lăsat case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarini, pentru numele Meu, înmulțit va lua înapoi şi viaţă veşnică va moşteni. Și mulţi dintâi vor fi pe urmă şi cei de pe urmă vor fi întâi.

Ap. Evrei 11, 33-40; 12, 1-2

Fraţilor, sfinții toți, prin credinţă, au biruit împărăţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau s-au făcut tari în război, au întors taberele vrăjmaşilor pe fugă; unele femei şi-au luat pe morţii lor înviaţi, iar alţii au fost chinuiţi, neprimind izbăvirea, ca să dobândească mai bună înviere; alţii au suferit batjocură şi bici, ba chiar lanţuri şi închisoare; au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi, ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului. Şi toţi aceştia, mărturisiţi fiind prin credinţă, n-au primit făgăduinţa, pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârşirea. De aceea, şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte, cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei.

Predica la Duminica întâi după Rusalii - a Tuturor Sfinţilor - Pr. Ilie Cleopa 

„Fraţii mei, prea întunecat la minte şi prea orbit la înţelegere să fie cineva ca să nu înţeleagă cât de mare este datoria noastră, a creştinilor, de a ne ruga, de a cinsti şi de a chema în ajutor pe sfinţii şi îngerii lui Dumnezeu, în rugăciunile noastre pe care le facem zi şi noapte înaintea lui Dumnezeu.

Evanghelia Duminicii I după Rusalii (a Tuturor Sfinţilor) Matei 10, 32-35, 37-38, 19, 27-30

"Zis-a Domnul către ucenicii Săi: pentru cel care va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, voi mărturisi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel care se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, şi Eu mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu Care este în ceruri. Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. Cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. Şi cine nu îşi va lua crucea sa şi nu va veni după Mine, acela nu este vrednic de Mine. Atunci, răspunzând, Petru a zis către Dânsul: iată noi am lăsat toate şi am urmat Ţie; oare ce vom avea noi? Iar Iisus a zis către ei: adevărat vă spun vouă că voi, cei care M-aţi urmat pe Mine, la naşterea din nou a lumii, când va şedea Fiul Omului pe scaunul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Şi oricine a lăsat case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau feciori, sau ţarini pentru numele Meu, însutit va lua înapoi şi viaţa veşnică va moşteni. Dar mulţi din cei dintâi vor fi pe urmă, şi din cei de pe urmă vor fi întâi."

Aţi auzit în Sfânta şi dumnezeiasca Scriptură zicându-se: Prin sfinţii care sunt pe pământul Lui, minunată a făcut Domnul toată voia întru dânşii (Psalm 15, 3). Tocmai de aceea, noi, creştinii ortodocşi, cinstim pe sfinţii lui Dumnezeu, ştiind că Dumnezeu săvârşeşte în chip minunat voile Sale cu dânşii. Trebuie de la început să vă spun că Biserica Ortodoxă face deosebire între adorare, care se cuvine numai lui Dumnezeu, şi venerare sau cinstire, pe care o dăm sfinţilor şi îngerilor Lui, care slujesc la mântuirea sufletelor noastre. La aceasta ne învaţă şi Sfântul Apostol Pavel, zicând: Îngerii nu sunt, oare, toţi, duhuri slujitoare, trimişi ca să slujească pentru cei ce vor fi moştenitorii mântuirii? (Evrei 1, 14). Iar scopul cultului sfinţilor este de a lăuda pe Dumnezeu prin ei, după mărturia Sfintei Scripturi, care ne îndeamnă la aceasta zicând: Lăudaţi pe Dumnezeu întru sfinţii Lui (Psalmi 159, 1). (...)

Aşadar, noi cinstim pe sfinţi şi aducem laudă lui Dumnezeu direct şi indirect. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne arată că cine cinsteşte pe sfinţi, pe El Îl cinsteşte, căci a zis: Cine vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte (Matei 10, 40).

Noi venerăm pe sfinţi, pentru că ei sunt prieteni ai lui Dumnezeu, după mărturia Mântuitorului, Care a zis către sfinţii Săi ucenici: Voi sunteţi prietenii Mei (Ioan 15, 14). Şi, în alt loc al dumnezeieştii Scripturi, ni se arată că sfinţii sunt prietenii lui Dumnezeu, zicând: A crezut Avraam lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui spre dreptate şi prietenul lui Dumnezeu s-a chemat (Iacob 2, 23; Romani 4, 3; Facere 15, 6; Psalmi 138, 17; Isaia 41, 8).

Noi cinstim pe sfinţii lui Dumnezeu şi cerem ajutor lui Dumnezeu prin ei, căci: Sfinţii vor judeca lumea (I Corinteni 6, 2). Prin sfinţi nu înţelegem pe cei ce se numesc creştini doar cu numele; ci pe cei care s-au desăvârşit prin fapte bune şi au urmat întru totul lui Hristos. Căci Mântuitorul numai apostolilor şi celor asemenea lor a zis: Adevărat grăiesc vouă că voi, cei ce aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe scaunul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune, judecând cele douăsprezece seminţii al lui Israel (Matei 19, 28).

Cinstim pe sfinţii lui Dumnezeu căci ei, prin puterea lui Dumnezeu, fac minuni mari preaslăvite, după cum au făcut Moise, Ilie, Daniel, Sfinţii Apostoli Petru, Pavel, Ioan Evanghelistul şi toţi ceilalţi apostoli şi sfinţi despre ale căror fapte şi minuni arată Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie a Bisericii lui Hristos. (...)

Câți sfinţi şi îngeri există?

Fraţii mei, prea întunecat la minte şi prea orbit la înţelegere să fie cineva ca să nu înţeleagă cât de mare este datoria noastră, a creştinilor, de a ne ruga, de a cinsti şi de a chema în ajutor pe sfinţii şi îngerii lui Dumnezeu, în rugăciunile noastre pe care le facem zi şi noapte înaintea lui Dumnezeu.

Să punem o întrebare. Este cunoscut numărul sfinţilor? Dar al îngerilor? Nimeni nu ştie numărul sfinţilor şi al îngerilor. Despre numărul lor spune Sfânta Scriptură: Număra-voi pe ei şi mai mult decât nisipul se vor înmulţi (Psalm 138, 18). Arătând şi stăpânirea lor asupra diavolilor şi a patimilor, zice: Foarte s-a întărit stăpânirea lor. Necunoscut este şi numărul îngerilor lui Dumnezeu, cum ne arată Sfânta Scriptură: Cine poate să numere oştile Sale? (Iov 25, 3).

Dacă poate mult rugăciunea stăruitoare a unui drept care se lucrează (Iacob 5, 16), oare cât poate rugăciunea milioanelor de sfinţi înaintea lui Dumnezeu, care L-au mărturisit înaintea oamenilor şi şi-au pus sufletul pentru El? De aceea, fericiţi şi de trei ori fericiţi sunt acei creştini care cinstesc pe sfinţii lui Dumnezeu, le cer ajutor în rugăciuni şi îi pun mijlocitori către Dumnezeu în această viaţă de pe pământ. De asemenea, amar de acei creştini rătăciţi de la adevărata credinţă, care nu cinstesc şi nu pun rugători pe sfinţi şi pe îngeri către prea veşnicul şi înduratul Dumnezeu. Unii ca aceştia vor avea multă ruşine şi amară durere când va veni Mântuitorul nostru Iisus Hristos, înconjurat de toţi îngerii şi sfinţii Lui, ca să judece viii şi morţii şi să răsplătească fiecăruia după faptele sale.

De ce era nevoie de o Duminică „a tututor sfinților”?

Biserica Ortodoxă cinsteşte în chip deosebit pe sfinţi şi îngeri, rânduindu-le în calendar câte o zi anuală de prăznuire, slujbe speciale la biserică, rugăciuni şi icoane pictate cu chipul şi numele lor. Celor mai renumiţi dintre sfinţi, precum: Maica Domnului, Sfântul Ioan Botezătorul, Sfinţii Apostoli, Sfinţii Trei Ierarhi Vasile, Grigorie şi Ioan Gură de Aur, Sfinţii Ierarhi Nicolae şi Spiridon, mari făcători de minuni, Sfinţii Mari Mucenici Gheorghe şi Dimitrie, Varvara şi Ecaterina şi mulţi alţii se bucură de un cult deosebit. Slujba lor este mai bogată, cu Priveghere, cu Litie şi Acatist, iar sărbătorile lor se prăznuiesc cu multă evlavie. În numele sfinţilor mari se zidesc biserici, devenind astfel protectorii acestor lăcaşuri şi localităţi. De asemenea, majoritatea credincioşilor noştri poartă nume de sfinţi, pe care le primesc din botez şi sunt încredinţaţi de mici în grija sfinţilor respectivi, cărora le cer ajutor în toate încercările vieţii.

Dar, întrucât o mare parte dintre sfinţi şi cuvioşi au rămas necunoscuţi, nefiind trecuţi în vechile sinaxare şi martirologii creştine, Biserica Ortodoxă a rânduit ca, o dată pe an, prima duminică după Rusalii să fie închinată tuturor sfinţilor, cunoscuţi şi necunoscuţi, de la Hristos până astăzi. Această cinstire comună a tuturor sfinţilor o săvârşim în duminica de astăzi, denumită Duminica tuturor sfinţilor.

După ce am arătat la început de ce trebuie să cinstim pe sfinţi, să vedem acum cine poate fi cinstit ca sfânt? Sfinţii, fiind creştini desăvârşiţi în rugăciune, în smerenie, în înfrânare şi mai ales în dumnezeiasca dragoste, mulţi dintre ei primeau daruri duhovniceşti deosebite încă din viaţă. Astfel, unii aveau darul rugăciunii inimii, cea mai înaltă rugăciune creştină. Alţii aveau darul lacrimilor, al înfrânării, al tăcerii duhovniceşti, al smereniei şi al desăvârşitei iubiri pentru toată zidirea. Alţi sfinţi se învredniceau de daruri miraculoase, văzute, ca: vindecarea bolilor, cunoaşterea celor viitoare, înţelegerea gândurilor, izgonirea duhurilor necurate. Încă şi după mutarea din trup moaştele lor rămân întregi, nestricate, şi fac vindecări miraculoase cu cei bolnavi. De aceea moaştele sfinţilor sunt venerate de credincioşi, care primesc sănătate, binecuvântare şi ajutor.

Deci, sfinţi pot fi cei care au dreapta credinţă, care duc pe pământ viaţă cu totul sfântă, cei care iubesc desăvârşit pe Dumnezeu şi pe oameni, cei care se roagă neîncetat cu adânc de smerenie şi sunt gata să-şi dea şi viaţa pentru Biserică. Semne ale sfinţeniei sunt darurile facerii de minuni.

De aceeaşi cinstire se bucură în Biserică şi în casele credincioşilor noştri Sfinţii Îngeri. Mai ales Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil sunt deosebit de cinstiţi, iar prin sate şi oraşe se află numeroşi creştini care le poartă numele şi biserici înălţate în cinstea lor.

Cetele sfinţilor

Sfinţii în Biserica Ortodoxă se împart în mai multe cete, şi anume: Ceata apostolilor care au vestit Evanghelia lui Hristos pe pământ; ceata proorocilor şi a drepţilor Vechiului Testament; ceata ierarhilor şi a învăţătorilor a toată lumea, care au apărat Biserica şi dogmele credinţei ortodoxe; ceata mucenicilor, adică a celor ce şi-au vărsat sângele pentru dreapta credinţă în Hristos; ceata Cuvioşilor Părinţi, adică a sfinţilor călugări şi sihaştri purtători de Dumnezeu, care s-au nevoit prin mănăstiri, prin peşteri şi pustietăţi, în post şi neîncetată rugăciune. Ultima ceată este ceata fericiţilor şi a tuturor drepţilor, care au bineplăcut lui Dumnezeu pe pământ, ca orfani, văduve, copii nevinovaţi, călugări şi preoţi evlavioşi, credincioşi dreptmăritori, care au răbdat cu bărbăţie necazurile, bolile şi ispitele vieţii pământeşti.

Dar cei mai sfinţi în împărăţia lui Dumnezeu sunt: Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria, care se bucură de un cult deosebit de supravenerare, şi Sfântul Ioan Botezătorul. După învăţătura şi iconografia ortodoxă, Maica Domnului şi Sfântul Ioan Botezătorul stau înaintea Preasfintei Treimi, de-a dreapta şi de-a stânga Mântuitorului, şi se roagă neîncetat pentru mântuirea lumii.

Toţi sfinţii din cer, cunoscuţi şi necunoscuţi, împreună cu cetele îngerilor cereşti, formează în cer biserica biruitoare. Iar totalitatea credincioşilor dreptmăritori de pe pământ, care se luptă cu ispitele de tot felul, ce vin de la diavolul, de la lume şi de la trup, formează aşa-numita biserică luptătoare. (...)

Să imităm pe sfinţi!

Biserica lui Hristos este Biserica sfinţilor şi a martirilor. Ea a fost întemeiată pe jertfa Domnului de pe Cruce, pe învăţătura Apostolilor şi pe sângele a peste zece milioane de martiri. Biserica dintotdeauna a născut sfinţi, a fost slujită de sfinţi. Biserica şi astăzi cere sfinţi, păstori cât mai sfinţi şi credincioşi cu viaţă sfântă.

Dintre aceştia facem parte şi noi. Dar, ca fii ai lui Dumnezeu după har şi fii ai Bisericii luptătoare de pe pământ, suntem datori să fim „următori lui Hristos“, să trăim duhovniceşte pe pământ, să ne facem vrednici de împărăţia cerurilor.

Ca fii sufleteşti ai sfinţilor care ne-au născut în Hristos, suntem datori să le urmăm credinţa lor dreaptă, să le urmăm viaţa lor sfântă, dragostea lor pentru Dumnezeu, râvna lor pentru Evanghelie, evlavia lor pentru sfânta rugăciune. Nu ne putem mântui dacă nu imităm după putere viaţa sfinţilor. Adică smerenia cuvioşilor, bărbăţia mucenicilor, rugăciunea sihaştrilor, sfinţenia drepţilor, curajul şi statornicia în credinţă a înaintaşilor, răbdarea părinţilor care ne-au născut, blândeţea mamelor care ne-au crescut.

Să râvnim cu stăruinţă acestor mântuitoare virtuţi creştine. Noi nu ne socotim sfinţi, dar trăim şi ne mântuim în Biserica sfinţilor. Ei ne sunt părinţi, rugători, ajutători în necazuri şi modele de urmat. Să părăsim mândria, răutatea şi necredinţa care ucid sufletul şi să cerem ajutorul tuturor sfinţilor din cer, în frunte cu Maica Domnului, pe care îi cinstim astăzi. Ei aveau totul curat şi sfânt: şi trupul, şi mintea, şi cuvântul, şi simţurile, şi sufletul. De aceea făceau minuni, de aceea izgoneau diavolii, de aceea trupurile lor rămân nestricate şi vindecă mulţi bolnavi.

Deci, să ne pocăim de păcate, să imităm pe sfinţi, să ducem viaţă curată şi să le cerem întotdeauna ajutorul prin această scurtă rugăciune: „Toţi Sfinţii, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi!“.

Lăsatul secului pentru Postul Sf Ap Petru și Pavel

Duminica, 3 iunie, Biserica Ortodoxa a randuit lasatul secului pentru inceputul postului Sfintilor Apostoli Petru si Pavel. Durata postului Sfintilor Apostoli Petru si Pavel este variabila, in functie de data Sfintelor Pasti. Daca se intampla ca Duminica Tuturor Sfintilor, ziua in care se lasa sec pentru acest post, sa fie dupa 29 iunie, atunci postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel se va tine simbolic trei zile.

De regula, cuvantul sec, din sintagma "lasatul secului", este inteles ca fiind sinonim cu uscat, fara grasime, de post. Insa, la Sfintii Parinti, accentul nu cade numai pe mancare. Secul pe care il cere postul ortodox este seclum (saeculum), adica lumea impatimita.

De multe ori ne este dat sa auzim ca nu postul alimentar este important, ci cel spiritual. Insa nu este asa. Ambele forme sunt importante. De vreme ce Sfintii Parinti au randuit sa ne infranam de la anumite bucate pentru o vreme, au facut-o cu buna stiinta. Credinciosul nu trebuie sa se multumeasca cu jumatati de masura. Nu cu o parte din el trebuie sa-L intampine pe Hristos, ci cu intreaga sa natura: trup si suflet.

Postul adevarat nu este doar de alimente, ci si de ganduri rele. Neinfranarea de la gandurile rele ii face pe unii sa afirme: "Daca nu mananc, mor, ametesc!". Insa, asa cum afirma si Parintele Sofian, postul nu este lasat sa omoare omul, ci sa potoleasca patimile din noi. Deci, postul nu inseamna numai post de mancare, ci abtinere de la tot ceea ce simtim ca nu ne este de folos.

In viata crestinilor ortodocsi, posturile care preced marile sarbatori au o importanta cu totul deosebita pentru ca de ele este legat unul din actele centrale pe care ei le indeplinesc in biserica, si anume, impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului. Pentru crestinul ortodox nu se poate concepe impartasire fara post. Respectarea postului este o conditie esentiala pentru impartasirea cu vrednicie. Ea este si o obligatie prescrisa de porunca a patra biseri­ceasca prin care ni se cere "sa ne spovedim si sa ne cuminecam in fie­care din cele patru posturi mari de peste an".

Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel este cunoscut in popor sub denumirea de Postul Sampetrului. Este randuit de Biserica in cinstea celor doi apostoli si in amintirea obiceiului lor de a posti inainte de a intreprinde acte mai importante (Fapte 13,2 si 14,23). Postul Sfintilor Apostoli ne aminteste si de inceputurile Bisericii crestine, de rolul pe care l-a avut comunitatea Sfintilor Apostoli in vestirea Evangheliei. Postul Sfintilor Apostoli a fost cunoscut in vechime si ca Postul Cincizecimii, pentru ca se tine in apropiere de Pogorarea Duhului Sfant.

In Postul Sfintilor Petru si Pavel, sambata si duminica se mananca peste. Avem dezlegarea la peste si pe 24 iunie, atunci cand sarbatorim Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul. Dezlegarea la peste avem si luni, marti si joi, numai daca in aceste zile praznuim un sfant cu doxologie mare si cu cruce neagra in calendar. Cand o astfel de sarbatoare cade miercuri sau vineri se dezleaga la untdelemn si vin. Daca sarbatoarea Sfintilor Apostoli Petru si Pavel cade miercuri sau vineri, se face dezlegare la peste, vin si ulei.

ARTE 3 Iunie

INVITAŢIE LA OPERĂ 3 iunie

Carmen de Georges Bizet

INVITAȚIE LA OPERETĂ 3 iunie

Die Fledermaus - J. Strauss jr.

MUZICĂ 3 Iunie

Muzicianul Eduard Caudella (Harţă Răzeşul, Beizadea Epaminonda, Petru Rareş);

Josephine Baker

Curtis Mayfiled, vocalist şi compozitor american (Rooster, Impressions).

Michael Clarke, baterist american (Byrds, Flying Burrito Brothers, Firefall).

The Byrds 

Anita Harris, cântăreaţă britanică

Anita Harris 

Ian Hunter, vocalist, chitarist şi compozitor britanic (Mott The Hoople).

Ian Hunter 

Mickey Finn, chitarist şi percuţionist britanic (T. Rex).

Dj Mickey Finn 

Florian Pilkington-Miksa, baterist britanic (Curved Air) 

CURVED AIR

Suzie Quatro

Suzi Quatro - Greatest Hits 

Deniece Williams, cântăreaţă şi compozitoare americană

Billy Powell, pianist american (Lynyrd Skynyrd, 38 Special).

Dan Hill, cântăreţ şi compozitor canadian

Dan Hill Greatest Hits [Full Album]

Aurelian Temişan

Georges Bizet

Bizet - L'Arlésienne Suite No. 1 & Suite No. 2 / Nathalie Stutzmann: 

Georges Bizet - Symphony No. 2 "Roma" (1861): 

Johann Strauss fiul

The best of Johann Strauss II: 

ÎNREGISTRĂRI NOI:

VA - Classical Music for Summer

VA - Debussy Medley for Concentration, Focus

Corelli Complete Edition Vol.1

MUSICA ANDINA DE ECUADOR. Selección de Cecil González

TEATRU/FILM 3 iunie

De Duiliu Zamfirescu

Biografie Duiliu Zamfirescu

1858 La 30  octombrie, la  Plainesti  (azi Dumbraveni), in fostul  judet Ramnicu-Sarat,  se naste  Duiliu Zamfirescu,  in acelasi an cu Barbu Delavrancea (11 aprilie) si A. Vlahuta (5 septembrie).

1865-1873 Duiliu  Zamfirescu frecventeaza cursurile scolii elementare si ale gimnaziului in orasul Focsani.

1873-1876 Isi continua studiile la Liceul “Matei Basarab” din Bucuresti.

1877 Aflandu-se student la Facultatea de drept si frecventand in anul I si cursurile Facultatii de litere, Duiliu Zamfirescu debuteaza cu un ciclu de  poezii romantioase in revista „Ghimpele”.

1877-1878 Razboiul pentru independenta nationala si eroismul ostasilor si ofiterilor romani ii vor inspira scriitorului unele nuvele ca "Locotenentul Sterie" si romanul "In razboi".

1880 Primit si prezentat cu entuziasm de Al. Macedonski, Duiliu Zamfirescu  se inscrie, pentru  scurta vreme,  printre  colaboratorii „Literatorului”,  debutand  cu  poema  romantica  "Levante si Kalavryta". In urma absolvirii Facultatii de  drept, e numit supleant de ocol la Harsova. Timpul petrecut aici va fi evocat in amintirile "Din  Dobrogea"  si  "Noapte  buna".  Incepe  colaborarea  la  "Romania libera", care va fi sustinuta cu regularitate pana in 1884. Semneaza foiletonul literar saptamanal si unele articole politice cu pseudonimul Don Padil. Se declara “dusman neimpacat” al “naturalismului obscen”. De acum dateaza scrisorile adresate prietenului sau Duiliu Ioanin.

1881 Duiliu Zamfirescu e numit procuror la Targoviste, functie din care demisioneaza in acelasi an.

1882 Dupa o scurta incercare de a profesa avocatura si a suplini o catedra  de  franceza  la Focsani, scriitorul se stabileste in Bucuresti, ca redactor la ziarul "Romania libera".

1883 Publica primul volum cuprinzand  poezii si nuvele, "Fara titlu".

1884 Apare romanul "In fata vietii", pe care il va judeca sever C. Dobrogeanu-Gherea in articolul "Pesimistul de la Soleni". Frecventeaza tot  mai intens cenaclul “Junimii” si isi incepe colaborarea la „Convorbiri literare”. Prima  nuvela citita si  apreciata de Titu Maiorescu este "Noapte buna".

1885 Duiliu Zamfirescu se prezinta la concursul de atasat de legatie, in urma caruia e numit  functionar in Ministerul Afacerilor Straine. In acelasi timp e profesor de limba romana la Liceul “Sf. Gheorghe”.

1888 In mai scriitorul e trimis ca secretar de legatie la Roma, unde, cu o intrerupere intre anii 1892-1894, cand va fi mutat la legatiile din Atena si Bruxelles, va ramane pana in 1906. Aici se intereseaza indeaproape de istoria Romei antice, cunoaste comorile de arta ale Italiei si se indragosteste de peisajul meridional al acestei  tari. Traduce din poetii Leopardi si Carducci. Acum  incepe corespondenta cu Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi si N. Petrascu.

1892 Publica in „Convorbiri literare” , in afara de poezii, fragmente dintr-o monografie inchinata lui Lev Tolstoi, fata de opera caruia manifesta o pretuire si un entuziasm deosebit.

1894 Publica volumul de poezii "Alte orizonturi".

1894-1895 Apare  in „Convorbiri literare”  primul roman din ciclul "Comanestenilor": "Viata la tara".

1895 Apare  volumul "Novele romane".

1895-1896 Publica in „Convorbiri literare” romanul "Tanase Scatiu".

1897 Apare volumul de versuri "Imnuri pagane".

1897-1898 In „Convorbiri literare” publica romanul "In razboi".

1899 Apare  volumul "Poezii noua".

1901-1902 Publica in revista „Literatura si arta romana”, condusa  de N. Petrascu, romanul "Indreptari". Colabora aici inca din 1896-1897, fapt care determina un inceput de raceala in relatiile cu Titu Maiorescu.

1906 Duiliu Zamfirescu se intoarce in tara, unde este numit secretar general  la  Ministerul  Afacerilor  Straine. Apare in „Convorbiri literare” romanul "Anna".

1909 Scriitorul este ales membru al Academiei Romane. Rosteste discursul "Poporanismul in literatura", care va produce aprinse discutii in  epoca. Este numit  reprezentantul Romaniei, cu grad de ministru  plenipotentiar, in Comisia  Europeana a Dunarii.

1911 Publica volumul de nuvele "Furfanto" si romanul "Lydda".

1916-1917 In urma intrarii Romaniei in primul razboi mondial si a infrangerilor din toamna lui 1916, Duiliu Zamfirescu se refugiaza la Odesa, apoi la Iasi.

1918 Apare la Iasi ziarul „Indreptarea”, organ al Partidului Poporului condus de generalul Averescu si la care adera si Duiliu Zamfirescu. Ziarul avea si un supliment literar.

1918-1920 Angajat in politica, este ministru de externe si presedinte al Camerei.

1919 Apare volumul de versuri "Pe Marea Neagra".

1920 Apare volumul de povestiri si amintiri din cariera diplomatica "O muza".

1922 La 30 iunie Duiliu Zamfirescu moare la Agapia. Este inmormantat la Focsani in cimitirul sudic al orasului.

       Biografie realizata de Alexandru Sandulescu.

VIATA LA TARA - DE DUILIU ZAMFIRESCU: 

Tanase Scatiu 

Angello, tiranul Padovei - Victor Hugo 1954

Valsul cainilor - Leonid Andreev

Dictatorul - Alexandru Chiritescu

GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR 3 Iunie

Mr Bean - Funeral - Comic Relief 2015 (HD)

Benny Hill Heroes Through the Ages HD 720p

Stefan Banica & Stela Popescu - Dactilografa

Prezent la baza de agrement cu Dem Rădulescu, Virgil Ogășanu 

GÂNDURI PESTE TIMP 3 Iunie

Franz Kafka - Citate: