MATERIALELE SELECȚIONATE PENTRU JOI 22 AUGUST 2019 - PARTEA ÎNTÂI

Bună ziua, prieteni!

Mulțumesc celor ce se uită pe articolele prezentate de mine.
Astăzi se termină restricționarea pe care o am!

ISTORIE PE ZILE 22 August

Evenimente

·         392: După moartea lui Valentinian al II-lea, Eugeniu devine imparat al Imperiului Roman de apus cu sprijinul lui Flavius Arbogastes, sau Arbogast, un general franc ajuns Magister militum (titlu în armata romană, acordat acelora care erau împuterniciți guvernatori ai  Imperiului Roman).  Flavius Eugenius (mort la 6 septembrie  394), a fost un uzurpator al tronului imperial, împotriva împăratului Teodosie I. Deși era creștin, a fost ultimul împărat roman care  a sprijini politeismul.  

·         476: Barbarul Odoacru este numit Rex Italiae de catre trupele sale. Odoacru (in latina Flavius Odoacer) (n. 433- d.493), a fost  rege al Italiei din  anul  476 până la moartea sa. Se consideră că  domnia sa a marcat  sfârșitul Imperiului Roman în Europa de Vest și începutul Evului Mediu. El este consemnat ca fiind primul de origine non-romană care a condus toată Italia. Odoacru a fost  general  foederati în Italia,de origine germanică care a condus o revoltă  in urma careia  l-a detronat  la 4 septembrie 476 pe ultimul imparat al Imperiului Roman de Apus, Romulus Augustus . Cu toate ca toată puterea din Italia era în mâinile lui, a domnit în numele imparatului  Julius Nepos, care ramaseses doar la conducerea Dalmatiei. Cand Nepos a fost ucis de soldații săi in anul 480,Odoacru a invadat Dalmația și l-a învins pe generalul Ovida, încorporând Dalmația în regatul său, ramanand client al împăratului  Zenon de la Constantinopol.

·         565: Misionarul crestin, Sfantul Columban  a vazut un monstru in lacul Loch Ness din Scotia. În anul 565, Sfântul Columban, un călugăr irlandez, a plecat spre Munții Scoției pentru a răspândi cuvântul lui Dumnezeu printre păgânii ce locuiau acolo. Când a sosit pe malul lacului Loch Ness, a zărit un grup de localnici care tocmai așezau în mormânt  trupul unui bărbat. Călugărul a întrebat în ce împrejurări a murit bărbatul, iar oamenii au răspuns, îndurerați, că nefericitul fusese ucis de monstrul care locuia în lac. Columban le-a cerut oamenilor să îl conducă până la lac unde,in scurt timp, din apele învolburate și-a făcut apariția o creatura  înfricoșătoare. Columban și-a ridicat mâinile, strigând: “Piei din ochii mei, creatură a iadului!”. În aceeași clipă, monstrul s-a scufundat din nou în adâncuri. Din acea zi, în Scoția locuitorii pagani s-au convertit la crestinism  și, totodată,  au luat amploare legendele legate de acel monstru, relatarile privitoare  la  acesta  continuand  pana in zilele noastre.

·         1233: Prima mențiune documentară a unui ban de Severin, în persoana lui Luca.

·         1456: A început a doua domnie a lui Vlad Țepeș în Țara Românească (până în noiembrie 1462). Vlad Țepeș (n. noiembrie/decembrie 1431 – d. decembrie 1476), denumit și Vlad Drăculea (sau Dracula, de către străini), a domnit în Țara Românească în anii 1448, 1456-1462 și 1476.

·         1485: Bătălia de la Bosworth: Regele Richard al II-lea a fost înfrânt și ucis iar Henric de Richmond s-a încoronat rege al Angliei (30 octombrie 1485) sub numele de Henric al VII-lea, întemeind dinastia Tudorilor. Sfârșitul "Războiului celor două Roze". Bătălia de la Bosworth a fost penultima bătălie din Războiul celor Două Roze, războiul civil dus între Casa Lancaster și Casa de York în Anglia în a doua jumătate a secolului al XV-lea. Ea a avut loc la 22 august 1485, și a fost câștigată de Casa Lancaster. Liderul acesteia, Henry Tudor, Earl de Richmond, a devenit în urma ei primul monarh englez din dinastia Tudor, căsătorindu-se cu o prințesă din Casa York. Inamicul său, Richard al III-lea, ultimul rege din Casa York, a murit în luptă. Istoricii consideră că bătălia de la Bosworth a reprezentat sfârșitul dinastiei Plantagenet, moment definitoriu al istoriei Angliei.

·         1531: In bătălia de la Obertin domnul moldovean Petru Rareș a fost înfrânt de poloni. Trupele poloneze comandate de  hatmanul Jan Tarnowski (Ioan Tarnovschi) au recucerit Pocuția, de la moldoveni.

·         1639: Compania Britanică a Indiilor de Est a achiziționat o bucată de pământ pe care a înființat orașul Madras, astăzi denumit Chennai. Chennai este capitala statului Tamil Nadu din estul Indiei. Zona mare a orașului Chennai are aproape 7 milioane de locuitori.

·         1642: Începutul Războiului civil în Anglia, Marea Rebeliune, între partizanii regeluiCarol I și parlamentari. Regele califică Parlamentul englez drept trădător. Războiul Civil Englez a fost un război compus dintr-o serie de conflicte armate și manevre politice care au avut loc între Parlamentari și Roialiști (cunoscuți și drept Cavaleri) între 1642 și 1651. Primul (1642-1646) și al Doilea (1648-1649) război civil a avut la bază marile divergențe dintre susținătorii regelui Carol I al Angliei și susținătorii Parlamentului, dar în al Treilea (1649–1651) conflictul a constat în rivalitatea dintre susținătorii regelui Carol al II-lea și cei ai Parlamentului. Războiul civil a luat sfârșit odată cu victoria forțelor parlamentare în Bătălia de la Worcester din 3 septembrie 1651. Războiul a dus la procesul și execuția lui Carol I, exilul fiului acestuia, Carol al II-lea și la înlocuirea monarhiei engleze cu Commonwealthul Angliei (1649–1653), și cu Protectoratul lui Oliver Cromwell (1653–1659). Din punct de vedere constituțional, războiul a dus la apariția principiului conform căruia monarhul britanic nu poate guverna fără consimțământul parlamentului, un principiu stabilit definitiv în timpul Revoluției Glorioase, la sfârșitul secolului. Carol I Stavart (1603-1648) accentuează exploatarea poporului englez. Carol I în 1629 dizolvă parlamentul și conduce cu ajutorul Contelui Strafford. În 1640 este convocat Parlamentul cel Lung (1653). În 1642 începe razboiul dintre rege și parlament. Parlamentul obține victorii la: Preston (1648), Marston și Naseby (1648). Carol I este decapitat în 30 ianuarie 1649. Decapitarea lui Carol I a fost programată pentru marți 30 ianuarie 1649. Celor doi copii rămași în Anglia sub controlul parlamentarilor, le-a fost permis să-l vadă în 29 ianuarie. Și-au luat rămas bun în lacrimi. Se spune că suveranul s-a îmbrăcat cu două cămăși de bumbac, pentru a evita să tremure de frig, iar mulțimea să creadă că tremură de frică. A fost dus sub pază la castelul Whitehall, în fața căruia fusese ridicată o platformă pentru execuție. Un șir de soldați îl separa pe Carol de mulțime, așa că ultimele sale cuvinte au fost auzite doar de cei ce erau cu el pe eșafod. Carol a crezut că soarta îl pedepsea pentru că lăsase ca fidelul său servitor Strafford să fie executat. La ora 14, după ce a spus o rugăciune, Carol și-a aplecat capul și călăul i l-a retezat cu o singură lovitură decisă. Ultimele sale cuvinte au fost „Trec de la o lume coruptibilă la una incoruptibilă, unde e pace, toată pacea posibilă„. Philip Henry, care era prezent și a notat variatele faze ale execuției, a afirmat că o mulțime de persoane au trecut prin fața coșului în care era capul regelui, pentru a-și înmuia batistele albe în sângele său, începând astfel cultul regelui martir. Dar nici un alt cronist al epocii nu a povestit acest fapt, nici măcar Samuel Pepys. Și în zilele noastre se dezbate încă cine a fost călăul care l-a executat pe Carol I. Contemporanii neagă că s-ar fi tratat de Richard Brandon, călăul oficial al Londrei; se spune că ar fi refuzat chiar dacă ar fi primit 200 de sterline. Călăul a fost mascat și deghizat și chiar dacă după execuție era obiceiul să fie arătat mulțimii capul condamnatului cu cuvintele „Iată capul trădătorului„, în acest caz călăul nu a spus nimic, poate pentru a nu-i fi recunoscută vocea. Examinarea trupului regelui în 1813, a arătat că gâdele a fost un expert în munca sa. Potenițialii candidați au fost numeroși, dar adevăratul responsabil nu a fost individuat. Carol al II-lea când a devenit rege în 1660, a condamnat unsprezece persoane pentru moartea tatălui său, dar nici atunci nu a fost descoperită identitatea călăului. A doua zi după execuție, capul regelui a fost cusut de trup, îmbălsămat și pus într-un sicriu de plumb. Comisia a refuzat înmormântarea la Westminster Abbey.

·         1770: Expediția condusă de James Cook ajunge pe coasta de est a Australiei.

·         1780: Nava lui James Cook Resolution se întoarce în Anglia după moartea lui Cook în Hawaii.

·         1785: Imparatul austriac Iosif al II-lea da o Patenta prin care aboleste iobăgia in Transilvania. Iosif al II-lea, născut Joseph Benedikt August Johann Anton Michael Adam în Casa de Habsburg-Lothringen, (n. 13 martie 1741, Viena – d. 20 februarie 1790, Viena) împărat al Sfântului Imperiu Roman între anii 1765-1790. A fost, de asemenea, rege al Ungariei, Boemiei. A vizitat în mai multe rânduri, în anii 1768, 1770, 1773, 1783 și 1786, Banatul, Transilvania și Bucovina, unde a primit cu solicitudine petițiile oamenilor și a intrat în conștiința colectivă ca „bunul împărat”. Hotelul „Împăratul Romanilor” din Sibiu a fost denumit astfel în amintirea lui Iosif al II-lea. Tot lui i se datorează numele comunelor grănicerești, învecinate, din județul Bistrița-Năsăud: Salva, Romuli, Parva și Nepos, în urma exlamației „Vă salut mici nepoți ai Romei!” (în latină: Salve parvae nepos Romuli!). În domeniul politicii religioase, Iosif al II-lea a fost adeptul iluminismului, secularizând averile mănăstirești, însă sprijinind emanciparea parohiilor. A aprobat construirea a numeroase biserici ortodoxe din piatră în Transilvania, cum ar fi bisericile ortodoxe din Brașov și în special din Mărginimea Sibiului.

·         1846: SUA au anexat New Mexico.

·         1864: Douăsprezece țări Europene au semnat din iniţiativa lui Henri Dunant, Convenţia internaţionala de la Geneva privitoare la acordarea statutului de neutralitate răniţilor de război şi personalului sanitar militar. A fost înfiinţată Crucea Roşie. Prima Convenție de la Geneva pentru Ameliorarea Situației Răniților din Armatele de pe Câmpul de Luptă este unul dintre cele patru tratate care constituie Convențiile de la Geneva. El definește „bazele pe care se sprijină restul legislației internaționale pentru protecția victimelor conflictelor armate”. A fost adoptată în 1864, dar a fost actualizată semnificativ în 1906, 1929 și 1949. Este strâns legată de Comitetul Internațional al Crucii Roșii, care a activat în sensul adoptării Convenției și a fost delegat ca organism de punere în aplicare al acesteia. Henry Dunant (n. 8 mai 1828 în Geneva, Elveția; d. 30 octombrie 1910, Heiden), din naștere Jean-Henri Dunant, om de afaceri elvețian și umanist de formație creștină. Fondează în 1862 „Comitetul internațional al asociațiilor de ajutorare pentru îngrijirea răniților” care din 1876 poartă numele Comitetul internațional al Crucii Roșii.

·         1875: Este ratificat tratatul de la Sankt Petersburg dintre Japonia și Rusia, legat de statutul Sakhalin din insulele Kurile.

·         1902 - În această zi în Detroit a luat naştere Cadillac, o marcă denumită după exploratorul francez Antoine Laumet de la Mothe, Sieur de Cadillac, cel care a înfiinţat "oraşul motoarelor" în 1701. Fondatorul mărcii americane este Henry M.Leland, un inginer american care a preluat rămăşiţele Henry Ford Company - cea de-a doua tentativă a lui Henry Ford de a pune pe picioare o companie, nu a treia şi cea încununată de succes - şi a reformat-o ca şi Cadillac. Cadillac a intrat sub umbrela General Motors în 1908 şi imediat s-a remarcat prin inovaţii de succes aduse automobilului. Astfel în 1910 Cadillac a fost primul producător care a asamblat un automobil cu caroserie închisă, iar în 1912 a fost primul care a încorporat un sistem electric pe maşini, pentru pornirea motorului şi luminile de drum. În 1926 Cadillac a introdus şi primul plafon făcut din oţel, până atunci automobilele având unul din lemn acoperit cu material textil. În 1957 Cadillac a introdus funcţia de memorare a poziţiei scaunului şoferului, o formă primitivă a sistemelor de astăzi şi 7 ani mai târziu pe un Cadillac a apărut climatizarea automată. De altfel aceea a fost perioada de glorie Cadillac, criza auto americană din anii '70 afectând compania. De asemenea, Chevrolet a suferit din cauza politicii General Motors, care în încercarea de a mări eficienţa, a început să dezvolte modele pe platforme comune, ba care chiar şi semănau foarte mult între ele. În anii '90 Cadillac a revenit în atenţia americanilor prin introducerea SUV-ului Cadillac Escalade în 1998. În prezent Cadillac încă se luptă pentru a atinge excelenţa inginerească a competitorilor germani, foarte des comparându-se ei însăşi cu mărcile nemţeşti.

·         1909: A avut loc primul miting aviatic internațional, organizat la Reims, Franța.

·         1910: Coreea a fost anexată Japoniei, după cinci ani de protectorat nipon. Numele Coreea a fost abolit și înlocuit cu vechea denumire Joseon.

·         1911: Este descoperit furtul pânzei Mona Lisa, capodopera lui Leonardo da Vinci de la Muzeul Luvru. Istoria tabloului este plină de peripeții. Leonardo era foarte atașat de el și îl purta totdeauna cu sine în călătorii, inclusiv atunci când regele Francisc I l-a invitat în 1516 să se stabilească în Franța, în castelul din Amboise. Regele i-a cumpărat tabloul, care a fost expus mai întâi la palatul Fontainebleau, mai târziu la Versailles. După Revoluția Franceză este expus la Luvru, Napoleon Bonaparte l-a luat pentru propriul său dormitor, apoi a revenit la muzeul Luvru. În timpul Războiului franco-prusac din 1870-1871 a stat ascuns într-un loc necunoscut. În ziua de 22 august 1911 se constată dispariția tabloului din muzeu. Poetul Guillaume Apollinaire este suspectat de furt și arestat, în ziua de 7 septembrie este interogat și Pablo Picasso, dar ambii sunt eliberați din lipsă de dovezi. S-a descoperit că un angajat de la muzeul Luvru, de origine italiană, Vincenzo Perugia, convins că tabloul aparține Italiei, l-a furat purtându-l sub manta la ieșirea din muzeu. A fost descoperit când a încercat să-l vândă unui negustor de opere de artă din Florența. După ce a fost expus în principalele orașe ale Italiei, revine la Luvru în 1913. În 1956, partea inferioară a tabloului suferă daune serioase în urma unui atentat cu o soluție acidă, iar câteva luni mai târziu un vizitator a aruncat în el o piatră. În prezent se află protejat sub o sticlă incasabilă. În anul 1962 a fost expus în America la New York și Washington, D.C., iar în anul 1974 la Tokyo și Moscova.

·         1914: Împăratul Germaniei, Wilhelm al II-lea, îi cere telegrafic regelui Carol I al României (1866-1914) intrarea ţării noastre în război de partea Puterilor Centrale. Regele Carol I îi răspunde că nu poate satisface cererea din cauza opiniei publice româneşti.

·         1920: Deschiderea primului Festival de muzică “Mozart” de la Salzburg.

·         1926 – Juventus Torino câștigă al doilea titlu de campioană a Italiei din istorie, după cel din 1905

·         1934: Nicolae Titulescu a fost numit şef al delegaţiei române la cea de-a 15-a sesiune extraordinară a Societăţii Naţiunilor.

·         1941: Ion Antonescu a fost numit mareșal. Ion Victor Antonescu (cunoscut și sub apelativul Mareșalul Antonescu; n. 2 iunie 1882, Pitești – d. 1 iunie 1946, închisoarea Jilava) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră, general, șeful secției de operații a Marelui Cartier General al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României și Conducător al Statului.

·         1942: Al Doilea Război Mondial: Brazilia declară război puterilor Axei (Germania, Italia și Japonia)

·         1950 – americanul James Fuchs duce recordul mondial la aruncarea greutății la 17,95 metri. Performanța lui va rămâne valabilă timp de trei ani

·         1954 – Juan Manuel Fangio câștigă Marele Premiu al Elveției, urmat de Jose Gonzales și Hans Hermann

·         1957 – Floyd Patterson își păstrează titlul mondial la box după ce îl face knock-out pe Pete Rademacher, în runda a șasea

·         1968: Papa Paul al VI-lea ajunge la Bogotá in Columbia. Este prima vizită a unui papă în America Latină. Papa Paul al VI-lea, născut Giovanni Battista Enrico Antonio Maria Montini, (n. 26 septembrie 1897, Concesio, Lombardia, Italia – d. 6 august 1978, Vatican) a fost Papă între 1963 și 1978. Va fi beatificat la Roma, la 19 octombrie 2014.

·         1968: Marea Adunare Naţională din România a adoptat “Declaraţia cu privire la principiile de baza ale politicii externe a României”, transmisa parlamentelor si guvernelor din toate tarile lumii si Organizaţiei Naţiunilor Unite,declaratie  care sublinia coordonatele politicii de independenta ale tarii.

·         1969: Decret de înființare a Academiei de Știinte Medicale.

·         1972:  Rhodesia a fost data  afară de la Jocurile Olimpice, cu doar patru zile înainte de ceremonia de deschidere din Munchen, Germania, la insistentele tarilor africane care considerau regimul colonistilor albi condus de Ian Smith rasist si ilegal.

·         1979: Led Zeppelin lansează albumul, "In Through The Out Door". In Through The Out Door este al optulea album de studio al trupei engleze de rock Led Zeppelin și ultimul înregistrat înainte de moartea lui John Bonham și destrămarea formației din 1980. A fost înregistrat pe parcursul a trei săptămâni în noiembrie și decembrie 1978 la studiourile grupului ABBA, Polar în Stockholm, Suedia și lansat de Swan Song Records pe 15 august 1979. In Through The Out Door a fost al șaselea și ultimul disc ce a ajuns pe primul loc în America. Led Zeppelin a fost o formație de muzică rock din Marea Britanie, care este considerată unul dintre cele mai cunoscute, respectate, inovatoare și inspirante grupuri muzicale ale secolului 20. De-a lungul timpului a abordat diverse stiluri pornind de la muzica rock, excelând în crearea de piese memorabile în toate aceste stiluri, blues rock, hard rock, heavy metal, folk rock, dar încorporând adesea în multe din cântecele lor porțiuni muzicale dintre cele mai diferite genuri ale muzicii universale. Led Zeppelin a avut o componență unică de patru membri de-a lungul timpului. Cei patru muzicieni sunt: Jimmy Page (chitară, mandolină, Theremin), Robert Plant (voce, muzicuță), John Bonham (tobe, percuții, voce) și John Paul Jones (chitară bas, orgă electronică, melotron, blockflöte, mandolină). Începând cu 1968, anul formării lor, Led Zeppelin au fost inovatori muzicali în mod constant, dar în același timp, nu au pierdut niciodată nici pulsul publicului și nici grupul imens de iubitori din toată lumea. Deși sunt mai ales cunoscuți pentru pionieratul lor în genurile hard rock și heavy metal, cei patru muzicieni au introdus constant elemente de blues, rockabilly, reggae, soul, funk, muzică celtică, muzică indiană, muzică arabă, folk, pop și chiar muzică din America Latină, respectiv muzică country în compozițiile lor. După mai bine de 25 de ani de la hotărârea de a încheia activitatea muzicală datorită morții tragice a lui John Bonham din 1980, muzica formației Led Zeppelin continuă să fie ascultată cu mare plăcere, să se vândă foarte bine și să exercite o influență importantă asupra muzicii rock contemporane. Grupul a vândut peste 300 de milioane de albume în întreaga lume, incluzând 110 milioane de albume vândute doar în Statele Unite ale Americii.

·         1981 –Aston Villa încheie la egalitate, 2-2, Supercupa Angliei în fața lui Totenham Hotspurs.Cele două echipe vor impărți trofeul

·         1985 - Inaugurarea Muzeului Ceramicii şi Sticlei din Capitală.

·         1989: Este descoperit primul inel al lui Neptun.

·         1990: Turkmenistanul isi proclama suveranitatea fata de  U.R.S.S.

·         1991:  Reintroducerea drapelului de stat tricolor al Rusiei. Ziua drapelului de stat al Federației Ruse.

·         1995 – Universitatea Craiova încheie la egalitate, 0-0, manșa a doua a întâlnirii cu Dinamo Minsk din turul preliminar al Cupei UEFA. Pentru că și la Craiova, cele două echipe încheiaseră la egalitate, se ajunge la penalty-uri, unde Dinamo Minsk se impune cu 3-1. Dinamo București încheie la egalitate în meciul retur, întâlnirea cu Levski Sofia. Bulgarii merg mai departe deoarece câștigaseră meciul tur cu 1-0

·         1996 – Gloria Bistrița învinge cu 2-1 pe FC Valetta în meciul al doilea din turul de calificare în Cupa Cupelor și se califică mai departe după 4-2 la general

·         1999 – se încheie etapa a șasea a Ligii I de fotbal, cu întâlnirea dintre Dinamo și Petrolul , pe care bucureștenii o câștigă cu  4-1

·         2002 - A avut loc inaugurarea oficială a Casei Fotbalului Românesc, eveniment la care a participat preşedintele şi preşedintele de onoare al FIFA, Joseph Blatter, respectiv Joao Havelange şi preşedintele UEFA, Lennart Johansson.

·         2002 – Astra Ploiești învinge cu 4-2 Dinamo București în deschiderea etapei a doua a Ligii 1

·         2003 – Universitatea Craiova învinge cu 3-0 Gloria Bistrița în deschiderea etapei a treia din Liga 1

·         2004 – Poli Timișoara învinge cu 2-1 pe FC Brașov, în etapa a patra a Ligii 1

·         2007 – naționala de fotbal a României învinge cu 2-0 selecționata Turciei, într-un meci de verificare, cu golurile înscrise de Mutu și Dică

·         2010 – Statele Unite ale Americii câștigă finala Cupei Mondiale de polo pe apă din Noua Zeelandă, pentru a doua oară

·         2010 – kenyanul David Rudisha îmbunătățește cu 0,02 secunde recordul mondial în proba de 800 de metri, la Berlin. Fostul record îi aparținea lui Wilson Kipketer

·         2013 – Real Madrid și Totenham ajung la o înțelegere pentru transferul lui Gareth Bale. Spaniolii urmau să plătească englezilor 85 de milioane de lire pentru jucător

·         2013 – ICIM Arad oficializează transferul lui Destiny Williams

Nașteri

·         1647: S-a născut fizicianul Denis Papin, inventatorul  cazanului  cu abur (1679). A proiectat motorul cu abur (1690).(m. 1712).
* 1658: Johann Ernest, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld (22 august 1658 – 17 februarie 1729) a fost Duce de Saxe-Coburg-Saalfeld.

A fost al zecelea fiu, însă doar al șaptelea care a atins vârsta adultă, al lui Ernst I, Duce de Saxa-Coburg-Altenburg (1601-1675) și a soției acestuia, Elisabeta Sofia de Saxa-Altenburg (1619-1680).

După decesul tatălui său în 1675, Johann Ernest a moștenit ducatul de Saxa-Gotha-Altenburg împreună cu cei șase frați ai săi, potrivit dorinței tatălui lor. Totuși, în 1680, după încheierea unui tratat de partiție cu frații săi, el a primit ducatul de Saxa-Saalfeld cu orașele Gräfenthal, Probstzella și Pößneck.

Cum el era cel mai mic frate, a păstrat cea mai mică parte a teritoriilor; curând, Johann Ernest și fratele său Ernest s-au găsit depășiți financiar ca urmare a împărțirii (venitul fratelui lor mai mare, Frederic, a depășit cu mult veniturile lui Johann Ernest), și amândoi au protestat. De-a lungul următorilor ani controversa a continuat și a crescut cum frații lor mai mari Albrecht de Saxa-Coburg, Heinrich de Saxa-Römhild și Christian de Saxa-Eisenberg au murit fără moștenitori de sex masculin. Pe parcursul acestor ani, Johann Ernest a intrat în posesia Coburg (în 1699), Römhild și a 5/12 din Themar (în 1714).

La 18 februarie 1680, la Merseburg, Johann Ernst s-a căsătorit prima oară cu Sophie Hedwig de Saxa-Merseburg, o fiică a lui Christian I, Duce de Saxa-Merseburg. Ei au avut cinci copii:

1. Christiane Sophie (n. 14 iunie 1681, Saalfeld – d. 3 iunie 1697, Saalfeld).
2. o fiică (6 mai 1682, Saalfeld).
3. Christian Ernst, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld (n. 18 august 1683, Saalfeld – d. 4 septembrie 1745, Saalfeld).
4. Charlotte Wilhelmine (n. 4 mai 1685, Saalfeld – d. 5 aprilie 1767, Hanau), căsătorită la 26 decembrie 1705 cu Philip Reinhard, Conte de Hanau-Münzenberg.
5. un fiu (2 august 1686, Saalfeld).

La 2 decembrie 1690, la Maastricht Johann Ernst s-a căsătorit a doua oară cu Charlotte Johanna de Waldeck-Wildungen (n. 13 decembrie 1664 - d. 1 februarie 1699). Ei au avut opt copii:

1. Wilhelm Frederick (n. 16 august 1691, Arolsen – d. 28 iulie 1720, Saalfeld).
2. Karl Ernst (n. 12 septembrie 1692, Saalfeld – d. 30 decembrie 1720, Cremona).
3. Sophia Wilhelmina (n. 9 august 1693, Saalfeld – d. 4 decembrie 1727, Rudolstadt), căsătorită la 8 februarie 1720 cu Frederic Anton, Prinț de Schwarzburg-Rudolstadt.
4. Henriette Albertine (n. 8 iulie 1694, Saalfeld – d. 1 aprilie 1695, Saalfeld).
5. Louise Emilie (n. 24 august 1695, Saalfeld – d. 21 august 1713, Coburg).
6. Charlotte (n. 30 octombrie 1696, Saalfeld – d. 2 noiembrie 1696, Saalfeld).
7. Franz Josias, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld (n. 25 septembrie 1697, Saalfeld – d. 16 septembrie 1764, Rodach).
8. Henriette Albertine (n. 20 noiembrie 1698, Saalfeld – d. Coburg, 5 February 1728).

Johann Ernst al IV-lea

* 1659: Georg Ernst Stahl (n. 22 octombrie 1659 - d. 24 mai 1734) a fost un chimist și medic german. El a fost, de asemenea, discipolul chimistului Johann Joachim Becher, care a pus bazele teoriei flogisticului.

Georg Ernst Stahl

* 1765: Carl Ludwig Willdenow (n. 22 august 1765, Berlin – d. 10 iulie 1812, Berlin) a fost un profesor universitar gerrman de origine prusacă, botanist, farmacist, lichenolog, medic, micolog, pteridolog, și taxonomist. A fost unul dintre cei mai importanți sistematici ai timpului său și este unul dintre fondatorii dendrologiei precum a fitogeografiei (geografia vegetală). Abrevierea numelui său în cărți științifice este Willd..

Carl Ludwig a fost singurul fiu al farmacistului Karl Johann Willdenow (d. 1790) și a soției sale, născută Gleditsch (d. 1786). S-a născut în „Casa Vulturului Roșu”, situată pe renumitul bulevard Unter den Linden din Berlin, Willdenow a fost interesat deja din copilărie în științele naturale, în special de botanica. Interesul său timpuriu pentru această materie a fost aprins de unchiul său Johann Gottlieb Gleditsch (1714-1786), medic și botanist, iar în urmare a început deja cu o colecție de ierburi. După ce a urmat liceul, și-a început ucenicia în farmacia tatălui său, pe care a continuat-o la „Școala de Medicină” din Bad Langensalza (Turingia) și care a finalizat-o în 1785 cu examenul. Contrar dorințelor tatălui, el nu a preluat farmacia, ci a studiat botanica și medicina la Universitatea din Halle-Wittenberg. Până atunci, tânărul Willdenow a tot lucrat științific și a colecționat un ierbar cu plante din Berlin și Halle și în jur, precum și din Turingia. În 1787 a publicat prima sa lucrare Prodromus florae Berolinensis (Introducere în Flora Berlinului). Și-a luat doctoratul în 1789 și s-a stabilit la Berlin ca medic și farmacist, dedicându-se însă în primul rând botanicii. Reputația sa de botanic a pătruns dincolo de granițele țării, astfel încât în 1790 a primit o invitație din partea Rusiei pentru a circumnaviga globul, pe care nu a putut s-o percepe din motive familiale, preferând să se căsătorească cu Henriette Luise Habermus (1 noiembrie 1790) cu care a avut un fiu, Karl (n. 1795). Nepoata lui a fost Clara Willdenow (1856-1931), una dintre primele femei germane care a obținut o diplomă în medicină, deși, pentru că i s-a refuzat studiul în propria țară, a trebuit să studieze și să absolve în Elveția.^[1] În același timp, începând cu anul 1791, a deținut funcția drept profesor public de botanică la departamentul de silvicultură și 4 ani mai târziu a fost numit și șef la Pepinière (instituție fondată pentru educația și pregătirea medicilor militari din Regatul Prusiei, alături de Charité a doua școală de chirurgi din Berlin).

În 1792 a publicat opera sa Grundriß der Kräuterkunde („Planul a științei ierburilor”), care în numai câțiva ani a avut numeroase ediții la Berlin și Viena și a fost tradusă și în mai multe limbi, iar în 1794 a fost ales membru al Membru al Academiei Regale Prusace de Științe.^[2]

Universitatea din Berlin pe la 1850

În 1798 a devenit profesor titular de istorie naturală la colegiul medical-chirurgical (Collegio medico chirurgico) și a obținut conducerea Grădinii Botanice din Schöneberg (astăzi Parcul Heinrich von Kleist) care a aparținut Academiei de Științe, devenind în 1806 directorul ei și a fost numit totodată profesor pentru predarea medicinei. Când a fost fondată Universitatea din Berlin în 1810, a devenit profesor de botanică acolo. A întreprins de asemenea excursii științifice extinse, astfel a călătorit în 1804 prin Austria și Alpii din Italia de Nord precum în 1810 prin Olanda, Belgia și Franța.

Willdenow a fost un prieten apropiat al lui Alexander von Humboldt pe care l-a sfătuit deseori cu privire la întrebări botanice. Între Humboldt și Willdenow a existat o prietenie atât de strânsă, asemănător celei între Friedrich von Schiller și Johann Wolfgang von Goethe. Deja în timpul călătoriei sale de cercetare a Americii de Sudîmpreună cu Aimé Bonpland, Humboldt i-a trimis probe de plante pentru a le cerceta și publica. La 18 octombrie 1802, Willdenow a ținut prelegeri în fața Academiei Regale Prusace de Științe în Berlin, incluzând prima publicație relevantă a scoarței Angostura (Bonplandia trifoliata Willd., 1802, azi Angostura trifoliata T.S.Elias, 1970^[3]) și curând după aceea, o serie de plante din America Latină ale căror semințe fuseseră colectate de Humboldt și Bonpland au înflorit în grădina botanică regală din Schöneberg. Prin urmare, la solicitarea lui Humboldt, a plecat în anul 1811 la Paris pentru a prelucra științific plantele colectate în timpul călătoriei lui Humboldt prin America de Sud. S-a întors muribund la Berlin, unde a decedat la scurt timp după aceea fără a mai putea publica rezultatele. A fost elevul lui, Karl Sigismund Kunth (1788-1850), care a lucrat timp de mai mulți ani, începând în 1813, la completarea operei Nova genera et species plantarum quas in peregrinatione ad plagam aequinoctialem orbis novi collegerunt Bonpland et Humboldt și publicarea ei în șapte volume între 1815 și 1825.^[4]

Willdenow a fost cel mai important taxonomist al timpului său. Este considerat fondatorul dendrologiei germane, culturii științifice a lemnului, de verificat în cărțile sale Berlinische Baumzucht (1796), Die wilde Baumzucht (1811) și Abbildungen der deutschen Holzarten (2 volume 1815, 1820, postum), fiind de asemenea fondatorul geografiei plantelor ( geobotanicii), adică studiului distribuției diverselor plante pe pământ. La urma urmei, este autorul intelectual al Ideen zu einer Geographie der Pflanzen („Idei pentru o geografie a plantelor”), publicată și pusă la dezbatere de marele său prieten Alexander von Humboldt care a spus în această legătură, că Willdenow ar fi găsit deja un răspuns la aceste întrebări în „secțiunile excelent elaborate” despre istoria plantelor. Dar faimosul Willdenow nu a fost niciodată numai un sistematic unilateral, ci un botanist care a practicat comparația științifică și a ajutat ideilor mai noi la victorie prin munca sa liniștită și durabilă. Mai departe și-a făcut un renume prin reeditarea lucrărilor faimosului botanist suedez Carl von Linné, anume Linnaei species plantarum.

Deși de mare renume, savantul nu a fost nobilat niciodată (probabil pentru că a murit prea timpuriu). El a fost proprietar al caselor Friedrichstraße 84 și 85, unde a locuit din 1801. A fost înmormântat în cimitirul Dorotheenstädtischer Friedhof, Sectorul Centru (Berlin). Înainte de nivelarea biserici și a cimitirului în 1965, piatra de mormânt a lui Willdenow a fost îndepărtată și asigurată. Acest epitaf stă în memoria lui astăzi în holul de intrare al muzeului botanic Berlin-Dahlem.^[5]

La 19 noiembrie 1818, regele Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei a poruncit cu ordin de cabinet achiziția marelui ierbar al răposatului om de știință pentru 36.000 Mark și l-a dăruit Universității din Berlin. Ierbarul cu 20.620 plante cu flori și criptogame s-a păstrat aproape complet până în prezent și se află în muzeul botanic. Acolo sunt de văzut și mai multe prim-ediții a operelor câtorva botaniști cu renume din trecut, de asemenea cumpărate de regele prusac

Carl Ludwig Willdenow

Carl Ludwig Willdenow, 1802

* 1802: Ecaterina Varga, în maghiară Varga Katalin, (n. 22 august 1802, la Hălmeag, Comitatul Târnava Mare, Transilvania, azi în comuna Șercaia, județul Brașov - decedată cca. 1858, la Hălmeag) a fost o luptătoare pentru drepturile românilor din Munții Apuseni.

Ecaterina Varga s-a născut la 22 august 1802, în localitatea Hălmeag, Comitatul Târnava Mare, din Transilvania, într-o familie de nobili maghiarisăraci. Tatăl său Varga János și mama sa Rosondai Katalin erau mici proprietari de pământ pe care îl cultivau ei înșiși. Referința la starea de nobili a familiei o găsim într-o petiție din 1846. A fost crescută de o mătușă, Ilonka, ca și o soră mai mică și un frate.

În afară de maghiară, care era limba sa maternă, cunoștea româna și germana, așa cum cerea Biserica Evanghelică din care făcea parte.

La vârsta de douăzeci de ani s-a căsătorit cu un rotar văduv, înstărit, Kelemen György, căruia i-a crescut cei doi copii. Soțul său a întreprins afaceri cu cânepă, în care Katalin s-a implicat și care au adus, la început, beneficii. Mai târziu, au creditat pe unii din beneficiari, dar aceștia nu și-au plătit datoriile. Așa au ajuns în faliment.

Katalin a divorțat, iar apoi fostul său soț a murit. A inițiat un proces greu cu un fabricant de frânghii din Brașov, care îi datora 631 de florini. Dar, din cauza birocrației, problema nu s-a putut rezolva pe plan local, și, prin urmare, pe 1 august 1839, Katalin a solicitat sprijinul Cancelariei Curții Imperiale de la Viena. După deliberări, Cancelaria Imperială a declarat că nu poate lua o decizie și a returnat dosarul la Brașov. Într-un final, cazul a fost clasat și arhivat fără a fi dată vreo sentință.

În anii 1840-1847, Ecaterina Varga a devenit o luptătoare pentru drepturile românilor iobagi din Munții Apuseni, față de autoritățile habsburgice. Prin petiții adresate guvernului Transilvaniei de la Sibiu, precum și prin memorii susținute personal la Curtea de la Viena, Ecaterina Varga cerea, în numele moților, înlăturarea abuzurilor autorităților vremii. Dată fiind nepăsarea autorităților locale și centrale la cererile moților, Ecaterina Varga a îndemnat populația din Munții Apuseni la nesupunere și împotrivire pe față.^[1]

Ecaterina Varga era supranumită Doamna Moților.

Autoritățile au fost nemulțumite de revendicările ei și au dispus să fie prinsă. De aceea, Ecaterina Varga a fost urmărită ca instigator. Andrei Șaguna, care era pe atunci vicar episcopal, a ajutat la predarea ei către autorități,^[2][3] răpind-o și astfel trădând-o, la 17 ianuarie 1847, în localitatea Bucium Poieni. A fost închisă la Aiud și la Alba Iulia, între anii 1847-1851, timp de aproape patru ani, fără judecată.^[4]

Procesul a avut loc în 1851, iar Ecaterina Varga a fost condamnată la încă trei luni de închisoare. După scurgerea celor trei luni, Ecaterina a fost exilată în satul său natal, Hălmeag. Se presupune că și-a trăit restul vieții acolo și că a decedat câtva timp după 1852.

Ecaterina Varga

Bustul Ecaterinei Varga în Hălmeag

* 1818: Rudolph Ritter von Jhering^[2] (n. 22 august 1818, Aurich, Regatul Hanovra – d. 17 septembrie 1892, Göttingen, Provincia Hanovra) a fost un jurist german, cunoscut pentru cartea sa din 1872, Der Kampf ums Recht, și ca profesor al Universității din Viena.

Rudolf von Jhering

·         1823: Emanoil (Manolache) Costache Epureanu, cunoscut mai ales ca Manolache Costache Epureanu (n. 22 august 1823, Bârlad, Moldova – d. 7 septembrie 1880, Wiesbaden, Imperiul German) a fost un politician român din secolul al XIX-lea, ministru cu diverse portofolii în diverse guverne, de două șeful guvernului de la Iași, după Mica Unire, dar înainte de unirea administrativă a Principatelor Române, precum și primul-ministru al României, din partea partidului Conservator, în două rânduri, în 1870 (1 mai - 26 decembrie) și în 1876 (6 mai - 5 august).

Conservator de seamă al timpului său, Manolache Costache Epureanu, împreună cu un grup de alți conservatori români marcanți, a fost membru fondator al Partidului Național Liberal din România, la 24 mai 1875.

Manolache Costache Epureanu a studiat în Germania, la Heidelberg, Berlin, Göttingen și Jena. La această ultimă universiate și-a susținut, în 1839, doctoratul în drept. Întors în țară, după o scurtă perioadă în care a locuit la Paris, s-a implicat în mișcarea de opoziție împotriva politicii domnului Mihail Sturdza, mișcare aflată la originile revoluției de la 1848. Printre participanții la aceasta avea să se afle și Manolache Costache, motiv pentru care a fost întemnițat și apoi trimis în Turcia, sub escortă, împreună cu alți cinci revoluționari. A evadat însă la Galați, rămânând în exil, apoi, până în 1849, când a revenit în Moldova.

După 1856, s-a implicat în luptele pentru Unire, în calitate de membru al Divanului Ad-hoc din Moldova (1857) și al Adunării Elective a Principatului (1858). Cariera sa a luat o nouă întorsătură după alegerea ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza, la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească. Între 27 aprilie 1859 și 3 aprilie 1860, Manolache Costache a fost prim ministru în Moldova, calitate în care a făcut primii pași către înlăturarea privilegiilor fiscale, a coordonat secularizarea averilor mănăstirilor neînchinate (chinoviilor), a luat măsuri de modernizare a armatei (înființarea unui batalion de geniu) și a încercat înființarea unor instituții de credit (bancă națională și credit funciar). Între 14 iulie 1860 și 14 aprilie 1861 a devenit singurul prim ministru moldovean al Țării Românești. Aici a elaborat un interesant proiect de înființare a unei Bănci Naționale, cu capital majoritar privat, dar controlată de stat. Conflictul cu Adunarea Legislativă munteană a făcut însă ca, la 14 aprilie 1861, cabinetul său să primească un vot de blam și să fie dat în judecată, printre altele, pentru presupuse nereguli în alegeri și abuzuri în administrație. El a fost achitat de către Înalta Curte de Casație Și Justiție, la 18 septembrie 1862.

Dacă în perioada 1859 - 1861 Manolache Costache Epureanu a fost principalul colaborator al lui Alexandru Ioan Cuza, el s-a îndepărtat treptat de acesta, apropiindu-se de conservatori. Dupa detronarea lui Cuza, la 11 februarie 1866, el a devenit unul dintre principalii lideri ai acestora. Majoritatea conservatoare din Adunarea Constituantă convocată în 1866 pentru a adopta prima constituție internă a țării l-a ales, astfel, președinte al acesteia. În 1870, el a devenit prim ministru, neputând însă a se menține din pricina tulburărilor interne cu care s-a confruntat. În guvernul Lascăr Catargiu, el a devenit, tot pentru o scurtă perioadă (28 octombrie 1872 - 31 martie 1873), ministru al justiției, funcție din care s-a retras după ce Adunarea Deputaților și Senatul au votat înființarea unui Institut de Credit Funciar cu capital autohton (Manolache Costache susținea înființarea acestuia cu sprijinul capitalului străin). Conflictul cu mai mulți lideri conservatori, inclusiv cu primul ministru Lascăr Catargiu, l-a făcut pe Epureanu să se întoarcă spre liberali. În 1876, el a devenit, astfel, primul șef de guvern reprezentând Partidul Național Liberal, înființat în 1875. S-a retras însă repede din această funcție, dezaprobând punerea sub acuzare de către Camera Deputaților a majorității miniștrilor fostului cabinet conservator. Din 1878. Manoalche Costache a început să se apropie, din nou, de conservatori. Această apropiere a fost nu doar reușită, dar politicianul a căpătat suficientă autoritate în rândul lor ca, la 3 februarie 1880, el să devină primul lider al Partidului Conservator și autorul primului program politic al acestuia.

·         1834: Samuel Pierbont Langley, fizician și astronom american (d. 1906)
* 1834: Paul Kummer (n. 22 august 1834, Zerbst – d. 7 iulie 1912, Hannoversch Münden) a fost un cleric protestant și pedagog precum botanist, briolog, micolog și scriitor științific german care a devenit bine cunoscut în principal ca urmare a contribuțiilor sale referitor la nomenclatura micologică în secolul al XIX-lea. Abrevierea numelui său în cărți științifice este P.Kumm..

În timpul studiilor teologice la Leipzig, Kummer a lucrat din 1857 până în 1863 ca învățător privat, apoi ca pastor auxiliar (Kurat) în Zerbst 1863-1877. În această funcție, și cu toate că s-a ținut de asemenea om de știință, el s-a îndreptat strict împotriva fiziologului și avocatului teoriei evoluționiste germano-elvețian Karl Vogt (1817-1895), reproșându-i într-o scurtă polemică, publicată în anul 1868, unilateralitate prin sprijinirea Darwinismului,^[1] dar a și început să publice cărți științifice în urma cercetărilor sale, începând cu „Viața plantelor” (1870).^[2] Deja un an mai târziu a prezentat opera sa revoluționară Der Führer in die Pilzkundeconținând și 80 de ilustrații litografice.^[3] Dar științele sale biologice nu s-au extenuat cu această temă. Astfel, între 1873 și 1975, el a scris și imaginat cărți despre mușchi, licheni, coada calului, brădișori), ferigi, plante rădăcinoase și alte plante.

Din anul 1877 până la retragerea sa a fost pastor în Hannoversch Münden.^[4] Noua funcție precum împrejurarea nu i-au mai lăsat atât de mult timp pentru botanică. Un an după ridicarea sa în poziția de pastor, savantul a publicat importanta carte de plante criptogame (muschi, licheni, alge și bureți) cu 220 de imagini, pe care o terminase deja în Zerbst

Paul Kummer

* 1845: Wilhelm al V-lea, Prinț de Wied (germană Wilhelm Adolph Maximilian Karl Fürst von Wied; 22 august 1845 – 22 octombrie 1907) a fost ofițer și politician german, fiul cel mare al lui Hermann, Prinț de Wied. A fost tatăl lui Wilhelm, Prinț al Albaniei și fratele reginei Elisabeta a României.

Wilhelm a fost al doilea copil și primul fiu al Prințului Hermann de Wied(1814–1864) și al Prințesei Marie de Nassau (1825–1902). Pe linie maternă a fost descendent al Prințului Willem al IV-lea de Orania și al regelui George al II-lea al Marii Britanii.

În timpul Războiului austro-prusac din 1866 a fost locotenent al Armatei a 2-a prusace. În perioada 1870-71 a participat la Războiul franco-german. Între 1893 și 1897 a fost consilier imperial și șef militar al corpului de asistente voluntare al armatei. În 1893 a fost numit general de infanterie.

Wilhelm s-a căsătorit la 18 iulie 1871 la Wassenaar cu Prințesa Marie a Țărilor de Jos (1841–1910), fiica cea mică a Prințului Frederic al Țărilor de Jos (1792–1839), care era al doilea fiu al regelui Willem I al Țărilor de Jos.

Cuplul a avut șase copii:

• Wilhelm Frederick, Prinț de Wied (27 iunie 1872 – 18 iunie 1945); s-a căsătorit cu Prințesa Pauline de Württemberg (1877–1965), au avut copii.
• Prințul Alexandru de Wied (28 mai 1874 – 15 ianuarie 1877)
• Wilhelm, Prinț al Albanie (26 martie 1876 – 18 aprilie 1945); s-a căsătorit cu Prințesa Sophie de Schönburg-Waldenburg (1885–1936), au avut copii.
• Prințul Victor de Wied (7 decembrie 1877 – 1 martie 1946) married Countess Gisela of Solms-Wildenfels (1891–1976), had issue.
• Prințesa Louise de Wied (24 octombrie 1880 – 29 august 1965)
• Prințesa Elisabeta de Wied (28 ianuarie 1883 – 14 noiembrie 1938)

Wilhelm

Prinț de Wied

·         1854: Milan Obrenović (n. 10/22 august 1854,^[1] Mărășești, Moldova – d. 29 ianuarie/11 februarie 1901,^[1] Viena, Austro-Ungaria^[2]) a fost conducător al Serbiei din 1868 până în 1889, inițial ca prinț (1868-1882) apoi ca rege (1882-1889).

Milan Obrenović s-a născut în exil la Mărășești, Moldova în timpul în care în Serbia domnea Casa de Karađorđević. Milan a fost fiul lui Miloš Obrenović (1829–1861) și al Elenei Maria Catargiu din Moldova (cunoscută în Serbia ca Marija Obrenović). Bunicul patern al lui Milan a fost Jevrem Obrenović (1790–1881), fratele faimosului prinț sârb Miloș Obrenovici. Milan a avut o singură soră, Tomanija.

La scurt timp după nașterea lui Milan, părinții lui au divorțat. Doi ani mai târziu, la frageda vârstă de șapte ani, Milan și-a pierdut tatăl care a murit în luptă cu turcii lângă București ca un mercenar străin de armata română; mama Maria a primit custodia legală. Maria a trăit un stil de viață luxos aristocratic, devenind curând amanta domnitorul Alexandru Ioan Cuza cu care a avut doi copii - Sașa și Dimitrie. Ca rezultat ea a arătat un interes scăzut copilului ei din căsătoria cu Miloš astfel că s-a ajuns la un acord pentru tânărul Milan pentru a fi adoptat în mod legal de către vărul său Mihailo Obrenovici al III-lea, care devenise prinț conducător al Serbiei.

Milan a fost adus la Kragujevac de Prințul Mihailo Obrenovici al III-lea, care, de asemenea, a angajat o guvernantă. Zeci de ani mai târziu, odată ce Milan a devenit rege, detalii din viața personală a mamei sale au fost adesea folosite de către oponenții săi politici, în special de liderul Partidului Radical Popular Stojan Protić, care a mers până la acuzația falsă că tatăl regelui Milan este de fapt Alexandru Ioan Cuza.

Milan I

Rege al Serbiei

* 1858: Marele Duce Constantin Constantinovici al Rusiei (rusă Константи́н Константи́нович) (22 august 1858 – 15 iunie 1915), a fost nepot al împăratului Nicolae I al Rusiei, poet, dramaturg rus. Este mai bine cunoscut sub numele "KR" care provine de la transliterarea numelui său Konstantin Romanov.

Al patrulea copil al Marelui Duce Constantin Nicolaevici și a soției lui Alexandra de Saxa-Altenburg, KR s-a născut la Palatul Constantin, Strelna. Sora lui mai mare, Marea Ducesă Olga s-a căsătorit cu regele George I al Greciei în 1867.

Din copilărie KR a fost mai interesat de litere, artă și muzică decât de activitățile militare pretinse băieților Romanov. Cu toate acestea a fost trimis pentru a servi în Marina Imperială Rusă. KR era nemulțumit și a plecat din marină pentru a se alătura regimentului de elită Izmailovski al gărzii imperiale.

S-a căsătorit în 1884 la St Petersburg cu Prințesa Elisabeta de Saxa-Altenburg, verișoara sa de gardul doi. După căsătorie, Elisabeta a devenit Marea Ducesă Elisabeta Mavrikievna. În familie i se spunea "Mavra".

Familia Marelui Duce Constantin Constantinovici

Cuplul a avut nouă copii:

• Prințul Ioan (1886–1918)
• Prințul Gabriel (1887–1955)
• Prințesa Tatiana(1890–1979)
• Prințul Constantin(1891–1918)
• Prințul Oleg (1892–1914)
• Prințul Igor (1894–1918)
• Prințul George (1903–1938)
• Prințesa Natalia (decedată la două luni, 1905)
• Prințesa Vera (1906–2001)

Copii Marelui Duce Constantin au fost primii care au intrat sub incidența noii legi a familiei pronulgată de împăratul Alexandru al III-lea. Prin această lege se stabilea ca de acum înainte numai copiii și nepoții pe linie masculină ai Țarului vor purta titlurile de Mare Duce sau Mare Ducesă; ceilalți descendenți vor purta titlurile de "Prinț al Rusiei" sau "Prințesă a Rusiei". Revizuirea legii avea drept scop restrângerea numărului de persoane care primeau venit de la Trezoreria imperială.

Marele Duce Constantin a fost devotat soției și un tată iubitor. Familia locuia la Palatul Pavlovsk, reședința favorită a străbunicului Marelui Duce, împăratul Paul I.

Marele Duce Constantin Constantinovici

Marele Duce Constantin Constantinovici ca Mozart, 1880.

KR a fost atât patron al artelor din Rusia cât și un artist rus. Pianist talentat, Marele Duce a fost președinte al Societății Ruse Muzicale; printre prietenii săi apropiați se număra Piotr Ilici Ceaikovski. Însă KR era înainte de toate un om al literelor. A fondat câteva societăți literare ruse. A tradus lucrări străine în limba rusă (inclusiv Schillerși Goethe) și era deosebit de mândru de traducerea rusă a lui Hamlet. Realizat ca poet și dramaturg, KR era interesat și să regizeze piesele sale. De fapt, Marele Duce a jucat în ultima lui piesă "Rege al Iudeii" în rolul lui Iosif din Arimathea.

KR era un susținător al curentului slavofil în domneiul artelor. Marele Duce Constantin a fost președinte al Academiei Ruse de Științe (1889-1915), membru de onoare al Academiei Regale Suedeze de Științe (1902). Și-a adus contribuția la deschiderea noului Muzeu Zoologic din Sankt Petersburg. A fost președintele societății imperiale de arheologie ruse, a societății imperiale de naturalsim, de antrolpologie și de etnografie. A fost membru al societății imperiale pentru încurajarea artelor și a societății muzicale din Sankt Petersburg.
Marele Duce Constantin a fost membru de onoare al societății astronomice din Rusia, al societății istorice ruse, al Crucii Roșii Ruse, al societății ruse al transporturilor maritime comerciale.

A fost foarte devotat atât Țarului Alexandru al III-lea cât și Țarului Nicolae al II-lea. KR și soția sa erau printre puținii Romanovi apropiați de Nicolae al II-lea și de împărăteasa Alexandra. De asemenea, a fost prieten apropiat cu Marea Ducesă Elisabeta Fiodorovna căreia i-a scris o poezie. A fost unul dintre puținii membri ai familiei imperiale care s-au dus la Moscova pentru a asista la funerariile soțului Elisabetei, Marele Duce Serghei Alexandrovici, care a fost ucis de o bombă.

Toată viața sa, într-o epocă în care societatea era foarte puțin tolerantă cu homosexualitatea, el a luptat pentru a concilia homosexualitatea sa cu convingerile ortodoxe.

Așa cum viața sa publică a fost foarte intensă, viața sa privată a fost discretă. Fără publicarea, la mult timp după moartea sa, a jurnalului său intim, lumea n-ar fi știut că Marele Duce Constantin a fost bisexual.^[1]

Marele Duce menționează prima sa experiență homosexuală din timpul când servea în garda imperială. Constantin a făcut mari eforturi să-și reprime trăirile. În ciuda iubirii pentru soția sa, KR n-a rezistat tentațiilor. În jurnalul intim susține că între 1893 și 1899 a stat departe de practica a ceea ce el numea "păcatul său principal". După nașterea celui de-al șaptelea copil, KR a vizitat câteva bordeluri de bărbați din St Petersburg.

La sfârșitul anului 1904, KR s-a simțit atras de un tânăr pe nume Yatsko. În ultimii ani, el scrie în jurnal că atracția pentru bărbați s-a diminuat.

Marele Duce Constantin Constantinovici

·         1860: S-a născut inginerul Paul Gottlieb Nipkow, unul dintre părinţii televiziunii. A inventat reflectorul parabolic asimetric de baleiaj, precursorul televizorului; (m. 24 august 1940).

·         1862: Achille-Claude Debussy (n. 22 august 1862, Saint-Germain-en-Laye - d. 25 martie 1918, Paris) a fost un compozitor francez.

Este considerat unul dintre cei mai influenți compozitori, creatorul unui stil inovativ, cu o finisare tehnică și cu un aer de natură poetică. Opera sa a constituit o evadare din conceptele tradiționaliste. De asemenea, este considerat a fi cel mai important compozitor de pian, de după Frederic Chopin.

Debussy s-a născut într-o familie de burghezi. Tatăl său deținea o prăvălie și mai lucra ca asistent tipograf și funcționar. Mama sa era croitoreasă. Talentul muzical al lui Debussy a fost descoperit de primul său profesor de pian, Mme. Mauté de Fleurville, care susținea că studiase pianul cu Chopin. Mme. Mauté l-a trimis pe Debussy la Conservator în Paris, unde a studiat timp de doisprezece ani, între 1872 și 1884. La început, Debussy a dorit să devină un virtuoz al pianului; mai târziu, a abandonat ideea unei astfel de cariere, după ce a picat la examenele de pian din 1878 și 1879. În 1880participă la cursurile de compoziție ale lui Ernest Guiraud. Sub oblăduirea sa, Debussy a câștigat locul al doilea la concursul Prix de Rome în 1883 și primul loc în anul următor cu canțoneta "L'enfant prodigue", care l-a ajutat să obțină o bursă de studiu la Villa de Medici în Roma timp de trei ani.

Apariția creației muzicale a lui Claude Debussy naște însă un curent absolut novator: impresionismul muzical. Impresionismul este o mișcare artistică, manifestată la început în pictură, mai târziu și în muzică, mai ales în Franța, și care marchează desprinderea artei moderne de academismul tradițional. Pictura impresionistă s-a dezvoltat în perioada cuprinsă între 1867 și 1886, caracterizată prin concentrarea asupra impresiilor fugitive produse de o scenă sau de un obiect, asupra mobilității fenomenelor, mai mult decât asupra aspectului stabil și conceptual al lucrurilor.

Compozitorul francez, creatorul unor noi "culori" muzicale afirma: Muzica nu este o dublură a versului, ea îi creează o dimensiune nouă. Cum trebuie să "privim" cu ochii intuiției muzica nouă? Melodiile lui Claude Debussy sunt oarecum desprinse de armoniile așa-zisului acompaniament. Ele ne apar ca niște broderii de arabescuri pe un fond armonic încărcat de culorile diferitelor combinații timbrale instrumentale. Aceste armonii, altfel sonorizate, sunt puse în lumină ca niște "pete de culoare". Tocmai de aceea muzica lui Debussy, prin natura ei, provoacă, nu atât o arhitectură sonoră, cât mai ales o stare de sugestie, pe care capacitățile intuitive ale auditorilor, de o mare importanță pentru simțirea poeticii muzicale debussyste, o descoperă prin audieri repetate. Să fie oare o libertate extremă în creația muzicală impresionistă? Nicidecum. Înțelegerea muzicii lui Debussy, de exemplu, trebuie efectuată însă mai mult cu vocea interioară a Eului, printr-o contemplație uneori chiar "visătoare". Compozitorul vine desigur în ajutorul auditorilor prin imagini sonore pline de sugestii, ca de exemplu în piesa Cloches á travers les feuilles (Clopote printre frunze) sau în suita de șapte piese miniaturale cu tentă programatică intitulată Colțul copiilor. Aici vom întâlni expresivitatea sugestivă a unei muzici care intonează "Serenada pentru păpușă". Debussy ne propune chiar o "muzică picturală" prin piesa Nori din prima nocturnă pentru orchestră.

Debussy place deoarece, la audierea unor piese, melomanii descoperă o nouă conduită melodică și noi combinații ritmice și armonice.^{[judecată de valoare]} Pentru mulți auditori, mai puțin pregătiți prin lipsa de cunoaștere a spațiului cultural al timpului, ascultarea Cvartetului de coarde, a pieselor "Preludiu la după amiaza unui faun" sau a celor "Trei nocturne", modernitatea melosului va șoca cu siguranță.^{[judecată de valoare]} S-ar părea că muzica operează într-o mare libertate de creație.

A compus:

Lucrări pentru pian

• 1888-1889 : Petite Suite pentru pian la patru mâini
• 1888-1891 : Arabesques
• 1890-1905 : Suite bergamasque
• 1903 : Estampes
• 1904 : Masques
• 1904 : L'Isle joyeuse
• 1904 : Images - Livre I
• 1906-1908 : Children's Corner
• 1907 : Images - Livre II
• 1909-1912 : Préludes
• 1914-1915 : Six épigraphes antiques pentru pian la patru mâini
• 1915 : En blanc et noir pentru pian la două mâini
• 1915 : Études

Muzică de cameră

• 1893 : Quatuor à cordes en sol mineur
• 1915 : Sonate pour violoncelle et piano
• 1915 : Sonate pour flûte, alto et harpe
• 1916-1917 : Sonate pour violon et piano

Simfonice

• 1892-1894 : Prélude à l'après-midi d'un faune
• 1897-1899 : Nocturnes
• 1903-1905 : La Mer
• 1905-1912 : Images pour orchestre

Muzică de balet

• 1912 : Jeux
• 1913 : La Boîte à joujoux

Lucrări lirice

• 1884 : L'Enfant prodigue. Cantată după un libret de Edouard Guinand.
• 1888 : La Damoiselle élue : 'La damoiselle élue s’appuyait Sur la barrière dur du Ciel' . Cantată după un libret de Dante Gabriel Rossetti (orchestrată în 1902)
• 1893-1902 : Pelléas et Mélisande, dramă lirică în 5 acte după un libret de Maurice Maeterlinck
• 1908-1916 : La Chute de la maison Usher
• 1911 : Le Martyre de Saint Sébastien, mister în cinci acte, după un libret de Gabriele D'Annunzio

Melodii

• 1888 : Ariettes oubliées după Verlaine
• 1887-1889 : Cinq poèmes de Baudelaire
• 1891 : Fêtes galantes (prima parte) după Verlaine
• 1891 : Trois mélodies după Verlaine
• 1897-1899 : Chansons de Bilitis după Pierre Louÿs
• 1904 : Fêtes galantes (a doua parte) după Verlaine
• 1904 : Trois chansons de France după Charles d'Orléans și Tristan L'Hermite
• 1909 : Trois chansons de Charles d'Orléans
• 1910-1911 : Trois ballades de François Villon
• 1913 : Syrinx pentru flaut solo
• 1913 : Trois poèmes de Stéphane Mallarmé

Achille-Claude Debussy

Claude Debussy în cca. 1908

·         1863: Otto Roth, medic german

·         1874: Max Scheler (n. 22 august 1874, München, Imperiul German^[ – d. 19 mai 1928,Frankfurt pe Main, Republica de la Weimar a fost un filozof german, cunoscut în primul rând pentru contribuțiile sale în domeniul fenomenologiei, filozofiei valorilor, sociologiei cunoașterii și antropologiei filozofice, pe lângă calitatea sa de clasic al filozofiei religiei.

Scheler a dezvoltat metoda filozofică a lui Edmund Husserl, fondatorul fenomenologiei și a fost numit de filozoful spaniol José Ortega y Gasset„primul om care a intrat în paradisul filozofic”. În 1954 Karol Wojtyla, viitorul papă Ioan Paul al II-lea, și-a susținut teza de doctorat „O evaluare a posibilității de fundamentare a unei etici creștine plecând de la baza sistemului lui Scheler”.

A fost profesor la universitățile din Jena, München și Köln. Discipol a lui Rudolf Eucken, a simpatizat teoriile vitaliste ale lui Bergson, și este, alături de Heidegger, unul dintre primii fenomenologi care au supus criticii metoda lui Husserl. Scheler a utilizat fenomenologia pentru a studia fenomenele emoționale și intenționalitatea lor respectivă (valorile). Scheler distinge trei modalități de cunoaștere : cea inductivă, cea a structurii esențiale și cea metafizică.

Cunoașterea inductivă este cea a științelor pozitive. Se bazează pe dominarea mediului înconjurător. Obiectul ei este realitatea și are drept obiectiv să o folosească prin intermediul tehnicii. Facultatea cognoscitivă singură nu este suficientă pentru ca noi să posedăm realitatea, deoarece realitate este tocmai ce opune rezistență efortului nostru. Prezența acestui efort este mărturia existenței realității.

Cunoașterea structurii esențiale este cea care ne permite captarea „ce”-ului lucrurilor. La acest tip de cunoaștere ajungem când ne abținem de la atitudinea impulsivă și facem abstracție de existența reală a lucrurilor. Obiectul ei este ceea ce este a priori.

Este de acord cu Immanuel Kant în faptul că există cunoaștere a priori, și că au acest caracter propozițiile ideale, care există independent de subiectul care le gândește. În ciuda acestei asemănări cu Kant, există cinci diferențe :

1. Nu sunt judecățile, ci esențele, cele care constituie ceea ce este „a priori”.

2. Regiunea „a priori” nu coincide cu regiunea formală, deoarece dându-se esențele în regiune aprioristică, există de asemenea un „a priori” material.

3. În locul întrebării „Cum este posibil ca ceva să fie dat ?”, întrebarea fundamentală, spune Scheler, este mai degrabă „Ceeste aceea ce se dă ?”

4. Scheler consideră falsă teoria kantiană conform căreia tot ceea ce e a trebuit să fie produs de intelect. El afirmă că nu intelectul stabilește legile naturii. El poate stabili cel mult convenții.

5. Nici nu este de acord că ceea ce e „a priori” e echivalent cu ceea ce e rațional. Toată viața noastră spirituală (iubirea, simțirea, etc.) are conținut „a priori”. Urmându-l pe Pascal, Scheler afirmă că „există o ordine a priori a inimii, o logică a inimii”, independentă de ordinea rațiunii.

Cunoașterea metafizică, numită de asemenea a salvării, este rodul îmbinării rezultatelor științelor pozitive cu cele ale filozofiei, atunci când aceasta e orientată spre cunoașterea esențelor. Obiectul ei imediat îl constituie problemele de la granița științelor, cum ar fi „Ce este viața ?” și finalitatea ei este instaurarea omului în domeniul metafizicii.

Max Scheler

* 1881: Paul Ludwig Ewald von Kleist (n. 8 august 1881, Braunfels, Germania – d. 13 noiembrie 1954, Vladimir Central Prison[*], Rusia) a fost un feldmareșal german din timpul celui de-al doilea război mondial. A fost distins cu Crucea de Cavaler al Crucii de Fier cu Frunze de Stejar și Săbii. Crucea de Fier i-a fost acordată pentru recunoașterea curajului pe câmpul de luptă.
Născut în Braunfels într-o familie aristocratǎ, Kleist a fost educat într-o școală militară germană pe care a absolvit-o în 1900. A servit ca locotenentde husari și a comandant de regiment în primul război mondial. După război, a servit ca comandant de o divizie de cavalerie între 1932 - 1935.

În august 1939, a fost rechemat la serviciu activ, având atinci cincizeci și opt de ani. În timpul invaziei în Polonia, Kleist a comandat Al 12-lea Corp Panzer. În Bătălia pentru Franța, a comandat Panzergruppe von Kleist, care consta din al 41-lea și al 19-lea Corp Panzer (sub comanda lui Heinz Guderian), comandând douǎ unitǎți spre Canalul Mânecii. În acest timp el a încercat sǎ-l tempereze pe Guderian, după ce însǎși nu a ascultat de comenzile acestuia pentru a opri înaintarea spre Canal, Gerd von Rundstedt care comanda Grupul de Armate A, a refuzat sǎ confirme aceastǎ comanǎ, iar armatele franco-britanice au fost prinse.

În aprilie 1941, Kleist comandǎ Panzergruppe I, care cuprindea corpurile III, XIV și XLVIII și Corpul XXIX Infanterie, care au condus invaziile în Iugoslavia și Grecia. Cu această formațiune a participat, și în Operațiunea Barbarossa ulterior ca parte din Grupul de Armate Sud.

În 1942 Kleist a fost trimis cu trupe în Caucaz, în scopul de a captura puțurile importante de petrol din zonǎ. La 22 noiembrie1942, a fost pus la comanda Grupului de Armate A. este promovat la gradul de mareșal în 1943. Este eliberat de comandă în martie 1944, atunci cînd a ordonat retragerea Armatei a 8-a când aceasta era în pericol de încercuire de către armata Roșie, încălcând astfel ordinul lui Adolf Hitler.

Kleist a fost capturat de forțele Statele Unite în 1945. În 1946 fost trimis în Iugoslavia comunistă să rǎspundǎ pentru crime de război. În 1948 a fost extrădat în Uniunea Sovietică, unde în 1952 a primit o sentință de 10 ani la fel pentru crime de război. A murit în captivitate în închisoarea Vladimir în 1954, fiind cel mai mare ofițer de rang german care a murit în captivitate sovietică.

Paul Ludwig Ewald von Kleist

Generalul Ewald von Kleist în 1940

·         1882: Augustin Maior (n. 22 august 1882, Reghin - d. 3 octombrie 1963, Cluj) a fost un fizician, pedagog și inventator român.

S-a născut la Reghin la 21 august 1882. Părinții săi, Tereza (o femeie cu o educație deosebită) și Gheorghe (învățător și apoi director al Școlii primare românești din Reghin) au crescut cinci copii: Olivia, Augustin, Iuliu, Gheorghe și Ana.

Augustin Maior a urmat primii ani de educație școlară la Reghin, în limba germană: grădinița, școala primară și secundară, Liceul Evanghelic German. Apoi a frecventat cursurile Liceului Piarist din Târgu Mureș și ale Liceului Catolic din Budapesta, demonstrând, pe lângă ușurința de însușire a limbilor străine, și aptitudini dosebite în domeniul fizicii și matematicii. A reușit examenul de Bacalaureat în anul 1900 după care, până în 1904, a urmat cursurile Facultății de Mecanică a Institutului Politehnic din Budapesta. În anul 1905 a frecventat o serie de cursuri postuniversitare la universități renumite din Viena, Münchenși Göttingen, audiind mari personalități științifice ale vremii, ca D. Hilbert, H. Minkowski, F. Klein, C. Rünge, E. Riecke, L. Prandtl, E. Wiechert sau mai tinerii M. Born, L. Debyeand și M. von Laue.

În luna noiembrie 1905 este angajat prin concurs inginer la Stația Experimentală a Poștelor din Budapesta unde, în 1906, a reușit să transmită simultan, pe o singură linie telefonică de 15 km, 5 convorbiri fără ca semnalele să interfereze. Fundamentele teoretice ale telefoniei multiple au fost publicate în 1907 în revista „Elektrotechnische Zeitschrift” și apoi, în 1914, în lucrarea „The use of High-Frequency Alternating Currents in Telegraphy, Telephony and for Power Transmission” publicată în revista “The Electrician”.

După Primul Război Mondial și unirea Transilvaniei cu România, Augustin Maior își pune experiența sa la dispoziția autorităților române, devenind director general al Poștelor, Telegrafelor și Telefoanelor din Transilvania și Banat. Aproape simultan, în iulie 1919, a fost numit profesor titular la Universitatea din Cluj și apoi director al Institutului de Fizică Teoretică și Tehnologică al Facultății de Științe. În perioada 1929-1946 a fost și decan al facultății. A predat studenților săi cursuri conținând multe idei moderne, cum sunt cele de „Electricitate și Magnetism” sau de „Acustică și optică”, pe care le-a și publicat în diverse ediții.

Augustin Maior s-a dovedit a fi și un vizionar. În 1923 el i-a aprobat lui Hermann Oberth să-și susțină lucrarea de licență la Universitatea din Cluj, după ce aceasta fusese respinsă la Universitatea din Heidelberg. El și-a pus semnătura pe diploma celui care, mai târziu, va fi unanim recunoscut drept părintele rachetei interplanetare moderne.

A fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1937.^[1]

Augustin Maior a fondat Școala de Fizică Teoretică de la Universitatea din Cluj, menținând un contact permanent cu marile idei ale timpului și având contribuții remarcabile în domeniile aflate în dezvoltare în Europa. Aceste contribuții au fost pe deplin recunoscute în anul 1950, când laureatul Premiului Nobel M. Louis de Broglie a prezentat la Academia din Paris lucrarea lui Augustin Maior intitulată „Câmpurile gravitaționale și magnetismul”. Acesta a fost unul dintre ultimele evenimente fericite din viața zbuciumată a lui Augustin Maior de după 1947.

Bustul lui Augustin Maior din "Parcul Memoriei Universitare" în curtea Universităţii Babeş-Bolyai Cluj-Napoca

·         1884: Panait Istrati (numele la naștere: Gherasim Istrati, n. 10 august 1884,Brăila, România – d. 16 aprilie 1935, București, România) a fost un scriitor român de limbă română și franceză.

Panait Istrati s-a născut în Brăila, ca fiu nelegitim al unei spălătorese, Joița Istrate, și al unui contrabandist grec, Gherasim Valsamis, grec chefalonit.

A copilărit în Baldovinești, a terminat șase ani de școală primară, doi fiind nevoit să-i repete. Ca și Maxim Gorki, scriitorul rus și apoi sovietic cu care a fost comparat adesea, și-a câștigat existența ca ucenic al unui cârciumar, al unui brutar și al unui vânzător ambulant. O vreme a fost și cărbunar la bordul navelor Serviciului Maritim Român. În acest timp a citit cu aviditate tot ce i-a căzut în mână. Hoinărelile l-au purtat prin diferite orașe: București, Constantinopol, Alexandria din Egipt, Cairo, Napoli, Paris și Lausanne.

Primele încercări literare datează din 1906, cu preponderență făcând publicistică în presa muncitorească din România, debutul fiindu-i articolul Hotel Regina în revista România muncitoare. Între 1910-1912 își publică, în aceeași revistă, primele povestiri: Mântuitorul, Calul lui Bălan, Familia noastră, 1 Mai. Colaborează și la alte ziare: Viața socială, Dimineața, Adevărul etc. Se apropie de cercurile socialiste.

Trăind în sărăcie, bolnav și singur, a încercat să se sinucidă în 1921 pe când era la Nisa, dar a fost salvat, iar în buzunar i s-a găsit o scrisoare netrimisă, adresată lui Romain Rolland. Acesta este avertizat și îi răspunde imediat încurajându-l să urmeze cariera sa de scriitor. Povestirea Chira Chiralina a fost publicată în 1923 cu o prefață semnată chiar de Romain Rolland. A publicat romanele: Ciulinii Bărăganului, Les Récits d'Adrien Zograffi („Povestile lui Adrian Zograffi”).

Nicolae Iorga nu l-a apreciat deloc pe Panait Istrati. Într-un interviu luat de Ioan Massoff și apărut în ziarul Rampa din 12 noiembrie 1924, Iorga declara:

"Opera lui Panait Istrati ne arată elocvent că avem de-a face cu un hamal din portul Brăilei. D-nul Panait Istrati mi-a trimis Kyra Kyralina cu dedicație. Am încercat să o citesc, dar am fost nevoit să arunc cartea imediat; asemenea lucruri nu se pot citi. [...] Eu nu-i găsesc absolut nici o calitate. Am spus: avem de a face cu un hamal din portul dunărean".^[4]

În 1927 a vizitat Moscova și Kievul (și a asistat chiar la filmarea unui film despre călătoria sa acolo). În Rusia îl întâlnește pe scriitorul grec Nikos Kazantzakis (care îl va menționa mai târziu în romanul său Zorba Grecul și în Raport către El Greco). În 1929 a călătorit din nou în Rusia sovietică. Voiajul său în Rusia a fost sursa de inspirație a operei Vers l'autre flamme-Confession pour vaincus (tradusă în limba engleză sub titlul The Confession of a Loser) în care denunță abuzurile regimului comunist. Una din remarcile sale celebre la adresa regimului sovietic și a omletei proverbiale: "Văd ouăle sparte, dar unde este omleta?". Antologia Vers l'autre flamme cuprinde nu doar textul Spovedania unui învins a lui Istrati, ci și alte scrieri căci Victor Serge este, de pildă, un alt autor. Publicarea cărții va provoca izolarea scriitorului, acesta fiind abandonat de prietenii săi de ideologie socialistă (unii din prietenii săi comuniști considerându-l fascist).

În 1930 se reîntoarce definitiv în România. Publică în 1933 eseul L’Homme qui n’adhère à rien, în care se conturează atitudinea sa în privința independenței. Chintesența acestui eseu îi atrage vehemente contestări.

A fost tratat de TBC în Franța la Nisa și apoi a revenit la București. Izolat, singur și bolnav de tuberculoză, a murit la sanatoriul Filaret. Monumentul de la mormântul său a fost realizat de către Milița Petrașcu.

Prozele și romanele sale descriu lumea proletariatului, pe care a avut ocazia să o cunoască de aproape, mirificele ținuturi ale Brăilei natale, Delta Dunării, un amestec de rase și religii și diverse orașele din Europa prin care a trecut de-a lungul vieții. Opera lui Panait Istrati, scrisă în limbile franceză și română, a fost tradusă în peste 30 de limbi.

Opera:

• Les Récits d’Adrien Zograffi / Povestirile lui Adrian Zografi:
  • Kyra Kyralina, Rieder, Paris, 1924, prefață: Romain Rolland; versiune românească de autor: I. G. Hertz, București, 1934;
  • Oncle Anghel, Rieder, Paris, 1924; versiune românească de autor: Renașterea, București,1925;
  • Les Haidoucs: I. Présentation de Haidoucs, Rieder, Paris, 1925;
  • Les Haidoucs: II. Domnitza de Snagov, Rieder, Paris, 1926;
• Enfance d’Adrien Zograffi / Copilăria lui Adrian Zografi:
  • Codine, Rieder, Paris, 1926; versiunee românească de autor: I. G. Hertz, București, 1935;
• Adolescence d’Adrien Zograffi / Adolescența lui Adrian Zografi:
  • Mikhail, Rieder, Paris, 1927;
• Vie d’Adrien Zograffi / Viața lui Adrian Zografi:
• La Maison Thuringer, Rieder, Paris, 1933; versiune românească de autor: Cartea Românească, București,1933;
• Le Bureau du placement, Rieder, Paris, 1933; versiune românească de autor: Cartea Românească, București,1933;
• Méditerranée. Lever du soleil, Rieder, Paris, 1934;
• Méditerranée. Coucher du soleil, Rieder, Paris, 1935; versiune românească de autor: Cartea Românească, București,1936;
• Trecut și viitor. Pagini autobiogafice, Renașterea, București,1925;
• La Famille Perlmutter, Gallimard, Paris, 1927 (în colaborare cu Josué Jéhouda);
• Isaac, le tresseur de fil de fer, Joseph Hessler librairie, Strasbourg, 1927;
• Le Refrain de la fosse (Nerantsoula), Grasset, Paris, 1927;
• Mes départs (pages autobiographiques), Gallimard, Paris, 1928; versiune românească de autor (postum): Cartea Românească, București, 1940;
• Les Chardons du Baragan, Bernard Grasset, Paris, 1928; versiune românească de autor, numai primul capitol (postum): Moderna, București, 1943;
• Confession pour vaincus. Après seize mois dans l’URSS, Rieder, Paris, 1929;
• Le Pécheur d’éponges (pages autobiographiques), Rieder, Paris, 1930; versiune românească de autor (postum): Dacia, București, f.a.;
• Pour avoir aimé la terre, Denoël et Steele, Paris, 1930;
• Tsatsa Minnka, Rieder, Paris, 1931; versiune românească de autor: Eminescu, București, 1931;
• En Égypte, Éditions des Cahiers libres, Paris, 1931.

Ecranizări:

• Kira Kiralina, film mut sovietic, 1928, regia: Boris Glagolin
• Kira Kiralina, film românesc din 2014, regia: Dan Pița
• Ciulinii Bărăganului, coproducție Franța-România, 1957, regia: Louis Daquin, Gheorghe Vitanidis. Ecranizare după romanul omonim.
• Codin (Codine), coproducție Franța-România, 1962, regia: Henri Colpi. Ecranizare după romanul Copilăria lui Adrian Zograffi. Scenariul: Dumitru Carabăț, Henri Colpi, Yves Jamiaque. Premiul pentru cel mai bun scenariu, Festivalul de film de la Cannes, 1963.
• Balkán! Balkán!, coproducție Ungaria-Franța-Turcia, 1993, regia: Maár Gyula. Ecranizare după Chira Chiralina.

* 1884: Otto Roth (n. 6 decembrie 1884 – d. 22 aprilie 1956) a fost un om politic șvab bănățean.

Membru în conducerea Partidului Social-Democrat din Ungaria, în 31 octombrie 1918, în condițiile destrămării Austro-Ungarieia proclamat la Timișoara Republica bănățeană, al cărei conducător pretindea să fie. Încercarea sa n-a avut izbîndă, după 2 săptămîni trupele sârbe ocupînd Timișoara și punând capăt republicii.

Guvernul condus de Otto Roth n-a izbutit niciodată să preia realmente controlul pe întreg teritoriul Banatului.

După unirea celei mai mari părți a Banatului cu România, Otto Roth a profesat ca avocat în Timișoara.

·         1884: S-a nascut Raymonde de Laroche, prima femeie pilot din lume. A murit la  18 iulie 1919, cand avionul pe care il pilota s-a prabusit inaintea aterizarii. Acestei aviatoare temerare i s-a inaltat o statuie pe aeroportul Le Bourget, Paris. Elise Raymonde Deroche (n. 22 august 1882 la Paris – d. 18 iulie 1919 la Le Crotoy) a fost un aviator francez, prima femeie din lume care a obținut o licență de pilotaj aparate de zbor. Fascinată de realizările fraților Wright, decide să ia lecții de zbor. La 8 martie 1910 obține licența din partea aeroclubului francez. Deși multe din zborurile sale s-au soldat cu accidente, și-a urmărit vocația cu fermitate. Cu toatea acestea, femeie fiind, s-a lovit de concepțiile misogine ale epocii. Astfel, în Primul Război Mondial nu i s-a permis să piloteze avioane și a fost nevoită să fie activă doar ca șofer militar. A stabilit două recorduri: unul de altitudine în zbor susținut de femei (4800 m) și unul de distanță (323 km). Și-a pierdut viața într-un zbor experimental. În memoria ei, în fiecare an, în jurul datei de 8 martie (Ziua Internațională a Femeii și ziua când Raymonde de Laroche a obținut licența de zbor) se sărbătorește Săptămâna Internațională a Femeii Aviatoare.

·         1887: Johann Ludwig Graf Schwerin von Krosigk, ministrul de finanțe sub Hitler

·         1892: Victor Daimaca (n. 22 august 1892, Turnu Severin - d. 20 mai 1969, București) a fost un pedagog și astronom român.

Este singurul român descoperitor de comete.

Victor Daimaca a urmat școala primară în orașul natal, apoi Liceul „Traian” pe care l-a absolvit în anul 1913. A obținut apoi licența în matematici la Facultatea de Științe a Univerității din București având ca profesori renumiți matematicieni și astronomi, printre care Dimitrie Pompeiu, Gheorghe Țițeica, Anton Davidoglu, Nicolae Coculescu. A lucrat o vreme ca funcționar la București însă dorința de a regăsi cerul înstelat l-a determinat să ocupe o catedră de matematică în Târgu Jiu.^[1] Între anii 1929 - 1950 a fost profesor de matematică predând mai întâi la Școala de meserii din Vădeni și ulterior la Școala Normală de băieți din Târgu Jiu.

Din anul 1949 a lucrat la Institutul Astronomic din București.

S-a stins din viață la 20 mai 1969, la București..

A fost un pasionat de astronomie, numele său legându-se de descoperirea a două comete, ambele omologate de Uniunea Astronomică Internațională^[2] și singurele care poartă numele unui român:^[3]

• cometa 1943c Daimaca, o cometă de mărimea 8 pe care a descoperit-o în 3 septembrie 1943 în constelația Lynx, pe linia α Geminorum - ε Ursa Mare.
• cometa 1943 W1 VanGelt-Peltier-Daimaca, cometă pe care Victor Daimaca a descoperit-o în data de 16 decembrie 1943în regiunea sudică a constelației Aquarius, concomitent cu alți doi astronomi, sud-africanul Van Gelt și americanul Peltier.

·         1893: Dorothy Parker, scriitoare americană (d. 1967)

·         1897 - S–a născut Sandu Albu, compozitor şi violonist; a compus muzică de cameră, simfonică, corală, pentru pian şi vioară (m.22.11.1978).

* 1897: Constantin A. Sandu-Ville (n. 22 august 1897, Pietroasele, Buzău - d. 13 octombrie 1969, Iași) a fost un inginer agronom român, membru corespondent (1955) al Academiei Române.

A fost înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iași.

Mormântul lui Constantin A. Sandu-Ville de la Cimitirul Eternitatea din Iaşi.

·         1902: Leni Riefenstahl, născută Helene Bertha Amalie Riefenstahl, (n. 22 august 1902, Berlin - d. 8 septembrie 2003, Pöcking) a fost o fotografă, operatoare de film, regizoare de film, dansatoare și actriță germană, care s-a remarcat prin estetica proprie și tehnica de realizare a filmelor, fiind și una dintre cele mai controversate personalități feminine ale secolului al XX-lea.

Cele mai faimoase opere ale lui Riefenstahl sunt filme documentare de propagandă pentru partidul naziștilor NSDAP. A introdus estetica corpurilor nude în film. Deși valoarea propagandistică a filmelor sale este adesea criticată (în 1938 i s-a acordat Cupa Mussolini pentru „Olympia”, considerat cel mai bun film străin, în cadrul Expoziției Internaționale de Artă cinematografică de la Veneția), estetica lor este considerată de mulți realizatori și critici de film ca excepțională.

Fiind exclusă din lumea filmului după război, s-a dedicat fotografiei și filmelor despre viața marină. În anul 2002, ultimul ei film, documentarul „Impresii sub apă", difuzat de canalul de televiziune ARTE cu ocazia împlinirii vârstei de 100 de ani, a fost considerat o adevărată capodoperă, însă comentariile criticilor nu au omis să pună din nou în evidență răspunderea morală a creatorului de artă.

Leni Riefenstahl

Leni Riefenstahl în 1931.

·         1904:  Gheorghe D. Anghel (n. 22 august 1904,^[1][2] Turnu Severin, România – d. 9 aprilie 1966,^[3][2] București, RS România) a fost un sculptor român.

După ce frecventează la Școala de Arte Frumoase din București cursurile sculptorului Dimitrie Paciurea, Anghel își definitivează formația la Paris(1924-1937) sub îndrumarea lui Antoine Injalbert. Aici are ocazia să viziteze atelierul lui Brâncuși și face studii în muzee și expoziții, fiind interesat de monumentele vechii arhitecturi și sculpturi franceze. Gustul pentru formele riguroase și expresive îi este alimentat de zestrea artistică românească primită prin lecțiile lui Paciurea, de patrimoniul cultural medieval francez, ca și de preocupările artiștilor neoclasici sau de arta unor sculptori francezi moderni ca Rodin, Bourdelle, Maillol, Despiau. Astfel de filiații culturale la care ajunge pe calea propriilor sale convingeri îl vor face să evolueze pe un alt drum decât Brâncuși. Anghel nu respinge experiențele impresionismuluiîn sculptură, nu consideră ca "impur" modelajul încărcat de senzații. El păstrează în portret - gen ce l-a preocupat întreaga viață - un ideal clasic, în sensul structurii durabile a ființei umane, al unei robusteți interioare de nedesmițită claritate.

Viziunea sa realistă a perenității îl face să lucreze în general în bronz și numai foarte rar în piatră (bustul lui Enescu de la Ateneul Român). Amestec de austeritate și spontaneitate, operele sale au în ele o atitudine solemnă, departe însă de grandilocvență.

Capodoperele sculpturii sale sunt statuia lui Theodor Pallady, aflată în colecția muzeului din Craiova, și statuia lui Mihai Eminescu din fața Ateneului Român.

Lucrări de artă monumentală:

• 1929 - Bustul în gips al actorului de origine română Jean Yonnel, Foaierul Comediei Franceze, Paris, Franța (în 1964 îl va aduce de la Paris și îl va relua în bronz);
• 1937 - I. H. Paulian, Turnu Severin;
• 1938 - Theodor Pallady, Muzeul din Craiova;
• 1939 - Cărturarul (statuie monumentală);
• 1943 - George Enescu, bust;
• 1945 - George Enescu, statuie în piatră, în prezent - Rotonda Ateneului Român, București;
• 1948 - Nicolae Bălcescu, portret în bronz;
• 1949 - Pictorul, proiect de statuie monumentală (ulterior acesta a fost distrus);
• 1951 - Valentin Gheorghiu, muzician, portret;
• 1954 - Ion Andreescu și Ștefan Luchian, pictori, statui monumentale, expuse provizoriu în fața Muzeului Simu;
  • - D. Ghiață, pictor, bust (în 1955 este expus provizoriu la Muzeul de Artă din Craiova);
  • - Rugăciune, statuie în bronz;
• 1955 - Gh. Dumitrescu, compozitor, bust;
• 1956 - George Enescu, Liveni, Botoșani;
  • - Nud, lucrare în bronz, a fost expus la Muzeul de Artă Craiova, Muzeul de Artă din Galați și Muzeul de Artă din Cluj, iar în prezent se află ?;
• 1957 - Dinu Lipatti, bust, expus în fața Ateneului Român pentru două zile, însă compoziția era realizată pentru Conservatorul din Paris și pentru că în locul acesteia a fost trimisă lucrarea unui alt sculptor Gheorghe D. Anghel decide să o distrugă;
• 1958 - Mihai Eminescu, Botoșani;
  • - Ștefan Luchian, portret în bronz;
• 1960 - Theodor Pallady, monument, expus în fosta sală Universul;
  • - Irinel Luciu, dansatoare, portret;
• 1961 - Maternitate (varianta în genunchi) și Moartea poetului, ambele compoziții în bronz;
• 1962 - Din viața unui geniu, triptic în bronz;
• 1963 - Muzica, statuie alegorică;
• 1964 - Emil Racoviță, savant, bust, stațiunea Banyuls-Sur-Mer, Laboratorul Arago, Franța;
• 1965 - Mihai Eminescu, statuie monumentală în bronz, Ateneul Român, București.
• - Medea Niculescu, portret, Paris;
• - medalia Solange d'Herbez de la Tour, Paris.

Bustul lui Ciprian Porumbescu din Parcul Herăstrău, București

Statuia lui Mihai Eminescu, bronz, 1963, în fața Ateneului Român

* 1904: Deng Xiaoping (în chineză: 邓小平, în pinyin: Dèng Xiǎopíng,  ascultă pronunția (ajutor·info), n. 22 august 1904,^[1][2][3][4] Q11064571[*], Dinastia Qing – d. 19 februarie 1997,^[5] Beijing, Republica Populară Chineză) a fost un lider al Partidului Comunist din China. Deși niciodată nu a avut titlul de șef de stat sau șef de guvern, Deng a fost liderul de facto al Republicii Populare Chineze de la sfârșitul anilor 1970 până la începutul anilor 1990. A fost fondatorul "socialismului cu caracteristici chinezești" și a reformei economice din China, cunoscută ca "economia de piața socialistă". Este creditat cu faptul că a adus China mai aproape de capitalism și a determinat creșterea foarte rapidă a economiei chineze timp de peste trei decenii.

Fiul unui proprietar funciar, Deng s-a dus în 1919 împreună cu Ciu Enlai în Franța în cadrul programului „Mouvement Travail-Études”, unde a lucrat într-o fabrică de încălțăminte din Montargis și la Renault timp de cinci ani. În 1924 a devenit membru al unei celule a Partidului Comunist Chinez. La întoarcerea înspre China, a stat trei ani la Moscova. După ce s-a reîntors în China, a organizat un centru de pregătire profesională, o trupă militară formată din țărani și, în cele din urmă, „A Șaptea Armată Roșie”, în provincia Guangxi. A devenit comisar politic, a scos gazeta „Steaua Roșie” și a aderat de timpuriu la facțiunea lui Mao din cadrul Partidului Comunist Chinez (PCC). În timpului Marșului cel Lung, l-a propus pe Mao, pentru postul de președinte al PCC.^[6] În 1952 a fost numit vicepremier, iar în 1956 secretar-general al PCC. În timpul Revoluției Culturale, Deng, acuzat că ar fi vrut să reintroducă sistemul capitalist în China, a fost una din victimele acesteia. A fost numit de către Gardiștii Roșii „mare plantă otrăvitoare”, „rădăcina principală a liniei reacționare burgheze” și a fost caricaturizat cu cap de câine și bot de porc.^[6] Deng a fost reabilitat, fiind numit din nou vicepremier, la cca un an și jumătate după ce Lin Biao, vicepreședintele PCC, a murit în 1971 în urma unui accident aviatic. În ianuarie 1975 a fost ales vicepreședinte al PCC, iar după două săptămâni șeful Statului Major.

Moștenind o țara măcinată de tarele sociale și economice datorate Revoluției Culturale și altor manevre politice de masă ale erei Mao Zedong, Deng a fost nucleul celei de-a doua generații a conducerii Partidului Comunist Chinez.

Deng spunea că statul chinez se afla în primul stadiu al socialismului și deci datoria partidului era să perfecționeze socialismul în stil chinezesc. Această interpretare a marxismului reduce rolul ideologiei în gândirea economică și va duce la decizii politico-economice mult mai eficiente. Renunțând la valorile ideologice comuniste, chiar dacă nu la întreaga moștenire marxist-leninistă, Deng a decretat că „socialismul nu înseamnă împărțirea sărăciei”.^{[necesită citare]} Justificarea sa teoretică pentru acceptarea regulilor economiei de piață a fost următoarea: „Planificarea și economia de piață nu reprezintă diferențele esențiale între socialism și capitalism. O economie planificată nu este definiția socialismului, deoarece există planificare și în capitalism; de asemenea economie de piață există și în socialism. Planificarea și economia de piață sunt amândouă pârghii de control ale activității economice.”^{[necesită citare]}

Îmbunatățirea relațiilor cu lumea exterioară a fost al doilea țel important al programului de reforme al lui Deng. Dar cele mai importante schimbări au fost în planul intern, și anume: sociale, politice, și cel mai evident, economice. Scopul reformelor lui Deng a fost exprimat prin „Cele patru direcții de modernizare”: agricultura, industria, știința – tehnologia și armata. Strategia pentru atingerea nivelului de națiune industrializată de tip modern a fost numită „economie socialistă de piață”.

Spre deosebire de alți lideri chinezi, cum ar fi Hua Guofeng, Deng credea că nicio teorie politică nu trebuie respinsă doar pentru că nu era asociată cu Mao, și, spre deosebire de alți lideri mai conservatori, cum ar fi Chen Yu, Deng nu se opunea unor reforme doar pentru că ele respectau principii ale economiei capitaliste. Aceasta flexibilitate în gândire este subliniată de declarații politice cum ar fi: „Nu trebuie să ne fie teamă să adoptam cele mai avansate metode de management aplicate în țările capitaliste... Chintesența socialismului este liberalizarea și dezvoltarea sistemelor de producție... Socialismul și economia de piață nu sunt incompatibile... Trebuie să ne îngrijoreze deviația înspre dreapta, dar cel mai important, trebuie sa ne îngrijoreze deviația spre stânga.”^{[necesită citare]}

Deși Deng a asigurat suportul teoretic și politic al reformelor sale, este recunoscut de către istorici^[cine?] că puține dintre ele au fost gândite de el însuși. De exemplu, premierul Zhou Enlai a inițiat cu ani în urmă „Cele patru direcții de modernizare”. În plus, multe reforme au fost implementate de lideri locali sub privirea deseori îngăduitoare a autorităților centrale. Succesul acestor reforme a determinat introducerea lor pe scară din ce în ce mai largă, ajungându-se, în final, la implementarea lor la scară națională. Multe reforme au fost inspirate din experiența „Tigrilor din Estul Asiei” (termen care desemnează economiile din Taiwan, Hong Kong, Singapore și Coreea de Sud). Reiese un contrast izbitor față de modelul perestroika al lui Mihail Gorbaciov în care majoritatea reformelor au fost gândite de mentorul lor. Implementarea reformelor lui Deng se face de jos în sus spre deosebire de cazul URSS unde se făcea de sus în jos, ceea ce în final se dovedește un factor de succes.

Reformele lui Deng includ introducerea managementului centralizat de tip planificat al economiei de către tehnocrați cu studii economice, abandonându-se stilul economiei de campanie a lui Mao. Acest tip de management era bazat pe mecanismele pieței, spre deosebire de modelul sovietic.

Deng a încurajat descentralizarea în agricultură și dezvoltarea gospodăriilor individuale. La nivel local, stimulentele materiale și nu discursurile politice au fost folosite pentru motivarea forței de muncă, fiind chiar permis țăranilor să-și vândă produsele obținute din recolta proprie pe piața liberă.

Cea mai importanta mișcare în direcția reformatoare a fost aceea de a permite autorităților locale din orașe și provincii să investească bani în fabricile pe care le considerau cele mai profitabile, ceea ce a dus la dezvoltarea industriei ușoare. Acest lucru va duce la schimbarea strategiei de dezvoltare a economiei chineze spre creșterea industriei ușoare și a exportului producției acesteia. Aceasta era, de altfel, calea optimă de dezvoltare pentru o țară în curs de dezvoltare cu o economie lipsită de capital. Cu o perioadă de dezvoltare scurtă, necesar scăzut de capital de pornire și cerere mare la export, industria ușoară va genera venituri importante, care vor fi reinvestite în unități de producție mai sofisticate si mai moderne. În contrast cu reformele din Iugoslavia și Ungaria, aceste investiții nu erau dictate de guvern. Capitalul investit în industria grea provenea în principal de la bănci, adică din depozitele bancare ale populației.

Aceste reforme au avut un real succes, realizând o adevărată revoluție industrială a Chinei. Ele au reprezentat reversul politicii economice izolaționiste a lui Mao. China a decis să accelereze procesul de modernizare prin mărirea volumului de tranzacții cu exteriorul, în special în scopul obținerii de tehnologie de la țările dezvoltate (Japonia și lumea occidentală). Consecința a fost atingerea țelurilor propuse în Cele patru direcții de modernizare prin atragerea de fonduri de investiții străine și trimiterea de oameni la specializare în management, marketing și tehnologie, ceea ce duce la accelerarea dezvoltării economice.

Deng a înființat o serie de zone economice speciale, unde investițiile străine și liberalizarea pieței au fost încurajate, atrăgând astfel multe companii străine.

Reformele s-au concentrat de asemenea pe îmbunătățirea productivității muncii. Au fost încurajate acordarea de prime în natura și au fost introduse sisteme de prime. Țăranii au fost încurajați să-și vândă surplusul de producție din gospodărie, ceea ce duce la creșterea consumului casnic deci la creșterea nivelului de trai, ceea ce constituie un suport politic pentru viitoarele reforme.

În ultimii peste 20 de ani, economia Chinei și-a menținut tendința de dezvoltare accelerată, forța sa economică sporind. În 2003, volumul economic global a situat China pe locul VII în lume, iar volumul comerțului exterior - pe locul IV.^{[necesită citare]}

În urma dezvoltării constante a economiei, China a depășit etapa economiei marcate de penurie și a intrat într-o perioadă de abundență materială, fiind soluționate probleme importante pentru sute de milioane de persoane: hrana și îmbrăcămintea.

Deng s-a retras din Biroul Politic în 1987 și a părăsit ultimul său post oficial (președinte al Comisiei Militare de Stat) în martie 1990.

Ca urmare a reformelor lui Deng, China a avut și după moartea sa o creștere economică anuală de 8% având una dintre cele mai mari rate de creștere economică din lume. Inflația din anii de după reprimarea demonstrației de la Tiananmen a fost și ea combătută. Instituțiile politice au devenit o garanție a stabilității după ce Deng a înlocuit în rândul acestora pe țăranii-revoluționari cu tehnocrați cu studii superioare. Problemele sociale s-au atenuat odată cu creșterea nivelului de trai.

Reformele lui Deng au lăsat totuși o serie de probleme nerezolvate. Ca urmare a reformelor sale în direcția unei economii de piață a devenit evident la mijlocul anilor 1990 că multe întreprinderi de stat (aflate în proprietatea guvernului central și nu a autorităților locale) nu erau profitabile și trebuiau închise ca să nu devină adevărate găuri negre ale economiei. Mai mult decât atât, beneficiile reformei din agricultură își epuizaseră cursul, veniturile din agricultură fiind în stagnare, lăsând liderii chinezi în căutarea de noi mecanisme de a dezvolta mediul rural, altfel riscând apariția unor probleme sociale de masă.

Deși a pus la punct un sistem politic bazat pe un partid unic, sistem care a reușit să susțină o creștere economică pe o perioadă foarte lungă, este evident că acest model este departe de a fi demn de urmat, dovadă fiind gravele probleme sociale din China comunistă, probleme care au culminat cu protestele de la Tienanmen din 1989, înăbușite în sânge de armata chineză.

Deng Xiaoping 邓小平

·         1908: S-a  născut fotograful şi pictorul Henri Cartier-Bresson, a cutreierat întreaga lume şi a fost primul fotograf “capitalist” acceptat să fotografieze liber în Blocul Sovietic. A fondat împreună cu Robert Capa, în 1947, agenţia de fotografie Magnum; (d.03.08.2004).·         1904:  S-a născut fostul lider chinez Deng Xiaoping, este creditat cu faptul că a adus China mai aproape de capitalism şi a  deschis calea  creşterii  rapide a  economiei  si  a deschiderii acestei tari  spre lume. Este cel care a ordonat in ziua de 4.06.1989, represiunea mişcării studenţeşti din Piaţa Tienanmen a capitalei chineze; (d. 19.02.1997).
* 1911: Vladimir Conduraru (Kondurar) ( n. 22 august 1911, Mîndreștii Noi, Sîngerei - mai 1990, Dnepropetrovsk, Ucraina) a fost un matematician și astronom sovietic și ucrainean român, originar din Basarabia.

·         1917: Alexandru Piru (n. 22 august 1917, Mărgineni, Bacău - d. 1993, București) a fost un critic și istoric literar român, profesor de literatură la Facultatea de Litere a Universității din București. A fost senator românîn legislatura 1990-1992 ales în București pe listele partidului FSN. În cadrul activității sale parlamentare, Alexandru Piru a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Statul Israel, Republica Populară Chineză și Republica Franceză-Senat.

A fost unul dintre asistenții lui George Călinescu, alături de Dinu Pillat și Adrian Marino, pînă la „radierea" (îndepărtarea) acestuia din Facultate, și a îngrijit re-editarea monumentalei Istorii a literaturii române de la origini și pînă în prezent, semnând prefața ediției a doua, publicată în 1982 de Editura Minerva.

Alexandru Piru a scris de asemenea o istorie a literaturii române, influențată ca manieră de abordare de cea a lui G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până la 1830 (publicată în 1977)^[2], Istoria literaturii române (publicată postum în 1994) și nu în ultimul rând foarte utila Istorie a literaturii române vechi, considerată a fi a doua ca valoare după cea interbelică a lui Nicolae Cartojan. Alexandru Piru este și autorul unei retrospective a deceniului literar cinci, intitulată Panorama deceniului literar românesc 1940-1950 (apărută în 1968). În anul 2006 a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.

·         1917: S-a născut legenda blues-ului John Lee Hooker, solist vocal şi instrumentist, cu peste o sută de albume înregistrate, câştigător al Premiilor Grammy; (m. 21 iunie 2001).
* 1917: Ko Arima (n. 22 august 1917) este un fost fotbalist japonez.
* 1919: Octavian Iliescu (n. 22 august 1919, Craiova— d. 24 iunie 2009, București) a fost un celebru numismat român, cu o activitate prodigioasă și în medalistică și sigilografie. A avut un rol esențial în clarificarea tabloului emisiunilor monetare ale statelor medievale Țara Românească și Moldova. A descoperit și publicat numeroase tipuri și variante monetare noi.

Octavian Iliescu este, alături de Dimitrie A. Sturdza, Constantin Moisil și Nicolae Docan, unul dintre cei mai de seamă numismați români și europeni. Interesul său științific a acoperit întregul domeniu al numismaticii, de la cea greacă, dacică, celtică, romană, bizantină, medievală balcanică și vest-europeană, islamică, până la cea modernă și contemporană, ca și arta medaliei, dar și al unor domenii surori, cum ar fi heraldica și sigilografia. Deși are contribuții esențiale privind numismatica antică, Octavian Iliescu poate fi considerat ca adevăratul întemeietor al cercetărilor privind numismatica bizantină și islamică în România, multe dintre studiile sale în acest domeniu fiind fundamentale pentru cercetarea modernă a acestor subiecte și sunt citate în marile sinteze occidentale.

Octavian Iliescu a adus o contribuție deosebită în domeniul său favorit, cel al numismaticii medievale românești (muntenești, moldovenești și dobrogene). În acest câmp vast al cercetării a continuat, a extins și mai ales a modernizat studiile începute de Sturdza, Docan, Severeanu și Moisil, aducându-le la nivelul atins de investigațiile savanților europeni ai secolului al XX-lea.

În anul 2003 Octavian Iliescu a fost decorat cu Ordinul "Meritul Cultural" în grad de Ofițer.

Octavian Iliescu a urmat cursurile Colegiului Național "Carol I" din Craiova (seria 1930-1938). Este licențiat în Drept al Universității din București (1942) și înscris ca avocat în Baroul de Ilfov (1942-1948) și apoi în Colegiul Avocaților București (1948-1950). Este cercetător la Institutul de Istorie al Academiei Române din București (1951-1954), apoi pe rând șef al Cabinetului Numismatic din Biblioteca Academiei Române (1954-1978) și cercetător principal la Muzeul Național de Istorie a României (1978-1982).

Este colecționar de monede din 1928; în 1934 ia parte la al II-lea Congres Național de Arheologie și Numismatică de la Craiova. În 1938 este ales membru activ al Societații Numismatice Române și începe o lungă activitate de cercetare în domeniul numismaticii și al istoriei economice. Participă la numeroase manifestări științifice naționale și internaționale.

Octavian Iliescu

·         1920: Ray Douglas Bradbury^[15] (n. 22 august 1920 - d. 5 iunie 2012, Los Angeles, California) a fost un scriitor american de romane SF, fantasy, horror și mister.

Este cel mai bine cunoscut pentru romanele 451º Fahrenheit și Cronicile marțiene. Operele sale au fost adaptate în peste 20 de filme și show-uri.

Ray Bradbury a fost căsătorit cu Marguerite McClure (16 ianuarie 1922 – 24 noiembrie 2003) din 1947 până la moartea ei; ei au avut patru fete:^[59] Susan, Ramona, Bettina și Alexandra.^[60] Bradbury nu și-a luat permisul auto^[61] și a stat împreună cu părinții până la vârsta de 27 de ani, când s-a căsătorit. Soția lui timp de cincizeci și șase de ani, Maggie – după cum o alinta el, a fost singura femeie din viața lui.^[62]

Bradbury a fost un apropiat al lui Charles Addams, care a ilustrat prima povestire a autorului despre familia Elliott, o familie din regiunea rurală a Illinois-ului similară familiei Addams. Prima povestire despre această familie a fost "Homecoming" și a apărut în 1964 în numărul de Halloween al revistei Mademoiselle. Bradbury și Addams au dorit să colaboreze pentru a povesti întreaga istorie a familiei, dar proiectul nu s-a materializat și, după cum se specifică într-un interviu din 2001, au mers fiecare pe drumul său.^[63] În octombrie 2001 Bradbury a publicat toate povestirile pe care le-a scris despre această familie într-o carte care conținea pasaje de legătură, From the Dust Returned, îmbrăcată într-o supracopertă pe care se regăsea ilustrația originală a lui Addams realizată pentru povestirea "Homecoming".^[64]

Alt prieten apropiat a fost animatorul Ray Harryhausen. În timpul decernării premiilor BAFTA din 2010, la omagierea împlinirii vârstei de 90 de ani de către Ray Harryhausen, Bradbury a rememorat prima lor întâlnire, petrecută în casa lui Forrest J Ackerman pe când aveau amândoi doar 18 ani. Ei au descoperit gustul comun pentru SF, King Kong, precum și pentru filmul The Fountainhead, regizat de King Vidor și scris de Ayn Rand, acesta constituind începutul prieteniei lor de o viață. Influențele timpurii i-au ajutat pe cei doi să capete încredere în ei și să aibă curajul să își urmeze căile pe care și le-au ales în viață. De la prima lor întâlnire, ei au luat legătura unul cu celălalt cel puțin o dată pe lună, împărtășind o prietenie de peste 70 de ani.^[65]

În ultimii ani, Bradbury și-a păstrat dedicarea și pasiunea, în ciuda a ceea ce el descria ca "devastarea bolii și morții multor prieteni buni". Printre peirderile care l-au afectat profund s-a numărat și moartea creatorului seriei Star Trek, Gene Roddenberry, care i-a fost prieten apropiat timp de aproape trei decenii, după ce acesta l-a rugat să scrie pentru Star Trek, lucru pe care Bradbury nu l-a făcut niciodată, comentând că "nu poate așeza ideile altora într-o formă sensibilă".^[45]

Bradbury a suferit un accident vascular cerebral în 1999^[66], lucru care l-a lăsat parțial dependent de un scaun cu rotile pentru deplasare.^[67] El a continuat să scrie, printre creațiile sale din această perioadă numărându-se un eseu pe marginea surselor de inspirație ale textelor publicate în The New Yorker, apărut cu doar două săptămâni înaintea morții sale.^[68] Bradbury a apărut regulat la conferințele SF până în 2009, când s-a retras din circuit.

Bradbury a fost un susționător fervent al sistemului bibliotecilor publice și a ajutat la strângerea de fonduri pentru a împiedica închiderea din motive de reduceri bugetare a câtorva biblioteci din California. El a amintit din trecutul său că "bibliotecile m-au crescut " și că a evitat colegiile și universitățile, comparând lipsa sa de bani din timpul Crizei cu studenții contemporani săraci.^[69] El și-a exprimat scepticismul cu privire la tehnologia modernă opunându-se conversiei operei sale în cărți în format electronic și declarând că

„"Avem prea multe celulare. Avem prea mult internet. Trebuie să scăpăm de aceste mașinării. Acum avem prea multe mașinării."^[70]”

Când a venit vremea reînnoirii drepturilor de autor pentru 451º Fahrenheit în luna decembrie a anului 2011, Bradbury a acceptat ca opera să fie publicată în format electronic – cu condiția ca editorul, Simon & Schuster, să permită descărcarea ei de către orice patron de bibliotecă. Acesta a rămas singurul titlu din catalogul Simon & Schuster care are acest regim.^[71]

Bradbury a ales să fie înmormântat în cimitirul Westwood Village Memorial Park din Los Angeles, piatra sa funerară purtând inscripția "Autorul cărții 451º Fahrenheit ".

Bradbury a murit pe 5 iunie 2012 în Los Angeles, California, la vârsta de 91 de ani, după o lungă suferință.^[74]

Necrologul din The New York Times consemnează că Bradbury a fost "scriitorul răspunzător pentru acceptarea SF-ului modern în literatura mainstream."^[75] Los Angeles Times l-a creditat pe Bradbury cu abilitatea de "a scrie liric și de a evoca lumi imaginare pe care le-a ancorat aici și acum cu claritate vizuală și familiaritate".^[76] Nepotul lui Bradbury, Danny Karapetian, a declarat că opera lui Bradbury "a influențat mulți artiști, scriitori, profesori și savanți, ale căror povești este mereu o plăcere să le asculți".^[60] The Washington Post a punctat câteva tehnologii moderne pe care Bradbury le-a imaginat cu mult timp înainte în operele sale, cum ar fi ideea bancomatelor și a câștilor audio și Bluetooth din 451º Fahrenheit, sau conceptul inteligenței artificiale din I Sing the Body Electric]].^[77]

Câțiva fani celebri ai lui Bradbury i-au adus un omagiu autorului amintind influența operei acestuia asupra carierelor și creațiilor lor.^[78][79] Regizorul Steven Spielberg a declarat că Bradbury a fost "muza [lui] în marea parte a carierei [sale] SF... El este nemuritor în lumea SF-ului, fanteziei și imaginației".^[80] Scriitorul Neil Gaiman a fost de părere că "lumea ar fi fost mai săracă fără el",^[79] iar autorul Stephen King a postat pe site-ul său: "Ray Bradbury a scris trei romane grozave și trei sute de povestiri superbe. Una dintre acestea din urmă se numește 'Detunătura'. Sunetul pe care îl aud azi este acela al detunăturii iscate de sunetul pașilor unui uriaș care se îndepărtează. Dar romanele și povestirile rămân, iar ele rezonează o frumusețe ciudată."^[81]

Pe 6 iunie 2012, într-o declarație publică făcută de Biroul de Presă al Casei Albe, președintele Barack Obama a spus:

„"Vestea morții lui Ray Bradbury a adus în mintea multor americani imaginea operei sale, la care am avut acces de la o vârstă fragedă. Darul său de a istorisi a modelat cultura noastră și ne-a lărgit frontierele. Dar Ray și-a dat seama și de faptul că imaginația noastră poate fi folosită pentru o mai bună înțelegere, ca un vehicul al schimbării și al exprimării celor mai prețioase valori. Nu încape nicio îndoială că Ray va continua să inspire multe generații prin intermediul scrierilor sale, iar gândurile și rugăciunile noastre se îndreaptă către familia și prietenii săi.

Ray Bradbury

Ray Bradbury in 1975

·         1921: Michael Yeats (n. 22 august 1921 - d. 3 ianuarie 2007, Dublin, Irlanda) a fost un om politic irlandez, membru al Parlamentului European în perioada 1973 din partea Irlandei.

·         1923 - S-a născut Sonny (Alfonso) Thompson, pianist, compozitor şi şef de orchestră american.

·         1926 - S-a născut Bob Flanigan, vocalist american (The Four Freshmen).
* 1928: Karlheinz Stockhausen (n. 22 august 1928, Mödrath, acum parte a orașului Kerpen, Germania - d. 5 decembrie 2007, Kürten-Kettenberg, Germania) a fost un compozitor german. Este considerat de critici^[cine?] ca fiind unul dintre cei mai importanți compozitori ai secolului XX.

Pentru unii critici, este considerat „unul dintre cele mai mari vizionari ai muzicii secolului XX" (Hewett 2007). Stockhausen este cel mai bine cunoscut pentru inovațiile sale în domeniul muzicii electronice, seriale, spațiale și al aleatorismului muzical.

Educația lui Karlheinz Stockhausen a început în Germania la Hochschule für Musik Köln și la Universitatea din Köln, iar mai târziu, a studiat compoziția cu Olivier Messiaen în Paris și cu Werner Meyer - Eppler la Rheinische Friedrich - Wilhelms - Universität Bonn . A fost una dintre cele mai importante figuri ale Școlii de la Darmstadt, iar teoriile sale cu privire la compoziție au fost, și încă sunt actuale, nu numai pentru compozitorii de muzică cultă contemporană, ci și pentru cei de jazz și muzică populară . Lucrările sale, compuse într-o perioadă de mai mult de șaizeci de ani, depășește granițele tradiționale . În afară de muzica electronică, compozițiile lui variază de la miniaturi pentru carilon, cântece, muzică de cameră, până la muzică orchestrală, corală, lucrări pentru instrumente solo și un ciclu de șapte opere. Activitatea sa eseistică include 10 de volume . El a primit, de asemenea, numeroase premii pentru compozițiile sale, înregistrările sale și la vânzările de casa lui de producție. Printre compozițiile sale cele mai valoroase se numără o serie de 19 Klavierstücke (pentru pian solo), Kontra-Punkte pentru 10 instrumente, muzica concretă (electronică) Gesang der Jünglinge im Feuerofen, Gruppen pentru trei orchestre, lucrări pentru percuție solo Zyklus, Kontakte, cantata Momente, concertul electronic intitulat Mikrophonie I, Hymnen, Stimmung pentru șase soliști vocali, Aus den Sieben Tagen , Mantra pentru două piane și instrumente electronice, Tierkreis , Inori pentru soliști și orchestră și ciclul de operă gigantic cu titlul Licht.

A murit de insuficiență cardiacă la vârsta de 79 de ani, la 5 decembrie 2007, la casa sa din Kürten, Germania.

Karlheinz Stockhausen a scris mai mult de 370 de compoziții. De multe ori el se îndepărtează radical de la tradiția muzicală. Alți compozitori care l-au influențat pe Stockhausen au fost Olivier Messiaen, Edgard Varèse, și Anton Webern. De asemenea, alte surse importante de inspirație au fost reprezentate de către cinematografie (Stockhausen 1996b) și de către artiști vizuali, cum ar fi Piet Mondrian(Stockhausen 1996a, 94; Texte 3, 92-93; Toop 1998) și Paul Klee (Maconie 2005, 187).

Karlheinz Stockhausen, 07 martie 2004

* 1930: Gylmar dos Santos Neves (portugheză braziliană: /ʒiwˈmaɾ duˈsɐ̃tus ˈnɛvis/; n. 22 august 1930 – d. 25 august 2013), cunoscut mai simplu ca Gilmar (cu un i), a fost un fotbalist brazilian care a jucat pe postul de portar pentru Corinthians și Santos a reprezentat Brazilia la trei Campionate Mondiale.^[2] A fost ales drept cel mai bun portar brazilian al secolului al XX-lea și unul din cei mai buni portari din lume de către IFFHS. Avea o atitudine sobră și o personalitate pașnică
* 1933: Alexandru Drăgulescu (n. 22 august 1933) este un regizor român de film documentar. A realizat numeroase filme documentare, culturale și didactice, la Studioul Alexandru Sahia.
A regizat:

• Ceasul rău (1965)
• Nedeea (1966)
• O nuntă la olteni (1967)
• Lăutarul (1970)
• Pădurile viitorului (1972)
• Micii arheologi (1973)
• Soarele Moldovei (1974)
• Anul 1600 (1975)
• Legenda cetății de foc (1976)
• Contribuția inteligenței românești (1977)
• Neamul lotrenilor (1978)
• Semne străbune (1979)
• Poduri dunărene (1980)
• La Timișoara, într-o grădină (1981)
• Valea lui Anghel (1983)
• Iarna s-a oprit la Dunăre (1985)
• Târgoviște, veche vatră de comerț (1988)
• Petrochimiștii (1989)
• Ți-aduci aminte, Hans ? (1990)
• Inventatorii

·         1933: Sylva Koscina (n. 22 august 1933, Zagreb – d. 26 decembrie 1994, Roma) a fost o actriță italiană de film, originară din Iugoslavia.

Koscina a studiat fizica la Universitatea din Napoli și a lucrat ca fotomodel.

Din 1955 a jucat numeroase roluri de film. Deja al doilea ei film, Il ferroviereînregia lui Pietro Germi, a fost un film important pentru neorealismul italian și i-a adus recunoașterea. Un alt succes a fost comedia Ladro lui, ladra leide Luigi Zampa din anul 1958.

În anii următori, Sylva Koscina făcut numeroase filme, alături de parteneri ca Lino Ventura în L'arme à gauche, Horst Buchholz în Operación Estambul și în Johnny Banco, în Deadlier Than the Male, sau în a doua parte a flimului Lupta pentru Roma în regia lui Robert Siodmak. În 1993 a apărut în ultimul ei film C'è Kim Novak al telefono.

Sylva Koscina a murit la Roma, în 1994, în vârstă de 61 de ani, de cancer mamar.

Filmografie:

• 1955 Siamo uomini o caporali
• 1956 Feroviarul (Il ferroviere), regia Pietro Germi
• 1956 Michele Strogoff
• 1957 Guendalina
• 1957 Bunica Sabella (La nonna Sabella), regia Dino Risi
• 1957 La Gerusalemme liberata
• 1957 I fidanzati della morte
• 1958 Muncile lui Hercule (Le fatiche di Ercole), r. Pietro Francisci
• 1958 Racconti d'estate
• 1958 Totò nella luna
• 1958 Totò a Parigi
• 1958 Ladro lui, ladra lei
• 1958 Giovani mariti
• 1958 Ercole e la regina di Lidia
• 1958 La nipote Sabella - Lucia
• 1958 Quando gli angeli piangono -
• 1958 Non sono più guaglione
• 1958 Le naïf aux quarante enfants
• 1958 Neveste periculoase (Mogli pericolose), regia Luigi Comencini
• 1959 Confidentul doamnelor (Le confident de ces dames), regia Jean Boyer
• 1959 Tempi duri per i vampiri
• 1959 La cambiale
• 1959 Le sorprese dell'amore
• 1959 Poveri milionari
• 1959 Femmine tre volte
• 1960 Femmine di lusso
• 1960 I piaceri dello scapolo
• 1961 Ucigașul plătit (Il sicario), regia Damiano Damiani
• 1960 Crimen (film)|Crimen
• 1960 Gardianul (Il vigile), r. Luigi Zampa
• 1960 L'assedio di Siracusa
• 1960 Le pillole di Ercole
• 1960 Genitori in blue-jeans
• 1960 Le distrazioni
• 1960 Le mogli degli altri
• 1961 Mariti in pericolo
• 1961 Mani in alto
• 1962 L'uomo dalla maschera di ferro
• 1962 il giorno più corto
• 1962 La congiura dei dieci
• 1962 Jessica (film)|Jessica
• 1962 Le massaggiatrici
• 1962 Copacabana Palace
• 1962 La lepre e la tartaruga
• 1962 Il paladino della corte di Francia
• 1963 Le monachine
• 1963 Il fornaretto di Venezia
• 1963 Cyrano e D'Artagnan
• 1963 L'appartemento delle ragazze
• 1963 L'uomo in nero
• 1963 Judex, regia Georges Franju
• 1964 Il triangolo circolare
• 1964 Una storia di notte
• 1964 Sabato 18 luglio
• 1964 Cadavere per signora
• 1964 Amore e vita
• 1964 Se permettete parliamo di donne
• 1964 Troppo caldo per giugno
• 1965 Giulietta spiritelor (Giulietta degli spiriti), r. Federico Fellini
• 1965 Corpo a corpo
• 1965 La donna
• 1965 Colpo grosso a Galata Bridge
• 1965 Il morbidone
• 1965 L'autostrada del sole
• 1965 I soldi
• 1965 Made in Italy, regia Nanni Loy
• 1966 Eu, eu , eu... și ceilalți (Io, io, io... e gli altri), regia Alessandro Blasetti
• 1966 Lo straniero di passaggio
• 1966 I sette falsari
• 1966 Più micidiale del maschio
• 1966 Agente X-77 - Ordine di uccidere
• 1966 Layton... bambole e karatè
• 1967 Tre morsi nella mela (Three Bites of the Apple)
• 1967 Johnny Banco
• 1967 I protagonisti
• 1968 La calata dei barbari
• 1968 Guerra amore e fuga
• 1968 Justine ovvero le disavventure della virtù
• 1968 Jim l'irresistibile detective
• 1968 Bătălia pentru Roma I - împărăteasa Teodora
• 1969 Bătălia pentru Roma II - împărăteasa Teodora
• 1969 La moglie nuova
• 1969 L'assoluto naturale
• 1969 Vedo nudo (film 1969)|Vedo nudo
• 1969 Bătălia de pe Neretva (La battaglia della Neretva), r. Veljko Bulajic
• 1970 Ninì Tirabusciò, la donna che inventò la mossa
• 1970 I lupi attaccano in branco
• 1970 La colomba non deve volare
• 1971 Mazzabubù... Quante corna stanno quaggiù?
• 1971 Nel buio del terrore
• 1971 Homo Eroticus
• 1971 African Story
• 1971 Noi donne siam fatte così!
• 1972 Sette scialli di seta gialla
• 1972 Boccaccio (film 1972)|Boccaccio
• 1972 La strana legge del dott. Menga
• 1972 Beati i ricchi
• 1972 Lisa e il diavolo
• 1972 Rivelazioni di un maniaco sessuale al capo della squadra mobile
• 1974 Delict din dragoste (Delitto d'amore), r. Luigi Comencini
• 1975 Il cav. Costante Nicosia demoniaco ovvero: Dracula in Brianza
• 1975 La casa dell'esorcismo
• 1975 Casanova & Company
• 1978 L'ingorgo
• 1980 Bărbații de duminica (I seduttori della domenica)
• 1981 Asso
• 1982 Questo e quello
• 1983 Cenerentola '80
• 1983 Mani di fata
• 1987 Rimini Rimini
• 1992 Ricky & Barabba
• 1993 C'è Kim Novak al telefono

Sylva Koscina

Sylva Koscina în filmul Muncile lui Hercule

·       1936: Petăr Toșev Mladenov (în bulgară Петър Тошев Младенов, n. 22 august1936 - d. 31 mai 2000) a fost un diplomat și politician bulgar comunist. El a servit ca ministru de externe timp de aproape două decenii pentru Todor Jivkov. Mladenov s-au alăturat Biroului Politic și a devenit ministru de externe în 1971, servind în această poziție până în noiembrie 1989, când l-a demis pe Jivkov. Mladenov a preluat apoi ambele functii a lui Jivkov, devenind secretar general al Partidului Comunist și președinte al Consiliului de Stat. A reorganizat Executivul bulgar. Ambele sale functii au fost eliminate la începutul anului 1990, insa Mladenov a devenit președinte al Bulgariei pe 3 aprilie 1990. La 6 iulie în acelaȚi an și-a dat demisia, în urma unei acuzații că ar fi cerut folosirea tancurilor împotriva demonstrantilor anticomuniști in noiembrie 1989.

Petăr Mladenov

*   1938 - S-a născut Dale (Delmar Allen) Hawkins, cântăreţ, chitarist şi compozitor rockabilly american.

·         1939 - S-a născut Fred Milano, vocalist american (The Belmonts).

·         1945 - S-a născut Ron Dante, vocalist american (Detergents, Archies, Cuff Links).

·         1947 - S-a născut Donna Godchaux, vocalistă americană (Grateful Dead, New Riders Of The Purple Sage).

·         1948 - S-a născut Sam Neely, cântăreţ şi compozitor american.

·         1949: S-a nascut Diana Nyad, inotatoare americanca, primul om care a reuşit să traverseze înot golful dintre Bahamas şi Florida; (1979).
* 1954: George Ceaușu (n. 22 august 1954, Hârșova, județul Constanța) este un scriitor român, eseist, publicist, critic și redactor de science-fiction.
Opere:

• 1985: Steaguri sub zid (nuvelă), în Almanahul Anticipația
• 1987: Înstelata aventură, Editura Junimea, colecție de povestiri
• 2004: Logica mirabilis, Editura Alfa

·         1954 - S-a născut Frank Marino, chitarist, vocalist şi compozitor american (Mahogany Rush).

·         1957: Hiltrud Breyer (n. 22 august 1957, Saarbrücken, Germania) este un om politic german, membru al Parlamentului European în perioada 1999-2004 din partea Germaniei.

Hiltrud Breyer

·         1957: Steve Davis (n. 22 august 1957, Plumstead, Londra) este un jucător profesionist britanic de snooker.

Steve Davis în timpul unui meci împotriva lui Ville Pasanen în 2008

Este recordmen printre jucătorii de snooker având 6 titluri mondiale, depășit abia în 1999 de Stephen Hendry. Deși a câștigat majoritatea titlurilor până în 1997, Davis continuă să joace snooker la nivel înalt, rămânând în topul celor 16 în fiecare an. Este numărul 11 mondial în sezonul 2006-2007 și numărul 15 în 2007-2008. Steve Davis este considerat cel mai mare jucător de snooker al zilelor noastre. În anii săi de glorie (anii 1980) Sporting Life scria că Davis a apărut la televiziune mai des decât primul ministru din acel timp (nimeni alta decât Margaret Thatcher).

* 1958: Lash Rushay Huffman^[5] (n. 22 august 1958) este un wrestler profesionist american, semi-retras din activitate, semnat cu WWE sub contract „legends”. Este cunoscut mai ales după numele de ring Stevie Ray.

·         1958 - S-a născut Ian Mitchell, muzician britanic (Bay City Rollers, Rosetta Stone, Ian Mitchell Band).
* 1961: Thomas Hoeren (n. 22 august 1961 în Dinslaken) este un academician german specializat în dreptul IT și dreptul mass-media.

Thomas Hoeren

·         1961 - S-a născut Roland Orzabal (R.O. de la Quintana), muzician britanic (Tears For Fears).

·         1961 - S-a născut Debbie Peterson, batersită şi compozitoare americană (The Bangles).

·         1963: Bogdan Teodorescu (n.22 august 1963, București) este un scriitor și jurnalist român. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Bogdan Teodorescu este profesor în cadrul Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative. Născut în 1963 într-o familie de intelectuali români – tatăl său, eminent profesor de limbă și literatură română probabil cel care i-a deschis gustul pentru literatură și pentru actul scrierii – descoperă încă din copilărie „prețul” supraviețuirii în comunism, atunci când află că nu are voie să iasă din țară pentru că are rude în America^[2].

Deși îndreptat mai mult către aplicații științifice, scrie poezie și este laureat, în 1982, al premiului de debut oferit de Editura Albatros. Dar volumele sale nu apar până după 1989.

Absolvent al Universității de Construcții din București, tânărul inginer Bogdan Teodorescu își urmează pasiunea și lucrează ca jurnalist în trustul Tinerama. A fost membru al cenaclului Universitas precum și redactor-șef al revistei Tinerama.^[3]

A condus campania electorală a președintelui Emil Constantinescu, în 1996^[4].

Un perfecționist desăvârșit își continuă studiile absolvind Colegiul Național de Apărare în 2000 și susține doctoratul în comunicare în 2006.

Între 1996 și 1997, este numit Secretar de Stat, Ministrul interimar în departamentul Informațiilor Publice^[5], funcție ce îi va aduce experianța necesară scrierii romanului politic Spada, la începutul anilor 90.

Specialist în marketing politic și electoral, îmbrățișează cariera universitară la Școala Națională de Studii Politice și Administrative din București.

Este fondator și președinte de onoare al Fundației Multimedia pentru democrație locală (înființată în mai 1995)^[6]

Este membru al Asociației Internaționale a Consultanților Politici (IAPC) și a Asociației Europene a Consultanților Politici (EAPC) din 2001^[7].

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din 2004.

Din 2004 a deținut funcția de președinte al Institutului Pro, specializat în analize și sondaje politice.

Cărți:

• Inofensivii Beatlesi (1984)
• Copiii teribili nu învata istoria (1991)
• Cea mai buna dintre lumile posibile - Marketingul politic in Romania (1990 - 2005) (2005)
• Dacic Parc (2005)
• 12/XII: Revolutia portocalie in Romania (2006)
• Cinci milenii de manipulare (2007)^[3]
• Epoca Basescu. Integrarea si dezintegrarea Romaniei (2007)
• Spada (2008)
• 54/24 (2008)
• Gipsy Killer (2009)
• Baieti aproape buni (2010)^[8]
• Calator prin Lumea Mare (2011)^[9]
• Libertate (2016)

·         1963: Tori Amos (născută Myra Ellen Amos în 22 august 1963) este o cântăreață, pianistă și compozitoare americană. La vârsta de cinci ani începuse deja să compună piese instrumentale la pian, primind astfel o bursă de studii din partea Universității Johns Hopkins, fiind cea mai tânără persoana admisă vreodată. Înainte de a începe o carieră solo în 1992 cu albumul "Little Earthquakes", Tori Amos a fost solista trupei Y Kant Tori Read. Piesele ei cuprind o gamă largă de subiecte precum sexualitatea, feminismul, politica sau religia. Este căsătorită cu inginerul ei de sunet Mark Hawley și împreună au o fiică, Natashya "Tash" Lórien Hawley, născută în data de 5 septembrie 2000. Amos locuiește acum în Cornwall, Anglia cu familia sa. Cântăreața are cinci nominalizări la MTV Video Music Awards și opt nominalizări la premiile Grammy.

Tori Amos

·         1963 - S-a născut James DeBarge, vocalist şi clăpar amercican (DeBarge).
* 1964: Mats Wilander (n. 22 august 1964) este un fost jucător profesionist de tenis din Suedia, care s-a clasat pe locul 1 în clasamentul ATP timp de 20 de săptămâni (în anii 1988-1989). În perioada 1982-1988 a câștigat șapte titluri de Mare Șlem la simplu (trei la Roland Garros, trei la Australian Open și unul la US Open) și un titlu de Mare Șlem la dublu bărbați (la Wimbledon).
* 1966: Gary Grice (născut pe 22 august 1966), mai cunoscut după numele de scenă GZA și The Genius este un artist american de muzică hip hop și membru fondator al influentului grup hip hop Wu-Tang Clan. În interiorul trupei, este cunoscut ca "mintea spirituală" fiind cel mai în vârstă dar și primul dintre membrii formației care a obținut un contract cu o casă de discuri.

GZA a apărut pe albumele solo ale colegilor din clan iar de la lansarea albumului său Liquid Swords (1995), și-a continuat o carieră de succes și ca artist solo. Steve Huey de la Allmusic l-a numit ca "unul dintre cei mai buni scriitori de versuri ai anilor '90", iar editorii de la About.com l-au clasat pe locul 17 în lista celor mai buni 50 de MC ai timpurilor noastre (1987-2007), fiind astfel cel mai bine clasat membru Wu-Tang Clan din acest top (în fața lui Method Man, Ghostface Killah și Raekwon).

GZA

GZA în Germania 2000

* 1967: Eugen Neagoe (n. 22 august 1967- la Cornu, Dolj) este un antrenor român de fotbal care a fost secundul lui Victor Pițurcă la Echipa națională de fotbal a României. În cariera de fotbalist, Eugen Neagoe a jucat pe postul de atacant. A evoluat în 165 de meciuri în prima divizie, marcând 35 de goluri, și a adunat meciuri și în campionatele Ungariei, Ciprului și Greciei. A cucerit ca jucător în două rânduri Cupa României.

A debutat ca antrenor în ultimele etape ale sezonului 2004-2005, pe banca tehnică a Universității Craiova, fiind promovat din funcția de antrenor secund după demisia principalului Marian Bondrea^[1]. În 2006 a preluat Pandurii Târgu Jiu pe care a condus-o timp de două sezoane, cu o întrerupere de câteva etape în debutul anului 2008, când a fost înlocuit de portughezul Joaquim Teixeira. În startul anului 2009, a semnat un contract pentru jumătate de sezon cu divizionara secundă FC Drobeta Turnu Severin, având ca obiectiv promovarea în Liga I. După ratarea obiectivului, a plecat în Cipru, tot la o echipă din liga a doua, ASIL Lysi. În septembrie 2009, și-a reziliat contractul cu ciprioții și a revenit la FC Universitatea Craiova, înlocuindu-l pe Daniel Mogoșanu. Înainte de a deveni antrenorul secund al echipei naționale, a fost demis de la conducerea Universității Craiova^[2], post în care fusese instalat în septembrie 2009^[3]. Din 2011 a fost antrenor secund alături de Gabriel Boldici la echipa Națională a României, Federația Română de Fotbal (FRF).

A antrenat FCM Politehnica Iași până la finalul campionatului 2016-2017, apoi a pregătit Sepsi OSK cu care a reușit calificarea în play-offul Ligii I, după care a părăsit clubul și a semnat cu FC Dinamo București. A renunțat la Dinamo în urma unui infarct suferit pe bancă în timpul unui meci oficial.

* 1967: Adewale Akinnuoye-Agbaje (n. 22 august 1967, Londra, Regatul Unit) este un actor britanic și fost fotomodel. Este cel mai cunoscut pentru rolul lui Lock-Nah în Mumia revine, Nykwana Wombosi în Identitatea lui Bourne, Mr. Eko în Lost și Simon Adebisi în Oz.

Akinnuoye-Agbaje la premiera filmului Thor: Întunericul, oct. 2013
* 1968: Sorin Adam (n. 22 august 1968, Ploiești) este un pictor și grafician român. A fost studentul profesorului Vasile Grigore la Academia de Arte „Luceafărul” din București

Pictorul Sorin Adam
Opera:

Pentru ca Sorin Adam să ajungă la forma actuală, la stilul său caracteristic, a fot confruntat cu numeroase căutări și incertitudini. Curentul artistic cel mai apropiat artistului, este postimpresionismul, cu unele interpretări personale ale fovismului, precum și elemente românești ale picturii clasice interbelice, clasice. Printr-un astfel mod de interpretare, Sorin Adam reușește să alăture limbaje diferite precum și viziuni cromatice ce aparțin unor creatori foarte diferiți cum au fost: Georges Seurat, Henri Matisse și André Derain precum și Ștefan Luchian, Nicolae Tonitza și Nicolae Dărăscu. Acestor mari maeștri li se alipesc Vincent Van Gogh, Eugène Delacroix, Paul Cézanne, dar și Constantin Piliuță, Alexandru Ciucurencu și Vasile Grigore. Prin acești pictori iluștrii ai culorii, Sorin Adam își creează practic o genealogie excesiv de aglomerată, așa cum, de fapt el singur o recunoaște. O performață în sine o reprezintă și modul cum Sorin Adam își găsește direcția proprie, prin interpretare personală, fără a recurge la experimente artificiale în acest păienjeniș de tentații estetice și influențe stilistice ale predecesorilor.^[3]

Portrete

„Portretul... - punte de încercare a talentului în arte vizuale - reprezintă o altă modalitate de manifestare a înregistrării native și a serioaselor studii picturale, profesionale. Lumea circarilor, a poeților trubaduri și a femeilor fatale (Bufonul, Portret I, II; Mască venețiană I, II, III, Compoziție reprezentând o femeie și un bărbat dormind pe pajiște), în care finețea și forța de succedare a chipurilor se împletesc cu veritabile explozii cromatice și aui varietatea de gânduri, planuri și amăgiri care conferă culoare și parfum vieții, ne dovedesc că, și din acest punct de vedere, ne aflăm în fața unui pictor stăpân deplin pe toate mijloacele artei sale...^[7]”

—Augustin Macarie în Sorin Adam - Albumul de grafică realizat cu sprijinul Prospero - Advertising Wizard - 2012, București, pag. 14

• 
 
• 
 
• 
 
• 
 
• 
 
• 
 
• 
• 

Grafică

• 
 
• 
 
• 
 
• 
• 

Naturi statice

„Naturile statice... originale prin inedit, prin surprinzătoarea grupare a obiectelor și prin cromatică (culori vii, percutante și vibrante, deși rostul lor este șă sugereze liniștea și pacea ce înconjoară lucrurile neînsuflețite, par gata de plecare..., sunt dinamice.^[7]”

—Augustin Macarie în Sorin Adam - Albumul de grafică realizat cu sprijinul Prospero - Advertising Wizard - 2012, București, pag. 14

• 
 
• 
 
• 
 
• 

Nuduri

„...Poate fi întâlnită... o bogată și interesantă galerie de nuduri de o frumusețe plastică ce-l caracterizează drept un artist reprezentativ contemporan. Frumusețea corpului femini, varietatea ipostazelor - în toate cazurile ademenitoare, uneori chiar provocatoare, niciodată, însă, cu sugestii freudiste sau exagerat lascive. Și-n compozițiile cu nuduri, cromatica deține poziția de vioară-ntâi, de concert - maestru.^[7]”

—Augustin Macarie în Sorin Adam - Albumul de grafică realizat cu sprijinul Prospero - Advertising Wizard - 2012, București, pag. 13

• 
 
• 
 
• 
 
• 

Peisaje

„...Cea mai mare prezență sub raport tematic o constituie PEISAJUL, cu predilecție cel citadin. Cele mai multe "icoane" sunt din Italia (țară în care s-a manifestat expozițional, de mai multe ori, și în care, probabil, a beneficiat de vreo bursă de specializare. Italia este un fel de Mecca pentru artiștii plastici!). Ne întâlnim cu numeroase imagini (cele mai multe panoramice, chiar dacă, în centrul lor, tronează anumite edificii) din San Giminiagno, Sesto Fiorentino, Corropoli, din zona de sud a țării lui Dante și din legendara Veneție (Case din Giminiagno, Peisaj din Corropoli, Ponte Rialto). Multe dintre ele își poartă cu demnitate, uneori și cu amărăciune, semnele și însemnele scurgerii, în valuri seculare, a timpului. În cele mai multe dintre acestea, artistul surprinde o profundă notă elegiacă, o poezie a vremurilor în continuă derulare cosmică... În toate aceste peisaje, Sorin Adam dovedește alese virtuți de arhitect inspirat care stăpânește liniile perspectivei, și desenul proiectiv, și mirajul ambiental, "Icoanele" lui, realiste prin înfățișarea "chipurilor", sunt încărcate cu vibrante accente romantice.^[7]”

—Augustin Macarie în Sorin Adam - Albumul de grafică realizat cu sprijinul Prospero - Advertising Wizard - 2012, București, pag. 13

• 
 
• 
 
• 
 
• 
 
• 
 
• 
• 
 
• 
 
• 
 
• 

Sorin Adam s-a născut în familia colecționarilor de artă ploieșteni Mira Tănase și Victor Adam. Trăind într-o familie unde arta însemna ceva cu totul special, părinții săi nu au încurajat dar nici nu au descurajat tendințele plastice ale fiului lor. La terminarea liceului, familia s-a gândit că cea mai nimerită direcție de urmat a lui Sorin ar fi fost meseria de contabil și de aceea i-au sugerat să urmeze cursurile Academiei de Studii Economice din București. Aceste demersuri au fost, însă, zădărnicite de interesul deosebit pe care Sorin Adam l-a dat la vârsta de 18 ani desenului cu ocazia descoperirii întâmplătoare a unei cutii de pasteluri „Le Franc”, care era un cadou pe care Victor Adam urma să i-l acorde pictorului Vladimir Zamfirescu. Așa cum declara Sorin Adam, această întâmplare i-a schimbat viața:

„Am fost eu însumi mirat de cât de repede m-am lăsat prins în acel joc. Credeam că mă cunosc destul de bine, dar s-a dovedit că lucrurile nu stăteau tocmai așa. Evident că nici nu voiam să aud de A.S.E., mai ales că înca din copilărie cochetasem cu scena și urmasem cursuri de actorie la Teatrul de Stat din Ploiești. Logic ar fi fost, deci, să-mi încerc șansele de a deveni student al Institutului de Artă Teatrală și Cinematografie. Cu toate acestea, m-am trezit că vreau morțiș la Arte Plastice.

După nenumărate discuții cu ai mei, am obținut acceptul lor și am început să mă pregătesc cu Mihai Bandac, de la care am învațat cât de importante sunt tenacitatea și concentrarea asupra propriei tale munci. Îmi spunea că lucrul la șevalet se termină atunci când, din cauza oboselii, îți cade pensula din mână. La început am luat asta ca pe o exagerare, dar pe parcursul pregătirii mele nu numai că m-am convins că avea dreptate, dar chiar am trăit momente de istovire totală încercând să finalizez câte o lucrare. Păstrez acelei perioade de formare o amintire caldă, încărcată de nostalgie și de recunoștință, deoarece atunci am reușit să scot pentru prima dată la lumină ceea ce, fără doar și poate, exista în interiorul meu în stare latentă, însă eu ignorasem multă vreme: vocația de a mă exprima prin imagini, prin desen și prin culoare.

Au urmat anii studenției, contactul profesional, dar și uman, prietenesc chiar, cu maeștrii Vasile Grigore, Marius Cilievici, Traian Brădean, Constantin Piliuță. De la fiecare dintre ei am deprins câte ceva prețios, dar cea mai importantă învățătură cu care m-am ales din aceste relații privilegiate a fost aceea că, dacă aspir să ajung cândva ca ei, trebuie să mă feresc să le calc pe urme. Adică să nu mă las fascinat de măiestria lor artistică și să renunț din această cauză la căutarea propriei mele identitati.^[2]”

—Sorin Adam - Albumul de grafică realizat cu sprijinul Prospero - Advertising Wizard - 2012, București, pag. 7

• 
 
• 
 
• 
• 
  

·         1971: Richard Armitage (n. 22 august 1971) este un actor britanic.

Născut în Leicester, a studiat la Brockington College după care a urmat cursurile Pattison College în Coventry, apoi a studiat actoria la London Academy of Music and Dramatic Art (LAMDA). La 17 ani s-a alăturat circului din Budapesta pentru 6 săptămâni pentru a-și câștiga cardul Equity (Equity Card). Primul sau rol important a fost în drama BBC Sparkhouse(2002). După o varietate de roluri secundare în producțiile TV Between The Sheets, Cold Feet (series 5), și Ultimate Force (Series 2), a obținut primul său rol principal, cel al lui John Thornton în drama BBC North and Southbazat pe romanul scris de Elizabeth Gaskell. Datorită acestui rol a câștigat admirația telespectatoarelor.

În 2005, a apărut în Macbeth, parte din seriile BBC ShakespeaRe-Told. A jucat în The Impressionists (BBC), în care a jucat rolul tânărului Claude Monet, și în The Golden Hour ca Dr. Alec Track.

A apărut pe scenă în producțiile Royal Shakespeare Company și în diferite muzicaluri cum ar fi Cats.

În 2006 Armitage a acceptat rolul important al lui Sir Guy of Gisborne în serialul BBC Robin Hood. A apărut de asemenea și în cele 2 seriale speciale de Crăciun din The Vicar of Dibley, ca Harry Kennedy - noul interes în dragoste și eventual soț al Geraldinei Granger (vicar).

Pe 8 aprilie 2007 a jucat în George Gently, dramă polițistă, cu Martin Shaw și Lee Ingleby. Armitage joacă rolul unui biciclist, Ricky Deeming.

Pe 9 mai, a apărut în producția BBC Miss Marie Lloyd - Queen of The Music Hall. A jucat rolul primului soț al Mariei Lloyd, Percy Courtenay. De asemenea, a apărut și în producția Granada TV, 'Ordeal by Innocence', ecranizare a romanului scris de Agatha Christie. Joacă rolul lui Philip Durrant. Și-a făcut timp deși participa la filmările pentru Robin Hood să prezinte premiul pentrue Cel Mai Bun Serial Dramatic laBAFTAs

Al doilea sezon al serialului Robin Hood a început să fie difuzat pe 6 octombrie în Anglia, pe postul de televiziune BBC 1.

Richard Armitage

Richard Armitage 2007

* 1973: Kristen Wiig (n. 22 august 1973) este o actriță americană.

Kristen Wiig

* 1974: Marat Bașarov (rusă Мара́т Алимжа́нович Баша́ров) (n. 22 august1974) este un actor rus de film. El a apărut în peste 30 filme începând cu anul 1994. A debutat în filmul The Wedding, film cu care a intrat în competiția de la Cannes în 2000

Marat Bașarov

* 1975: Naoki Sakai (n. 22 august 1975) este un fost fotbalist japonez.

* 1979: Natalia Barbu (n. 22 august 1979, Bălți) este o cântăreață de muzică ușoară și pop din Republica Moldova. Ea a reprezentat Republica Moldova la concursul muzical Eurovision 2007, cu piesa Fight! și s-a clasat pe locul 10, câștigând astfel pentru Republica Moldova un loc în finala Eurovision - ediția 2008.

Natalia Barbu este fiica interpretei de muzică populară, romanțe și de estradă Ana Barbu.

În cariera sa, Natalia a lucrat cu formația Trigon într-un experiment jazz-folk de muzică alternativă. Natalia Barbu este cantautoare, compunându-și singură versurile pentru majoritatea pieselor sale.

În 2006, Natalia a semnat un contract pe 3 ani cu casa de discuri Cat Music Records (Sony Music) din România.

Printre cele mai mari succese ale sale este lansarea single-ului "Îngerul meu" în România. Piesa s-a aflat pe poziția Nr. 1 în Romanian Top 100 pe o durată de 11 săptămâni, fiind mult mediatizată la MTV România.^[1]

Pe 14 decembrie 2006, Natalia Barbu a câștigat preselecția națională pentru concursul muzical Eurovision 2007 cu piesa "Fight".^[2] La concurs ea s-a calificat din semifinala din 10 mai 2007, în finala care a avut loc pe 12 mai 2007, clasându-se pe poziția a 10-a, cu un total de 109 puncte.^[3]

În 2012, ea începe colaborarea cu producătorul muzical Radu Sîrbu și compozitoarea Ana Sîrbu (Sianna) sub labelul Rassada Music. La sfârșitul verii Natalia a prezentat noua sa piesă, "I Said It’s Sad", care conform spuselor sale e un schimb major de stil pentru ea. Noua piesă a ajuns pe poziția #1 în Top 10 Airplay Moldova. Mai târziu în 2012, ea a lansat "Iubire cu aromă de cafea", și "Confession", cu care a participat la preselecția națională pentru Eurovision 2013.^[4]

În decembrie 2015 Natalia Barbu a fost desemnată drept cea mai sexy femeie în viață din Republica Moldova într-un clasament realizat de revista americană „Esquire”

Natalia Barbu

Natalia Barbu, interpretând piesa Fight la Eurovision 2007, în Helsinki

* 1985: Adrian Răduță (n. 22 august 1985, București) este un pilot român profesionist de motocross, câștigător al titlului de Campion Est European în anii 2009, 2010, 2014 și 2016. A început să meargă pe motocicletă la vârsta de 12 ani. Are un frate mai mic, Julian Elias Răduță care este pilot de raliuri.
* 1985: Kenta Chida (千田健太 Chida Kenta^?) (n. 22 august 1985, Kesennuma, Japonia) este un scrimer japonez specializat pe floretă, laureat cu argint pe echipe la Olimpiada din 2012 și cu bronz pe echipe la Campionatul Mondial de Scrimă din 2010.

* 1986: Benjamin Satterley^[5] (22 august 1986) este un wrestler profesionistenglez mai bine cunoscut sub numele de Pac, care în prezent evoluează în WWE sub numele de Neville.

Printre realizările lui în WWE, este de remarcat o centură ca, Campion NXTși două ca, Campion în Perechi de NXT, devenind primul pentru a obține toate titlurile din divizia sa și este fostul WWE Cruiserweight Championship. A fost invins la raw de catre akira tozawa pierzand titlul

* 1988: Vadim Crîcimari (n. 22 august 1988, Chișinău, RSS Moldovenească) este un fotbalist moldovean care în prezent evolează la clubul rus SKA-Energhia Habarovsk pe postul de atacant.

* 1989: Giacomo Bonaventura (San Severino Marche, Provincia Macerata, Italia, 22 August 1989) este un fotbalist Italian. Joacă ca mijlocaș la A. C. Milan din Serie A din Italia

* 1991: Irina Rimes (născută Irina Rîmeș; n. 22 august 1991, Izvoare, raionul Florești, Moldova)^[1] este o cântăreață și compozitoare din Republica Moldova, care în prezent activează și locuiește în București.^[2]

Irina Rimes a devenit cunoscută în Republica Moldova după ce a participat în 2012 la concursul Fabrica de staruri, unde a ajuns până în finală.^[3]Ulterior ea s-a mutat în România, unde a încercat să se afirme sub pseudonimul Irra, însă acest proiect nu a avut succes.^[4] În 2016 și-a relansat cariera cu piesa „Visele”, care a ocupat locul 1 în clasamentele radio din România.^[5] Aceasta a fost urmată de alte hituri precum „Ce s-a întâmplat cu noi”, „Bolnavi amândoi” sau „Nu știi tu să fii bărbat”, ce au transformat-o pe Irina Rimes într-una dintre cele mai de succes cântărețe din România, cu peste 200 de milioane de vizualizări pe YouTube.^[6] Ea a lansat două albume de studio în calitate de cântăreață: Despre el (2017) și Cosmos (2018), dar a și compus numeroase cântece pentru alte artiste, printre acestea numărându-se Andra, Inna, Alina Eremia, Raluka sau Antonia.^[7]

Începând cu 2018 este unul dintre cei patru antrenori ai emisiunii Vocea României.^[8] În 2019 revista Forbes România a inclus-o în topul celor mai de succes tineri din generația „sub 30 de ani”

Irina Rimes

Irina Rimes în 2018

* 1991: Federico "Kiko" Macheda (n. 22 august 1991, Roma) este un fotbalist italiancare joacă pe post de atacant pentru clubul italian Novara Calcio.

* 1991: Ysaora Thibus (n. 22 august 1991, Les Abymes, Guadelupa) este o scrimeră franceză specializată pe floretă, vicecampioană mondială pe echipe în 2013 și dublă vicecampioană europeană pe echipe în 2013 și în 2014.

* 1995: Diana Bulimar, gimnastă româncă de talie mondială.

Diana s-a născut la Timișoara pe 22 august 1995 și face gimnastică de la 4 ani. Le are ca model pe Nadia Comăneci și Andreea Răducan, iar aparatele preferate sunt Solul și Bârna. I se spune Didi, de când a ajuns la Deva și a dat peste alte fetițe cu numele Diana: “Trebuia să ne deosebim într-un fel. Eu am rămas Didi, pentru că eram cea mai mică”, povestește gimnasta care are o înălțime de 1. 52 m. Atipic pentru o gimnastă, Diana deschide de fiecare dată concursurile pentru România: “Nu știu dacă e un avantaj, dar îmi place să fiu prima și să-mi fac treaba cât mai bine”.

“Diana e o fată ambițioasă, puternică, știe ce își dorește și dacă își pune în cap ceva își îndeplinește", este caracterizarea Larisei Iordache despre Didi.

* 1995: Alexandra Lunca (n. 22 august 1995,^[1] România) este o jucătoare română de fotbal pe postul de atacant. Joacă în prezent în Superliga română pentru Olimpia Cluj,^[2] cu care a jucat în Liga Campionilor. Este componentă a echipei naționale a României la care și-a făcut debutul oficial în luna noiembrie 2011 împotriva Spaniei la 16 ani, și ulterior ca junior international a jucat în 2012 la Campionatul European U19

* 1995: Dua Lipa (n. 22 august 1995,^[4] Londra, Regatul Unit^[5]) este o cântăreață britanică. În 2015, Lipa a semnat cu Warner Music Group și a lansat primul său single. În decembrie 2016, un documentar despre Lipa a fost comandat de revista The Fader, intitulată See in Blue.În ianuarie 2017, Dua a câștigat premiul EBBA Public Choice Award. Albumul său a debutat pe data de 2 iunie 2017. Albumul a înregistrat 7 melodii, dintre care două UK top-10 singles "Be The One" și "IDGAF" și UK number-one single "New Rules". În 2018 Lipa a câștigat 2 premii pentru Artistul Britanic Feminin Solist și British Breakthrough Act

Lipa s-a născut în Londra la data de 22 august 1995 din părinți de etnie albaneză din Kosovo care au părăsit Priștina în anii 1990.^[7][8] Aici a frecventat liceul Sylvia Young Theatre School, apoi se reîntoarce cu familia sa în Kosovo în 2008.^[2] Numele ei dat înseamnă "iubire" în albaneză. La vârsta de 14 ani a început să posteze cântecele ei preferate de la artiștii precum Pink și Nelly Furtado pe contul său de YouTube.^[6][9] La vârsta de 15 ani s-a mutat înapoi în Londra, cu dorința de a deveni cântăreață.^[10] La scurt timp după aceea, a început să lucreze ca model.^[6]

Dua Lipa a crescut ascultându-l pe tatăl ei, rockerul albanez Dukagjin Lipa.^[2][11] În 2013, ea a jucat într-o reclamă pentru The X Factor.

Dua Lipa

Dua Lipa, 2016