MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 4 IULIE 2019

Bună ziua, prieteni!

Este sărbătoarea naţională a SUA. National Anthem USA Star Spangled Banner Full Version with Lyrics on Screen

Mă întreb: câți americani știu când este Sărbătoarea Națională a României?
O zi bună tuturor!

ISTORIE PE ZILE 4 Iulie

Evenimente

·       362 i.Hr.: In Grecia antica are loc batalia de la Mantinea, in care tebanii condusi de Epaminondas ii inving pe spartani. Epaminondas (n. cca 418 i I.Chr – d 362 iI.Chr), general și om de stat teban. Epaminondas a fost ranit mortal in timpul luptei astfel ca, ramasi fara comandant, tebanii nu au exploatat victoria si s-au retras.

·       836 - Pactum Sicardi, pace între Principatul Benevento şi Ducatul de Neapole.

·       993 - Sfantul Ulrich din Augsburg este canonizat.

·         1054: O supernova este observată in apropierea constelatiei Tauri. Evenimentul este menţionat în China şi in istoriile amerindiene. Timp de câteva luni luminozitatea acesteia a fost destul de puternica pentru a fi vizibila la lumina zilei. Urmarile acestei explozii este vizibila şi astăzi: Nebuloasa Crab.

·         1187 - Bătălia de la Hittin (Tiberias): Saladin învinge pe Reinoud de Chatillon.

·         1301 - Bătălia de la Breukelen: Olanda vs Lichtenberg.

·         1415 - Angelo Correr devine Papa Grigorie al XII-lea.

·         1456: Otomanii incep asediul Belgradului aparat de o armata condusa de Iancu de Hunedoara, pe atunci regent al Regatului Ungariei. Bătălia de la Belgrad (4 – 23 iulie 1456) a oprit înaintarea turcilor spre centrul Europei, după ce acestia cuceriseră Constantinopole, cu trei ani în urmă. Inaintarea sultanului Mehmed II (1444 – 1446, 1451 – 1481) spre centrul Europei era blocata de cetatea Belgradului, aparata de Iancu de Hunedoara, pe atunci regent al Regatului Ungariei, Turcia mobilizase pentru cucerirea acestei cetati forţe impresionante: cca. 100.000 de soldaţi, o artilerie de asediu superioară celei folosite împotriva Constantinopolului şi o flotă ce urma să acţioneze pe Dunăre (60 – 65 de galere şi c. 150 de vase mai mici). Iancu a luat masuri pentru intarirea  garnizoanei cetăţii, comandate de Mihail Szilágyi şi de fiul său, Ladislau de Hunedoara, cu 5.000 de mercenari,si a chemat oameni de la orase si sate sa ia parte la razboi. Pentru a avea un aliat in Tara Romaneasca, l-a ajutat pe Vlad Tepes sa-si recapete tronul. Concomitent, el îşi întăreşte legăturile cu Skanderbeg, care, în Albania, trebuia să declanşeze o mişcare antiotomană. Cu sprijinul călugărului franciscan Ioan de Capistrano, care a desfăşurat o intensă propagandă pentru o nouă cruciadă antiotomană, Iancu a reuşit să ridice o oaste de circa 30.000 de soldaţi şi o flotă improvizată formată din c. 200 de vase. De aceasta data a beneficiat si de un sprijin mai consistent din Apus. De asemenea a reusit sa adune o armata de oameni simpli cu arme proprii, coase, furci, prastii de circa 27-28.000 de tarani cu toata opozitia nobililor si a orasenilor. La 22 iulie  armata creştină a trecut raul Sava, dezlănţuind atacul general. Tunurile turcilor au fost capturate şi folosite împotriva armatei sultanului, care a fost rănit de o săgeată, fiind salvat de aga ienicerilor, Hassan, care şi-a dat viaţa protejându-l pe sultan cu propriul trup. La 23 iulie, turcii s-au retras în degringoladă, părăsind tabăra, lăsând în urmă o pradă uriaşă şi foarte mulţi morţi (cca. 24.000, în timpul asediului, după sursele creştine, cărora li s-au adăugat alţii, în timpul retragerii) şi prizonieri (c. 4.000). Creştinii au pierdut relativ puţini oameni, c. 3.000 – 4.000 (Camil Mureşan). Victoria de la Belgrad a  întârziat  pentru aproape 70 de ani cucerirea Ungariei de către turci şi a redresat moralul europenilor, zguduit după căderea Constantinopolelui. Totodată, izbânda lui Iancu este cel mai strălucit moment al carierei sale militare, de care nu a putut să se bucure îndeajuns, pentru ca a murit de ciumă la 11 august, în tabăra de la Zemun.

·         1534: Christian al III-lea este proclamat rege al Norvegiei și Danemarcei la biserica din orașul Rye. De domnia lui se leagă implementarea reformei protestante în această zonă. Christian al III-lea (n. 12 august 1503, Schleswig – d. 1 ianuarie 1559, Kolding) a fost rege al Danemarcei și rege al Norvegiei, fiul cel mare al regelui Frederick I al Danemarcei și a reginei Anna de Brandenburg.

·         1541 - Pictorul Dragos Coman (“Dragos Zugravul”) a terminat valorosul ansamblu de picturi murale care decoreaza biserica din satul Arbore.  Biserica a fost construita de Luca Arbore, unul dintre marii boieri ai lui Stefan cel Mare, sfetnic al lui Bogdan al III-lea si tutore al lui Stefanita Voda, cel care a fost portar al Sucevei timp de aproape 40 de ani. Boierul Arbore a ridicat, pe valea Raului Solca, Biserica cu Hramul Taierea Capului Sf. Ioan Botezatorul, cunoscuta si ca Biserica Arbore. Munca zugravului Dragos Coman (Dragosin, fiul popii Coman din Iasi) chemat de Ana, fiica lui Arbore, s-a terminat pe 4 iulie, dar Hatmanul Arbore n-a apucat sa se bucure la vederea ei, pentru ca a fost decapitat.

·         1610 - Bătălia de la Klushino: regele Sigismund al II invinge armatele Rusiei si Suediei. Fortele polono-lituaniene inving in batalia de la Klusino trupele ruse, in timpul razboiului polono-rus; (1605-1618).

·         1634: In Noua Franta, pe continentul Nord American, este fondat orasul Trois Rivieres (astazi in Quebec, Canada).

·         1776:  Cinci zeci si sase de delegati ai celor 13 colonii britanice din America de Nord semneaza Declaratia de Independenta a Statelor Unite ale Americii. Documentul a fost ratificat de către  al doilea Congres Continental, prima entitate conducătoare a noului stat creat. Textul Declaratiei  a fost scris de Thomas Jefferson si a fost  votat de  toate delegaţiile excepţia celei din New York, care a fost de acord sa o semneze cateva zile mai tarziu. Războiul de Independenţă a început în 1775, iar  conflictul se va încheia cu semnarea Tratatului de la Versailles in ziua de 3 septembrie 1783.

·         1827: Sclavia este abolită în statul New York.

·         1862: Prelatul de la Oxford, profesorul de matematici Dodgson, cunoscut ca scriitorul Lewis Carroll, publica „Alice in Tara Minunilor“, una dintre capodoperele literaturii pentru copii. I-a servit drept model pentru personajul principal, Alice (10 ani), fiica rectorului de la Colegiul  Trinity.

·         La 4 iulie 1864, prin decret domnesc, se înfiinţează Universitatea din Bucureşti, Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei. Universitatea din Bucureşti a fost întemeiată ca şcoală superioară la patru ani după întemeierea Universităţii Iaşi, prima universitate română modernă. În 1864 aceasta includea facultăţile de Drept, Ştiinţe, Filozofie (Litere). Primul rector al acesteia, ales la 15 septembrie 1864, a fost juristul Gheorghe Costa-Foru. Primul doctorat în cadrul Universităţii Bucureşti a fost acordat în 1873 de către Facultatea de Farmacie. Universitatea a cunoscut  "epoca de aur" între cele două războaie mondiale. Atunci s-a dezvoltat datorită înaltei pregătiri a profesorilor şi numărului de studenţi (15 700), fiind una dintre cele mai mari universităţi, alături de Universitatea "Columbia" din New York, Universitatea din Paris, Universitatea din Londra şi Universitatea New York. În anul 1945 această peroiadă remarcabilă a luat sfîrşit, deoarece unii dintre cei mai buni profesori au fost destituiţi iar alţii au fost închişi pentru că s-au opus, într-un fel sau altul, regimului comunist. După cîţiva ani, unii profesiri s-au întors, dar atmosfera nu a mai fost aceea a libertăţii de a gîndi şi a competiţiei deschise. După 1990, s-au făcut progrese semnificative în domeniul predării iar numărul studenţilor creşte. Astăzi universitatea are aproximativ       20 000 de studenţi şi paisprezece facultăţi.

·         1876:  S-a creat, la București, "Societatea națională de Cruce Roșie a României". La 23 august același an, societatea a fost recunoscută de Comitetul Internațional al Crucii Roșii de la Geneva. Societatea Națională de Cruce Roșie din România este o organizație umanitară, neguvernamentală, bazată pe voluntariat, care oferă asistență de urgență, în caz de dezastre, precum și educație în domeniul sanitar în România. Este afiliata națională a Federației Internaționale a Societăților de Cruce Roșie și Semilună Roșie.

·         1906: Au fost fondate Uniunea  si Liga  Romanilor din America.

·         1914: La Viena au loc funeraliile Arhiducelui Franz Ferdinand și ale soției sale Sofia, la șase zile după asasinarea lor la Sarajevo. Arhiducele Franz Ferdinand al Austriei (n. 18 decembrie 1863, Graz – d. 28 iunie 1914, Sarajevo) a fost moștenitorul tronului imperiului Austro-Ungar din 1896 până la asasinarea sa la Sarajevo în data de 28 iunie 1914. Atentatul de la Sarajevo a constituit factorul care a declanșat începerea Primului război mondial.

·         1924 - Este adoptata Legea minelor, prin care se reglementa regimul investitiilor in domeniul exploatarii resurselor subsolului.

·         1928: Marea Britanie: Este acordat dreptul deplin de vot pentru femei.

·         1942: se încheie cucerirea Crimeii de către trupele germane şi române din cadrul celui de-al doilea război mondial. Bătălia de la Sevastopol [Ucraina] (10 noiembrie 1941 – 4 iulie 1942), desfăşurată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în cadrul campaniei de cucerire a Peninsulei Crimeea. Scopul campaniei a fost asigurarea flancului drept al forţelor germane, care înaintau spre Moscova. În acelaşi timp, se dorea întreruperea aprovizionării sovieticilor cu petrol din Caucaz. Sevastopolul reprezenta unul dintre punctele strategice de control asupra Mării Negre, beneficiind de un sistem complex de fortificaţii, susţinute de efective militare sovietice importante (52.000 militari, 170 tunuri şi 100 de avioane). Trupele române participante la operaţiuni erau constituite din elemente ale Armatei 3 (Corpul Vânătorilor de Munte), conduse de generalul Gheorghe Avramescu. Unităţile româneşti au fost integrate în structurile operative germane, fiind plasate sub comanda acestora, în cadrul Armatei 11, condusă de generalul Erich von Manstein. Prima ofensivă s-a derulat pe flancul sudic al sistemului de fortificaţii al Sevastopolului (10 noiembrie 1941). Atacurile germano-române au fost respinse de apărarea sovietică, după 10 zile de lupte dure. În aceste condiţii, opţiunea comandamentului german a vizat deplasarea centrului de greutate al acţiunilor forţelor aliate în perimetrul nordic al fortificaţiilor. Nici în această direcţie nu s-au înregistrat progrese, atacurile forţelor aliate fiind respinse de apărarea sovietică, datorită întăririlor primite de aceştia prin zona portuară. Beneficiind de acest avantaj, trupele sovietice au lansat o contraofensivă în estul Peninsulei Crimeea (26 septembrie) cu scopul eliberării presiunii asupra Sevastopolului, respinsă însă de trupele germano-române (18 mai). După acest succes s-au reluat acţiunile împotriva Sevastopolului, iniţial printr-un atac de artilerie puternic (21 mai – 7 iunie 1942), urmat de ofensiva asupra perimetrului nordic al sistemului de apărare. Centura exterioară defensivă a fost străpunsă, abia la 16 iulie, rezistenţa sovietică continuând să se manifeste până în 29 iunie, când oraşul a fost ocupat de forţele germano-române. În interiorul Sevastopolului, luptele au continuat până în 4 iulie, când au fost eliminate ultimele centre de rezistenţă. Contribuţia românească a fost suplimentată pe timpul luptelor, ajungând la şapte mari unităţi, iar submarinului NMS Delfinul a executat acţiuni de patrulare în sudul Crimeii, fiind angajat într-o serie de confruntări cu navele de război sovietice. Semnificaţia bătăliei de la Sevastopol a constat în asigurarea controlului total asupra Peninsulei Crimeea, fiind diminuată influenţa sovietică în perimetrul vestic al Mării Negre. Cu toate acestea, durata mare a luptelor a indisponibilizat importante efective germane, situaţie ce va influenţa ritmul campaniei răsăritene.

·         1946: România și Marele Ducat al Luxemburgului au reluat relațiile diplomatice la nivel de legație.

·         1950: Prima emisie a postului de radio Europa Liberă.

·         1954: Germania câștigă Campionatul Mondial de Fotbal din Elveția pentru prima dată - 3:2 cu Ungaria.

·         1957: S-a înființat, la București, Arhiva Națională de Filme.

·         1957 -  Este prezentat Fiat Nuova Cinquecento, automobilul care a motorizat practic Italia şi care a creat un adevărat cult în întreaga lume. Având-ul ca strămoş pe Topolino, 500 se dorea un omolog italian pentru VW Beetle, având un motor în doi cilindri de 500 cmc amplasat în partea din spate şi un design simpatic. Modelul a prins foarte bine în contextul unei Italii vlăguite de război şi între 1957 şi 1975 s-au produs 3,5 milioane unităţi. Dorind să respecte istoria italienii au lansat şi versiunea contemporană a lui Fiat 500, tot pe data de 4 Iulie, dar la o distanţă de 50 de ani. Desenat de Frank Stephenson (omul care a desenat şi noul Mini Cooper) acest model a creat un val de entuziasm uriaş, fiind lansat la Torino în faţa a 100.000 de spectatori şi a prim ministrului Romano Prodi.

·         1960: A fost inaugurat noul steag american, în urma admiterii statului Hawaii ca cel de-al 50-lea stat al SUA, în august 1959.

·         1970: România și Costa Rica au stabilit relații diplomatice la nivel de ambasadă.

·         1976: Este incununat de succes, raidul surpriza al trupelor israeliene asupra aeroportului Entebe din Uganda, avand ca scop eliberarea pasagerilor israelieni ai unei curse Air France, luati ostatici de teroristi palestinieni.

·         1987: A intrat în funcțiune pasajul Lujerului, cu o lungime de 800 m, din care 400 m sunt acoperiți.

·         1987: Fostul sef al Gestapoului din Lyon, Klaus Barbie, este condamnat de un tribunal francez la inchisoare pe viata pentru crime impotriva umanitatii. Istoricii au estimat ca Barbie se facea vinovat de uciderea a peste 14000 persoane, printre care si unul dintre conducatorii Rezistentei franceze, Jean Moulin.

·         1997: Nava spațială americană Pathfinder a aterizat pe Marte.

·         1998: Japonia lansează sonda Nozomi pe Marte, și se alătură, astfel, Statelor Unite și Rusia în lista națiunilor care explorează spațiul.

·         1999: Doi căutătorii de comori au dezgropat ilegal din muntele Mittelberg, Germania, Discul ceresc de la Nebra. Poliţia l-a adus în siguranţă în anul 2002. Discul a fost găsit lângă orășelul Nebra din landul Saxonia-Anhalt, Germania, și a fost datat ca provenind aproximativ din anul 1600 î.Hr. si este cea mai veche reprezentare a cerului nocturn / a universului descoperită pană acum. Discul ceresc de la Nebra este un disc de bronz de circa 32 cm diametru cu o patină verde-albastră și cu incrustații de aur. Acestea reprezintă Soarele (sau Luna plină), un sfert (o seceră) de Lună în creștere sau poate o barcă, precum și 32 de stele în formă de cercuri mici, inclusiv o grupare de stele care ar putea reprezenta Pleiadele. Marginea discului este decorată cu două segmente de cerc (dintre care unul s-a pierdut), adăugate mai târziu, care sunt plasate unul față de celălalt în unghiul dintre solstiții. Ultima adăugare este un alt segment de cerc, mai îngust, a cărui interpretare nu este sigură (Calea Lactee? un curcubeu? o arcă solară?). Discul a fost găsit relativ de curând, în anul 1999, lângă orășelul Nebra din landul Saxonia-Anhalt, Germania, și datat ca provenind aproximativ din anul 1600 î.Hr. Se pare că aparține de cultura Unétice din Epoca de Bronz. Ca stil artistic nu se aseamănă însă cu nici un obiect cunoscut din acea perioadă. Discul este cea mai veche reprezentare a cerului nocturn / a universului descoperită vreodată. Inițial s-a bănuit și că este vorba de o falsificare, dar între timp majoritatea specialiștilor consideră că discul este autentic.

·         2005: Sonda spațială NASA Deep Impact a observat impactul unui proiectil lansat de acesta pe cometa Tempel 1.

·         2006: Coreea de Nord testează patru rachete cu rază scurtă, una cu rază medie și una cu rază lungă de acțiune Taepodong-2. Conform relatărilor, racheta cu rază lungă de acțiune Taepodong-2 a eșuat în aer deasupra Mării Japoniei.

·         2009: Coroana Statuii Libertății se redeschide pentru public, după opt ani de închidere din motive de securitate în urma atacurilor din 11 septembrie 2001.

Nașteri

·         68: S-a nascut Salonia Matidia, nepoata împăratului Traian; (d. 23 decembrie 119). A a fost fiica şi singurul copil al Ulpiei Marciana si al bogatului pretor Gaius Salonius Matidius . Unchiul ei matern, imparatul Traian, nu a avut copii şi a tratat-o ca pe fiica sa. Tatal ei a murit în 78 şi Matidia a trăit impreuna cu mama sa in casa lui Traian şi a soţiei sale, Pompeia Plotina. In urma casatoriei fiicei sale Vibia Sabina cu imparatul Hadrian, Salonina Matidia a devenit soacra împăratului Hadrian. Cand Matidia a murit, împăratul Hadrian a tinut un discurs funerar, a divinizat-o şi a dispus sa i se dedice un templu şi un altar în Roma, pe Campul lui Marte

·         1546: S-a nascut sultanul otoman Murat al III-lea ; (d. 1595). Murad al III-lea ( d. 15 ianuarie 1595) a fost sultanul Imperiului Otoman din 1574 până la moartea sa. Sub domnia sa otomanii au suferit o gravă înfrângere din partea armatei habsburgice în bătalia de la Sissek în 1593. A ramas in istoria Imperiului Otoman ca fiind al doilea sultan care nu sa implicat in expediti militare, nefiind interesat de marirea imperiului sau. A fost descris de istoricul român Nicolae Bălcescu drept „un duh slab și superstițios, dulce la trai, iar iute la mânie și adesea atunci și cu cruzime, era dat cu totul la misticism, la poezie și la voluptate; amator de danț și muzică, de vorbe cu duh, ba încă și de mucalitlâcuri, el iubea mecanica, ceasornicăria și actele de reprezentație; el trăia încunjurat de tălmăcitori de vise, astrologi, șeici, poeți și femei, dănțuitori, de pitici și nebuni, lăsând domnia în mâna femeilor saraiului”

·         1715: Christian Fürchtegott Gellert, poet și romancier german (d. 1769)

·         1753: s-a născut Jean-Pierre Blanchard, aeronaut francez, inventatorul paraşutei. (m. 7 martie 1809)

·         1790: Sir George Everest (n. 4 iulie 1790, Crickhowell[*], Țara Galilor, Regatul Unit – d. 1 decembrie 1866, Hyde Park Gardens[*], Anglia, Regatul Unit^]) a fost un militar și geodez britanic. A fost conducător din 1823 al Serviciului geodezic al Indiei. Numele lui a fost dat celui mai înalt vârf de pe Terra (din Munții Himalaya).

Cu un an înainte de moartea sa, numele său a fost dat de către Societatea Geografică Regală Vârfului XV, cel mai înalt vârf al lumii, deși Everest însuși era împotriva acestei practici, favorizând utilizarea denumirilor date de localnici.

Everest s-a născut la 4 iulie 1790, dar datele despre locul său de naștere sunt incerte. El a fost botezat la Biserica St Alfege, Greenwich, Londra, la 27 ianuarie 1791.^[13] El s-a născut fie la Greenwich, fie la Gwernvale Manor, familia lui lângă Crickhowell, Brecknockshire, Țara Galilor.^[14][15] Everest a fost cel mai mare fiu și al treilea din cei șase copii născuți de Lucetta Mary (née Smith) și William Tristram Everest. Bunicul său, John Everest, fiul unui măcelar, a fost primul din familie care a intrat în profesia de avocat. Familia Everest din Greenwich poate fi urmărită cel puțin până la sfârșitul anilor 1600, când Tristram Everest - străbunicul lui Ioan - era un măcelar pe strada Church.^[16]

Omul de știință remarcabil a murit la 1 decembrie 1866 și a fost îngropat în Greenwich (Anglia).

George Everest

·         1799: Oscar I, născut Joseph François Oscar Bernadotte (n. 4 iulie 1799, Paris– d. 8 iulie 1859, Stockholm), a fost rege al Suediei și al Norvegiei din 1844 până la moartea sa. După ce în august 1810, tatăl său Jean-Baptiste Bernadotte a fost numit Prinț moștenitor al Suediei, Oscar și mama sa s-au mutat de la Paris la Stockholm în iunie 1811. Tatăl lui Oscar a fost primul monarh din Casa Bernadotte. Mama lui Oscar a fost Désirée Clary, prima logodnică a lui Napoleon. Sora ei, Julie Clary, a fost căsătorită cu fratele lui Napoleon, Joseph Bonaparte. Désirée l-a ales pe Napoleon să-i fie naș lui Oscar.

De la Carol al XIII-lea al Suediei Oscar a primit titlul de Duce de Södermanland. A învățat repede limba suedeză. Când a atins vârsta majoratului a devenit general. Talentele lui native au fost dezvoltate printr-o excelentă educație și curând a ajuns să fie privit ca o autoritate în toate domeniile socio-politice. La 17 ianuarie 1816 a fost ales membru al Academiei Regale de Științe Suedeze iar în 1818 a fost numit cancelar la Universitatea Uppsala, unde Oscar a învățat un semestru.

În 1839 a scris o serie de articole despre educația populară, iar în 1841 o operă anonimă, Om Straff och straffanstalter, care promovează reformele închisorilor. În timpul vieții tatălui său a fost de două ori vicerege al Norvegiei. La Palatul Leuchtenberg, la München, la 22 mai1823, prin procură și în persoană la Stockholm la 19 iunie 1823 s-a căsătorit cu Prințesa Josephine, fiica lui Eugène de Beauharnais, Duce de Leuchtenberg și nepoata împărătesei Franței Josephine.

Prinţul Moştenitor Oscar al Suediei, pictură de Joseph Karl Stieler.

În 1824 și 1833, Prințul Moștenitor a fost pentru scurt timp Vicerege al Norvegiei. În 1838 regele a început să-l suspecteze pe moștenitorul său de complot cu Partidul Liberal de a aduce o schimbare de minister sau chiar propria sa abdicare. Dacă Oscar nu a sprijinit în mod activ opoziția cu această ocazie, faptul că el dezaproba comportamentul despotic al tatălui său era cunoscut deși el a evitat o ruptură reală.

Cu toate acestea, liberalismul lui era moderat iar opoziția, la scurtă vreme după urcarea lui pe tron la 8 martie 1844, a descoperit cu întristare acest lucru. Nu voia să audă de reforme radicale ale Constituției din 1809 însă una dintre primele lui măsuri a fost stabilirea libertății presei. De asemenea, el a trecut prima lege privitoare la egalitatea între bărbați și femei în Suedia când în 1845 a declarat că frații și surorile ar trebui să aibă drepturi egale la moștenire dacă nu există testament.

Oficial a stabilit egalitate între cele două regate ale sale prin introducerea unor noi steaguri care aveau în comun banda Uniunii Norvegiei și Suediei și prin introducerea stemelor noi. Multe din legile date în timpul domniei lui Oscar I au vizat îmbunătățirea poziției economice a Suediei. În 1857 Consiliul de Stat a declarat că Oscar a promovat prosperitatea materială a regatului mai mult decât predecesorii săi.

În afacerile externe, Oscar I a fost prieten al principiului naționalismului. În 1848 a susținut Danemarca împotriva Prusiei în primul război de la Schleswig; a plasat trupe suedeze și norvegiene în cantonament la Funen și în nordul Schleswigului și a mediat Armistițiul de la Malmö (26 august 1848). De asemenea, a fost unul dintre garanții integrității Danemarcei (Protocolul de la Londra, 8 mai 1852).

Oscar I a avut cinci copii legitimi – patru fii și o fiică. Doi dintre fiii lui, Carol și Oscar, i-au succedat la tron.

1. Regele Carol al XV-lea (Carol al IV-lea în Norvegia) (1826–1872)
2. Prințul Gustaf, Duce de Uppland (1827–1852)
3. Regele Oscar II (1829–1907)
4. Prințesa Eugenie (1830–1889)
5. Prințul August, Duce de Dalarna (1831–1873)

Oscar a avut doi copii cu metresa sa, actrița Emilie Högquist:

1. Hjalmar Högquist, născut la 18 iunie 1839 la Hamburg, mort în 1874 la Londra.
2. Max Högquist, născut la 12 august 1840 la Stockholm, mort în 1872 în China.

Cu altă metresă, doamna de onoare Jaquette Löwenhielm, Oscar a avut o fiică:

1. Oscaria, născută în 1819.

Oscar I

Rege al Suediei și Norvegiei

·         1801: Infanta Isabel Maria a Portugaliei (d. 1876)

·         1804 - Nathaniel Hawthorne, scriitor american, (Litera Stacojie).

·         1807: Giuseppe Garibaldi ( pronunție (ajutor·info); n. 4 iulie 1807,^{[1][2][3][4][5]}Nisa, Regatul Sardiniei^[6] – d. 2 iunie 1882,^{[1][2][3][4][5]} Caprera[*], Italia^[7]) a fost un general, om politic și patriot italian considerat, împreună cu Camillo Cavour, cu Victor-Emmanuel al II-lea și cu Giuseppe Mazzini, a fi unul dintre „părinții patriei” italiene.

Garibaldi a fost un personaj istoric esențial al Risorgimentului italian, deoarece a condus și a luptat personal într-un număr mare de campanii militare care au permis construirea unei Italii unite. El a încercat, cel mai adesea, să acționeze cu învestitura unei puteri legitime, ceea ce face să fie greu de definit ca revoluționar: a fost numit general de către Guvernul provizoriu al Milanului^⁠(fr) în 1848, general al Republicii Romane din 1849^⁠(fr) de către ministrul de război, și cu acordul și în numele lui Victor-Emmanuel al II-lea a intervenit prin Expediția celor O Mie.

A fost supranumit „eroul a două lumi” datorită acțiunilor militare pe care le-a întreprins atât în America de Sud cât și în Europa, și care i-au adus o considerabilă notorietate atât în Italia cât și peste hotare. Aceasta se datorează mediatizării excepționale pe plan internațional de care a beneficiat, la nivelul epocii sale, presa relatând, adesea romanțat, epopeea sa. Cei mai mari scriitori, în special francezi, Victor Hugo, Alexandre Dumas, George Sand și-au exprimat admirația față de el. Regatul Unit și Statele Unite i-au fost de mare ajutor, oferindu-i, în circumstanțe dificile, susținere militară și financiară.

Republican convins, el și-a lăsat ideile la o parte, recunoscând autoritatea monarhică a lui Carol Albert și a lui Victor-Emmanuel al II-lea, artizanii acțiunii unioniste. El i s-a opus lui Mazzini, deși fusese unul din adepții acestuia la începutul carierei sale politice. Expediția celor O Mie avea să fie elementul culminant al acțiunilor sale: a cucerit sudul peninsulei, pe care l-a predat lui Victor-Emmanuel al II-lea, făcându-l rege al Italiei. Ultimele sale lupte, cu scopul de a integra Roma în Regatul Italiei s-au soldat cu eșecuri. Monarhia avea să încredințeze altora visul de cucerire a Romei.

Garibaldi a fost, la vremea sa, un mit care a avut și adversari: mediul reacționar și cleric, anti-republican și anti-socialist.

La 9 noiembrie 1860, Garibaldi s-a retras la Caprera după ce a refuzat orice recompensă,^[162] fapt care i-a fascinat pe contemporanii săi aproape la fel de mult ca faptele lui de arme.^[163]

Garibaldi a fost adevăratul artizan al unificării Regatului Italiei, care a fost proclamat la 17 martie 1861. Când a intrat a doua zi în clădirea parlamentului italian, după ce a fost ales în primul legislativ al Italiei, deputații l-au aplaudat în picioare.^[164][165]

A fost pentru el ocazia de a lua poziție, și și-a manifestat dezacordul față de refuzul autorităților și în special al lui Fanti, ministrul de război, de a integra voluntarii din Armata Medirională^⁠(it) în armata regulată și a afirmat cu tărie „că nu poate strânge mâna celor care l-au făcut străin în propria sa patrie”, cu referire la cedarea Nisei către Franța. El a acuzat guvernul că ar fi dorit „un război fratricid”.^[165] Cavour a reacționat violent și a cerut, fără rezultat, președintelui Camerei, Rattazzi, să-l cheme la ordine pe Garibaldi. Ședința a fost suspendată. Nino Bixio^⁠(it) a încercat o reconciliere în zilele ce au urmat, deși Cialdini l-a atacat violent.^[165] Garibaldi, întors în Caprera, a obținut în parte câștig de cauză. După câteva zile, mai mulți ofițeri ai săi, precum și o parte din Armata Meridională, au fost integrați în armată.^[166] Cavour a murit la 6 iunie fără ca relațiile între cei doi să se fi îmbunătățit

La 24 martie 1882, Garibaldi a mers la Napoli, apoi la Palermo înainte de a reveni la Caprera în aprilie.^[236] Starea sănătății sale doar s-a înrăutățit și la 2 iunie 1882, a murit în casa lui, înconjurat de familia sa și de Menotti.^[237] Au sosit mesaje de condoleanțe din toate colțurile lumii. Victor Hugo declara: „Nu doar Italia este în doliu, nu doar Franța, ci întreaga omenire”.^[238] În testamentul său, a cărei copie este expusă în casa memorială de pe insula Caprera, Garibaldi cerea expres să fie incinerat, dar familia, sub presiunea generală, a hotărât să-l înhumeze.^[239] Numeroase autorități au venit pe insulă pentru ceremonie, la 8 iunie, iar Roma l-a cinstit în duminica următoare.^[240] Au fost prezenți reprezentanți ai consiliilor municipale din Paris, Lyon și Nîmes, precum și reprezentanți ai Consiliului General al Senei și ai presei franceze. La 3 iunie, Adunarea Națională a întrerupt ședința pentru a-i da un omagiu, în ciuda opoziției grupării clericiste.^[241]

Astăzi, rămășițele sale odihnesc la Caprera, într-un cavou închis cu o piatră mare de gresie albă

Conform dosarului său militar, Garibaldi măsura 1,7 m, avea părul blond, ochii căprui deschis, deși președintele argentinian Bartolomé Mitre^⁠(fr) îl descria ca fiind „de statură mijlocie, cu umerii și membrele puternice și bine proporționate, și cu ochii albaștri”.^[281] Încă de la 40 de ani, Garibaldi a suferit de reumatism extrem de dureros, care adesea îl imobiliza.^[124]

Garibaldi și prima sa soție, Anita Garibaldi^⁠(it), moartă în 1849 către Ravenna, au avut patru copii:^[54] Menotti Garibaldi^⁠(fr)(1840-1903), Rosa Garibaldi (1843–1845), supranumită Rosita, moartă de variolă la doi ani în Montevideo, Teresa Garibaldi (1845–1903), supranumită Teresita, care s-a căsătorit cu generalul garibaldian Stefano Canzio^⁠(fr); și Ricciotti Garibaldi^⁠(fr)(1847–1924). Când era în Romagna în 1859, Garibaldi a adus rămășițele Anitei la Nisa alături de cele ale mamei sale.^[275]

El nu a avut copii cu Giuseppina Raimondi, cu care s-a căsătorit la Fino Mornasco la 16 ianuarie 1860, căsătorie a cărei anulare a obținut-o ulterior.^[282] A avut însă trei copii cu a treia soție, Francesca Armosino: Clelia Garibaldi (1867–1959), Rosita, moartă în copilărie, și Manlio Garibaldi (1873–1900).

A avut mai multe amante, între care Emma Roberts, o englezoaică cultivată cu care spera că se va căsători,^[129] și baroana scriitoare Marie Espérance von Schwartz.^[283] El a trăit și cu Battistina Raveo, cu care a avut o fiică, Anna Maria Imeni supranumită Anita, care a murit la 16 ani de meningită

Giuseppe Garibaldi

* 1826: Stephen Collins Foster (n. 4 iulie 1826 - d. 13 ianuarie 1864), supranumit „părintele muzicii americane”, a fost un textier american cunoscut pentru cântece precum "Oh! Susanna," "Camptown Races," "Old Folks at Home," "My Old Kentucky Home," "Jeanie with the Light Brown Hair," "Old Black Joe," și "Beautiful Dreamer." A scris versurile a peste 200 de cântece, multe dintre ele rămănând populare și la 150 de ani de la moartea acestuia.

Stephen Foster

* 1832: Lucien Quélet (n. 14 iulie 1832, Montécheroux, Franța – d. 25 august 1899,^[ Hérimoncourt[*], Franța) a fost un medic, naturalist, briolog și micolog francez de renume mondial. Fondatorul asociației franceze de micologie Société mycologique de France a caracterizat peste 400 de specii de ciuperci. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Quél..

Quélet s-a născut într-o familie de țărani, devenind curând după aceea orfan, fiind crescut de mătușile sale. Este menționat, că tânărul Lucien a arătat un mare interes în botanică și micologie și, mai târziu în viață, a afișat un interes mult mai larg pentru științele naturale incluzând studii despre păsări și moluște în gama sa de interese.^[4]

Les champinons du Jura

Flore mycolgique

După ce a absolvit colegiul din Montbéliard, Quélet a studiat medicina la Universitatea din Strasbourg, unde a și promovat. Apoi a înființat o practică medicală în Herimoncourt. În ciuda vieții sale umplute de termine ca doctor de țară, Quélet a găsit încă destul timp să urmărească interesul său pentru ciuperci, și, în anul 1855, el a fondat, împreună cu Giacomo Bresadola și alții, Asociația Micologică a Franței (Sociéte Mycologique de France), fiind ales primul președinte. În prima perioadă de micologie științifică, ale cărei temelii au fost puse de Christian Hendrik Persoon, Jean Baptiste François Pierre Bulliard, Jacob Christian Schäffer și mai ales de fondatorul sistematicii Elias Magnus Fries, Lucien Quélet a contribuit prin lucrările sale semnificativ, dând acces laiului interesat și rămânând și de acea figura dominantă a școlii franceze de micologie.^[5][6]

Cea mai celebră lucrare a lui (492 de pagini), scrisă în anul 1888, este tratatul Flore mycologique de la France et des pays limitrophes (Flora micologică din Franța și țările vecine), care a rămas, până in zilele noastre, o sursă-cheie de referință pentru persoane interesate de bureți polipori. Mai departe, Quélet a publicat de asemenea multe alte lucrări, identificând și denumind mai mult de 400 de specii de ciuperci. Astfel a contribuit în mare măsură la dezvoltarea taxonomiei fungide.^[7] Majoritatea numelor de ciuperci date de Quélet sunt valabile până în prezent. În ultimii ani ai vieții sale, Quélet a extins gama sa de studiu, probabil din cauza excentricității, așa cum s-a zis de unii, și a început să aibă interese noi pentru unele teme pe care îl fascinaseră deja din tinerețe, printre altele ornitologia și malacologia.^[8]

Savantul și-a petrecut majoritatea vieții sale de adult în Herimoncourt, aproape de Montbéliard, în regiunea Franche-Comté a Franței. În apropiere, la Valdoie(Territoire de Belfort), colegiul agricol „Liceul Lucien Quélet” este denumit în onoarea sa, ca unul din cei mai faimoși foști elevi. Multe specii, de exemplu soiurile Boletus queletii și Russula queletii poartă numele lui.^[6]

Lucien Quélet este recunoscut ca unul dintre giganții istoriei micologiei.

Lucien Quélet pe la 1890

* 1835: Wilhelm (4 iulie 1535 – 20 august 1592), numit Wilhelm cel Tînăr (germanăWilhelm der Jüngere), a fost Duce de Brunswick-Lüneburg și Prinț de Lüneburg din 1559 până la moartea sa. Până în 1569 el a domnit împreună cu fratele său, Henric de Dannenberg.

El a fost fiul lui Ernest I, Duce de Brunswick-Lüneburg. La 12 octombrie 1561 el s-a căsătorit cu Dorothea a Danemarcei (1546-1617), fiica regelui Christian al III-lea al Danemarcei.

În anul 1582, Wilhelm a început să sufere de crize de nebunie. Aceste crize au provocat-o pe soția lui să fugă în 1584 pentru propria ei siguranță. După decesul lui, soția sa a devenit regentă pentru fiul lor, Georg.

Copii:

• Sophie de Brunswick-Lüneburg (30 octombrie 1563 – 1639); s-a căsătorit cu Georg Frederic, Margraf de Brandenburg-Ansbach.
• Ernest al II-lea, Duce de Brunswick-Lüneburg (31 decembrie 1564 – 2 martie 1611); Prinț de Lüneburg în perioada 1592–1611.
• Elisabeta de Brunswick-Lüneburg (19 octombrie 1565 – 17 iulie 1621); s-a căsătorit cu Frederic, Conte de Hohenlohe-Langenburg.
• Christian, Duce de Brunswick-Lüneburg (19 noiembrie 1566 – 8 noiembrie 1633); Prinț de Lüneburg în perioada 1611–1633.
• Augustus I, Duce de Brunswick-Lüneburg (18 noiembrie 1568 – 1 octombrie 1636); Prinț de Lüneburg în perioada 1633–1636.
• Dorothea de Brunswick-Lüneburg (1 ianuarie 1570 – 15 august 1649); s-a căsătorit cu Karl I, Conte Palatin de Zweibrücken-Birkenfeld.
• Clara de Brunswick-Lüneburg (16 ianuarie 1571 – 18 iulie 1658); s-a căsătorit cu Wilhelm, Conte de Schwarzburg-Blankenburg.
• Anne Ursula de Brunswick-Lüneburg (22 martie 1572 – 5 februarie 1601)
• Margareta de Brunswick-Lüneburg (6 aprilie 1573 – 7 august 1643); s-a căsătorit cu Johann Casimir, Duce de Saxa-Coburg.
• Frederic al IV-lea, Duce de Brunswick-Lüneburg (28 august 1574 – 10 decembrie 1648); Prinț de Lüneburg în perioada 1636–1648.
• Maria de Brunswick-Lüneburg (21 octombrie 1575 – 8 august 1610)
• Magnus de Brunswick-Lüneburg (30 august 1577 – 10 februarie 1632)
• Georg, Duce de Brunswick-Lüneburg (17 februarie 1582 – 12 aprilie 1641); Prinț de Calenberg în perioada 1635–1641
• Johann de Brunswick-Lüneburg (23 iunie 1583 – 27 noiembrie 1628)
• Sybille de Brunswick-Lüneburg (3 iunie 1584 – 5 august 1652); s-a căsătorit cu Julius Ernest, Duce de Brunswick-Lüneburg.

Wilhelm cel Tânăr
Duce de Brunswick-Lüneburg Prinț de Lüneburg

* 1853: Ernst Otto Beckmann (n. 4 iulie 1853 – d. 12 iulie 1923) a fost un chimist și farmacist german, recunoscut pentru inventarea termometruluiBeckmann și pentru descoperirea reacției de transpoziție Beckmann.

Ernst Otto Beckmann

Ernst Otto Beckmann

·         1854: Victor Babeș (n. 4 iulie 1854, Viena - d. 19 octombrie 1926, București) a fost un bacteriolog și morfopatolog român, membru al Academiei Române din 1893. A fost fiul lui Vincențiu Babeș.

În colaborare cu Victor André Cornil, este autorul primului tratat de bacteriologie din lume (Bacteriile și rolul lor în anatomia și histologia patologică a bolilor infecțioase) prin care a pus bazele moderne ale acestei științe.^[1]

De asemenea, este fondatorul școlii românești de microbiologie.

Victor Babeș s-a născut în 1854 la Viena. A fost fiul deputatului Vincențiu Babeș, originar din Banat, și al Sophiei Goldschneider, unei austriece dintr-o influentă familie vieneză. A studiat medicina la Budapesta, apoi la Viena, unde și-a luat doctoratul.

Babeș își începe cariera științifică în Budapesta ca asistent în laboratorul de Anatomie Patologică (1874 - 1881). În urma descoperirilor lui Louis Pasteur, este atras de microbiologie și pleacă la Paris unde lucrează un timp în laboratorul lui Pasteur, apoi cu Victor Cornil. Împreună cu acesta publică primul tratat de bacteriologie intitulat Les bactéries et leur rôle dans l'anatomie et l'histologie pathologiques des maladies infectieuses (1885).

În anii 1885 - 1886 lucrează în Berlin în laboratoarele lui Rudolf Virchow și Robert Koch.

În 1881 primește titlul de conferențiar (docent privat) iar în 1885postul de profesor asociat de Histopatologie la Universitatea din Budapesta.

În 1887 Victor Babeș este chemat la București ca profesor la catedra de Anatomie Patologică și Bacteriologie.

Activitatea științifică a lui Victor Babeș a fost foarte vastă, cu un accent deosebit în problemele de tuberculoză, lepră, vaccinare anti-rabică și seroterapie anti-difterică. A demonstrat prezența bacililor tuberculozei în urina persoanelor bolnave și a pus în evidență peste 40 de microorganisme patogene. De o deosebită importanță este descoperirea unei clase de paraziți - sporozoari intracelulari nepigmentați - care cauzează febra de Texas la pisici și alte îmbolnăviri la animale vertebrate. La Congresul Internațional de Zoologie din Londra (1900) acești paraziți sunt clasificați în genul Babesia.

În 1892 publică împreună cu Gheorghe Marinescu și Paul Blocq un Atlas de Histologie patologică a Sistemului Nervos. A editat timp de mai mulți ani Analele Institutului de Patologie și Bacteriologie din București.

Victor Babeș, datorită formației sale științifice de bază, a creat concepția ce poate fi denumită "patomorfologia procesului infecțios", sinteză a microbiologiei cu histopatologia.

Activitatea lui Babeș a influențat și dezvoltarea medicinei veterinare, imprimându-i orientări noi, strâns legate de obiectivele medicinei profilactice. Astfel, a introdus vaccinarea antirabică în România, ameliorând metoda prin asocierea, în cazurile grave, cu seroterapia.

Prin cercetările sale valoroase asupra antagonismelor microbiene, s-a situat printre precursorii ideilor moderne asupra antibioticelor.

În anul 1893 este ales membru titular al Academiei Române. A fost membru al Academiei Române, membru corespondent al Academiei de Medicină din Paris și ofițer al Legiunii de Onoare (Franța).

Victor Babeș

* 1868: Henrietta Swan Leavitt (4 iulie 1868, Lancaster, Massachusetts—12 decembrie 1921, Cambridge, Massachusetts) a fost o astronomăamericană renumită pentru munca sa privitoare la stelele variabile.

Și-a făcut studiile la Oberlin College și la Society for Collegiate Instruction of Women (Radcliffe College) unde a descoperit târziu astronomia.

La sfârșitul studiilor,în 1892, a urmat alte cursuri de astronomie.

Începând din 1895, s-a dus la Harvard College Observatory^[5] ca voluntară.

Calitățile și agerimea minții sale i-au permis să fie admisă în grupul de lucru permanent al observatorului, sub conducerea lui Charles Pickering.

Ea nu a avut decât puține posibilități să efectueze lucrări teoretice, dar a fost rapid numită în fruntea departamentului de fotometrie fotografică, care era responsabil cu studierea fotografiilor stelelor, cu scopul determinării magnitudinii acestora.

Ea a descoperit și catalogat stele variabile situate în Norii lui Magellan.

În 1912, pornind de la catalogul său, a descoperit că luminozitateacefeidelor este proporțională cu perioada variației strălucirii lor.

Această relație perioadă-luminozitate stă la baza evaluării distanțelor roiurilor de stele și galaxiilor în Univers.

Henrietta Swan Leavitt

         * 1869 - Karl Seitz, presedinte al Austriei.

·         1872: Calvin Coolidge, al 30-lea președinte al Statelor Unite ale Americii (d. 1933)

·         1885 - S-a născut producătorul de film Louis B. Mayer, directorul studiourilor Metro–Goldwyn Mayer (MGM). (m. 1957)

·         1886: S-a născut (la Paris) poeta română Alice Călugăru; după 1908 s-a stabilit definitiv la Paris, unde a semnat cu pseudonimul Alice Orinet (m. 1933, probabil în Elveţia).

·         1897: Costică Acsinte, fotograf român (d. 1984)

·         1898 - Constantin C. Georgescu, inginer silvic, zooentomolog si fitopatolog (m. 1968).

·         1900 - interpretul de jazz Louis Armstrong, supranumit “regele jazz-ului”; cu piesa “Hello, Dolly” a detronat chiar si formatia Beatles (m. 6.07.1971).
* 1900: Robert Desnos (n. 4 iulie 1900 - d. 8 iunie 1945) a fost un poetsuprarealist francez.

Lirica sa explorează oniricul, de genuină inspirație și evită aplicarea mecanică a formulelor de laborator.

• 1927: Libertatea sau dragostea ("La Liberté ou l’amour!");
• 1930: Corpuri și bunuri ("Corps et biens");
• 1942: Destine ("Fortunes");
• 1943: Stare de veghe ("État de veille");
• 1944: Paznicul de la Pont-au-Change și alte poeme ("Le veilleur du Pont-au-Change et autres poèmes");
• 1946: Poeme alese ("Choix de poèmes").

Robert Desnos

* 1902: Meyer Lansky (născut Majer Suchowliński, 4 iulie 1902 — d. 15 ianuarie1983) a fost un gangster american care, alături de Charles „Lucky” Luciano, a avut un rol principal în dezvoltarea „Sindicatului Național al Crimei” (National Crime Syndicate) din SUA.

Meyer Lansky

* 1903: Corrado Bafile (n. 4 iulie 1903 - d. 3 februarie 2005, Roma) a fost cel mai în vârstă cardinal al Bisericii Catolice din timpurile moderne.

S-a născut în arhidieceza de L'Aquila, Italia, a fost hirotonit preot la Roma în 1936și a lucrat acolo până în 1960.

În 1960 a fost consacrat episcop de către papa Ioan al XXIII-lea și a fost numit nunțiu apostolic în Germania. A rămas în acest post până în 1975 când papa Paul al VI-lea la numit șeful Congregației pentru cauzele sfinților devenind cardinal în consistoriul din 1976.

S-a retras în 1980 din curie și a atins limita de vârstă pentru alegerile papale în 1983; Starea sănătății sale a fost bună și astfel a fost primit de papa Ioan Paul al II-lea la cea de 100-a aniversare a sa în 2003. A murit în 2005 la vârsta de 101 ani.

* 1906: Prințul Wilhelm al Prusiei (germană Wilhelm Friedrich Franz Joseph Christian Olaf; 4 iulie 1906 – 26 mai 1940) a fost fiul cel mare al Prințului Moștenitor al Germaniei, Wilhelm și al soției lui, Cecilie de Mecklenburg-Schwerin. La naștere a fost al doilea în linia de succesiune la tronul german.

Prințul Wilhelm în 1910

Wilhelm s-a născut la 4 iulie 1906 la reședința familiei Hohenzollern, Marmorpalais, în apropiere de Potsdam, unde se stabiliseră părinții săi până când casa lor, Schloss Cecilienhof, urma să fie gata.^[1] Tatăl său a fost Wilhelm, Prinț Moștenitor al Germaniei, fiul cel mare al împăratului german Wilhelm al II-lea. Mama sa a fost Ducesa Cecilie de Mecklenburg-Schwerin. Împăratul Franz Joseph al Austriei a fost unul dintre nașii prințului.

Alegerea unei bone pentru Wilhelm și fratele său mai mic, Louis Ferdinand(născut în 1907) a cauzat un stres considerabil în familie.^[2]

La aniversarea de 10 ani, în 1916, Wilhelm a fost numit locotenent al regimentului 1 de gardă și a primit Ordinul Vulturului Negru, de la bunicul său.^[3] Doi ani mai târziu, monarhia germană a fost abolită. Wilhelm și familia sa au rămas în Germania deși bunicul său fostul împărat a plecat în exil în Olanda. Fostul Prinț Moștenitor și familia sa au rămas la Potsdam unde Wilhelm și fratele lui mai mic au urmat gimnaziul local.

Wilhelm a studiat la Universitatea din Königsberg, Universitatea din Munchen și Universitatea din Bonn. În 1926, în timp ce era student la Bonn, Wilhelm s-a alăturat "Corps", o organizație studențească la care tatăl său, bunicul și alți membri ai familiei regale prusace erau membri

Fiica cea mare a lui Wilhelm, Prințesa Felicitas, împreună cu părinții lui Wilhelm.

În timpul studenției la Bonn, Wilhelm s-a îndrăgostit de o colegă studentă, Dorothea von Salviati. Bunicul său nu a aprobat căsătoria deoarece în acel timp kaiserul încă spera în posibilitatea restaurației de Hohenzollern,^[5] și nu voia ca nepotul său să facă o căsătorie morganatică.

Totuși, Wilhelm era hotărât să se căsătorească cu Dorothea. A renunțat la drepturile sale la succesiune pentru el și pentru viitorii copii în 1933.^[6][7] Wilhelm și Dorothea s-au căsătorit la 3 iunie 1933 la Bonn. Au avut două fiice. În 1940, căsătoria a fost recunoscută ca dinastică și fetele au primit titlul de prințesă a Prusiei.^[8]

• Prințesa Felicitas Cecilie Alexandrine Helene Dorothea a Prusiei, (7 iunie 1934–1 august 2009)^[9]
• Prințesa Christa Friederike Alexandrine Viktoria a Prusiei, născută la 31 octombrie 1936 la Schloß Klein-Obisch, în apropiere de Głogów

În mai 1940, Wilhelm a luat parte la invazia Franței. A fost rănit în timpul luptelor în Valenciennes și a murit la spital la Nivelles la 26 mai 1940.

Prințul Wilhelm al Prusiei

Prințul Wilhelm (stânga) cu fratele său mai mic Louis Ferdinand, în 1926.

* 1910: Gloria Frances Stewart,^[8] (n. 4 iulie 1910 - d. 26 septembrie 2010) a fost o actriță americană. Pentru interpretarea lui Rose Dawson Calvert din Titanic a fost nominalizată la premiul Oscar pentru cea mai bună actriță în rol secundar, fiind cea mai în vârstă persoană care reușește acest lucru.^[9] A fost unul dintre membrii fondatori ai Screen Actors Guild

Gloria Stuart

·         1911 - S-a născut Mitch Miller, şef de orchestră şi producător american.

·         1911: Victor Nadolschi, astronom român (d. 1996)

·         1919: Nicole Valéry-Grossu (n. Nicoleta Valeria Bruteanu, 4 iulie 1919, la Turnu Măgurele, România - d. 14 decembrie 1996, la Paris, Franța) a fost o scriitoare și jurnalistă română, creștină și anticomunistă.
Nicoleta Valeria Bruteanu s-a născut la Turnu Măgurele, în ziua de 4 iulie 1919. Era nepoată, pe linie maternă, a lui Iuliu Maniu
Încă din timpul războiului, Nicoleta Valeria Bruteanu a activat, în ilegalitate, în Partidul Național Țărănesc. După 1945 până în 1947, a fost redactor la ziarul Dreptatea, organ de presă al Partidului Național Țărănesc.

După instaurarea comunismului în România și după interzicerea Partidului Național Țărănesc, Nicoleta Valeria Bruteanu a fost evacuată, împreună cu familia sa din locuințele din București, iar în dimineața zilei de 24 august 1949 a fost arestată, fiind deținută, fără condamnare, timp de 4 ani. În decursul detenției sale a cunoscut ororile din închisorile politice ale României comuniste.

În anul 1957, Nicoleta Valeria Bruteanu s-a căsătorit cu scriitorul Sergiu Grossu, care a fost arestat în 1959, condamnat la 12 ani de închisoare, dar eliberat în 1962 după un decret de grațiere.

În anul 1969, Sergiu Grossu și soția sa au părăsit România și s-au refugiat în Franța, unde „Nicoleta Valeria” a devenit „Nicole Valéry-Grossu”.

În Franța, soții Grossu activează în publicistică și în activități de ajutorare. Astfel, Nicole Valéry-Grossu, susținea rubrica „Note de lectură”, corespondența și distribuirea revistei „Catacombes”.

În anul 1976, a editat publicația religioasă „Iisus Biruitorul”, în vederea unificării exilului românesc în jurul idealurilor mișcării Oastea Domnului.

Soții Grossu au fondat asociația La Chaine (în românește: „Lanțul”) și au organizat emisiuni radiofonice, în franceză și în română: „Duh și Adevăr”. Ei au inițiat conferințe în care au demascat realitatea cu privire la situația drepturilor religioase din România comunistă, denunțând comunismul ca fiind dușmanul lui Hristos în lume.

În anul 1976, apare la editura pariziană Plon cartea autobiografică Benie sois-tu, prison, care a avut un mare succes atât în Franța, cât și în alte țări,^[1] fiind tradusă în diferite limbi: engleză, germană, italiană, norvegiană^[1] și în română^[2].

Nicole Valéry-Grossu a decedat la spitalul Foch de la Paris, după o grea suferință, în seara zilei de 14 decembrie 1996. Ca urmare a dorinței sale, ea se odihnește, alături de strămoșii și părinții săi, în Cimitirul Sfânta Vineri din București.

Opera:

• Bénie sois-tu, prison^[3], Plon, Paris - Cea mai cunoscută lucrare literară a scriitoarei Nicole Valéry-Grossu a apărut inițial în limba franceză, la editura Plon de la Paris. În traducere românească a apărut la Editura Univers din București, în 1997, iar ediția a doua, în limba română, a fost publicată în anul 2002 la aceeași editură bucureșteană. Cartea a fost ecranizată de Nicolae Mărgineanu, în anul 2002, având titlul Binecuvântată fii, închisoare.

Alte lucrări:

• Hegemonia violenței (Comunism, totalitarism, ateism), traducere din limba franceză de Ileana Cantuniari, Editura „Duh și Adevăr”, București, 2000, 275 pagini, ISBN 973-98392-4-X
• Din toată inima, Editura „Duh și Adevăr”, București, 2003, 140 pagini ISBN 973-98392-7-4

·         1923: S-a nascut Hary Isac Zilberman, scriitor roman cunoscut sub pseudonimul literar Haralamb Zincă; (d. 2008). A fost bibliotecar la ARLUS (1945-1946). A absolvit Şcoala de Literatură şi Critică Literară „Mihai Eminescu” (1950-1951). A lucrat ca redactor-şef adjunct la revistele ‘Tânărul scriitor  şi Luceafărul, redactor la Viaţa românească, secretar responsabil de redacţie la Gazeta literară (1962-1966) şi director al Casei Uniunii Scriitorilor, din 1967. Este autorul a peste 50 de cărţi poliţiste şi de spionaj, fiind laureat cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1971) – pentru cartea Şi a fost ora H (Editura Militară, Bucureşti, 1971) – şi cu Premiul Uniunii Scriitorilor (1976). A decedat la 24 decembrie 2008 la Bucureşti, după ce mulţi ani a suferit de boala Alzheimer şi a fost aproape uitat. Scriitorul a fost înmormântat la Cimitirul Evreiesc de lângă staţia de metrou Eroii Revoluţiei, din Bucuresti. Fiul său, Andrei (Abraham) Zincă, locuieşte în SUA şi e un cunoscut regizor de telenovele latino americane.

* 1924: Eva Marie Saint (n. 4 iulie 1924) este o actriță americană de film.
Filmografie:

• Pe chei (1954)
• La nord, prin nord-vest (1959)
• Vin rușii, vin rușii! (1966)
• Ultimele zile ale lui Patton (1986)
• Titanic (1996)

Eva Marie Saint

* 1926: Alfredo Stéfano Di Stéfano Laulhé^[2] (n. 4 iulie 1926 – d. 7 iulie 2014) a fost un fotbalist și antrenor de fotbal argentiniano-spaniol, considerat unul dintre cei mai mari jucători din istoria fotbalului

* 1926: Vasile Vasilache (n. 4 iulie 1926, Unțești, județul Iași, România, astăzi în raionul Ungheni, Republica Moldova – d. 8 iulie 2008^[1], Chișinău, Republica Moldova) a fost un eseist, jurnalist, nuvelist, pedagog, romancier, scenarist de film și scriitor român basarabean, cavaler^[2] al Ordinului Republicii (1996).^[3]

A debutat în 1962 cu nuvela Priveghiul mărgineanului. Este autor al unor nuvele și romane (Priveghiul mărgineanului, Povestea cu cucoșul roșu, Elegie pentru Ana-Maria, Surâsul lui Vishnu), al unor cărți pentru copii (Mama mare, profesoară de istorie), precum și al unor eseuri

Născut la 4 iulie, satul Unțești, raionul Ungheni, ca fiu al lui Ion si al Elizabetei Vasilache, a terminat școala primară a făcut-o în satul natal. În toamna anului 1937 este admis la Liceul Național din Iași (astăzi Liceul „Mihail Sadoveanu”). În același an, din cauza taxei exagerate, tatăl Îl transfera la „Liceul de Aplicație” zis și Seminarul Pedagogic Universitar de pe lângă Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iași^[5]. Odată cu anexarea Basarabiei, întrerupe studiile, întorcându-se în satul natal. În 1940 se înscrie la școala medie din Ungheni, dar o părăsește în scurt timp, predarea fiind în limba rusă. În 1941-1944 își reia studiile la același „Liceu de aplicație” din Basarabia reocupată.

Devine învățător în satul natal, iar peste puțină vreme este repartizat la școala medie din satul Cetireni. Concomitent urmează studiile la Institutul Pedagogic de doi ani Soroca, (secția fără frecvență, limba și litaratură), apoi se transferă la Institutul Pedagogic din Chișinău, facultatea de litere (fără frecvență), pe care o absolvește în 1958. În același an, prin ordinul ministrului învățământului din RSS Moldovenească, este trasferat la redacția săptămânalului „Cultura Moldovei”, în calitate de director, secția școli, unde a colaborat aproximativ cinci ani. Debutează în literatură, conferindu-i-se premiul I la un concursul republican de proză. Din acest moment profesează jurnalistica, îmbinând-o cu creația literară (proză scurtă): Aventurile celor doi verișori, Două mere țigance, Tăcerile casei aceleia.

În anii 1962-1964 urmează cursuri de scenaristică la Moscova. Devine membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova din 1965. Activează ca redactor la revista „Nistru” (1965-1969) și ca membru al Colegiului redacțional la Studioul Moldova-Film. La Riga, în 1969, este premiat pentru scenariul documentar Eu și ceilalti.... Între 1993-1995, a fost redactor-șef al revistei „Columna”.

Vasile Vasilache

Vasile Vasilache la sfârșitul anilor 2000

·         1927: 

Gina Lollobrigida

Gina Lollobrigida (n. 4 iulie 1927) este o actriță italiană de film, dar care a avut o fertilă carieră de fotograf și sculptor. Printre alte filme, diva italiană a jucat în filmul de aventuri Fanfan la tulipe. S-a căsătorit cu un soț de origine bavarezo-retoromană, care vorbește ladina, bavareza, romanșa și friulana.

Lollobrigida a câștigat de 6 ori premiul David di Donatello, de 2 ori premiul Nastro d'Argento (în 1954 și 1963)și de 6 ori Bambi Awards; de asemenea a fost nominalizată de trei ori pentru Golden Globe, o dată pentru BAFTA și a câștigat în 1961 premiul World Film Favourite - Female

În 1985, a fost nominalizată ca ofițer al Ordinului Artelor și Literelor de către Jack Lang, ministrul de cultură al Franței de atunci, datorită realizărilor sale artistice în sculptură și fotografie.

În 1992, artista italiană a fost decorată cu Légion d'honneur de către François Mitterrand, președintele de atuinci al Franței.

On 16 October 1999, Gina Lollobrigida was nominated Goodwill Ambassador of the Food and Agriculture Organization of the United Nations (FAO)

* 1927: Marvin Neil Simon (n. 4 iulie 1927, New York, SUA – d. 26 august 2018,Manhattan, SUA) a fost un dramaturg și scenaristamerican, de origine evreu.

Numeroasele sale comedii, jucate mai întâi pe scenele din Broadway, au fost traduse și reprezentate în întreaga lume, dobândind un loc de frunte în repertoriul teatral universal din secolele al XX-lea și al XXI-lea.

Între piesele sale se numără Amintiri din Brighton Beach, Biloxi Blues și Un cuplu ciudat. Neil Simon a câștigat Premiul Pulitzer pentru dramă pentru piesa Lost In Yonkers. După mai multe din piesele sale au fost realizate filme artistice, pentru care a scris scenariul. A mai scris și librete pentru musicaluri, ca de pildă Sweet Charity.

Neil Simon s-a născut la 4 iulie 1927 în Bronx, New York, ca al doilea copil al lui Irving Simon, vânzător de stofă, și al soției sale, Mamie. Copilăria și-a petrecut-o în zilele Marii Depresiuni financiare, în cartierul Washington Heights din Manhattan. Tatăl își părăsea adesea familia, târând-o în dificultăți financiare și sufletești. După școala elementară, Neil a urmat cursurile liceului De Witt Clinton, pe care l-a absolvit la vârsta de 16 ani.

În anii de după cel de al Doilea Război Mondial a studiat pentru scurtă vreme la universitățile New York (1944-1945)^[9] și apoi Denver (1945-1946). În 1945, tânărul s-a înrolat în armată, servind la baza aviatică Lowry. S-a distins ca ziarist sportiv scriind pentru „Rev-meter”, gazeta taberei militare.

După ce a fost eliberat din armată în anul 1946, cu gradul de caporal, Simon a lucrat vreme de doi ani ca functionar responsabil cu poșta la birourile companiei Warner Bros din Manhattan. Mai târziu, a început,împreună cu fratele său, Danny Simon (1918-2005) să scrie scenarii pentru emisiuni de radio și televiziune. În acest scop au urmat un curs rapid de scriere creativă cu umoristul Goodman Ace , de la Columbia Broadcasting System CBS. Au scris, între altele, pentru programul radiofonic „The Robert Q. Lewis Show” și pentru emisiunea de televiziune „The Phil Silvers Show”.

Câteva spectacole de revistă muzicală pe texte compuse de ei la teatrul de vară de la Camp Tamiment în Pennsylvania la începutul anilor 1950 au trezit interesul actorului comic Sid Caesar care i-a angajat pe cei doi frați pentru populara sa emisiune comică de televiziune Your Show of Shows. Munca din acei ani l-a inspirat mai târziu pe Neil Simon în comedia „Laughter on the 23rd Floor” din 1993.

Scenariile sale i-au adus primele nominalizări pentru Premiul Emmy și aprecierea lui Phil Silvers, care l-a angajat pentru serialul sau cunoscut ca „Sergeant Bilko” din anul 1959. Primul spectacol de pe Broadway la care a participat, și la ale cărui scheciuri a colaborat și fratele sau Danny, a fost Catch a Star! din 1950.

Prima sa piesă produsă pe Broadway, pe scena Teatrului Brooks Atkinson, a fost „Come Blow Your Horn”, care a fost jucată succesiv de 678 de ori. Șase săptămâni după căderea cortinei, a urmat o a doua creație, musicalul „Little Me”. Deși nu a atras o audiență prea mare, el i-a adus lui Simon cel dintâi premiu Tony. In total Neil Simon a obținut în cursul lungii și prolificei sale cariere șaptesprezece nominalizări pentru premiul Tony, iar de trei ori l-a câștigat. În anul 1991 i s-a decernat și premiul Pulitzer pentru teatru, pentru piesa „Lost in Yonkers”.

În anul 1966 teatrele din Broadway au jucat în acelaș timp nu mai puțin de patru creații ale lui Neil Simon: musicalul „Sweet Charity” și comediile „The Star-Spangled Girl”, „The Odd Couple” (Un cuplu ciudat) și „Barefoot in the Park”.(Desculț în parc) Rodul colaborării cu producătorul Emanuel Azenberg au fost spectacolele „Băieții de aur” (The Sunshine Boys) în 1972, apoi „The Good Doctor”,„God's Favorite”, „Chapter Two”, „They're Playing Our Song”, „I Ought to Be in Pictures”, „Brighton Beach Memoirs” , „Biloxi Blues”, „Broadway Bound”, „Femeile lui Jake”,(Jake's Women), „The Goodbye Girl” și altele.

Neil Simon a mai scris scenarii pentru peste douăzeci de filme. Intre acestea se numără adaptări dupa piesele sale, dar și scenarii originale precum „The Out-of-Towners”,„Murder by Death” și „Adio, dar rămân cu tine!” (Goodbye Girl). Scenariile sale au obținut patru nominalizări pentru Premiul Oscar. În anul 1983 Neil Simon a devenit unicul dramaturg în viață având la New York un teatru purtându-i numele. E vorba de fostul teatru Alvin de pe Broadway, numit în prezent Neil Simon Theatre,

Neil Simon a fost căsătorit de cinci ori, și anume cu dansatoarea Joan Baim (1953–1973), cu actrița Marsha Mason, care a apărut în multe din comediile și filmele bazate pe scenariile sale (1973–1981), de doua ori cu Diane Lander (1987–1988 și 1990–1998), și, în prezent, cu actrița Elaine Joyce. El are două fete Nancy si Ellen, din prima sa căsătorie, și Bryn, fiica lui Diane Lander dintr-o căsătorie precedentă a acesteia.

Neil Simon

* 1928: Giampiero Boniperti (n. 4 iulie 1928, Barengo, Piemont) este un fost fotbalist italian care și-a dedicat întreaga carieră clubului Juventus Torino.
* 1931: Emil Dima (n. 4 iulie 1931) este un fost senator român în legislaturile 1990-1992, 1992-1996 și 1996-2000 ales în județul Dâmbovița pe listele partidului FSN și apoi PDSR. În legislatura 1996-2000, Emil Dima a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Franceză-Senat și Republica Slovacă. Emil Dima a fost membru în comisia pentru privatizare și administrarea activelor statului în legislaturile 1992-1996 și 1996-2000. În legislatura 1996-2000, Emil Dan a fost membru în comisia pentru muncă, familie și protecție socială și a inițiat o singură propunere legislativă.
* 1931: Stephen Boyd (n. 4 iulie 1931, Glengormley, Irlanda de Nord^[6] - d. 2 iunie 1977, Northridge, Los Angeles, California) este un actor britanic și american care a primit Premiul Globul de Aur pentru cel mai bun actor în rol secundar. A apărut în peste 60 de filme, fiind cel mai notabil pentru rolul lui "Messala" în Ben-Hur.

Stephen Boyd

·         1934 - S-a născut Gilbert Lopez, vocalist american (Tune Weavers).
* 1937: Regina Sonja a Norvegiei (născută Sonja Haraldsen, la 4 iulie 1937) este soția regelui Harald al V-lea al Norvegiei

Sonja s-a născut la Oslo la 4 iulie 1937 ca fiica negustorului de haine Karl August Haraldsen (1889–1959) și a soției acestuia, Dagny Ulrichsen (1898–1994).^[1]

Regina Sonja a crescut la 1B Tuengen Allé în districtul Vinderen din Oslo și și-a completat școala secundară inferioară în 1954. A primit diploma în croitorie la școala Oslo Vocational precum și diploma de la École Professionelle des Jeunes Filles din Lausanne, Elveția. Acolo ea a studiat contabilitate, design vestimentar și științe sociale.^[1]

S-a întors în Norvegia pentru continuarea studiilor și a primit o diplomă de licență în istoria artei la Universitatea din Oslo.^[1]

S-a logodit cu Prințul Moștenitor Harald în martie 1968. Ei s-au întâlnit timp de nouă ani, deși acest lucru a fost ținut secret, din cauza opoziției asupra statutului ei ne-regal.^[1]

Prințul Moștenitor i-a spus clar tatălui său, regele Olav al V-lea, că va rămâne necăsătorit pe viață dacă nu se va căsători cu ea. Având de ales între una din rudele sale din familia regală daneză, Ducele de Schleswig-Holstein sau Marele Duce de Oldenburg ca moștenitorul său în locul fiului său, Olav al V-lea s-a consultat cu guvernul și rezultatul a fost că i s-a permis tânărului cuplul să se căsătorească la 29 august 1968 la Oslo.

Imediat după nuntă, noua Prințesă Moștenitoare a început să își îndeplinească atribuțiile regale, călătorind foarte mult în Norvegia și în străinătate. În 1972 ea a fost implicată în înființarea Fundației Prințesa Märtha Louise, care oferă asistență copiilor cu dizabilități din Norvegia. Ea a luat parte în mod activ la inițiative pe scară largă pentru a strânge fonduri pentru refugiați internaționali și în anii 1970 a vizitat barca cu refugiați vietnamezi din Malaezia.^[1]

Din 1987 până în 1990, Prințesa Moștenitoare Sonja a fost vice președinte al Crucii Roșii norvegiene. A fost responsabilă pentru organizarea activităților internaționale. A luat parte din delegația Crucii Roșii în Botswana și Zimbabwe în 1989

Regina și Regele la nunta Prințesei Victoria a Suediei, 19 iunie 2010.

În urma decesului regelui Olav al V-lea la 17 ianuarie 1991, Sonja a devenit prima regină consort a Norvegiei de origine norvegiană în 53 de ani.^[1] Regina Sonja l-a însoțit pe regele Harald al V-lea când acesta a depus jurământul la 21 ianuarie 1991. A fost pentru prima dată în 69 de ani când o regină norvegiană a fost prezentă în Storting (Parlamentul Norvegiei). Regina Sonja l-a însoțit pe rege la deschiderea oficială a sesiunii de toamna a Storting și la citirea Discursul Tronului.^[1]

Potrivit dorințelor lor, regele și regina au fost consacrați la catedrala Nidaros la 23 iunie 1991.^[1] După consacrare, regele și regina au făcut un tur de 10 zile în sudul Norvegiei. În 1992, întreaga familie regală a făcut un tur de 22 de zile în patru județe nordice ale țării.^[1]

Regina l-a însoțit pe rege în vizitele de stat din străinătate și a fost gazdă pentru șefii de stat străini care au vizitat oficial Norvegia.^[1] În 2005, regina Sonja a devenit prima regină din lume care a vizitat Antarctica.^[1] Regina a fost acolo pentru a inaugura stația de cercetarea norvegiană.

Regina este numită vice amiral al marinei regale norvegiene și brigadier în armata norvegiană. Ea a ținut un curs de formare de bază și a participat la exerciți

Copii:

• Prințesa Märtha Louise, născută la 22 septembrie 1971. S-a căsătorit la 24 mai 2002 cu Ari Behn (n. 30 septembrie 1972). Împreună au 3 fiice:
  • Maud Angelica Behn, născută la 29 aprilie 2003
  • Leah Isadora Behn, născută la 8 aprilie 2005
  • Emma Tallulah Behn, născută la 29 septembrie 2008
• Prințul Moștenitor Haakon Magnus, născut la 20 iulie 1973. S-a căsătorit la 25 august 2001 cu Mette-Marit Tjessem Høiby (n. 19 august 1973). Ea are un fiu dintr-o relație anterioară. Împreună au doi copii:
• Prințesa Ingrid Alexandra, născută la 21 ianuarie 2004, Prințesă Ereditară a Norvegiei
• Prințul Sverre Magnus, născut la 3 decembrie 2005

Sonja

Regina Sonja la Stavanger, 2007

* 1938: William Harrison "Bill" Withers, Jr. (n. 4 iulie 1938) este un muzician american,.^[1] cunoscut pentru piesele "Ain't No Sunshine", "Just the Two of Us" (pentru care a primit premiul Grammy) "Use Me", "Lean on Me", "Lovely Day" și "Grandma's Hands". Viața sa a făcut subiectul documentarului Still Bill

Bill Withers

Withers în 1976

* 1938: Masakatsu Miyamoto (4 iulie 1938 - 7 mai 2002) a fost un fotbalistjaponez.
* 1941: Ryuichi Sugiyama (n. 4 iulie 1941) este un fost fotbalist japonez.
* 1942: Stefan Meller (n. 4 iulie 1942, Lyon - d. 4 februarie 2008, Varșovia) a fost un politician, diplomat polonez, istoric, profesor de științe umaniste și ministru de externe al Poloniei între anii 2005–2006.

În 1966 a absolvit facultatea de istorie din cadrul Universității din Varșovia. Între anii 1966–1968 a activat în cadrul Institutului Polonez de Relații Externe. A condus săptămânalul „Forum” și a lucrat la Arhiva Națională a Poloniei.

A îndeplinit funcția de ambasador a Republicii Polone în Franța (1996-2001) și Rusia (2002-2005).

Stefan Meller

* 1942: Prințul Michael de Kent (n. 4 iulie 1942) este membru al casei regale britanice, nepot al regelui George al V-lea și al reginei Mary și văr al reginei Elisabeta a II-a.

Prințul Michael de Kent are îndatoriri regale oficiale, reprezentând-o pe regină la unele evenimente din cadrul Commonwealth, în afara Regatului Unit. Altfel, deține propria afacere de consultanță, având contracte comerciale în întreaga lume. A fost numit după Marele Duce Mihail Alexandrovici al Rusiei, fratele mai mic al țarului Nicolae al II-lea al Rusiei și văr primar al bunicilor săi.

Prințul Michael de Kent.

Prințul Michael de Kent s-a născut la 4 iulie 1942, la Coppins, Iver, Buckinghamshire. Tatăl lui a fost Ducele de Kent, al patrulea fiu al regelui George al V-lea și al reginei Mary; acesta a murit într-un accident de avion în Scoția la 25 august 1942, la doar șase săptămâni după nașterea prințului Michael. La naștere, prințul era al șaptelea în ordinea succesiunii la tronul britanic.

Mama lui a fost Ducesa de Kent(născută Prințesa Marina a Greciei și a Danemarcei), fiica Prințului Nicolae al Greciei și al Danemarcei și a Marii Ducese Elena Vladimirovna a Rusiei. Fiind nepot al unui suveran britanic pe linie masculină, este prinț al Regatului Unit.

A fost botezat la 4 august 1942 la Castelul Windsor. Nașii săi au fost: regele George al VI-lea (unchiul patern); regina Wilhelmina a Olandei; regele Haakon al Norvegiei; Președintele american Roosevelt; Prințesa Moștenitoare a Greciei; Ducele de Gloucester; Prințesa Victoria de Hesse și de Rin (verișoara lui); și Lady Patricia Ramsay (verișoara lui).

La vârsta de 5 ani, Prințul Michael a fost paj la nunta verilor săi, Prințesa Elisabeta și Ducele de Edinburgh

Michael de Kent.

La 30 iunie 1978, Prințul Michael s-a căsătorit printr-o ceremonie civilă la Rathaus, Viena, cu Baroneasa Marie-Christine von Reibnitz, singurul copil al Baronului Gunther Hubertus von Reibnitz și al soției lui, Maria Anna Carolina Franziska Walpurga Bernadette, Contesă Szapáry de Muraszombath, Széchysziget și Szapár.

Căsătoria prințului a fost controversată, nu numai pentru că baroneasa era romano-catolică, ci și pentru că era divorțată. Aceasta mai fusese căsătorită cu bancherul Thomas Troubridge, de care se despărțise în 1973 și divorțase în 1977; această căsătorie a fost anulată de biserica romano-catolică un an mai târziu, cu doar două luni înainte de nunta cu Prințul Michael.

În urma căsătoriei cu o romano-catolică, Prințul și-a pierdut locul în ordinea succesiunii la tronul britanic^[2], în conformitate cu legea succesiunii la tron de la vremea respectivă. Începând cu 26 martie 2015, când a intrat în vigoare Acordul de la Perth, prin care s-a modificat legea astfel încât persoanele căsătorite cu romano-catolici să nu mai fie excluse de la tron, Prințul Michael și-a recăpătat locul în ordinea succesiunii.

Prințul și Prințesa Michael de Kent au doi copii, care sunt la rândul lor în ordinea succesiunii la tron, deoarece nu sunt romano-catolici:

• Lordul Frederick Windsor, născut la 6 aprilie 1979; căsătorit la 12 septembrie 2009 cu Sophie Winkleman. A studiat la Colegiul Eton și la Magdalen College, Oxford. Are o fiică, Maud, născută în 2014.
• Lady Gabriella Windsor, născută la 23 aprilie 1981. A studiat la Downe House, Brown University, SUA, și Linacre College, Oxford.

Prințul Michael

Prințul Michael de Kent în 2012.

* 1945: Eizo Yuguchi (4 iulie 1945 - 2 februarie 2003) a fost un fotbalist japonez.

* 1946: Mircea Cupșa (n. 4 iulie 1946) este un senator român în legislatura 1990-1992 ales în județul Bistrița-Năsăud pe listele partidului FSN. În cadrul activității sale parlamentare, Mircea Cupșa a fost membru în grupul parlamentar de prietenie cu Australia. În luna iulie 2016, Președintele Klaus Iohannis a semnat un decret cu privire la conferirea titlului de Luptător pentru victoria Revoluției române din decembrie 1989 - Luptător cu rol determinant pentru 548 de persoane, inclusiv fostul senator Mircea Cupșa
* 1948: Magdolna „Magda” Miklós-Ilyés (ortografiat și Magdalena Miklós-Ilyés, uneori Magda Micloș Ilieș sau Magdalena Mikloș, n. 4 iulie 1948, Odorheiu Secuiesc) este o fostă handbalistă română de etnie maghiară, care a jucat pentru echipa națională a României pe postul de intermediar stânga.

·         1948 - S-a născut Jeremy Spencer, chitarist, vocalist şi compozitor britanic (Fleetwood Mac).

·         1948: Claudine Bertrand, scriitoare canadiană

·         1951 - S-a născut Ralph Johnson, baterist american (Earth, Wind & Fire).

·         1951: Vladimir Tismăneanu (n. 4 iulie 1951, Brașov), este un politolog românde origine evreiască, stabilit în Statele Unite. Este profesor de științe politice la Universitatea Maryland. În 2006 a fost președinte al Comisiei Prezidentiale de Analiză a Dictaturii Comuniste din România^[1], iar din data de 11 aprilie 2007, presedintele Comisiei Prezidentiale Consultative pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania^[2]. Specialist în teoria sistemelor politice, politici comparate, analiza ideologiilor și mișcărilor revolutionare din secolul al XX-lea.

Tismăneanu este obiectul unei intense controverse în urma numirii sale în aprilie 2006 ca președinte al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, comisie care a redactat raportul prezentat de Traian Băsescu în plenul Parlamentului României în data de 18 decembrie 2006.

Vladimir Tismăneanu este fiul militanților comuniști Leonte Tismăneanu și Hermina Marcusohn^[3],^[4][5]. A urmat cursurile Liceului 24 (actualul Jean Monnet) din cartierul Primăverii, unde a fost coleg de clasa cu Nicu Ceaușescu și alți copii sau nepoți de nomenclaturiști (Răutu, Gheorghiu, Brucan, Onescu, Doicaru) ^[6].

A absolvit Facultatea de Filosofie a Universității din București, specializarea Sociologie în anul 1974 ca șef de promoție. Lucrarea sa de licență este "Noua Stângă și Școala de la Frankfurt" (Editura Politică, 1976). Teza de doctorat (Universitatea București, 1980) are titlul "Revolutie și Rațiune Critică. Teoria politică a Școlii de la Frankfurt și radicalismul de stânga contemporan".

Între 1974-1981, a lucrat ca sociolog în cadrul Laboratorului de Cercetări Sociologice Urbane din cadrul Institutului de Proiectări pentru Construcții Tipizate din București. A fost o scurtă perioadă lector al Comiteitului Central al UTC. A publicat în: Viața Studentească, Amfiteatru, Contemporanul, Revista de Filosofie ^{[7][8][9][10][11]}

În 1981 a participat la redactarea "Micului dicționar social-politic pentru tineret", unde contribuie cu o serie de articole. Volumul a fost coordonat de Virgil Măgureanu, pe atunci lector de științe politice la Academia Ștefan Gheorghiu. Datorită plecării lui Tismăneanu din țară, volumul a fost retras imediat din circulație.

În 1981, Vladimir Tismăneanu rămâne în Spania în timpul unei călătorii turistice. Tismăneanu a avut o scurtă ședere în Venezuela, unde a lucrat la Muzeul de Artă Contemporană din Caracas (condus de vara primară a tatălui său, Sofia Imber) și unde a colaborat cu Carlos Rangel (soțul Sofiei) - gânditor politic anti-comunist.^[3]. În 1982 se va stabili în SUA, mai întîi la Philadelphia, apoi la Washington D.C. Între 1983 și 1990 a fost cercetător la Foreign Policy Research Institute din Philadelphia, iar între 1985 și 1990 a predat la University of Pennsylvania. În octombrie 1983 aduce și prima sa contribuție academică în Occident, în "Praxis International" (octombrie).^[12]. În februarie începe si lunga sa colaborare cu postul de radio Europa Libera.

Predă din 1990 la University of Maryland, unde este un apreciat profesor de știinte politice și director al "Centrului de Studii ale Societăților post-comuniste". Cercetator în științe politice la Woodrow Wilson Center (Washington, DC), Remarque Institute (New York University), National Endowment for Democracy, Institutul pentru Stiintele Omului (IWM-Viena). Redactor al revistei alternative de cultura AGORA, (1986-1990), al revistei Meridian (1991-1992), conduse de Dorin Tudoran, și editor-colaborator al Orbis, revista Foreign Research Institute (Philadelphia). Burse: National Endowment for the Humanities, US INstitute of Peace. Membru al Consiliului Stiintific, International Forum for Democratic Studies. Doctor Honoris Causa al Universitatii de Vest din Timisoara (2002) și al Scolii Nationale de Studii Politice si Admnistrative (SNSPA, 2003); membru al Societății Academice din România, condusă de Alina Mungiu-Pippidi. In Ianuarie 2008 a primit premiul GDS pentru activitatea sa de coordonare a Comisiei Prezidențiale de Analiză a Dictaturii Comuniste și pentru rolul său în redactarea Raportului Final.

Editor-sef (1998- prezent) al trimestrialului East European Politics and Societies. Membru a numeroase consilii editoriale, inclusiv "Revista 22", Studia Politica, Human Rights Review, Sfera Politicii, Democracy at Large și Journal of Democracy. Colaborator permanent al posturilor de radio Europa Liberă, Vocea Americii, Deutsche Welle și BBC.

Despre opera lui Vladimir Tismaneanu Adrian Marino scrie:

„Opera politologului Vladimir Tismaneanu, cu dublă identitate culturală, americană și română...indică un adevarat program de studii. Cărtile autorului nostru sunt de prim ordin, cu multe titluri americane și românești [...] Ele sint cu totul reprezentative pentru ceea ce începe să devină, efectiv, politologia românească.... Citind și studiind pe Vladimir Tismăneanu intram într-un nou teritoriu și respirăm, mai ales, o cu totul alta atmosferă publicistică. Frazele goale și descusute, eternul 'eseism' românesc, apos și inconsitent, au fost aruncate, sperăm, definitv (?) la coș... Autorul are o mare dezinvoltură și o remarcabilă lipsă de inhibiție. Și nici un fel de complezență. Cineva l-a numit un 'marxist anticomunist'. Să zicem că ar fi sau că a fost, mai ales, așa. Cu atât mai remarcabilă este, nu spunem 'reciclarea' cât libertatea sa de spirit, luciditatea și acuitatea sa critică actuală. Și mai ales faptul că opera sa umple un gol considerabil. În plus, ea informează și 'popularizează'. Este, fără îndoială, meritul său esențial.

Cărți:

• Noua stîngă și Școala de la Frankfurt, Editura Politică, 1976
• Condamnați la fericire. Experimentul comunist în România, Grupul de edituri ale Fundației EXO, 1991
• Ghilotina de scrum: despre nevroze și revoluții, Editura de Vest, 1992; ed. a II-a, Polirom, 2002
• Irepetabilul trecut, Editura Albatros, 1994; ed. a II-a, Curtea Veche, 2008
• Noaptea totalitară: crepusculul ideologiilor radicale în secolul 20, Athena, 1995
• Arheologia terorii, Editura Eminescu, 1992; ed. a II-a, ALLFA, 1996
• Fantoma lui Gheorghiu-Dej, Editura Univers, 1995; ed. a II-a, Humanitas, 2008
• Mizeria utopiei: Criza ideologiei marxiste in Europa de Est, Routledge, 1988, Polirom, 1997
• Fantasmele salvării: naționalism, democrație și mit în Europa postcomunistă, Princeton UP, 1998, Polirom, 1999
• Scrisori din Washington. Reflecții despre secolul douăzeci, Polirom, 2002
• Ghilotina de Scrum, carte de interviuri, Polirom, 2002
• Scopul și mijloacele: eseuri despre ideologie, tiranie și mit, Curtea Veche, 2004
• Democrație și memorie, Curtea Veche, 2006
• Refuzul de a uita. Articole si comentarii politice, Curtea Veche, 2007
• Despre 1989. Naufragiul utopiei, Editura Humanitas, București, 2009 ^[14]
• Despre comunism - Destinul unei religii politice, Humanitas, 2011^[15]
• Lumea secretă a nomenclaturii. Amintiri, dezvăluiri, portrete, Humanitas, 2012 ^[16][17]
• Efigii ale unui cosmar istoric, Humanitas, 2015

* 1952: Álvaro Uribe Vélez (n. 4 iulie 1952) este un politician columbian, care a servit în funcția de Președinte al Columbiei între 2002 și 2010 (al 31-lea). În 2012 Uribe și un grup de aliați politici au fondat mișcarea Centrul Democratic pentru a contesta alegerile naționale din 2014.^[1]

Uribe și-a început cariera sa politică în departamentul natal Antioquia. Ulterior a devenit Ministru al Muncii, iar apoi și al Aeronauticii Civile. În 1982 a devenit primar al orașului Medellín, iar între 1986 și 1994 a fost senator. Înainte de a fi ales Președinte la Columbiei în 2002, Uribe a fost Guvernator al departamentului Antioquia între 1995 și 1997. Înainte de a se implica în politică Uribe a fost jurist. Șia făcut studiile la Universitarea din Antioquia, iar apoi a absolvit Harvard Extension School, unde a primit Certificat de Studii Speciale în Administrare și Management, în 1993

Álvaro Uribe Vélez.

Álvaro Uribe în 2007

* 1954: Dan-Liviu Mischianu (n. 4 iulie 1954, Gherla, județul Cluj) este un profesor universitar doctor la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București, General maior (r) și conducător de doctorat UMF, specialitatea urologie
Elemente de patologie genitală externă la bărbat; Cancere urogenitale la bărbat; Probleme actuale ale infecțiilor chirurgicale; Litiaza renală, Tumorile vezicale superficiale; Urologie; Adenomul de prostată; Cancerul de prostată.

Promovat în gradul de general de brigadă prin decretul prezidențial 1551/22 octombrie 2009^[3]. Promovat în gradul de general maior prin decretul prezidențial 743/28 noiembrie 2014^[4].

Pe 10 mai 2014 a fost numit cetățean de onoare al municipiului Calafat.^[5]

De asemenea, a publicat peste 250 de lucrări științifice, în reviste de specialitate din țară și de peste hotare. A introdus tehnici și procedee noi în chirurgia urologică, a efectuat o serie de cercetări științifice – clinice și experimentale.^[1]

Din 2016 este membru corespondent al Academiei Oamenilor de Știință din România. În 2019 a devenit membru titular al aceleași academii.

Din 2015 este editor șef al Romanian Journal of Military Medicine și membru în board-ul științific al revistelor Journal of Medicine and Life (2010) și Medicina Modernă (2014).

Monografiei "Cancerul de prostată local avansat și metastazat" i s-a acordat premiul "Eugen Proca", categoria Științe Medicale în anul 2015, sub auspiciile Academiei Oamenilor de Știință din România.

Dan-Liviu Mischianu

·         1955 - S-a născut John Waite, vocalist, basist şi compozitor britanic (Babys, Bad English).
* 1959: Simona Miculescu (n. 4 iulie 1959, Satu Mare, România) este o diplomată la Ministerul Afacerilor Externe care a fost și consilier prezidențial pentru politică externă. În prezent este ambasador al României la ONU

Simona Miculescu a obținut titlul de doctor în litere magna cum laudae la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca în 1999, iar studiile sale de relații publice includ diploma de Public Relations Professional, obținută la prestigioasa George Washington University.

Simona Miculescu și-a început cariera diplomatică în domeniul comunicării publice. A fost de două ori purtător de cuvânt al Ministerului Afacerilor Externe și atașat de presă la Ambasada României din SUA, la Washington DC (1994–1998). A lucrat în cadrul OSCE în Kosovo (1999-2000) și a fost consultant al guvernului irakian(2006-2007). De asemenea, a fost consilier prezidențial pentru politică externă (2000-2004).^[2]

După numirea sa la New York, Simona Miculescu a deținut pozițiile de vicepreședinte al Consiliului Executiv al UNICEF, vicepreședinte al Adunării Statelor Părți la Curtea Penală Internațională, membru al Biroului Francofoniei și președinte al Comisiei Speciale pentru Politică și Decolonizare a Adunării Generale a ONU, în cea de a 66-a sesiune a acesteia. Ambasadorul Miculescu a fost aleasă recent vicepreședinte al Adunării Generale ONU pentru cea de-a 68-a sesiune a acesteia.

Complementar carierei diplomatice, Simona Miculescu deține o bogată experiență academică și de comunicare publică, care include deținerea unui doctorat în literatură, inițierea și predarea de cursuri de relații publice internaționale la două universități din România, precum și publicarea mai multor cărți și articole pe teme conexe. Este recunoscută ca fiind unul dintre cei mai buni experți în domeniul managementului relațiilor publice internaționale, fiind apreciată în special datorită elaborării primei curricule universitare pe acest subiect, program de studiu folosit în prezent de mai multe universități din țară. ^[3]

De asemenea, Simona Miculescu a fost desemnată „Comunicatorul Anului” în cadrul celei de-a XI-a ediții a competiției Romanian PR Awards

Simona Miculescu

·         1960: Cristina Țopescu (n. 4 iulie 1960, Oradea) este o prezentatoare de televiziune din România, fiica comentatorului sportiv Cristian Țopescu.
A absolvit Facultatea de Limbi Straine din Bucuresti, secția engleză-italiană. În aprilie 2013 a intrat în politică, înscriindu-se în PSD.

* 1961: Valentin Valentinovici Ivanov (rusă Валентин Валентинович Иванов) (n. 4 iulie 1961 la Moscova) este un arbitru rus de fotbal internațional și fost jucător de fotbal. Este cunoscut în special pentru caracterul drastic de arbitrare a meciurilor. 
El este fiul a doi campioni olimpici din 1956, Valentin Kozmici Ivanov și Lidia Ivanova, și în prezent locuiește în Moscova unde activează ca profesor de educație fizică.

* 1963: Dorel Jurcan (n. 4 iulie 1963, Chișa, Bihor) este un fost senator românîn legislatura 2004-2008 ales în județul Vâlcea pe listele Alianței D.A. și reales în 2008 din partea PD-L. Anterior, a fost deputat PD validat pe data de 1 noiembrie 1999 când l-a înlocuit pe deputatul George-Iulian Stancov. În legislatura 2004-2008, Dorel Jurcan a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu India, Georgia și Republica Cipru iar în legislatura 2008-2012, a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu India și Republica Populară Chineză.

* 1964: Dan Peter, născut Dan Petru, (n. 4 iulie 1964, Târgu-Mureș, Mureș) este un cântăreț, compozitor și musician român/maghiar, lider și vocalist al formației Autostop MS.

Dan Peter

* 1965: Kiriakos Karataidis (greacă Κυριάκος Καραταΐδης; n. 4 iulie 1965) este un fost fotbalist internațional grec.

* 1973: Tony Popovic (n. 4 iulie 1973) este un fost fotbalist australian.
* 1973: Gackt Camui (神威 楽斗 Kamui Gakuto^?) (n. 4 iulie 1973) este un cântăreț, compozitor și actor japonez. Este un fost membru al formației Malice Mizer (1995-1999). În 1999 Gackt a debutat solo cu discul single „Mizérable.

Gackt

* 1974: Mick Wingert (n. 1974) este un comediant american, vocea lui Po și Zeng din Kung Fu Panda: Legends of Awesomeness.
* 1976: Iulian Crivac (n. 4 iulie 1976, Pitești) este un fost fotbalist român, care a evoluat pe postul de mijlocaș defensiv
* 1977: Marian Velicu (n. 4 iulie 1977, Giurgiu, România) este un fost boxerromân, care a câștigat medalia de bronz la categoria semi-muscă (în engleză, Men's Light Flyweight – 48 kg) la Campionatele europene de box amator din 2000, care au avut loc în Tampere
* 1977: Alberto D'Ascola (n. 4 iulie 1977), cunoscut mai mult după numele de scenă Alborosie, este un cântăreț italian de muzică reggae, deejay și producător muzical în Kingston, Jamaica.

Alberto D'Ascola s-a născut în Sicilia în 1977, iar în 1993 a format o formație de muzică reggae numită : Reggae National Tickets. În 2001 Alborosie a decis să înceapă o carieră solo. S-a mutat în Jamaica pentru a fi mai aproape de rădăcinile muzicii reggae și de cultura Rastafari. Acolo a început să lucreze ca inginer de sunet și producător. A lucrat cu artiști precum Gentleman și Ky-Mani Marley. Primul său album s-a numit Soul Pirate.

Numele "Alborosie" provine de la un nume care i s-a dat în primii săi ani în Jamaica. "Obișnuiau să îmi spună Borosie. Numele meu este Alberto, așa că am adăugat "Al"- Al-borosie. Dar nu vă voi spune ce înseamnă borosie!" ^[2]

Cea mai cunoscută piesă a sa este "Herbalist" din 2006, și alte cântece ca ‘Kingston Town’ , ‘Rastafari Anthem’, ‘Slam Bam’, ‘Life’ featuring Jah Cure and ‘Call Up Jah’ toate create în studioul său de înregistrări Forward Records. A concertat împrejurul lumii, cel mai des în Europa și Jamaica.

În 2011 Alborosie a devenit primul artist de culoare albă care a câștigat premiul Best Reggae Act în cadrul Premiilor M.O.B.O. (Music of Black Origin)

Alberto D'Ascola s-a născut pe 4 Iulie 1977 în Marsala, Sicilia, Italia. Face parte din Mișcarea Rastafari.^[4] Tatăl său este un polițist pensionat iar mama lui era o casnică

Alborosie

* 1983: Paolo Pizzo (n. 4 iulie 1983, Catania) este un scrimer italian specializat pe spadă, campion mondial în 2011, vicecampion european în 2014 și vicecampion mondial pe echipe în 2016.
* 1986: Yu Abiru (n. 4 iulie 1986, Tokio, Japonia) este o cântăreață, gravure idolși o acțrită japoneză, de asemenea este o fostă Oha Girl și fostă membră al trupei de pop japonez Licca. În 2003 ea a lansat single-ul Ei Ei Pucare a fost melodia pentru jocul "Super Monkey Ball"
Ea este căsătorită cu Kizaemon Saiga și are o fată. Ea este prietenă bună cu Erika Sawajiri
* 1989: Raluca Sbîrcia (n. 4 iulie 1989) este o scrimeră română specializată pe spadă. A fost laureată cu bronz pe echipe la Campionatul Mondial din 2013 de la Budapesta.

Fratele ei, Alin Iulian, este și el scrimer de performanță.

* 1990: Derrick Coleman (n. 4 iulie 1990, Chicago, SUA – d. 19 ianuarie 2018, Reseda[*], SUA), cunoscut sub numele de scenă Fredo Santana, a fost un rapper american al cărui album de debut Trappin Ain't Dead a fost lansat în data de 31 octombrie 2013 de către casa de discuri Savage Squad.

Primul mixtape al lui Fredo, It's a Scary Site, a fost lansat pe 20 septembrie 2012. Producătorii care au participat sunt TM88, Young Chop, 12Hunna, Leek E Leek, J-Hill, C-Sick și Paris Bueller în colaborare cu rapperii Chief Keef, Lil Reese, King L, Gino Marley, Frenchie, Lil Herb, Lil Bibby și Lil Durk. Cel de al doilea mixtape al lui Santana, Fredo Kruger, a fost lansat pe 28 februarie 2013 avându-i ca producători pe următorii: 808 Mafia, Young Chop și Mike WiLL Made It, de asemenea rapperii Migos, Juelz Santana, Soulja Boy, Young Scooter, Fat Trel, Alley Boy, Lil Durk și Lil Reese printre alții. Avea să fie mai târziu pus la vânzare pe iTunes în data de 7 mai 2013.

Pe 24 septembrie 2013, Fredo Santana a avut o scurtă apariție în videoclipul lui Drake pentru piesa Hold On, We're Going Home, în care el a jucat rolul unui răpitor.

Albumul lui de debut Trappin Ain't Dead a fost lansat pe 31 octombrie 2013. Albumul a avut colaborări cu Kendrick Lamar, Chief Keef, PeeWee Longway si alții membrii ai Glory Boyz Entertainment. Scary Site 2 a fost lansat pe 20 decembrie 2013.

Pe 27 februarie 2014, Santana a anunțat că el și cu Keef vor lansa un album în colaborare numit Blood Thicker Than Water. Pe 9 iulie 2014, a dezvăluit lista pieselor ce vor compune albumul Walking Legend.

Fredo Santana era vărul mai mare al rapperului din Chicago, Chief Keef.

Santana a murit din cauza unei crize convulsive pe data de 19 ianuarie 2018 în casa lui din Reseda, Los Angeles. TMZ dezvăluie ca el suferea de probleme cu rinichii și cu ficatul din cauza utilizării în exces a siropului de tuse și că a fost spitalizat de două ori în octombrie și noiembrie 2017.

* 1990: Naoki Yamada (n. 4 iulie 1990) este un fotbalist japonez.

·         1995: Gheorghian Bogdan Mihai, handbalist nascut in orasul Suceava
* 1995: Austin Richard Post (n. 4 iulie 1995, Syracuse[*], SUA), cunoscut după numele de scenă, Post Malone, este un rapper american, cântăreț, compozitor și producător. Mai întâi a câștigat o recunoaștere majoră în februarie 2015, după lansarea de la single-ul sau de debut, „White Iverson”. În luna august 2015, Post a semnat un contract cu Republic Records. Pe 9 decembrie, 2016, el a lansat albumul său de debut „Stoney”.

Post s-a născut în Syracuse, New York.^[2][3] La 10 de ani, el și familia sa s-au mutat la Grapevine, Texas. Îi plăcea să joace baschet și să urmărească sporturi. Tatăl său a fost directorul adjunct la Dallas Cowboys pentru mâncare și băutură, deci Malone a fost capabil de a primi mâncare gratis și bilete pentru jocurile lor.^[4][5] Post a început să cânte la chitară și a dat o probă pentru trupa „Crown the Empire” în 2010, dar a fost respins după ce corzile de la chitara sa s-au rupt în timpul audiției. El i-a datorat popularului joc Guitar Hero interesul pentru muzica.

Post a început să învețe cum să producă muzică cu ajutorul programului FL Studio. Când avea 16 ani, a început să lucreze la primul său mixtape. El a arătat mixtape-ul unor colegi de la Grapevine High School, caștigând, astfel, recunoaștere în școală.^[6] El ii datoreaza tatalui sau dragostea pentru muzica, care l-a expus la a face muzică de toate genurile, inclusiv country. S-a înscris în Tarrant County College, dar a renunțat după câteva luni.

După ce a părăsit colegiul, Post s-a mutat în Los Angeles, California, cu vechiul său prieten Jason Stokes. El și-a creat numele de scena, care mai târziu s-ar fi zvonit ca ar fi o referire la jucător profesionist de baschet Karl Malone; dar Malone a explicat mai târziu într-un interviu cu The Breakfast Club că „Post” este numele său de familie și că doar a inventat numele de „Malone”. El l-a cunoscut pe Trocon "1st Down" Roberts, Jr. și pe Steven "Sauce Lord Rich" Bolden de la FKi care au făcut munca de producție pe mai multe dintre piesele lui Malone, printre care a fost și „White Iverson”. Malone a înregistrat piesa la două zile după ce a scris-o. „White Iverson” este, în parte, o trimitere la jucătorul profesionist de baschet, Allen Iverson.^[7][8] În februarie 2015, după finalizare, a fost încărcată pe contul de SoundCloud al lui Malone.^[9] Pe 19 iulie 2015, Malone a lansat un videoclip pentru „White Iverson”, care ajunsese la peste 320 de milioane de vizualizări de la lansare. După vâlva creată de „White Iverson”, Post a lansat mai multe alte single-uri populare pe SoundCloud, inclusiv "Too Young", "What's Up", "Patient" și "Tear$", toate bucurându-se de aproape același nivel de popularitate. El si-a ales numele de rapper cu ajutorul unui RapNameGenerator unde el a scris doar numele sau, "Austin Post"

După ce a atins un milion de vizualizări într-o lună de la lansarea „White Iverson”, Post a atras rapid atenția caselor de discuri. În august 2015, a semnat un contract de înregistrare cu Republic Records.^[10][11] Dupa hit-ul care l-a făcut cunoscut, Malone a lucrat cu o serie de rapperi proeminenți, precum 50 Cent, Young Thug, și Kanye West, și alții.^[12][13]Malone s-a împrietenit cu cântărețul și compozitorul canadian Justin Bieber, care l-a pus pe Malone în deschiderea turului sau„Purpose World Tour”. Pe 20 aprilie 2016, Malone a avut premiera noului său single, "Go Flex" la Zane Lowe Beats 1 Show.^[14] Pe 12 mai 2016, a lansat primul său proiect de lungime întreagă, un mixtape, intitulat August 26.^[15] Pe 9 iunie 2016, Malone și-a făcut debutul pe televiziunea națională la Jimmy Kimmel Live!, interpretând "Go Flex".^[16]

În iunie 2016, redactorul-șef al revistei XXL, Vanessa Satten, a dezvăluit că Post Malone putea să apară pe coperta revistei XXL „Bobocii Anului 2016”, dar i s-a spus din partea taberei lui că "el nu a oferit prea multă atenție hip-hop-ului. El ar fi vrut să meargă mai mult spre direcția rock/pop/country.” ^[17] Cu toate acestea, Malone a negat aceste afirmații, spunând, „dragostea mea pentru muzică nu trebuie să fie niciodată pusă la îndoială. N-ar trebui să fiu pedepsit pentru modul în care o consider.” El a continuat apoi să explice că ultimul său mixtape, precum și viitorul său albumul au fost de hip-hop: "Lansez un album hip-hop în august. Am făcut un mixtape HIP HOP promovându-mi albumul HIP HOP."^[18] Titlul său mixtape-ului său de debut August 26 a fost o referire la data lansării albumului de debut Stoney. Pe 27 August 2016, Post Malone și-a cerut scuze pentru că albumul întârzie.^[19] A fost disponibil pentru pre-comandă pe 4 noiembrie, și a fost lansat în cele din urmă, pe 9 decembrie.

Malone a dezvăluit titlul următorului său proiect, Beerbongs și Bentleys

Post Malone

Malone interpretând pe scenă în mai 2017

Decese

·         965: A murit Papa Benedict al V-lea. A fost Papa al Romei pentru o singură lună, în 964. După alegerea sa, a fost destituit de Imparatul Imperiului Romano-German, Otto I (936 – 973) și predat în custodia lui Adalag, arhiepiscopul de Hamburg – Bremen. Papa Benedict al V-lea a decedat la Hamburg pe 4 Iulie 966.
* 1742: Luigi Guido Grandi (n. 1 octombrie 1671 la Cremona - d. 4 iulie 1742 la Pisa) a fost un călugăr, preot, filozof, matematician și inginer italian.

A studiat filozofie și teologie sub egida Ordinului iezuit. A devenit matematicianul de curte al margrafului de Toscana Cosimo al III-lea de' Medici.

În 1709 vizitează Anglia, unde este numit Fellow of the Royal Society. Din 1714 până la sfârșitul vieții activează ca profesor la Universitatea din Pisa.

A studiat strofoida. A descoperit curba logaritmică, trasând graficul acesteia, pe care a publicat-o în 1701. În 1699 a demonstrat geometric problema lui Viviani.

A studiat curba loxodromă a conului care este o anumită curbă elicoidalăși a stabilit că această linie curbă apare la intersecția unui con cu un cilindru a cărui bază e o spirală logaritmică.

Luigi Guido Grandi

·         1761 - A murit scriitorul iluminist englez Samuil Richardson; a stat la originea romanului familial de moravuri.
* 1789: Christian Albrecht, Prinț de Hohenlohe-Langenburg (27 martie 1726– 4 iulie 1789) a fost al doilea Prinț domnitor din Casa de Hohenlohe-Langenburg și general locotenent german.

Christian Albrecht a fost primul copil al lui Ludwig, Prinț de Hohenlohe-Langenburg și a contesei Eleonore de Nassau-Saarbrücken. La 7 ianuarie 1764, tatăl său a fost ridicat la rang de Prinț Imperial de împăratul Francisc I.

La 13 mai 1761, el s-a căsătorit la Gedern cu Prințesa Caroline de Stolberg-Gedern (1731–1796), fiica Prințului Frederick Karl de Stolberg-Gedern. Cuplul a avut următorii copii:

• Karl Ludwig (n. 10 septembrie 1762 - d. 4 aprilie 1825); căsătorit cu contesa Amalia de Solms-Baruth
• Louise Eleonore (n. 11 august 1763 - d. 30 aprilie 1837); căsătorită cu Georg I, Duce de Saxa-Meiningen
• Gustav Adolf (n. 9 octombrie 1764 - d. 21 iulie 1796)
• Christine Caroline (n. 19 noiembrie 1765 - d. 6 decembrie 1768)
• Ludwig Wilhelm (n. 16 februarie 1767 - d. 17 decembrie 1768)
• Christian August (n. 15 March 1768 - d. 18 aprilie 1796)
• Auguste Karoline (n. 15 noiembrie 1769 - d. 30 iulie 1803)

·         1826: John Adams (n. 30 octombrie 1735, Braintree[*], Provincia Massachusetts Bay, Teritoriile britanice de peste mări – d. 4 iulie 1826, Quincy, Massachusetts, Massachusetts, SUA^[3]) a fost primul vicepreședinte (între 1789 - 1797) și al doileapreședinte al Statelor Unite ale Americii (între 1797 - 1801).

John Adams a fost unul dintre cei mai importanți susținători ai Războiului de Independență al Statelor Unite din Massachusetts și unul din diplomații majori ai anilor 1770. Considerat pe bună dreptate ca unul dintre Părinții Fondatori ai Statelor Unite ale Americii, John Adams a devenit fondatorul unei importante familii de politicieni, diplomați și istorici. Reputația sa ca unul dintre cele mai importante personalități din istoria Statelor Unite a crescut constant în ultimii ani. Astfel, istoricul Robert Rutland conclude despre Părinții Fondatori: "Madison a fost un mare intelectual ... Jefferson irevocabilul idealist and Franklin cel mai încântător și versatil geniu ... dar Adams a fost cel mai captivant părinte fondator din majoritatea punctelor de vedere." [Ellis p 230].

John Adams s-a născut în satul Braintree^⁠(d) (Quincy), statul Massachussetts la 30 octombrie (conform stilului vechi 19 octombrie) 1735. Părinții și strămoșii săi au fost cetățeni onorabili ai comunității încă de la întemeierea ei. Tatăl său, John Adams, era o persoană influentă în lumea afacerilor, fiind și ofițer în miliția locală; mama sa, Suzanna Boylston Adams, era cunoscută pentru devotamentul său pentru familie și biserică. Familia Adams a venit din Anglia pe la 1640 și s-au stabilit pe pământul pe care urmașii lor încă îl mai cultivau în vremea copilăriei lui John Adams.

Pe lângă instruirea informală căpătată în satul său natal, Adams a frecventat și școala latină. În ciuda dorinței sale de a deveni fermier, anii de școală l-au pegătit pentru universitate și pentru o carieră de profesor de religie. Cu puțina pregătire în latină deprinsă de la Joseph Marsh, un om de știință local, John a luat examenul de admitere la Harvard College^⁠(d) în 1751 și și-a început cei patru ani de studii univesitare care îi incitau imaginația. La absolvire, în 1755, a acceptat postul de profesor la Worcester, în statul natal Massachusetts.

Adams și-a început mandatul pe 4 martie 1797. Foarte conștient de victoria lui fragilă, el a căutat să instaureze armonia politică. În cuvântul inaugural, urmărind evoluția națiunii, a afirmat credința lui în republicanism și a chemat oamenii să pună capăt politicii partizane. El a încercat să ajungă la un acord cu Jefferson, să-i concilieze pe adepții lui Hamilton și să dea un curs pașnic controverselor cu Franța asupra tratatului lui John Jay . Dar a întâmpinat mari greutăți. În calitatea sa de prim președinte care a urmat unui altuia, Adams nu avea experiență în organizarea cabinetului așa că a decis să păstreze cabinetul mediocru al lui George Washington, parțial pentru că dorea să-i reconcilieze pe federaliști și pentru că știa cât de greu este să găsești oameni buni care să facă servicii. Cabinetul era federalist și chiar mai mult Hamiltonian în ceea ce privește loialitatea. Adams nu și-a dat seama pe deplin de pericolele inerente ale acestei situații până în 1799 când cabinetul și-a violat încrederea lucrând împotriva politicilor lui Adams. Cum relațiile cu Franța se înrăutățeau a trebuit sa recomande pregătiri pentru apărare în timp ce negocierile pentru pace continuau. Deși i-a iritat pe republicani el și-a menținut politica de pace și de pregătire chiar după ce Directoratul Francez i-a insultat pe trimișii Americani și a început să rețină vasele americane. În ianuarie 1798 el a propus crearea unui departament naval și a cerut fonduri pentru a pune armata pe picior de război. Reprimarea de către Adams a capturării de către francezi a navelor Americane a fost populară o perioadă și federaliștii au câștigat alegerile pentru Congres în 1798. Deși Congresul nu a declarat război Adams și-a continuat pregătirile militare, alegându-i pe George Washington, Henry Knox^⁠(d), Charles Cotesworth Pinckney^⁠(d) și Alexander Hamilton să fie generalii armatei. Dar în timp ce Adams vizita Quincy cabinetul a decis să-l facă pe Alexander Hamilton al doilea la comandă după George Washington. Adams și-a dat seama de semnificația acestei manevre, el a realizat că controlul armatei trecea în subordinea lui Alexander Hamilton (mai ales pentru ca Washington nu era așteptat sa mai participe la vreo bătălie) și, mai mult decât acum, a văzut spectrul militarismului. În timp ce Adams și dădea seama complet de ceea ce se întâmpla, a primit vesti din Europa că Franța intenționează să reia negocierile. În februarie 1799 la nominalizat brusc pe William Vans Maurray ca trimis special spre stupefacția adepților lui Hamilton. Dezbaterea asupra acestei acțiuni a fost dură și Adams a făcut un compromis acceptând să numească o comisie în loc de un singur delegat dar a rezistat presiunilor lui Alexander Hamilton, ambasadorului britanic și ai unor membri din cabinet. În cele din urmă comisia a încheiat un tratat cu Franța pe 30 septembrie 1800. Adams reușise să preîntâmpine un război cu Franța și să păstreze neutralitate țării. Negocierile tratatului au divizat partidul și federaliștii au considerat efectul acestor divizări în alegerile din 1800. Când doi membri ai cabinetului și-au arătat neloialitatea față de Adams el le-a forțat demisia fără nici o delicatețe politică. Acțiunea sa dură i-a înfuriat pe Hamiltonieni care și-au clamat sentimentele în public alăturându-se comportamentului nediplomatic al președintelui. Republicanii conduși de Jefferson și Aaron Burr s-au bucurat de acestă situație dificilă a federaliștilor. Adams a fost incapabil să-și asume responsabilitățile de șef de partid. Rezultatele alegerilor au reflectat această slăbiciune. Federaliștii au pierdut președinția în favoarea lui Jefferson și a republicanilor cu opt voturi electorale (73 la 65) și de asemenea au pierdut Congresul.

Adams a pierdut președinția în favoarea vieții private în Quincy; și-a regăsit simțul umorului și și-a servit țara într-un alt mod. A devenit președinte al societății de arte și științe din Massachusetts, al societății pentru promovarea agriculturii. Corespondența sa cu Jefferson și Benjamin Rush^⁠(d) sunt monumente de erudiție care relevă o personalitate încântătoare care putea să fie și militantă și drăgăstoasă în câteva zeci de rănduri vioaie. John Adams a murit la Quincy pe 4 iulie 1826la a 50-a aniversarea a Declarației de Independență. Jefferson a murit în aceeași zi. John Adams a fost toată viața lui un tiran, cu un temperament exploziv, niciodată mulțumit, niciodată satisfăcut cu ce i se oferea deși nici el nu știa exact ce vrea. Scrierile lui (scrisori, cărți, jurnale) au oferit importante date despre viața politică din acea vreme, dar în special arată o minte bine organizată, logică , în același timp un visător, un dornic de joacă dar foarte inteligent om. Se spune de el că nu a rămas în istorie ca un mare președinte pentru că nici un eveniment important nu s-a petrecut în vremea sa, dar cariera lui de politician a fost strălucită, chiar dacă mai enerva uneori pe oficialii străini. De fapt ce putea să facă un al doilea președinte, abia pus la conducerea unei națiuni noi, fără să aibă pe mai mulți în față de unde să tragă învățăminte.

John Adams

·         1826: Thomas Jefferson (n. 13 aprilie 1743, Shadwell[*], SUA – d. 4 iulie 1826,^] Charlottesville[*], SUA) a fost al doilea vicepreședinte și al treilea președinte al Statelor Unite ale Americii (1801 - 1809), autor al Declarației de Independență(1776), și unul dintre cei mai influenți dintre "părinții fondatori" ai Statelor Unite. Evenimentele majore din timpul președinției sale includ Louisiana Purchase (Achiziția Louisianei) (1803), Actul Embargoului din 1807^⁠(d) și Expediția lui Lewis și Clark (1804 – 1806).

Thomas Jefferson a fost un filozof al politicii care a promovat liberalismul clasic, republicanismul și separarea bisericii de stat. Jefferson a fost autorul lucrării Statutul Virginiei pentru libertatea religioasă^⁠(d) (1779, 1786), care a fost baza scrierii Primului Amendament^⁠(d) al Constituției Statelor Unite și totodată parte a seriei primelor zece amendamente ale Constituției Statelor Unite (The Bill of Rights, 1791).

Numele lui Jefferson a devenit omonimul conceptului de democrație jeffersoniană^⁠(d), iar Thomas Jefferson a fost atât fondatorul, cât și liderul Partidului Democrat-Republican, care avea să domine scena politică americană pentru circa un sfert de secol, fiind precursorul Partidului Democrat de astăzi din Statele Unite.

Jefferson a fost de asemenea al doilea guvernator al Virginiei^⁠(d) (1779 - 1781), primul secretar de stat (1789 - 1795), și al doilea vicepreședinte al Statelor Unite (1797 - 1801).

Ca o completare armonioasă a carierei sale politice, Jefferson a fost agricultor, arheolog, horticultor, arhitect, plantator, etimolog, paleontolog, criptoanalist, autor de studii, scriitor, statistician, avocat, inventator, violonist și fondator al Universității din Virginia^⁠(en). Thomas Jefferson este considerat ca fiind printre cei mai remarcabili ocupanți ai fotoliului de președinte al Statelor Unite ale Americii și printre cei mai de seamă patrioți ai revoluției americane. Pentru Jefferson, ruperea totală de Anglia însemna nu doar obținerea independenței, ci calea spre crearea unui nou tip de stat bazat pe principiile suveranității și egalității naturale a oamenilor.

Cu ocazia primirii a 49 de laureați ai premiului Nobel la Casa Albă, în anul 1962, președintele John Fitzgerald Kennedy a făcut o referire la Thomas Jefferson și la acei savanți spunând: "Cred că această [adunare] este cea mai extraordinară colecție de talente și de cunoștințe umane care a fost vreodată adunată în Casa Albă, cu excepția posibilă a [momentului] când Thomas Jefferson lua masa [de unul] singur," conform originalului în engleză: "I think this is the most extraordinary collection of talent, of human knowledge, that has ever been gathered at the White House, with the possible exception of when Thomas Jefferson dined alone."

Thomas Jefferson

Portret al lui Thomas Jefferson de Rembrandt Peale⁠(d), 1800

·         1831: A încetat din viaţă James Monroe, om politic, preşedinte al SUA între anii 1817-1825, autor al ”Doctrinei Monroe”. (n. 28 aprilie 1758). James Monroe a fost al cincilea presedinte  Statele Unite ale Americii in anii 1817 – 1825.
·         1848: François-René de Chateaubriand, diplomat și scriitor francez (n. 1768). Chateaubriand poate fi considerat parintele romantismului în Franţa, fiind  un model pentru generatiile de scriitori romantici care i-au urmat. (“Călătorii în America”, “Atala”, “Rene”,”Memorii de dincolo de mormânt”).
* 1885: Ducele Alexandru de Württemberg (9 septembrie 1804 – 4 iulie 1885) a fost tatăl Prințului Francisc de Teck și bunicul viitoarei regine Mary de Teck, soția regelui George al V-lea al Regatului Unit.

Tatăl lui a fost Ducele Louis de Württemberg, fratele regelui Frederic I de Württemberg și a împărătesei Maria Feodorovna a Rusia. Mama lui a fost Henrietta de Nassau-Weilburg, o strănepoată a regelui George al II-lea al Marii Britanii prin fiica lui cea mare, Anne, Prințesă Regală.

În 1835, s-a căsătorit morganatic cu contesa maghiară Claudine Rhédey de Kis-Rhéde (1812-1841) cu care a avut următorii copii: Claudine, Francis și Amalie. Soția lui a fost numită contesă de Hohenstein iar copiii, urmând regula căsătorie morganatice, au moștenit titlul mamei.

În 1841, soția lui a murit - aruncată de cal - iar el a devenit instabil mental.

În 1863, cei trei copii ai săi au fost ridicați la rang de prinț/prințesă de Teck de regele William I de Württemberg.

Alexandru

Duce de Württemberg

* 1888:

·         1921: Antoni Grabowski, inginer chimist polonez (n. 1857)

·         1931: Prințul Emanuele Filiberto de Savoia-Aosta, al 2-lea Duce de Aosta(13 ianuarie 1869 – 4 iulie 1931) a fost membru al Casei de Savoia, fost Prinț Moștenitor al Spaniei și verișor primar cu Victor Emanuel al III-lea al Italiei.

S-a născut la Genova ca fiul cel mare al Prințului Amadeo de Savoia, Duce de Aosta și a primei lui soții, Maria Vittoria dal Pozzo. În 1870 tatăl său a fost ales rege al Spaniei iar Emanuele Filiberto a devenit prinț moștenitor al tronului. La scurtă vreme tatăl său a abdicat și s-a întors în Italia în 1873 după trei ani de domnie. În 1890 el i-a succedat la titlul de Duce de Aosta.

Și-a început cariera în armata italiană la Neapole în 1905 în funcția de comandant. În timpul Primului Război Mondial Ducele de Aosta a comandat armata a 3-a italiană supranumită Armata invitta ("armata neînvinsă"). După război a fost promovat la rangul de mareșal al Italiei de Benito Mussolini în 1926.

Prințul Emanuele Filiberto a murit în 1931 la Torino.

S-a căsătorit cu Prințesa Hélène de Orléans (1871–1951). Ea era fiica Prințului Filip de Orléans și a Infantei Maria Isabel a Spaniei.

Cuplul a avut doi fii:

• Amedeo, al 3-lea Duce de Aosta (21 octombrie 1898 – 3 martie 1942); căsătorit cu Prințesa Anne de Orléans.
• Aimone, al 4-lea Duce de Aosta care a domnit pentru scurt timp ca regele Tomislav al II-lea al Croației (9 martie 1900 – 29 ianuarie 1948); căsătorit cu Prințesa Irene a Greciei și a Danemarcei.

Prințul Emanuele Filiberto

·         1932 - A încetat din viaţă Dimitrie Paciurea, primul sculptor român cu viziune monumentală ("Zeul Pan", "Himere", "Gigantul", "Sfinxul") (n. 2 noiembrie 1873)

·         1934:  Marie Curie, născută Maria Salomea Skłodowska (pronunție poloneză:  /ˈmarja salɔˈmɛa skwɔˈdɔfska/; n. 7 noiembrie1867, Varșovia, Polonia Congresului, Imperiul Rus – d. 4 iulie1934 Sancellemoz, Franța) a fost o savantă poloneză stabilită în Franța, dublu laureată a Premiului Nobel. A fost singura savantă care a primit două premii Nobel în două domenii științifice diferite (fizică și chimie). A introdus în fizică termenul de radioactivitate. Este cunoscută pentru cercetările sale în domeniul elementelor radioactive, al radioactivității naturale și al aplicațiilor acestora în medicină. A fost soția unui laureat al Premiului Nobel, fizicianul Pierre Curie, și mama unei laureate a Premiului Nobel (Irène Joliot-Curie). Cu excepția fiicei sale Ève Curie (scriitoare), toți descendenții săi vor urma cariere științifice.

Publicația Time a considerat-o una dintre cele mai influente savante ale secolului al XX-lea.

S-a născut la Varșovia, într-o perioadă în care țara se afla sub stăpânirea Rusiei țariste, într-o familie de profesori, care îi insuflă de timpuriu dragostea pentru învățătură. Astfel, încă din tinerețe își manifestă interesul pentru studiu, pasiune moștenită probabil de la tatăl ei, Vladislav Skłodowski, profesor de matematică și fizică la un liceu, care a studiat la Universitatea din Sankt Petersburg. Acesta era un bărbat inteligent care excela în aproape orice domeniu, inclusiv lingvistică și istorie. Mama sa, Bronisława Bugoska, era instructoare și apoi directoare la un pension de fete.

Tânăra Maria Maria Skłodowska nu a avut parte de o copilărie prea fericită. În 1876, sora ei, Zofia, moare de tifos exantematic, iar mama, care suferea de tuberculoză (pe atunci nevindecabilă), se internează într-un sanatoriu și se stinge din viață în 1878, pe când Maria avea doar zece ani. Tatăl este înlăturat din funcție pentru atitudinea sa împotriva stăpânirii țariste, care devenise foarte apăsătoare (interzisese chiar și folosirea limbii poloneze).

Casa natală din Varșovia

În fața loviturilor destinului, tânăra Maria se refugiază în studiu, unde obține rezultate maxime. La vârsta de zece ani, studia în aceeași clasă cu sora ei mai mare, Helena, de 12 ani. Directoarea acestei școli introdusese pe ascuns o materie în planul de învățământ al elevilor săi. În locul orelor de limbă și istorie rusă, impuse de stat, a introdus studiul culturii poloneze. Inspectorii din partea autorității de ocupație rusă veneau periodic să verifice dacă predarea se făcea în limba rusă. Elevii ascundeau manualele, iar profesorii o solicitau pe Maria, fiind cea mai bine pregătită, să răspundă (în rusă) la diverse întrebări ale inspectorului. Cel mai greu moment pentru ea era clipa când trebuia să răspundă la întrebarea referitoare la conducerea Poloniei. Maria și-a menținut în continuare antipatia față de guvernarea rusă și resimte o deplină satisfacție la aflarea veștii asasinării țarului Alexandru al II-lea(1881).

Marie Curie la 16 ani

În 1883, la 15 ani, Maria este absolventă a cursurilor secundare cu medalia de aur.

Maria se înscrie la cursuri la care puteau participa și femei. Intră în organizația clandestină feministă Universitatea Ambulantă și ia legătură cu concepțiile pozitiviste ale lui Auguste Comte.

Maria ar fi dorit să își continue studiile la Universitatea din Varșovia. Deoarece în Polonia acelei epoci, aflată sub dominația Rusiei țariste, femeile nu aveau dreptul la studii universitare, Maria se decide să își continue studiile peste hotare. Nici acest lucru nu era posibil din motive financiare, mai ales că tatăl ei pierduse foarte mult investind într-o afacere sortită eșecului. Din cauza acestor dificultăți financiare și pentru a putea finanța studiile de medicină pe care sora sa, Bronisława, le începuse la Paris, la 17 ani, Maria începe să lucreze ca guvernantă. Bronisława pornește la Paris în ianuarie 1886, cu promisiunea că, după ce va deveni medic, să finanțeze și studiile Mariei.

Marie Curie predă patru ore zilnic fiicei celei mari a familiei și trei ore celei mai mici ale unei familii înstărite din Varșovia. Deoarece în acea epocă guvernatele ajutau și la treburile casei, puținul timp liber pe care îl are la dispoziție Marie Curie îl dedică studiului științific ajungând să se relaxeze rezolvând probleme de matematică. Dar inteligența și valoarea ei nu întârzie să iasă la lumină: Maria reușește să adune toți copiii din vecinătate și să îi învețe pe ascuns citirea și scrierea în limba polonă.

În perioada sărbătorilor de iarnă ale acelui an, Kazimir, fiul cel mare al familiei respective, care studia matematica la Universitatea din Varșovia, revine acasă și este plăcut surprins de calitățile guvernantei surorilor sale. Între cei doi au loc diverse discuții intelectuale ca între cei doi să se înfiripe și o relație sentimentală. Mai mult, cei doi pun la cale planuri de căsătorie, dar se lovesc de opoziția familiei angajatoare, care nu o considera pe Maria, o guvernantă săracă, ca fiind potrivită pentru fiul cel mare. Marie Curie este dezamăgită, mai ales că nici Kazimir nu pare să opună rezistență acelor concepții elitiste.

Din fericire, încheierea perioadei de slujbă ca guvernantă coincide cu succesul tatălui ei care în aprilie 1888 primește o slujbă mai bine plătită. Astfel puteau fi finanțate studiile Mariei care reușește să își achiziționeze echipamente cu care putea derula experimente științifice.

La Paris, Bronisława se logodește cu un medic polonez, pe care îl chema tot Kazimir, și o invită pe sora sa, Maria să locuiască la ei. Aceasta descoperă cu surpriză atmosfera de libertate de aici și adoptă numele de Marie. În 1891 este admisă la Universitatea din Paris (Sorbona), unde reușește să se acomodeze, dar cu o anumită dificultate, atât datorită faptului că nu stăpânea bine limba franceză, dar și datorită faptului că, la 24 de ani, se considera prea în vârstă față de colegii ei.

Soțul Bronisławei, polonez patriot, activează împotriva guvernării țariste și primește vizite de la persoane cu astfel de simpatii revoluționare. Este la rându-i invitat la concertele susținute de Ignacy Paderewski, muzician care va deveni conducător al Poloniei după eliberarea țării. Pentru a găsi mai multă liniște, Marie Curie se mută în propriul ei apartament, situat în apropierea universității. Duce o viață modestă, însă studiază cu asiduitate. Totuși privațiunile pe care este nevoită să le îndure o fac să cedeze. Hrănindu-se la limita subzistenței, este găsită aproape fără viață de către cumnatul ei, Kazimir, care o readuce în casa surorii sale. Aici își reface sănătatea, dar, o dată revenită în apartamentul ei, continuă stilul de viață auster.

În 1893 este absolventă a cursurilor superioare magna cum laude și devine licențiată în fizică. Dar situația financiară precară își spune din nou cuvântul și Maria este nevoită să se întoarcă în Polonia. Aici, grație demersurilor prietenei sale, Jadwiga Sikorska, Marie primește un ajutor neașteptat: o bursă din partea guvernului Poloniei. Își reia studiile la Universitatea din Paris, iar un an mai târziu, în 1894, obține licența în matematică.

Destinul îi rezervă o surpriză fericită, care avea să îi deschidă porțile către o nouă lume de oportunități și de noi orizonturi: întâlnirea la Paris cu viitorul soț, Pierre Curie. Pe acesta îl cunoaște datorită faptului că avea nevoie de un fizician cu experiență care să o ajute în cercetările privind proprietățile magnetice ale oțelului, temă de cercetare încredințată Mariei de către profesorul îndrumător Gabriel Lippmann. Prin intermediul lui Josef Kovalsky, profesor de fizică de la Universitatea din Freiburg ce tocmai venise la Paris pentru a ține o conferință, în 1894, Marie îl cunoaște pe Pierre Curie. Deși avea numai 35 de ani, acesta era deja celebru în lumea academică pentru cercetările sale cu privire la natura magnetismului. Deși între cei doi se leagă o relație puternică, Marie se reîntoarce în țara natală, de care o legau sentimente puternice. Nu stă acolo decât o scurtă perioadă și revine la Paris. Se căsătorește cu Pierre Curie pe 26 iulie 1895, cu o ceremonie modestă, lipsită de fast. La fel de simplă este și luna de miere pe care cei doi o petrec colindând prin Franța pe biciclete.

Marie Curie începe cercetările în domeniul radioactivității, la care se va alătura curând și soțul său, descoperind împreună noi elemente radioactive: poloniul și radiul. Pentru aceste cercetări primesc amândoi Premiul Nobel pentru Fizică în 1903, împreună cu Henri Becquerel.

Soții Curie și fiica lor, Irène

În septembrie 1897 se naște prima fetiță a cuplului de savanți și anume Irène. A doua fetiță, Ève, se naște în 1904. Pe 19 aprilie 1906, Marie Curie primește o puternică lovitură din partea destinului. În timp ce se deplasa către o editură pentru a publica un manuscris, traversând o intersecție aglomerată, Pierre Curie este lovit de un atelaj greu și își pierde viața, la numai 46 de ani. Marie Curie va scrie o biografie în care evocă viața și activitatea soțului.

Descoperirea radioactivității aducea o nouă lumină în ceea ce se cunoștea până atunci despre atom. Marie Curie nu era interesată să descopere legile naturii și universale ale materiei, asemeni fizicianului, ci, asemeni, chimistului, s-a concentrat pe natura și structura lucrurilor. Cu toate acestea, abordarea sa în studiul radiației a constituit un punct de plecare pentru investigațiile asupra structurii atomului care vor fi inițiate în secolul XX. În comparație cu soția sa, Pierre Curie își desfășura activitatea cu prudență și logică bazându-se pe deducție, în timp ce Marie se baza pe inducție. Astfel se poate spune că Pierre era fizicianul, iar Marie chimistul. Numai prin colaborarea a două firi aparent contrarii, dar complementare, s-ar fi putut ajunge la rezultate novatoare.

Intensa ei activitate, privațiunile la care s-a supus, o fac pe Marie Curie vulnerabilă din punct de vedere al sănătății. Suferă de o inflamare a pelvisului renal și este nevoită să se opereze. Petrece câteva luni de refacere în Anglia, apoi întreprinde câteva excursii în Suedia, împreună cu fetele și însoțită de colegul și prietenul ei, Albert Einstein.

Ca urmare a expunerii la radiații și a efortului intens, starea de sănătate a Mariei se înrăutățește. Nu se proteja deloc de undele radioactive pe care le cerceta. Auzul și vederea i se deterioraseră și suferea atacuri din ce în ce mai dese. Într-o zi din primăvara anului 1934, Marie resimte un fel de febră și părăsește institutul de cercetare mai devreme ca de obicei. Din acel moment, starea ei de sănătate începe să se deterioreze extrem de rapid. Tot ceea ce medicii au putut face a fost să precizeze boala, anemie aplastică, un fel de leucemie datorată expunerii îndelungate la radiații și faptul că sunt puține șanse de recuperare. Marie a pornit spre un azil într-o zonă montană pentru a se trata, dar era prea târziu.

Marie Curie se stinge din viață la sanatoriul din Sancellemoz în 1934, la două decenii după decesul soțului. A fost înmormântată alături de acesta într-o zonă rurală din afara capitalei Franței. În 1937, fiica cea mică, Ève, scrie biografia Madame Curie.

Marie Curie

·         1935: Nectarie Cotlarciuc, mitropolitul Bucovinei (n. 1875)

·         1940: Americanul Robert Pershing Wadlow,  deţinătorul recordului mondial de cel mai înalt om din lume: 2,72 m. (n. 1918), se imbolnaveste  grav din cauza unei infectii, i se fac transfuzii de sânge  şi intervenţii chirurgicale de urgenţă, dar nu rezista  si  moare la data de 15 iulie 1940.

·         1941 - A fost împuscat de catre fascisti Tadeusz Boy-Zelenski, scriitor, publicist, critic literar si traducator polonez.

* 1953: Jean Becquerel (Paris, 5 februarie 1878 – Pornichet, 4 iulie 1953) a fost un fizician francez.

Jean Becquerel s-a născut la Paris, în arondismentul al cincilea, la 5 februarie 1878, fiu al fizicianului Antoine-Henri Becquerel și al soției acestuia Lucie n. Jamin.

A fost profesor la Muzeul Național de Istorie Naturală și la Școala Politehnică din Paris, membru al Academiei de Științe din Franța, din 1946.

* 1958: Fernando de Fuentes Carrau , cunoscut mai ales ca Fernando de Fuentes (n. 13 decembrie 1894, Veracruz – d. 4 iulie 1958) a fost un regizor, editor, scenarist și producător de filme mexican, cel mai bine cunoscut pentru filmul său anti - epic ¡Vámonos con Pancho Villa! (în română, Haideți cu Pancho Villa!, lansat la 31 decembrie 1936) în care demontează mitul popular al celebrului revoluționar și general mexican Pancho Villa, prezentându-l pe acesta în adevărata sa lumină, aceea de individ însetat de putere, care ar face orice pentru a o dobândi.

·         1970 - A încetat din viaţă pictorul şi sculptorul Barnett Newman, fondatorul picturii de câmpuri coloristice, precursor al arte minimale (n. 29 ianuarie 1905)
* 1975: Luigi Carlo Borromeo (n. 26 octombrie 1893, Graffignana,^[1] – d. 4 iulie1975, Pesaro) a fost un episcop catolic italian, episcop auxiliar al Diecezei de Lodi din 1951 până în 1953, iar apoi episcop al Diecezei de Pesaro^[2] din 1953 până în 1975.

El a participat la toate cele patru sesiuni ale Conciliului Vatican II și a făcut parte din grupul conservator Coetus Internationalis Patrum.

În 1971, când era episcop de Pesaro, a inaugurat noua parohie dedicată Sf. Carlo Borromeo.^[3]

A murit la Pesaro în 1975 și a fost înmormântat în catedrală, în ultima capelă de pe dreapta.

·         1991: Sigismund Toduță, compozitor și muzicolog român (n. 1908)

* 1995: Eva Gabor (n. 11 februarie, 1919 – d. 4 iulie 1995) a fost o actrițăamericană de origine maghiară, cunoscută mai ales datorită rolului Lisei Douglas, soția lui Eddie Albert, din serialul Green Acres. Ea a fost sora mai mică a actrițelor Zsa Zsa Gabor și Magda Gabor.
Născută ca Éva Gábor în Budapesta, a fost a treia fiică a cuplului Vilmos Gabor (1884-1962), militar de carieră, și Jolie Gabor (1896-1997). Eva a fost prima din familie care a emigrat în Statele Unite ale Americii, împreună cu soțul ei Eric Drimmer, un suedez. Primul film în care a avut un rol a fost Forced Landing, film produs de Paramount Pictures.
Eva Gabor a fost căsătorită de cinci ori:
1. Eric Drimmer (1939 – 1942) (divorțați)^[1]
2. Charles Isaacs (27 septembrie 1943 – 2 aprilie 1949) (divorțați)^[2]
3. John Williams (8 aprilie 1956 – 20 martie 1957) (divorțați)^[3]
4. Richard Brown (4 octombrie 1959 – 1972) (divorțați)^[4][5]
5. Frank Gard Jameson (21 septembrie 1973 – 1983) (divorțați

Eva Gabor a murit de pneumonie și insuficiență respiratorie, pe 4 iulie 1995, în Los Angeles, California, SUA.^[9]

Eva a decedat înaintea surorilor ei mai mari și a mamei sale. Sora sa Magda și mama Jolie Gabor au decedat ambele doi ani mai târziu, în 1997.

Eva Gabor

100 de ani de la naștere

·         1997: Miguel Najdorf, șahist, argentinian de origine poloneză (n. 1910)
* 2000: Victor Kovarski (n. 31 decembrie 1929, Harkov, URSS – d. 4 iulie 2000, Chișinău, Moldova) a fost un fizician din Republica Moldova de origine evreiască, membru titular al Academiei de Științe din Republica Moldova.

·         2000 - A încetat din viaţă scriitorul polonez Gustaw Herling–Grudzinski (“Lume fără milă”). (n. 1919)

·         2003 - A încetat din viaţă legenda muzicii soul, cântăreţul de culoare Barry White. (“You're the First, the Last, My Everything”, “It's Ecstasy When You Lay Down Next To Me”) (n. 12 septembrie 1944). Barry Eugene White (n. 12 septembrie 1944 – d. 4 iulie 2003) a fost un cantautor american și producător muzical. Câștigător a cinci premii Grammy și cunoscut pentru romantismul și vocea sa gravă, White a cunoscut marele succes în anii 1970 ca artist solo dar și împreună cu Love Unlimited Orchestra lansând o serie de cântece soul, funk și disco printre care și două hituri uriașe, „You’re the First, the Last, My Everything” și „Can’t Get Enough of Your Love, Babe„. White a câștigat cu albumele sale mai multe discuri de aur și platină având, conform criticilor muzicali Ed Hogan și Wade Kergan, vânzări de peste 100 de milioane de unități în toată lumea.
* 2006: Andrei Krasko (în rusă Андрей Иванович Краско; n. 10 august 1957 — d. 4iulie 2006) a fost un actor rus de teatru și film. A jucat în peste 50 de filme și seriale, într-o bună parte din ele în roluri de militar/polițist.

El a murit la 49 de ani de viață din cauza insuficienței cardiace ^[1] pe 4 iulie 2006, în timpul filmării filmului "Lichidarea" de către Serghei Ursulyak în orașul Ovidiopol (regiunea Odessa, Ucraina).

A fost îngropat la cimitirul din satul Komarovsky în apropiere de Sankt Petersburg pe 7 iulie 2006.

• Prima soție - actrița Natalya Akimova (divorț).^[2][3]
• A doua soție este Miriam Aleksandrovich (divorț).^[2][3]
  • fiul - Jan (Ivan) Krasko (născut pe 31 martie 1980).^[3]
• Căsătorie neînregistrată - Margarita Zvonareva (actrita).^[2]
  • fiul - Chiril Krasko (născut la 17 mai 1998).^[2][3]
• Căsătorie neînregistrată - Elena Shevchenko (aproximativ 3 ani).^[3]
• Căsătorie neînregistrată - Carolina Popova.^[3]
  • fiica - Alisa (născută pe 15 septembrie 2003).
• Căsătorie neînregistrată - Svetlana Kuznetsova.^[2]

Andrei Krasko

* 2011: Șerban Cantacuzino (n. 4 februarie 1941, București – d. 4 iulie 2011, Paris) a fost un actor român, care a jucat în mai multe filme, seriale de televiziune și muzicaluri în timpul carierei sale.El a fost descendental lui Șerban Cantacuzino, domn al Țării Românești în perioada 1678-1688 care a luptat împreună cu otomanii în Bătălia de la Viena, a publicat Biblia de la București și a introdus porumbul pe teritoriul României de astăzi

Cantacuzino s-a născut la București, în 4 februarie 1941. Descendent din Șerban Cantacuzino, domn al Țării Românești(1678-1688) care a luptat împotriva Imperiului Otoman în Bătălia de la Viena (1683), Cantacuzino s-a născut într-o veche familie boierească românească.^[1][2] Tatăl său, Ion Cantacuzino, a fost scriitor, medic, critic de film, regizor și producător de film.^[1]

Cantacuzino și-a făcut debutul ca actor la vârsta de 11 ani, jucând pe scena Teatrului Național din București în piesa Prinț și cerșetor, alături de bunica sa, actrița Maria Filotti.^[1] El a interpretat în 1963 rolul prințului Eduard în piesa Richard al III-leala Teatrul Armatei din Constanța.^[1] Cantacuzino a jucat alături de George Vraca în Richard al III-lea.^[1]

Cantacuzino s-a mutat la Paris, Franța, în 1990.^[2] Actorul a decedat la Paris în 4 iulie 2011, la vârsta de 70 de ani.^[1] A fost înmormântat în cimitirul Bellu din București

Filmografie:

• Străinul (1964) - elevul Lucian Varga
• Gaudeamus igitur (1965) - Emil
• Șapte băieți și o ștrengăriță (1967) - Silvio
• Felix și Otilia (1972) - dublură de voce Felix Sima
• Frații Jderi (1974)
• Ștefan cel Mare - Vaslui 1475 (1975)
• Războiul independenței (1977)
• Pentru patrie (1978)
• Mușchetarii în vacanță (1984)
• Secretul armei secrete (1988)
• Cei care plătesc cu viața (1989)

·         2011: Otto von Habsburg, pe numele întreg Franz Joseph Otto Robert Maria Anton Karl Max Heinrich Sixtus Xavier Felix Renatus Ludwig Gaetan Pius Ignatius von Habsburg (n. 20 noiembrie 1912, Reichenau an der Rax, Austria Inferioară - d. 4 iulie 2011, Pöcking, Germania) a fost un descendent al familiei de Habsburg și ultimul prinț moștenitor al Austro-Ungariei (până la 1918) și al Regatului Ungariei (până la 1946), publicist, europarlamentar din partea Germaniei, ales pe lista Uniunii Creștin-Sociale din Bavaria, în două rânduri decan de vârstă al Parlamentului European, șeful casei imperiale de Habsburg între 1 aprilie 1922 – 1 ianuarie 2007. După dezmembrarea Imperiului Austro-Ungar în 1919 a obținut și cetățenia germană și croată în afară de cea austriacă și ungară. În anul 1961 a renunțat la drepturile de prinț moștenitor și la pretențiile la tronul imperial (austriac), pentru a i se permite accesul pe teritoriul Austriei

S-a născut ca primul fiu al împăratului Carol I al Austriei (regele Carol al IV-lea al Ungariei) și al împărătesei Zita, și a fost astfel prințul moștenitor al Imperiului Austro-Ungar.

Între 1919-1921 a trăit împreună cu părinții săi în exil în Elveția. În 1930a început studiul științelor politice la Universitatea Catolică din Leuven, pe care le-a absolvit în 1935. A primit drept de reîntoarcere în Austria abia în anul 1966.

În perioada interbelică s-a opus instrumentalizării sale de către naziști (național-socialiști), al căror oponent a fost. Odată cu alipirea Austriei (Anschluß) la Germania și cu instaurarea regimului național-socialist în Austria a fost dat în urmărire de autoritățile naziste, sub acuzația de înaltă trădare. Proprietățile familiei de Habsburg au fost confiscate din ordinul personal al lui Adolf Hitler.

Între 1940-1944 a trăit în exil la Washington, DC, unde s-a refugiat din Belgia via Paris.

Otto a fost căsătorit cu Prințesa Regina de Saxa-Meiningen din 1951 până la decesul ei în 2010. Au avut șapte copii, 23 de nepoți și un strănepot.

În 1958 Otto von Habsburg a renunțat oficial la drepturile sale imperiale și s-a angajat să respecte prevederile legilor relevante ale republicii Austria. În urma unor dispute politice privind reîntoarcerea sa în Austria, a semnat în 1961 o proclamație oficială (către cancelarul Austriei) privind renunțul la drepturile sale de moștenitor al tronului imperial și respectarea îndatoririlor de cetățean al republicii Austria^[2]. Până în 1966, când i s-a permis intrarea pe teritoriul Austriei, au avut loc dispute politice judiciare și administrative privind statutul său, pașaportul și posibilitatea unei călătorii în Austria.

În anii postbelici, Otto von Habsburg ar fi fost propus de cercuri politice spaniole ca posibil monarh al Spaniei după decesul dictatorului Franco^[3].

În 1978 a primit cetățenia Republicii Federale Germania. În 1988 a făcut prima vizită în Ungaria, de la instaurarea regimului comunist în această țară. Un an mai târziu a fost coinițiator și patron^{[necesită citare]} al inițiativei „Picnicul paneuropean”, organizat la frontiera cu Ungaria de mișcarea „Paneuropa-Union” (Uniunea Paneuropeană), din care face parte (și care a fost înființată în 1923, ca organizație neguvernamentală proeuropeană, de Richard von Coudenhove-Kalergi. Potrivit mărturiilor lui I. C. Drăgan din anii 1990, într-un interviu publicat în două episoade de ziarul Renașterea bănățeană, Otto von Habsburg ar fi fost sprijinit logistic în activitățile paneuropeniste și de Iosif Constantin Drăgan.^{[necesită citare]}

Între 1981-1999 a fost deputat în Parlamentul European ca reprezentant al Uniunii Creștin-Sociale din Germania, ce activează numai în Bavaria. În această calitate, a fost șeful grupului Partidului Popular European în comisia europarlamentară pentru probleme politice și a avut și alte funcții parlamentare europene.

În luna octombrie 2005 a vizitat România ca oaspete al regelui Mihai I.

Otto von Habsburg

Otto von Habsburg portretizat de Oliver Mark, Pöcking 2006

Sărbători

• În calendarul ortodox: Sf Ier Andrei, arhiepiscopul Cretei; Sf Cuv Marta
• În calendarul romano-catolic: Sf. Elisabeta a Portugaliei
• În Statele Unite ale Americii – Ziua Independenţei  (1776). Pe 4 iulie 1776, reprezentantii celor 13 colonii britanice din America de Nord, întrunite în Congres la Philadelphia, au votat în unanimitate Declaraţia de Independenţă faţă de Imperiul Britanic. A urmat un razboi sangeros între coloniile americane şi imperiul britanic. Deşi au trecut 2 secole şi jumătate de la acest eveniment, textul Declaraţiei de Independenţă este o mostră de pledoarie pentru ideea de libertate şi fericire. Iată câteva rânduri : „(…) toţi oamenii sunt creaţi egali; ei sunt înzestraţi de Creator cu anumite drepturi inalienabile; printre aceste drepturi se află viaţa, libertatea şi căutarea fericirii. Guvernele sunt stabilite printre oameni pentru a garanta aceste drepturi, iar justa lor putere emană din consimţământul guvernaţilor. De fiecare dată când o formă de guvernământ devine distrugătoare pentru acest scop, poporul are dreptul să o schimbe sau să o abolească şi să instituie un nou guvern, bazându-1 pe principiile şi organizându-1 în forma care îi vor părea cele mai potrivite pentru a-i conferi siguranţa şi fericirea.”

RELIGIE ORTODOXĂ 4 Iulie

Sf Ier Andrei, arhiepiscopul Cretei; Sf Cuv Marta

În aceasta luna, în ziua a patra, pomenirea celui dintre sfinti Parintelui nostru Andrei din Ierusalim, arhiepiscopul Cretei.

Sfântul Parinte Andrei s-a nascut la Damasc in jurul anului 660. Cel care avea sa fie numit „cel mai armonios dintre melozi” s-a aflat fara grai in primii sapte ani ai vietii sale. Scapat de aceasta infirmitate prin Sfânta Impartasanie, arata incepind de atunci un talent de exceptie, in special in arta vorbirii intelepte si a studiului Sfintei Scripturi. Parintii sai il incredintara ca slujitor bisericii Invierii la Ierusalim (dupa unii ar fi devenit calugar la Saint Sabas, unde a si studiat) iar cel care se afla in tronul patriarhal, Teodor (674-686), facu din Andrei fiul sau spiritual. Intuise in el asemenea calitati incit voia sa il pregateasca drept succesor al sau si il numi, in ciuda vârstei sale fragede, notar al Patriarhiei, dându-i responsabilitatea tuturor problemelor bisericesti. In aceasta calitate, la putin timp de la cel de-al Saselea Sfânt Sinod Ecumenic (prin 685), Andrei fu trimis la Constantinopol, cu doi sfinti batrâni, pentru a prezenta imparatului si Patriarhului marturia de credinta a Bisericii sale, manifestându-si adeziunea la condamnarea ereziei monotelite (Biserica din Ierusalim, ocupata in vremea aceea de catre arabi, nu a putut sa trimita decât un singur reprezentant la Sinod).

Ceilalti doi reprezentanti s-au intors in Palestina, dar Sfântul Andrei ramase in capitala, gasind acolo conditii mai prielnice rugaciunii, studiului si activitatilor apostolicesti pentru care Dumnezeu il pregatise. Duse pentru o vreme o viata retrasa, dar adevarul nu putea sa ramâna multa vreme ascuns sub oboroc, astfel purtarea sa plina de sfintenie si forta cuvintelor sale folosita intru mântuirea sufletelor ajunsera repede la urechile imparatului si ale Patriarhului, si fu numit Diacon al Marii Biserici. Ii fu incredintat postul de responsabil al orfelinatului Sfântul Paul si al ospiciului pentru saraci ce se afla in cartierul Eugenios. Timp de aproape 20 de ani, dovedi multa perseverenta la conducerea acestor institutii de binefacere, pe care le dezvolta si le transforma in ostrov al mântuirii, prin indemnarea oamenilor la pocainta si la practicarea virtutii. Reusi atât de bine in aceasta sarcina, incât in 711 fu consacrat Arhiepiscop al Cretei. Dar inainte de a se putea instala in scaunul sau, cum se gasea inca in capitala, Philippikos uzurpa tronul, il destitui pe Patriarhul Cyrus si il puse in locul acestuia pe Ioan al Saselea., dându-i drept misiune sa anuleze hotarârile celui de-al Saselea Sinod si sa reânvieze erezia monotelita. Sub presiunea autoritatilor, Sfântul Andrei trebui sa incuviinteze toate acestea ; dar imediat ce Philippikos fu indepartat de la putere (713), el se retracta si marturisi fara ocolisuri adevarata credinta despre cele doua vointe ale lui Hristos.

Inca din ziua instalarii sale in Catedrala din Gortina, Sfântul Pastor isi incuraja Preotii sa se apropie cu demnitate de Dumnezeu si sa devina primitori ai harului sau, pentru a fi capabili sa transmita credinciosilor aceasta lumina. Pronunta un mare numar de predici in cinstea sarbatorilor Domnului, ale Maicii Domnului sau ale Sfintilor, care constituie una din cele mai pretioase mosteniri ale literaturii patristice ; pentru a incununa cu demnitate festivitatile Bisericii sale, el compuse, cu o arta de neasemuit, nenumarate imnuri ramase in cartile noastre liturgice.

El este in special autorul Canonului celui Mare care, cântat in fiecare an in timpul Postului Mare, nu a incetat, de secole incoace, sa dea nastere in rândul credinciosilor la mântuitoare lacrimi de pocainta. In acest imn impunator, pentru care a si primit titlul de „Initiator in tainele pocaintei”, sfântul evoca toate personajele Vechiului si Noului Testament care pot fi luate drept modele spre calea intoarcerii la credinta si la cainta. Pe cel care se pocaieste si care la inceputul Postului s-a recunoscut in Adam asteptând la portile Raiului, aceste exemple scoase din Scriptura il fac sa realizeze ca – recapitulând prin viata sa pacatele lumii intregi – numai in lacrimi, post si rugaciune trebuie asteptata izbavirea prin Hristos, Mântuitorul intregii omeniri.

In afara acestor indeletniciri de predicator si melodic, Sfântul Andrei renova biserici si manastiri, fonda o biserica, inchinata Maicii Domnului din Vlaherne, in amintirea acestei renumite biserici din Constantinopol. Organiza de asemenea un ospiciu pentru bolnavi, batrâni si nevoiasi, pe care il intretinea nu numai financiar ci il si vizita adesea, ingrijind pe infirmi cu mâinile lui si procurând tuturor minunata mângâiere prin cuvintele sale.

Cu ocazia unuia din desele atacuri arabe impotriva insulei Creta, Sfântul Ierarh, refugiat in fortareata impreuna cu poporul sau, reusi sa ii indeparteze pe agresori prin singura puterea rugaciunii sale si multi dintre ei pierira in dezordinea creata. Cu alte ocazii, el scapa insula de seceta, prin suvoiul lacrimilor sale si alunga o epidemie transformându-se in medic al tuturor prin rugaciune si priveghere.

Desi devenise totul pentru toti asemeni lui Hristos, el trebui sa isi paraseasca eparhia pentru a se duce la Constantinopol. Acolo puse bazele poporului prieten al lui Hristos prin invatatura sa ortodoxa despre inchinarea la Sfintele Icoane, amenintata in acele timpuri de catre imparatul Leon al Treilea. Primind semn de la Dumnezeu despre apropierea sfârsitului sau, ii reuni pe cei apropiati lui si ii anunta ca Episcopatul sau nu il va revedea in viata. La putin timp dupa aceea, se imbarca spre Creta si, facând escala in insula Mitilene, (dupa altii, ar fi fost trimis in exil la Mitilene de catre imparatul Leon III, din cauza ca apara Sfintele Icoane) isi gasi odihna la 4 iulie 740.

Tot în aceasta zi, pomenirea Preacuvioasei Marta, maica Sfântului Simeon, celui din muntele minunat.

Cuvioasa Marta petrecând cu tot felul de fapte bune, si având multa credinta spre Maica lui Dumnezeu, i s-a vestit de catre dânsa mai înainte de savârsirea ei dulceata vesnicelor bunatati ce o asteptau. Si mutându-se de la cele pamântesti, s-a aratat celor ce pazeau moastele ei, facându-i sa se bucure si spunându-le ca a luat mare har de la Dumnezeu. Si se afla ea întru lumina si în bucurie de negrait, nu numai pentru rugaciunile fiului ei, ci si pentru ca a suferit pentru Domnul felurite ispite si necazuri.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

ARTE 4 Iulie

MUZICĂ 4 Iulie

Louis Armstrong

Mitch Miller, şef de orchestră şi producător american.

Gilbert Lopez, vocalist american (Tune Weavers).

Bill Withers, cântăreţ, chitarist şi compozitor american.

Jeremy Spencer, chitarist, vocalist şi compozitor britanic (Fleetwood Mac).

Ralph Johnson, baterist american (Earth, Wind & Fire).

Earth Wind and Fire 

John Waite, vocalist, basist şi compozitor britanic (Babys, Bad English).

Bad English: 

Sigismund Toduţă

Sigismund Toduţă. Concertul n.1 pentru orchestră de coarde: 

Sigismund Toduţă ~ Sonata for flute and piano (1952): 

Barry White

 ÎNREGISTRĂRI NOI:

ECUADOR Y SU MUSICA ANDINA Seleccion de Cecil González

2 horas maior saxofone amor canções instrumental 🎷Música relaxante SAX romântica bonita 🎷 JAZZ!!!

Las Mejores Melodías Instrumentales, Guitarra Instrumental Romantica Boleros

Summer Music - 1949! (1-Hour Extended Music & History H.D. Video)!

POEZIE 4 Iulie

Alice Călugăru

Alice Călugăru - Biografie

Nastere: 4 iulie 1886, Paris
Deces: 1933

Alice Calugaru a fost o poeta romana.

Pentru poezia romaneasca, Alice Calugaru este o aparitie meteorica si invaluita in mister.

S-a nascut la 4 iulie 1886 in Paris, fiica lui Stefan, ofiter roman, si a Mariei Carabella, fara profesiune.

Studiaza primele patru clase in particular, in Bucuresti. Tot in particular isi va sustine si celelalte examene, la diferite licee si institute din Capitala, iar in iunie 1906 sustine si absolva, tot ca elev particular, examenul de capacitate, la liceul „Sf Sava. intre timp debutase publicistic, in 4 mai 1903, cupoezialn gradina, la revista „Semanatorul, cu sprijinul lui Nicolae Iorga, iar in luna mai 1905 ii aparuse prima parte a tirajului din volumul Viorele, debut editorial realizat sub indrumarea lui Titu Maiorescu.

Plecata de timpuriu in literatura franceza. Alice Calugaru (nascuta la Paris in 4 iulie 1886), debuteaza inca de pe bancile liceului, absofvit la Bucuresti, in 1907. Fire nelinistita, agitata, activitatea sa publicistica, desfasurata in revistele din [ara, nu-i da satisfactie. Plecata pentru studii la Paris, in 1912, se expatriaza, mai intii in Belgia, apoi — definitiv — in capitala Frantei. Aici preocuparile sale literare continua sub pseudonimul Alice Orient, obtinind premiul al doilea si medalia de aur „Femina" pentru poezia Les Perles, versiunea poeziei romanesti Cintec de plasa (Viata romaneasca, nr. 1, 1912, p. 15—16).

In toamna anului 1906 pleaca la Paris, consecinta previzibila a firii ei nelinistite, agitate. Se va stabili definitiv la Paris, de unde va trimite sporadic colaborari la revistele din tara si unde publica, in limba franceza, versuri si proza. in tara va mai publica poezie sub pseudonimul Alice Soare, iar in Franta va publica sub pseudonimul Alice Orient si va primi premiul al doilea la un concurs literar initiat de revista pariziana „Femina, pentru poezia Les Perles. Viata ei este insa un continuu zbucium, tar sfarsitul ii este inca invaluit in mister. Se avanseaza ca date ale decesului poetei anii 1933, 1940, chiar 1957.

Realizata doar partial si risipindu-se in poezie, Alice Calugaru face intr-un fel legatura intre cele doua secole, care inseamna sub aspect literar si o schimbare de atitudine poetica. Este o poeta a privelistilor, solicitata, cum spunea criticul literar Dumitru Micu, „de existenta obiectiva , cea mai putin interiorizata dintre fetele noastre si unul dintre „poetii cei mai nesentimentali ai literaturii romane.

Prin simtul polifonic dezvaluit in lirica sa, Alice Calugaru se apropie de sensibilitatea simbolista.

Sub acelasi pseudonim, poeta publica, in 1924, romanul autobiografic La tunique verte (Paris, Malfere, Bibi. du Herisson). Din strainatate va colabora dupa razboi la Convorbiri literare, sub pseudonimul Alice Soare. Decedata in 1957 (?).

Singurul volum de versuri aparut la noi in timpul vietii poetei este Viorele, Bucuresti, 1905.

Poezia Serpii a aparut in revista „Viata Romaneasca, an VIII, nr. 4, din aprilie 1913.

Opera

Viorele (1905)

Romane

Tunica verde (1924), publicat in limba franceza sub pseudonimul Alice Orient

Izvoare:

Nuferii, «Viata literara», I, 52, 1906. - inchinare, «Luceafarul» (Sibiu), IX, 1910. -Torsul, idem, IX, 1910. - Glasul noptii, «Viata literara si artistica», I, 8, 1907. -Ploaia, «Viata romaneasca», Tom. XXV, 1912. -Serpii, idem, I, XXVIII, 1913. -Buruieni, idem, T. XVII, 6,' 1910.

Poeziile sint reproduse dupa cum urmeaza : In gradina (Viorele, 1905) ; Poveste (Convorbiri literare. Buc, XL, 6—8, iunie, iulie, august 1906, p. 582) ; Pe drum (Viata romaneasca, Iasi, VI, 5, mai 1911, p. 266—267) ; Ploaia (Viata romaneasca, Iasi, VII, 5—6, mai-iunie 1912, p. 300) ; Cintec strain (Luceafarul, Sibiu, XI, 5, 1912, p. 104) ; Cintec de ploaie (Luceafarul, Sibiu, XI, 21, 1912, p. 381) ; Serpii (Viata romaneasca. Iasi, VIII, 4, aprilie 1913, p. 36—38) ; Pustietatea (Luceafarul, Sibiu, XIII, 10. 16 mai 1914, p. 292—293).

În grădină 

Văzduhu-i plin de ciripiri;

De sus, o ploaie de lumină

Îneacă-n raze, în grădină,

Însângerații trandafiri.

Și prin miros pătrunzător

Și-amețitor de iasomie,

Un vânt de vară-ncet adie,

D-alintă florile ușor.

Am rupt o galbenă lalea,

Pierdută-n valuri de sulfină,

Și-am ridicat-o la lumină...

Frumos trec razele prin ea!

Întreagă-n aur o cuprind

Și dă printr-însa să străbată,

De pare toată-nflăcărată

Și parcă foile-i se-aprind.

Acolo râd în taină blând,

Și cată parcă să se-ascunză

Crăițe două sub o frunză:

Cu drag le-am sărutat pe rând.

Și-un fluture din zbor l-am prins,

Ce rătăcise prin grădină,

Pierdut în marea de lumină

Și alb de parcă era nins...

Strângându-mi florile la piept,

Pe toate, toate din grădină...

Mă-mbăt de flori și de lumină

Și-aș vrea să nu mă mai deștept.

Șerpii 

Sub falnica desfăşurare de crengi a umedei păduri,

Mă culc în ierburi legănate, şi-n palme tâmplele-mi se razmă;

Şi nu las somnul să mă-nfrângă cu-a buruienilor mireazmă,

Ci lin încep să şuier cântul ce cheamă şerpii lungi şi suri.

Să vie-alunecând subt frunze, cu-ncete mlădieri de ape,

Cu zvârcoliri de-ascunse flăcări verzui, ce-ar tremura sub jar,

Să-ntindă asprii către mine vicleanul cap triunghiular,

În care turburi ochi veghează subt străveziile pleoape.

Cu-o fluierare prelungită începe necunoscutul cânt,

Ce-o să-i adune de departe şi-amăgitor o să-i dezmierde.

Şi ei se vor târâ spre mine pe muşchiul înflorit şi verde,

Ieşind pe rând din întuneric, cum ies izvoare din pământ.

Şi iată că de pretutindeni aud un foşnet de tufişuri;

Erau încolăciţi pe ramuri, ca lanţul iederei vicleni;

Îşi plămădeau prin ierburi crude veninul lor de buruieni;

Dormeau cu apele pădurii, ascunşi sub grelele pietrişuri.

Dar când descântecu-mi departe zvârli întâiul său fior,

Deodată fiecare-n codru lăsat-a cuibul singuratic, -

Şi-nvinşi de jalea prelungită a fluieratului cromatic,

Îşi măsurară-n ritmu-mi straniu, încet, alunecare lor.

Veniţi, o, şerpi târând prin ierburi, pe mlădiosul vostru pântec,

Prin ierburi lungi - ca lănci - prin pietre, al vostru chip de vis!

Veniţi, voi, ce vă-ncovoiaţi, ca lanţuri, de-acum sunteţi înlănţuiţi

De necurmatele cadenţe ce torc nemaicântatu-mi cântec.

Veniţi misterioşi şi falnici, voi, fermecaţi de-un glas străin!

De-acuma zvârcolirea voastră numai la ritmul meu se schimbă

Și fără vlagă e-mpotrivă-mi primejdioasa voastră limbă,

Ce ca o floare otrăvită înalţă-amarul ei venin.

Eram prin ierburi lungi culcată şi v-aşteptam cu ochi de pândă

Ş-acum voi mi-aţi adus întreaga putere-a tainicei păduri,

Şi viclenia-i mi-aţi predat-o cu-nşelătoare cotituri;

Iar fluierarea mea, de-acuma, se schimbă-n cântec de izbândă.

Mă reazăm de-un copac, ş-acolo aştept tot neamul vostru-nvins,

Să mi se-adune la picioare cu trupuri agere de spadă,

Să-nalţ, încolăcind pe braţu-mi, sălbateca mea pradă

Şi-n cingători însufleţite să las să-mi fie brâu-ncins.

Făr’ de putere împotrivă-mi, pădurea-ntreagă-mi este roabă,

Ea, ce mă-nlănţuia cu aspra-i mireasmă şi cu teama-i grea,

De-acum împărăţia-i toată de teamă şi fior e-a mea,

Şi-nveninata-i vrăşmăşie e cucerita mea podoabă.

Ploaia 

Azi am văzut, înfiripată, ființa ploii mlădioase :

Avea o haină cenușie și foșnitoare de mătase.

Purta pe umeri mii de lanțuri subțiri, până la brâu,

Dar le zvârlea pe rând, în treacăt, pe apa turbure din râu.

Și de inele fără număr îi erau mâinile-ncărcate,

Și le scotea, pe fiecare, și le zvârlea pe lac, pe toate.

Lângă răzoare, prin grădină, trecea foșnind de-atâtea ori !

Și răsturna cu poala rochii, pe brazdă, proaspetele flori.

În urmă străbătând orașul, sub mâna–i geamurile toate,

Sub coardele de apă fură în mii de harfe preschimbate.

Dar ploaia cea strălucitoare, pe umăru-i, ca un urcior,

Întunecat și plin de apă, purta neistovitul nor.

Și-n oate inimile noastre, pe rând, trecând ca un paharnic,

Turna ca-n cupe fără număr, dintr-însul, plânsul cel zadarnic.

Te iubesc... - versuri Adrian Paunescu

TEATRU/ FILM 4 Iulie

GÂNDURI PESTE TIMP 4 Iulie

Lewis Carroll - Citate:

GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR 4 Iulie

1.     Un sef ajunge la birou dimineata cu fermoarul de la pantaloni desfacut. Secretara, nestiind cum sa-l puna in tema direct, il abordeaza:
– Sefule azi dimineata, cand ai plecat de acasa, ai inchis usa de la garaj?
Fraza nu a avut darul sa-l lumineze asa ca tipul a intrat in birou un pic nedumerit. Se aseaza el la birou, incepe sa-si vada de treaba si vede prohabul desfacut. In momentul respectiv are o revelatie referitor la spusele secretarei asa ca se gandeste sa o necajeasca un pic. O cheama in birou sa-i aduca o cafea si o intreaba:
– Cand ai vazut usa de la garaj deschisa mi-ai vazut si Jaguarul?
Secretara, zambind un moment raspunde:
– Nu, sefule. Tot ce am vazut era un Mini cu doua cauciucuri desumflate.

2.     Vine soţul acasã şi-şi întreabã nevasta:
– Ce ai face dacã aş câştiga la Loto?
– Aş lua jumãtate şi te-aş pãrãsi, rãspunde soţia.
– Perfect, spune soţul. Am câştigat 12 dolari. Ia 6 şi dispari!

3.     Vine la frizer un tip cam chel… avea doar patru fire de pãr.
– Pãi bine, domnule, şi cum ai vrea sã te aranjez?
– Cu cãrare pe mijloc, douã fire într-o parte şi doua într-o parte.
Peste un timp, îi mai cade tipului un fir şi se gîndeste sã-şi aranjaze iar pãrul:
– Ei, acum cum îl aranjãm?
– Pãi aşa şic cu cãrare într-o parte…
Cînd rãmîne cu 2 fire…
– Pãi cu cãrare pe mijloc, cum altfel?
Dar îi mai cade un fir… Frizerul:
– În ce parte îl aranjãm?
– Ei, p-ãsta fã-l vîlvoi…

4.     Jurnalul unui soţ
În anul care a trecut, am avut 365 de tentative de a face dragoste cu tine, din care am reuşit de 36 de ori, ceea ce înseamnã, în medie, o datã la zece zile.
Iatã lista cu motivele pentru care nu am avut mai mult succes:
– 54 de ori pentru cã lenjeria era la spãlat
– 17 ori pentru cã era o orã prea târzie
– 49 de ori pentru cã erai prea obositã
– 20 de ori pentru cã era prea cald
– 15 ori pentru cã vroiai sã dormi
– 22 de ori pentru cã te durea capul
– 17 ori pentru cã-ţi era teamã cã trezim copilul
– 16 ori pentru cã, erai prea nervoasã
– 12 ori pentru cã era ziua criticã din lunã
– 19 ori pentru cã trebuia sã te trezeşti devreme
– 9 ori pentru cã, susţineai cã n-ai chef
– 7 ori pentru cã, te-a ars soarele prea tare
– 6 ori pentru cã te uitai la emisiunea de noapte
– 5 ori pentru cã nu vroiai sã-ţi ciufuleşti noua coafurã
– 3 ori pentru cã ne aud vecinii
– 9 ori pentru cã ne aude mama ta
Din cele 36 de reuşite rezultatul nu a fost satisfãcãtor:
– 6 ori pentru cã stãteai pur şi simplu întinsã
– 8 ori pentru cã îmi aminteai cã sunt gãuri în stratul de ozon
– 4 ori pentru cã mi-ai cerut sã mã grãbesc, ca sã terminam odatã
– 7 ori pentru cã a trebuit sã te trezesc sã-ţi spun cã am terminat
– o datã pentru cã mi-era teamã cã te-am rãnit, din cauzã cã te-am simţit mişcându-te…

5.     Un calugar si o calugarita se ratacesc intr-un viscol. Dupa mult umblat, ajung la o cabana micuta. Epuizati, fac pregatirile pentru a dormi. Erau cateva paturi si un sac de dormit pe jos, dar un singur pat. Fiind un cavaler, el spune:
– Sora, dormiti dv in pat. Eu ma voi culca pe jos in sacul de dormit.
Imediat ce intra in sac, trage fermoarul in sus si atipeste, cand o aude spunand:
– Frate, mi-e frig.
El desface fermoarul sacului, se ridica, cauta cateva paturi si o inveleste. Intra din nou in sac si cand inchide ochii ea spune din nou:
– Frate, tot mi-e foarte frig.
El deschide sacul, se ridica din nou, cauta alte paturi, le pune pe ea si se reintoarce in sac. Abia inchide ochii cand ea spune:
– Frate, aproape inghet…
De data asta, el ramane nemiscat si zice:
– Sora, am o idee. Suntem la kilometri de orice fiinta omeneasca, departe de civilizatie. De ce nu facem ca barbatul si nevasta?
– Din partea mea nicio problema, raspunde ea cu voce cocheta.
La care el rosteste urland:
– Atunci da-te jos din pat si cauta-ti tu singura paturi!

6.     Incendiu mare la un spital. Ca de obicei, sosesc operativ SMURD-ul si pompierii. Actioneaza organizat, se lupta cu flacarile, dar isi fac treaba profesionist, sting incendiul si intervin pentru salvarea persoanelor aflate in pericol. La urma, seful formatiei raporteaza managerului de spital:
– Dle doctor, operatiunea a fost incheiata cu succes, au fost salvati aproape toti, doar la subsol, din cele trei persoane inconstiente gasite acolo, doar doua am reusit sa le resuscitam, una… din pacate, a murit. Ne pare rau…
Doctorul:
– Bai, sunteti nebuni? La subsol se afla morga!