MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 

VINERI 27 SEPTEMBRIE 2019

PARTEA ÎNTÂI

Bună ziua, prieteni!

Să aveți o zi de vineri plăcută în compania postărilor mele!

Nu uitați, materialele selecționate și prezentate zilnic de mine vă sunt destinate gratuit! Citiți-le și cu siguranță veți avea câte ceva de învățat din ele!

Eu sunt aici pentru toți prietenii mei și îmi voi continua misiunea cât timp va dori Domnul să fac această muncă!

Vă reamintesc denumirile grupurilor tematice pe care am onoarea să le administrez:

1.  ARTĂ CULINARĂ – REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI;

2.  COSTUMUL POPULAR ROMÂNESC – TRADIȚII ȘI MODERNISM;

3.  DAȚI INIMII MOTIV SĂ ZÂMBEASCĂ;

4.  DESPRE FRUMUSEȚILE ȚĂRII NOASTRE;

5.  GÂNDURI PESTE TIMP;

6.  GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR;

7.  INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET;

8.  ISTORIE PE ZILE;

9.  ÎȚI PLACE HISTORIA (ISTORIA);

10.              MUZICĂ;

11.              MUZICA – CHEIA FERMECATĂ CARE DESCHIDE SUFLETUL;

12.              PE O ARIPĂ DE CÂNT;

13.              POEZIE;

14.              PRIETENI CĂRORA LE PLACE RADIO SIMPLU;

15.              PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI;

16.              PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI DIN DOMENIUL ARTELOR;

17.              PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI DIN DOMENIUL ȘTIINȚELOR;

18.              PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI DIN DOMENIUL SPORTULUI;

19.              RELIGIE ORTODOXĂ;

20.              SFATURI UTILE;

21.              TEATRU/FILM;

22.              ISTORIE PUR SI SIMPLU

În aceste grupuri se pot înscrie NUMAI prietenii mei! Toate cele bune!

ISTORIE PE ZILE 27 Septembrie

Evenimente

·         1066: Ducele Normandiei, William Cuceritorul,  pleaca in fruntea unei armate spre Anglia. Pe 28 septembrie William  Bastardul (care va fi numit  William Cuceritorul), va debarca cu o flotă de 600 de vase pe Insula  Britanica, în zona oraşului Pevensey, declanşând cucerirea normandă a Angliei.  Victoria care a urmat asupra regelui Harold al II-lea în bătălia de la Hastings, a marcat începutul unei noi ere în istoria britanică. William a avansat spre Londra, care i s-a supus, iar in ziua de Crăciun a anului 1066, a fost încoronat la Catedrala Westminster, ca întâiul rege normand al Angliei,  iar perioada anglo-saxonă a istoriei britanice s-a sfârşit. Limba franceză a devenit limba oficială a curţii regale şi treptat s-a contopit cu limba anglo-saxonă, dând naştere limbii engleze moderne. A fost ultima cucerire straina reusita a acestei tari. William Cuceritorul (n cca.   1028 –  d.9 septembrie 1087), a fost rege al Angliei din 1066 până în 1087. Descendent al vikingilor, el a fost Duce de Normandia din 1035 sub numele de William al II-lea.

·         1130: Principele normand Roger al II-lea (n. 22 decembrie 1095 – 26 februarie 1154), este uns rege al Siciliei de către Papa Anaceltus al II-lea. El și-a început domnia fiind conte de Sicilia din 1105, devenit apoi duce de Apulia si Calabria (1127), apoi rege al Siciliei (1130). Până la moartea sa, petrecută la vârsta de 58 de ani, Roger reușise deja să unească toate cuceririle anterioare ale normanzilor în sudul Italiei într-un regat unic cu o conducere puternic centralizată.

·         1461 - Prima menţiune documentară a căii Giurgiului, important drum comercial, care lega oraşul dunărean de Transilvania

·         1529: Începe Asediul Vienei când Soliman I atacă orașul fără succes. Sultanul Süleyman  (n. 6 noiembrie 1494 – d. 5/6 septembrie  1566), a fost al zecelea sultan otoman, si a domnit între anii  1520 - 1566. Este cunoscut in istorie si  sub numele de Soliman Magnificul.

·         1540: Papa Paul al III-a emite bula papală „Regimini militantis Ecclesiae”, prin care institue Societatea lui Isus, sau Ordinul Iezuiţilor, aflat in serviciul direct al Papei. Bazele ordinului au fost puse la data de 15 august 1534 de către un grup de studenți ai Universitatii din Paris, în frunte cu Ignatiu de Loyola. Deviza Ordinului este „Perinde ac cadaver” („Docil ca un cadavru”), iar scopul sau a fost distrugerea Reformei Protestante. Iezuitii, prin chemarea lor, prin esenta institutiei lor, sunt destinati sa caute, prin orice mijloace, drepte sau nedrepte, anihilarea Protestantismului. Aceasta este conditia existentei lor, datoria pe care trebuie sa o împlineasca, altfel ei înceteaza sa fie iezuiti. EXTRAS DIN JURAMANTUL IEZUITULUI:
„Din momentul acesta renunt si reneg supunerea mea datorata oricarui monarh, print sau stat eretic, numit Protestant, sau Liberalilor, sau ascultarea de legile, magistratii sau functionarii lor. Declar în continuare ca doctrina Bisericilor Angliei si Scotiei, a Calvinistilor, a Hughenotilor si a celorlalti care se numesc Protestanti sau Liberali este de condamnat, precum sunt de condamnat si aceia care nu vor sa se lepede de acestea. În continuare ma angajez sa ajut, sa asist si sa sfatuiesc pe toti sau pe oricare din agentii Sfinteniei Sale, oriunde ma voi afla pentru distrugerea doctrinelor eretice Protestante sau Liberale si a tuturor pretinselor lor puteri, legale sau de alta natura”. În materie de apostolat, eficacitatea iezuiților, datorată adesea unei importante flexibilități doctrinare, a fost totuși la un moment dat afectată negativ de chiar această flexibilitate crescută, devenită astfel un principal impediment: din dorința de a atinge scopul strategic important, anume convertirea Chinei – țara lumii cu populația cea mai mare – la creștinism, în munca lor de propagandă religioasă din secolul al XVII-lea, iezuiții au adaptat creștinismul la tradițiile filozofice chinezești; criticii au considerat însă că iezuiții au mers prea departe, fapt care a determinat papalitatea să suprime riturile chinezești apărute : iezuiții, flexibili și deciși să convertească China, merseseră până într-acolo încât traduseseră în chineză noțiunea de „Dumnezeu” prin „t’ien” („cer”), dar biserica i-a obligat să-i învețe pe chinezii convertiți că Dumnezeul creștin este personal (în cosmologia chineză nu există o metafizică religioasă, și nici un dumnezeu personal, cum nu există nici creație a lumii (aceasta fiind eternă și în permanentă transformare), sau o lume-de-dincolo) și că credința lor ancestrală a fost anti-creștină. In 2007, iezuitii erau raspanditi in 112 tari din intreaga lume, fiind foarte numerosi in SUA si India.

·         1669: Veneţienii  predau  cetatea Candia (astazi Heraklion in Insula Creta) turcilor, dupa un asediu care a durat  21 de ani, intre anii 1648 – 1669.

·         1821: Mexicul își câștigă independența față de Spania.

·         1822: Savantul francez Jean-François Champollion anunță că a descifrat, cu ajutorul inscripției de pe "piatra de la Rosetta", hieroglifele Egiptului antic.

·         1825: Primul tren de persoane a fost pus in exploatare in Anglia, intre localitatile Stokton si Darlington. Inginerul britanic Georges Stephenson este cel care a inventat locomotiva cu aburi.

·         1853: Sultanul Abdul-Medjid trimite Rusiei un ultimatum prin care solicită evacuarea trupelor de ocupaţie din Principatele Române. Rusia nu a dat curs acestei cereri astfel ca la  4/16 octombrie- Imperiul Otoman declară război Rusiei. Ocuparea de către Rusia a Principatelor Române în 1853 a fost cauza directa a izbucnirii Razboiului Crimeei. Era cât pe ce ca Moldova şi Ţara Românească să aibă destinul Basarabiei ocupate la 1812, numai ca n-a mai fost aşa de simplu. Imperiul Otoman a declarat război Rusiei, iar in sprijinul turcilor au venit francezii şi englezii, apoi autriecii şi italienii. De la Dunăre luptele se mută pe Marea Neagră, Marea Albă şi Marea Barenţ. Rusia a fost infranta, iar in urma pacii care a urmat s-a deschis calea Unirii principatelor romane Moldova si Tara Romaneasca.

·          1874: La Berna, România semnează, ca membru fondator, Tratatul privind înființarea Uniunii Poștale Generale (din 1878, Uniunea Poștală Universală), prin care țările semnatare formau un singur teritoriu poștal pentru schimbul reciproc al corespondențelor și obiectelor între birourile lor de poștă. Tratatul a intrat în vigoare la 1.07.1875. Uniunea Poștală Universală („UPU”, Franceză: Union postale universelle) este o organizație internațională care coordonează politicile poștale ale statelor membre și sistemul poștal global.

·         1896: În cadrul unei ceremonii internaționale festive are loc inaugurarea canalului navigabil Porțile de Fier

·         1905: Albert Einstein publică studiul "Depinde inerția unui corp de conținutul lui de energie? în revista științifică Annalen der Physik. Această lucrare cuprinde conceptul care mai târziu va fi simbolizat de celebra relație E = mc². Albert Einstein (n. 14 martie 1879, Ulm – d. 18 aprilie 1955, Princeton), fizician teoretician de etnie evreiască, născut în Germania, apatrid din 1896, elvețian din 1899, emigrat în 1933 în SUA, naturalizat american în 1940, profesor universitar la Berlin și Princeton. A fost autorul teoriei relativității și unul dintre cei mai străluciți oameni de știință ai omenirii.
În 1921 i s-a decernat Premiul Nobel pentru Fizică.

·         1909 - A avut loc inaugurarea oficială a portului Constanţa; primele amenajări datează din anii 1857-1860; finalizarea lucrărilor a fost condusă de inginerul Anghel Saligny. Anghel I. Saligny (n. 19 aprilie 1854, Șerbănești, județul Galați – d. 17 iunie 1925, București), academician, inginer constructor, ministru și pedagog român, este considerat unul dintre pionierii tehnicii mondiale în proiectarea și construcția podurilor și silozurilor cu structură metalică, respectiv de beton armat, unul dintre întemeietorii ingineriei românești.

·         1910: A avut loc primul raid aerian din România; aviatorul Aurel Vlaicu a parcurs traseul Slatina-Piatra Olt, în cadrul unor manevre militare de toamnă transportând un document militar.

·         1917 - A apărut, la Bucureşti, "Scena", "ziar zilnic de teatru, muzică, literatură, artă şi sport" (până la 11 noiembrie 1918), la care au colaborat Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Gala Galaction şi Camil Petrescu

·         1919:  este înfiinţată la Bucureşti, România, Societatea Corală „Cîntarea României", condusă de Marcel Botez.

·         1922: Regele Greciei, Constantin I este forțat să abdice în favoarea fiului său George al II-lea. Constantin I (n. 2 august 1868; d. 11 ianuarie 1923) rege al Greciei din 1913 până în 1917 și din 1920 până în 1922. George al II-lea al Greciei (n. 19 iulie 1890, Tatoi — d. 1 aprilie 1947, Atena), fiul cel mai mare al Regelui Constantin I al Greciei și al prințesei Sofia de Prusia, fiind suveranul elenilor între anii 1922 – 1924, precum și între 1935 – 1947.

·         1926: A avut loc, la Paris, primul Congres internațional al cinematografului, sub egida Societății Națiunilor.

·         1928: SUA au recunoscut Republica China. 

·         1939: Al Doilea Război Mondial: Varșovia capitulează în fața trupelor germane care au asediat orașul timp de zece zile.

·          1940: S-a încheiat la Berlin Pactul militar şi economic pe zece ani între Germania, Italia şi Japonia (Axa Berlin-Roma-Tokio). Cele trei țări își promit ajutor multilateral pentru instaurarea unei “noi ordini” în Europa şi în “Marea Asie de Răsărit”.

·         1959: Taifunul Vera a lovit insula niponă Honshu, ducând la uciderea a peste 5.000 de oameni.

·         1962: S-a înființat Universitatea din Timișoara (în prezent, Universitatea de Vest).

·         1964: Comisia Warren (denumita astfel dupa numele sefului ei – Earl Warren, presedintele Curtii Supreme de Justitie) a facut public raportul privitor la asasinarea presedintelui american J. F. Kennedy dupa 10 luni de investigatii. Concluzia membrilor comisiei a fost aceea ca Lee Harvey Oswald este unicul responsabil de moartea liderului SUA si ca nu a fost vorba de nicio conspiratie. De asemenea, in raport s-a mai precizat ca Jack Ruby, proprietarul barului de noapte care l-a impuscat mortal pe asasinul presedintelui, nu a avut niciun contact anterior cu Lee Harvey Oswald. Potrivit investigatorilor, glontul care l-a lovit mortal pe J.F.K. a fost cel de-al treilea tras de Oswald de la etajul al saselea dintr-o cladire publica. Concluziile Comisiei Warren au fost aspru criticate si au starnit dispute aprige de-a lungul timpului

·         1991: S-au desfasurat, la Bucureşti, lucrările Congresului Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat, primul congres de după război al acestei formaţiuni politice, in urma caruia a fost ales preşedinte al partidului Corneliu Coposu, o figura emblematica a rezistentei anticomuniste din Romania.

·         1996: Talibanii afgani cuceresc Kabulul, îl executa pe preşedintele Najibullah, închid şcolile pentru fete, interzic femeilor să lucreze şi stabilesc pedepse islamice,instaurand un “sistem islamic complet.

·         1998: O piesă de teatru scrisă în urmă cu 400 de ani, al cărei personaj principal este regele Edward al III-lea, a fost oficial recunoscută de experţi ca fiind o lucrare a lui William Shakespeare.

·         1999: România a depus la Bruxelles “Programul național anual de pregătire a aderării la NATO”.

·         2001: Guvernul României a adoptat Planul Național de Aderare la NATO, având ca scop admiterea României la summit-ul de la Praga din 2002; în urma acestui summit, România a fost invitată să adere la Alianța Nord Atlantică; în 2004, România a devenit membră a NATO.

·         2002: Timorul de Est, stat în sud-estul Asiei ce și-a declarat independența la 20 mai 2001, a devenit cel de-al 191-lea membru al ONU.

·         2008: Astronautul Zhai Zhigang primul chinez care a zburat in spatiu , la bordul navei Shenzhou 7, a iesit pentru 22 de minute din modulul orbital. Shenzhou 7 fusese lansata in ziua de 25 Septembrie 2008.

Nașteri

·         1271: S-a nascut Venceslau al II-lea, în cehă Václav; (d.21 iunie 1305). A  fost începând cu 1278 rege al Boemiei  și din  1300  rege al Poloniei. A fost  penultimul domnitor din dinastia de Přemysl. Venceslau al II-lea, în cehă Václav, în poloneză Wacław, (n. 27 septembrie 1271 – d. 21 iunie 1305, Praga) a fost începând cu 1278 rege al Boemiei și începând cu 1300, ca Venceslau I, rege al Poloniei. A fost tatăl lui Venceslau al III-lea și totodată penultimul domnitor din dinastia de Přemysl. A promulgat in Boemia un Cod (Jus regale montanorum), prin care a pus bazele extractiei miniere si a facut o reforma monetara.

·         1275: Ioan al II-lea (supranumit cel Pașnic) (n. 27 septembrie 1275 – d. 27 octombrie 1312, Tervuren), a fost duce de Brabant, de Lothier și de Limburg de la 1294 până la moarte.

El era fiul ducelui Ioan I de Brabant cu Margareta de Flandra, fiică a lui Guy de Dampierre, conte de Flandra. Ioan a succedat tatălui său în 1294.^[1]

Pe parcursul domniei sale, Brabant a continuat să sprijine o coaliție menită să stăvilească expansiunea Franței. El a încercat să cucerească sudul Olandei de la contele pro-francez Ioan al II-lea de Olanda și Hainaut, însă încercarea sa nu a reușit. Ioan, care suferea de piatră la rinichi și își dorea ca ducatul său să treacă în mod pașnic în mâinile fiului său, a semnat în 1312 celebra chartă de la Kortenberg.

După moartea sa din 1312,^[2] Ioan a fost înmormântat în catedrala Sfinților Mihail și Gudula din Bruxelles.

În 8 iulie 1290, Ioan s-a căsătorit cu Margareta Plantagenet în Catedrala Westminster din Londra.^[3][4][5][6] Margareta era fiica regelui Eduard I al Angliei cu prima soție a acestuia Eleonora de Castilia. Din această căsătorie a rezultat un singur copil:

• Ioan,^[7] care a succedat în Ducatul de Brabant.

Ioan al II-lea a mai avut câțiva copii nelegitimi:

• Jan van Corsselaer, devenit ulterior senior de Witthem, Wailwilre, Machelen, la Rochette and Colonster.^[8]
• Jan van Wyvliet, senior de Blaesveld și Kuyc; căsătorit cu Margareta Pipenpoy.^[9]
• Jan Cordeken, legitimat ulterior de împăratul Ludovic de Bavaria și devenit senior de Glymes.^[10]
• Jan Magermann, căsătorit cu Adelisa d'Elsies.

Monedă emisă de Ioan al II-lea de Brabant.

·         1389: Cosimo di Giovanni de' Medici (n. 27 septembrie 1389 – 1 august 1464), cunoscut și sub numele de Părintele Patriei, a fost primul membru din Dinastia de' Medici care a condus de facto Florența.

Născut în Florența, Cosimo a moștenit averea și experiența în afaceri de la tatăl său, Giovanni di Bicci de' Medici. În anul 1415, l-a însoțit pe Ioan al XXIII-lea la Conciliul de la Constance.

Cosimo s-a căsătorit cu Contessina de' Bardi, fiica lui Giovanni, Conte de Vernio, și a soției sale, Emilia Pannocchieschi. Au avut împreună doi fii: Piero I de' Medici și Giovanni de' Medici. Cosimo a avut de asemenea și un fiu nelegitim, Carlo de' Medici (1430 - 1492) conceput cu o sclavă din Cricassia.

La moartea sa, în 1464, Cosimo a fost urmat de fiul său Piero I de' Medici iar Signoria i-a acordat titlul de Părintele Patriei.

Cosimo a folosit averea sa de aproximativ 150 000 de florentini de aur (aproape 22 de milioane de euro în prezent) pentru a controla sistemul politic florentin și pentru a sponsoriza o serie de realizări artistice.

Puterea asupra Florenței provenea din averea sa, pe care o folosea pentru a controla voturile. Florentinii erau mândri de democrația lui. Aeneas Sylvius, Episcoul de Siena și mai târziu Papa Pius al II-lea, spunea despre el: Întrebările politice sunt soluționate în casa lui Cosmio. El decide pacea și războiul ... El este rege în toate, mai puțin cu numele ...

În 1433, puterea lui Cosimo asupra Florenței a început să atragă grupuri de inamici, conduși de figuri precum Palla Strozzi și Rinaldo degli Albizzi. În septembrie a fost întemnițat și acuzat de eșecul cuceririi orașului Lucca, însă a reușit să transforme închisoarea într-un exil. A plecat la Padova și apoi la Veneția. Determinați de influența și de averea sa, partizanii Medicilor l-au urmat. Cosimo a revenit un an mai târziu, în 1434, pentru a influența Guvernul din Florența (în special prin intermediul familiilor Pitti și Soderini). Cu ajutorul relațiilor sale favorabile din Signorie, Cosimo a provocat o serie de modificări constituționale pentru a-și asigura puterea prin influență.

În ceea ce privește politica externă, Cosimo a menținut pacea în nordul Italiei, prin crearea unui echilibru de putere între Florența, Napoli, Veneția și Milano, în timpul războaielor din Lombardia, și a descurajat puterile din afara țării (în special Franța și Sfântul Imperiu Roman) să intervină. În anul 1439, a avut, de asemenea, un rol esențial în a-l convinge pe Papa Eugen al IV-lea, să mute Consiliul Ecumenic de la Ferrara la Florența. Sosirea unor figuri nobile bizantine din Imperiul de Est, în special Împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul a fost începutul artei și culturii pentru Florența.

Cosimo și-a remarcat influența și în cultură și artă. Acesta cheltuia din belșug averea familiei pentru a îmbogăți Florența. Potrivit lui Zibaldone Salviati, Cosimo a spus: Toate aceste lucruri mi-au dat cea mai mare satisfacție și mulțumire, deoarece nu sunt doar pentru a-l onora pe Dumnezeu, ci sunt și pentru propria amintire. Timp de cincizeci de ani, nu am făcut decât să câștig bani și să cheltui bani

Cosimo l-a angajat pe tânărul Michelozzo Michelozzi pentru a crea prototipul palatului florentin, austerul și magnificul Palazzo Medici. A fost confidentul lui Fra Angelico, Fra Filippo Lippi și a lui Donatello. Cosimo l-a ajutat pe arhitectul Brunelleschi să finalizeze domul Santa Maria del Fiore.

Cosimo de' Medici

Cosimo Medici, portret de Bronzino Părinți Giovanni di Bicci de' Medici Piccarda Bueri[*]  Frați și surori Lorenzo the Elder[*]  Căsătorit cu Contessina de' Bardi[*] (din 1414)  Copii Piero di Cosimo de' Medici Giovanni de' Medici Carlo di Cosimo de' Medici fiu nelegitim

·         1533: S-a nascut  la  Şimleu Silvaniei, azi in  judetul Sălaj, Ștefan Báthory III (d.  12 decembrie 1586), nepotul fostului principe Ioan Sigismund Zápolya. Ştefan Bathory III  a fost  Voievod al Transilvaniei (25 mai 1571-februarie 1576), principe al Transilvaniei (1576-1581) şi rege al Poloniei (1575-1586).

·         1601: Ludovic al XIII-lea (n. 27 septembrie 1601 - d. 14 mai 1643, Saint-Germain-en-Laye), supranumit cel Drept (în franceză Le Juste), fiul lui Henric al IV-lea al Franței, a domnit ca rege al Franței și Navarei între anii 1610 și 1643. Imaginea regelui este inseparabilă de cea a primului său ministru cardinalul Richelieu.

Ludovic, circa 1616

Ludovic s-a născut la Castelul Fontainebleau și a fost primul fiu al regelui Henric al IV-lea al Franței (1553–1610) și a celei de-a doua soții a acestuia, Maria de Medici (1575–1642). Ca fiu al regelui, a fost Fils de France, și ca fiu cel mare, Delfin al Franței, moștenitor al tronului. Tatăl său a fost primul rege al Franței din Casa de Bourbon. Prin mama sa a fost descendent al regelui Carol al V-lea al Franței și i-a succedat vărului său îndepărtat, Henric al III-lea al Franței, conform Legii Salice. Bunicii paterni ai lui Ludovic au fost Antoine de Navara și Jeanne d'Albret, regină a Navarei; bunicii materni au fost Francesco I de Medici, Mare Duce de Toscana și Johanna, Arhiducesă de Austria. Nașă i-a fost mătușa maternă, Eleonora de Medici.

Ludovic al XIII-lea pictat de Frans Pourbus cel Tânăr, Palazzo Pitti, 1611

Copilăria delfinului, este destul de cunoscută datorită jurnalului medicului său Jean Héroard. Sunt înregistrate toate detaliile privind dieta sa, starea sănătății și viața sa privată. În luna noiembrie este instalat la castelul Saint- German-en-Laye, unde își va cunoaște frații vitregi, copiii ilegitimi a lui Henric al IV-lea^[2].Este botezat în 14 septembrie 16o6 la Fontainebleau, nașul său după cum se obișnuia fiind papa Paul al V-lea reprezentat de cardinalul de Joyeuse^[3].Din castelul Saint-German-en-Laye, Ludovic iese rar, deoarece mama sa nu dorește ca el să aibe contact cu localnicii. Este atras de muzică, primește des muzicieni în apartamentele sale ^[4] și învață să cânte la câteva instrumente. Dansul, pictura și desenul se numără printre distracțiile viitorului rege. Destul de devreme dezvoltă o pasiune pentru cai, arme și vorbește des de război. Învață destul de devreme să folosească arcul și archebuza^[5]. Chiar dacă primește primele lecții la șase ani, de la poetul Nicholas Vauquelin II Yveteaux, nu demonstrează interes pentru literatură în franceză sau latină, nici pentru geometrie sau matematică.^[6] Doar istoria îi trezește interesul în afara activităților artistice și militare.^[7]Considerat insuficient, Yveteaux este înlocuit în 1611 de filozoful Nicholas Le Fevre, iar după ce acesta moare în noiembrie 1612, este urmat de M. Fleurence^[8].Guvernatorul său militar este Gilles de Courtenvaux de Souvré. Viitorul rege își adoră tatăl, chiar dacă acesta nu ezită să-l umilească din cauza vârstei sale și moral din cauza unui vechi obicei în care delfinul era "dresat" să-l servească pe rege și regină^[9]. Totuși regele își demonstrează afecțiunea cerând fiilor să-l cheme papa, nu Monsieur, cum cerea eticheta de la curte^[10].Cu mama sa raportul e diferit, nu demonstrează afecțiune pentru ea, iar ea este destul de rece cu fiul său. Nu este fericit când merge să o vadă și refuză de câteva ori să o servească. Cu tatăl său în schimb joacă rolul de valet cu plăcere, fără să ezite.

La moartea tatălui său în 1610, urcă pe tronul Franței, are 8 ani. Traumatizat de moartea violentă a tatălui pe care îl adora, are o copilărie nefericită. În primul rând nu e nimeni care să substituie dragostea tatălui, mama sa îl consideră o cantitate neglijabilă. El se închide în sine, are dificultăți când vorbește și poate suferă din cauza lipsei de afecțiune din partea mamei sale, Maria de Medici

Ludovic al XIII-lea a urcat pe tron în 1610 la vârsta de opt ani și jumătate după asasinarea tatălui său. Mama sa, Maria de Medici, a fost Regentă până când Ludovic a ajuns la vârsta de 13 ani. Maria a menținut marea majoritate a miniștrilor soțului ei cu excepția lui Maximilien de Béthune, duce de Sully, care era nepopular în țară. În principal ea s-a bazat pe Nicolas de Neufville, seigneur de Villeroy, Noël Brûlart de Sillery și Pierre Jeannin. Maria a urmat o politică moderată, confirmând Edictul de la Nantes.

Ea nu a putut, totuși, să prevină rebeliunea nobililor condusă de Henric al II-lea de Bourbon, prinț de Condé, următorul în linia de succesiune la tron. Conde s-a certat cu Maria în 1614, a format în scurt timp o armată însă a primit puțin ajutor și Maria a putut înfrânge mica armată. Cu toate acestea, Maria a fost de acord să apeleze la Adunarea Stărilor Generale să abordeze nemulțumirile lui Condé.

Adunarea Stărilor Generale a fost amânată până când Ludovic al XIII-lea a împlinit 13 ani. Deși minoratul lui Ludovic s-a încheiat oficial și regența Mariei s-a terminat, ea a rămas conducătorul de facto al Franței.

Începând cu anul 1615, Maria a început să se bazeze din ce în ce mai mult pe Concino Concini, care și-a asumat rolul de favorit. Concini era extrem de nepopular deoarece era italian, și, prin urmare, un străin. Condé a lansat o nouă revoltă în 1616; de data asta, liderii hughenoți au sprijinit revolta, lucru care l-a condus pe Ludovic la concluzia că hughenoții nu vor fi niciodată supuși loiali. În cele din urmă, Condé și regina Maria au făcut pace prin Tratatul de la Loudun, care a permis lui Condé o mare putere în guvern însă nu l-a îndepărtat pe Concini. Regina Maria cu ajutorul lui Ludovic l-a închis pe Condé ceea ce a condus la noi revolte ale nobililor împotriva reginei și a lui Concini.

În acest timp, Charles d'Albert, Grand Fauconnier de France, l-a convins pe Ludovic că ar trebui să se rupă de mama sa și să sprijine rebelii. Ludovic a organizat o lovitură de palat. Ca rezultat, Concino Concini a fost asasinat (24 aprilie 1617), văduva lui, Leonora Dori Galigaï, a fost judecată pentru vrăjitorie, condamnată, decapitată și arsă (8 iulie 1617), iar Maria a fost trimisă în exil la Blois. Ludovic l-a numit pe favoritul său, Charles d'Albert, primul duce de Luynes.

Tânărul Ludovic al XIII-lea

Charles de Luynes (1578–1621), favorit regal, 1617–1621.

Curând Luynes a devenit tot atât de nepopular ca și Concini. Războiul de Treizeci de Ani a izbucnit în 1618. Inițial, curtea franceză nu a fost sigură pe care parte să sprijine. Pe de o parte, rivalitatea tradițională cu Franța, Casa de Habsburg a argumentat în favoarea de a interveni în numele puterilor protestante (și tatăl lui Ludovic, Henric al IV-lea al Franței a fost odată un lider hughenot). Pe de altă parte, Ludovic al XIII-lea a avut o educație religioasă catolică strictă și înclinația lui naturală a fost, prin urmare, să-l sprijine pe Sfântul Împărat Roman, habsburg-ul Ferdinand al II-lea.

Nobilii francezi au cerut suprimarea impozitului numit "paulette". Din exilul de la Blois, Maria de Medici a devenit punctul de unire a tuturor nemulțumirilor și episcopului de Luçon (Cardinalul Richelieu) i s-a permis să acționeze în calitate de consilier șef al Mariei, servind ca un du-te-vino între Maria și rege.

Nobilii francezi au lansat o nouă rebeliune în 1620 însă forțele lor au fost ușor înfrânte de cele regale în august 1620 la Les Ponts-de-Cé. În 1621, Ludovic al XIII-lea s-a împăcat oficial cu mama sa. De Luynes a fost numit Connétable de France și Ludovic cu Luynes au potolit revolta hughenotă; una dintre victimele febrei luate din tabere a fost Luynes care a murit în decembrie 1621.

După decesul lui Luynes, Ludovic a stabili că va conduce prin Consiliu. Mama lui a revenit din exil și, în 1622 în Consiliu prințul de Condé a recomandat suprimarea violentă a hughenoților.

Rebeliunea s-a terminat prin Tratatul de la Montpellier semnat de Ludovic al XIII-lea și ducele de Rohan în octombrie 1622. Tratatul a confirmat principiile Edictului de la Nantes: mai multe cetăți hughenote urmau să fie demolate dar hughenoții au păstrat controlul la Montauban și La Rochelle.

Ludovic XIII pe cal și Cardinalul Richelieu la Atacul de la La Rochelle.

Cardinalul Richelieu a jucat un rol major în domnia lu Ludovic al XIII-lea începând cu anul 1642 și a modelat decisiv destinul Franței pentru următorii 18 ani. Ca rezultat al muncii lui Richelieu, Ludovic al XIII-lea a devenit primul exemplu de monarh absolut. Sub Ludovic și Richelieu, coroana a intervenit cu succes în Războiul de Treizeci de Ani împotriva habsburgilor, a menținut nobilimea franceză în linie și a retras privilegiile politice și militare acordate hughenoților de Henric al IV-lea (în timp ce a menținut libertățile lor religioase). Ludovic al XIII-lea a condus cu succes Asediul de la La Rochelle. În plus, Ludovic a modernizat portul Le Havre și a construit o flotă puternică. Ludovic a comandat pictorilor Nicolas Poussin și Philippe de Champaigne să decoreze Luvru.

Richelieu a trebuit să lupte cu aproape toată familia regală. În primul rând chiar cu cea care l-a ridicat, Maria de Medici, care e supărată că primul ministru nu lucrează pentru ea, apoi cu soția lui Ludovic, regina Ana de Austria, cu fratele regelui, Gaston, Duce de Orléans care avea o importanță de prim ordin în Franța până în anul 1638, până la nașterea moștenitorului Ludovic al XIV-lea. Împotriva lui Richelieu sunt și cei mari pe care îi înlătură de la putere precum și nemulțumiții pe care îi generează guvernarea lui autoritară: nobili, autorități locale, preoțime și chiar poporul de la care se pretinde un efort fiscal mereu mai mare.

Țelul politicii lui Richelieu este așezarea cât mai trainică a autorității regelui în regat și slăbirea casei de Austria, ale cărei succese în Germania și Italia sunt îngrijorătoare.

În iulie 1631 Maria de Medici care a fost îndepărtată de la curte, se refugiază în Țările de Jos spaniole. Din acest moment, rolul ei politic se încheie. Gaston care încă era moștenitorul prezumptiv provoacă o răscoală în Languedoc cu sprijinul guvernatorului provinciei, Henri de Montmorency. Învins și luat prizonier în bătălia de la Castelnaudary (1 septembrie 1632), Montmorency a fost decapitat la 30 octombrie la Toulouse. Richelieu demonstra astfel că nu se dă înapoi de la nimic pentru a păstra autoritatea regelui. Gaston s-a refugiat în Flandra de unde se întoarce abia în 1634 dar supus tutelei lui Richelieu.

La 19 mai 1635 Ludovic declară război Spaniei care era principalul aliat al împăratului Ferdinand al II-lea.

După 18 ani de lupte neîncetate Richelieu a murit la 4 decembrie 1642 în plin triumf. Regele a mai trăit câteva luni, până la 14 mai 1643.

Ludovic al XIII-lea, Ana de Austria și fiul lor Ludovic XIV, flancați de cardinalul Richelieu și ducesa de Chevreuse.

La 24 noiembrie 1615, Ludovic al XIII-lea s-a căsătorit cu Ana de Austria, fiica regelui Filip al III-lea al Spaniei. Această căsătorie a urmat o tradiție de cimentare a alianțelor militare și politice între puterile catolice din Franța și Spania, prin căsătorii regale. Căsătoria a fost fericită la început, pentru scurt timp; îndatoririle regelui i-au ținut de multe ori departe. După 23 de ani de căsătorie și patru sarcini pierdute, regina Ana a născut un fiu la 5 septembrie 1638, viitorul rege Ludovic al XIV-lea.

Nașterea lui Ludovic a fost privită ca un miracol divin și, pentru a arăta recunoștință față de mult-așteptat naștere a unui moștenitor, părinții săi l-au numit Louis-Dieudonné (darul lui Dumnezeu) iar Franța a fost închinată de tatăl său, Ludovic al XIII-lea, Fecioarei Maria, care făcuse posibil miracolul

Cuplul a avut doi fii:

• Ludovic al XIV-lea al Franței (5 septembrie 1638 – 1 septembrie 1715), căsătorit în 1660 cu Maria Tereza a Spaniei (1638–83). A avut copii.
• Filip al Franței, duce de Orléans (21 septembrie 1640 – 8 iunie 1701), căsătorit prima dată în 1661 cu Henrietta a Angliei și a doua oară în 1671 cu Elisabeth Charlotte, Prințesă Palatină

Ludovic al XIII-lea, soția sa și Cardinalul Richelieu au devenit figuri centrale ale romanului Cei trei muschetari al lui Alexandre Dumas.

Ludovic al XIII-lea

Părinți Henric al IV-lea al Franței Maria de Medici  Frați și surori César de Bourbon, duce de Vendôme Gaston, Duce de Orléans Nicolas Henri, Duke of Orléans[*] Elisabeta a Franței Christine a Franței Catherine Henriette de Bourbon[*] Henrietta Maria a Franței Henri, Duke of Verneuil[*] Antoine de Bourbon[*] Jeanne-Baptiste de Bourbon[*]  Căsătorit cu Ana de Austria Copii Ludovic al XIV-lea Filip, Duce de Orléans

·         1719: S-a nascut Abraham Gotthelf Kastner, matematician german. 

·         1722: Samuel Adams, politician american, al 4-lea Guvernator de Massachusetts (d. 1803)

·         1781: Wilhelm I (germană Wilhelm Friedrich Karl von Württemberg; 27 septembrie 1781 - 25 iunie 1864) a fost al doilea rege de Württemberg din 30 octombrie 1816 până la moartea sa.

S-a născut la Lubin și a fost fiul regelui Frederic I de Württemberg (1754–1816) și a soției lui, Ducesa Augusta de Brunswick-Wolfenbüttel (1764–1788).

Prințul Wilhelm von Württemberg

La 8 iunie 1808, la Munchen, s-a căsătorit cu Prințesa Charlotte de Bavaria (1792–1873), fiica regelui Maximilian I de Bavaria (1756–1825) și a Prințesei Augusta Wilhelmina de Hesse-Darmstadt (1765–1796).

Prințul avea 27 de ani iar prințesa 16. "Suntem victimele politicii" a scris în jurnal tânăra căsătorită. De fapt, tânărul prinț fusese promis unei alte prințese de care el a fost profund îndrăgostit, dar circumstanțe i-au împiedicat să se căsătorească.

Cuplul a locuit separat. Căsătoria nu a fost consumată și a fost anulată în 1814 la căderea Imperiului francez. În 1816, Caroline Augusta se va recăsători cu împăratul Francisc I al Austriei care era văduv pentru a treia oară.

La 24 ianuarie 1816, la Sankt Petersburg, s-a căsătorit cu verișoara sa primară Marea Ducesă Ecaterina Pavlovna a Rusiei (1788–1819), fiica Țarului Pavel I al Rusiei (1754–1801) și a Prințesei Sophie Dorothea de Württemberg (1759–1828). În același an, el i-a succedat tatălui său ca rege de Württemberg. Împreună cu Ecaterina a avut două fiice:

• Maria (1816–1887), căsătorită cu contele Alfred von Neipperg (1807–1865)
• Sofia (1818–1877), căsătorită cu regele Wilhelm al III-lea al Țărilor de Jos (1817–1890)

Regele Wilhelm I și Pauline von Württemberg (sus), Sofia (stânga mijloc), Karl (centru), Maria (dreapta mijloc), Ecaterina (stânga jos) și Augusta (dreapta jos).

La 15 aprilie 1820, la Stuttgart, s-a căsătorit cu altă verișoară primară, Ducesa Pauline Therese de Württemberg (1800–1873), fiica Ducelui Louis de Württemberg (1756–1817) și a Prințesei Henrietta de Nassau-Weilburg (1780–1857).

Împreună cu Pauline Therese a avut trei copii:

• Ecaterina (1821–1898), căsătorită cu Prințul Frederic de Württemberg (1808–1870); a fost mama regelui Wilhelm al II-lea de Württemberg
• Karl (1823–1891), care i-a succedat ca rege de Württemberg
• Augusta (1826–1898), căsătorită cu prințul Hermann de Saxa-Weimar-Eisenach (1825–1901); una dintre fiicele lor, Pauline de Saxa-Weimar-Eisenach s-a căsătorit cu Karl Augustus, Mare Duce Ereditar de Saxa-Weimar-Eisenach.

Cu toate acestea, armonia de cuplu va fi stricată de relația lui Wilhelm I cu o actriță, în cele din urmă regina Pauline stabilindu-se în Elveția.

După decesul tatălui său, Wilhelm devine al doilea rege de Wurtemberg la 30 octombrie 1816. Începutul domniei sale a coincis cu debutul unei crize economice în regatul Wurtemberg. Pentru a remedia această situație, Wilhelm a protejat agricultura, baza necesară pentru alimentația supușilor săi. Din acel moment a fost poreclit "regele agricultorilor".^[1].

Wilhelm a fondat la 20 noiembrie 1818 "Institutul agricol", care a devenit universitate. A fondat Societatea pentru ameliorarea vinului (1825), Asociația viticolă (1828) și Cooperativa vinicolă (1854). A importat în special bovine și oi.

Wilhelm I a murit la Schloss Rosenstein în Stuttgart.

Wilhelm I

Regele Wilhelm I Părinți Frederic I de Württemberg Ducesa Augusta de Brunswick-Wolfenbüttel  Frați și surori Prințul Paul de Württemberg Catharina de Württemberg  Căsătorit cu Caroline Augusta de Bavaria (1808-1814) Ecaterina Pavlovna a Rusiei (1816-1819) Pauline Therese de Württemberg (1820-1864) Copii Maria, Contesă de Neipperg Sofia, regină a Olandei Ecaterina, Prințesă de Württemberg Karl, rege de Württemberg Augusta, Prințesă de Saxa-Weimar-Eisenach

·         1818: Adolph Wilhelm Hermann Kolbe (n. 27 septembrie 1818 – d. 25 noiembrie 1884) a fost un chimist german ce a adus deosebite contribuții la nașterea chimiei organice moderne. A fost profesor la universitățile din Marburg și Leipzig. Kolbe a inventat termenul de sinteză și a contribuit la dispariția vitalismului prin sinteza unor compuși organici din compuși anorganici, precum a acidului acetic din disulfură de carbon, și, de asemenea, a contribuit la dezvoltarea teoriei structurale. Acest lucru l-a făcut prin aducerea de modificări la ideea de "radicali" și predicția corectă referitoare la existența alcoolilor secundari și terțiari, și prin dezvoltarea unei serii de reacții organice prin intermediul electrolizei Kolbe a carboxilaților, reacției Kolbe-Schmitt de sinteză a aspirinei și sintezei de nitril Kolbe.

După studii realizate împreună cu Wöhler și Bunsen, Kolbe a fost implicat cu internaționalizarea timpurie a chimiei prin muncă depusă în Londra (cu Frankland), și a crescut în carieră prin posibilitatea de edita la Journal für Praktische Chemie. Ca atare, a fost ales membru la Academia Regală Suedeză de Științe și a câștigat Medalia Davy oferită de Royal Society of London în anul morții sale. Kolbe este cunoscut pentru editarea revistei pentru mai mult de un deceniu.

Kolbe s-a născut în Elliehausen, aproape de Göttingen, Regatul Hanovra (Germania), fiind fiul cel mare al unui pastor protestant. La vârsta de 13 ani, a intrat la Gimnaziul din Göttingen, locuind în domiciliul unuia dintre profesori. El a obținut certificatul de absolvire (Bacalaureatul) șase ani mai târziu și a devenit pasionat de studiul chimiei, înscriindu-se la Universitatea din Göttingen în primăvara anului 1838, cu scopul de a studia cu celebrul chimist Friedrich Wöhler.^[4]

În 1842, a devenit asistentul lui Robert Bunsen la Philipps-Universität Marburg. Și-a luat doctoratul în 1843 la aceeași universitate. O nouă oportunitate a apărut în 1845, când a devenit asistent la Lyon Playfair la noul Muzeu de Geologie Economică din Londra și a devenit un prieten apropiat al lui Edward Frankland. Din 1847, a fost implicat și în editarea Handwörterbuch der reinen und angewandten Chemie (Dicționar de Chimie Pură și Aplicată), editat de către Justus von Liebig, Friedrich Wöhler, și Johann Christian Poggendorff, și a scris, de asemenea, un manual important. În 1851, Kolbe a urmat cariera lui Bunsen, fiind următorul profesor de chimie la Marburg și, în 1865, a fost invitat să predea la Universität Leipzig. În 1864, a fost ales membru străin al Academiei Regale suedeze de Științe.^[5]

În 1853, s-a căsătorit cu Charlotte, fiica de maiorului-general Wilhelm von Bardeleben. Soția lui a murit în 1876, după 23 de ani de căsnicie fericită. Au avut patru copii. El a murit de un atac de cord în Leipzig, la vârsta de 68 de ani, la șase ani după moartea soției sale, Charlotte.

În anii 1840, în ciuda sintezei ureei a lui Friedrich Wöhler care avusese loc în 1828, unii chimiști încă mai credeau în doctrina vitalismului, care presupunea că un mod special de forță vitală era necesară pentru a crea „materie organică” (adică, în sensul său originar, derivați biologici). Kolbe a promovat ideea că compușii organici pot fi derivați din substanțe provenite din afara acestei „context organic”, direct sau indirect, prin procese de substituție. El și-a validat teoria prin transformarea disulfurii de carbon în acid acetic prin mai multe etape (1843-1845). Kolbe, de asemenea, a introdus o modificare la ideea de radicali structurali, contribuind astfel la dezvoltarea teoriei structurale. Un succes dramatic a venit când predicția sa teoretică a existenței alcoolilor secundari și terțiari a fost confirmată de sinteza primei molecule din această clasă de compuși organici. Kolbe a fost prima persoană care a folosit cuvântul sinteză în sensul în care este folosit și astăzi, și a contribuit cu o serie de reacții chimice noi.

Adolph Wilhelm Hermann Kolbe

·         1827 - S-a născut Alexandru Papiu-Ilarian, istoric şi jurist, unul dintre conducătorii Revoluţiei de la 1848 din Transilvania, membru al Academiei Române (m. 23 octombrie 1877). Alexandru Papiu Ilarian a fost academician (1868), profesor universitar la Iaşi, susţinător al unirii Principatelor Moldovei şi Valahiei,  precum şi al domniei lui Alexandru Ioan Cuza. A fost unul dintre organizatorii și conducătorii Revolutiei de la 1848 din Transilvania  si  participant la Adunarea nationala dela Blaj  din 18/30 aprilie 1848 și la cea din mai 1848. Papiu-Ilarian a fost primul român transilvănean care a intrat într-un guvern de la București. Intre octombrie 1863 și ianuarie 1864 a fost ministru de justiție în guvernul Kogalniceanu, legându-și numele de o reformă importantă (secularizarea averilor mănăstirești). Papiu-Ilarian a fost primul președinte al societății “Transilvania” pe care a condus-o între 1867 și 1874. A fost înmormântat în cimitirul Bisericii dintre Brazi   (greco-catolică) din Sibiu.
Opera:

• Acuzații din Ploiești înaintea Curții cu Jurați, Românul, XIV, 1870, 10 octombrie, p. 890.
• Adresele din Mureș Oșorhei, Foaie pentru minte, inmă și literatură, XI, 1848, nr. 13, p. 99-101.
• Alte trei scrisori ale lui Papiu Ilarian către Ioaniciu Olariu, Neamul românesc literar, II, 1910, nr. 25, p. 398-400.
• Apa trece, pietrele rămân, Românul, XV, 1871, 19 decembrie, p. 1101.
• Apendice la Independența constituțională a Transilvaniei, Românul, V, 1861, nr.225, p. 714-715; nr. 228-229, p. 722-723; nr. 230, p. 727; nr. 231, p. 730-732.
• Apendice la Independența constituțională a Transilvaniei, Tribuna română, Iași, III, 1861, nr. 139-142 (extras din Românul).
• Apendice la Independența constituțională a Transilvaniei, Revista Carpaților, II, 1861, septembrie, p. 257-314.
• Avram Iancu și Adunarea de la Dumineca Tomei și cea din 3/15 mai 1848, Românul, XVI, 1872, p. 797-798; 806; 809-810; 814; 818; 825-826; 830-831.
• Carte cătră Sânta Adunare a Diocesei Române Unite din Transilvania, ce este a se ținea la Blaș la 18/30 septembrie 1850, de la tinerimea studioasă în Viena, Viena, 1850.
• Către amicii mei din Transilvania, Concordia, III, 1863, nr. 45-192.
• Către amicii Societății "Transilvania", Românul, XI, 1867, 9-10 noiembrie, p. 959.
• Către cetățenii bivolari și toți giurgiuvenii!, Românul, XVII, 1873, 26-27 martie, p. 480-481.
• Către giurgiuveni, Românul, XIV, 1870, 5 iunie, p. 477-478.
• Cauza bivolarilor din Giurgiu înaintea Curții Juraților din Turnu Măgurele, București, 1873.
• Istoria românilor din Dacia Superioară, I-II, Viena, 1851-1852; vol.III, editat după manuscris inedit de Ștefan Pascu, cu o introducere și note, Sibiu, 1943.
• Tezaur de monumente istorice pentru România I-III, 1862-1864.

-Memorandum despre raporturile românilor cu nemții, cu slavii și cu ungurii

-Independența constituțională a Transilvaniei

• 1870 Relațiunea despre manuscrisele lui Budai Deleanu
• 1872 versiunea latină a lucrării Descriptio Moldaviae a lui Dimitrie Cantemir , sub auspiciile Academiei Române

* 1832: Zsófia Torma (n. 27 septembrie 1832, Cristeștii Ciceului, Bistrița-Năsăud - d. 14 noiembrie 1899, Orăștie) a fost arheolog, antropolog și paleontolog de origine maghiară.

S-a născut într-o familie nobilă, ca fiică a unui baron. Familia sa a avut un mare interes pentru istoria antică, și astfel a studiat în cadrul Universității din Cluj (actualmente, Universitatea Babeș-Bolyai). A fost prima femeie arheolog din Transilvania. Zsófia Torma a lucrat timp de mai mulți ani în Cluj, unde a avut un rol important în fondarea Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei (MNIT). O colecție cu obiectele ei existând la muzeu alături de celebrele tăblițe de la Tărtăria, vechi de peste 5.000 de ani.

Torma a fost autodidactă și a corespondat cu renumiți arheologici din Stuttgart, Paris, Praga, Mainz, Budapesta, Hamburg, Berlin, București, Sibiu, cu care a purtat discuții despre descoperirile sale din zona Turdaș, de lângă Alba Iulia. Acolo a descoperit pentru prima dată, în 1874, existența unei „scrieri” preistorice în sud-estul Europei. Săpăturile întreprinse de Torma au avut ca rezultate concrete descoperirea de obiecte ceramice, figurine inscripționate, care au fost, apoi, distribuite muzeelor din Berlin, Mainz, München și Cluj. A descoperit în Turdaș locuințe neolitice și a găsit mai multe materiale ceramice, unelte, piese de cult și podoabe. Torma și-a desfășurat cea mai mare parte a activității la Orăștie, unde a și creat un muzeu de arheologie și etnografie.

Materialele și notițele Zsófiei Torma s-au păstrat la MNIT. Ea și-a donat colecția de manuscrise muzeului din Cluj și a stat la baza formării acestuia fiind una dintre cele mai importante colecții ale instituției. în plus, Torma și-a făcut studiile la Cluj și aici și-a primit titlurile universitare. Zsófia Torma a fost prima femeie care a primit titlul de Doctor Honoris Causa la Universitatea din Cluj, fiind totodată și prima femeie arheolog din Transilvania. Descoperirile ei au apărut în importante publicații internaționale, aceasta participând, în 1876, la Congresul de Arheologie de la Budapesta, iar, apoi, la Congresul de la Berlin. La Berlin s-a întâlnit cu arheologul german Heinrich Schliemann, descoperitorul Troiei, care a fost impresionat de descoperirile de la Turdaș.

Cea mai cunoscută lucrare de specialitate a Zsófiei este Ethnographische Analogien, publicată în Jena, 1894.

Zsófia Torma

Părinți József Torma[*]  Frați și surori Károly Torma[*]

* 1840: Thomas Nast (n. 27 septembrie 1840, Landau (Palatinat), Germania – d. 7 decembrie 1902, Guayaquil, Ecuador) a fost un caricaturist american de origine germană, mai cunoscut pentru caricaturile sale politice care apăreau în ziarele din timpul său (în Harper's Weekly) sau pentru realizarea versiunii moderne a lui Moș Crăciun sau a Unchiului Sam (personificarea sub formă de bărbat a poporului american). Cele două partide principale din SUA le-a reprezentat astfel: republicanii ca pe un elefant, iar pe democrați ca pe un măgar.

Thomas Nast

Autoportret

Lucrări:

• 

  Reprezentare a lui Moș Crăciun din 1881
 
• 

  Versiunea a Santa Claus publicată în ziarul Harper's Weekly, pe 3 ianuarie 1863.
 
• 

  Măgarul - Partidul Democrat (Statele Unite).^[5][6]
 
• 

  Elefantul - Partidul Republican (Statele Unite).^[5][6]
 
• 

  Caricatură a lui William M. Tweed, “The Boss”.
 
• 

  Caricatură a irlandezilor
 
• 

  Unchiul Sam
 
• 

  Tigrul Tammany Hall
 
• 

  O imagine simpatică a unui imigrant chinez. Imagine folosită în romanul lui Jules Verne

·         1855 - S-a născut matematicianul Paul-Émile Appel, membru de onoare al Academiei Române (m. 24 octombrie 1930)
* 1859: Ernst, Prinț de Saxa-Meiningen (Ernst Bernhard Victor Georg, Prinz von Sachsen-Meiningen; 27 septembrie 1859 – 29 decembrie 1941) a fost șeful Casei de Saxa-Meiningen din 1928 până la moartea sa.

S-a născut la Meiningen, ca fiul cel mare și moștenitorul aparent al Ducelui Georg al II-lea de Saxa-Meiningen și a celei de-a doua soții, Feodora de Hohenlohe-Langenburg. Ernst a urmat o carieră militară și când s-a retras deținea gradul de colonel în cavaleria prusacă. A primit un doctorat onorific în filosofie de la Universitatea din Jena.

La Munchen, la 20 septembrie 1892, Ernst s-a căsătorit morganatic cu Katharina Jensen, fiica poetului Wilhelm Jensen. În ziua nunții, soția lui a fost numită baroneasă de Saalfeld de tatăl lui Ernst, Georg al II-lea.^[1] În ciuda căsătoria lui morganatice, Ernst și-a păstrat drepturile sale de succesiune asupra Ducatul de Saxa-Meiningen.^[2]

Când fratele său vitreg mai mare, ultimul duce care a domnit în Saxa-Meiningen, Bernhard al III-lea, a murit la 16 ianuarie 1928, Ernst i-a succedat la șefia casei ducale. Cum copiii lui s-au născut dintr-o căsătorie morganatică, el a fost succedat de nepotul său, Prințul Georg.

Ernst

Prinț de Saxa-Meiningen

Părinți Georg al II-lea, Duce de Saxa-Meiningen Prințesa Feodora de Hohenlohe-Langenburg  Frați și surori Bernhard al III-lea, Duce de Saxa-Meiningen Prințul Friedrich Johann de Saxa-Meiningen Princess Marie Elisabeth of Saxe-Meiningen[*]  Căsătorit cu Katharina Jensen Copii Baronul Georg Wilhelm Baroneasa Elisabeth Helene Baronul Ernst Frederick Baronul Ralf Erich Baronul Sven Hans Baronul Heinrich

·         1871: S-a nascut Grazia Deledda, scriitoare italiană, laureată Nobel (d. 1926). Grazia Deledda (n. 27 septembrie 1871, Nuoro, Sardinia — d. 15 august 1936), scriitoare italiană, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1926.
Motivația Juriului Nobel
„…pentru scrierile sale de inspirație idealistă în care, cu o plastică claritate, zugrăvește viața de pe insula ei natală și pentru profunzimea și simpatia cu care se ocupă de problemele omenești în general „

·         1880: S-a nascut  Jacques Thibaud, unul dintre cei mai apreciati violonisti francezi  ai secolului XX. Trioul pe care l-a format împreună cu Alfred Cortot şi Pablo Casals, şi care i-a purtat numele, i-a adus celebritatea. Alături de pianista Marguerite Long, a iniţiat, în 1943, un concurs internaţional pentru tineri violonişti şi pianişti ce le-a purtat numele (d.01.09.1953).
* 1886: Lucien Gaudin (n. 27 septembrie 1886, Arras – d. 23 septembrie 1934, Paris) a fost un scrimer francez, laureat cu patru medalii de aur olimpice, inclusiv trei la aceeași ediție, Amsterdam 1928, două pe spadă și altul pe floretă, când avea 41 de ani.

·         1903: S-a născut la Tulcea, pictorul roman Alexandru Ciucurencu; (m. 27 decembrie 1977). Alexandru Ciucurencu (n. 27 septembrie 1903, Ciucurova, Tulcea – d. 27 decembrie 1977, București), pictor român, membru corespondent (din 1963) al Academiei Române.

·         1918: Martin Ryle, fizician și radioastronom englez (d. 1984)
* 1919: James Hardy Wilkinson (n. 27 septembrie 1919, Strood, Anglia — d. 5 octombrie 1986) a fost un matematician și informatician britanic, figură importantă în domeniul analizei numerice, domeniu cu aplicații în informatică, inginerie și fizică.
* 1925: Robert Geoffrey Edwards, CBE (n. 27 septembrie 1925, Leeds, Regatul Unit - d. 10 aprilie 2013) a fost un fiziolog britanic, pionier al medicinei reproducerii, în principal al fertilizării in-vitro. Împreună cu chirurgul Patrick Steptoe, Edwards a reușit în premieră concepția prin intermediul fertilizării in vitro, ceea ce a dus la nașterea primului copil conceput prin acest procedeu, Louise Brown, la 25 iulie 1978.^[7][8] Edwards a primit Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină „pentru dezvoltarea fertilizării in vitro”

Robert Edwards

* 1927: Mircea Anghelescu (n. 27 septembrie 1927, Fetești, județul Ialomița) este un actor român de teatru și film.
A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București în 1953 și a fost actor la Teatrul Nottara.
Filmografie:

• Judecătorul și călăul (film TV, 1966) - Tschanz
• Doisprezece oameni furioși (film TV, 1966) - Juratul Nr. 4
• Surorile Boga (1968)
• Lupta pentru Roma I (1968) - Aligern
• Lupta pentru Roma II - Der Verrat (1969) - Aligern
• Facerea lumii (film TV, 1969)
• Sentința (1970) - dublaj voce Preotul Laurențiu
• Cireșarii (serial TV, 1972)
• Lupul mărilor (1972) - voce Johnson
• Răzbunarea (1972) - voce Johnson
• Ceața (1973)
• Stejar, extremă urgență (1973) - ofițerul german Krauss
• Ultimul cartuș (1973) - maiorul din Comisia Aliată de Control
• Când trăiești mai adevărat (film TV, 1974)
• Un august în flăcări (1974)
• Un comisar acuză (1974) - procurorul Halunga
• Un zâmbet pentru mai târziu (1974)
• Aventurile lui Babușcă (1975)
• Cercul magic (1975)
• Hyperion (1975)
• Zidul (1975)
• Zile fierbinți (1975) - inginerul Cioranu
• A doua linie (film TV, 1976)
• La Colorado, aproape de stele (TV, 1976)
• Prețul succesului (film TV, 1977) - Fein
• Războiul independenței (serial TV, 1977) - țarul Rusiei
• Pentru patrie (1978) - țarul Alexandru al II-lea al Rusiei
• Revanșa (1978) - ambasadorul german Manfred von Killinger
• Septembrie (1978) - șofer
• Severino (1978)
• Inspectorul broaștelor (1979) - Amedeo Vârcolac
• Omul care ne trebuie (1979)
• Vlad Țepeș (1979) - pârgar
• Ultima noapte de dragoste (1980)
• Burebista (1980) - proconsulul Gaius Antonius Hybrida
• Probleme personale (1981)
• Iată femeia pe care o iubesc (1981)
• Orgolii (1982) - prof. Ottescu
• Trandafirul galben (1982) - agentul diplomatic austriac
• Să mori rănit din dragoste de viață (1983) - atașatul militar german
• Faleze de nisip (1983)
• Ca-n filme (1983)
• Racolarea (1985)
• Noi, cei din linia întîi (1986)
• Lacrima cerului (1989)
• Începutul adevărului (Oglinda) - diplomat german

* 1932: Ion N. Șerban (n. 27 septembrie 1932 Slobozia, jud. Ialomița, - d. 1997 Fierbinți, jud. Ialomița), mai bine cunoscut ca Ion Albeșteanu a fost un cunoscut violonist și lăutar virtuoz din România.

S-a născut în 1932 la Slobozia, jud. Ialomița, fiul cobzarului Nicolae Șerban. Din 1939, începe să învețe vioara instruit de fratele său, Ionică Șerban.

În 1953 este numit dirijor al Ansamblului „Bărăganul” din Slobozia. În perioada 1953 - 1964 a obținut numeroase premii și titluri de laureat la festivaluri și concursuri de folclor.

În 1964, orchestra „Bărăganul”, condusa de Ion Albeșteanu, participă la Festivalul Internațional de Folclor de la Cairo, unde obține premiul I și Diploma de onoare a primului festival internațional de acest gen.

Tot în 1964 începe să înregistreze la Radio și Televiziune, alături de soția sa Tița Ștefan, dar și să fie editat pe disc de către Electrecord, succesele sale culminând în 1965 fiind numit dirijorul proaspăt înființatei secții de folclor a Teatrului de Estrada „Ion Vasilescu”, realizând o serie de spectacole la granița între cafe-concert și folclor, așa-numita „estradă folclorică”.

În perioada 1968 - 1971 lucrează în cadrul Filarmonicii „George Dima” din Brașov, ca dirijor al orchestrei de muzică populară „Miorița”. Lucrează în paralel cu mai multe formații artistice de amatori din Brașov cu care participă la diverse festivaluri în țară și în străinătate.

Cu formația „Poenița” câștigă în 1971 cel mai important trofeu internațional care se acordă în materie de folclor - „Discul de Aur” al Academiei „Charles Cros”, din Franța, la a XXV-a ediție a Festivalului de Toamnă de la Dijon.

Din 1970 începe să colaboreze cu cântăreața Romica Puceanu, iar în perioada 1971-1975, înregistrează discuri cu cobzarul Marin Cotoanță, acordeoniștii Marcel Budală, Gheorghe Ghițică sau Victor Gore.

În 1994 artistul participă la un spectacol „Tezaur folcloric” prezentat de Marioara Murărescu. Acolo Ion Albeșteanu interpretează 4 melodii și anume: Pe valea Neajlovului, La calu' bălan, Spune, spune moș bătrân și Ursitoare, ursitoare, melodii cântate și înregistrate mai târziu în Franța la Paris pe doua discuri.

Moare în 1997.

În cinstea lui a fost înființat Festivalul Național de Folclor Ion Albeșteanu, ce se desfășoară în Slobozia

Ion Albeșteanu

·         1932: Geoffrey Bent (n. 27 septembrie 1932 – d. 6 februarie 1958) a fost unul din cei opt fotbaliști ai lui Manchester United care și-au pierdut viața în urma Dezastrului aerian de la München.

·         1933 - S-a născut poetul Grigore Hagiu, autor al volumelor "Nostalgica triadă" (1970), "Miazănoaptea miresmelor" (1973) şi "Descântece de gravitaţie" (1977). A primit distinctii ca Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1967) şi Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1968) (m. 1 februarie 1985). Grigore Hagiu (27 septembrie 1933, Târgu Bujor–1 februarie 1985, București) a fost un poet român, din generația antiproletcultistă a resurecției și paradoxismului. A primit numeroase distinctii printre care, Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1967) şi Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1968); (m. 1 februarie 1985).

·         1939: S-a nascut Nicolae Manolescu, critic literar si om politic roman. 

·         1941 - S-a născut Don Nix, vocalist, saxofonist, chitarist, compozitor şi producător american.

·         1942 - S-a născut Alvin Stardust (Bernard William Jewry), cântăreţ britanic.
* 1943: Prințul Amedeo de Savoia, Duce de Aosta (Amedeo Umberto Costantino Giorgio Paolo Elena Maria Fiorenzo Zvonimir; n. 27 septembrie 1943) este pretendent la șefia Casei de Savoia, familia regală care a condus Italia între 1861și 1946. De asemenea, este moștenitor a Regatului Croația din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Până la 7 iulie 2006 Amedeo a folosit titlul de Duce de Aosta; după această dată el s-a autodeclarat Duce de Savoia .

Amedeo s-a născut la Villa della Cisterna în Florența; este singurul copil al Prințului Aimone de Savoia, Duce de Spoleto și mai târziu al 4-lea Duce de Aosta, și a Prințesei Irene a Greciei și Danemarcei.

Cu numai trei săptămâni înainte de nașterea lui Amedeo, Italia s-a predat Aliaților. Fostul aliat al Italiei, Germania, a lansat o operațiune militară pentru a ocupa Italia. Copilul Amedeo a fost arestat de către naziști, împreună cu mama sa, mătușa și două verișoare, și a fost trimis într-un lagăr în Austria.

Când Amedeo avea patru ani, tatăl lui a murit în exil la Buenos Aires, iar el a succedat ca Duce de Aosta, Prinț della Cisterna e Belriguardo, marchiz di Voghera și Conte di Ponderano.

Amedeo a studiat la Colegiul Naval Morosini din Veneția și în Anglia. Apoi a urmat Academia Navală din Livorno pe care a absolvit-o în calitate de ofițer în marina italiană.

La 22 iulie 1964 Amedeo s-a căsătorit cu Prințesa Claude de Orléans (n. 11 decembrie 1943) la Sintra, Portugalia. Ea era al noulea copil și a cincea fiică a lui Henri, conte de Paris, pretendent orléanist la tronul Franței, și a Prințesei Isabelle de Orléans-Braganza. Amedeo și Claude au avut trei copii:

• Prințesa Bianca Irene Olga Elena Isabella Fiorenza Maria de Savoia (n. Florența, 2 aprilie 1966) căsătorită la San Giustino Valdarno, Toscana, cu Giberto Carbonello Tiberto Maria, conte Arrivabene-Valenti-Gonzaga, la 11 septembrie 1988. Au cinci copii.
• Prințul Aimone, Duce de Apulia (n. Florența, 13 octombrie 1967); Aimone s-a căsătorit civil la 16 septembrie 2008 cu Prințesa Olga a Greciei, fiica Prințului Mihail al Greciei și Danemarcei. Căsătoria religioasă a avut loc la 27 septembrie 2008 la Patmos. Au trei copii.
• Prințesa Mafalda Giovanna Shams Maria Fiorenza Isabella de Savoia (n. Florența, 20 septembrie 1969) căsătorită prima dată la San Giustino Valdarno, la 18 septembrie 1994 cu Don Alessandro Ruffo di Calabria-Santapau dei principi di Palazzolo (n. 1964); au divorțat fără copii; Mafalda s-a recăsătorit la Londra, la 27 aprilie 1998 cu Francesco Ferrante Carlo Napoleone, al 10-lea baron Lombardo di San Chirico^[1] (n. 1968) și au trei copii.

La 30 martie 1987 Amedeo s-a căsătorit cu Silvia Paternò di Spedalotto (n. 1953) la capela Villa Spedalotto în Bagheria, Sicilia. Ea este fiica lui Don Vincenzo Paternò di Spedalotto, marchiz di Reggiovanni. Amedeo și Silvia nu au copii.

Amedeo are o fiică nelegitimă cu Kyara van Ellinkhuizen: Ginevra van Ellinkhuizen, născută la Milano, la 19 martie 2006. Ginevra are sindromul Down. Deși înainte de nașterea ei, Amedeo a declarat că el o va recunoaște imediat ca pe copilul său și îi va asigura bunăstare, după naștere nu a făcut acest lucru și a cerut testarea ADN-ului. La 4 august 2006 el a recunoscut-o în mod legal pe fiica sa, dar nu i-a oferit bunăstarea, până când un judecător a hotărât acest lucru.

Prințul Amedeo

Duce de Aosta; Duce de Savoia

Prințul Amedeo în ziua căsătoriei Părinți Prințul Aimone, Duce de Aosta Prințesa Irene, Ducesă de Aosta  Căsătorit cu Prințesa Claude de Orléans Silvia Paternò di Spedalotto Copii Prințesa Bianca Prințul Aimone Prințesa Mafalda Ginevra van Ellinkhuizen (nelegitimă)

·         1943 - S-a născut Randy Bachman, chitarist, vocalist şi compozitor canadian (Bachman-Turner Overdrive).

·         1945: S-a nascut poetul roman din Bucovina de Nord, Vasile Tărâțeanu (n. in satul Sinăuții de Jos, raionul Adâncata, regiunea Cernăuți actualmente in Ucraina. În anul 1972 a absolvit cursurile Facultății de Litere de la Universitatea din Cernăuți. Lucrează ca redactor la ziarul Zorile Bucovinei (1969-1981), apoi la Postul de Radio Kiev (1981–1991). În 1989, alături de alți scriitori români din Cernăuți a fondat Societatea pentru Cultură Românească „Mihai Eminescu“. Din anul 2000 este președinte al “Fundației culturale “Casa Limbii Române” din Cernăuți. Este redactor-șef (sau director-fondator și editor) al gazetelor românești din Ucraina – Cernăuți: Plai românesc(1990–1994), Arcașul”, “Curierul de Cernăuți”, “Junimea etc. A debutat editorial, în 1981, cu Harpele ploii.

·         1946: Vasile Mocanu (n. 27 septembrie 1946, com. Goioasa, județul Bacău) este un politician român, membru al Partidului Social Democrat. În anul 2008 a fost ales deputat în circumscripția electorală nr. 24 Iași, colegiul uninominal nr. 4 pe listele Alianței PSD+PC.
* 1946: Nikos Anastasiades (în greacă Νίκος Αναστασιάδης[ˈnikos anastasiˈaðis]; în turcă Nikos Anastasiadis; n. 27 septembrie 1946 Pera Pedi[*], Cipru) este un politician conservator cipriot grec, președinte al Ciprului din 2013. Pe 4 februarie 2018 a fost reales pentru un al doilea mandat de cinci ani. Anterior a fost liderul Mișcării Democrate și deputat de Limassol. 
S-a căsătorit cu Andri Moustakoudi în 1971 și au două fiice. El are un frate geamăn si o soră.

Nikos Anastasiades

·         1947 - S-a născut Barbara Dickson, cântăreaţă şi compozitoare britanică.

·         1947 - S-a născut Meatloaf (Marvin Lee Aday), vocalist american.
* 1947: Dirk Nicolaas "Dick" Advocaat (ˈdɪk ɑtfoˑˈkaˑt; n. 27 septembrie 1947 în Haga) este un antrenor olandez de fotbal, fost jucător profesionist, actual manager al echipei naționale de fotbal a Olandei.

·         1950: John Marsden, scriitor australian

·          1951: S-a nascut cântăreţul american Marvin Lee Aday, cunoscut mai bine sub numele de scenă Meat Loaf. Michael Lee Aday (n. 27 septembrie 1947) cunoscut mai bine sub numele de scenă Meat Loaf, cântăreț american de rock și actor.

·         1952: Dumitru Dorin Prunariu (n. 27 septembrie 1952, Orașul Stalin, România) este primul și singurul cosmonaut român. La 14 mai 1981 a devenit primul român care a zburat vreodată în spațiul cosmic. A participat la misiunea Soiuz 40 din cadrul programului spațial „Intercosmos” și a petrecut în spațiu 7 zile, 20 de ore și 42 de minute. Este de profesie inginer aeronautic. A fost pe rând ofițer inginer în cadrul Comandamentului Aviației Militare, șef al Aviației civile române, președinte al Agenției Spațiale Române, ambasador al României în Federația Rusă, președinte al Comitetului ONU pentru Explorarea Pașnică a Spațiului Extra-atmosferic (UN COPUOS), președinte al Asociației Exploratorilor Spațiului Cosmic (ASE), vice-președinte al Comitetului de Relații Internationale al Agenției Spatiale Europene (ESA). În prezent are gradul de general-locotenent în rezervă

Născut în orașul Brașov la 27 septembrie 1952, Dumitru Prunariu a absolvit Liceul de cultura generala nr. 4 (actualul Colegiu National "Grigore Moisil") din orașul natal în anul 1971. Tatăl său era de profesie inginer, iar mama cadru didactic la o școală generală. Pasiunea lui Prunariu pentru zbor s-a manifestat încă din copilărie, așa cum declară într-un interviu:

„De mic copil mi-am dorit să zbor. Închideam ochii și simțeam că plutesc peste munți, văi, descopeream lumi noi. M-au fascinat întotdeauna abisul albastru, înălțimile infinite. În final, am ajuns să zbor în Cosmos. Visele împlinite sunt ca un cerc de lumină pe trunchiul vieții, o iradiere benefică. În cosmos, universul tău apropiat nu mai este reprezentat de casă, stradă, vecini, ci de însăși planeta natală. Pământul, pe lângă dimensiunea fizică pe care o poți aprecia direct, la adevărata ei valoare și măreție, are și o puternică dimensiune morală. Dintr-un zbor cosmic te întorci mult mai stăpân pe tine, mai matur, mai apropiat de oameni și de natură, cu o viziune mult mai globală a fenomenelor și activităților terestre. Cu toate că nu ești singur în aparatul de zbor, singurătatea, acolo sus, e destul de puternică. Te simți dintr-o dată rupt de ambientul tău natural, în care te-ai născut și dezvoltat.”^[2]

Micul Prunariu și-a început calea spre stele de la cercul de aeromodelism de la Casa pionierilor din Brașov, unde construia modele de planoare și de avioane, visând să devină constructor de aparate de zbor. Avea 17 ani când a dobândit premiul republican la Concursul de creații tehnice „Minitehnicus”. Cu această ocazie a primit carnetul de membru Minitehnicus nr. 103. 11 ani mai târziu avea să devină cel de-al 103-lea pământean care a ajuns în Cosmos.

A absolvit Facultatea de Inginerie Aerospațială din cadrul Universității "Politehnica" din București în anul 1976 cu specializarea inginerie aeronautică. După finalizarea studiilor universitare, a lucrat ca inginer stagiar la Întreprinderea de Construcții Aeronautice (IAR) din Ghimbav (județul Brașov), între anii 1976-1977. Ulterior, în cartea „La cinci minute după cosmos”, scrisă împreună cu realizatorul de emisiuni TV Alexandru Stark, Prunariu avea să spună că dacă nu ar fi fost cooptat în detașamentul cosmonauților, ar fi construit la uzină, împreună cu soția, elicopterele și avioanele atât de râvnite în copilărie.

În anul 1974 s-a căsătorit cu Crina Rodica Prunariu, cu care a fost coleg de facultate, ulterior lucrător în Ministerul Comerțului Exterior, apoi, din 1990, diplomat în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, ambasador al României în Armenia în perioada 2007-2013, acum pensionară. În 1975 s-a născut primul lor fiu, Radu-Cătălin, iar în 1977 al doilea fiu, Ovidiu-Daniel.

Intercosmos

În mai 1977, au început să se facă selecționări pentru programul de zboruri cosmice Intercosmos , inițiat de către URSS și adresat țărilor aliate socialiste. Inițial, pentru detașamentul cosmonauților s-au oferit voluntar in jur de 150 de candidați, cerința principala, pe lângă condiția medicală și psihologică, fiind să aibă studii tehnice superioare. "Programul „Intercosmos” era un program cosmic bine definit, care avea prevederi foarte clare și o evoluție bine precizată: de la experimente care au fost efectuate în regim automat la bordul diferitelor rachete de mare altitudine sau nave cosmice sovietice, până la experimente complexe efectuate de cosmonauți." ^[3]

În timpul stagiului militar efectuat în cadrul Școlii de ofițeri de rezervă aviație de la Bacău, în mai 1977, comandantul de atunci al unității militare, locotenentul-colonel Ioan Stahie (cel care mai târziu va fi obligat de conducerea superioara să-și schimbe numele în Săndulescu, avansând ierarhic pana la gradul de general de aviație și îndeplinind spre sfârșitul carierei (1997) funcția de comandant al Aviației și Apărării Antiaeriene a Teritoriului), a intrat la curs și i-a anunțat pe inginerii militari TR că se fac selecționări pentru programul Intercosmos. 17 dintre ei au acceptat. După efectuarea testelor medicale la București, toți 17 au fost respinși. Motivul respingerii lui Prunariu a fost faptul că la probele de efort, pe fondul unei gripe de moment, i se depistaseră perturbații ale parametrilor inimii. La două luni după respingere, dosarele a cinci candidați între care și Prunariu au fost reluate, acesta reușind de data aceasta să treacă cu succes de toate probele. Din toate grupele de selecție au rămas în acea fază șapte candidați, doi au renunțat din motive personale, iar încă doi au fost eliminați la ultimele faze de testare efectuate în țară.

Dumitru Prunariu finalizează, în septembrie 1977, cursurile Școlii de ofițeri de rezervă aviație din Bacău, cu gradul de sublocotenent în rezervă.

În toamna anului 1977, candidații cosmonauți au fost detașați de la locurile lor de muncă la unitatea militară de aviație de la Bacău, fiind incluși într-un program de pregătire multidisciplinar. Pregătirea a cuprins o serie de cursuri de pregătire teoretică efectuate la Academia Militară din București, câteva zeci de ore de zbor pe avioane MIG 15 efectuate la Bacău și educație fizică și cursuri de limba rusă efectuate la Poiana Brașov. Ofițerul responsabil cu pregătirea fizică primise ordin ca în două luni să scoată din inginerii candidați cosmonauți sportivi de performanță. Pe fondul unor exagerări în solicitările la efort fizic fără perioade adecvate de recuperare, în caracterizarea lui Prunariu s-a scris: "oarecare lipsă de voință în pregătirea fizică“. La data de 1 ianuarie 1978, erau totuși selecționați trei candidați ca membri ai grupului de candidati cosmonauți pentru misiunea spațiala Româno-Sovietice Intercosmos. Cei trei candidați erau ing. Dumitru-Dorin Prunariu, ing. Cristian Guran și căpitanul ing. Mitică Dediu. Înainte de zborul cosmic lui Dediu i s-a schimbat oficial prenumele din Mitică în Dumitru, iar referitor la Dumitru-Dorin Prunariu s-a decis ca în presă să apară doar cu prenumele Dumitru.

Cosmonauții Leonid Popov și Dumitru Prunariu.

Aceștia trei au plecat la Moscova pentru a fi supuși unei evaluări finale de către specialiștii ruși din cadrul Institutului de Cercetări Biomedicale în domeniul aviației și cosmonauticii. Dumitru Dediu era cu 10 ani mai în vârstă decât Prunariu și cu 9 decât Guran și după regulile militare era considerat drept favorit. După testele de la Moscova, Cristian Guran (foarte bine pregătit profesional) a fost eliminat din echipa de potențiali cosmonauți români din cauza unor probleme ale aparatului vestibular.

În cele din urmă, Prunariu și Dediu au fost aleși să efectueze programul întreg de pregătire pentru a deveni cosmonauți. „Performantele mele sportive lăsau de dorit. S-au îmbunătățit abia la ruși, ca urmare a unui program bine dozat de efort fizic. Medical, și eu și Dediu trecuserăm de toate testele”, spune Dumitru Prunariu. Dumitru Dediu, însă, chiar dacă nu avea cele mai bune performanțe la capitolul științific, excela fizic și medical.^[4]

Timp de trei ani, în perioada martie 1978-mai 1981, Prunariu și Dediu au urmat o pregătire de specialitate în calitate de candidați cosmonauți in cadrul Centrului de Pregătire a Cosmonauților "Iuri Gagarin" din Zviozdnîi Gorodok - „Orășelul Stelar” (aflat în apropiere de Moscova).^[5]

A doua grupă Intercosmos care a început pregătirea în martie 1978 în "Orășelul Stelar" a constat din câte doi candidați din cinci țări: Bulgaria, Ungaria, Cuba, Mongolia și România. În acea perioadă zburau deja în cosmos reprezentanții primei grupe Intercosmos, formată din Cehoslovacia, Polonia și Germania Democrată. După un an, pe motive politice, rușii au adus în pregătire și candidați din Vietnam, incluși în a doua grupă Intercosmos. Toți candidații cosmonauți străini au locuit în „Orășelul Stelar” împreună cu familia, condiție impusă de partea rusă, ceea ce a fost un fapt benefic pentru toți, familia având ocazia să-și susțină moral candidatul, să învețe limba și să se integreze mediului de acolo.

Lansarea rachetei Soiuz 40 cu echipaj româno-rus

La 12 mai 1981, Dumitru Prunariu a fost confirmat în mod oficial ca primul nominalizat în cadrul zborului spațial româno-sovietic, alături de cosmonautul sovietic colonel Leonid Popov - comandant de echipaj. Acesta era un cosmonaut experimentat și mai efectuase un zbor cu o durată de 186 de zile, la bordul stației cosmice „Saliut-6". Cosmonautul român Dumitru Dediu și cosmonautul sovietic Iuri Romanenko au fost numiți ca membri ai echipajului de rezervă. Dumitru Dediu a primit vestea cu resemnare, mai ales că aceasta a venit chiar în ziua lui de naștere: "Nu a fost ușor - recunoaște el - dar asta-i soarta, știam de la început că numai unul dintre noi va zbura". Dintre toți candidații din programul Intercosmos, Prunariu a fost singurul cosmonaut care a obținut la examenele și testările finale calificative maxime, în contradicție cu Dediu care a trebuit să repete unele examene pentru a putea fi declarat calificat măcar în echipajul de rezervă.

„Pentru mine, scopul întregii pregătiri l-a constituit zborul cosmic, așa cum era și normal. În toată perioada de pregătire nu m-am gândit niciodată ce va urma după aceea”, afirmă Dumitru Prunariu.

După avaria majoră care a întrerupt în 1979 zborul primului cosmonaut bulgar, întregul program Intercosmos a fost decalat cu un an, fiind reconsiderate toate datele de lansare ale viitoarelor echipaje.

Referitor la zborul Romano-Sovietic, cu aproape trei săptămâni înainte de lansare cele două echipaje, principal și de rezervă, au fost aduse din Orășelul Stelar de lângă Moscova la cosmodromul Baikonur din Kazahstan, unde au continuat pregătirea în vederea lansării.

Spre seara zilei de 14 mai 1981, un autobuz special i-a adus pe cei doi cosmonauți din echipajul principal, echipați pentru zbor, către Platforma 17 de la cosmodromul Baikonur: colonelul sovietic Leonid Popov, comandantul echipajului, cel care cu un an în urmă realizase recordul de durată în spațiul extraterestru de 185 de zile, și locotenentul major inginer Dumitru Prunariu, inginer de bord si cosmonaut cercetător. Cu două ore înainte de start echipajul a ocupat poziția de lansare în capsula navei cosmice aflată în vârful rachetei purtătoare, efectuând până la lansarea propriu-zisă o serie de teste ale aparaturii și sistemelor navei. La ora 20 16’ 38” (ora Bucureștiului), de pe cosmodromul Baikonur, a fost lansată racheta purtătoare cu nava cosmică Soiuz-40 (în greutate totală de 300 tone), având la bord echipajul mixt româno-sovietic format Dumitru Prunariu și Leonid Ivanovici Popov. După 8 minute și 50 de secunde nava cosmică se desprindea de ultima treaptă a rachetei purtătoare, aflându-se deja la 220 km altitudine, aprox. 3000 km de punctul de lansare și deplasându-se în jurul Pământului cu o viteză de 28000 km/h pe o orbită înclinată față de ecuator cu 51,6^o. Prunariu a devenit astfel primul român din istorie care a zburat în spațiu si al 103-lea din lume. Conform planificării zborurilor Intercosmos zborul avea să dureze aproape 8 zile, între 14 mai - 22 mai 1981.

Decolarea a decurs fără probleme. După înscrierea pe orbita circumterestră, verificarea parametrilor tehnici ai navei în condiții reale de zbor și efectuarea primei manevre orbitale de ridicare a orbitei, care au durat până la ora 4 dimineața a zilei următoare, cei doi cosmonauți au avut permisiunea să dezbrace costumele de scafandru cosmic, să treacă în modulul orbital și să se odihnească. S-au trezit a doua zi la ora 12, și după ce au mâncat, au efectuat a doua manevră de ridicare și corecție a orbitei navei cosmice în vederea începerii manevrelor de joncțiune cu stația orbitală Saliut-6. În momentul cuplării, Soiuz-40 avea o viteză relativă față de stație de 0,3 m/s. "Îi auzim foarte bine pe vecini, echipajul Kovalionok și Savinîh, care se aflau în cosmos din luna martie“.

Echipajul Soiuz 40: Prunariu și Popov

La 15 mai, nava cosmică Soiuz-40 efectueaza jonctiunea cu complexul orbital Saliut 6 – Soiuz T-4. Momentul jonctiuii a fost imortalizat pe film din interiorul stației orbitale. Primul care a trecut prin deschizătura trapelor deschise ale celor două obiecte cosmice, a fost Prunariu.

Au petrecut șapte zile pe stația orbitală Saliut 6. Acolo, cei doi cosmonauți s-au întâlnit cu cosmonauții sovietici Vladimir Kovalionok și Victor Savinîh, care se aflau deja pe orbita circumterestră de la 21 martie 1981.

Pentru o săptămână au lucrat împreună, realizând 22 de experimente științifice. Intre ele cele denumite „Capilar”, „Biodoza”, „Astro” sau „Nanobalanța”. Biodoza, de exemplu, a fost legat de studiul câmpului magnetic al Pământului și influenței lui asupra organismelor vii. Marea majoritate a experimentelor efectuate au fost de concepție românească, iar aparatura realizată în România pentru acest scop s-a remarcat printr-un grad înalt de miniaturizare, fiabilitate și consum redus de energie, funcționând ireproșabil. Experimentele au avut drept scop obținerea de informații deosebit de prețioase pentru lărgirea cunoștințelor în domeniul astrofizicii, studiului radiațiilor cosmice și tehnologiilor cosmice, dar și în domeniul biologiei și medicinei cosmice și al psihologiei. Experimentele biomedicale au contribuit la completarea cunoștințelor existente privind comportarea organismului uman în condițiile specifice zborului cosmic, cât și la progresul cercetărilor fundamentale în domeniul medicinei aeronautice și al biologiei. Rezultatele obținute au fost publicate în reviste de specialitate și utilizate pentru pregătirea zborurilor care au urmat.

Complexul cosmic cu echipajele la bord trecea de la noapte la zi și invers de 16 ori în 24 de ore. Tot de atâtea ori în exteriorul aparatelor cosmice se produceau variații de temperatură de aproape 300 grade Celsius (+150 de grade în zonele radiate de Soare și -150 de grade în timpul trecerii prin umbra Pământului). Prunariu a înconjurat Pământul de 125 de ori, parcurgând 5.260.000 km, cu viteza de 28.000 km/oră, însumând un timp total de zbor de 7 zile, 20 de ore, 42 de minute și 52 de secunde.

Pe la ora 19,30-20,00 treceam zilnic pe deasupra României. De acolo, de sus, România se vedea de mărimea unei pâini rumene de casă.

Ca și alți cosmonauți, datorită modificărilor care apar în organismul uman în imponderabilitate, Dumitru Prunariu a avut printre altele dureri de coloană în regiunea lombară aproape pe tot parcursul zborului cosmic. "Mă trezeam aproape regulat pe la 5 - 5,30 dimineața de durere și simțeam nevoia imediată de a mă mișca. În timpul liber, cam o oră și jumătate pe zi mă uitam prin hublourile stației cosmice admirând frumusețile Pământului. Spuneam că mergem "la plajă" pentru că Soarele "bronza" (vezi ardea) rapid și puternic. Televiziunea română ne pregătise și ea un program artistic pe niște benzi de video aflat atunci în fază primitivă, dar nu am apucat să vedem prea mult din el. Uneori udam ceapa verde, "plantată" în cârpe umede".^[5]

Cosmonauții Leonid Popov și Dumitru Prunariu după ce au fost decorați de Leonid Brejnev cu Ordinul Erou al URSS (1981).

Programul de cercetare fiind încheiat, a avut loc revenirea din spațiul cosmic în data de vineri, 22 mai 1981, la ora 16,58, ora României. Modulul de coborâre al navei spațiale „Soiuz 40“ (alte doua module ale navei nu se recuperează, modulul orbital și modulul agregatelor) a aterizat în condiții aproape normale pe pământ, conform programului, în zona stabilită de pe teritoriul Uniunii Sovietice, la 225 kilometri sud-est de orașul Djezkazgan, din stepa Kazahstanului. Aterizarea a fost cu unele peripeții, parașuta deschizându-se cu 4 secunde întârziere, la mai puțin de 9.600 km cum era prevăzut, ceea ce a prilejuit tuturor mari emoții. Descriind momentele de imediat după aterizare, Prunariu relatează: "Trecerea la greutatea normală a fost cumplită. Mă trezesc luat pe sus de patru membri ai echipei de căutare-salvare și sunt așezat lângă Popov pe un șezlong. Am impresia că sunt de plumb și că pământul se clatină sub mine. La cinci minute după cosmos, ca o mângâiere, aud vorbindu-se românește“, mărturisea cosmonautul, referindu-se la Alexandru Stark, reporterul acreditat să relateze evenimentul. Așa amețit cum era, ajutat de membri ai echipei de căutare-salvare, Prunariu s-a îndreptat spre capsulă să-si lase primul autograf în calitate de cosmonaut pe ea, conform obiceiului.^[5]

Misiunea a durat 7 zile, 20 de ore, 42 de minute și 52 de secunde, după un parcurs circumterestru de 5.260.000 de kilometri.

La momentul zborului, Dumitru Prunariu a fost cel de-al 103-lea cosmonaut al lumii; de atunci numărul cosmonauților a crescut la peste 550 (statistica 2016). Acest zbor de importanță epocală pentru România a situat-o în clubul select al țărilor participante direct la explorarea Universului și totodată atestă tradiția contribuțiilor marilor înaintași români la zborul omului printre stele.

Pentru realizarea cu succes a zborului cosmic, atât Prunariu, cât și Popov au fost decorați cu cele mai înalte ordine ale României și URSS. Din punct de vedere material, pentru realizarea sa istorică, Dumitru Prunariu a primit ca recompensă echivalentul a trei salarii sub formă de primă, acordată de ministrul apărării și a fost înaintat cu un an înainte de termen la gradul de căpitan. Autorităților de atunci le-a fost frică să nu fie refuzate de Ceaușescu în cazul în care ar face și alte propuneri de recompensare. În aceste condiții, trebuind să se mute cu familia în București unde a primit un post în cadrul Comandamentului Aviației Militare, Prunariu a fost obligat să locuiască jumătate de an la un cămin militar până să obțină o locuință, făcând apoi numeroase împrumuturi pentru a-și aranja apartamentul obținut și pentru stabilirea definitivă cu familia în capitala țării.

Din anul 1981 și până în anul 1998 a fost, cu o pauză de aproape doi ani, inspector-șef pentru activități aerospațiale în cadrul Comandamentului Aviației Militare și apoi al Statului Major al Aviației și Apărării Antiaeriene.

"Acesta era o funcție creată special pentru mine și care avea și o puternică latură de reprezentare. În această funcție, desigur, am beneficiat de suportul aviației militare, în principal pentru a participa la activități pe linie cosmică atât în țară cât și în străinătate. De nenumărate ori am fost solicitat să-mi prezint public experiența cosmică." ^[3]

Din cauza faptului că popularitatea sa tindea să eclipseze notorietatea lui Nicolae și a Elenei Ceaușescu, i-au fost restricționate aparițiile la televiziune, iar în presă nu putea să mai apară pe primele pagini, doar în interviuri mai mici, în paginile de interior.

"Desigur, aveam posibilitatea să public în revistele de știință (de exemplu, am publicat multe articole în revista „Știință și Tehnică”), dar în general în periodice cu un public bine definit, pe linie științifică, și cu un impact nu prea mare. Pe moment, nu prea am înțeles situația. Mult mai târziu mi s-a explicat ce se întâmpla, prin prisma politică a ceea ce se petrecea în România în acea perioadă.(...) Deci, dacă vorbim de epoca Ceaușescu, a avut loc această marginalizare a mea ca persoană publică pentru a nu eclipsa într-un fel sau altul imaginea familiei prezidențiale."

„M-am tot gândit ce anume făcea diferența între mine și Nadia Comăneci. Am înțeles în timp că Nadia câștigase gloria în Occident cu forțe exclusiv românești și era un bun instrument în mâna propagandei comuniste. Eu, în schimb, deși eram reprezentantul României, mă afirmasem ca rezultat al unei cooperări internaționale și reușisem performanțe cu ajutorul tehnologiei unei țări cu care nu aveam chiar cele mai bune relații.”^[6]

În anul 1990 a fost înaintat la gradul de colonel, fiind detașat pentru un an și jumătate la Ministerul Transporturilor pentru a îndeplini funcția de Ministru adjunct al Transporturilor și șef al Departamentului Aviației Civile (1990-1991).

În anul 1991 a absolvit cursul pentru cadre superioare din cadrul Institutului Internațional de Formare și Management pentru Aviație (IAMTI / IIFGA) de la Montreal (Canada). Din anul 1985 a fost doctorand în cadrul Institutului de Aviație din București, întrerupând aceasta activitate imediat după evenimentele din 1989 în perioada foarte solicitanta a deținerii funcției în aviația civilă, reluând-o apoi în cadrul Universității "Politehnica" București și finalizând-o în anul 1999 cu obținerea titlului științific de doctor inginer în specialitatea "Dinamica sistemelor aerospațiale".

În anul 1990, alături de alți specialiști în domeniul spațial, a prezentat Guvernului propunerea de înființare a Agenției Spațiale Române, dar punerea sa în practică a fost amânată. Agenția s-a înființat ca instituție bugetară, în subordinea Ministerului Educației și Cercetării, prin hotărâre guvernamentală în anul 1991, iar în 1995 s-a reorganizat ca o instituție publică extrabugetară, lucrând prin contract cu Ministerul Cercetării și cu alte instituții, inclusiv private. Prin decizia guvernului, Agenția Spațială Română asigură elaborarea și managementul programului spațial național și reprezintă România pe linie de activități cosmice în relațiile cu instituții naționale și internaționale, ca de exemplu: Agenția Spațială Europeană, NASA, CNES, ONU etc.

În perioada 1992-1995, Dumitru Prunariu lucrează prin colaborare externă în calitate de Secretar al Agenției Spațiale Române. Apoi, între anii 1995-1998, este membru în Consiliul de administrație al Agenției Spațiale Române. Începând din anul 1998 și până la desemnarea sa ca ambasador în Federația Rusă, Dumitru Prunariu a îndeplinit funcția de președinte al Agenției Spațiale Române.

Din anul 1995, este vicepreședinte al Fundației EURISC - Institutul European pentru Managementul Riscului, Securității și Comunicării, fundație care și-a creat un nume respectat în zona activităților de integrare Europeană și Euro-atlantică.

În anul 1999 a absolvit cursurile Colegiului Național de Apărare, perioadă în care și-a adâncit preocupările și interesul pentru geopolitică. În paralel, predă un curs de Geopolitică și Spațiul Cosmic în cadrul Facultății de Relații Economice Internaționale a Academiei de Studii Economice din București.

Din data de 25 octombrie 2000, prin Decretul nr. 422 al Președintelui României, Emil Constantinescu, comandorul Dumitru Prunariu a fost înaintat la gradul de general de flotilă aeriană (general cu o stea) ^[7] și decorat pentru activitatea profesională cu Ordinul Național "Steaua României" în grad de Mare Ofițer. Ulterior, prin Decretul nr. 680 din 24 octombrie 2003, a fost avansat la gradul de general-maior de aviație (general cu două stele), apoi in 2016 la gradul de general-locotenent (in retragere), general cu 3 stele.

Dumitru Prunariu este Cercetător Științific gradul 1 (CȘ1), efectuează cercetări în domeniul științelor aerospațiale, dinamicii zborului cosmic, studii în domeniul geopoliticii și securității, este conducător de seminarii și proiecte în specialitatea sa, membru în comisii de doctorat. Este autorul a peste 40 de lucrări, cărți și articole apărute în reviste de specialitate, între care: La cinci minute după cosmos (în colab., 1981); Cosmosul - Laborator și uzină pentru viitorul omenirii (în colab., 1984); Istoria aviației române (în colab., 1984); Dimensiuni psihice ale zborului aerospațial (în colab.,  1985); Asupra mișcării generale a vehiculului spațial sub acțiunea unui centru atractiv. St. Cerc. Mec. Apl., 52,2,1993; Geodetic Precession Influence in Satellite Motion, Rom.Astron.J., 1998; The Poynting-Robertson Effect in Satellite Motion, Rom.Astron.J., 1999 ș.a. Elaborează și prezintă des lucrări de specialitate în cadrul instituțiilor cosmice internaționale.

Dumitru Prunariu desfășoară o bogată activitate profesională, fiind membru a numeroase asociații și comisii de specialitate din România și străinătate. Este membru de onoare al Academiei Romane (2011), membru al Comisiei de Astronautică a Academiei Române și președinte al acesteia din 2015, membru al Societății germane de rachete "Hermann Oberth - Wernher von Braun", membru al Academiei Internaționale de Astronautică fiind și membru în consiliul de conducere, membru al Asociației Exploratorilor Spațiului Cosmic,  membru de onoare al Academiei Americano-Române de Arte și Științe, membru al Academiei Europene de Științe și Arte (2015). 

În anul 1984 a fost decorat cu Medalia de aur „Hermann Oberth” a Societății germane de rachete „Hermann Oberth - Wernher von Braun”.

Din anul 1993 este reprezentant permanent al Asociației Exploratorilor Spațiului Cosmic (ASE) la sesiunile Comitetului ONU pentru Explorarea în Scopuri Pașnice a Spațiului Extraatmosferic (COPUOS). Pe parcursul a două termene (1995-2001) a fost ales membru în Comitetul Executiv al ASE, iar în perioada 1996-1999 a fost președintele Comitetului de Politici și Relații Internaționale al ASE. În 2010 a fost ales președintele filialei europene a ASE, funcție deținută până în 2016, iar în 2011 a fost ales președinte al întregii asociații pentru un mandat de 3 ani. Începând cu anul 1992 reprezintă Guvernul României la sesiunile Comitetului ONU pentru Explorarea în Scopuri Pașnice a Spațiului Extraatmosferic (COPUOS). În anul 2003, a fost ales, prin consensul a 65 de state membre, președintele Subcomitetului Științific și Tehnic al Comitetului ONU pentru Explorarea în Scopuri Pașnice a Spațiului Extraatmosferic pentru perioada 2004-2006. Pentru o perioadă de doi ani (iunie 2010 – iunie 2012) a fost ales prin consensul celor 70 de state membre de atunci președintele COPUOS.^[8]

În mai 2004 Dumitru Prunariu a fost numit prin decret prezidențial în postul de ambasador extraordinar și plenipotențiar al României în Federația Rusă. A fost chemat în România la 24 mai 2005 de către președintele Traian Băsescu, după numai un an de mandat, având cu acesta divergențe din perioada când au deținut ambii funcții de conducere în Ministerul Transporturilor.

Comentatorul politic Rodica Culcer a declarat că schimbarea ambasadorului este justificată de performanța slabă a acestuia într-o zonă de interes strategic: „În condițiile în care există cel puțin două probleme mari - tezaurul și Transnistria - domnul Prunariu nu a făcut aproape nimic. El i-a succedat unui alt ambasador fără activitate, și timp de un an nu a avut nici o inițiativă majoră în relațiile bilaterale”.^[9] După ce s-a aflat că în aprilie 2005 Prunariu a primit ordin de la ministrul de externe să nu se mai ocupe de problema tezaurului pe teritoriul Federației Ruse, știrea Rodicăi Culcer a fost retrasă.

A fost membru al Consiliului de Administrație al TAROM în perioada 2012-2013, destituit fără justă cauză împreună cu tot Consiliul de ministrul transporturilor de atunci, Ramona Mănescu, pentru că propuneau eliberarea din funcție a directorului general TAROM, cetățean belgian, total neperformant, ministerul susținând menținerea acestuia în funcție cu orice preț. Prin proces civil, după încă 2 ani, Prunariu alături de ceilalți membrii ai Consiliului de Administrație și-au câștigat drepturile afectate, demonstrând abuzul și ilegalitatea deciziei ministerului. Acel director general al TAROM a fost destituit ulterior de alt Consiliu de Administrație.

Prunariu este Doctor Honoris Causa al Universității Tehnice din Cluj- Napoca (2007), al Universității Tehnice a Moldovei din Chișinău (2011) al Universității de Vest din Timișoara (2013), al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, al Universității Petru Maior din Târgu-Mureș (2017), Honorary Doctor al Colegiului Lindsey Wilson din Columbia, Kentucky, SUA (2014).

Este cetățean de onoare al mai multor localități din România: Brașov, Timișoara, Cluj-Napoca, Pucioasa, Giroc, al județului Timiș. 

Dumitru Prunariu este membru al primului Club Rotary din România, Rotary Club București, în perioada 2009-2010 fiind președinte al acestui club. Este decorat cu cea mai înaltă distincție personală a Rotary International, „Paul Harris Fellow”.

Dumitru Prunariu vorbește fluent engleza, rusa și franceza.

Dumitru Dorin Prunariu

·         1953: Diane Abbott, prima femeie de culoare în Parlamentul Britanic

·         1953 - S-a născut Greg Ham, saxofonist, clăpar şi flautist australian (Men At Work).
* 1953: Claudio Gentile (pronunție în italiană: /ˈklaudjo dʒenˈtile/; n. 27 septembrie 1953 în Libia^[2]) este un fotbalist italian care a activat în anii '70 și '80, câștigând CM 1982, șase titluri naționale și două europene

·         1953 - S-a născut Robbie Shakespeare, basist şi compozitor jamaican.
* 1957: Peter Sellars (n. 27 septembrie 1957, Pittsburgh, Pennsylvania, SUA^[5]) este un regizor american, remarcat pentru dramatizările sale unice ale operelor și spectacolelor clasice și contemporane. Sellars este profesor la UCLA, unde predă Arta ca o acțiune socială și Arta ca o acțiune morală.

Sellars s-a născut în Pittsburgh, Pennsylvania. Și-a făcut studiile la Phillips Academy și mai apoi la Universitatea Harvard, absolvind în 1979. Fiind student, a jucat într-o versiune cu păpuși a spectacolului „Inelul Nibelungilor” de Richard Wagner, și a regizat o producție minimalistă a piesei „Trei surori”.
Producția lui Sellars, „Antoniu și Cleopatra” în piscina de la Casa Adams, din Harvard a atras atenția presei în afara campusului, la fel cum s-a întâmplat și cu următoarea producție, „Regele Lear”, care a inclus un Lincoln Continental pe scenă. În ultimul an de universitate, a dramatizat o producție de Nikolai Gogol, „Revizorul” la American Repertory Theater din Cambridge, Massachusetts.
În vara anului 1980, a dramatizat opera „Don Giovanni”, prezentând-o ca să semene cu un blaxploitation film, cu Don Giovanni petrecând aproape dezbrăcat (numai în lenjerie) și injectându-și heroină. Opera news l-a catalogat ca pe “un act de vandalism artistic”. În iarna anului 1980, producția „Orlando”, de George Frideric Handel, jucată iarăși la American Repertory Theater, l-a adus pe Sellars în atenția națională – probabil datorită conceptului romanului, unde acțiunea avea loc în aer liber. Mai târziu, Sellars a studiat în Japonia, China și India.
Sellars a lucrat ca regizor la Boston Shakespeare Company pentru stagiunea 1983-1984. Printre producțiile sale, cele mai influente au fost „Pericle, prinț al Tironului” și dramatizarea operei „The Lighthouse”, scrisă de compozitorul britanic Peter Maxwell Davies. În 1983 a primit premiul MacArthur Fellowship.
În 1984, Sellars a fost numit regizor și manager American National Theater din Washington D.C., la vârsta de 26 de ani, post pe care l-a deținut până în 1986. În acest timp, a dramatizat „Contele de Monte Cristo”, în versiunea de James O’Neill, în care au jucat Richard Thomas, Patti LuPone, Zakes Mokae, și mulți alți actori. Producția a avut scenografia creată de George Tsypin, costume de Dunya Ramicova, și lumini de James F. Ingalls. De asemenea a regizat producții cum ar fi „Idiot’s Delight” de Robert Sherwood și „Aiax” de Sofocle, așa cum a fost adaptat de către Robert Auletta. A fost directorul artistic a Festivalurilor din Los Angeles în perioada 1990 și 1993, unde au fost prezentate lucrări ale unor artiști talentați cum ar fi Reza Abdoh și Frank Ambriz.

În continuare, Sellars a dramatizat o serie de opere de-ale lui Mozart: „Cosi fan tutte”, „Nunta lui Figaro” și „Don Giovanni”, în colaborare cu Emmanuel Music și directorul artistic Craig Smith. Producțiile au avut parte de laudele criticilor, au fost înregistrate în Austria de către ORF în 1989 și televizate mai apoi de PBS.
Sellars a regizat filmul artistic „The Cabinet of Dr. Ramirez”, un film color mut în care au jucat Joan Cusack, Peter Gallagher, Ron Vawter și Mikhail Baryshnikov.
Sellars a fost invitat la festivalurile din Salzburs și Glyndebourne, unde a înălțat producții a mai multor opere din secolul douăzeci dintre care „Saint François d'Assise” de Olivier Messiaen, „Mathis der Maler” de Paul Hindemith, „Le Grand Macabre” de György Ligeti și „Nixon in China” de John Adams și Alice Goodman.
Alte proiecte în care a fost implicat sunt opera „Giulio Cesare” de Handel, „A soldier’s tale” de Stravinsky, „I Was Looking at the Ceiling and Then I Saw the Sky” și „The Peony Pavilion”.
A regizat tragedia „The Persians” la Festivalul din Edinburgh în 1993, care a fost un răspuns la Războiul din Golf din 1990-1991. În 1998, Sellars a primit Premiul Erasmus pentru eforturile sale de a combina tradițiile culturale europene cu cele americane în operă și teatru. În 2005 a fost premiat cu The Dorothy and Lillian Gish Priza, care este înmânat anual „unui bărbat sau unei femei care a contribuit esențial desfătarea umanității,la înfrumusețarea lumii și la înțelegerea ei”.
În august 2006, a dramatizat o operă neterminată a lui Mozart, „Zaide”, în cadrul la Mostly Mozart Festival din New York. La sfârșitul lui 2006, Sellars a organizat Festivalul New Crowned Hope de la Viena, în calitate de director artistic, și tot aici a regizat cea mai recentă operă a lui Adams, „A Flowering Tree”.
În 2007, la cel de-al cinzecilea Festival de Film Internațional de la San Francisco, a prezentat ecranizările „Daratt” de Mahamat Saleh Haroun, „Opera Jawa” de Garin Nugroho, „Wonders are many”, și altele.
La începutul lui 2009, Sellars a ajutat la crearea unei expoziții de artă contemporană a unui artist din Ethiopia, Elias Sime la Santa Monica Museum of Art din Santa Monica, California. Spectacolul „Othello”, în care Seymour Hoffman l-a jucat pe Iago, a apărut în toamna anului 2009 la Teatrul Public din New York.
În 2011, Sellars a regizat opera lui John Adams, „Nixon in China”, pentru Opera Metropolitană din New York. Aceasta a fost difuzată în HD la multe teatre din toată lumea la 12 februarie. Într-un interviu luat după prima transmitere, Sellars a comparat demiterea din funție a președintelui Hosni Mubarak în Cairo, care a vut loc ziua precedentă cu momentul în care Richard Nixon l-a întâlnit pentru prima dată pe Mao Tse-tung în Peking, stabilind astfel relațiile comerciale și diplomatice dintre Statele Unite ale Americii și China. În vara anului 2011, a regizat opera „Giselda” de Vivaldi la Opera Santa Fe din New Mexico.
În 2011, munca lui Sellars a apărut în cartea lui John Freeman, „The Greatest Shows on Earth: World Theatre from Peter Brook to the Sydney Olympics”. Pentru munca sa în domeniul operei, Sellars a fost premiat cu Swedish Polar Music Prize în 2014.
Sellars a scris libretul pentru opera lui John Adams, „Girls of the Golden West”, care și-a avut premiera la Opera din San Francisco în noiembrie 2017. Acesta a fost inspirat de subiect în timpul documentării pentru producția operei „La fanciulla del West” de Giacomo Puccini.<

Peter Sellars

* 1958: Marin Barbu (n. 27 septembrie 1958, București, România) este un antrenor român de fotbal care antrenează echipa Sepsi OSK Sfântu Gheorghe.

·         1958: S-a nascut Shaun Cassidy, cantaret si actor american. 
* 1962: Iosif Rotariu (n. 27 septembrie 1962 în Prigor, Caraș-Severin) este un fotbalist român, care a jucat pentru Echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1990. A fost antrenorul secund al echipei FC Politehnica Timișoara, pe care a mai pregătit-o din postura de antrenor interimar în două rânduri.
* 1964: Stephan Douglas Jenkins (n. 27 septembrie 1964, Indio, California^[1]) este un cântăreț american cunoscut ca solist, textier și chitarist al formației Third Eye Blind, alături de care a lansat patru albume: Third Eye Blind (1997), Blue (1999), Out of the Vein (2003), și Ursa Major (2009) și care a vândut peste 12 milioane de albume la nivel mondial. Jenkins a scris versurile celor mai cunoscute cântece ale formației, printre care "Semi-Charmed Life", "Jumper", "How's It Going to Be", "Losing a Whole Year", "Graduate", "Deep Inside of You", și "Never Let You Go".

Stephan Jenkins

Stephan Jenkins în iunie 2011

* 1968: Attila Gábor Markó (n. 27 septembrie 1968, Brașov) este un politician maghiar din România, deputat în Parlamentul României în mandatul 2012-2016 din partea UDMR Covasna.

·         1969: Bogdan Suceavă (n. 27 septembrie 1969, Curtea de Argeș) este un matematician, romancier și publicist român contemporan. A studiat matematica la Universitatea din București și la Michigan State University, unde și-a dat doctoratul în matematică în 2002. În prezent, este profesor la California State University, din orașul Fullerton, statul american California.
A publicat:

• 1990 - Teama de amurg, Editura Topaz, București
• 1992 - Sub semnul Orionului, roman, Editura Artprint, București
• 1995 - Legende și eresuri, poeme, Magic Art Design, București, cuvânt înainte de Alex Ștefănescu
• 2001 - Năluci și portrete, format electronic, grafica de Andrei Mănescu, Editura Nemira, ediția a II-a ASALT, 2001;
• 2002 - Imperiul generalilor târzii și alte istorii, Editura Dacia, ediția a II-a la Editura LiterNet, 2003, nominalizat pentru premiiile Uniunii Scriitorilor și pentru premiile Asociației Scriitorilor din București
• 2003 - Bunicul s-a întors la franceză, istorii, Editura T, Iași, prefață de Liviu Antonesei, nominalizat la premiile Asociației Scriitorilor din București
• 2004 - Venea din timpul diez, roman, Editura Polirom, cu editii in franceză (2012), engleză (2013), italiană (2014), slovenă (2016); reeditare în 2010, 2014
• 2005 - Bătălii și mesagii, Editura LiterNet, cu grafică de Dinu Lazăr.
• 2007 - Miruna, o poveste, Editura Curtea Veche, cu o prefață de Mihail Vakulovski, cu editii in maghiară și bulgară (2009), engleză (2011), franceză (Venu du temps dièse^[2], de Dominique Ilea, 2012), cehă (2014),italiană (2014)
• 2007 - Distanțe, demoni, aventuri, Editura Tritonic, cu o prefață de Ovidiu Șimonca.
• 2008 - Vincent nemuritorul, roman, Editura Curtea Veche.
• 2010 - Noaptea când cineva a murit pentru tine, roman, Editura Polirom.
• 2013 - Memorii din biblioteca ideală, eseuri, Editura Polirom.
• 2013 - Să auzi forma unei tobe, proză scurtă, Editura Millenium Books. Acest volum reunește textele din volumele Imperiul generalilor târzii și alte istorii, Bunicul s-a întors la franceză, istorii, la care se adaugă proza O călătorie în jurul lumii, publicată prima oară în volum în engleză, în antologia Bucharest Tales.
• 2015 - Scrisori de la Polul Est, eseuri, Editura Agol.
• 2016 - Republica, roman, Editura Polirom.
• 2017 - Istoria lacunelor. Despre manuscrise pierdute, eseu, Editura Polirom.
• 2018 - Avalon. Secretele emigranților fericiți, roman, Editura Polirom.

Bogdan Suceavă

* 1971: Oleg Garizan (în rusă Олег Фёдорович Гаризан; n. 27 septembrie 1971, Copceac) este un istoric, diplomat și politician moldovean de etnie găgăuză, primar al satului Copceac din iunie 2015, în al patrulea mandat. Din 2009 până în 2014 a fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova în trei legislaturi consecutive (aprilie-iulie 2009, iulie 2009-2010, 2010-2014), ales pe listele Partidului Comuniștilor din Republica Moldova.^[3] În parlament a făcut parte din Comisia administrație publică, dezvoltare regională, mediu și schimbări climatice

Oleg Garizan

Oleg Garizan în iulie 2013

* 1972: Gerhardt Daniel Țuchel (n. 27 septembrie 1972) este un politician român, membru al Partidului Național Liberal. Începând din iunie 2012, îndeplinește funcția de primar al municipiului Tecuci, după ce anterior a fost ales, pentru două mandate consecutive, primar al Comunei Țepu din județul Galați.

Daniel Țuchel,Fostul primar al Municipiului Tecuci 2012-2016

* 1972: Gwyneth Kate Paltrow^[5] (n. 27 septembrie 1972)^[6][7] este o actriță, cântăreață și autoare americană,^[8][9] de film laureată a premiului Oscar pentru „Cea mai bună actriță” în 1999. Este căsătorită cu Chris Martin, vocalistul trupei Coldplay, cuplul având doi copii împreună. Tatăl ei este evreu,descendent al unei familii de rabini, iar mama - între altele, cu origini dintr-o familie olandeză din Barbados. Gwyneth Paltrow a debutat pe scenă în 1990, iar pe „micul ecran” în 1991. A devenit cunoscută pentru roluri în filme precum Se7en (1995), Emma (1996) sau Dincolo de uși (1998), iar pentru interpretarea din Shakespeare îndrăgostit (1998) a primit numeroase premii și nominalizări.

După aceea, Gwyneth Paltrow a preluat roluri atât secundare cât și principale, în filme ca: Talentatul domn Ripley (1999), Ușuraticul (2001) și Dovada (2005), pentru care a fost nominalizată pentru un premiu Globul de Aur.

Din 2005, Gwyneth Paltrow reprezintă parfumurile Pleasures de la Estée Lauder.

Gwyneth Paltrow

Paltrow în 2011 Părinți Bruce Paltrow Blythe Danner Frați și surori Jake Paltrow[*]  Căsătorită cu Chris Martin (2003–2014) Brad Falchuk[*] (din 2018)  Copii 2

·         1972: Lhasa de Sela, cântăreață americano-mexicană (d. 2010)
* 1973: Stanislav Pozdniakov (rusă Станислав Алексеевич Поздняков; n. 27 septembrie 1973, Novosibirsk) este un fost scrimer rus specializat pe sabie. Este considerat ca cel mai bun sabrer la sfârșitul anilor 1990 și începutul anilor 2000.

·         1976: Francesco Totti Ufficiale OMRI,^[2] (n. 27 septembrie 1976, Roma) este un fost jucător italian de fotbal. A jucat toată cariera de senior la clubul A.S. Roma în Serie A. Este pe primul loc ca marcator în Seria A(300) și cu cele mai multe prezențe în Seria A (593).A fost căpitanul echipei AS Roma și a avut numărul 10. El a jucat la naționala Italiei, între 1998 și 2006, pentru care a marcat 9 goluri. Datorită devotamentului său față de clubul la care a activat toată cariera sa de fotbalist, Totti a fost poreclit "il Capitano".
* 1978: Karolina Miroslavovna Kuek (în ucraineană Кароліна Мирославівна Куєк); cunoscută mai mult sub numele de scenă Ani Lorak (în ucraineană Ані Лорак; n. 27 septembrie 1978, Cozmeni, regiunea Cernăuți, RSS Ucraineană, URSS) este o cântăreață ucraineană, artistă a poporului din Ucraina (2008).^[2] A reprezentat Ucraina la concursul Eurovision 2008 cu piesa "Shady Lady" și a ocupat locul al doilea. Este deținătoare a premiilor "Gramofonul de aur", "Interpreta anului", "Șarmanka de aur", "Omul anului", "Cântecul anului" și altele, precum și cinci discuri "de aur" («Там де ти є…», «Мрій про мене», «Ані Лорак», «Smile», «Розкажи») și două "de platină" («Солнце» și «15»). Are o gamă vocală de 4,5 octave.

Ani Lorak

* 1979: Shinji Ono (n. 27 septembrie 1979) este un fotbalist japonez.
* 1980: Vasilică Cristocea (născut la 27 septembrie 1980, Hârșova, Constanța, România) este un jucător de fotbal român retras din activitate.
* 1981: Mirjam Weichselbraun (n. 27 septembrie 1981, Innsbruck, Austria) este o prezentatoare de televiziune și actriță austriacă.

În mai 2015, Weichselbraun, alături de Alice Tumler și Arabella Kiesbauer, a prezentat Concursul Muzical Eurovision 2015,^[1] care a avut loc la Wiener Stadthalle din Viena

Mirjam Weichselbraun

Frați și surori Melanie Binder[*]  Copii 1 Weichselbraun la gala premiilor Romy TV, Viena, 2008 Mirjam Weichselbraun (Viena, 2009)

* 1981: Andrej Pečnik (n. 27 septembrie 1981) este un fotbalist sloven care evoluează pe postul de fundaș. Este liber de contract. Ultima echipă la care a jucat a fost Politehnica Iași. Este fratele lui Nejc Pečnik.
* 1982: Dwayne Michael Carter, Jr. (n. 27 septembrie 1982),^[1] cunoscut după numele său de scenă Lil Wayne, este un rapper american din New Orleans, Louisiana. În 1991, la vârsta de nouă ani, Lil Wayne s-a alăturat celor de la Cash Money Records, fiind cel mai tânăr membru al casei de discuri, și făcând parte din duo-ul The B.G.'z, alături de rapper-ul Lil' Doogie, acesta tot din New Orleans. În 1996, Lil Wayne a format grupul de hip hop Hot Boys cu colegii săi de la casa de discuri Cash Money: Juvenile, Young Turk și Lil' Doogie (care avea să-și schimbe numele în B.G.). Hot Boys au debutat cu Get It How U Live! în același an. Lil Wayne a câștigat mult succes cu cel mai bine vândut album al grupului, Guerrilla Warfare (1999). Pe lângă faptul că este un artist reprezentativ pentru casa de discuri Cash Money Records, Lil Wayne este director general (CEO) al propriei sale case de discuri, Young Money Entertainment, pe care a înființat-o în 2005.

Debutul solo al lui Wayne, albumul Tha Block Is Hot (1999), a fost certificat cu platină de către Asociația Americană a Industriei Înregistrărilor (RIAA). Următoarele sale albume, Lights Out (2000) și 500 Degreez (2002), au fost certificate cu aur. El a câștigat mai multă popularitate cu al patrulea său album, Tha Carter (2004), cu single-ul Go D.J. și apariția sa pe hitul de top 10 Soldier al fetelor de la Destiny's Child, în același an. Albumul a fost urmat de Tha Carter II (2005) și multe mixtape-uri și colaborări între 2006 și 2007. Al șaselea album al lui Wayne, Tha Carter III (2008), a devenit cel mai de succes album al lui de până acum, cu vânzări în prima săptămână de peste un milion de copii în Statele Unite. Albumul include single-ul nr. 1 Lollipop, cât și A Milli sau Got Money, și a câștigat Premiul Grammy pentru Cel mai bun album rap.

După succesul cu Tha Carter III, Wayne a decis să înregistreze un album rock intitulat Rebirth. Albumul, lansat în 2010, a fost certificat aur de către RIAA, în ciuda unui răspuns critic negativ general. În martie 2010, Lil Wayne începea să-și ispășească sentința de 8 luni de închisoare în New York, după ce a fost declarat vinovat de posesie ilegală de armă. Al optulea al album al lui Wayne, I Am Not a Human Being (2010), a fost lansat în timpul încarcerării sale. Albumul său din 2011 și primul după eliberare, Tha Carter IV, a vândut în prima săptămână 964,000 de copii în Statele Unite. Include single-urile 6 Foot 7 Foot, How to Love și She Will. Pe 27 septembrie 2012, Lil Wayne îl depășea pe Elvis Presley drept cântărețul cu cele mai multe intrări în clasamentul Billboard Hot 100, cu 109 melodii. Al unsprezecelea album solo de studio al lui Lil Wayne, Tha Carter V, a fost amânat de mai multe ori, și a fost lansat pe data de 28 septembrie 2018. Lil Wayne a vândut peste 100 de milioane de înregistrări în lume, inclusiv peste 15 milioane de albume și 37 de milioane de melodii digitale în Statele Unite, acestea făcându-l unul dintre cei mai bine vânduți artiști ai tuturor timpurilor.

Lil Wayne are patru copii. Primul său copil, fiica Reginae, a fost născut când el avea 15 ani, de către iubita sa din liceu, Antonia "Toya" Carter (născută Johnson). Ei s-au căsătorit de Ziua îndrăgostiților în 2004 și au divorțat în 2006.^[124] Zvonuri pe Internet au început să circule în august 2008 cum că fiica lui Wayne a murit într-un accident de mașină, pe care oricum el le-a clasat repede ca fiind false spunând "Vă rog să-mi permiteți să risipesc orice zvon sau speculație și să declar că fiica mea este în viață, sănătoasă și înconjurată de familie, care o iubește și are grijă de ea cu drag. Zvonurile sunt complet false și nefondate; nici Reginae nici oricare alt membru al familiei mele nu a fost implicat în vreun accident de mașină."^[125]

Al doilea său copil, Dwayne III, a fost născut pe 22 octombrie 2008, la The Christ Hospital din Cincinnati,^[126] de către crainicul radio Sarah Vivan.^[127][128] Al treilea său copil, Cameron Carter, a fost născut de actrița Lauren London pe 9 septembrie 2009.^[129] Al patrulea său copil, Neal, a fost născut pe 30 noiembrie 2009 de cântăreața Nivea.^[130] El a mai lăsat-o însărcinată pe rapperița Trina, dar aceasta a suferit un avort.

Lil Wayne

Lil Wayne în 2015

·         1984: Avril Ramona Lavigne (n. 27 septembrie 1984, Belleville, Ontario) este o cântăreață, actriță și textieră canadiană,^[8] nominalizată de opt ori la Premiile Grammy și câștigătoare a șapte distincții Juno.^[9][10] Lavigne este una dintre cele mai importante personalități ale muzicii pop-rock actuale, compozițiile sale adresându-se, în general, adolescenților.^[11]

Până în prezent interpreta a lansat șase albume de studio: Let Go (2002), Under My Skin (2004), The Best Damn Thing (2007), Goodbye Lullaby (2011), Avril Lavigne (2013), album care îi poartă numele și Head Above Water (2019)^[12] răsplata prestației muzicale de calitate a cântăreței este reprezentată de cele 36 de milioane de albume comercializate la nivel internațional.^[13][14]

Avril Lavigne este cunoscută pentru vocea sa puternică,^[15][16] caracteristică altistelor,^[17] întinderea sa vocală măsurând aproximativ două octave.^[18] Personalitate cunoscută pentru acțiunile sale caritabile, dar și pentru spiritul antreprenorial dezvoltat, Lavigne debutează în industria cinematografică la începutul anului 2006, odată cu lansarea peliculei animate Peste tufiș

Avril Lavigne

Avril Lavigne, 2013. Căsătorită cu Deryck Whibley[*] (2006–2010) Chad Kroeger[*] (2013–2015)

Avril Lavigne în Brasilia, 2014

* 1984: Daniela Crap (n. 27 septembrie 1984, în Bacău) este o handbalistă din România care joacă pentru clubul CS Măgura Cisnădie pe postul de inter stânga.

·         1985: Ibrahim Oyala Touré (27 septembrie 1985 – 19 iunie 2014) a fost un fotbalist ivorian care a jucat pe postul de atacant la cluburile OGC Nice, Metalurh Donețk, ASEC Mimosas, Al-Safa' SC, Telephonat Beni Sweif, Misr Lel Makasa și Al-Ittihad Aleppo,.

El a fost fratele mai mic al mijlocașului de la Manchester City Yaya Touré și al fundașului de la FC Liverpool Kolo Touré.

Ibrahim Touré a murit pe 19 iunie 2014, la vârsta de 28 de ani, în Manchester, Anglia, cedând ”lupta” cu cancerul

* 1986: Alexandru Epureanu (n. 26 septembrie 1986, Chișinău) este un fotbalist moldovean care în prezent evoluează la clubul turc Istanbul B.B. pe postul de fundaș.
* 1986: Stéphane Ruffier (Pronunție în franceză: /stefan ʁyfje/; n. 27 septembrie 1986) este un fotbalist francez care joacă pe postul de portar pentru clubul francez Saint-Étienne din Ligue 1. În perioada 2005–2011 a jucat pentru Monaco, fiind căpitanul acestui club.^[1][2] A debutat la națională într-un meci amical de pe 11 august 2010 cu Norvegia.
* 1987: Cristian Ciocan (n. 27 septembrie 1987), numit de germani Hammer, este un boxer român.
* 1987: Anthony Mounier (n. 27 septembrie 1987, Aubenas, Franța) este un fotbalist aflat sub contract cu Bologna.
* 1988: Ralf Fahrmann (n. 27 septembrie 1988 în Chemnitz) este un jucător german de fotbal care joacă la echipa de primă divizie germană Schalke 04 pe post de portar.
* 1988: Iulia Managarova (n. 27 septembrie 1988, în Dniepropetrovsk) este o jucătoare ucraineană de handbal care joacă pentru clubul rusesc Rostov-Don și echipa națională a Ucrainei. Managarova evoluează pe postul de extremă dreapta.
* 1990: Stefan Schwab (n. 27 septembrie 1990, Saalfelden, Austria) este un fotbalist austriac, care în prezent joacă la Rapid Viena în Bundesliga Austriacă pe postul de mijlocaș.

·         1991: Simona Halep (n. 27 septembrie 1991,^[1] Constanța, România^[1]) este o jucătoare de tenis din România care a atins prima poziție în clasamentul mondial WTA, în două rânduri, între 2017 și 2019. A ocupat această poziție timp de 64 de săptămâni, fiind din acest punct de vedere a zecea din istoria tenisului în clasamentul longevității ca lider al circuitului. Halep a încheiat anii 2017 și 2018 pe primul loc în lume în clasamentul WTA. În prezent ea se află pe locul 6 mondial.^[3]

Halep a câștigat turneele de Grand Slam de la Roland Garros (2018) si Wimbledon (2019), pierzând anterior alte trei finale: două la Roland Garros (2014, 2017) și una la Australian Open (2018). A disputat și finala Turneului Campionilor (2014). Ea a câștigat la simplu de-a lungul carierei 19 turnee și a mai disputat alte 17 finale, fiind cea mai titrată jucătoare de tenis din istoria țării noastre.

A fost desemnată Jucătoarea Anului 2018 de WTA, de asemeni și Cea Mai Populară Jucătoare în 2014 și respectiv 2015 dar și Favorita Fanilor la simplu în 2017-2018. În decembrie 2018, Halep a fost aleasă de ESPN cel mai dominant jucător de tenis al anului în lume figurând în topul The Dominant 20 pe locul 9 înaintea unor alți mari sportivi ai planetei, ca Novak Djokovic, Lewis Hamilton sau LeBron James. Ea a câștigat peste 30 de milioane de dolari din tenis, fiind pe locul 5 all-time, după surorile Williams, Șarapova și Wozniacki.

* 1991: Anvar Ibraghimgadjiev (rusă Анвар Иманалиевич Ибрагимгаджиев; n. 27 septembrie 1991) este un fotbalist rus care a evoluat la echipa FC Zimbru Chișinău în Divizia Națională.
* 1992: Granit Xhaka (ortografie albaneză; se pronunță: granit giaka; n. 27 septembrie 1992) este un fotbalist elvețian de origine albaneză, care în prezent evoluează la clubul englez din Premier League, Arsenal și la echipa națională de fotbal a Elveției pe postul de mijlocaș.

* 1994: Denisa Ștefania Dedu (n. 27 septembrie 1994) este o handbalistă din România care joacă pentru clubul maghiar Siófok KC pe postul de portar.

VA CONTINUA