MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MARȚI 27 AUGUST 2019 - PARTEA ÎNTÂI

Bună ziua și mulțumesc pentru că suntem prieteni!

Să aveți o săptămână bogată în realizări!

ISTORIE PE ZILE 27 August

Evenimente

·         479 î.Hr: In timpul razbouilui dintre persi si greci, spartanii condusi de comandantul  Pausanias  infrang persanii in Bătălia de la Plataea.

·         1588: Tratat de comerț încheiat de Petru Șchiopul, domn al Moldovei, cu Elisabeta, regina Angliei. Reprezentantul reginei, William Harebone, ambasador la Constantinopol, încheie, în numele reginei, cu domnitorul Petru Șchiopul un tratat prin care supușii reginei urmau a fi liberi a se statornici și a face negoț, a vinde și a cumpăra, „ba chiar a face toate cele ce societatea omenească și obiceiul caută pentru negoț și pentru trebuințele vieții”. Petru al VI-lea Șchiopul (n. 1537 – d. 1 iulie 1594) a fost un domn al Moldovei. A domnit de patru ori, un „record” ne-egalat ulterior în istoria Principatelor Române.
Prima domnie – 11 iunie 1574 – 18 noiembrie 1577;
A doua domnie – 31 decembrie 1577 – 9 februarie 1578;
A treia domnie – 13 martie 1578 – 2 decembrie 1579 și
A patra domnie – 17 octombrie 1582 – 9 august/19 august 1591

·         1595:  Ieremia Movilă a recunoscut suzeranitatea polonă, declarând Moldova “membru credincios şi inseparabil” al coroanei polone.

·         1664: 300 soldati englezi cuceresc asezarea olandeza New-Amsterdam si o renumesc in New-York.

·         1689: Se semneaza intre Rusia si China (Imperiul Qing) tratatul de la Nercinsk (6 septembrie/27 august), care delimita frontiera intre cele doua imperii in Siberia, punand capat unui conflict militar a carui miza era regiunea fluviului Amur.

·         1776: Armata britanică a învins Armata Continentală americană în cea mai mare înfruntare a Războiului de Independență al Statelor Unite, bătălia de la Long Island. Bătălia de la Long Island, denumită și bătălia de la Brooklyn sau bătălia de la Brooklyn Heights, care a avut loc la 27 august 1776, a fost prima mare bătălie din Războiul de Independență al Statelor Unite ale Americii, după declararea independenței de către SUA, cea mai mare bătălie a întregului conflict și prima în care a intrat o armată a Statelor Unite după declararea independenței.

·         1783: A fost înaltat, din parcul Tuilleries, primul balon umflat cu hidrogen, construit la cererea fizicianului Jacques Alexandre César Charles, dupa numele caruia, mult timp, baloanele cu hidrogen au fost numite “charliere”. Acest prim charlier, ca si primul balon cu aer cald, inventat de fratii Montgolfier, a fost înaltat fara echipaj.

·         1812:  A început, în Moldova, domnia lui Scarlat Callimachi (până în 1819) care a iniţiat codul de legi al Moldovei (« Codul lui Calimachi ») numele; (27.08/8.09).

·         1812: A început domnia lui Ioan Gheorghe Caragea în Tara Româneasca (din 27.08/8.09 pâna în 1818). In timpul domniei lui, caracterizata printr-o fiscalitate excesiva, tara a fost lovita de o epidemie de ciuma, cunoscuta sub numele de « ciuma lui Caragea; (27.08/8.09).

·         1832: Odată cu capturarea ultimului șef indian, Black Hawk, se termină războiul la est de fluviul Mississippi în Statele Unite.

·         1855: Răzbioul din Crimeea (1853-1856). Fortăreaţa rusească de la Sevastopol a fost cucerită după un lung asediu de forţele aliate (Franţa, Marea Britanie, Turcia) (27.08/8.09). Războiul din Crimeea a prilejuit instalarea primei linii telefonice în Moldova şi Ţara Românească, folosită de trupele aliate.

·         1877:  A avut loc primul atac al trupelor române. Misiunea de asalt și cucerire a redanului otoman, din fața redutei Grivița-1 din sistemul de apărare a Plevnei, este încredințată Regimentului 13 dorobanți, comandat de locotenent-colonelul Ion Petrovici, și altor subunități din cadrul Diviziei a 4-a infanterie. Cucerirea acestui avanpost fortificat se înscrie ca o primă victorie a Armatei române. Pentru succesul repurtat, drapelul de luptă al Regimentului 13 dorobanți este distins cu Ordinul "Steaua României". De asemenea, se acordă unor ofițeri și soldați din subunitățile participante la atac Ordinul "Steaua României", precum și medalia "Virtutea militară".

·         1883: Explozia principală a erupției vulcanului Krakatau (Indonezia), considerată cea mai mare catastrofă naturală a mileniului. Krakatau (sau Krakatoa) este unul dintre cei mai renumiți vulcani ai lumii și cel mai destructiv din istoria omenirii după erupția din 1883. Este situat în Indonezia, în strâmtoarea Sunda, la 49 de km de coasta de vest a insulei Java și la 40 de km de insula Sumatra. La 26 august 1883 (data locala 27 august, ora locală 10 a.m.), când Krakatau a erupt prima dată violent, jetul de cenușă avea o lungime de 27 de km. A doua zi, dimineața, au urmat alte trei explozii. Ultima a fost cea care a aruncat în aer două treimi din nordul insulei Rakata. Jetul de cenușă a ajuns la o altitudine de 37 de km, iar zgomotul a fost auzit la 4600 de km distanță, în insula Rodriguez. Acest zgomot a fost înregistrat ca fiind cel mai mare zgomot auzit pe pamânt. În seara zilei de 27 august s-a mai înregistrat o explozie puternică, care a dus la surparea completă a părții nordice a insulei Rakata. Cele patru explozii din 26-27 august au emis o energie echivalentă cu 200 megatone de TNT. Cea mai mare dintre explozii a fost cea de-a treia, estimată la echivalentul a 150 de megatone de TNT. Indexul megnitudinii a fost de 6 VEI, numit și “colosal”. În comparație, bomba de la Hiroshima a avut 20 de kilotone. Magma aruncată în aer a fost de aproximativ 125 km cubi.

·         1896: Războiul dintre Anglia si Zanzibar – cel mai scurt razboi din istoria lumii, a început la ora 9:02 dimineața și a durat 38 de minute. Conflictul a izbucnit atunci când Sultanul Hamad bin Thuwaini, prieten al englezilor a murit, iar nepotul său Khalid bin Bargash a preluat puterea printr-o lovitură de stat. Potrivit unui tratat semnat in 1886, o condiţie pentru a deveni sultan al Zanzibarului era obţinerea permisiunii de le consulul britanic. Marea Britanie a dat un ultimatum lui Khalid, cerandu-i ca el si forţele sale fidele să părăsească palatul. Ca răspuns, Khalid a chemat garda palatului şi s-a baricadat în interiorul resedintei sultanului. Incercarea lui Khalid bin Bargash de a negocia a venit prea târziu si a fost nevoit sa se refugieze impreuna cu soţiile sale la ambasada Germaniei. Apoi a plecat în exil în Tanganyka, unde a fost capturat de britanici în 1916.

·         1910: Biochimistul polonez Casimir Funk a inventat termenul de “vitamine”, substanţe esenţiale pentru sănătatea omului.

·         1916: (14/27 august) România a declarat război Austro-Ungariei, intrând în Primul Război Mondial, de partea Antantei. Ambasadorul Edgar Mavrocordat depune la ora 21 la secretariatul Ministerului Austro-Ungar de Externe declarația de război din partea Regatului Român. Armata română înaintează pe trei direcții în Transilvania. La rândul lor Germania și Turcia declară război României la 28 respectiv 30 august. Pe 31 august Bulgaria atacă România fără declarație de război, care va fi făcută abia pe 1 septembrie 1916.
Din punct de vedere militar, Campania anului 1916 a cuprins patru operații militare de nivel strategic, fiecare dintre acestea incluzând un număr de mari bătălii:
- Operația ofensivă în Transilvania;
- Operația de apărare pe frontul de sud (incluzând operația de nivel operativ-strategic de la Flămânda);
- Operația de apărare a trecătorilor din Munții Carpați;
- Operația de apărare a teritoriului Munteniei (incluzând operația de nivel operativ-strategic de apărare a Bucureștiului).

·         1920: Nicolae Titulescu a fost numit delegat al României la Societatea Naţiunilor, alături de Thoma Ionescu şi Dimitrie Negulescu.

·         1928: La Paris, 15 state au semnat Pactul Kellogg-Briand, de respingere a războiului. Actul nu prevede nici o sancțiune împotriva celor care ar încălca pacea. România a aderat la acest pact la 4 septembrie 1928.

·         1930 - Între România şi Franţa s-a încheiat o Convenţie de comerţ şi navigaţie, prin care cele două ţări îşi acordau, reciproc, clauza naţiunii celei mai favorizate. Convenţia prevedea asigurarea de către fiecare parte contractantă pentru vapoarele celeilalte părţi, aflate în porturile sau pe apele sale, unui tratament egal din toate punctele de vedere, asemănător cu cel acordat vapoarelor proprii sau ale naţiunii celei mai favorizate (intră în vigoare la 1.10.1930).

·         1939: Grigore Gafencu, ministru de Externe, a declarat ministrului Germaniei la Bucureşti, W. Fabricius, că guvernul român este hotărât să păstreze neutralitatea “în orice conflict dintre Germania şi Polonia, chiar şi în cazul că Franţa şi Marea Britanie s-ar angrena şi ele în acest conflict”.

·         1946: A fost creată la Praga, Uniunea Internaţională a Studenţilor.

·         1955: A apărut prima ediţie a Guinness Book of Records, având 198 de pagini. Ideea i-a aparţinut lui Sir Hugh Beaner, director comercial al Companiei Co Ltd., companie engleză producătoare de bere, într-o permanentă căutare de idei promoţionale.

·         1965:  A fost înfiinţată Universitatea din Craiova. Prin decizia nr.894 a Consiliului de Ministrii din 27 august, facultatile de Matematica, Chimie, Filologie, Economie, Electrotehnica, Agronomie, Horticultura au fost unite sub aceeasi administrare.

·         1979: Un atac cu bombă al IRA l-a ucis pe Louis Mountbatten, amiral britanic în cel de-al Doilea Război Mondial, vărul reginei Marii Britanii și alte trei persoane, în timp ce se afla în vacanță, pe iahtul său, în Sligo, Republica Irlanda. Louis Francis Albert Victor Nicholas Mountbatten, Primul Conte Mountbatten de Burma (25 iunie 1900 – 27 august 1979) a fost un amiral și om politic britanic, unchi al Prințului Filip, Duce de Edinburgh. A fost ultimul vicerege al Indiei Britanice (1947) și primul Guvernator General al Indiei independente (1947-48). Mountbatten a fost asasinat de Armata Republicană Irlandeză (IRA), care a pus o bombă în barca lui, la Mullaghmore, în Irlanda.

·         1982:  Lansarea primului avion de linie Rombac 1-11- primul avion de transport de pasageri cu reacţie realizat în ţara noastră.

·         1989: Marea Adunare Națională de la Chișinău a decis oficializarea limbii române și trecerea la alfabetul latin. Marea Adunare Națională de la 27 august 1989 a fost o întrunire ce s-a ținut in Piața Victoriei din Chișinău (în prezent, Piața Marii Adunări Naționale), în contextul mișcării de renaștere națională de la sfârșitul anilor ’80 din RSSM. Au participat aproximativ 750.000 de oameni (circa 1/6 din populația de atunci a republicii). În cadrul adunării a fost cerută declararea limbii române ca limbă de stat în RSSM, precum și trecerea la grafia latină. Sub impulsul Marii Adunări Naționale, peste două zile, pe 29 august 1989, s-au deschis lucrările celei de-a XIII sesiuni a Sovietului Suprem din RSSM, care a durat până pe 1 septembrie. În rezultatul unor intense dezbateri avute cu oponenții din Sovietul Suprem, deputații românofoni au reușit să impună limba română ca limba de stat și adoptarea alfabetului latin. Discuțiile cele mai aprinse au avut loc pe 31 august, cand s-a votat și cea mai mare parte a legislației privitoare la limba de stat și alfabet. Ulterior, ziua de 31 august a fost declarată sărbătoare națională în Republica Moldova.

·         1989: La Chişinău a avut loc una din cele mai mari manifestaţii populare din istoria românilor: 750.000 de persoane (aprecierea săptămînalului “Literatura şi Arta”) au cerut decretarea limbii române ca limbă oficială în RSS Moldovenească şi revenirea la alfabetul latin, obiective care au fost atinse prin legile votate de parlamentul de la Chişinău în 31 august 1989. “Ziua ce va lumina un veac” este descrierea pe care “Literatura şi Arta” a dat-o zilei de 27 august 1989.

·         1990: Parlamentul de la Chișinău a adoptat Declarația de Independență a Republicii Moldova.

·         1990: Comunitatea Europeană recunoaște independența țărilor baltice: Estonia, Letonia și Lituania.

·         1991: La cateva zile dupa puciul de la Moscova, Republica Moldova si-a proclamat independenta. Guvernul si Parlamentul Romaniei au sprijinit acest act, recunoscand, imediat, noul stat romanesc. La 3.09.1991, prin decizia Parlamentului, România devenea primul stat care recunoaştea independenţa Moldovei.

·         2003: Planeta Marte se află la cea mai mică distanță de Terra din ultimii 60.000 de ani, trecând la aproape 55.758.006 km de Pământ.

·         2003 - S-au încheiat lucrările de restaurare şi modernizare a clădirii Ateneului Român, începute în 1991.

·         2007: Zborul inaugural al primei linii aeriene a Vaticanului; aeronava a decolat din Cetatea Sfântă şi a zburat până în oraşul francez Lourdes. Invitatul special al acestui eveniment a fost cardinalul Camillo Ruini, fostşef al Congresului episcopilor italieni.

·         2008:  Georgia a decis să îşi reducă prezenţa diplomatică în Rusia, lăsând doar doi diplomaţi în funcţie la Moscova, ca ripostă la recunoaşterea de către Rusia a republicilor separatiste georgiene Abhazia şi Osetia de Sud.

Nașteri

·         1545: Alessandro Farnese (spaniolă Alejandro Farnesio; 27 august 1545 – 3 decembrie 1592) a fost Duce de Parma și Piacenza din 1586 până în 1592, și Guvernator al Țărilor de Jos Habsburge din 1578 până în 1592. Este cunoscut pentru succesul campaniei din 1578-1592 împotriva Revoltei Olandeze, în care a capturat principalele orașe din sud (astăzi Belgia) și le-a redat Spaniei catolice
Alessandro a fost fiu al Ducelui Ottavio Farnese de Parma, care era nepot al Papei Paul al III-lea. Mama lui a fost Margareta de Parma, o fiică nelegitimă a regelui Spaniei, împăratul Carol al V-lea. El a avut un frate geamăn, care a trăit doar o lună. Mama lui a fost sora vitregă a regelui Filip al II-lea al Spaniei și a lui Ioan de Austria. Alessandro a avut o carieră militară și diplomatică semnificativă în serviciul Spaniei, sub serviciul unchiului său, regele. A luptat în Bătălia de la Lepanto (1571) și în Olanda împotriva rebelilor.

Alessandro Farnese

Portret a lui Farnese de Jean Baptiste de Saive

* 1666: Ivan al V-lea Alekseievici (rusă Иван V Алексеевич; 6 septembrie [S.V. 27 august] 1666 – 8 februarie [S.V. 29 ianuarie] 1696) a fost co-Țar al Rusiei împreună cu fratele său vitreg mai mic Petru I) cu care a domnit între 1682 și 1696. El a fost fiul cel mic al lui Alexis I al Rusiei și a Mariei Miloslavskaia. Domnia sa a fost formală, el având serioase dizabilități fizice și mentale.

Ivan al V-lea a fost al 11-lea copil al Țarului Alexis. Cu o vedere slabă din naștere și bolnăvicios, capacitatea sa de a deține puterea supremă a fost contestată de către familia Narîșkin, care aspira să-l aducă pe tron pe fiul Nataliei Narîșkina, Petru. După decesul țarului Feodor al III-lea al Rusiei în aprilie 1682, facțiunile Miloslavski și Narîșkin au pornit lupta pentru putere. Patriarhul Joachim a convocat o adunare care a decis trecerea coroanei în mâinile lui Petru, care pe atunci avea puțin peste zece ani, mama sa Natalia Narîșkina fiind regentă. Deși Ivan era mai mare decât Petru, el a fost ignorat din cauza faptului că suferea de o serie de handicapuri.
Noua structură însă a fost pusă la încercare de revolta streliților, regimentele de infanterie înființate în timpul domniei țarului Ivan al IV-lea.

Majoritatea relatărilor susțin că revolta a fost încurajată de fiica țarului Alexis, Sofia, și de facțiunea Miloslavski, care doreau să-l aducă pe tron pe Ivan și să exercite puterea în numele lui. Streliții, cărora li se datorau sume mari de bani, erau indignați de felul în care comandanții lor îi exploatau ca forță de muncă necalificată și nu aveau nevoie de mult ca să pornească revolta.
La 15 mai, când s-a insinuat că familia Narîșkin l-a strangulat pe Ivan, mulțimea furioasă a pătruns la Kremlin cerând să li se spună adevărul. Natalia i-a adus pe Ivan și Petru în fața mulțimii ca să arate că Ivan era viu și nevătămat. În mod normal acest lucru ar fi fost suficient, însă Prințul Mihail Dolgoruki, șeful streliților, a intervenit și i-a condamnat pe rebeli. El a fost târât de pe scară și sfâșiat în bucăți sub privirile regente și ale lui Ivan și Petru.

Streliții au pătruns în palat și au ucis mai mulți membri ai familiei și facțiunii Narîșkin. La 23 mai Prințul Ivan Khovanski, liderul autointitulat al streliților, a cerut ca Ivan să fie desemnat țar împreună cu Petru. Sofia și consilierii ei au luat măsuri rapide de liniștire a streliților plătindu-le 240.000 de ruble din suma datorată.

În câteva luni Prințul Khovanski a fost demis și 12 regimente de streliți au fost transferate în serviciul de frontieră.

Ivan a avut o relație apropiată cu mama sa vitregă și cu fratele său vitreg, co-Țarul Petru. Ivan nu a vrut să devină Țar dar a fost convins să devină.

La 25 iunie 1682 Ivan și Petru au fost încoronați la catedrala Dormition ca "dvoetsarstvenniki" (țari dubli). Un tron special cu două locuri a fost creat pentru această ocazie (astăzi este afișat la Palatul Armurilor de la Kremlin). Deși Ivan a fost considerat "țarul senior", puterea reală era deținută de sora cea mare a lui Ivan, Sofia Alekseievna. Începând cu 1684 s-au emis monede cu figura ei iar în 1686 și-a asumat titlul de Autocrat.

Printr-un decret din 1686 s-a hotărât adunarea gunoaielor de pe străzile Moscovei. De asemenea, a fost abolită pedeapsa îngropării de viu, aplicată în special femeilor care își omorau soții.

În 1686 Rusia a devenit primul stat european care a semnat un tratat comercial cu China, Tratatul de la Nercinsk. În aprilie 1686 s-a semnat Tratatul de pace permanentă cu Polonia. Prin faptul că Rusia a sprijinit Polonia în războiul împotriva Turciei, polonezii au trebui să recunoască pentru totdeauna apartenența de Rusia a Kievului și a altor teritorii pe care Polonia le cucerise recent. Contribuția Rusiei a fost invazia Crimeei începută în primăvara anului 1687 și terminată rapid într-un eșec.

Când Petru a ajuns la maturitate, poziția Sofiei a devenit din ce în ce mai precară. Ea a sperat ca Ivan să aibă un moștenitor pe linie masculină, mascând astfel prelungirea regenței. Ivan, căsătorit în 1684, a avut în 1689 o fiică. La începutul anului 1689, Petru în vârstă de 16 ani, s-a căsătorit cu Evdokia Lopukhina. Golițin, principalul consilier al Sofiei, a început o a doua campanie în Crimeea terminată și asta printr-un eșec.

În august 1689 Petru fuge în mănăstirea-fortăreață Troițki-Sergius temându-se că viața lui e în pericol, deși nu există dovezi că Sofia plănuia o lovitură de stat împotriva lui Petru. Un număr tot mai mare de boieri și ofițeri s-a alăturat lui Petru. La începutul lui septembrie, Sofia deja nu mai avea sprijin suficient și a trebuit să se retragă la mănăstirea Novodevici. Golițin a fost exilat.

În ultimul deceniu al vieții sale, Ivan a fost complet umbrit de energicul Petru I. Ivan și-a petrecut zilele cu soția sa, Praskovia Saltykova, "în rugăciune și post, zi și noapte". Debilitate pretinsă a lui Ivan nu l-a împiedicat să aibă cinci fiice, dintre care una - Anna Ivanovna - va asuma tronul în 1730. Nepoata lui de la un alt copil, Anna Leopoldovna va deveni regentă a Rusiei în timpul minoratului fiului ei și strănepotului lui Ivan, Ivan al VI-lea. Ultimul descendent supraviețuitor al lui Ivan al V-lea, Ecaterina Antonovna de Brunswick, a murit în 1807 după ce a fost închisă toată viața ei.

La 27 de ani a fost descris de ambasadorii străini ca senil, paralitic și aproape orb. A murit doi ani mai târziu și a fost înmormântat la Catedrala Arhanghelului.

Ivan al V-lea

·         1669: Anne Marie d'Orléans (27 august 1669 - 26 august 1728), a fost regină a Sardiniei și bunica maternă a regelui Ludovic al XV-lea al Franței.

Anne Marie s-a născut la Castelul Saint-Cloud. Părinții ei erau Filip I, Duce de Orléans (fratele regelui Ludovic al XIV-lea al Franței) și Anne Henrietta a Angliei. Bunicii materni erau Carol I al Angliei și Henrietta Maria a Franței. Sora ei mai mare era Maria Luisa de Orléans, care a devenit regină a Spaniei când Anne Marie avea zece ani. Mama lor a murit la Castelul Saint-Cloud la zece luni după nașterea Annei Marie.

Un an mai târziu, tatăl ei s-a căsătorit cu Elizabeth Charlotte, Prințesă Palatină. Din această căsătorie au rezultat trei copii. Fratele ei vitreg, Filip d'Orléans, viitorul regent al Franței s-a născut din această a doua căsătorie.

Mama ei vitregă a descris-o ca fiind una dintre cele mai amabile și virtuoase femei

La 10 aprilie 1684, Anne Marie s-a căsătorit la Versailles cu Víctor Amadeus II, Duce de Savoia și viitorul rege al Siciliei (1713) și Sardiniei(1720).

Au avut șase copii:

• Marie Adélaïde (1685-1712),
  • căsătorită cu Ludovic, duce de Bourgogne; mama viitorului Ludovic al XV-lea al Franței;
• Marie Anne (1687-1690);
• Marie Louise (1688-1714),
  • prima soție a regelui Filip al V-lea al Spaniei;
• Victor Amadeus (1699-1715), prinț de Piemont;
• Carlo Emanuele III (1701-1773),
  • următorul Duce de Savoia și rege al Sardiniei.
• Emanuele Philibert (1705-1705) Duce de Chablais.

La 1 august 1714, după decesul reginei Anne a Marii Britanii, Anne Marie devine moștenitoare prezumptivă la tronul Angliei, Scoției și Irlandei până la 31 decembrie 1720, când fratele mai mic al reginei Anne, James Francis Edward Stuart autointitulat "Iacob al III-lea și al VIII-lea" are un moștenitor, Charles Edward Stuart.

Prin Anne Marie coboară pretendenții iacobini legitimi la tronulu Angliei și Scoției. În 1807, la aproape opt ani după moartea ei, a murit și cardinalul Henry Benedict Stuart, ultimul descendent al unchiului ei regele Iacob al II-lea al Angliei. Iacobinii vedeau legitimă succesiunea la tronurile Angliei și Scoției a descendenților supraviețuitori ai regelui Carol I. în 1807, un pretendent iacobin a fost Charles Emmanuel al IV-lea al Sardiniei, strănepotul Annei Marie de Orléans.

Anne Marie a murit la Torino la 26 august 1728. Soțul ei Víctor Amadeus II a abdicat în favoarea fiului său în 1730 și a murit doi ani mai târziu la Moncalieri.

Anne Marie de Orléans

Ducesă de Savoia, Regină a Sardiniei și Siciliei

·         1770:  S-a născut Georg Wilhelm Friedrich Hegel, clasic al filosofiei germane: “Logica”, “Fenomenologia spiritului”; (m. 14 noiembrie 1831).
* 1789: Joseph Georg Friedrich Ernst Karl, Duce de Saxa-Altenburg (27 august1789 – 25 noiembrie 1868), a fost Duce de Saxa-Altenburg.

A fost al doilea fiu însă fiul cel mare supraviețuitor al lui Frederic, Duce de Saxa-Hildburghausen (sau Saxa-Altenburg din 1826) și a soției acestuia, Ducesa Charlotte Georgine de Mecklenburg-Strelitz. Joseph i-a succedat tatălui său ca Duce de Saxa-Altenburg după decesul acestuia în 1834.

S-a căsătorit la 24 aprilie 1817 la Kirchheim unter Teck cu Amelia de Württemberg (1799–1848). Joseph și Amalie au avut șase fiice:

• Alexandrine Marie Wilhelmine Katharine Charlotte Therese Henriette Luise Pauline Elisabeth Friederike Georgine (n. 14 aprilie 1818 - d. 9 ianuarie 1907), căsătorită la 18 februarie 1843 cu regele George al V-lea al Hanovrei
• Pauline Friederike Henriette Auguste (n. 24 noiembrie 1819 - d. 11 ianuarie 1825)
• Henriette Friederike Therese Elisabeth (n. 9 octombrie 1823 - d. 3 aprilie 1915)
• Elisabeth Pauline Alexandrine (n. 26 martie 1826 - d. 2 februarie 1896), căsătorită la 10 februarie 1852 cu Petru al II-lea, Mare Duce de Oldenburg
• Alexandra Friederike Henriette Pauline Marianne Elisabeth (n. 8 iulie 1830 - d. 6 iulie 1911), căsătorită la 11 septembrie 1848 cu Marele Duce Constantin Nicolaevici al Rusiei
• Luise (n. 4 iunie 1832 - d. 29 august 1833)

Amalia a murit la 28 noiembrie 1848, la vârsta de 49 de ani la Altenburg. Două zile mai târziu, Joseph a decis să abdice în favoarea fratelui lui, George, Duce de Saxa-Altenburg. Joseph a murit în 1868 la Altenburg.

Joseph

Duce de Saxa-Altenburg

·         1824: Joseph Marlin, scriitor și jurnalist german originar din Transilvania (d. 1849)
* 1835: Nicolae Haralambie (n. 27 august 1835, București – d. 3 aprilie 1908, București) a fost un politician și general român, unul dintre cei trei membri ai Locotenenței Domnești care a condus statul în 1866, de la abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza și până la înscăunarea lui Carol I.

Nicolae Haralambie

·         1858: Giuseppe Peano, matematician italian (d. 1932)

·         1865: Charles Gates Dawes, politician american, laureat Nobel (d. 1951)
* 1865: James Henry Breasted (n. 27 august, 1865, Rockford, statul Illinois – d. 2 decembrie, 1935) a fost un arheolog american, egiptolog consacrat, conducător de șantiere arheologice din zona pe care el însuși a denumit-o Semiluna Fertilă.

Una dintre cele mai mari autorități în privința Egiptului antic. Professor de egiptologie la Universitatea din Chicago, el a condus șantiere arheologice în Egipt, Mesopotamia, Palestina și Persia.

A studiat la Colegiul Central de Nord (pe atunci: „North-Western College” – 1888), mai apoi la Chicago Theological Seminary, (Seminarul teologic din Cicago din cadrul Universității din Yale – 1891). Și-a completat studiile la Universitatea din Berlin, unde a susținut Doctoratul (1894). A fost primul american care a obținut titlul de doctor în egiptologie. Breasted face parte din avangarda arheologilor și istoricilor care au extins ideea de „civilizație occidentală” încorporând întregul Orient Mijlociu în rădăcinile culturale europene.

În 1894 a ajuns docent al Universității din Chicago și în 1905 a fost numit profesor de egiptologie și de istorie orientală (prima catedră de felul acesta în America). Între timp însă, în 1901, a fost numit director al muzeului oriental din Haskell; chiar dacă acel muzeu conținea fie opere din Orientul Mijlociu fie opere din Extremul Orient interesul său s-a orientat spre Egipt. Astfel a început să lucreze la compilarea tuturor hieroglifelor cunoscute la acea vreme producând o operă ce va fi publicată în 1907 cu titlul: „Ancient Records of Egypt” (Antica Scriere a Egiptului), lucrare care și-n prezent reprezintă una dintre cele mai importante culegeri de texte traduse. Peter A. Piccione, în prezentarea ediției din 2001, observa pe bună dreptate: „această operă conține un număr de texte și de inscripții, care de atunci n-au mai fost traduse”.

În 1919, John D. Rockefeller a donat Institutului Oriental din Chicago o sumă destul de importantă de bani, care i-au permis lui Breasted să efectueze – în cadrul unui proiect al Universității – primele sale (și-n același timp, americane) cercetări arheologice în Egipt. Breasted a perticipat la expediția Carter - Carnarvon, care în 1922 a descoperit în Valea Regilor (în Egipt), celebrul mormânt al faraonului Tutankhamon (KV62). Participarea lui la această expediție s-a realizat la învitația personală a Lordului Sir Carnarvon având ca scop precis redactarea părții istorice a descoperirii. Prea puținele date găsite în KV62 a limitat mult studiul și opera sa, oricum destul de prețioasă și așa. Atenția lui în această circumstanță s-a îndreptat spre nenumăratele (caractere săpate în piatră) cartigli împresi, asupra frescei de pe „ușa sigilată” a mormântului în care a identificat șapte „modele” diferite. În 1923 a fost ales Membru al Academiei Naționale de Științe.

S-a stins din viață de pneumonie pe 2 decembrie 1935, în timp ce se întorcea dintr-o călătorie făcută în Egipt. Rămășițile sale pământești au fost înhumate în cimitirul Greenwood din localitatea natală. Locul său de veci este marcat de un imens obelisc de marmură, oferit ca recunoștință de guvernul egiptean.

În prezent Breasted este cunoscut ca fiind savantul care a introdus termenul „Semiluna Fertilă” pentru descrierea ariei cuprinsă între Egipt și Mesopotamia.

James H. Breasted

* 1868: Robert "Bob" Donaldson a fost un fotbalist scoțian. A evoluat pe postul de atacant central.(d. 1947)

·         1871: Theodore Dreiser, scriitor american (d. 1945)

·         1877: S-a nascut Charles Stewart Rolls, constructor american de automobile şi aviator; a fost primul aviator care a traversat Canalul Mânecii dus-întors, fără escală, în iunie 1910; împreună cu Henry Royce, a format renumita firmă de automobile Rolls Royce la 25 decembrie 1904 ; (d. 1910).

·         1882: S-a nascut producatorul de film american de origine poloneza, Samuel Goldwyn.

·         1884: Vincent Jules Auriol (n. 27 august 1884, Haute-Garonne – d. 1 ianuarie1966, Paris) a fost un politician francez. A fost ales președinte al Republicii Franceze în 1947 și 1954.

Vincent Auriol

·         1890: Man Ray ([mæn reɪ], numele la naștere - probabil Michael Radnitzky sau Rudsitzky, în copilărie - Emmanuel Radnitzky, n. 27 august1890 Philadelphia, SUA – d. 18 noiembrie1976, Paris, Franța) a fost un fotograf, regizor de film și artist plastic american, de origine evreu, apropiat de curentele dadaismului și suprarealismului și care a trăit și activat cea mai mare parte a timpului în Franța.

Denumit de către Cocteau „marele poet al camerei obscure”, Man Ray și-a legat numele de numeroase aspecte ale artei moderne, mai ales în domeniul artei fotografice, al istoriei cinematografiei și al filmului experimental. Lucrările sale înnoitoare și abstracte, în tehnicile solarizației, „rayografiei” (denumire inspirată de propriul său nume, pe care a dat-o „fotogramei”) și al colajului, create sub impresia conexiunilor sale cu artiștii suprarealiști, i-au adus o recunoaștere mondială. Numeroasele portrete fotografice ale artiștilor contemporani cu el au rămas un document grăitor al vieții culturale din Parisul anilor 1920.

Primul născut al lui Meleh Radnitzky și Mania, născută Luria, emigranți evrei veniți recent din Lituania, gubernia Kovno (Kaunas) a Imperiului Rus, Man Ray s-a născut în 1890 la Philadelphia,Pennsylvania. Numele în certificatul de naștere pierdut al artistului ar fi fost Michael Radnitzki, în schimb familia i-a spus de mic copil Immanuel. În 1897, an când s-au mutat la Williamsburg,în Brooklyn, părinții și-au americanizat și simplificat numele din Rudnitzky în Ray. Ulterior artistul își va zice Man Ray, unde Man provine de la „Manny”, adică Immanuel. Tatăl lucra într-o fabrică textilă, și în orele libere lucra acasă împreună cu soția și copiii într-un mic atelier de croitorie. Mamei artistului îi facea plăcere să-și pună imaginația la încercare pentru a confecționa haine pentru membrii familiei și născocea lucrări din petice (patchwork) din resturi de stofe și pânze. Cu toata dorința lui Man Ray de a se detașa de trecutul familiei sale, numeroase elemente din meșteșugul croitoriei și-au găsit ulterior amprenta în arta sa: manechini,fieruri de călcat, mașini de cusut, ace de cusut, ace de siguranță, ațe, resturi de stofe, etc. ^[14] Istorici de artă au semnalat asemănări între colaj și tehnicile și stilurile sale de pictură și croitorie.

Immanuel a studiat în anii 1904-1909 la Liceul de băieți din Brooklyn (Brooklyn's Boys High School), unde s-a evidențiat la materiile artă și desen tehnic^[15],În acei ani a vizitat adesea muzeele locale de artă, unde a studiat operele vechilor maeștri. După absolvire, a primit o bursă pentru a studia arhitectura la Universitatea Columbia. Spre dezamăgirea părinților, el a preferat să se ocupe cu pictura. Părinții i-au creat în acest scop un studio într-una din odăile locuinței. El a rămas în casa părintească încă patru ani, vreme în care s-a străduit să -și cizeleze meșteșugul de pictor, imitând mai ales picturi și desene din secolul al XIX-lea, și s-a întreținut din picturi comerciale și din ilustrații tehnice pentru mai multe companii din Manhattan.

Expoziţie a lui Constantin Brâncuşi la Galeria 291 a lui Stieglitz, 1914

A devenit curând și un mare admirator al artei contemporane de avangardă, mai ales al maeștrilor moderniști europeni (Rodin, Cézanne, Brâncuși, Picasso, etc.) ale căror lucrări le-a văzut, pentru început, la „Galeria 291” a lui Alfred Stieglitz sau la Galeria Macbeth, precum și ale Școlii Ashcan. Dar, cu puține excepții, nu era încă în stare să integreze aceste tendințe în propriile sale lucrări.

Anii 1908 - 1912 au fost pentru el ani de învățătură. Mai întâi a asistat sporadic la unele lecții de la National Academy of Design și Art Students League din Manhattan, dar nu a putut să se adapteze metodelor conservatoare de predare de acolo, preferând începând din toamna lui 1912 cursurile mai puțin convenționale de la Centrul Ferrer (Modern School of New Yorks Ferrer Center). La această din urmă școală, inspirata de idealuri libertariene l-a avut ca mentor pe Robert Henri și a beneficiat de o intensă și rapidă evoluție artistică.

Fotografia lui Marcel Duchamp în Rrose Sélavy, 1921

În 1912 a părăsit domiciliul familiei, stabilindu-se mai întâi în Manhattan, apoi într-o căsuță din colonia artiștilor Grantwood de lângă Ridgefield, New Jersey, unde a lucrat în domeniul publicității. Împreună cu poetul Alfred Kreymborg a organizat acolo un grup avangardist numit „The Others”, din care au făcut parte și poeții William Carlos Williams, Minna Loy și alții.

În 1913 a avut ocazia să viziteze expoziția de avangardă de la Armory Show. Creațiile artiștilor europeni prezentate la aceasta expoziție, și mai cu seamă cele cubiste și opera lui Marcel Duchamp „Nud coborând pe scări” au fost pentru Ray o revelație. A devenit în curând prieten cu Duchamp și relațiile lor au rămas strânse în tot timpul anilor. Prima sa expoziție personală de picturi, multe din ele în stil cubist, a avut-o la Galeria Daniel din Manhattan în 1915. Cu acest prilej un colecționar de artă i-a cumpărat șase tablouri, ceea ce i-a procurat resursele și motivația de a închiria un studio in New York.

În anii următori Man Ray a evoluat de la pictura convențională la utilizarea unei bogății de mijloace artistice alternative - colaje, obiecte de gata, fotografii, asamblări de materiale, aerograme, - dezvoltând un stil artistic propriu, chiar dacă influențat uneori de Marcel Duchamp.

În 1916 a expus un obiect pre-dadaist intitulat „Autoportret”. Împreună cu Marcel Duchamp și Francis Picabia a întemeiat secția new yorkeză a mișcarii dadaiste. A editat și primul și unicul număr al revistei „Dada la New York” (1920). Exemple de creații din această perioadă sunt The Rope Dancer Accompanies Herself with Her Shadows (1916), influențată de asamblajul încă neterminat atunci al lui Duchamps, The Bride Stripped Bare by Her Bachelors (1915-1923) și pictată după un colaj, de asemenea The Revolving Doors (1916-1917), o serie de zece colaje însoțite de text.

Pentru a se putea întreține din vânzarea picturilor, multe din ele în stil cubist, și a obiectelor de artă pe care le-a realizat, a cumpărat un aparat de fotografiat și a început să le fotografieze. A ajuns la concluzia că nimeni nu le poate fotografia mai bine decât el însuși. În aceste împrejurări, începând din 1918 s-a ocupat serios de fotografie și cinematografie, experimentând diferite tehnici - fotograma sau rayografia, solarizația (tehnică dezvoltată in secolul al XIX-lea de către Sabatier) La New York a cunoscut în 1913 pe poeta și pictorița belgiană Donna Lecoeur, zisă Adon Lacroix, mamă a unei fetițe de 7 ani și care i-a devenit soție în anul următor. Ea l-a introdus în lumea poeziei franceze, făcându-i cunoscute operele lui Baudelaire, Rimbaud, Lautréamont, Mallarme, Apollinaire. Ray i-a ilustrat poeziile și scrisorile. S-au despărțit în 1919, obținând divorțul formal în 1937. Nemulțumit de atmosfera vieții artistice de la New York, mai ales după reacția nefavorabilă a criticii la lucrarea sa „Stateside”, Ray hotărî, în cele din urmă, să plece în Franța. „M-au tratat ca pe un traficant de droguri”.^[15]"Dada nu poate trăi la New York. Întreg New Yorkul e dada, și nu poate tolera un rival", a zis.

Salvador Dali şi Man Ray, pozând fotografului Carl von Vechten la 16 iunie 1934

A debarcat la 14 iulie 1921 în portul Le Havre, de unde a aplecat la Paris, fiind întâmpinat de Marcel Duchamp la Gara Saint Lazare.În aceeași seară fu deja prezentat camarazilor suprarealiști Louis Aragon, André Breton ,Paul Éluard, Gala Dali, Théodore Fraenkel Jacques Rigaut,Philippe Soupault . S-a instalat în cartierul Montparnasse, unde a întâlnit-o pe cântăreața și modelul Alice Prin, cunoscută sub numele de Kiki de Montparnasse, "regina" cartierului, de care s-a îndrăgostit. Ea a devenit subiectul a numeroase fotografii devenite faimoase, și a apărut în filmele sale experimentale. Din 1921 începând, i s-au comandat sute de portete și lucrari cu scop comercial pentru revistele de modă Vogue, Vu, Harper’s Bazaar și Vanity Fair.

A colaborat și cu croitorul Paul Poiret în domeniul fotografiilor de modă, care i-au fost publicate în revistele de specialitate. În 1925 împreună cu Jean Arp, Max Ernst, André Masson, Joan Miró și Picasso, și-a prezentat operele la prima expoziție a suprarealiștilor la galeria Pierre din Paris Una din lucrările importante pe care le-a expus în acea perioadă a fost un metronom cu ochi de femeie, intitulat la origine Obiect de distrus, alta fiind Violon d'Ingres, reprezentând-o pe Kiki de Montparnasse, cu o bonetă orientală în postura unor femei pictate de Ingres, și având spatele nud, decorat prin tehnica supraimprimării, cu două aperturi acustice de vioară.

La Paris a continuat să creeze un șir întreg de obiecte și instalații dadaiste, unele în colaborare cu alți artiști Împrietenit cu Marie-Laure de Noailles și cu Charles, viconte de Noailles, a turnat în 1928 in vila acestora la Hyères al treilea film al său, Les Mystères du château de Dé Vreme de câteva decenii de ședere la Montparnasse, Man Ray a revoluționat arta fotografică. În 1929 a început Man Ray o nouă relație de dragoste și de colaborare artistică cu fotografa Lee Miller. Au intrat în istorie portretele fotografice pe care le-a făcut multora din celebritățile vieții culturale pariziene, inclusiv din mediul străinilor atrași ca el însuși de farmecul Orașului Luminilor:James Joyce, Gertrude Stein, Salvador Dali,Bridget Bate Tichenor, Jean Cocteau, Antonin Artaud etc A contribuit și la cunoașterea creațiilor lui Eugène Atget, pe care le-a revelat suprarealiștilor și asistentei sale, Berenice Abbott. În 1934 i-a pozat Meret Oppenheim într-o serie de fotografii de nuduri devenită celebră.

În 1940, cu câteva zile înainte de ocuparea Parisului de către armata lui Hitler,Man Ray a reușit să plece la Lisabona, în compania lui Salvador și Gala Dali și a cineastului René Clair. De acolo a ajuns la New York, unde a petrecut câteva zile. Apoi, ajuns pe coasta de vest, s-a stabilit la Hollywood, unde a cunoscut o nouă parteneră de viață,dansatoarea Juliet Browner, și a reînceput să picteze. Căsătoria sa cu Juliet a avut loc în 1946 la Beverly Hills.

Reîntors în Franța în 1951, s-a dedicat mai ales picturii. Man Ray a murit în anul 1976 și a fost înmormântat la Cimitirul Montparnasse, în diviziunea 7. Pe mormânt se poate citi epitaful: „Unconcerned, but not indifferent” ( „Detașat, dar nu indiferent” ). Arhivele sale au fost donate de văduva sa Muzeului Național Francez de Artă Modernă de la Centrului Pompidoudin Paris.

Filme:

• 1923 : Le Retour à la raison1924 : À quoi rêvent les jeunes filles
• 1926 : Emak-Bakia
• 1928 : L'Étoile de mer
• 1929 : Les Mystères du château de Dé
• 1935 : Essai de simulation de délire cinématographique

Man Ray

Man Ray în 1934

·         1903: Miron Nicolescu (n. 27 august 1903, Giurgiu - d. 30 iunie 1975, București) a fost un matematician român, membru titular al Academiei Române.

Născut la Giurgiu, a urmat cursurile liceului Matei Basarab din București. După terminarea studiilor la Facultatea de Matematică a Universității București în 1924, a plecat la Paris, unde s-a înscris la École Normale Supérieure și la Sorbona. În 1928 și-a luat doctoratul, cu teza „Fonctions complexes dans le plan et dans l'espace”, sub îndrumarea lui Paul Montel. După întoarcerea în România, a predat la Universitatea din Cernăuți până în 1940, când a fost numit profesor la Universitatea din București.

În 1936 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, iar în 1953 membru titular. În 1963 a devenit director al Institutului de Matematică al Academiei Române. Din 1966 până la deces a fost președinte al Academiei Române.

A fost membru corespondent al Academiei de Științe din Româniaîncepând cu 21 decembrie 1935 și membru titular începând cu 28 mai1938^[2].

La Congresul Internațional al Matematicienilor de la Vancouver, Canadaîn 1974 a fost ales vice-președinte al „International Mathematical Union”.

Prin colaborarea sa cu Solomon Marcus, Nicolescu are număr Erdős 2. La Giurgiu există o stradă care poartă numele academicianului Miron Nicolescu

* 1905: Ion S. Antoniu (n. 27 august 1905, Roman - d. 10 martie 1987, București) a fost un inginer român, profesor universitar, membru corespondent al Academiei Române din 1963, filatelist.
După absolvirea cursurilor Liceului Militar de la Mănăstirea Dealu^[2], în 1923 s-a înscris la Școala Politehnică din București, Secția Electromecanică, pe care a absolvit-o în anul 1928^[2]. A studiat în Franța, în anul 1929 devenind inginer electrician, diplomat al Școlii Superioare de Electricitate din Paris^[1]. În iulie 1930 este angajat la Societatea de Gaz și Electricitate din București^[1]. În anul 1948 și-a susținut, la Școala Politehnică din București, teza de doctorat: „Étude du fonctionnement des appareils de mesure dans un régime déformant”^[2]. A desfășurat o muncă didactică, începută în 1941 la Politehnica din Timișoara, prin suplinirea cursului de centrale electrice, transmitere și distribuire a energiei electrice, și continuată la Politehnica din București, la Catedra de Măsuri electrice (din 1945): șef de lucrări (1946), conferențiar (1950), profesor (1953-1972); șef de catedră (1963-1972); decan al Facultății de Energetică și Electrotehnică (1956-1957)^[2]. Întocmește numeroase proiecte în domeniu^[1]; împreună cu prof. ing Al Popescu și ing S. Vasilache a întocmit anteproiectul Laboratorului Central de Electricitate, devenit mai târziu Institutul de Cercetări și Proiectări în Electrotehnică^[1]. În anul 1963 este ales membru corespondent al Academiei Române^[1], iar în 1965, director al Centrului de Cercetări și Producție a aparaturii științifice al Academiei Române^[1]. În anul 1984 este numit președinte al Comitetului Național de organizare a Conferinței Naționale de Electrotehnică și Electroenergetică
Lucrări publicate:

• Instrumente de măsură electrice industriale în exploatările de electricitate. Manual practic, București, Editura Tehnică, 1944, 97 p.
• Instrumente de măsură electrice industriale în exploatările de electricitate. Lucrare premiată de Academia Română, Ediția a 2-a revăzută și adăugită, București, Tipografia Gorjan, 1948, 132 p.
• Chestiuni speciale de electrotehnică, București, Editura Academiei, 1956, 730 p.
• Îndrumar la cursul Bazele teoretice ale electrotehnicii, București, Litografia învățământului, 1957, 123 p.
• Aparate de măsurat și măsurări electrice uzuale. Ediția a 3-a revăzută și adăugită. București, Editura Tehnică, 1969, 235 p.
• Bazele electrotehnicii, Vol. 1-2, București, Ed. Didactică și Pedagogică, 1974, 627 p.
• Calculul matricial si tensorial in electrotehnica - Ed.Tehnica , 1962 , cod 81 196 169 221

* 1906: Edward Theodore „Ed” Gein (n. 27 august 1906, La Crosse, Wisconsin - d. 26 iulie 1984, Madison, Wisconsin) a fost unul dintre cei mai faimoși criminali din istoria Statelor Unite, în ciuda faptului că doar două crime au fost dovedite, brutalitatea lor a șocat o lume întreagă

Tatăl său, George Philip (1873-1940), a fost un alcoolic care adesea rămânea fără un loc de muncă. Mama sa, Augusta Wilhelmine (născută Lehrke) Gein (1878-1945), care era de origine prusacă, fiind fanatică religios, a interzis copiilor săi să interacționeze cu alți copii, de asemenea i-a învățat că tot ce este legat de sex este rău și că toate femeile (mai puțin ea) sunt malefice. Ed avea un frate mai mare, Henry George Gein (1901-1944).

Moartea tuturor membrilor familiei în anii 1940 a lăsat urme adânci asupra lui Ed.^[1]

După ce mama sa a murit la 29 decembrie 1945, Ed, care trăia acum singur la fermă, a început să citească cu aviditate cărți de anatomie și povestiri despre atrocitățile comise de naziști^[2] în timpul celui de-al doilea război mondial, dobândind o varietate de informații despre exhumare, de asemenea îi plăcea să citească ziarul local, în special secțiunea necrologuri. Cu timpul a început să jefuiască mormintele proaspete ale femeilor, deși mai târziu în cadrul anchetelor, el a jurat că nu întreținut relații sexuale cu cadavrele deoarece "miroseau prea rău" potrivit propriilor cuvinte. Unele dintre cadavre le-a luat acasă și în curând a avut o colecție deosebită de cranii și capete retezate, care atârnau pe pereți.^[3] Gagne avea, de asemenea, un costum din piele feminin, pe care îl purta prin casă.

La 8 decembrie 1954 Gein a ucis-o pe Mary Hogan, proprietara unui restaurant local; iar la 16 noiembrie 1957 pe Bernice Worden, acestea fiind singurele sale crime care au fost dovedite. În noiembrie 1957, poliția decide să caute în casa Gein și face imediat prima descoperire sinistră - corpul eviscerat și mutilat al Bernicei Worden se afla într-un șopron al lui Gein. Corpul mutilat atârna pe perete ca trofeul unui cerb, iar în toată casa era o duhoare teribilă.

Gein a fost arestat, iar autoritățile au decis să scoată proprietatea la licitație pentru a fi vândută. Cu toate acestea la 20 martie 1958 casa lui Gein a ars din temelii, dar autorii nu au fost niciodată găsiți. Când Gein, care era închis la Central State Hospital for the Criminally Insane , a aflat de incident a spus doar trei cuvinte: Just as well ("Așa să fie!")^[4]

La 26 iulie 1984, Gein a murit de insuficiență respiratorie la vârsta de 77 de ani în Institutul de Sănătate Mintală din Mendota. Mormântul său din Cimitirul Plainfield a fost vandalizat frecvent de-a lungul anilor; iar doritorii de suveniruri au cioplit bucăți din lespede înainte ca cea mai mare parte a sa să fie furată în 2000. Piatra funerară a fost recuperată în iunie 2001 în apropiere de Seattle și este acum depozitată la Departamentul Șerifului din Comitatul Waushara

·         1908: Lyndon Baines Johnson, cunoscut mai ales ca Lyndon B. Johnson (n. 27 august 1908,^{[2][3][4][5][6][7][8]} Stonewall[*], SUA^[9] – d. 22 ianuarie1973,^{[2][3][4][5][6][7][8]} Stonewall[*], SUA), adesea numit pe inițialele sale, LBJ, a fost cel de-al treizeci și șaptelea vicepreședinte și cel de-al treizeci și șaselea președinte al Statelor Unite ale Americii (1963 - 1969). A preluat președinția după asasinarea președintelui John F. Kennedy. Democrat din Texas, Johnson a servit de asemenea ca membru al Camerei Reprezentanților al Statelor Unite și ca lider majoritar în Senatul Statelor Unite. Johnson este unul dintre cei patru oameni care au au fost aleși în toate cele patru poziții în cadrul alegerilor federale.^[a]

Născut într-o fermă din Stonewall, Texas, Johnson a fost profesor de liceu și a lucrat ca ajutor în Congres înainte de a câștiga alegerile pentru Camera Reprezentanților în 1937. A câștigat alegerile pentru Senat în 1948 și a fost numit în funcția de lider al partidului în Senat în 1951. A devenit lider al partidului minoritar din Senat în 1953 și lider al majorității în Senat în 1955. A devenit cunoscut pentru personalitatea sa dominantă și pentru „tratamentul Johnson”, constrângerea agresivă a politicienilor puternici pentru trecerea legislației.

Johnson a candidat pentru nominalizarea democraților în alegerile prezidențiale din 1960. Deși nu a obținut nominalizarea, a acceptat invitația senatorului de atunci, John F. Kennedy din Massachusetts, de a fi partenerul său în alegeri. Au câștigat alegerile contra candidaților republicani al lui Richard Nixon și al lui Henry Cabot Lodge Jr. La 22 noiembrie 1963, Kennedy a fost asasinat și Johnson i-a succedat în calitate de președinte. În anul următor, Johnson a câștigat cu o mare diferență alegerile din 1964, învingându-l pe senatorul Barry Goldwater din Arizona. Cu 61,1% din voturile populare, Johnson a câștigat cele mai multe voturi la votul popular decât oricare alt candidat de la alegerile din 1820.

În politica internă, Johnson a proiectat legislația Marii societăți pentru a extinde drepturile civile, radiodifuziunea publică, sistemul medical, Medicaid, ajutorul pentru educație, arte, dezvoltarea urbană și rurală, serviciile publice și „Războiul împotriva sărăciei”. În timpul administrației sale, ajutat parțial și de o economie în creștere, războiul împotriva sărăciei a ajutat milioane de americani să se ridice deasupra nivelului sărăciei. A emis legi privind drepturile civile prin care a fost interzisă discriminarea rasială în instituțiile publice, privind comerțul interstatal, locurile de muncă și locuințele; Legea drepturilor de vot a interzis anumite cerințe folosite în statele sudice pentru a dezavantaja afro-americanii. Odată cu trecerea legii privind imigrația și cetățenia din 1965, sistemul de imigrație a fost reformat, încurajând o mai mare emigrare din alte regiuni decât Europa. Președinția lui Johnson a marcat vârful liberalismului modern după epoca New Deal.

În politica externă, Johnson a intensificat implicarea americană în războiul din Vietnam. În 1964, Congresul a adoptat rezoluția Golfului Tonkin, care i-a acordat lui Johnson puterea de a folosi forța militară în Asia de Sud-Est fără a cere o declarație oficială de război. Numărul personalului militar american din Vietnam a crescut dramatic, de la 16.000 de consilieri în roluri non-combatante în 1963 la 525.000 în 1967, mulți în roluri de luptă. Pierderile americane au crescut și procesul de pace a stagnat. Frământările în creștere în legătură cu războiul a stimulat o mare și furioasă opoziție împotriva războiului bazată în principal pe studenții din campusurile universitare aflați la vârsta recrutării.

Johnson s-a confruntat cu mai mult probleme atunci când au început revoltele din timpul verii 1965 în marile orașe, iar rata criminalității a crescut, deoarece oponenții săi punând întrebări despre politicile „legii și ordinii”. Deși Johnson și-a început președinția având o mare popularitate, sprijinul pentru el a scăzut, publicul devenind frustrat atât din cauza războiului, cât și a violenței în creștere din țară. În 1968, Partidul Democrat împărțit existând elemente anti-război care l-au denunțat pe Johnson; el a încheiat competiția de a obține nominalizarea partidului după dezamăgitorul rezultat din alegerile primare din New Hampshire. Nixon a fost ales să-i succeadă. După ce și-a încheiat mandatul în ianuarie 1969, Johnson s-a întors la ferma din Texas, unde a murit de un atac de cord la vârsta de 64 de ani, la 22 ianuarie 1973.

Lyndon B. Johnson

·         1913: Martin David Kamen, biochimist canadiano-american (d. 2002)
* 1914: Stefan Zoller (n. 27 august 1914, data decesului necunoscută)^[1] a fost un handbalist de etnie germană care a jucat pentru echipa națională a României. Zoller a fost unul din portarii selecționatei în 11 jucători a României care s-a clasat pe locul al șaselea la Olimpiada din 1936, găzduită de Germania. El a jucat în două din cele trei meciuri.

Stefan Zoller a fost component de bază al clubului Hermannstädter Turnverein^(de) (Societatea de Gimnastică Sibiu) din Sibiu

·         1915: Norman Foster Ramsey (n. 27 august 1915,^] Washington, SUA– d. 4 noiembrie 2011, Middlesex, SUA) a fost un fizician american, unul din oamenii importanți ai Proiectului Manhattan și ulterior laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1989 pentru inventarea metodei câmpurilor oscilatoare separate și utilizarea acesteia în maserii cu hidrogen și în alte ceasuri atomice

Ramsey a împărțit premiul Nobel, cu care a fost recompensat, cu alți doi savanți, germanii Wolfgang Paul și Hans Dehmelt

Norman Foster Ramsey

·         1918: Leon Levițchi, lingvist, filolog, shakespearolog român (d. 1991)

·         1924 - S-a născut poeta Mariana Dumitrescu (m.04.04.1967).

* 1926: Kristen Nygaard (n. 27 august 1926 — d. 10 august 2002) a fost un informatician norvegian, considerat a fi unul din părinții programării orientate obiect, ca fiind coautor, împreună cu Ole-Johan Dahl, al limbajelor de programare Simula, limbaje care au folosit pentru prima oară noțiunile clase, subclase, moștenire și creare dinamică de obiecte. Pentru această realizare, cei doi au primit Premiul Turing în 2001.

Kristen Nygaard

·         1928: Mircea Zaciu, critic și istoric literar român (d. 2000)

·         1928: Osamu Shimomura, chimist japonez, laureat Nobel

·         1929: S-a nascut  Ira Levin, scriitor; romanul care i-a adus recunoaşterea internaţională, “Rosemary’s Baby”, s-a vândut până în anul 1978, doar în SUA, în 5 milioane de exemplare şi a fost ecranizat de regizorul Roman Polanski.

·         1930: Zigu Ornea, critic literar român (d. 2001)

·         1931: Sri Chinmoy, autor, artist, poet și lider spiritual indian (d. 2007)

·         1937 - S-a născut Alice Coltrane (McLeod), muziciană americană de jazz.

·         1937 - S-a născut Tommy Sands, cântăreţ şi actor american de film.

·         1937 - S-a născut Phil Shulman, vocalist, trompetist şi flautist britanic (Gentle Giant).
* 1939: Nikola "Niki" Pilić (n. 27 august 1939 la Split) este un fost jucător de tenis croat, care a reprezentat Iugoslavia. A fost finalist în 1973 la Roland Garros, pierzând în fața lui Ilie Năstase cu scorul 6-3, 6-3, 6-0.

·         1941: Cesária Évora (n. 27 august 1941, Mindelo – d. 17 decembrie 2011)^[2] a fost o cântăreață originară din Republica Capului Verde, recunoscută pentru vocea sa gravă, specifică contraltelor.^[3] Évora a început să cânte în 1957, însă și-a făcut debutul discografic de-abia în anul 1988 prin intermediul discului La Diva Aux Pieds Nus.^[4] Având o carieră care s-a întins pe parcursul a șase decenii, Évora era numită „Diva desculță”deoarece prefera să urce pe scenă fără a purta încălțăminte;^[5] materialele sale discografice au fost comercializate în peste cinci milioane de exemplare pe plan internațional,^[6] iar Évora este considerată una dintre cele mai de succes cântărețe care au provenit din Republica Capului Verde

Cesaria Evora a vizitat România de câteva ori, pentru scurte perioade de timp, susținând aici mai multe concerte, ultimele două în octombrie 2010 și anume la 15 octombrie 2010 la Sala Sporturilor din Brașov și apoi la 18 octombrie 2010, la Sala Palatului din București.^[8][9]

În 2010, artista a devenit cetățean de onoare al Capitalei. Cesaria Evora ar fi trebuit să mai cânte în Capitală pe 3 iulie 2008, în Amfiteatrul Mihai Eminescu din Parcul Național (concert anulat pentru că artista a suferit un accident vascular cerebral în aprilie 2008, pe scenă, în timpul unui concert în Australia^[10]), precum și pe 15 mai 2011, la Arenele Romane, dar și-a amânat și acest spectacol din cauza unor probleme medicale. În 2011, Cesaria Evora urma să mai susțină o serie de concerte la Timișoara, în 3 octombrie, în București, pe 5 octombrie, și la Cluj, în 7 octombrie,^[11] dar, din motive de sănătate, a anulat turneul. Comunicatul de presă a sunat astfel: "Cesaria a decis de comun acord cu producătorul și managerul său, Jose da Silva, să pună capăt definitiv carierei sale, renunțând la viața itinerantă care a dus-o în patru colțuri ale lumii de la începutul carierei pe scena internațională, în 1991"

• 

  Casa Cesáriei Évora
 
• 

  Cesára Évora în concert la San Diego, California, Statele Unite ale Americii (19 martie 2006)
 
• 

  Cesária Évora în pragul ușii, Mindelo

·         1942 - S-a născut Daryl Dragon, pianist şi compozitor american (Captain & Tennille).

·         1945 - S-a născut Malcolm Allured, baterist britanic (Showaddywaddy).
* 1947: Barbara Bach (nume original: Barbara Goldbach, n. 27 august 1947, Queens, New York) este o actriță americană.
Bach a început la vârsta de 16 ani să lucreze ca fotomodel. S-a căsătorit în Italia cu afaceristul italian Augusto Gregorini și are 2 copii. Au divorțat în 1968. Prin anii 1970 Barbara Bach este un fotomodel apreciat, ea începe cariera de actriță în Italia, jucând în filme de aventuri alături de actori ca Roger Moore, Franco Nero, Mel Ferrer și Claudio Cassinelli. Prin anul 1980 joacă într-o comedie alături de Ringo Starr, bateristul formației Beatles, cu care s-a căsătorit în 1981.

Barbara Bach

Barbara Bach în 1978

* 1948: Konstantinos Alyssandrakis este un om politic grec, membru al Parlamentului European în perioada 1999-2004 din partea Greciei.

·         1949: Mihai Cafrița, actor român
* 1949: Victorel Lupu (n. 27 august 1949) este un senator român, ales în 2016.

·         1949 - S-a născut Jeff Cook, chiarist, violonist şi vocalist american (Alabama).

·         1950: Mihai Mălaimare (n. 27 august 1950, Botoșani) este un actor de teatru și film, director al Teatrului Masca, fost deputat în legislaturile 2000-2004 pe listele PDSR și 2004-2008 pe listele PSD. Până în 2013, Mihai Mălaimare a fost membru al Consiliului Național al Audivizualului (C.N.A.). În cadrul activității sale parlamentare, în legislatura 2000-2004, Mihai Mălaimare a fost membru al grupurilor parlamentare de prietenie cu Bosnia și Herțegovina, Republica Finlanda, Statul Israel și Republica Orientală a Uruguayului. În legislatura 2004-2008, Mihai Mălaimare a fost membru al grupurilor parlamentare de prietenie cu Republica Bulgaria, Republica Austria și Muntenegru.

Actorul Mihai Mălaimare a fost decorat la 13 decembrie 2002 cu Ordinul național Serviciul Credincios în grad de Cavaler, alături de alți actori, „pentru devotamentul și harul artistic puse în slujba teatrului românesc, cu prilejul împlinirii unui veac și jumătate de existență a Teatrului Național din București”.^[1]

Este tatăl directorului de imagine Mihai Mălaimare Jr.

Filmografie:

• Nea Mărin miliardar (1979)
• Întîlnirea (1982)
• Secretul lui Nemesis (1987)
• Totul se plătește (1987)
• Șobolanii roșii (1991)

·         1950 - S-a născut Willy DeVille (William Borsay), cântăreţ, chitarist şi compozitor american.
* 1950: Philip Neil Murray (n. 27 august 1950, Edinburgh, Scoția) este un basist scoțian, cel mai bine cunoscut pentru activitatea cu Whitesnake^[1] și Black Sabbath

·         1951 - S-a născut graficianul Mircea Muntenescu.

·         1952 - S-a născut Laurie Wisefield, chitarist şi compozitor britanic (Home, Wishbone Ash).
* 1952: Paul Rubenfeld (n. 27 august 1952) este un actor de film, televiziune și voce american.

Paul Reubens

Reubens in 2016

·         1953 - S-a născut Alex Lifeson, chitarist, vocalist şi compozitor canadian (Rush).

·         1956 - S-a născut Glenn Matlock, basist britanic (Sex Pistols, Rich Kids, The Spectors).

·         1959: Claudiu Bleonț, actor român de teatru și film

* 1959: Leonid Kuciuk (belarusă Леанід Станіслававіч Кучук; n. 27 august 1959) este un antrenor și fost jucător de fotbal bielorus. În prezent el activează ca antrenor principal la clubul din Prima Ligă Rusă, FC Lokomotiv Moscova
* 1963: Nuțu Fonta (n. 27 august 1963) este un deputat român, ales în 2012 din partea grupului parlamentar Democrat și Popular.

În timpului mandatului a trecut la grupul parlamentar al Partidului Social Democrat.

* 1965: Paulo Silas (n. 27 august 1965) este un fost fotbalist brazilian.

* 1966: Juhan Parts, (născut pe 27 august 1966 la Talin), este un politician eston, membru al partidului Res Publica și prim-ministrul republicii între 10 aprilie2003 și 23 martie 2005. A studiat la Universitatea din Tartu în Tartu, Estonia.

Parts a fost înlocuit ca prim-ministru la 23 martie 2005 de Andrus Ansip, din partea Partidului Reformist.

Juhan Parts

* 1967: Igor Ivanovici Dobrovolski (în ucraineană Ігор Іванович Добровольський, în rusă Игорь Иванович Добровольский; n. 27 august1967, Markivka, Regiunea Odesa, RSS Ucraineană) este un fost fotbalistsovietic și actual antrenor de fotbal. Din 23 decembrie este selecționer al echipa naționale de fotbal a Moldovei.^[1]

Încheindu-și cariera de jucător în 2005 la formația Tiligul Tiraspol, Dobrovolski devine antrenorul acesteia. În anul 2006, Federația Moldovenească de Fotbal îi face propunerea să preia echipa națională a Moldovei la care Dobrovolski răspunde afirmativ. El a antrenat echipa națională de fotbal a Republicii Moldova în perioada 2006-2009. Sub conducerea lui, selecționata Moldovei a înregistrat cele mai bune rezultate din istoria sa, acumulând 12 puncte în preliminariile Campionatului European de Fotbal 2008 și ajungând până pe locul 37 în Clasamentul FIFA pe națiuni.^[2]

Din 2010 până în 2013 a antrenat echipa Dacia Chișinău, club cu care a obținut cele mai mari perfomanțe în cariera de antrenor, câștigând campionatul și Supercupa Moldovei în 2011. În 2013–2014 a antrenat clubul Veris Chișinău, iar în perioada ianuarie-martie 2015 – formația FC Sahalin din liga secundă rusă.^[3] În perioada mai-august 2015 a antrenat echipa Dacia Chișinău

* 1968: Aurel Silviu Panait (n. 27 august 1968) este un fotbalist român care a jucat la Petrolul Ploiești, Steaua București și la alte echipe din ligile inferioare germane.

* 1970: Bergüzar Gökçe Korel Ergenç (pronunțare în turcă: /beɾɟyˈzaːɾ koˈrel/) (n. 30 aprilie 1970 în Istanbul, Turcia) este o actriță de origine turcă și fotomodel. Este cunoscută pentru rolurile sale principale din serialul ,,1001 de nopți" (Binbir Gece) și ,,Patria mea ești tu!" interpretând rolul principal al infirmierei Azize. Aceasta este căsătorită cu actorul Halit Ergenç și au copil împreună pe nume Ali. De asemenea actrița a câștigat două premii importante în cariera sa pentru cea mai bună actriță în rol principal printre care Premiile Fluturele de Aur (Altın Kelebek Ödülleri) 2006 pentru rolul său din ,,1001 de Nopți (Binbir Gece)" și în 2013 pentru rolul din serialul Karadayı.
* 1970: Peter Ebdon (n. 27 august 1970,^[2][3] Islington[*], Regatul Unit) este un jucător englez de snooker.
* 1970: Tony Ashwin Kanal (n. 27 august 1970) este un muzician și producător muzical american de origine engleză. Kanal este basistul formației rock No Doubt și a produs albumul de debut al cântărețului reggae Elan Atias, Together as One.

Kanal este vegan

Tony Kanal

·         1972: Horia Brenciu, cântăreț și prezentator român de televiziune

* 1975: Veaceslav Rusnac (n. 27 august 1975, Răuțel, Fălești) este un antrenor de fotbal și fost fotbalist din Republica Moldova. Ultima dată a activat în calitate de antrenor interimar la clubul Zimbru Chișinău (noiembrie 2015^[1]–ianuarie 2016^[2]) iar anterior între 2014–2015 a fost și antrenor principal al echipei.^[3]

El are un fiu, pe nume Andrei, care de asemenea a devenit fotbalist și evoluează pe postul de atacant.^[4]

Deține Licență PRO UEFA de antrenor

* 1976: Andrian Bogdan (n. 27 august 1976, Chișinău) este un fost fotbalist și actual antrenor de fotbal (antrenor de portari).
* 1976: Carlos Moyà (n. 27 august 1976) este un jucător profesionist spaniol de tenis de câmp, născut la Palma de Mallorca, fost număr 1 în clasamentulATP, timp de doar 2 săptămâni.
* 1976: Mark Webber (născut pe 27 august 1976, la Queanbeyan, Australia) este un fost pilot australian de Formula 1, ce a concurat ultima dată pentru echipa Red Bull Racing. După un succes mediu în Australia, Webber s-a mutat în Regatul Unit al Marii Britanii în 1995 pentru a-și avansa cariera. Webber a început un parteneriat cu australianul Paul Stoddart, la acea vreme proprietarul echipei European Racing Formula 3000, echipa care ulterior i-a dus pe amândoi în Formula 1 când Stoddart a cumpărat echipa Minardi.
* 1977: Anderson Luís de Souza, OIH (n. 27 august 1977 în São Bernardo do Campo, Brazilia), cunoscut mai mult ca Deco, este un fost fotbalist portughez de origine braziliană, care a jucat ca mijlocaș central și ofensiv. A primit cetățenia lusitană în 2002, după 6 ani petrecuți în Portugalia.
* 1979: Adrian Senin (n. 27 august 1979,^[1] Constanța, România) este un fotbalist român retras din activitate. S-a consacrat la Farul Constanța, unde a evoluat opt sezoane. A evoluat și la Unirea Urziceni.
* 1981: Maxwell Scherrer Cabelino Andrade (n. 27 august 1981) este un fotbalist brazilian retras din activitate. Este unul dintre cei mai decorați fotbaliști din istorie, câștigând 37 de trofee în cariera sa, înaintea lui Ryan Giggs.
* 1982: Arthuro Henrique Bernhardt (n. 27 august, 1982, Florianopolis) este un jucător de fotbal brazilian retras din activitate. În 2008 a evoluat în Liga I, pentru Steaua București.
* 1983: Felice Piccolo (n. 27 august 1983, Pomigliano d'Arco, Italia) este un fotbalistitalian care evoluează la echipa Alessandria Calcio pe postul de fundaș central. În prealabil, în sezonul 2009-2010, el fusese împrumutat la CFR Cluj de la echipa italiană Empoli FC.
* 1984: Sulleyman Ali "Sulley" Muntari (n. 27 august 1984 în Konongo, Ghana) este un jucător ghanez de fotbal care în prezent activeaza la clubul Deportivo de La Coruña
* 1984: Corina-Simona Olar-Corniciuc (n. 27 august 1984, Hunedoara) este o jucătoare română de fotbal. În prezent joacă pentru Olimpia Cluj și pentru echipa națională a României în calitate de apărător

·         1985: Alexandra Nechita (n. 27 august 1985, Vaslui) este un artist plastic, filantrop, pictoriță, sculptor și muralistă cubistă româncă și americancă, cunoscută drept „micuța Picasso”.
Alexandra Nechita s-a născut la Vaslui, la 27 august 1985, la trei luni după ce tatăl său, Niki Nechita, s-a refugiat din România comunistă, în Statele Unite ale Americii. Viorica Nechita, și mica Alexandra au reușit să se alăture soțului, respectiv tatălui, abia după doi ani. Părinții Alexandrei fuseseră persecutați sub regimul comunist din România.
Tablourile Alexandrei se regăsesc în sute de muzee din lume, de la colecția de artă a Vaticanului, până la colecții particulare deținute de celebrități precum Oprah Winfrey, Calvin Klein, Whoopi Goldberg sau David Letterman.^[1] Cea mai scumpă pictură a Alexandrei Nechita s-a vândut cu 400.000 de dolari

Alexandra Nechita

* 1985: Nikica Jelavić (pronunție în croată: [nîkitsa jělaʋitɕ]) (born 27 august 1985) este un fotbalist croat originar din Herțegovina care joacă pentru clubul Beijing Renhe din Superliga Chineză.

* 1990: Willian Bermudez (n. 27 august 1990 în Ibagué) este un fotbalist columbian care joacă în prezent pentru Club Deportivo Universidad Cruceña pe postul de portar.
* 1990: Luuk de Jong (n. 27 august 1990) este un fotbalist olandez care evoluează la clubul Sevilla FC și la echipa națională de fotbal a Olandeipe postul de atacant.
* 1991: Violetta Vitalevna Kolobova (rusă Виолетта Витальевна Колобова, n. 27 august 1991, Dzerjinsk, regiunea Nijni Novgorod) este o scrimeră rusă specializată pe spadă, dublă campioană mondială în 2013 și în 2014, iar campioană europeană în 2012, tot pe echipe.

Decese

·         827: Papa Eugen al II-lea

·         1146: Eric al III-lea al Danemarcei (n. 1120)

·         1574: A decedat medicul  italian  Bartolomeo Eustachio (n. 1500 sau 1514 – d. 27 august 1574), unul din fondatorii anatomiei umane; (n.1500). Eustachio a extins cunoștințele despre anatomia urechii studiind toate detaliile urechii interne, redescoperind și descriind corect acea cale de legătură dintre faringe și urechea medie, numită ulterior trompa lui Eustachio (sau Eustachius). El  a mai studiat și descris cu multe amănunte: anatomia dinților (observând prima și a doua dentiție), originea nervilor optici, circulația sanguină fetală iar, în 1563, a descoperit glandele suprarenale. A mai  studiat și reprezentat prin desene: rinichii, valvulele cardiace, vena cavă, coloana vertebrală, măduva spinării, mușchii (cum ar fi: mușchiul sterno-cleido-mastoindian, cel elevator al pleoapei, cel cocccigian etc.), precum și alte organe interne, la studiul cărora a utilizat un fel de lentile (microscopul de mai târziu). O altă inovație promovată Eustachio, o constituie tehnica injectării de lichide colorate pentru studiul vaselor sanguine.

·         1576: A încetat din viaţă Tițian (Vecellio Tiziano), pictorul oficial al Veneţiei. Tiziano Vecellio – în română Tițian – (*între 1488 și 1490, Pieve di Cadore/Munții Dolomiți – †27 august 1576, Veneția) a fost un vestit pictor italian din secolul al XVI-lea, aparținând școlii venețiene. Tițian s-a bucurat de atenţia unor personalităţi precum Carol Quintul sau Francisc I . A dezvoltat tehnica culorii, ca mijloc de expresie artistică, obţinând efecte deosebite, pentru care este considerat ca fiind unul dintre primii pictori moderni. Moartea sa a survenit în timpul epidemiei de ciuma. Ca urmare a deciziei Senatului, în pofida prevederilor de igienă, scapă de groapa comună și este înmormântat lângă biserica „Santa Maria Gloriosa dei Frari” din Venetia.

·         1590: Papa Sixt al V-lea (n. 1521)

·         1635: A murit  Lope Felix de Vega Carpio, reprezentant de seamă al Renaşterii spaniole; opera sa dramatică cuprinde peste 1800 de titluri; (n. 1562).
* 1649: Ecaterina de Brandeburg, în maghiară Katalin Brandenburgi, în germanăKatharina von Brandenburg (28 mai 1604 - 27 august 1649) a fost o principesă a Transilvaniei din 1629 până în 1630.

Ecaterina de Brandenburg s-a născut la 28 mai 1604, fiică a prințului elector Ioan Sigismund de Hohenzollern, al Brandenburgului, și a soției acestuia, Ana a Prusiei.

Ea l-a luat în căsătorie, la 2 martie 1626, pe Gabriel II Bethlen, principe al Transilvaniei, care, în iunie 1626, a făcut să fie aleasă drept succesoare a sa.

După decesul principelui Gabriel Bethlen (care nu a avut copii), survenit la 25 noiembrie 1629, soția sa Ecaterina de Brandenburg a preluat regența Transilvaniei pe o perioada scurtă, între 16 noiembrie 1629 și 28 septembrie 1630: A încercat în van să se impună, timp de un an, pe tron, sprijinindu-se pe favoritul său, Ștefan Csaky, comite de Cluj^[1], și încercând să treacă principatul sub sceptrul lui Ferdinand al II-lea. Însă a fost forțată de Dietă să renunțe la 21 septembrie 1630. A avut dreptul, ca principesă demisionată, să citească în fața Dietei de la Sighișoara actul de numire al noului principe. Ca „răsplată” pentru Ștefan Bethlen (care ceruse demisionarea ei), Ecaterina l-a ales, dintre cele două numiri (Ștefan Bethlenși Gheorghe Rákóczi I), agreate de Sublima Poartă, la fel de valabile, pe Gheorghe Rákóczi I.

Alegerea noului prinț Gheorghe Rakóczi I a avut loc la 1 decembrie 1630. Cu acest gest oficial s-a încheiat disputa la succesiune și în același timp și domnia scurtă al lui Ștefan Bethlen care a durat astfel doar două luni.

Ecaterina de Hohenzollern s-a retras în Germania, unde s-a căsătorit, în 1638, cu Francisc Carol de Saxa-Lauerburg.

A murit la 27 august 1649.

Ecaterina de Brandenburg

Principesă a Transilvaniei

·         1664: Francisco Zurbarán, pictor spaniol (n. 1598)
* 1758: Barbara a Portugaliei (4 decembrie 1711 – 27 august 1758), a fost infantă portugheză și mai târziu regină a Spaniei ca soție a regelui Ferdinand al VI-lea al Spaniei.

Barbara în tinerețe

Barbara în ultimii ani ai vieții, de Jacopo Amigoni

A fost fiica cea mare a regelui Ioan al V-lea al Portugaliei și a soției lui, Maria Anna de Austria, fiica lui Leopold I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman.

A fost moștenitoare prezumptivă la tronul Portugaliei până când regina l-a născut pe fiul ei, Pedro, doi ani mai târziu. Pedro a murit la vârsta de doi ani, însă un alt fiu, Iosif I al Portugalieis-a născut înainte de moartea lui Pedro.

Prințesa a fost botezată Maria Madalena Bárbara Xavier Leonor Teresa Antónia Josefa. De obicei era numită Bárbara sau Maria Bárbara, un nume neîntâlnit înaintea ei în regalitatea portugheză, în onoarea Sf. Barbara, sfânta sărbătorită în ziua nașterii sale. A avut parte de o educație completă și iubea muzica.

În 1729 la vârsta de 18 ani, s-a căsătorit cu viitorul rege Ferdinand al VI-lea al Spaniei. Fratele ei Iosif s-a căsătorit cu sora vitregă a lui Ferdinand, Infanta Mariana Victoria a Spaniei.

Deși Barbara nu era frumoasă, Ferdinand a fost profund atașat de ea, împărtășind dragostea față de muzică. Barbara a suferit de o formă severă de astm mare parte a vieții ei. Deși drăguță în tinerețe, mai târziu a devenit grasă. A murit la Palatul Regal din Aranjuez în 1758. Se spune că moartea ei i-a rupt inima lui Ferdinand. Nu au avut copii.

Barbara a Portugaliei

María Bárbara de Bragança

* 1834: Elisa sau Elisabeta Radziwill Elisa Friederike Luise Martha (28 octombrie1803, Berlin – 27 august 1834, Bad Freienwalde) a fost membră a înaltei nobilimi polonezo-lituaniană, care a fost dorită de mireasă de prințul care mai târziu a devenit Wilhelm I al Germaniei.

Elisa Radziwill

·         1851: Prințul Ferdinand Georg August de Saxa-Coburg și Gotha (28 martie1785 - 27 august 1851) a fost prinț al Casei de Saxa-Coburg și Gotha și general de cavalerie al armatei austro-ungare în timpul războaielor napoleoniene.

Ferdinand s-a născut la Coburg ca Prințul Ferdinand de Saxa-Coburg-Saalfeld, al doilea fiu al lui Francisc, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld și a celei de-a doua soții, Contesa Augusta de Reuss-Ebersdorf. În 1826 titlul său s-a schimbat din prinț de Saxa-Coburg și Saalfeld în prinț de Saxa-Coburg și Gotha când fratele său mai mare Ducele Ernst I a făscut modificări teritoriale cu alți membri ai familiei.

Printre nepoții de frate a lui Ferdinand se includ: regina Victoria a Regatului Unit și soțul ei Prințul Albert, împărăteasa Carlota a Mexicului și regele Leopold al II-lea al Belgiei.

La 10 decembrie 1791 Ferdinand a fost comandant ca Unterleutnant în regimentul 6 de dragoni Coburg. A fost promovat la rangul de Oberleutnantla 1 martie 1796 si la cel de Rittmeister la 18 noiembrie 1798. La 1 februarie 1802 s-a transferat în armata austriacă servind în regimentul Fürst Rosenberg după care a fost promovat maior la 29 septembrie 1804.

La 1 ianuarie 1805 a fost transferat la regimentul nr. 6 de husari Graf Blankenstein și promovat la rang de Oberstleutnant la 6 august 1805. Înaintea bătăliei de la Wagram a fost numit general de cavalerie. La 15 aprilie 1811 a fost numit general maior.

În timpul războiului celei de-a șasea coaliții, Ferdinand a luptat în bătălia de la Kulm. În 1813 a luptat în bătălia de la Leipzig. În 1814 a primit crucea de comandant al ordinului militar al Mariei Tereza.

La 30 noiembrie 1815, la Viena, Ferdinand s-a căsătorit cu Prințesa Maria Antonia Koháry, fiica și moștenitoarea lui Ferencz József Koháry de Csábrág. Când tatăl Antoniei a murit în 1826, ea a moștenit domeniile lui din Ungaria. Ferdinand și-a adăugat numele de Koháry la numele său.

Ferdinand și Antonia au avut patru copii care au fost crescuți în religia catolică:

1. Ferdinand al II-lea al Portugaliei (1816–1885).
2. August (1818–1881); a fost tatăl Țarului Ferdinand I al Bulgariei.
3. Victoria (1822–1857), căsătorită cu Louis, Duce de Nemours.
4. Leopold (1824–1884).

Prințul Ferdinand

* 1862: Thomas Jefferson Hogg (n. 24 mai 1792 - d. 27 august 1862) a fost un biograf și prozator britanic .

Fiul lui John Hogg, un domn de țară din Durham, a fost educat la Durham School^[1] și la Universitatea Oxford, unde s-a cunoscut cu Percy Bysshe Shelley, căruia i-a devenit prieten pe viață și biograf. Asociat cu Shelley în celebrul pamflet, Necesitatea ateismului (The Necessity of Atheism), a fost exmatriculat împreună cu acesta, alegând după aceea, o carieră în avocatură.

Articolul lui Hogg Amintiri despre Shelley (Reminiscences of Shelley), din anul 1832, în revista lui Bulwer Lytton, New Monthly Magazine, a fost atât de apreciat, încât, i s-a cerut, mai apoi, să scrie o biografie a poetului. A finalizat biografia în două volume, dar maniera în care a fost scrisă a dus la anularea contractului pentru publicare. Această lucrare este, poate, unică în analele biografiilor, deoarece îl prezintă pe Shelley cu acuratețe și într-un mod credibil, dar nearătându-i nici o apreciere, ca poet. Îi descrie caracterul excentric într-un mod umoristic, ceea ce face cartea deosebit de amuzantă.

Printre alte lucrări literare notabile ale lui Hogg se numără Memoriile Prințului Alexy Haimatoff (Memoirs of Prince Alexy Haimatoff) (1813) și impresiile de călătorie Două sute și nouă zile (Two Hundred and Nine Days) (1827).

El s-a căsătorit cu Jane Williams, concubina lui Edward Williams, prieten al lui Shelley, care a murit împreună cu Shelley, înecat.

Lucrări:

• Memoriile Prințului Alexy Haimatoff (Memoirs of Prince Alexy Haimatoff) - 1813
• Două sute și nouă zile sau jurnalul unui călător pe continent (Two Hundred and Nine Days; or, The Journal of a Traveller on the Continent) - 1827
• Shelley la Oxford (Shelley at Oxford) - 1832
• Viața lui Percy Bysshe Shelley. (The Life of Percy Bysshe Shelley) - 1858

Thomas Jefferson Hogg

* 1874: Ștefan Golescu (n. 1809, Câmpulung, România – d. 27 august 1874, Nancy, Franța) a fost un politician român, ministru în varii guverne și prim-ministru al României în perioada 1867-1868.

Fiu al marelui cărturar patriot Dinicu Golescu și fratele lui Nicolae Golescu. A studiat în Elveția, a servit în armata valahă, iar în 1836 a ajuns la gradul de maior. A participat la Revoluția din 1848 din Țara Românească și a fost membru al Guvernului provizoriu. În același an, 1848, era Venerabilul Lojii masonice bucureștene Frăția. ^[1]

După înăbușirea revoluției a trăit în exil până în 1857. A fost membru în partidul liberal condus de Ion Brătianu. După întoarcerea în țară a fost deputat în Adunarea ad-hoc a Țării Românești, apoi ministru și prim-ministru în timpul lui Alexandru Ioan Cuza.

În 1865, s-a alăturat celor care au conspirat pentru îndepărtarea de la domnie a Principelui Cuza, ca urmare a măsurilor luate de acesta împotriva proprietății marilor latifundiari.

Ștefan Golescu

Ştefan Golescu   Ştefan Golescu - de Constantin Lecca

* 1905: Infanta Amalia Filipina a Spaniei (spaniolă Amalia Felipina del Pilar Blasa Bonisa Vita Rita Lutgard Romana Judas Tadea Alberta Josefa Ana Joaquina Los Doce Apostolicos Bonifacia Domenica Bibiana Veronica; 12 octombrie 1834 – 27 august 1905) a fost membră a casei regale spaniole.

Infanta Amalia Filipina a Spaniei

S-a născut la palatul regal din Madrid la 12 octombrie 1834 ca al 11-lea copil și a șasea fiică a Infantelui Francisco de Paula al Spaniei, fratele mai mic al regelui Fernand al VII-lea al Spaniei. Mama ei a fost Prințesa Luisa Carlota de Bourbon-Două Sicilii. Botezată Amalia Filipina del Pilar Blasa Bonisa Vita, ea s-a născut în timpul domniei verișoarei ei primare regina Isabella a II-a a Spaniei, însă cum Isabella avea patru ani, țara era condusă de mătușa maternă a Amaliei, regina Maria Christina. Mama Amaliei s-a certat cu sora ei, regina regentă, și drept urmare ei au fost expulzați din Spania în 1838. Familia s-a mutat în Franța trăind sub protecția unchiului lor, regele Louis Philippe I.

După ce regina Maria Christina a căzut de la putere, în octombrie 1840, ambițioasa mamă a infantei Amalia a determinat familia să se întoarcă la curtea din Madrid. Mama ei a murit în ianuarie 1844, când ea avea opt ani. Infanta Amalia a crescut la curtea spaniolă și educația ei, împărțită cu sora ei cu minte slabă, Infanta Cristina, a fost rudimentară.

La vârsta de 12 ani Infanta Amalia era o tânără femeie simplă, mică de statură și îndesată. Ca cea mai mică dintre cele cinci surori care nu se remarcau prin nimic, ea a fost aproape uitată la curtea spaniolă. Cu toate acestea, ea a fost singura dintre surori care a făcut o căsătorie regală.^[1]

În 1856, Prințul Adalbert de Bavaria, al patrulea fiu și al nouălea copil al regelui Ludwig al Bavariei și al Prințesei Therese de Saxa-Hildburghausena sosit la curtea spaniolă în căutarea unei soții și Amalia a fost oferită pentru o căsătorie. Când Prințul Adalbert a sosit la Madrid, Amalia a primit o zestre considerabilă de la cumnata ei, regina Isabella. Căsătoria a fost sărbătorită la 25 august 1856 la Madrid, de sărbătoarea Sfântului Ludovic al IX-lea al Franței, strămoș al Amalia, care era patronul atât al Franței cât și al Bavariei. După căsătorie, Amalia a devenit prințesă de Bavaria și prințesă ereditară a Greciei.^[1]

Infanta Amelia și soțu ei Adalbert în costume din secolul al XVII-lea.

La sosirea ei la curtea bavareză, socrul ei, regele Ludwig I al Bavariei, un mare admirator al frumuseții feminine, a fost dezamăgit când și-a întâlnit nora, grăsuță și comună.^[1] Infanta Amalia a șocat curtea cu obiceiul ei de a fuma. Soțul ei Prințul Adalbert era robust ca ea, dar foarte înalt. Lui îi plăcea să bea și a avut aventuri, dar mariajul lor a rezistat.^[1] Cuplul a avut cinci copii:^[2]

• Ludwig Ferdinand (1859–1949); căsătorit cu Infanta María de la Paz a Spaniei
• Alfons (1862–1933); căsătorit cu Prințesa Louise de Orléans, fiica lui Ferdinand Philippe Marie, duce d'Alençon
• Isabela (1863–1924); căsătorită cu Tommaso, Duce de Genoa
• Elvira (1868–1943); căsătorită cu Rudolf von Wrbna-Kaunitz-Rietberg-Questenberg și Freudenthal
• Clara (1874–1941); necăsătorită

Deși Infanta Amalia a trăit pentru tot restul vieții sale la Munchen, ea a rămas atașată de țara ei natală. A vizitat Spania des și fiul ei cel mare, Prințul Ludwig Ferdinand, s-a născut la palatul regal din Madrid. ^[1] Și-a petrecut iernile la reședința de la Munchen și verile la Palatul Nymphenburg.^[1] Toți cei cinci copii ai ei au vorbit fluent spaniola și ea l-a încurajat pe fiul ei Ludwig Ferdinand să se căsătorească cu nepoata și fina ei, Infanta María de la Paz a Spaniei. Cuplul s-a căsătorit în 1883.

Soțul ei a murit în 1875; Amalia i-a supraviețuit 30 de ani.

Amelia Filipina a Spaniei

Prințesă Adalbert a Bavariei

* 1914: Eugen von Böhm-Bawerk (n. 12 februarie 1851 – d. 27 august 1914) a fost un economist austriac, contribuitor important și fondator al Școlii austriece de economie.

Böhm-Bawerk a fost ministru austriac de finanțe intermitent între 1895 și 1904. De asemenea a scris o serie de articole extensive și critice la adresa marxismului.

În timpul studiilor la drept la Universitatea din Viena, a studiat lucrarea Principiile economiei a lui Carl Menger, devenind un adept al teoriilor acestuia. Joseph Schumpeter spunea despre Böhm-Bawerk că „era un discipol atât de entuziast a lui Menger, încât era greu de crezut că ar fi avut nevoie de alte influențe.”

Eugen Böhm von Bawerk

Școala austriacă

·         1917: Ion Grămadă, scriitor și istoric român (n. 1886)

* 1937: Lionel Walter Rothschild FRS^[6] (n. 8 februarie 1868 – d. 27 august 1937) a fost un politician și zoolog britanic.

Walter Rothschild

·         1943: Constantin Prezan (n. 27 ianuarie 1861, satul Sterianul de Mijloc, comuna Butimanu, plasa Snagov, județul Ilfov, în prezent în județul Dâmbovița - d. 27 august 1943, satul Schinetea, județul Vaslui) a fost unul dintre mareșalii României, erou al Primului Război Mondial.

Constantin Prezan a fost ofițer de carieră, provenit din arma geniu. Și-a făcut studiile de specialitate la școli militare de prestigiu din România și Franța, parcurgând ierarhic toată ierarhia militară, de la sublocotenent la până la general de corp de armată, cel mai înalt grad militar din Armata Regală Română. În anul 1930 i s-a acordat demnitatea onorifică de „Mareșal al României”, ca recunoaștere a meritelor sale pe timpul cât a comandat Armata de Nord și Marele Cartier General.

În afară de participarea la Primul Război Mondial, a mai luat parte la al Doilea Război Balcanic și la operațiile militare pentru apărarea Marii Uniri, din perioada 1918-1920. În anul 1920, la sfârșitul războiului, a fost trecut în rezervă, petrecându-și restul vieții la conacul său de la Schinetea.

Constantin Prezan a evitat să se implice activ în viața politică, deși a avut o serie de demnități politice, mai mult onorifice, cum ar fi aceea de senator de drept deținută în perioada postbelică, în baza înaltei sale poziții din armată, precum și de participant/membru al Consiliilor de Coroană.

A primit numeroase distincții și medalii, fiind ales membru de onoare al Academiei Române și membru de onoare al Academiei de Științe din România, începând cu 21 decembrie 1935.^[1]

Mareșalul Constantin Prezan s-a stins din viață la 27 august 1943, fiind înmormântat cu funeralii naționale, în curtea reședinței sale de la Schinetea.

Istoricul Nicolae Iorga l-a caracterizat astfel:

„Constantin Prezan, se dovedise nesimțitor la curentele populare care avuseseră atâta influență asupra celuilalt mare general al războiului, Alexandru Averescu. Acțiunea sa de străbatere în Ardeal fusese eficace și se menținuse și după catastrofa din Muntenia. Ajuns conducător al defensivei din Moldova, arătase sânge rece, dreaptă măsură, atât optimism cât trebuia pentru a domina dezorientarea și demoralizarea și pentru a fi gata oricând de hotărârile reparatoare ale revanșei. Ieșise complet curat, numai cu moșioara sa din Roman (Schinetea)-Vaslui, dintr-o situație în care atâția au făcut avere. Avea o singură dorință: de a putea să organizeze, fără servituți de partid, armata pe care o condusese cu atâta demnitate.^{[2]:p. 16}”

—Nicolae Iorga, O viață de om, așa cum a fost

 Constantin Prezan s-a născut la 27 ianuarie 1861, în satul Sterianul de Mijloc din comuna Butimanu, aflată atunci în plasa Snagov a județului Ilfov (în prezent în județul Dâmbovița). Era fiul lui Constantin și al Alexandrinei Prezan.^[3]

Pe 4 decembrie 1888, la vârsta de 27 de ani, s-a căsătorit cu Clementina Bantaș. Căsătoria lor avea să dureze doar patru ani, în 1892 cei doi soți divorțând. Din acest mariaj, cei doi soți au avut o fiică, Constanța, născută în 1890, pe care Prezan avea să o recunoască drept copil al său, la divorțul din 1892. În toamna aceluiași an, la 8 noiembrie 1892, Constantin Prezan s-a recăsătorit cu Elena Olga Eliad - Olga, născută în Filipești-Târg, județul Prahova, în vârstă de numai 15 ani, cu 16 ani mai tânără decât proaspătul maior, comandant de batalion din Regimentul 1 Geniu. Cei doi nu aveau să aibă copii, motiv pentru care o adoptă pe Olga Antoaneta Eliad, o rudă a soției.^{[4]:p. 293}

Promovat în Statul Major Regal, în anul 1896, locotenent-colonelul Constantin Prezan devine adjutantul principelui moștenitor Ferdinand, iar Olga, soția sa de numai 20 de ani, doamnă de onoare a principesei Maria. În epocă au fost vehiculate o serie întreagă de suspiciuni despre Olga Prezan, cum că ar fi fost amanta principelui Ferdinand, dar și a lui Nicolae Filipescu, sau a locotenentului Ion Antonescu, aghiotantul lui Prezan și foarte mult apreciat de acesta.^[5][6](vezi pe larg la secțiune „Controverse”)

La 28 mai 1897 locotenent-colonelul Prezan, adjutant al principelui moștenitor Ferdinand, a cumpărat de la avocatul ieșean Constantin Livaditi conacul și moșia Schinetea, la prețul de 335.500 lei. Cu o întindere de 1.065 ha și 3.522 mp și compusă din două trupuri, Schinetea cu Mălinești și Armășeni, proprietatea se afla în comuna Dumești din plasa Fundurile, județul Vaslui.^{[7]:p. 228} În primii ani ai secolului al XX-lea, el a adăugat vechiului conac un parc, un beci, o fântână și o casă a administratorului, care avea grijă de conac în lipsa proprietarului.^[3] În anul 1939, a construit și un corp nou de clădire. În total, conacul avea 25 camere.^[8]

General Prezan, Olga Prezan, o rudă, maior Ion Antonescu, căpitan M. Tomaide - văr al lui Antonescu, în 1916

Familia Prezan s-a atașat foarte mult de aceste locuri, Schinetea rămânând reședința familiei până la moartea celor doi soți, în 1943. Acesta a fost și unul din motivele care l-au determinat pe Prezan să aleagă numirea la comanda Regimentului 7 „Racova”, nr. 25, dislocat în orașul Vaslui,^[9] iar apoi la comanda Brigăzii 13 Infanterie, al cărui comandament se afla la Bârlad.^{[10]:p. 237}

La 27 august 1943, la vârsta de 82 de ani, mareșalul Constantin Prezan a încetat din viață, fiind înhumat în curtea reședinței sale de la Schinetea. A fost înmormântat cu funeralii naționale, fiind condus pe ultimul drum de înalte oficialități ale statului român, în frunte cu regele Mihai I și „conducătorul statului”, mareșalul Ion Antonescu, fostul său colaborator. În cuvântul de rămas-bun, acesta a ținut să arate că mareșalul Constantin Prezan, fostul șef al Marelui Cartier General al Armatei Române victorioase în Primul Război Mondial, „este un simbol de muncă, de patriotism, de credință neclintită și de sacrificiu”

Constantin Prezan a urmat școala primară din satul natal, între 1868-1874. În 1874 a devenit elev al celei de-a treia generații a nou înființatei Școli a Fiilor de Militari din Iași, instituție de nivel liceal. Această instituție militară de învățământ, prima de acest tip din Armata României, fusese creată prin Înaltul Decret Regal nr. 1283 din 19 iulie 1872 și avea obiectivul „de a da creștere și educație completă fiilor de militari de orice grad, al căror serviciu îndelungat și nepătat le constituie un drept la recunoștința țării”.^[12]

Uniformele elevilor Școlii Militare de Infanterie și Cavalerie

La absolvirea liceului, a devenit elev al Școlii Militare de Infanterie și Cavalerie. Aceasta era unica instituție militară de învățământ (pentru formarea ofițerilor) care avea un caracter mixt, în sensul că pregătirea elevilor urma două direcții: în primul rând, ca ofițeri de infanterie și cavalerie, precum și, într-o etapă ulterioară, specializarea în armele artileriei și geniului.^[13]

În 1879, când Constantin Prezan era elev al școlii, în programa acesteia, cursurile erau predate atât de profesori militari, cât și civili. Profesorii militari predau disciplinele: fortificație, instrucția infanteriei, tactică, strategie și geografie militară, administrație și legislație, hipologie și instrucția cavaleriei. Profesorii civili predau: geometrie descriptivă, mecanică și lucrări grafice, topografie și științe aplicate, două limbi străine și gimnastică.^[14]

În anul doi de studii, Constantin Prezan a fost selectat pentru arma geniu, primind gradul de „elev guard”, echivalent cu cel de sergent.^[13]

A absolvit la 1 iulie 1880, fiind clasificat al 14‑lea din 35 de elevi. A fost avansat sublocotenent și repartizat comandant de pluton la Regimentul 7 Infanterie.^{[10]:p. 232}

Sublocotenentul Prezan a petrecut doar câteva luni în această unitate, deoarece, în conformitate cu prevederile Înaltului Decret nr. 2550 din 31 octombrie 1880, lua ființă prima unitate modernă de geniu, Batalionul 2 Geniu, format din 6 companii (două de săpători-minari, una de pontonieri, două de căi ferate și una de telegrafiști). Drept urmare, marea majoritate a ofițerilor tineri din arma geniu au fost concentrați în această nouă unitate, apărând, totodată, și necesitatea de a pregăti cadre noi pentru încadrarea deficitelor de ofițeri specialiști.^[15]

Nevoile sporite de ofițeri specialiști pregătiți corespunzător au scos la iveală carențele majore pe care le avea pregătirea tuturor ofițerilor într-o singură școală (Școala Militară de Infanterie și Cavalerie) și după o programă unică. Acest lucru a condus, în timp, la neajunsuri majore, pe care le scotea în evidență raportul ministrului de război, generalul Gheorghe Slăniceanu: „Școala militară de infanterie și cavalerie era organizată până acum în prevederea ca ofițerii ieșiți din această școală să posede elementele trebuitoare pentru a putea servi în toate armele, precum și partea teoretică din cursurile de artilerie, fortificație și mai cu seamă cursul complementar de matematici, fiind predate pe baze mult superioare pentru această școală. Pe de o parte aceste cursuri ocupau fără vreun folos real timpul elevilor ce se destinau infanteriei și cavaleriei, împovărându-i cu lucrări pe care nu erau chemați a le aplica mai niciodată, iar pe de altă parte unele materii nu se puteau preda într-un mod așa de complex după cum ar fi trebuit pentru ofițerii ce se destinau armamentelor speciale de artilerie și geniu, astfel că acești ofițeri, la ieșirea lor din școală, neposedând îndestul toate acele materii indispensabile astăzi unor ofițeri de artilerie și geniu, erau nevoiți a se duce în mare număr prin școlile din străinătate pentru a-și completa studiile”.^[16]

Ca urmare, prin Înaltul Decret nr. 996l din 7 aprilie 1881, regele Carol I a aprobat înființarea unei „școli de aplicație pentru artilerie și geniu sub denumirea de Școala specială de artilerie și geniu. Cursurile acestei școli, vor fi de trei ani, din care unul de preparație, compus din elevii veniți din școala de infanterie și cavalerie, conform regulamentului special al acestei clase preparatoare, iar ceilalți doi ani din toți elevii clasei preparatoare cari, la examenele generale ale acelei clase, obținând media reglementară, au fost avansați la gradul de sublocotenent”. De asemenea, decretul prevedea că în Școala Specială de Artilerie și Geniu urmau a fi admiși și „sublocotenenți sau locotenenți aflați în regimentele de artilerie sau geniu cari ar dori să-și dezvolte cunoștințele armei lor, dacă vor satisface unui examen, asupra cursurilor școalei preparatoare”.^{[17]:p. 15}

Printre ofițerii care au fost trimiși să urmeze cursurile primei promoții a Școlii speciale de artilerie și geniu s-a numărat și sublocotenentul Constantin Prezan. Cursurile au început în toamna anului 1881 și s-au desfășurat în București, în clădirea din Calea Griviței nr. 28, în care era găzduită și Școala Militară de Infanterie și Cavalerie.^{[17]:p. 16}

Școala Specială de Artilerie și Geniu asigura o pregătire de înaltă calitate, având o programă cuprinzătoare, care includea discipline de pregătire militară generală, discipline din științele fundamentale și științe aplicative. Astfel, în clasa preparatoare se predau următoarele materii: algebră superioară, geometrie analitică și în spațiu, calcul integral și diferențial, geometrie descriptivă, plane cotale și ordine de arhitectură, mecanică rațională, fizică generală, chimie generală, limba franceză, limba germană și scrimă.^{[18]:p. 540} În următorii doi ani, programa prevedea următoarele cursuri: fortificații, construcții, topografie, științe aplicate, mecanică aplicată, artă militară, artilerie, drept internațional, limba franceză, limba germană, hipologie și scrimă.^{[18]:pp 546-547}

Educația și nivelul de cunoștințe acumulat de către absolvenții școlii au făcut ca, deși armele artilerie și geniu aveau o pondere redusă în efectivele armatei, ele să dea, totuși, proporțional, foarte mulți generali.^[19][20]

Sublocotenentul Prezan a urmat cursurile școlii în următorii doi ani de zile (1881 – 1883). Directorul instituției de învățământ, colonelul Dumitru Dumitrescu-Maican, îl aprecia la 1 noiembrie 1882, ca fiind „un ofițer serios, activ, inteligent. Exact la serviciu […] Promite a deveni un prea bun ofițer. Merită și însușește toate condițiunile spre a fi înaintat la alegere cu nr. 1”. Termină școala fiind clasificat al doilea din 23 de absolvenți și este avansat la gradul de locotenent, la data de 11 iulie1883.^{[21]:f.3 (p. 233)}.

În anul 1883, locotenentul Constantin Prezan din Regimentul 1 Geniu (unitatea în care fusese repartizat la absolvirea școlii militare) a câștigat prin concurs dreptul de a fi trimis în străinătate pentru a urma cursurile prestigioasei Școli de Aplicație pentru Artilerie și Geniu de la Fontainebleau, din Franța. Ministrul de război Ion C. Brătianu, care era și președintele Consiliului de Miniștri, a propus regelui Carol I, prin raportul nr. 7484 din 23 august 1883, acordarea unui concediu de trei ani locotenentului, pentru urmarea cursurilor școlii franceze. Locotenentul Prezan a absolvit școala de la Fontainebleau în august 1886, cu aprecierea „prea bine”, obținând și brevetul de ofițer de stat major.^{[10]:pp 233-234}

Merită amintit faptul că, în aceiași perioadă, s-a aflat la Paris, la studii, mai întâi ca elev al liceului „Sainte Barbe”, timp de un an, apoi al Școlii Politehnice (1884-1886) și Școlii de Poduri și Șosele (1886-1889), Ion I.C. Brătianu, viitorul mare om politic și prim-ministru liberal. Pe timpul șederii în Franța, Constantin Prezan și Ion I.C. Brătianu s-au cunoscut, ceea ce avea să ușureze colaborarea lor din anii Primului Război Mondial

La revenirea în țară, după finalizarea studiilor în Franța, locotenentul Prezan a fost încadrat ca profesor-ajutor la disciplina fortificații, la Școala Specială de Artilerie și Geniu. Activitatea sa în cei patru ani petrecuți aici (1886-1890) avea să se bucure de aprecieri elogioase din partea conducerii școlii. Colonelul Christian Tell, aflat la comanda instituției de învățământ în acea perioadă, consemna în una din aprecierile de serviciu anuale că „face foarte bine cursul de fortificație la această școală, înlocuind chiar pe profesorul titular care îi lasă mai toată sarcina cursului”.^{[21]:f.4 (p. 233)}

În decembrie 1890 a fost trimis din nou în misiune în străinătate, în Germania, la Magdeburg, unde a rămas până în septembrie 1891, ca reprezentant delegat al Ministerului de Război pentru supravegherea construcției dispozitivelor speciale care urmau să intre în compunerea liniei fortificate Focșani-Nămoloasa-Galați. La terminarea misiunii, a fost încadrat în Regimentul 1 Geniu, fiind numit șef de sector la „Cetatea București”.^{[10]:p. 234}

Uniformele militarilor din arma geniu, în ultima parte a secolului al XIX-lea

La 8 aprilie 1892, în urma promovării examenului, căpitanul Constantin Prezan a fost avansat la gradul de maior, fiind numit în prima sa funcție importantă de comandă, aceea de comandant de batalion în Regimentul 1 Geniu, funcție pe care a îndeplinit-o până în luna iulie 1894. Colonelul Ioan Argetoianu, care asigura - în acea perioadă - comanda Regimentului 1 Geniu, aprecia că era „foarte bun ofițer superior sub toate raporturile. Ofițer de viitor. Merită a înainta la alegere ca recompensă bine meritată pentru zelul și activitatea ce desfășoară în lucrările cu care este însărcinat și în instrucția batalionului”.^{[21]:f.6 (p. 234)}

Între 12 iulie 1894 și 16 noiembrie 1896, Constantin Prezan a ocupat, pe perioade scurte, o serie de funcții în Administrația Centrală a Ministerului de Război, șef al serviciului geniu al Corpului 2 Armată, dislocat în garnizoana București și comandant al Cetății București. La 10 mai 1895, după un stagiu în grad de numai trei ani, maiorul Prezan a fost avansat „la alegere” la gradul locotenent-colonel.^{[4]:p. 294}

La 16 noiembrie 1896, a fost numit în Statul Major Regal, ca adjutant pe lângă principele moștenitor Ferdinand, funcție pe care a ocupat-o aproape 5 ani, până în 1901. Până în noiembrie 1898, când a fost numit într-o poziție similară și maiorul Aurel Dumitrescu, Prezan a fost singurul adjutant al principelui Ferdinand.^{[10]:p. 234}

Generalul Matei Vlădescu, șeful Casei Militare Regale din acea perioadă, nota în una din aprecierile de serviciu anuale că „a justificat pe deplin bunele note obținute de la diferiții săi șefi până astăzi”, el achitându‑se cu mult zel și multă inteligență de această sarcină”.^{[21]:f.6 (p. 235)}

„„Înalt, svelt, vioiu, cu un început marcat de chelie și o mică bărbuță castanie, era un om foarte politicos, cu ținuta sigură și socotit la vorbă, destoinic sfătuitor totdeauna; părea a fi o fire blajină, în realitate era energic, dârz în hotărârile sale, clarvăzător și foarte milităros”.^[23]”

—Eugeniu Arthur Buhman (secretar particular al regelui Carol I)

Bustul lui Constantin Prezan, ridicat în Alba Iulia. Nota bene: numele este înscris greșit: Brezan.

Din anul 1901 familia Prezan a părăsit Bucureștii pentru a se stabili la noua reședință de la Schinetea. Până în 1914 Constantin Prezan a ocupat funcții de comandă, pe diferite nivele ierarhice, în unități și mari unități dislocate în garnizoanele Vaslui, Bârlad, Roman și Iași. Astfel, la 16 noiembrie 1901, proaspăt avansatul colonelPrezan era numit, în interesul serviciului, prin Înaltul Decret nr. 3.556 din 14 noiembrie 1901, comandant al Regimentului 7 „Racova”, nr. 25, din garnizoana Vaslui.^[9]

Generalul Constantin Candiano, comandantul eșalonului ierarhic superior, Brigada 13 Infanterie, consemna în aprecierea de serviciu pe anul 1903 calitatea actului de comandă, precum și rezultatele foarte bune obținute în pregătirea ofițerilor și instrucția trupelor, în cadrul Regimentului 7 „Racova” . Acesta își încheia aprecierea conchizând că „zelul cu care servește, calitățile sale, unite cu cunoștințele militare ce posedă îl fac să fie un distins comandant de regiment, care îndeplinește sub toate raporturile condițiunile cerute pentru a înainta la gradul de general”.^{[21]:f.100 (p. 236)}

Acest lucru nu avea să întârzie mult, în anul următor, la 15 aprilie 1904, Constantin Prezan era numit pentru prima dată în carieră, pe o funcție prevăzută cu gradul de general, aceea de comandant al Brigăzii 13 Infanterie, cu comandamentul la Bârlad, unitate pe care a comandat-o timp de 6 ani, până la 1 noiembrie 1910.^{[11]:p. 114}

La comanda acestei mari unități avea să fie avansat, ca urmare a propunerii ministrului de război de la acea vreme, generalul Alexandru Averescu, la gradul de general de brigadă, de ziua națională, 10 mai 1907. Averescu avea să îi amintească acest fapt 10 ani mai târziu, în timpul Primului Război Mondial, când Constantin Prezan - în calitate de șef al Marelui Cartier General - era superiorul ierarhic al lui Averescu, comandantul Armatei 2: „eu am contrasemnat decretul pentru înaintarea dumneavoastră la gradul de general și că locul dumneavoastră este încă și azi la stânga, iar nu la dreapta mea”. În rezoluția pusă pe acest raport, generalul Prezan avea să scrie cu malițiozitate „acest punct cuprinde un raționament atât de puternic și concludent, relativ la o chestiune operativă, că orice discuțiune cade și toți trebuie să se încline”.^{[24]:p. 245}

Comandamentul Diviziei 7 Infanterie din Roman

Faptul exprima mai degrabă ranchiuna generalului Averescu, avansarea lui Constantin Prezan, datorându-se, dincolo de meritele personale incontestabile, atât modului energic în care a reușit restabilirea ordinii în zona de responsabilitate, în urma răscoalei din primăvara lui 1907, cât și influenței energicului ministru de interne, nimeni altul decât fostul său coleg de la Paris, Ion I.C. Brătianu.

Peste alți trei ani, Constantin Prezan mai urcă o treaptă în carieră, fiind numit la 1 noiembrie 1910 comandant al Diviziei 10 Infanterie, pentru ca după numai câteva luni, la 30 martie 1911, să fie mutat la comanda altei mari unități similare, Divizia 7 Infanterie, având comandamentul în orașul Roman.

În noaptea de 16/17 iunie 1913 Bulgaria, susținută și încurajată atât de Rusia, cât și de Austro-Ungaria, i-a atacat prin surprindere pe foștii săi aliați din Primul Război Balcanic, Grecia și Serbia. La solicitarea acestor două țări, guvernul român a decis suspendarea imediată a lucrărilor comisiei de delimitare a frontierei comune din Dobrogea și a decretat, la 20 iunie1913, mobilizarea generală a armatei, urmată de declarația de război transmisă Bulgariei la 27 iunie 1913.^[26]

Mobilizarea a început în noaptea de 22 iunie/5 iulie spre 23 iunie/6 iulie 1913 și s-a desfășurat mult mai rapid decât prevăzuse comandamentul bulgar (14 zile). România a chemat sub arme 509.820 de oameni, adică 6% din populația țării. Primele unități traversau Dunărea pe 2/15 iulie 1913, cu 4 zile mai devreme decât așteptările bulgarilor, fapt care s-a dovedit hotărâtor în obținerea unei victorii rapide și fără pierderi majore.^[27]

Divizia 7 Infanterie, comandată de generalul de brigadă Constantin Prezan, intra, împreună cu Divizia 8 Infanterie în compunerea Corpului 4 Armată, comandat de generalul de divizie Alexandru Lambrino. Compunerea de luptă a Diviziei 7 Infanterie, pe timpul campaniei din războiul balcanic, era următoarea:^{[28]:f. 22-23 (p. 12)}

Trecerea Dunării în cel de-al doilea război balcanic

• Cartierul general al diviziei;
• Brigada 13 Infanterie;
• Brigada 14 Infanterie;
• Brigada 7 Artilerie;
• Regimentul 4 Vânători;
• Regimentul 11 Roșiori (primit ca întărire după trecerea Dunării);
• Compania de Pionieri;
• Ambulanța divizionară.

Corpul 4 Armată a fost destinat să facă parte din gruparea principală de lovire, care urma să ducă acțiuni militare în partea nordică a Bulgariei, având ca obiectiv final cucerirea Sofiei. Unitățile sale au fost concentrate în sudul Olteniei (în raionul Corabia-Bechet) și, începând cu data de 2 iulie 1913, s-a început trecerea Dunării pe un pod de vase instalat la Siliștioara, lângă Corabia. Divizia 7 Infanterie avea misiunea de a asigura siguranța acțiunilor militare ale Corpului 4 Armată. În acest sens, după traversarea fluviului, a executat deplasarea pe malul drept al râului Isker, pe itinerarul: Ghigen-Orehovița-Staroselo. La Staroselo unitățile diviziei au făcut o haltă mare de 2 zile, între 3/16 și 5/18 iulie.

Lipsind orice împotrivire din partea armatei bulgare, și-a continuat înaintarea pe direcția: Mahlata-Peserevo-Devent-Lukoviț-Blasniecevo-Miscovici-Vladovec-Etropole, unde a ajuns la 11/24 iulie 1913. Generalul Prezan și-a desfășurat trupele în dispozitiv de luptă, ocupând principalele puncte strategice care asigurau accesul spre Sofia. La Etropole a fost instalat Cartierul general al diviziei și o parte din forțe (Brigada 14 Infanterie, Regimentul 8 Artilerie și serviciile). O a doua grupare (Brigada 13 Infanterie, Regimentul 4 Vânători și Regimentul 5 Artilerie) a fost dispusă la Zlatița, iar un detașament avansat a fost instalat la Benkovski.^{[29]:pp 12-13}

Sub spectrul unei înfrângeri iminente și totale, guvernul bulgar a cerut încetarea ostilităților, trupele române rămânând pe pozițiile ocupate până în luna august 1913, când au revenit în garnizoanele de pace.

Operațiile desfășurate de Divizia 7 Infanterie pe timpul celui de-al doilea război balcanic au scos din nou în evidență calitățile de comandant ale generalului Constantin Prezan. Prin măsurile dispuse pentru pregătirea, organizarea și desfășurarea marșurilor, precum și pentru organizarea hrănirii, cartiruirii și respectarea normelor de igienă, unitățile din subordinea sa au înregistrat doar pierderi minime ca urmare a epidemiei de holeră, care a afectat foarte grav restul armatei române. Ambulanța divizionară înregistrase până la data de 23 iulie 1913, un număr de 300 de bolnavi și 19 morți de holeră, cifre mici în comparație cu pierderile înregistrate de alte mari unități similare.^{[29]:p. 12}

Locotenentul Constantin Pantazi din Regimentul 11 Roșiori, viitor ministru de război în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, consemna următoarele despre războiul balcanic: „generalul Prezan a comandat pe tot timpul campaniei din Bulgaria Divizia 7 Infanterie, această mare unitate s-a remarcat prin disciplină și executare precisă și metodică a tuturor misiunilor primite”.^{[30]:p. 27}

Constantin Prezan s-a bucurat și de aprecierile regelui Carol I, care, într-o convorbire cu Alexandru Marghiloman, spunea că „găsește pe divizionarii noștri, afară de Cotescu și Prezan, foarte slabi”.^[31]

În aceste circumstanțe, promovarea sa în funcție și avansarea în grad nu aveau să întârzie. La 10 mai 1914, a fost avansat la gradul de general de divizie și numit la comanda Corpului 3 Armată. Avea să rămână în această funcție doar câteva luni, în același an fiind numit comandant al Corpului 4 Armată, mare unitate de care avea să fie foarte legat

În anul 1914, la începutul Primului Război Mondial, cariera militară a lui Constantin Prezan era la apogeu: ajunsese la cel mai înalt grad pe care îl putea primi un militar pe timp de pace (general de divizie), ocupând, totodată, una din cele mai înalte funcții, aceea de comandant de corp de armată, cea mai mare funcție posibilă în timp de pace, cu excepția celei de șef al Marelui Stat Major.

Parcursul său în carieră se bazase pe o temeinică pregătire militară și de specialitate, conștiinciozitate, echilibru forța caracterului, apropierea de oameni, dar și exigența manifestată în toate situațiile. Au existat, totuși, și persoane care, având în vedere stagiul său la Casa Militară Regală, relația cu Ionel Brătianu sau reputația soției sale, Olga, îl considerau „un ofițer de salon, care își datora parcursul în carieră unor fericite împrejurări”. Deși aceste circumstanțe favorizante au existat, modul în care Constantin Prezan a condus armata română pe parcursul războiului a demonstrat că toate aceste afirmații erau nefondate

Campania din toamna anului 1916

Între 1914 și august 1916, generalul Constantin Prezan a fost comandant al Corpului 4 Armată, cu reședința la Iași, mare unitate care, în conformitate cu planul de mobilizare, se transforma în caz de război în Armata de Nord.^[34]

În perioada în care România a rămas neutră, misiunea marii unități a constat în asigurarea granițelor de vest și est ale țării, în zona de responsabilitate. Misiunea era îngreunată de faptul că cei doi vecini, Rusia și Austro‑Ungaria erau angrenați în înfruntări militare de amploare, chiar la frontiera României, pe frontul din Bucovina și Galiția.^[35] O altă misiune principală a Corpului 4 Armată a fost organizarea și desfășurarea pregătirii marilor unități și unităților din subordine pentru o eventuală intrare în război, cu temeinicie dar cu discreție și fără să pară provocatoare.^{[29]:p. 12}

Planul de campanie pentru anul 1916, „Ipoteza Z” definea obiectivul politic major al războiului ca fiind „realizarea idealului nostru național, adică întregirea neamului, prin eliberarea teritoriilor locuite de români, care se găsesc astăzi înglobate în monarhia austro‑ungară”.^[36]

În conformitate cu prevederile aceluiași plan, în momentul declarării mobilizării se înființau patru armate: Armata 1, Armata 2, Armata 3 și Armata de Nord, prin transformarea corpurilor de armată existente. Un element care a impietat puternic punerea în execuție a acestui plan a fost faptul că formarea celor patru comandamente de armată s‑a făcut după declanșarea mobilizării și nu înaintea ei, așa cum ar fi fost normal. Prin urmare, comandamentele nou create nu au putut să gestioneze această operație dificilă, preluând comanda asupra forțelor subordonate și controlul operațiilor aflate în curs de desfășurare simultan cu propria lor constituire. Generalul Prezan, comandant al Corpului 4 Armată, fiind numit comandant al Armatei de Nord, a fost singurul care a avut șansa de a comanda trupele pe care le avea deja în subordine, lucru care nu s-a întâmplat în cazul celorlalte trei armate. Acesta este și unul din factorii majori care au contribuit la modul organizat și disciplinat în care au fost conduse și desfășurate acțiunile militare ale Armatei de Nord, față de ezitările și improvizațiile care s-au manifestat în cazul operațiilor desfășurate de restul armatei române.^{[10]:p. 240}

La declanșarea ostilităților, în noaptea de 14/15 (27/28) august 1916, forțele principale ale Armatei de Nord erau dispuse pe frontiera cu Austro-Ungaria, în zona Carpaților Răsăriteni, între văile Bistriței și Cașinului. Compunerea de luptă a armatei era următoarea:^{[37]:pp 269-270}

• Divizia 14 Infanterie (întărită cu Brigada 4 Artilerie Mixtă) - comandant: generalul de brigadă Paraschiv Vasilescu
  • Regimentul 56 Infanterie - comandant: colonelul Constantin Niculcea
  • Brigada 27 Infanterie - comandant: generalul de brigadă Luca Vlădoianu
  • Brigada 28 Infanterie - comandant: generalul de brigadă Constantin Fl. Ionescu
• Divizia 7 Infanterie - comandant: generalul de brigadă Ioan Istrate
  

  Constantin Prezan și regele Ferdinand pe front, în 1917
  • Brigada 14 Infanterie - comandant: colonelul Octav Boian
  • Brigada 13 Infanterie - comandant: colonelul Petre Velicu
• Divizia 8 Infanterie - comandant: generalul de brigadă Ioan Pătrașcu
  • Brigada 15 Infanterie - comandant: generalul de brigadă Nicolae Petala
• Divizia 2 Cavalerie - comandant: generalul de brigadă Gheorghe Basarabescu
  • Regimentul 7 Roșiori
  • Regimentul 11 Roșiori
  • Regimentul 8 Vânători
• Brigada 4 Călărași
• Unitățile de grăniceri din zona de responsabilitate.^[38]

În baza Directivei operative nr. 1 și a Ordinului Marelui Stat Major nr. 2768 din 13/26 august 1916, Armata de Nord, cu un efectiv de 107.948 de oameni, a trecut la ofensivă pe un front cu o dezvoltare de circa 270 km, între văile Bistriței și Cașinului, având misiunea de a nimici rezistența inamicului și a ajunge cât mai rapid în văile superioare ale Mureșului și Oltului, creându-și condiții favorabile pentru dezvoltarea ofensivei spre vest și stabilirea legăturilor cu Armata 9 rusă.^{[39][40]:pp 243-244}

Generalul Prezan a adoptat un stil modern de conducere a acțiunilor militare, bazat pe exercitarea fermă și fără derogări de către subordonați a comenzii, luarea deciziilor pe baza evaluării mai multor cursuri de acțiune și a selectării celui mai potrivit, în funcție de situația concretă, stabilirea unei diviziuni riguroase a muncii și responsabilităților în cadrul statului major al armatei, transmiterea oportună și clară a ordinelor de acțiune către unitățile subordonate și lăsarea inițiativei comandanților subordonați privind modul de ducere la îndeplinire a acestora.^{[30]:pp 33-35}

Astfel se explică modul disciplinat și eficient în care a luptat Armata de Nord atât pe timpul operației ofensive în Transilvania (15 august - 18 septembrie 1916), cât mai ales pe timpul retragerii pe linia frontierei de stat (septembrie-noiembrie 1916). Trebuie menționat că Armata de Nord a fost singura care a atins și menținut aliniamentul fixat prin planul de operații (Vatra Dornei – Răstolița – pantele vestice ale munților Gurghiului – Sovata – Praid – Odorhei), realizând o scurtare cu peste 120 de kilometri a lungimii frontului.^{[37]:p. 278}

Atitudinea eroică a Armatei de Nord în zilele grele ale retragerii din noiembrie 1916 avea să fie elogiată și dată ca exemplu de regele Ferdinand comandanților celorlalte armate, care începuseră să manifeste o atitudine defetistă și resemnată.

„În situația actuală nu admit să se vorbească de retragere. Trebuie ca toată lumea, începând cu generalul comandant de armată să desfășoare o energie extremă [...] Orice defecțiune, orice idee de retragere nemotivată de presiunea reală a inamicului, trebuie reprimată imediat cu pedepse capitale. Armata de Nord, într-o situație dificilă și în fața atacurilor unor forțe superioare, a contraatacat admirabil, 10 zile de-a rândul și a reușit să izgonească pe inamic peste frontieră. Aștept același lucru și de la celelalte armate.^{[24]:p. 145}”

—Regele Ferdinand I, Ordinul Comandamentului de Căpetenie nr. 2262 din 11 octombrie 1916

Aceste aprecieri i-au atras lui Prezan antipatia generalului Alexandru Averescu, la momentul respectiv comandantul Armatei 2, care tocmai condusese dezastruos în calitate de comandant al Armatei 3, inutila și inoportuna operație de la Flămânda. După război, într-o încercare de justificare a eșecului propriu și de minimalizare a meritelor lui Prezan, Averescu avea să susțină, fără a aduce vreo dovadă în sprijinul celor afirmate, că generalul Prezan a ajuns la Marele Cartier General pentru că inamicul ar fi menajat Armata de Nord, comandată de acesta.^[41]

În fața înfrângerilor în serie suferite de Armata României în Oltenia și Muntenia, factorii de decizie politică au hotărât să îl numească pe generalul Constantin Prezan la comanda Armatei 1, având ca obiectiv imediat organizarea apărării Bucureștilor.

„Către Armata de Nord

Generalului Constantin Pezan

Din Înalt Ordin sunteți numit, provizoriu, comandant al Armatei 1. În consecință, binevoiți, vă rog, a vă prezenta mâine 10 noiembrie, la orele 10.30 a.m. la Marele Cartier General. Veți lua din Statul Major al Armatei de Nord pe căpitanul Antonescu Ion.

Din Înalt Ordin
p. Șeful Statului Major General

General de brigadă Dumitru Iliescu^{[24]:p. 153}”

—Ordinul de numire a generalului Prezan la comanda Armatei 1

În ciuda situației strategice dezastruoase preluate, Prezan, împreună cu șeful nou sositei Misiuni Militare Franceze, generalulHenri Berthelot, au întocmit un plan de operații care prevedea un atac de flanc, prin surprindere, la joncțiunea dintre Grupul de Armate Mackensen și Gruparea Kühne, unde fusese identificat un interval de circa 20 de kilometri neacoperit de forțele germane. Prezan ordonă un atac concentrat cu șapte divizii împotriva Grupului de Armate Mackensen. Diviziile 18 și 21 au atacat frontal, pentru a fixa forțele germane, în timp ce Diviziile 2/5, 9/19 Infanterie și Divizia 2 Cavalerie au atacat flancul stâng descoperit al Grupului Mackensen. Concomitent, două divizii rusești proaspăt sosite, Divizia 8 Cavalerie și 40 Infanterie au atacat flancul stâng.^[42]

Bătălia pentru București a început la 30 noiembrie 1916 și pentru câteva zile ofensiva condusă de generalul Prezan „a reprezentat un pericol amenințător pentru forțele conduse de Mackensen care aproape au reușit să îi întoarcă flancul”.^[43]Generalul Erich Ludendorff (șeful Statului Major General german) considera situația ca fiind foarte serioasă: „Pe 1 decembrie aripa stângă a Armatei Dunării a fost foarte puternic atacată la sud-vest de București și împinsă înapoi. Trupele germane care trecuseră deja Neajlovul au fost izolate. Situația devenise cu siguranță foarte critică”.^[44]

Forțele române au capturat câteva mii de prizonieri precum și importante cantități de material de război pe timpul acestei contraofensive și numai intervenția de ultim moment a Diviziei 26 Turce, pe 2 decembrie, a salvat gruparea lui Mackensen de la încercuire, oferindu-le germanilor răgazul de care aveau nevoie pentru a-și reface dispozitivul.^[45] În același timp, 2 ofițeri curieri care duceau ordinele de luptă către divizii au fost luați prizonieri, germanii aflând astfel dispozitivul trupelor româno-ruse, fapt ce i-a permis generalului Erich von Falkenhayn, să ordone un atac nimicitor care a întors flancul drept al trupelor române, nevoite să se retragă și să lase deschis drumul spre București.

Deși bătălia pentru București a fost pierdută, atât regele Ferdinand, cât și primul ministru Ionel Brătianu au fost plăcut impresionați de profesionalismul și hotărârea cu care generalul Constantin Prezan a planificat și condus această operațiune, luând decizia de a-l numi șef al Marelui Cartier General, începând cu data de 5 decembrie 1916.

„Ordinul de numire a generalului Prezan ca șef al Marelui Cartier General”

 Pierderea bătăliei pentru București compromitea definitiv situația șefului Marelui Cartier General al Armatei, generalul de brigadă Dumitru Iliescu, și Ionel Brătianu a fost nevoit să propună Regelui Ferdinand înlocuirea prietenului său. Pentru preluarea funcției existau doi candidați: generalii de divizie Alexandru Averescu și Constantin Prezan.

Generalul Averescu era bine cunoscut în rândurile armatei, precum și în opinia publică, atât prin cariera sa din trecut, dar și prin funcțiile de comandă pe care le exercitase în război. Avea un prestigiu care-l indica pentru a prelua șefia Marelui Cartier General. Generalul Prezan își crease o faimă deosebită prin modul exemplar în care a condus Armata de Nord și pentru felul în care pregătise și condusese bătălia pentru București. Era în plină ascensiune.

Generalul Prezan întâmpinând voluntarii ardeleni în gara Iași, 1917

Pe de altă parte, relațiile dintre Ionel Brătianu și generalul Averescu nu erau foarte cordiale de când generalul Averescu fusese silit să părăsească conducerea Ministerului de război din guvernul Ionel Brătianu și de când prietenia generalului cu Take Ionescu, șeful Partidului Conservator-Democrat, devenise notorie.^{[30]:p. 37}

Brătianu nu uita că situația prezentă a războiului se datora și faptului că el și regele cedaseră presiunilor lui Averescu și îi permiseseră acestuia să organizeze dezastruoasa operație de la Flămânda, care, în final, condusese la slăbirea și dezorganizarea întregii armate. Din aceste motive, Ionel Brătianu l-a propus pe generalul Constantin Prezan pentru a fi numit șef al Marelui Cartier General, încredințându-i din acel moment și până la sfârșitul războiului comanda efectivă a operațiunilor militare ale Armatei Române.^{[30]:p. 38}

După bătălia de pe Argeș, guvernul a hotărât evacuarea Munteniei, Olteniei și Dobrogei, care erau deja ocupate de inamic. Marele Cartier General s-a deplasat prin salturi, la început, la Urziceni, apoi la Buzău, Focșani și Bacău, pentru a se instala la Iași.

Cu excepția generalului Alexandru Averescu, care și‑a exprimat nemulțumirea față de numirea generalului Constantin Prezan în fruntea Marelui Cartier General, considerându-l „un ofițer merituos în arma geniului, dar care nu a servit măcar o zi în Statul Major”,^[46] decizia regelui Ferdinand s-a bucurat de o apreciere aproape unanimă, atât în rândul armatei și al conducătorilor politici, cât și în rândul șefilor misiunilor militare străine.^{[47]:p. 253}

Viitorul general (pe atunci doar maior) Radu R. Rosetti, deși era un apropiat al generalului Dumitru Iliescu, schimbat din funcție, aprecia că „Evenimentele ulterioare au justificat pe deplin alegerea pe care o făcuse Regele”,^{[33]:p. 115} iar Nicolae Iorga constata o realitate, atunci când aprecia că „Armata și‑a găsit un șef adevărat în calma siguranță a generalului Prezan”.^{[2]:p. 93}

Conform memoriilor lui I. Gh. Duca, Constantin Prezan „prin firea sa blajină, prin temperamentul său conciliant, prin lealitatea sa, a reușit să impună comandamentului rusesc respectul cuvenit și să evite ciocniri inutile și violente. Mai târziu, cu generalul Scerbacev, raporturile au devenit chiar cordiale”.^{[48]:pp 133-134}

Primele obiective și realizări ale noului șef al Marelui Cartier General au fost redislocarea comandamentelor, unităților și marilor unități în teritoriul dintre Siret și Prut, reglementarea relațiilor cu conducerea militară rusă referitoare la transporturile feroviare, relațiile de comandament, zonele de responsabilitate, precum și crearea cadrului de colaborare cu Misiunea Militară Franceză.^{[47]:p. 254}

În primele luni ale anului 1917, Marele Cartier General a funcționat la Bârlad, în localul fostei Brigăzi 13 Infanterie, unitate la conducerea căreia Prezan obținuse primul grad de general, în 1907. Principalele activități desfășurate de Marele Cartier General în această perioadă au fost conceperea, organizarea, conducerea și coordonarea acțiunilor și activităților referitoare la reorganizarea armatei și elaborarea planului de campanie pentru campania anului 1917.^{[47]:p. 254}

Instrucțiunile Marelui Cartier General privind organizarea Serviciului de Informații, 1917

Reorganizarea armatei s‑a desfășurat pe baza Instrucțiunilor generale referitoare la organizarea armatei, emise de Marele Cartier General în februarie 1917. În centrul acțiunii de reorganizare s-au aflat diviziile considerate „adevăratele unități de luptă”. Instrucțiunile detaliau rolul comandanților de pe diferite trepte ierarhice, rolul corpului ofițeresc și al trupei, instrucția trupelor, pregătirea diferitelor genuri de armă, pregătirea personalului etc.^[49]

Elaborarea planului de campanie pe frontul românesc, pentru vara anului 1917 a fost un proces laborios și anevoios, care s-a întins până în luna iunie, din cauza punctelor de vedere divergente ale comandamentelor român și rus, divergențe referitoare la concepția generală și detaliile operațiunilor preconizate. Întâlnirile organizate pentru discutarea planului de campanie i-au permis lui Prezan să poată demonstra și convinge factorii de decizie politico-militară despre corectitudinea concepției părții române, și concordanța deplină a acesteia cu scopul politic și militar al campaniei preconizate pentru vara anului 1917. Discuțiile cu conducerea militară rusă au durat mult și au fost uneori foarte tensionate, dar s-au finalizat cu acceptarea viziunii Marelui Cartier General român.^{[47]:p. 256}

După definitivarea planului de campanie, generalul Prezan a semnat și a transmis comandanților de armate Instrucțiunile operative nr. 29 (strict secrete), din 19 mai/1 iunie 1917, care cuprindeau obiectivele campaniei și măsurile care trebuiau luate pentru executarea desfășurării strategice a forțelor și pregătirea acțiunilor de luptă.^[50]

Bătăliile de la Mărăști, Mărășești și Oituz, desfășurate sub coordonarea Marelui Cartier General român, au stopat marșul ofensivei Puterilor Centrale la flancul stâng al Frontului de Est, fiind singurele succese certe ale aliaților în această regiune a Europei. Aflat în ipostaza neobișnuită de a comanda și coordona trei armate aliate, în cea mai importantă fază a acțiunilor militare din anul 1917, generalul Prezan și-a demonstrat priceperea organizatorică și de conducere. El a reușit să formeze o echipă de stat major capabilă, promovând ofițeri tineri, între care s-a remarcat maiorul (viitorul mareșal) Ion Antonescu, șef al Biroului Operații, concomitent cu apelarea la experiența unor ofițeri integri și cu experiență, precum generalul Constantin Christescu, subșef al Marelui Cartier General și generalul Alexandru Averescu.

Treptat, cu răbdare și diplomație, generalul Constantin Prezan a reușit să pună ordine în Marele Cartier General, să aplaneze conflictele dintre liderii politici și cei militari, pe subiectul „vinelor” pentru eșecurile din 1916. În acest mod, generalul Prezan a contribuit la realizarea concordanței scopurilor politice de război cu obiectivele militare.^{[11]:p. 123-124}

Lucrarea enciclopedică Șefii Statului Major General Român (1859 – 2000) surprinde foarte bine modul în care generalul Prezan a pregătit și condus operațiile de la Mărăști, Mărășești și Oituz, caracterizat printr-o serie de trăsături distinctive cum ar fi:

• efortul constant pentru realizarea, pe cât posibil, a centralizării conducerii strategice, prin definirea cu claritate a scopului acțiunilor militare și a obiectivelor strategice și operative;
• capacitatea de a sesiza momentele de criză (cum a fost cazul atacului generalizat declanșat de forțele germane, în 25-26 iulie 1917 la Mărășești, contracarat prin introducerea în luptă a Armatei 1 române);
• identificarea corectă a direcțiilor probabile de atac ale inamicului, precum și a punctelor cheie de organizare a rezistenței;
• constituirea unui dispozitiv strategic de apărare specific războiului modern de poziții, prin folosirea sistemului centrelor de rezistență și sectoarelor amenajate genistic;
• amplasarea judicioasă a grupărilor de artilerie grea și întrebuințarea aviației în misiuni de cercetare și în luptă;
• constituirea permanentă de rezerve adecvate și utilizarea rațională a acestora;
• adaptarea promptă la realitățile câmpului de luptă (ordinul de transferare a Armatei 1 în zona Mărășești, crearea detașamentelor de asigurare a flancurilor interioare ale armatelor 1 și 2, în sectorul Muncelu, dispozitivul de repliere a frontului Armatei 2 pe linia Vizantea etc.).^{[11]:p. 124}

Marele Cartier General și, implicit, generalul Prezan, a fost acuzat de multe ori de inconsecvență, pe parcursul războiului. Totuși, având în vedere atât împrejurările concrete specifice epocii, cât și puterea reală de care dispunea, Marele Cartier General s-a străduit să imprime o notă de coerență și continuitate acțiunilor militare. E adevărat că a cedat uneori presiunilor „de jos” sau „de sus”, cum a fost, spre exemplu, intervenția generalului Averescu pentru continuarea ofensivei de la Mărăști sau intervenția regelui Ferdinand în cazul înlocuirii generalului Christescu la comanda Armatei 1, dar în momentele hotărâtoare a reacționat cu fermitate și hotărâre (trecerea Corpului 8 Armată rus în subordinea Armatei 1 române sau preluarea efectivă a conducerii la nivel strategic a frontului românesc, în august 1917).^{[11]:pp 124-125}

Generalul Prezan a fost un adept al apărării energice, determinând comandamentele și trupele să adopte o atitudine agresivă față de inamic, să riposteze la fiecare atac general sau atacuri de front și flanc, să dispute terenul cu înverșunare, epuizând forța de șoc a germano-austro-ungarilor.^{[11]:pp 124-125}

Evoluțiile complexe de pe frontul românesc din toamna anului 1917 și primăvara lui 1918, datorate izbucnirii revoluției ruse și apoi retragerii Rusiei din război, au determinat o serie de schimbări la nivelul conducerii militare a armatei române. Astfel, prin Înaltul Ordin de Zi nr. 44 din 21 noiembrie 1917, regele Ferdinand preda comanda de căpetenie a armatei șefului Marelui Cartier General, generalul Constantin Prezan, însărcinându-l cu „comanda Armatei Române, până la noi ordine”. Acest aranjament avea rolul de a evita să îl pună pe regele României într-o situație umilitoare în eventualitatea unei posibile capitulări în fața Puterilor Centrale.^[51]

Odată cu semnarea în luna martie 1918 a armistițiului cu Puterile Centrale, care prevedea, între altele, și demobilizarea armatei române, inclusiv a Marelui Cartier General, generalul Constantin Prezan alege să iasă din cadrele active ale armatei, pensionându-se începând cu 1 aprilie 1918. La conducerea a ceea ce a mai rămas din Marele Cartier General, anume Serviciul de Stat Major, a fost numit generalul Constantin Christescu

La 27 octombrie/9 noiembrie 1918, România a declarat din nou război Puterilor Centrale, decretând cea de-a doua mobilizare. Generalul Constantin Prezan a fost numit, din nou, șef al Marelui Cartier General, având ca prim obiectiv mobilizarea comandamentelor, forțelor și mijloacelor și de constituirea dispozitivului strategic.

În perioada următorilor doi ani, Marele Cartier General a condus trei operații importante:

• eliminarea forțelor inamice de pe teritoriul Vechiului Regat;
• apărarea frontierei de est și nord-est amenințată de trupele sovietice;
• alungarea trupelor maghiare din Transilvania, Crișana și Maramureș și înfrângerea armatei Ungariei sovietice, stat succesor al Austro-Ungariei, care a continuat operațiile militare împotriva României.

În paralel, conducerea superioară a oștirii a contribuit la desfășurarea negocierilor dintre România și Antanta cu privire la stabilirea „liniilor de demarcație” cu Ungaria în 1918-1919 și la retragerea trupelor aliate din Banat și Dobrogea.

La 20 martie 1920, în conformitate cu Înaltul Decret nr. 1162 din 18 martie 1920, Marele Cartier General a fost demobilizat, structurile sale fiind fie contopite cu structurile Marelui Stat Major, fie desființate. La aceeași dată, Generalul Constantin Prezan și-a prezentat demisia din armată, fiind pensionat a doua oară.^[52]

Plecarea lui Prezan a fost mai degrabă una forțată, după cum arăta unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai săi, generalul Ion Antonescu: „Amărât și scârbit generalul și-a dat demisia, care i-a fost primită cu iuțeala cu care se primește aceea a unui rău rândaș. Ca ultimă și supremă recompensă, ministrul de război i-a trimis o minusculă și fără de valoare statuetă de bronz, însoțită de o scrisoare de recunoștință din partea Armatei, aduse pe întuneric de un locotenent sau căpitan de administrație.

Maurul trebuie să plece și încă pe ușa din dos.

Venise la putere rivalul său de moarte, generalul Averescu și toți tremurau de frică. Ministru de război era generalul Ion Rășcanu și secretar general, generalul Amza. O scriu ca să se știe”

Funcții politice:

Membru al Regenței - 1929

La 7 octombrie 1929 a încetat din viață regentul Gheorghe Buzdugan, fapt care a generat o anumită stare de confuzie în rândul clasei politice, întrucât nu exista un statut al regenței care să prevadă procedurile de urmat într-o astfel de situație.^{[54]:p. 157} Printre cei propuși pentru ocuparea acestui post a fost și Constantin Prezan. „Am propus pe generalul Prezan. Sângele său francez îi dădea instinctul de ordine pe care nu-l au decât în măsură mică ai noștri. Se dovedise nesimțitor la curentele populare care avuseră atâta influență asupra celuilalt mare general al războiului, Averescu.^{[55]:pp 7-8}

Constantin Prezan a rămas rezervat față de această propunere, nedorind să intre în mașinațiunile politice urzite de Iuliu Maniu, care aveau în cele din urmă să impună în Regență pe Constantin Sărățeanu, „magistrat obscur, fără un relief, membru la Curtea de Casație, considerat o mediocritate, care avea însă o calitate: era rudă cu Mihai Popovici. L-am auzit pe Constantin Stere profețind "azi Iuliu Maniu a dat lovitura de moarte Regenței"”.^[56] La votul din parlament, Constantin Prezan a obținut, totuși, 22 de voturi, insuficiente față de cele 445 atribuite lui Sărățeanu de către majoritatea din parlament.^{[54]:p. 163}

După cum menționează Nicolae Iorga, „generalul nu arătase graba de a primi și, când mașina majoritară a Parlamentului l-a înlăturat, n-a dovedit prin nimic, deși se pare că se așteptase de la recunoștința națională la alt rezultat, nici cea mai mică părere de rău”.^{[55]:pp 7-8}

Președinte al Consiliului de Miniștri - iunie 1930

La 6 iunie 1930 Carol Caraiman se întorcea în țară ca simplu cetățean și în numai două zile avea să acapareze tronul, ca regele Carol al II-lea, detronându-și propriul fiu. Iuliu Maniu a prezentat demisia guvernului, pentru a permite parlamentului alegerea ca rege a lui Carol. În noaptea de 7 iunie 1930, în încercarea de a identifica posibilitatea formării unui guvern de uniune națională, Carol s-a întâlnit cu mai mulți dintre fruntașii politici și militari, inclusiv cu generalul Prezan.^[57] După cum mărturisește Nicolae Iorga, concluzia a fost că „deși Regele a vorbit lui Prezan, de a cărui discreție se sfiește și de a cărui neexperiență în rosturile politice se teme, situația rămâne nehotărâtă. […] Ministeriul cel mare, cu Presan, Titulescu sau, la nevoie, și cu mine, acela rămâne pentru mai târziu. În politică pornești cu o idee și ești silit să ajungi la alta”.^{[55]:p. 10} Regele a decis să nominalizeze cu formarea noului guvern tot pe Iuliu Maniu. Acest lucru avea să scoată la iveală disensiunile din cadrul Partidului Național Țărănesc, aducând din nou în actualitate numirea lui Constantin Prezan în fruntea viitorului guvern.

„Dar nu trec câteva ceasuri și lipsa de unitate a partidului zădărnicește formarea Ministeriului. Cum, în chestia dinastică, țărăniștii din Vechiul Regat, cu d. Iunian în frunte, dar fără aprobarea d-lui Madgearu, fuseseră pentru Rege, iar ardelenii contra, luptele de persoane găsesc o bază în această deosebire de atitudine. Așa fiind, soluția Prezan se impune. Generalul e chemat din liniștea sa de la țară.^{[55]:p. 11}”

—Nicolae Iorga, Doi ani de restaurație

Prezan a dorit să formeze un adevărat guvern de uniune națională - nu doar unul marionetă - cu Nicolae Iorga ca vice-premier, începând în acest sens consultările cu liderii tuturor partidelor parlamentare. Când mă vede, pentru a-mi propune vice-președinția, și eu îi răspund că primesc numai "ministeriul pe care nu-l va voi nimeni", pare sigur de național-țărăniști, are speranțe din partea generalului Averescu, dar nu va face nimic fără asentimentul, care pare imposibil, al lui Vintilă Brătianu.”^{[55]:p. 11}

Liberalii au refuzat să participe la această inițiativă, fapt care, coroborat și cu cererile excesive ale țărăniștilor, l-a determinat pe Prezan să renunțe. Iorga scria: „În seara zilei de 13 se află că, rău primit de șeful liberalilor, d. Prezan și-a depus mandatul, fără a întreba pe nimeni din aceia cu cari înțelesese a colabora. De altfel, d. Maniu îi ceruse cât nu putea da, iar dr. Lupu două ministere, câteva subsecretariate și patruzeci de locuri în Cameră”.^{[55]:p. 12}

Astfel, avea să fie instaurat un nou guvern condus de Iuliu Maniu, la 13 iunie 1930, care a depus jurământul noului rege, Carol al II-lea.^{[58]:p. 135}

Președinte al Consiliului de Miniștri - septembrie 1940

Constantin Prezan avea să refuze încă o dată, în septembrie 1940, să devină prim-ministru, chiar dacă această propunere venea de la cel mai apropiat colaborator al său, ajuns acum conducător al statului, generalul Ion Antonescu; acest refuz avea să ducă la o răcire a relațiilor dintre cei doi. După cum arată în memoriile sale generalul Constantin Pantazi, ministru de război în guvernul Antonescu, „relațiile între bătrânul mareșal și Antonescu erau reci de când mareșalul Prezan refuzase în septembrie 1940 să formeze un guvern național.”^{[30]:pp 127-128}

Participant și membru al Consiliilor de Coroană

Constantin Prezan cu gradul de Mareșal al României, 1930

Consiliile de Coroană au fost până în 1938 niște instituții consultative constituite ad-hoc, convocate de către suverani la solicitarea guvernului, atunci când evoluția unei anumite situații politice atinsese un punct critic. Consiliile de Coroană nu aveau o componență fixă, reunind, de regulă, liderii clasei politice, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, prim-președinți ai Înaltei Curți de Casație și Justiție, fruntași ai armatei, etc.^{[59]:p. 369}

Constantin Prezan, în virtutea rolului său din Primul Război Mondial, a participat la un număr de trei Consilii de Coroană:

• 18 februarie 1918, Iași – având ca scop acceptarea ultimatumului cu condițiile de pace ale Puterilor Centrale;^{[59]:p. 371}
• 31 decembrie 1925, Sinaia – unde s-a stabilit decăderea din drepturile dinastice a principelui Carol, unde Prezan a susținut poziția regelui Ferdinand, arătând că „în asemenea situație Maiestatea Voastră ați făcut ca la război. V-ați despărțit de familie pentru țară. Acum nu puteți face altfel”;^[60]
• 9 aprilie 1937, București – unde s-a decis excluderea din Casa Regală a principelui Nicolae, ca urmare a căsătoriei morganatice cu Ioana Doletti.^{[59]:p. 373}

După instaurarea dictaturii regale la începutul anului 1938, Consiliul de Coroană - care până atunci funcționase în virtutea tradiției - a fost instituționalizat. Prin Decretul-Lege pentru înființarea Consiliului de Coroană din 30 martie 1938, Consiliul de Coroană a devenit un organ de stat cu rolul de a-l sfătui pe Rege „cu titlu consultativ, asupra problemelor de stat de însemnătate excepțională”. Membrii săi erau desemnați de Rege „dintre actualii și foștii demnitari ai statului, bisericii, oștirii și ai Curții regale sau din personalități de vază ale Țării”.^[61] Constantin Prezan a fost desemnat consilier regal, în virtutea deținerii gradului de mareșal.

Constantin Prezan

* 1944: Prințesa Mafalda Maria Elisabetta Anna Romana de Savoia (2 noiembrie 1902 – 27 august 1944) a fost a doua fiică a regelui Victor Emanuel al III-lea al Italiei și a soției acestuia, Elena de Muntenegru. Viitorul rege Umberto al II-lea al Italiei a fost fratele ei mai mic.

Mafalda s-a născut la Roma. În copilărie a fost apropiată de mama ei, de la care a moștenit dragostea de muzică și arte. În timpul Primului Război Mondial ea și-a însoțit mama în vizitele acesteia în spitalele militare italiene.

La 23 septembrie 1925, la castelul Racconigi, Mafalda s-a căsătorit cu Prințul Filip de Hesse, Landgraf de Hesse-Kassel. Prințul Filip a fost un membru loial al mișcării politice germane naționalist socialiste iar fratele său, Prințul Christoph de Hesse, care făcea parte din ierarhia partidului, s-a căsătorit cu Prințesa Sofia a Greciei și Danemarcei, sora Prințului Filip, Duce de Edinburgh, viitorul soț al reginei Elisabeta a II-a a Regatului Unit.

Căsătoria Prințului Filip cu Prințesa Mafalda l-a pus în poziția de a acționa ca intermediar între guvernul Național-Socialist din Germania și guvernul fascist din Italia. Cu toate acestea, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Adolf Hitler (șeful Partidului Național-Socialist și cancelar al Germaniei), credea că Prințesa Mafalda lucra împotriva eforturilor de război; el a numit-o "hoitul negru al casei regale italiene".

La începutul lui septembrie 1943, Prințesa Mafalda a călătorit în Bulgariapentru a participa la funeraliile cumnatului ei, regele Boris al III-lea al Bulgariei. În timp ce era acolo, a fost informată de capitularea Italiei în fața Puterilor Aliate, de faptul că soțul ei era ținut sub arest la domiciliu în Bavaria iar copiii erau într-un sanctuar din Vatican. Gestapoul a ordonat arestarea ei iar la 23 septembrie ea a primit un telefon de la Hauptsturmführer Karl Hass care i-a spus că are un mesaj important de la soțul ei.
La sosirea ei la ambasada Germaniei, Mafalda a fost arestată, aparent pentru activități subversive, dar (se presupune, în general), mai mult ca un ostatic de a-l convinge pe tatăl ei, regele Italiei, să nu se opună intereselor germane în război. Prințesa Mafalda a fost transportată la München pentru interogatoriu, apoi la Berlin și în cele din urmă în lagărul de concentrare Buchenwald.

La 24 august 1944 aliații au bombardat o fabrică de muniție din interiorul lagărului Buchenwald. Unii dintre cei 400 de prizonieri au fost uciși iar Prințesa Mafalda a fost grav rănită; ea era adăpostită într-o unitate adiacentă fabricii bombardate și atunci când a avut loc atacul a fost îngropată până la gât în moloz și a suferit arsuri grave la braț. Condițiile din lagărul de muncă a făcut ca rănile să se infecteze iar personalul medical i-a amputat brațul; ea a sângerat abundent și nu și-a mai recăpătat cunoștința.

Familia regală hessiană nu a fost anunțată de decesul ei deși au existat zvonuri care au circulat până la sfârșitul anului 1944. Moartea ei nu a fost confirmată până când Germania nu s-a predat în 1945.

Mafalda

·         1950: Cesare Pavese (n. 9 septembrie 1908, Santo Stefano Belbo, Italia – d. 27 august 1950, Torino, Italia) a fost un scriitor, poet, critic literar și traducător italian. Este considerat unul dintre cei mai importanți scriitori italieni ai secolului XX.

În data de 9 septembrie 1908 se naște la Santo Stefano Belbo (Cuneo), în apropiere de Torino, fiul lui Eugenio Pavese, funcționar la Tribunalul din Torino și al Consolinei Mesturini, ce provenea dintr-o familie de comercianți bogați.

Între 1915-1926 - studiile la Torino; spre sfârșitul acestei perioade începe să-i citească pe D'Annunzio, Papini și scrie primele versuri.

Între 1926-1929 - student la Universitatea din Torino, Facultatea de Litere și Filozofie. Studiază cu pasiune literatura clasică și engleză, începând să fie interesat și de literatura americană cu gândul la o bursă la Columbia University, bursă pe care n-o va obține niciodată.

în 1930 - își susține lucrarea de diplomă, dar nefiind înscris în partidul fascist, nu poate deveni asistent la Universitatea din Torino. Predă ca suplinitor latina în afara orașului Torino.

În 1933 - se înscrie în Partidul Național Fascist și astfel poate deveni profesor suplinitor de italiană chiar la liceul la care a studiat și el, în Torino. Colaborează la editura lui Giulio Einaudi fondată la Torino, în sediul publicației comuniste "Ordine nuovo".

În 1934 - din mai până în ianuarie 1935 îl înlocuiește la direcția revistei "La cultura" pe Leone Ginzburg, arestat din cauza activității sale politice.

În 1935 - o cunoaște pe Battistina Pizzardo (Tina), profesoară de matematică, angajată în mișcarea antifascistă, femeia care îi va marca întreaga viață afectivă. În 13 mai este arestat și după câteva luni de închisoare, este condamnat la trei ani de domiciliu forțat în Calabria.

În 1936 - martie este eliberat și revine la Torino, unde află că Tina s-a logodit, veste care-i provoacă o profundă criză sentimentală și morală.

În 1937 - reia colaborarea cu editura Einaudi și lucrează și pentru editura Mondadori. La 1 mai 1938 este definitiv angajat de către editura Einaudi.

În 1943 - din 8 septembrie editura Einaudi este sub directa observare a unui comisar al regimului Mussolini, instalat în nordul Italiei. Pavese este obligat să trăiască retras, sub numele fals de Carlo de Ambrogio, până la 25 aprilie 1945.

În 1945 - după eliberarea Italiei, editura Einaudi își reia activitatea. Pavese devine un factotum al editurii, reia vechile contacte cu colaboratorii, întrerupte în timpul ocupației germane. În luna august se transferă la Roma, unde coordonează activitatea filialei editurii Einaudi.

În 1947 - se înscrie în Partidul Comunist Italian.

între 1949-1950 - conduce revista "Cultura e realta" ("Cultură și realitate").

În 1950 - în iunie primește premiul 'Strega' pentru "La bella estate" ("Vara de neuitat").

Pe 17 august 1950 - ultimele pagini din jurnalul "Il mistiere di vivere" ("Meseria de a trăi"):

"Este pentru prima dată când fac bilanțul unui an care nu s-a sfârșit încă. În meseria mea, deci, sunt rege. Am făcut totul în 10 ani. Dacă mă gândesc la ezitările de atunci. În viața mea sunt mai disperat și mai pierdut decât atunci. Ce-am adunat? Nimic. Am ignorat câțiva ani defectele mele, am trăit ca și când nu ar fi existat. Am fost stoic. Era eroism? Nu, nu mi-a fost greu deloc. Și apoi, la primul asalt al "neliniștei îngrijorate" am recăzut în nisipurile mișcătoare. Din martie mă frământ. Numele nu importă. Sunt ele oare altceva decât nume fortuite, nume întâmplătoare - dacă nu acelea, altele? Rămâne că știu care este triumful meu cel mai deplin - și acestui triumf îi lipsește carnea, îi lipsește sângele, îi lipsește viața. Nu mai am nimic de dorit pe acest pământ în afară de acel lucru pe care cincisprezece ani de faliment îl exclud de acum înainte. Acesta este bilanțul anului care nu s-a sfârșit încă, pe care nu-l voi sfârși." În5 1590 noaptea de 26 august 1950 - Pavese se sinucide într-o cameră din hotelul Roma din Torino.

Volume:

În timpul vieții:

1936 - volumul de versuri "Lavorare stanca" ("Munca obosește"), ed. Solaria din Florența;

1939 - romanul "Il carcere" ("Închisoarea");

1940-1941 - romanul "La Spiaggia" ("Plaja") - "Paesi tuoi" ("Satele tale") - roman scurt pentru care dictatura îl va acuza de ofensă adusă patriei;

1943 - volumul de versuri "Lavorare stanca" ("Munca obosește") ediție completă și definitivă;

1947 - romanul "Dialoghi con Leuco" ("Dialoguri cu Leuco") - romanul "Il compagno" ("Tovarășul");

1948 - romanul "Prima che il gallo canti" ("Înainte de cântatul cocoșului");

1949 - romanul "La bella estate" ("Vara de neuitat");

1950 - romanul "La luna e i falo" ("Luna și focurile");

Post-mortem:

1951 - volumul de versuri "Verra la morte a avra i tuoi occhi" ("Va veni moartea și va avea ochii tăi") - volumul "La letteratura americana e altri saggi" ("Literatura americană și alte studii");

1952 - jurnalul ținut între anii 1935 și 1950: "Il mestiere di vivere" ("Meseria de a trăi").

Traduceri:

"Domnul nostru Vrenn" de Sinclair Lewis - 1931;

"Moby Dick" de Herman Melville - 1932;

"Dedalus" de James Joyce - 1934;

"Paralela 42" de John Dos Passos - 1935;

"O grămadă de bani" de John Dos Passos - 1937;

"Oameni și șoareci" de John Steinbeck - 1937;

"Moll Flanders" de Daniel Defoe și "Autobiografia lui Alice Toklas" de Gertrude Stein - 1938;

"David Copperfield" de Charles Dickens - 1939;

"Benito Cereno" de Herman Melville și "Trei existențe" de Gertrude Stein - 1940;

"Cătunul" de William Faulkner - 1942.

Cesare Pavese

·         1958: Ernest Orlando Lawrence, fizician american, laureat Nobel (n. 1901)

·         1965: A încetat din viaţă scriitorul Eusebiu Camilar, membru corespondent al Academiei Române: “Farmecul depărtărilor”, “Stejarul din Borzeşti”, “Povestiri eroice”; (n. 7 octombrie 1910).

·         1965: Charles-Édouard Jeanneret-Gris, cunoscut sub pseudonimul de Le Corbusier pe care l-a adoptat (n. 6 octombrie 1887– d. 27 august 1965), a fost un arhitect, urbanist, decorator, pictor, sculptor, realizator de mobilier, teoretician și scriitor elvețian, naturalizat cetățean francez, faimos, pentru contribuțiile sale importante la curentele arhitecturale ce astăzi poartă numele de modernism, brutalism sau stilul internațional în arhitectură, alături de Ludwig Mies van der Rohe, Walter Gropius și Theo van Doesburg. Le Corbusier este, de asemenea, cunoscut ca teoretician și promotor al Purism-ului, respectiv al conceptului de arhitectură adaptată proporțiilor și nevoilor firești ale corpului uman, precum și forța motrice a seriei de congrese dedicate arhitecturii, Congrès International d'Architecture Moderne, care au influențat pentru mai multe decenii drumul arhitecturii secolului al XX-lea.

Le Corbusier a fost un pionier în studiile teoretice atît ale urbanismuluimodern, dedicîndu-se găsirii de soluții pentru îmbunătățirea condițiilor de trai pentru rezidenții orașelor aglomerate, creînd un concept și o realizare concretă a ceea ce a fost numită o unitate de locuit (Unité d'habitation), cît și designului modern la modul foarte general (și nu doar a designului arhitectural cum este adeseori subcotat), excelînd în a pleca de la stilul Art Deco, deschizînd apoi noi drumuri. Cariera sa s-a întins de-a lungul a cinci decenii, timp în care au fost construite sub semnătura sa clădiri impresionante în Europa vestică și respectiv în Franța, India, Rusia și una chiar în Statele Unite ale Americii.

Împotriva dorinței doctorului său, pe 27 august 1965, Le Corbusier s-a dus să înoate în Marea Mediterană la Roquebrune-Cap-Martin, Franța. Trupul său a fost găsit de alți oameni care făceau baie în zonă, iar moartea sa s-a declarat ca fiind produsă la ora 11 dimineața. S-a presupus că a suferit un infarct, la vârsta de șaptezeci și șapte de ani. Înmormântarea sa a avut loc în curtea Palatului Louvre, la 1 septembrie 1965, sub îndrumarea scriitorului și filozofului André Malraux, care era în acel moment ministrul culturii din Franța.

Le Corbusier

* 1967: Brian Samuel Epstein (n. 9 septembrie 1934 – d. 27 august 1967) a fost un om de afaceri englez, evreu de origine, care a fost impresarul formației Beatles și al altor formații și artiști din Liverpool.

Fiu al unei familii evreiești înstărite din Liverpool, în anul 1955 Epstein s-a angrenat în afacerile familiei, ca director al magazinului de discuri „NEMS”. Sub conducerea sa creativă și novatoare, magazinul s-a transformat într-unul din magazinele de discuri cele mai prospere din oraș. Epstein nu s-a mulțumit cu acest succes, ci și-a dorit să devină impresarul uneia din formațiile din mediul muzical foarte animat din Liverpool. Aceasta i s-a prilejuit la finele anului 1961, când a intrat în magazinul său un client care a solicitat discul „My Bonnie” de Tony Sheridan și The Beatles. Discul fusese înregistrat în acel an la Hamburg, unde Beatles l-au acompaniat pe Tony Sheridan. Discul i-a trezit curiozitatea lui Epstein, care s-a dus să-i audă pe Beatles la clubul The Cavern („Peștera”). După show Epstein s-a întâlnit cu membrii formației (în acea vreme toboșarul era încă Pete Best, care ulterior a fost înlocuit de Ringo Star) și nu mult după aceea a devenit impresarul lor.

Epstein a produs o schimbare dramatică în înfățișarea exterioară a formației și în modul de derulare al concertelor lor. El a limitat timpul performanței la o jumătate de oră și a cerut membrilor formației să-și schimbe pieptănătura și să renunțe la hainele de piele și la imaginea de „Teddie Boy”. În acelaș timp Epstein a căutat o companie de discuri care să accepte să semneze un contract cu tinerii artiști. Prima lui încercare, cu compania Decca a dat greș. O altă încercare cu compania EMI a fost mai reușită, chiar dacă în funcția de producător a fost numit George Martin, care până atunci se specializase în muzica clasică și umor.

Formidabilul succes pe care l-a avut Epstein cu Beatles i-a sporit renumele și el a devenit, drept urmare, și impresarul altor formații și soliști din Liverpool (Gerry and the Pacemakers, Billy J.Kramer, Cilla Black). Talentul său teatral și simțurile sale ascuțite pentru afaceri l-au ajutat în organizarea lungilor turnee ale formației The Beatles în anii 1963-1966, în timpul cărora formația a susținut sute de concerte. Totuși, a anumită lipsă de experiență l-a făcut să eșueze în câteva afaceri cu produse auxiliare și în contractele pentru înregistrări în Statele Unite. În anii 1964-1966 s-au vândut discuri ale Beatles și alte produse auxiliare în valoare de miliarde de dolari (în valoarea lor de azi), dar Beatles au avut din aceasta doar încasări infime.

Cu timpul Beatles s-au săturat de turnee și din toamna anului 1966 au încetat cu totul să se producă în public, preferand înregistrările. În aceste împrejurări, în preajma reînnoirii contractului său cu Beatles, Epstein s-a văzut îngrijorat de incertitudinea poziției sale ca impresar. La 27 august 1967, în vreme ce Beatles se aflau în vizită la Maharishi în nordul Angliei, Epstein a fost găsit mort în casa sa din Londra, din cauza unei supradoze de droguri.

Epstein era homosexual, iar orientarea sa sexuală era cunoscută anturajului său, dar nu a fost comunicată publicului larg în timpul vieții sale.

Brian Epstein, în anul 1965

Casă a lui Le Corbusier, Stuttgart - Weissenhof, Germania, 1927, construită în stilul internațional.

·       

·         







* 1968: Prințesa Marina, Ducesă de Kent, născută Prințesa Marina a Greciei și Danemarcei (greacă Πριγκίπισσα Μαρίνα της Ελλάδας και Δανίας; n. 13 decembrie 1906 – d. 27 august 1968) a fost membru al familiei regale britanice, soția Prințului George, Duce de Kent, al patrulea fiu al regelui George al V-lea al Regatului Unit și Mary de Teck.

Prințesa Marina

Ducesă de Kent

Prințesa Marina în ziua nunții

* 1970:  A încetat din viaţă actorul roman Ştefan Ciubotăraşu: “Valurile Dunării”, “Neamul Şoimăreştilor”; (n. 21 martie 1910).

·         1975: Haile Selassie I (Tafari Makonnen Woldemikael; n. 23 iulie 1892 - d. 27 august 1975), denumit de către rastafarieni Haile Selassie (Regele regilor și Lordul lorzilor), a fost împăratul Etiopiei între 1930-1935 și 1941-1974. Rastafarienii cred că el ar fi fost Mesia, încarnarea lui Dumnezeu (Jah). În timpul domniei sale a inițiat numeroase reforme sociale și economice prin care a urmărit modernizarea statului.

Pe 2 noiembrie 1930, la Catedrala Sfântul Gheorghe din Addis Abeba, Arhiepiscopul copt al Bisericii Ortodoxe Tewahedo din Etiopia, Abune Kerrilos, îl încorona odată pe împăratul Haile Selassie I, ales al lui Dumnezeu, ca Rege al Regilor Etiopiei.

Pentru prima dată în Istoria Etiopiei, statele străine au trimis înalți reprezentanți, pentru a fi martorii întronizării moștenitorului celei mai vechi dinastii din lume, cu pretinsa origine în Solomon, din vechiul Israel, și Makeda, regina din Sheba. Regele George V al Marii Britanii l-a trimis pe fiul său, Prințul Henry, duce de Gloucester; Regele Vittorio Emanuelle de Italia l-a trimis pe vărul său, Prințul de Udine; iar Franța l-a trimis pe mareșalul Franchet D'Esperey.

A fost un eveniment monumental pentru africanii colonizați și pentru oamenii din diaspora africană din întreaga lume. Aici era un monarh care simboliza Africa antică, un regat cu o tradiție mândră și o istorie ilustră și o Biserică pretinsa la fel de veche ca Creștinismul însuși. Aceasta a declanșat un mare sentiment de mândrie în multe inimi din întreaga lume. Cu toate acestea, urma sa fie ultima încoronare a unui împărat creștin pe care lumea avea sa o vadă aici.

Împăratul Haile Selassie a devenit o figură foarte iconică. Atitudinea lui împotriva lui Mussolini și invazia fascistă asupra regatului său l-au transformat într-o stea internațională, mai ales după discursul său din cadrul Ligii Națiunilor, din 30 iunie 1936. Demnitatea sa și mantaua întunecată pe care o afișa urcând pe podium, l-au făcut să câștige o mare simpatie. Cu toate acestea, discursul său puternic a ridicat problema amenințărilor la adresa păcii mondiale, iar printr-o declarație numită profetică, a prezis viitorul Război Mondial: "Noi suntem astăzi, mâine veți fi voi".

A făcut apel, fără succes, la Liga Națiunilor, împotriva cuceririi țării sale de către italieni (1935–1936). Ca urmare, a fost detronat și exilat în Marea Britanie, într-un exil dificil, care a durat cinci ani, înainte de venirea celui de-al Doilea Război Mondial. În 1940 s-a dus în Egipt, unde a format o armată cu care, în ianuarie 1941, a intrat în Etiopia alături de forțele britanice, conducând o campanie aliată, prin care și-a eliberat țara în 1941, făcând din Etiopia prima țară eliberată de sub ocupația Axei. A fost reinstalat pe tron, în data de 5 mai 1941.

Credința împăratului a fost unul dintre lucrurile care l-au definit clar. Conform tuturor mărturisirilor, împăratul era un om foarte credincios. S-a născut ca Lij Tafari Makonnen, fiu al lui Ras Makonnen Wolde Mikael, guvernator al provinciei Harrarge, pe 23 iulie 1892. Mama sa a murit în timp ce era încă nou-născut. Tatăl său a fost primul văr al împăratului Menelik al II-lea al Etiopiei și ministrul său de externe de-facto, călătorind adesea și lăsând îngrijirea zilnică a fiului său și o mare gospodărie pe seama rudelor. 

Tânărul Lij Tafari a primit educația tradițională a unui băiat din timpul dinastiei imperiale și a nobilimii mari. El a fost lăsat în grija preoților ortodocși, care l-au instruit în tainele lecturii și scrierii, iar la vârsta de șase ani putea recita Cartea Psalmilor în geez (limba antică a Etiopiei, acum folosită doar la Sfânta Liturghie). La vârsta de nouă ani a fost hirotonit diacon, de către Arhiepiscopul copt de Etiopia, Abune Mattewos (Matei), asista la oficierea Sfintei Liturghii și învăța toate ritualurile și obiceiurile Bisericii. În același timp, tatăl sau s-a îngrijit să primească instruire pe subiecte moderne și în domeniul limbilor străine, printr-un preot catolic francez local, dar a continuat sa-și păstreze credința sa ortodoxă.

În 1917, nobilimea Imperiului Etiopian s-au unit și l-a înlăturat pe împăratul desemnat, Lij Iyasu, de pe tronul imperial, pentru apostazie. Lij Iyasu fusese numit moștenitor al tronului, de către bunicul său, Împăratul Menelik al II-lea, dar nu a fost încoronat niciodată după moartea lui Menelik din 1912. El a fost acuzat că s-a convertit la islam și a fost excomunicat de Arhiepiscopul Abune Mattewos. Acesta a fost înlocuit, pe tronul imperial, de fiica lui Menelik, împărăteasa Zewditu. Întrucât noua împărăteasă nu avea copii care sa fi supraviețuit copilăriei, Tafari Makonnen a ajuns sa primească titlul de Ras și a fost făcut Prinț și Regent al Imperiului, guvernând țara în numele ei. 

Din momentul în care a preluat responsabilitatea statului, tânărul prinț a muncit din greu pentru a avansa cauza credinței sale creștin-ortodoxe. Aproape imediat, a început negocierile cu Patriarhia Coptă din Alexandria, pentru hirotonirea episcopilor etiopieni nativi. Începând cu secolul al IV-lea, când Sfântul Athenathie l-a desemnat pe Sfantul Frumetius ca prim episcop al Etiopiei, Abune Salama, Etiopia primea doar cate un singur episcop copt pentru a-i încorona pe monarhi, a binecuvânta altarele bisericești, a hirotoni clerici și a-i conduce pe credincioșii ortodocși. Împăratul Yohannes al IV-lea (rege 1872-1889) a reușit să-l facă pe Papa copt să numească patru episcopi pentru Imperiul său, dar aceștia au murit unul câte unul, fără succesori numiți, ultimul fiind Abune Mattewos care a încoronat-o pe împărăteasa Zewditu.

Ras Tafari Makonnen i-a susținut pe episcopii nativi, dar Cairo a opus rezistenta. În cele din urmă, printr-un compromis, Biserica Coptă a numit un copt, Abune Kerrilos (Cyril), ca Arhiepiscop al Etiopiei, și cinci episcopi născuți in Etiopia, pentru a sluji sub el, în anul 1928. Acest lucru a redus foarte mult greutățile cu care se confruntau numeroasele biserici din întreaga țara, de acum bărbații fiind trimiși pe distanțe mai scurte pentru a fi hirotoniți de un episcop. Noii episcopi vorbeau limbile materne și erau mai activi în conducerea zilnică a eparhiei lor, decât fuseseră predecesorii născuți copți.

A fost un mare progres pentru Biserica Etiopiană. Odată încoronat ca împărat, Haile Selassie a continuat să militeze, la Cairo, pentru a hirotoni, în cele din urmă, și un etiopian nativ, ca arhiepiscop. A fost un refuz lung și dificil, dar după ce ocupația italienească s-a încheiat, negocierile au prins putere, iar în 1948 s-a ajuns la un acord în care succesorul lui Abune Kerrilos sa fie un etiopian ales de un nou set de 5 episcopi nativi etiopieni numiți de Patriarh. 

Prin aceasta, Biserica Etiopiană și-a câștigat autocefalia. În 1951, Papa Copt Yosab al II-lea l-a hirotonit pe Abune Basilios ca prim Arhiepiscop ales la nivel național, nativ etiopian. Cu alte negocieri și acorduri, în 1959, Papa Kerrilos al VI-lea l-a ridicat pe Abune Basilios la rang de Patriarh-Catolicos, iar pentru Biserica Etiopiană a fost o realizare pe care n-o reușise niciun alt conducător etiopian începând cu secolul al IV-lea. 

Pe lângă autocefalie, Împăratul a făcut mult pentru a reforma conducerea Bisericii. În 1942, a adoptat o lege care reforma finanțele Bisericii. În 1944 a înființat Colegiul Teologic Sfânta Treime, prima instituție modernă de învățământ teologic superior din țară. El a comandat o nouă traducere a Sfintei Scripturi în limba moderna amharic, în 1960, și a fost distribuită pe întreg teritoriul. Haile Selassi a fost responsabil cu construirea nenumăratelor biserici din întreaga țară. Între cele mai importante se numără Catedrala Sfintei Treimi, Biserica Sfântului Ștefan, Biserica Sfântului Marcu, Biserica Mântuitorului Lumii (Meskea Hazunan Medhane Alem), din Addis Abeba. În afara capitalei, se remarca noua Biserică Sf. Takla Haimanot din Mănăstirea Debre, Mănăstirea Asebot, Biserica Sfântul Arhanghel Gavriil din Kulibi, Biserica Marii Mănăstiri din Waldeba și, mai presus de toate, noua Catedrală a Sfintei Maria din Sion, în Axum, și multe altele. 

Haile Selassie a fost un mare ctitor de biserici. De asemenea, a aranjat totul astfel încât Biserica să se alăture Consiliului Mondial al Bisericilor și să participe la forumuri internaționale pentru prima dată. Împăratul a fost un om dedicat ideii ecumenismului creștin și, mai ales, unității comunității ortodoxe orientale. Recunoscând că Bisericile Ortodoxe Orientale nu s-au întâlnit niciodată împreună de la Sinodul din Efes, și nu luaseră vreo decizie de asociere de când avuseseră poziția comună la Sinodul din Calcedon, împăratul a convocat o conferință a celor cinci Biserici Ortodoxe Orientale de atunci, la Addis Abeba, în 1965, punând capăt perioadei de izolare reciproca a acestora. 

Cele cinci Biserici au discutat aspecte de interes comun, din 15 ianuarie pana pe 23, ajungând la decizii istorice și convenind să lucreze în mai multă unitate pe viitor. Drept recunoștință, șefii celor cinci Biserici Orientale i-au conferit împăratului titlul de "Apărător al Credinței", pe care l-a purtat cu respect și mândrie. Împăratul a fost un susținător devotat al comunităților creștine aflate sub presiune, în special în rândul ortodocșilor orientali. Încă din prima sa vizită în străinătate ca Prinț, în 1923, a fost mișcat de situația multor orfani din genocidul armean, aceștia aflându-se sub îngrijirea Patriarhiei Armene din Ierusalim. El a adoptat 40 de băieți și i-a dus adus în Etiopia, unde le-a acoperit personal cheltuielile educaționale și de trai, aceștia alăturându-se unei comunități armene deja existente în Etiopia. Acești băieți armeni erau cunoscuți sub numele de "Arba Lijoch" (patruzeci de copii din Amharic). Ei au continuat întemeind familii armeano-etiopiene proeminente, care activau în diverse meserii și în societate în general.  ^[1]

Împăratul a fost, de asemenea, un bun prieten al comunității mari grecești din Etiopia și se știe că a întărit în mod deosebit statutul Patriarhiei Ecumenice, în fata autorităților turcești, în momente de încercări. Vizitele sale în țările din Blocul Estic au fost întotdeauna marcate de respect din partea ierarhiilor ortodoxe locale, în timpul opresiunii comuniste, fie că era vorba de Moscova, Belgrad sau București (1964, Gheorghe Gheorghiu Dej îl decorează cu Steaua României). ^[2] Împăratul Haile Selassie a avut o atitudine plina de grija, intervenind până la un anumit nivel, în fata regimului oficial opresiv cu care se confruntau aceste Biserici captive. În Iugoslavia, pentru a-l mulțumi, mareșalul Joseph Broz Tito a restaurat chiar si o Capela Regală a Sfântului Andrei înaintea vizitei împăratului, știind că Împăratul ar fi fost nemulțumit să o vadă în starea anterioara.

În viața sa personală, împăratul Haile Selassie era profund credincios. El a urmat regulile rigide de postire ale Bisericii sale, urmând o dietă strict vegetariană în zilele de post. Haile Salassie participa aproape zilnic la Sfânta Liturghie, vizitând diferite biserici. Se împărtășea de două ori pe lună - conform tatălui autorului articolului de față, martor al acestui program. Înainte de fiecare călătorie pe care o întreprindea în străinătate, mergea mai întâi la Catedrala Sfânta Treime pentru a se ruga. Prima oprire, la întoarcere, era tot Catedrala Sfânta Treime, și tot pentru a se ruga. În timpul zilei, dacă vedea vreun preot, indiferent cât de umil ar fi fost acela, el se oprea să-i sărute mana. ^[1]

Fiecare declarație publică era un omagiu adus Creatorului și cerea binecuvântarea Sa. Când a căzut monarhia, Biserica Ortodoxă Etiopiana Tewahedo și-a pierdut statutul său de Biserică de Stat. După ce a fost detronat de către junta militară marxista Derg, în septembrie 1974, împăratul a fost ținut sub arest într-o clădire mică, în Palatul Imperial Menelik din Addis Abeba. Această clădire se afla în apropierea uneia dintre bisericile Palatului, Biserica Maicii Domnului (Kidane Meheret). Oprit de la participarea la Sfânta Liturghie, însoțitorii săi au atestat că Împăratul, îmbătrânit, stătea la una din ferestrele acestei case, pentru a vedea biserica și putea da toate răspunsurile, luând parte măcar pe aceasta cale la Sfânta Liturghie.

Din păcate, după ce a murit în august 1975 în circumstanțe extrem de suspicioase și misterioase în timp ce era întemnițat, Haile Selassie a fost îngropat într-un mormânt ascuns și nemarcat. Guvernul Derg a interzis în mod special desfășurarea oricărui tip de slujbă funerară sau memorialistică pentru împărat. În noiembrie 2000, Biserica Ortodoxă ecumenică Tewahedo a efectuat o slujba funerară imperială completă pentru el, iar osemintele împăratului Haile Selassie fuseseră dezgropate din mormântul secret și reîngropate de către noul guvern al Etiopiei.

Deși noul guvern a refuzat onoruri de stat pentru împărat, Biserica a luat ulterior rămășițele regale și Haile Selassie a fost pus să se odihnească în locul de veci pe care și-l pregătise lângă soția sa, împărăteasa Menen, într-o capela din interiorul Catedralei Sfintei Treimi. Patriarhul Bisericii Ortodoxe Etiopiene Tewahedo la vremea aceea, Abune Paulos, a adus un omagiu împăratului Haile Selassie, ales al lui Dumnezeu, Rege al Regilor Etiopiei. El a spus, că nu numai Biserica Etiopiană Tewahedo, ci întreaga Etiopie, Africa și lumea în general, îi datorau împăratului Haile Selassie o cinstire imensă.

În 1934, la Addis Abeba, Haile Selassie s-a întâlnit cu publicistul și călătorul român Mihai Tican Rumano, care și-a consemnat experiențele sale abisiniene, vechea denumire a etiopienilor, în cartea Abisinia, prefațată de Radu D. Rosetti, apărută în anul 1935.^[3]

În 1964, s-a întâlnit la București, cu președintele României, de atunci, Gheorghe Gheorghiu Dej, care l-a decorat cu Steaua României

Haile Selassie I

* 1979: Louis Francis Albert Victor Nicholas Mountbatten, Primul Conte Mountbatten de Burma (25 iunie 1900 – 27 august 1979) a fost un amiral și om politic britanic, unchi al Prințului Filip, Duce de Edinburgh. A fost ultimul vicerege al Indiei Britanice (1947) și primul Guvernator General al Indiei independente (1947-48). Mountbatten a fost asasinat de Armata Republicană Irlandeză (IRA), caLouis Mountbatten s-a născut la Windsor, în Anglia. A fost cel mai mic copil și al doilea fiu al Prințului Louis de Battenberg și a soției lui Prințesa Victoria de Hesse. Bunicii materni au fost Louis al IV-lea, Mare Duce de Hesse și Alice a Regatului Unit, care era fiica reginei Victoria. Bunicii paterni au fost Prințul Alexandru de Hesse și Prințesa Julia. Căsătoria bunicilor paterni a fost una morganatică, bunica lui nefiind de rang regal; prin urmare, el și tatăl său au fost excluși de la moștenirea Ducatului de Hesse.
Frații săi au fost Prințesa Alice de Battenberg (mama Prințului Filip, Duce de Edinburgh), regina Louise a Suediei și George Mountbatten, al 2-lea Marchiz de Milford Havenre a pus o bombă în barca lui, la Mullaghmore, în Irlanda.

Conte Mountbatten de Burma

Louis Mountbatten, Primul Conte Mountbatten de Burma

·         1990: Ion Th. Grigore, profesor de matematică și epigramist (n. 1907)

* 2008: Gheorghe Tohăneanu (7 mai 1925, Galați – d. 27 august 2008, Timișoara) a fost un lingvist, eseist, traducător, scriitor și profesor universitar

Gheorghe Tohăneanu este fiul lui Ion Tohăneanu (n.1882-d.1972), doctor în drept, senator PNL, fost director al liceului „Vasile Alecsandri“ din Galați. A urmat cursurile liceului „Vasile Alecsandri“ din Galați și Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București. A predat la licee din Galați și Ploiești, Universitatea din București, iar din 1956, chemat de Tudor Vianu, la Universitatea din Timișoara, unde va rămîne până la pensionare, în 1995. După pensionare a mai activat la Universitatea de Vest „Vasile Goldiș” din Arad și la Universitatea Tibiscus din Timișoara.^[2]

În 1968 devine doctor în filologie cu teza Limba și stilul poeziilor lui Eminescu, coordonator știintific fiind Iorgu Iordan

lucrări publicate: 

Gheorghe Tohăneanu a publicat numeroase articole în revistele „Scrisul Bănățean”, „Limba Română”, „Orizont”, „Viața Românească”, „Cariatide”, „Limbă și literatură”, „Cahiers roumains d'études littéraires”, „Analele Universității din Timișoara”.^[3]

Volume publicate:^[3]

• Studii de stilistică eminesciană, București: Ed.Științifică, 1965;
• Stilul artistic al lui Ion Creangă, București: Ed. Științifică, 1969;
• Expresia artistică eminesciană, Timișoara: Ed. Facla, 1975;
• Dincolo de cuvânt. Studii de stilistică și versificație, București: Ed. Științifică și Enciclopedică, 1976;
• O seamă de cuvinte românești, Timișoara: Ed. Facla, 1976 (în colaborare);
• Arta evocării la Sadoveanu, Timișoara: Ed. Facla, 1979;
• Cuvinte românești, Timișoara: Ed. Facla, 1986;
• Eminesciene (Eminescu și limba română), Timișoara: Ed. Facla, 1989;
• Dicționar de imagini pierdute, Timișoara: Ed. Amarcord, 1995;
• „Viața lumii" cuvintelor. Vechi și nou din latină, Timișoara: Ed. Augusta, 1998;
• De ce Eminescu?, (coautor Eugen Todoran), Reșița: Ed. Timpul, 1999;
• Neajungerea limbii. Comentarii la „Țiganiada" de I. Budai-Deleanu, Timișoara: Ed. Universității de Vest, 2001;
• Scrisori din roase plicuri, Timișoara: Ed. Eubeea, 2002;
• Surugiu la cuvinte, Timișoara, Ed. Amphora, 2004.
• Lampa de lîngă tâmplă, Ed. Amphora, Timișoara, 2005.

Traduceri:^[3]

• Macrobius, Saturnalia, București, Ed. Academiei, 1961;
• Publius Vergilius Maro, Eneida, Timișoara, Ed. Antib, 1994;
• Publius Vergilius Maro, Bucolice și Georgice, Timișoara: Ed. Amarcord, 1997.

Îngrijiri de ediții:^[3]

• Studii de limbă și stil, Timișoara: Ed. Facla, 1973;
• Ion Creangă, Amintiri din copilărie, București: Ed. Albatros, 1976;
• Tudor Arghezi, Arte poetice, București: Ed. Albatros, 1987.

Premii și recunoaștere:

• Premiul „Timotei Cipariu” al Academiei Române, 1965;^[2]
• Premiul Asociației Scriitorilor din Timișoara, 1979, 2001;^[2]
• Premiul „Mihai Eminescu” al Uniunii Scriitorilor, 1989;^[2]
• Premiul Uniunii Scriitorilor, 1994;^[2]
• Marele Premiu al Inspectoratului Județean pentru Cultură Timiș, 1995;^[2]
• Ordinul Serviciul Credincios în grad de Cavaler, 2002.^[2]
• La 1 august 2014 a fost dezvelit pe Aleea Personalităților din Timișoara un bust al său, realizat de Aurel Gheorghe Ardeleanu

·         2009: A murit Serghei Mihalkov, scriitorul  rus  care a scris imnul sovietic sub Stalin şi apoi imnul Rusiei independente, tatăl cineaştilor Nikita Mihalkov şi Andrei Koncealovski (n. 13.03.1913);  (n. 1912).
* 2012: Mirela Zafiri (n. 27 noiembrie 1971, Lugoj, România – d. 27 august 2012, București, România) a fost o soprană româncă, cântăreață de operă și lied, doctor în muzică

Născută în Lugoj, Mirela Zafiri studiază pianul, viola și chitara încă din primii ani de școală. "Soprana Mirela Zafiri: muzicalitate, sensibilitate bine dezvăluită, aplomb și farmec scenic!" - o caracteriza Prof. Univ. Georgeta Stoleriu.

Doctor în știință al Universității Naționale de Muzică București, (2008).Prin disponibilitățile sale largi și vocația scenică evidentă, tânăra artistă a acoperit rapid, cu profesionalitate și dăruire o paletă largă de roluri și genuri, de la operă (23 de roluri) la operetă (5 roluri), de la recitaluri de lied(peste 60 de recitaluri în cadrul cărora 34 Prime Audiții de Lied Românesc) la vocal-simfonic (15 titluri) și chiar Jazz Simfonic (7 Concerte), peste 120 Concerte de Arii cu orchestră în Italia, România și Spania, 8 CDuri; invitată a numeroase festivaluri naționale și internaționale: Timișoara, București, Craiova, Sibiu, Bremen, Krems, Noto, Padula, Ischia, Capri, Casalbordino, Numana, Pavia, Amalfi, Tivoli, Formia, Bisceglie, Barcelona, Mataro, Vigo, Reus, Pamplona, Girona, Segovia, Alicante, Castellon, Galicija, Corint, Loutraki, etc. cât și pe scenele operelor și filarmonicilor din toată țara; peste 230 minute de înregistrări radio; prima audiție a Operei Cervantes de Jose Luis Tierno (Ana Franca), cu Cecilia Berganza si Antonio Ordonez la Teatrul Mataro, înregistrată la TvEspagna sunt doar crâmpeie din bogata sa activitate artistică. 

A publicat cartea Fenomenul Mozart la Editura U.N.M.B. (2006) si peste 100 de cronici, eseuri, recenzii, articole, studii, referate in reviste de specialitate sau pe internet. Redactor la revista online "no14plusminus" contemporary music journal - Sieben Publishing.

Organizator al stagiunii camerale "Luni la ora 5 după-amiaza unui interpret"

Mirela Zafiri a fost Primsolistă a Operei Brașov. 

Pe lângă limba română, Mirela Zafiri cunoștea limbile italiană, franceză, engleză, rusă și greacă.

Articole:

Dr. Mirela Zafiri – Viziunea personală asupra liedurilor interpretate

Discografie Personală:

1. CD: "7 Cântece pe versuri" de Mihai Eminescu, de Laurențiu Profeta, Licență ADA UCMR Ob 30069.
2. CD: "Eternități de-o clipă", 5 Lieduri pe 5 Haiku, compozitoare Alexandra Cherciu. La Pian Ana Maria Ciornei, Licență ADA UCMR 02L121180, Romania, 2003.
3. CD: "De la Gershwin la Sting", Concert Live cu Bega Blues Band (20 de ani) și Filarmonica Banatul.
4. CD: "Haiku pe mapamond", compozitoare Alexandra Cherciu: Romania, 2011.
5. CD: George Enescu: “Sept chansons de Clément Marot” opus 15, pentru voce și pian. MIRELA ZAFIRI - ANA MARIA CIORNEI, 2009, Licență ADA UCMR RO9AF031009332.
6. CD: "Mihail Jora: Lieduri", Mirela Zafiri - Ana Maria Ciornei, 2009, Licență ADA UCMR RO9AF031009333.
7. Albumul discografic Mirela Zairi - "Colinde pentru mama", 2009, Licență ADA UCMR RO9AF106511401. Ultimele 3 Cduri, cuprinzând muzică românească au fost scoase în ultimele 3 luni ale anului 2009, au avut 18 lansări în țară, si au declanșat peste 80 de manifestări de promovare a muzicii românești în presă, radio și televiziune, cele 10 colinde scrise special pt acest album au fost programate de 230 de ori la radio, tv și pe eteatru, în luna decembrie 2010.
8. CD: "Nicolae Coman – Lieduri și Poeme", Mirela Zafiri - Ana Maria Ciornei, recită Mircea Albulescu, DMG Records, 2010

Premii și Distincții:

• Laureată la Festivalul Concurs "Mihail Jora", secțiunea lied, București, Romania (1998)
• Laureată la Festivalul Concurs "Ionel Perlea", secțiunea lied, Slobozia, Romania (1999).
• I s-a decernat premiul Actualității Muzicale pe anul 2000 pentru interpretări notabile ale lied-ului românesc (2000).
• Premiul I la Concursul European de Muzică "Euterpe" secțiunea canto, Taranto (Lama) Italia (2002 - dec).
• Premiul I la Concursul Citta' di Castelfidardo, secțiunea canto, Castelfidardo, Ancona, Italia (2003 - feb).
• Premiul I si Trofeul de Aur la Festivalul Artelor din Pyongyang, sectiunea canto, Coreea (2003 - apr).
• Premiul de Excelență pentru promovarea lied-ului românesc, Brașov, Romania (2003 - mai).
• Marele Premiu și Trofeul "Crizantema de Aur", (romanțe), Târgoviște, Romania (2004).
• Premiul „Iosif Constantin Drăgan” pentru CULTURĂ, pentru anul 2009 Lugoj, Romania (2009).
• Omul Anului” la Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România (2009 ).
• Premiul pentru promovarea creației românești în 2009, Actualitatea muzicală a Uniunii Compozitorilor din România (2009).

Mirela Zafiri

* 2017: José Maria Pires (n. 15 martie 1919, Córregos, Brazilia – d. 27 august2017,^[1] Belo Horizonte, Brazilia) a fost un scriitor și arhiepiscop romano-catolic brazilian, primul episcop negru din istoria Bisericii Catolice din Brazilia^⁠(d

S-a născut la Córregos, Brazilia și a fost sfințit preot la 20 decembrie 1941; a fost numit episcop al Diecezei de Araçuaí^⁠(d) la 25 mai 1957 și a fost consacrat la 22 septembrie 1957. La 2 decembrie 1965 Pires a fost numit arhiepiscop al Arhidiecezei de Paraíba^⁠(d).

S-a retras din activitate la 29 noiembrie 1995. A decedat la Belo Horizonte la 27 august 2017,^[3] la vârsta de 98 de ani, din cauza unei insuficiențe respiratorii cauzate de pneumonie.

Cărți:

• O grito de milhões de escravas: a cumplicidade do silêncio (1983)^[4]
• A cultura religiosa afro-brasileira e seu impacto na cultura universitária (2014)
• Meditações diante da cruz (2015)
• O sacerdote, imagem de Cristo (2016)

Sărbători

·         În calendarul ortodox: Sf Cuv Pimen cel Mare; Sf Mc Fanurie; Sf Ier Osie, episcopul Cordobei

·         În calendarul romano-catolic: Sf. Monica, mama sf. Augustin. Sfânta Monica, mama Fericitului Augustin de Hipona, s-a născut în anul 322 în Tagaste, Africa de Nord. Părinții ei erau creștini dar nu există prea multe date despre copilăria ei. Mai multe se pot afla din Cartea a IX-a a Confesiunilor scrise de fiul ei.

• Ziua Independenței (Republica Moldova)