MATERIALELE SELECȚIONATE PENTRU JOI 5 SEPTEMBRIE 2019 - PARTEA ÎNTÂI

Bună ziua, prieteni!

Mulțumesc pentru că existați, iubiți prieteni!

Îmi plac trimiterile de la Dumneavoastră, dar nu pot răspunde fiecăruia, bineînțeles din lipsa timpului și de aceea prefer răspunsul colectiv, valabil pentru toți.

Vă invit să-mi urmăriți zilnic postările și sunt sigur că veți găsi câte ceva folositor!

Să aveți o zi minunată!

ISTORIE PE ZILE 5 Septembrie

Evenimente

·         1450: Se desfasoara pana pe 6 septembrie, Bătălia de la Crasna între domnul Moldovei, Bogdan al II-lea  şi oastea polonă venită în sprijinul pretendentului la tron, Alexandrel (1448 – 1449, 1452 – 1454, 1455). La 9 martie 1450, Consiliul de Coroană întrunit la Cracovia a propus organizarea unei expediţii în Moldova, care să o aducă sub ascultarea Poloniei, chiar dacă domnul se arătase dispus să depună omagiu de vasalitate regelui. Erau vizate Chilia şi Cetatea Albă „cele două excelente porturi pentru vasele întregului Orient”, după cum afirmau nobilii polonezi, şi stabilirea graniţelor Poloniei la gurile Dunării (Veniamin Ciobanu). Regele Cazimir IV (1447 – 1492) a aprobat propunerea doar cu condiţia de a reînscăuna pe Alexăndrel. Armata polonă, condusă de P. Odrowąz şi P. Koniecpolski, porneşte din Liov (24 iunie 1450) spre Cameniţa, unde are loc joncţiunea cu trupele lui Alexăndrel şi ale lui Didrih Buczacki, starostele Podoliei. Pătrunsă pe teritoriul Moldovei, aceasta a fost supusă hărţuirii, prin atacuri dese ce urmăreau atragerea ei într-o zonă păduroasă şi strâmtă. Bătălia s-a desfăşurat „pe câmpul care era numit Crasna la pârâul Izvorul Crasnei, lângă oraşul Vaslui” (Jan Długosz), la marginea unei păduri. Încă de la început pedestrimea moldoveană, a fost aşezată în centru, acoperită de călăreţii lui Bogdan, pentru a induce în eroare. Asaltul cavaleriei polone s-a dovedit a fi un dezastru, ea a fost prinsă în mijlocul oştenilor moldoveni care au atacat cu arcuri, lănci şi coase (cu care taie venele cailor). Oastea polonă a fost zdrobită, starostele de Liov, P. Odrowąz, a căzut pe câmpul de luptă, retragerea fiind posibilă doar cu ajutorul trupelor lui Alexăndrel. La luptă a participat şi Ştefan (viitorul domn Ştefan cel Mare), care va demonstra în bătăliile viitoare că şi-a însuşit strategia folosită de tatăl său, Bogdan II, (bătălia din iarna anului 1475 se va desfăşura în acelaşi loc).

·         1661 – Nicolas Fouquet, ministrul de finanțe al regelui Ludovic al XIV-lea al Frantei, este arestat la  Nantes de capitanul muschetarilor regelui, D’Artagnan. Nicolas Fouquet, marcHiz de Belle-Ile, viconte de Melun et Vauz (1615-1680), era posesorul unei averi considerabile si a avut o mare influenta asupra politicii regatului pana la majoratul regelui Ludovic al XIV-lea, a fost destituit  si arestat din ordinul regelui pentru deturnare de fonduri, fiind condamnat la inchisoare pe viata si confiscarea imensei sale averi. Destinul sau tragic a constituit subiectul multor romane si filme,exemplul cel mai faimos fiind „Vicontele de Bragelonne” al lui Alexandre Dumas.

·         1666:  Se termină Marele incendiu din Londra: 10.000 clădiri inclusiv Catedrala Saint Paul din Londra sunt distruse, însă numai 6 oameni au murit. Marele Incendiu din Londra a distrus părțile centrale ale Londrei începând cu ziua de duminică, 2 și până în ziua de miercuri, 5 septembrie 1666. Focul a pustiit centrul medieval al Londrei, aflat în interiorul vechiului zid roman al orașului. A amenințat, dar nu a ajuns la districtul aristocratic Westminster, Palatul Whitehall al lui Carol al II-lea, și mare parte din mahalalele din suburbii. A distrus 13.200 de case, 87 de biserici de mir, Catedrala Sf. Pavel, și mare parte din clădirile autorităților orășenești. S-a estimat că a distrus casele a 70.000 din cei 80.000 de locuitori. Numărul morților în urma incendiului nu este cunoscut și, prin tradiție, este considerat a fi foarte mic, întrucât s-a înregistrat moartea a doar șase persoane. Recent, au apărut contestări ale acestei idei, pe temeiul că decesul celor săraci și a oamenilor din clasa de mijloc nu s-au înregistrat nicăieri, și pe acela că focul ar fi carbonizat total rămășițele multor victime, fără ca ele să poată fi identificate.

·         1698:  Țarul Petru cel Mare al Rusiei a introdus un impozit pe bărbi, cu excepția clerului și a țărănimii, pentru a-și determina poporul să renunțe la obiceiurile orientale.

·         1725: Regele Frantei Ludovic al XV-lea se casatoreste  cu printesa poloneza Maria Leszcynska, a doua fiică a regelui Stanislaw Leszczynski  al Poloniei (mai târziu Duce de Lorena) și al  Katarzynei Opalińska. Cardinalul Fleury, primul ministru al lui Ludovic al XV-lea, a vrut să îi găsească regelui o mireasă care nu ar trage Franța în complicate alianțele politice. Deoarece puterea regală a lui Stanisław nu mai exista, Maria a fost aleasă pentru căsătoria cu regele francez. În 1721, la vârsta de 11 ani, Ludovic al XV-lea a fost logodit cu verișoara sa primară, infanta Mariana Victoria a Spaniei, care avea trei ani. Pentru că regele era fragil și au existat mai multe alerte cu privire la starea sa de sănătate iar Infanta Spaniei era prea mică pentru a produce moștenitori, Cardinalul Fleury, primul ministru al lui Ludovic al XV-lea, a vrut să îi găsească regelui o mireasă care nu ar trage Franța în complicate alianțele politice. Deoarece puterea regală a lui Stanisław nu mai exista, Maria a fost aleasă pentru căsătoria cu regele francez. Căsătoria prin procură a avut loc la 15 august 1725 la catedrala Strasbourg, Ludovic al XV-lea fiind reprezentat de vărul său, Ducele de Orléans, Ludovic Piosul. Ludovic și Maria s-au întâlnit prima dată în ajunul nunții, care a avut loc la 5 septembrie 1725 la Palatul Fontainebleau. Maria a câștigat popularitate în rândul populației de la început, atunci când a aruncat bani pe drum la nunta ei în Fontainebleau. Maria Karolina Zofia Felicja Leszczyńska[1] (23 iunie 1703 – 24 iunie 1768) a fost soția regelui Ludovic al XV-lea al Franței și bunica regilor Ludovic al XVI-lea, Ludovic al XVIII-lea și Carol al X-lea. În Franța era numită Marie Leczinska.

·         1905: Sub medierea președintelui SUA Theodore Roosevelt, războiul ruso-japonez a luat sfârșit prin semnarea tratatului de la Portsmouth.

·         1914: Primul Război Mondial: A început prima bătălie de pe Marna, în care au murit 550.000 de soldați, după ce armata franceză a atacat armata germană care avansa spre Paris. Prima bătălie de pe Marna (5 septembrie – 14 septembrie 1914) s-a încheiat cu o victorie obținută de forțele franco-engleze împotriva armatei germane. În această bătălie s-a dovedit eșecul Planului Schlieffen, care a stat la originea strategiei Germaniei pentru obținerea victoriei în războiul contra Franței și, în consecință, a început perioada sângeroasă a „războiului tranșeelor„.

·         1916 – Are loc Bătălia de la Dobrici sau Bătălia de la Bazargic  o bătălie din  timpul Primului Razboi Mondial, parte a campaniei armatei romane, care s-a încheiat cu victoria trupelor bulgare și retragerea trupelor ruso-române spre Cobadin, pe linia Oltina-kara Omer – Mangalia. În ciuda efectivelor reduse Armata a treia bulgara,   a ieșit victorioasă.

·         1939: Japonia și Statele Unite își declară neutralitatea în "războiul european".

·         1940: Suspendarea Constituției din februarie 1938; regele Carol al II-lea cedează generalului Ion Antonescu principalele prerogative regale.

·         1941 –  Teritoriul Estoniei este ocupat de Germania nazista.

·         1944: Armata a IV-a română oprește ofensiva germano-ungară din centrul Transilvaniei.

·         1960: Poetul Léopold Sédar Senghor este ales primul președinte al Senegal.

·         1972: Masacrul de la Olimpiada din Munchen - 11 membri din delegatia Israelului la Jocurile Olimpice de Vara de la Munchen, Germania, au fost ucisi de un grup terorist palestinian. Cinci palestinieni, imbracati in echipament sportiv si avand asupra lor genti pline cu armament, au reusit sa patrunda in satul olimpic in cursul noptii, unde s-au intalnit cu alti trei complici – toti membri ai gruparii “Septembrie negru”. Acestia au luat cu asalt apartamentele in care erau cazati sportivii israelieni, ucigand pe loc doi dintre membrii delegatiei si luandu-i ostatici pe restul. Negocierile purtate de seful Politiei germane, Manfred Schreiber, si liderul echipei olimpice egiptene, Ahmed Touni, nu au avut succes desi au durat mai bine de 20 de ore. Teroristii au cerut autoritatilor eliberarea a 234 de prizonieri arabi si germani si un avion cu care sa ajunga la Cairo. Teroristii au fost atrasi in capcana la baza aeriana Fýrstenfeldbruck, inecata intr-o baie de sange dupa un schimb de focuri de doua ore. Masacrul de la baza aeriana s-a soldat cu moartea celor 9 ostatici israelini, a 5 dintre teroristi, precum si a unui politist. Olimpiada a fost reluata dupa o pauza de 34 de ore de la tragicul atac. 

·         1975: Un plan de asasinare a presedintelui american Gerald Ford a esuat, agentii serviciilor secrete reusind sa o impiedice pe Lynette "Squeaky" Fromme (adepta a cultului condus de Charles Manson) sa foloseasca arma pe care o avea asupra ei. La o jumatate de luna dupa acest incident, Ford a scapat dintr-o noua tentativa de asasinare. 

·         1980: Inaugurarea tunelului St. Gotthard din Elveția; cel mai lung tunel de autostradă din lume (16,22 km) și se întinde de la Goschenen la Airolo.

·         1982 - Inaugurarea celui mai mare baraj din lume, pe Parana, intre Brazilia si Paraguay.

·         1997 - Prin decret, Boris Eltin a stabilit data de 5 septembrie ca zi a orasului Moscova.

·         2000 - A fost efectuata, pentru prima data in Romania, o operatie de transplant de rinichi de la copil la adult, la Clinica de Urologie a Spitalului Fundeni.

·         2002 - A fost inaugurata, la Bucuresti, Camera de Comert si Industrie Romano-Germana, in prezenta ministrului federal al Economiei Germane, Werner Muller, a ministrului roman al Industriei si Resurselor, Dan Ioan Popescu si a peste 200 de reprezentanti ai unor firme romano-gemane.

·         2004: S-a desfasurat la Bucuresti, prima editie a „Festivalului Artelor”, festival muzical de toamna organizat de Artexim, care va avea loc din doi în doi ani, în alternanta cu Festivalul International de Muzica „George Enescu”.

Nașteri

·         699: S-a nascut fondatorul școlii sunnite Hanafi fiqh de jurisprudența islamica, Nu’mān ibn Thabit ibn Zuta ibn Marzubān, cunoscut de asemenea sub numele Imam Abū Hanifah (d.767). El este deseori numit „Marele Imam„. Şcoala hanefită este cea mai veche, fiind intitulată astfel după numele întemeietorul ei Abu Hanifa, care a fost conducătorul corpului de jurişti din localitatea Kufa. Conform unor surse, acesta ar fi scris în timpul vieţii două cărţi, pierdute, datele din acestea transmiţându-se prin ucenicii săi. Metodologia lui Abu Hanifa a permis dezvoltarea dreptului islamic, iar ideile şcolii hanefite s-au răspândit şi în Khorasan, India de nord şi Transoxania, fiind adoptate şi de către selgiukizi şi otamani. În prezent, ideile acestei şcoli predomină în Turcia.

·         1187: Ludovic al VIII-lea al Franței (franceză Louis VIII de France) (n. 5 septembrie 1187; d. 8 noiembrie 1226) a fost rege al Franței în perioada 1223-1226.

S-a născut la Paris, ca fiu al regelui Filip al II-lea și al Isabellei de Hainaut. Era supranumit Ludovic "Inimă de Leu".

În vara anului 1195, s-a sugerat o căsătorie între Ludovic și Eleanor de Bretania, nepoata regelui Richard I al Angliei, pentru crearea unei alianțe între Filip al II-lea și Richard, însă planul a eșuat. Acest lucru a deteriorat brusc relațiile între Richard și Filip.^[1]

La 23 mai 1200, Ludovic în vârstă de 12 ani s-a căsătorit cu Blanche a Castiliei, în urma negocierilor prelungite dintre Filip al II-lea și unchiul lui Blanche, Ioan al Angliei.

Ludovic, fiu al lui Filip August, 1214

În 1214 regele Ioan al Angliei și-a început campania lui finală de a recupera Normandia de la Filip al II-lea. Ioan era optimist deoarece încheiase alianțe de succes cu împăratul Otto al IV-lea, contele Renaud de Boulogne și contele Ferdinand de Flandra.^[2]Planul lui Ioan era de a împărți forțele lui Filip, împingându-le la nord-est de Poitou spre Paris, în timp ce Otto, Renaud și Ferdinand sprijiniți de William Longespée, conte de Salisbury, urmau să mărșăluiască spre sud-vest de Flandra.^[3]

Întrucât Filip al II-lea August a preluat comanda pe frontul de nord împotriva împăratului și a aliaților săi, el a dat fiului său Ludovic comanda pe frontul împotriva posesiunilor Plantagenet din mijlocul Franței. Prima parte a campaniei a mers bine pentru partea engleză, care a recuperat comitatul Anjou, până la sfârșitul lunii iunie.^[4][5] Ioan a asediat castelul de la Roche-au-Moine, o fortăreață cheie, forțându-l pe Ludovic să lupte împotriva unei părți mai mari a armatei lui Ioan.^[6]

La scurtă vreme, Filip al II-lea August a câștigat lupta grea de la Bouvines în nord împotriva lui Otto și a altor aliați ai lui Ioan, punând capăt speranței lui Ioan de a recuperara Normandia

În 1215, baronii englezi s-au răzvrătit în primul război al baronilor împotriva nepopularului rege Ioan al Angliei (1199-1216). Baronii i-au oferit tronul Prințului Ludovic, care a ajuns fără opoziție pe insula Thanet din Anglia, în capul armatei sale, la 21 mai 1216. A existat o rezistență mică atunci când Prințul a intrat în Londra; la Catedrala St Paul, Ludovic a fost proclamat rege, cu mare pompă și sărbătoare, în prezența tuturor din Londra. Chiar dacă el nu a fost încoronat, mulți nobili, precum și regele Alexandru al II-lea al Scoției (1214-1249), pentru terenurile sale din Anglia, s-au adunat pentru a-i oferi un omagiu.

La 14 iunie 1216, Ludovic a capturat Winchester și curând a controlat mai mult de jumătate din regatul Angliei.^[8] Dar atunci când se părea că Anglia era a lui, moartea regelui Ioan, în octombrie 1216, a cauzat multe rebeliuni în favoarea fiului de 9 ani al lui Ioan, Henric al III-lea.

Cu William Marshall, conte de Pembroke în calitate de regent, un apel pentru englezi "pentru a apăra țara noastră" împotriva francezilor a dus la o inversare a norocului pe câmpul de luptă. După ce armata sa a fost înfrântă în Bătălia de la Lincoln (20 mai 1217) și forțele sale navale, conduse de Eustace Călugărul, au fost învinse în Bătălia de la Sandwich (24 august 1217), el a fost obligat să facă pace cu englezii.

Prevederile principale ale Tratatului de la Lambeth au fost o amnistie pentru rebelii englezi; Ludovic s-a angajat să nu atace din nou Anglia și 10.000 de mărci urmau să fie acordate lui Ludovic. Efectul tratatului a fost că Ludovic a fost de acord că nu a fost niciodată regele legitim al Angliei.

Încoronarea regelui Ludovic al VIII-lea și a reginei Blanche a Castiliei la Reims în 1223; pictură din anii 1450

Ludovic al VIII-lea i-a succedat tatălui său la 14 iulie 1223; încoronarea a avut loc la 6 august în același an la catedrala de la Reims. Ca rege, el a continuat să se răzbune pe Casa de Plantagenet și a confiscat Poitou și Saintonge de la ei. A urmat confiscarea Avignon și Languedoc.

La 1 noiembrie 1223, el a emis o ordonanță care interzicea funcționarilor săi să înregistreze creanțe datorate evreilor, inversând astfel politicile stabilite de către tatăl său, Filip al II-lea Augustus. Camăta era ilegală pentru creștinii practicanți. Conform legii bisericești camăta era văzută ca un viciu, în care oamenii profitau de nenorocirea altora (cum ar fi jocurile de noroc), și a fost sancționată prin excomunicare. Cu toate acestea, deoarece evreii nu erau creștini, nu au putut fi excomunicați. Interzicerea lui Ludovic al VIII-lea a fost o încercare de a rezolva această problemă juridică care a fost o sursa constanta de fricțiuni între biserică și stat.

În timp ce se întorcea la Paris, regele Ludovic al VIII-lea s-a îmbolnăvit de dizenterie și a murit la 8 noiembrie 1226, la castelul de la Montpensier, la vârsta de 39 de ani. A fost succedat de fiul său cel mare, Ludovic al IX-lea al Franței.

Părinți	Filip al II-lea al Franței Isabelle de Hainaut
Frați și surori	Maria de Franța Filip I de Boulogne
Căsătorit cu	Blanche a Castiliei
Copii	Ludovic al IX-lea al Franței Robert I, Conte de Artois Alphonse, Conte de Toulouse și Poitiers Sfânta Isabela a Franței Carol I de Sicilia

·         1568: Tommaso Campanella (n. 5 septembrie 1568 – d. 21 mai, 1639), botezat Giovanni Domenico Campanella, a fost un filozof, teolog și poet italian.

Călugăr dominican format sub influența lui Telesio, lucrările sale "Filosofia democrației prin simțuri", "Cetatea soarelui" (scrisă împreună cu "Poezii Filozofice" în beciurile Inchiziției unde a fost închis în 1599, și torturat timp de 27 de ani, fără să cedeze), constituie o încercare de a organiza rațional societatea preconizând desființarea proprietății private, fiind astfel, alături de Thomas Morus, unul dintre cei mai importanți precursori ai teoriei comunismului. Referitor la cunoaștere Campanella consideră - în spiritul noii epoci, că baza ei constă în sensibilitate. Cel mai important dintre simțuri ar fi pipăitul și acesta le include pe toate celelalte. Ca atare el îndeamnă la cunoaștereaexperimentală și la studierea minuțioasă a naturii.

În anul 1516 , Thomas Morus publică o lucrare Utopia ce e bazată pe descrierea unei societăți cu oamenii egali .

Tommaso Campanella

·         1638: S-a născut Ludovic al XIV-lea al Franţei. supranumit „Regele Soare”; (D. 1715). Ludovic al XIV-lea, supranumit „Regele Soare” (n. 5 septembrie 1638, Saint-Germain-en-Laye – d. 1 septembrie 1715, Versailles) regele Franței și al Navarei. A condus Franța vreme de 72 de ani – cea mai lungă domnie din istoria europeană. Era doar un copil de aproape cinci ani în momentul în care s-a suit pe tron în 1643 si a condus personal guvernul din 1661 până la moartea sa.

·         1641: Robert Spencer, al II-lea Conte de Sunderland (d. 1702)

·         1667: Giovanni Gerolamo Saccheri, matematician italian (d. 1733)

·         1704: Maurice Quentin de la Tour, pictor francez (d. 1788). Printre portretele sale celebre se numara cele ale unor personalitati ale timpului ca Voltaire,Jean Jaques Rousseau, Ludovic al XV-lea,,madame Pompadour, D’Alembert si altii.

·         1722: Frederic Cristian, Elector de Saxonia (5 septembrie 1722, Dresda – 17 decembrie1763, Dresda) a fost, pentru mai puțin de trei luni, din 5 octombrie 1763 până la moartea sa, prinț-elector de Saxonia. A fost membru al Casei de Wettin.

Portret al lui Frederic Cristian de Saxonia, de Pierre Subleyras, 1739.

A fost al treilea fiu însă cel mai mare fiu în viață al prințului-elector de Saxonia și rege al Poloniei Frederic Augustus al II-lea și a soției lui, Maria Josepha de Austria. Copil slab de la naștere, el a suferit de paralizie la un picior și a fost dependent de scaunul cu rotile de la o vârstă fragedă. Într-un portret bine cunoscut, care înfățișează rudele sale Wettin și Wittelsbach, el apare în scaunul cu rotile înconjurat de rude. Astăzi, această pictură este prezentă la Palatul Nymphenburg. Mama lui a încercat în mod repetat să-l determine să ia calea monahală și să renunțe la drepturile sale de succesiune în favoarea fraților săi mai mici.

Decesul timpuriu al fraților săi mai mari, Frederic Augustus (1721) și Joseph Augustus (1728) l-au transformat în moștenitor al tronului. Când tatăl său a murit, la 5 octombrie 1763, Frederic Cristian i-a succedat ca elector.

Frederic Cristian a scris în jurnalul său: "Prinții există pentru supuși nu supușii pentru prinți. Sănătatea supușilor săi, încrederea oamenilor și o armată puternică alcătuiesc adevărata fericire a unui prinț". Era cunoscut pentru considerabilul său talent muzical.

Una dintre primele sale acțiuni ca Elector a fost demiterea prim-ministrului extrem de nepopular, contele Heinrich von Brühl, care a dus Saxonia în criză, în primul rând cu politica sa economică falimentară, dar în special prin politica sa externă catastrofală, care a implicat Electoratul în Războiul de Șapte Ani.

El a început să reconstituie finanțele țării sale prin intermediul "Rétablissements": reformele din politicile statelor electoratului. Prin reconstrucția economică, el a dat o nouă viață teritoriului devastat și jefuit pe care predecesorii săi i l-au lăsat. De asemenea, au fost introduse măsuri pentru a micșora cheltuielile de judecată și pentru a simplifica administrarea, în conformitate cu principiile economiei. Majoritatea membrilor guvernului său, cum ar fi Thomas von Fritsch din Leipzig, Friedrich Ludwig Wurmb și Christian Gotthelf Gutschmied au avut originea în rândul clasei de mijloc.

După o domnie de numai 74 de zile, Frederic Cristian a murit de variolă la vârsta de 41 de ani. A fost înmormântat la Dresda.

Pentru că fiul cel mare a lui Frederic Cristian era minor, soția sa, Maria Antonia, și fratele său Franz Xavier au asigurat regența electoratului până la majoratul fiului.

La 13 iunie 1747, la Munchen (prin procură) și din nou la Dresda la 20 iunie, Frederic Cristian s-a căsătorit cu Maria Antonia de Bavaria. Ca și el, ea avea un excepțional talent la muzică. Au avut nouă copii:

1. un fiu (iunie 1748)
2. Frederic Augustus I de Saxonia (23 decembrie 1750 – 5 mai 1827); s-a căsătorit cu Amalie de Zweibrücken-Birkenfeld, au avut copii
3. Karl Maximilian Maria Anton Johann Nepomuk Aloys Franz Xavier Januar (24 septembrie 1752 – d. 8 septembrie 1781); a murit celibatar
4. Joseph Maria Ludwig Johann Nepomuck Aloys Gonzaga Franz Xavier Januar Anton de Padua Polycarp (26 ianuarie 1754 – 25 martie 1763); a murit în copilărie
5. Anton al Saxoniei (27 decembrie 1755 – 6 iunie 1836); s-a căsătorit cu Maria Carolina de Savoia, fără copii; s-a recăsătorit cu Maria Theresa de Austria, făsră copii supraviețuitori
6. Maria Amalia de Saxonia (26 septembrie 1757 – 20 aprilie 1831); s-a căsătorit cu Karl al II-lea August, Duce de Zweibrücken. au avut copii
7. Maximilian al Saxoniei (13 aprilie 1759 – 3 ianuarie 1838); s-a căsătorit cu Prințesa Caroline de Parma și au avut copii; s-a căsătorit a doua oară cu Maria Luisa de Bourbon-Parma fără copii.
8. Theresia Maria Josepha Magdalena Anna Antonia Walburga Ignatia Xaveria Augustina Aloysia Fortunata (27 februarie 1761 – 26 noiembrie 1820) a murit celibatară
9. un fiu (1762).

Frederic Christian

Elector de Saxonia

Părinți August al III-lea al Poloniei Maria Josepha de Austria  Frați și surori Maria Kunigunde of Saxony[*] Maria Ana Sofia de Saxonia Princess Maria Christina of Saxony[*] Maria Elisabeth of Saxony[*] Maria Margaretha of Saxony[*] Marie-Josèphe de Saxonia Maria Amalia de Saxonia Charles of Saxony, Duke of Courland[*] Prince Clemens Wenceslaus of Saxony[*] Prințul Albert de Saxonia, Duce de Teschen Franz Xavier de Saxonia  Căsătorit cu Prințesa Maria Antonia de Bavaria Copii Frederic Augustus I de Saxonia Anton de Saxonia Maria Amalia, Ducesă de Zweibrücken Prințul Maximilian de Saxonia

·         1733: Christoph Martin Wieland, prozator și poet german (d. 1813)

·         1735: S-a născut compozitorul Johann Christian Bach, al unsprezecelea și cel mai tânăr fiu al lui Johann Sebastian Bach si al Annei Bach; (m. 1 ianuarie 1782). Johann Christian Bach (n. 5 septembrie 1735 – d. 1 ianuarie 1782) compozitor și pianist german din perioada clasică – foto (portret pictat de Thomas Gainsborough (National Portrait Gallery) A trăit la Londra o mare parte a vieții. Creația sa caracterizată prin simplitate și spontaneitate, a avut o importanta influența asupra lui Mozart.

Johann Christian Bach

Părinți Johann Sebastian Bach Anna Magdalena Bach  Frați și surori Maria Sophia Bach[*] Johanna Carolina Bach[*] Regina Susanna Bach[*] Christiana Dorothea Bach[*] Christiana Benedicta Louisa[*] Regina Johanna Bach[*] Elisabeth Juliana Friderica Bach[*] Wilhelm Friedemann Bach Johann Gottfried Bernhard Bach Johann Christoph Friedrich Bach[*] Gottfried Heinrich Bach[*] Carl Philipp Emanuel Bach Johann Christoph Bach[*] Léopold Augustus Bach[*] Christiana Sophia Enrietta Bach[*] Johann August Abraham Bach[*] Ernestus Andreas Bach[*] Christian Gottlieb Bach[*] Catharina Dorothea Berci[*]

·         1771: Carol, duce de Teschen, mareșal austriac (d. 1847)

·         1774: S-a nascut Caspar David Friedrich, pictor german (d. 1840). Caspar David Friedrich (n. 5 septembrie 1774, Greifswald – d. 7 mai 1840, Dresda) pictor și desenator german, unul din cei mai importanți reprezentanți ai romantismului german în perioada sa timpurie.

·         1791: S-a nascut compozitorul german Giacomo Meyerbeer; (d.2 mai 1864). Pe numele său real Jakob Liebmann Beer, după alte surse Jakob Meyer Beer, a fost un compozitor evreu-german, care şi-a petrecut o mare parte din viaţă în Franţa.
* 1817: Aleksei Konstantinovici Tolstoi (rusă: Алексей Константинович Толстой; 5 septembrie 1817 – 10 octombrie 1875) a fost un poet, dramaturg și prozator rus. Aparține familiei de scriitori Tolstoi, fiind văr de-al doilea al lui Lev Tolstoi.

Cele mai valoroase scrieri ale sale sunt: trilogia dramatică Moartea lui Ivan cel Groaznic, Țarul Fiodor Ioanovici, Țarul Boris, precum și diverse scrieri satirice.

Aleksei Konstantinovici Tolstoi

Aleksei Konstantinovici Tolstoi de Karl Brullov Părinți Konstantin Petrovitch Tolstoï[*][1][2] Anna Alekseyevna Perovskaya[*][2]  Căsătorit cu Sofia Andreevna Bachmeteva[*](1863–1875)[2]

·         1839: Mihail (Gheorghiad) Obedenaru, medic, publicist și diplomat român (d. 1885)

·         1842: S-a născut Ilarion Puşcariu (numele de botez Bucur), teolog, pedagog şi istoric; vicar al Arhiepiscopiei Sibiului (1889-1922, hirotonit arhiereu în 1921); vicepreşedinte al ASTREI (1889-1901). A publicat lucrări de istorie laică, bisericească si de pedagogie si a colaborat la o serie de publicaţii româneşti din Transilvania. A fost membru de onoare al Academiei Române din 1916; (m. 1922).

·         1846:  Jack Daniel, om de afaceri american, fondator Jack Daniel's (d. 1911)

·         1851: S-a născut maiorul Gheorghe Şonţu, erou al Războiului de independenţă de la 1877-1878; (m.11 septembrie 1877). A căzut vitejeşte în luptă, în fruntea batalionului I din Regimentul 10 Dorobanţi, pe care-l comanda în timpul asediului pentru cucerirea redutei Griviţa). Unele surse  dau ca data a  naşterii  sale ziua de  5 octombrie 1851.

·         1854: Emanoil Riegler, medic și farmacolog român (d. 1929)

·         1858: Alexandru Vlahuță (n. 5 septembrie 1858, Pleșești, azi Alexandru Vlahuță, județul Vaslui — d. 19 noiembrie 1919, București) a fost un scriitor român, una dintre cele mai cunoscute cărți ale sale fiind România Pitorească, despre care Dumitru Micu spune că este un „atlas geografic comentat, traversat de o caldă iubire de țară”.

S-a născut la 5 septembrie 1858 la Pleșești, fiu al unui mic proprietar de pământ. A urmat școala primară și liceul la Bârlad, între 1867 și 1878, susținând examenul de bacalaureat la București, în 1879. A urmat timp de un an cursurile Facultății de Dreptdin București, pe care le-a părăsit din cauza situației materiale precare, devenind institutor și apoi profesor la Târgoviște. Din 1884 până în 1893 a funcționat ca profesor la mai multe instituții de învățământ bucureștene (Școala Normală a Societății pentru Învățătura Poporului Român, Azilul „Elena Doamna”, Liceul „Sfântul Gheorghe”). În 1888 a fost revizor școlar pentru județele Prahova și Buzău. Editează revista Vieața(1893–1896), apoi Sămănătorul (1901), împreună cu George Coșbuc. Din 1901 a funcționat ca referendar la Casa Școalelor. În 1905 se căsătorește pentru a treia oară cu Ruxandra, fiica unui proprietar agrar din Dragosloveni, județul Râmnicu Sărat. În timpul Primului Război Mondial a locuit la Iași, apoi la Bârlad, unde era vizitat de tineri scriitori pe care îi îndruma cu solicitudine; unul dintre aceștia a fost V. Voiculescu.

Vlahuță a murit la București la 19 noiembrie 1919. Casa în care a locuit este astăzi Muzeul Memorial „Alexandru Vlahuță”.

Alexandru Vlahuță (dreapta) cu familia lui Barbu Ștefănescu Delavrancea (1905)

* 1860: Arhiducele Karl Stephen de Austria (germană Erzherzog Karl Stephan von Österreich; 5 septembrie 1860 – 7 aprilie 1933) a fost membru al Casei de Habsburg și Grand amiral al marinei austro-ungare.

Karl Stephen s-a născut la Židlochovice ca fiu al Arhiducelui Karl Ferdinand de Austria(fiu al Arhiducelui Carol, Duce de Teschen; 1818–1874) și a soției acestuia, Arhiducesa Elisabeta Franziska de Austria (1831–1903). S-a născut la castelul Židlochovice (Gross Seelowitz), în apropiere de Brno în Moravia. La botez a primit numele de Karl Stephan Eugen Viktor Felix Maria. Printre frații lui au fost: regina Maria Theresa a Bavariei, Arhiducele Friedrich de Austria, regina Maria Cristina a Spaniei și Arhiducele Eugen de Austria.

La 28 februarie 1886 la Viena Karl Stephen s-a căsătorit cu Arhiducesa Elisabeta Franziska de Austria, fiica Arhiducelui Karl Salvator, Prinț de Toscana și a soției acestuia, Prințesa Maria Immaculata de Bourbon-Două Sicilii. Ceremonia a avut loc la Hofburg și a fost oficiată de cardinalul Ganglbauer.

Karl Stephen și Maria Theresia au avut șase copii:

• Arhiducesa Eleonora de Austria (1886–1974) căsătorită morganatic cu Alfons von Kloss.
• Arhiducesa Renata de Austria (1888–1935) căsătorită cu prințul Hieronymus Radziwill.
• Arhiducele Karl Albrecht de Austria (1888–1951) căsătorit cu Alice Elisabeth Ankarcrona.
• Arhiducesa Mechthildis de Austria (1891–1966) căsătorită cu prințul Olgierd Czartoryski.
• Arhiducele Leo Karl de Austria (1893–1939) căsătorit cu Maria-Klothilde von Thuillières Gräfin von Montjoye-Vaufrey et de la Roche.
• Arhiducele Wilhelm de Austria (1895–1948).

Karl Stephen

Arhiduce de Austria

Părinți Arhiducele Karl Ferdinand de Austria Arhiducesa Elisabeta Franziska de Austria  Frați și surori Maria Theresa de Austria-Este Maria Cristina de Austria Arhiducele Friedrich, Duce de Teschen Arhiducele Eugen de Austria  Căsătorit cu Arhiducesa Maria Theresia, Prințesă de Toscana Copii Arhiducesa Eleonora Arhiducesa Renata Arhiducele Karl Albrecht Arhiducesa Mechthildis Arhiducele Leo Karl Arhiducele Wilhelm

* 1867: Arthur Garguromin Verona (nume la naștere Arthur Petre Anton Bartolomeu Francisc Maria Verona, n. 24 august/5 septembrie 1867, Brăila, România – d. 26 martie1946,^[1] București, România^[2]) a fost un pictor român de origine aromână. A făcut studii militare în cadrul Academiei Militare Tereziene de la Wiener Neustadt pe care a absolvit-o în anul 1891, devenind ofițer în Armata Comună. Datorită vocației sale artistice manifestate încă din copilărie și-a continuat studiile, de această dată în domeniu artelor plastice, începând din anul 1895 la Academia de Arte Frumoase din München ca elev al lui Fritz von Uhde. Acolo s-a dedicat exclusiv picturii și a intrat sub influența mișcării seccesioniste, apropiindu-se mai ales de maniera pictorilor Fritz von Uhde și Simon Hollósy. Pentru Arthur Verona, vizita din capitala Bavariei din anul 1895, a avut ca rezultat o confruntare a propriilor calități de exprimare plastică cu noile modalități de primenire și de înnoire a limbajului. La München nu l-a atras rigiditatea academismului de sorginte istorică care promova portretistica monumentală și scenele eroice, ci noile concepte ale plein - airismului, promovat de Fritz von Uhde și Simon Hollósy. Conform unor mărturii documentare destul de lacunare și disparate se pare că Arthur Verona ar fi participat la primele două tabere de creație organizate de Simon Hollósy, cu Școala de pictură de la Baia Mare. La îndemnul lui von Uhde, artistul a studiat la Academia Julian începând din anul 1889. Aici s-a aflat sub influența lui Jean-Paul Laurens. Parisul i-a adus lui Arthur Verona un plus de libertate și o mai bună tradiție a picturii de tip plein-air.

Arthur Garguromin Verona s-a afirmat ca pictor în România începând cu ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, în momentul în care realizările lui Nicolae Grigorescu au început să se impună în pictura românească. Absolvent al marilor Academii de la München și din Paris, el s-a dovedit a fi un bun cunoscător al artelor occidentale. A fost un mare admirator al Renașterii și a fost atras prin educație și structură de pictura clasică. Pictorul a fost de asemenea atras și de farmecul operei lui Grigorescu, dar s-a străduit pe parcursul celor cincizeci de ani de activitate să găsească o formulă care să împace viziunea academică a unor mari compoziții pe care le-a făcut cu spontaneitatea de care a dat dovadă pictura de plein-air. A reținut de altfel, tematica grigoresciană, dar nu a putut renunța niciodată la apetența sa spre compoziția de atelier. El a fost considerat la un moment dat ca fiind un continuator al operei lui Nicolae Grigorescu, dar opera sa apare astăzi într-o imagine eclectică revendicată de către istoria picturii românești, datorită modului entuziast și plin de conștiinciozitate cu care s-a manifestat Arthur Verona ca organizator și ca dascăl.

Verona nu a renunțat nici la formă nici la linie și a fost incapabil să picteze altceva decât ceea ce a văzut, astfel el nu și-a putut însuși o rețetă anume. Ca urmare, chiar dacă în lucrările pe care le-a realizat se poate vedea o puternică influență impresionistă prin strălucirea luminii redate, prin cromatica desfășurată sau prin folosirea tuturor elementelor derivate din avantajele picturii de plein-air pe care a agreat-o cu predilecție, el nu a rămas istoriei ca un impresionist. Realizările sale artistice se pot cataloga a fi clasicizante în compoziție și portret, iar peisajele lui au păstrat o armonie a culorilor și o consistență a formelor care le apropie mai mult de tendințele realiste ale postimpresionismului, mai mult decât de o orice altă viziune. A fost mândru de legătura pe care a găsit-o cu arta italiană și a fost animat de poezia senină a lui Nicolae Grigorescu. A fost atras prin aspirațiile sale către pictura monumentală și a iubit pitorescul peisajului românesc și a ceea ce are țăranul român mai prețios în tradiția sa seculară. A învățat permanent și a dovedit că era posesorul unui meșteșug plin de virtuozitate cu care s-a îndreptat spre mari compoziții murale laice sau bisericești. A pictat portrete scânteietoare prin eleganță, sau sobre cu amprente melancolice ori triste și a fost fără îndoială pictorul peisajelor calde, iluminate de prezența oamenilor veseli, frumoși și sănătoși.

Celebre au rămas lucrările în frescă pe care le-a realizat la Palatul Regal (Apoteoză), la Palatul lui Gheorghe Cantacuzino, la Palatul lui Ioan Kalinderu, la Capela Cimitirului Bellu, la Capela Castelului Bran, la Turnul lui Țepeș și picturile monumentale Valea Oltului de la Ministerul Lucrărilor Publice din București (frescă) și Cosașii (pe pânză) aflat la Muzeul de Artă din Botoșani. Ca un demn urmaș al lui Nicolae Grigorescu, tematica idilic rurală a rămas istoriei prin picturile În codrii Herței, Între nalbe, Floarea soarelui, Petrecere câmpenească, Culesul merelor, Fete în Bucovina, Două fete, Spartul horei, Pâinea cea de toate zilele, Țăran prânzind, La vatră, Secerători, Ciobănaș, Drum de țară, Fii pădurii, Nuntă în Moldova, La iarbă verde, Zi de sărbătoare, Ursarii și o serie lungă de peisaje din Bucovina intitulate Toamna sau Hore. În pictura religioasă a executat în plus față de cele enumerate, pictura murală din Capela de la Olmutz și de la Biserica Preany Kattor din Iugoslavia. În pictura de șevalet a rămas din creația sa Isus și samariteana, Isus potolind valurile, Sfântul Gheorghe. Din tematica istorică pot fi enumerate Judecata boierilor înainte de moartea lui Ștefan cel Mare, Portretul lui Mihai Viteazul și studii pentru portretele lui Bogdan I, Carol I și Neagoe Basarab.

A fost inițiatorul înființării unei Academii Libere de Pictură în anul 1919, ca o ripostă la academismul lui G.D. Mirea de la Școala de Belle Arte din București și în anul 1940 a devenit profesor la Școala superioară de pictură și sculptură bisericească aflată pe lângă Arhiepiscopia Bucureștilor, care a fost înființată de către Patriarhul Nicodim. Aici a predat cursuri tehnice de pictură de icoane și a condus atelierul de lucrări practice. A fost medaliat de către statul român cu o mulțime de decorații în plan profesional și militar, ca urmare a participării sale ca voluntar la primul război mondial. Nu în ultimul rând, este de menționat că Arthur Verona a îndeplinit funcția de președinte al Societății Tinerimii artistice în perioada 1910 - 1921.

“	Format mai întâi la școala germană, apoi la cea franceză, Artur Verona și-a pus și știința și talentul, în interpretarea motivelor românești. Țăranii moldoveni, cu obiceiurile și portul lor pitoresc, au fost subiectele lui de predilecție. Cu lucrările intitulate „Codrii Herței”, „Pâinea cea de toate zilele”, „În bălțile Brăilei”, „Secerișul”, „Drum lung”, „Floarea Soarelui”, „Toamna în pădure”, „Ursarii”, „Nunta la țară”, și altele, a știut sa dea un caracter idilic operei sale, reușind să creeze un curent și să-și formeze elevi. Dintre portrete — căci Artur Verona a fost și un excelent portretist — vom aminti de acela al lui Emil Mihail Brancovici, al d-lui Nicolae Henri Verona, al Patriarhului Miron Cristea, un autoportret și altele, valoroase piese de muzeu. Vom aminti de asemenea de compozițiile sale „Moartea lui Ștefan cel Mare”, plafonul de la muzeul Kalinderu și cel de la Palatul Regal, lucrări caracteristice prin mișcare, echilibru și armonie de culoare. Ca pictor, Artur Verona a trăit în spiritul vremii sale, pe care a cinstit-o prin opera lăsată. Ca profesor, el a ținut cursuri la Academia liberă de pictură, și mulți din pictorii cari contează astăzi în arta românească, se pot număra cu mândrie printre elevii lui. Verona a publicat și o carte despre tehnica picturii, un adevărat îndreptar pentru tineretul artistic.[3]	”
— George Nikita: - Salonul Oficial al Expoziției retrospective din anul 1947, pag. 59

Arthur Verona s-a născut la Brăila în ziua de 24 august 1867 (vezi secțiunea Controverse, incertitudini) în familia de origine dalmată a lui Francesco Spiridon-Verona și al Amaliei Lukovici. Între anii 1896 - 1902, Arthur a folosit și numele de Garguromin cu care-și completa semnătura, nume care provenea de la familia tatălui care avea filiații macedoromâne,^[4] după adnotările lui Ary Murnu.^[5]

Înclinația spre pictură s-a manifestat încă din copilărie, talentul său fiind descoperit de către Nicolae Henri, fratele lui mai mare care l-a încurajat să urmeze o carieră pe acest drum.^[5] Nicolae Henri a fost și el un pictor talentat care a absolvit o școală de arte aplicate la Paris.^[5] Cu toate că au crescut într-o familie care avea în casă o mulțime de tablouri valoroase, părinții acestora au fost neînțelegători și chiar potrivnici manifestărilor artistice pe care fiii lor le aveau.^[5] Ca urmare, tatăl lui Arthur l-a îndemnat să urmeze o școală militară.^[5] După ce a absolvit șase clase la cursurile liceale din Cernăuți, Arthur a fost trimis de părinți în anul 1888 la Academia din Viena, pentru a studia artele militare.^[6] De la Viena, în timpul vacanțelor, pictorul a făcut adesea scurte vizite în Italia pentru a studia operele marilor maeștri.^[6] În acestă perioadă a realizat lucrări a căror tematică predominată a fost viața militară.^[6] Din acești ani a rămas un Autoportret în care s-a înfățișat în uniforma unității sale și o reproducere sub care scrie Nachrichten-Patrouille - Arthur Verona—în limba română Patrula mesageră.^[6] Cea din urmă, a fost prima lucrare a viitorului pictor care a fost expusă la Viena în anul 1889.^[7] În aceasta apare figurată o patrulă de ulani într-un peisaj definit de un dâmb verde mărginit stânga - dreapta de câte un arbore.^[6] Se poate observa în acest tablou meticulozitatea aproape naturalistă de execuție, în care atenția este reținută de siguranța cu care sunt desenați caii precum și prospețimea realizării care apropie tematica de canoanele peisajului.^[6]

Artistul a absolvit Academia Militară Tereziană de la Wiener Neustadt în anul 1891 și a devenit ofițer de dragoni în Armata Comună. Ca urmare a succesului pe care l-a avut cu pictura Patrula mesageră, el participă în anul 1893 la salonul Seccesioniștilor de la München cu o nouă lucrare.^[6] După trei ani de serviciu militar, în anul 1894, dându-și seama că înclinația sa pentru pictură este o certitudine, Arthur Verona și-a dat demisia și s-a întors în România unde Nicolae Henri l-a invitat în locuința sa din Herța pentru a-și amenaja un atelier.^[6] Aici, în ținutul Herței, artistul a realizat o mulțime de tablouri cu care a participat în același an la expoziția Salonului Oficial din București

Ca urmare a revenirii în România, după ce și-a dat demisia din armată în anul 1894, Arthur Verona a lucrat intens în atelierul din Herța al fratelui său Nicolae Henri Verona.^[7] Picturile pe care le-a realizat în acel an i-au întărit convingerea că trebuie să se dedice mai atent studiului.^[7] Acesta a fost motivul pentru care în anul 1895 a plecat din nou la München, care era în acele vremuri unul din cele mai importante centre artistice din Europa.^[7] Pentru toți artiștii acelor timpuri, vizitarea Münchenului era un deziderat obligatoriu, deoarece doar acolo se putea întâlni o atmosferă impregnată de valorile clasice dominate de niște principii pedagogice care în final adunau prin ele însele tineri artiști de pe întreg mapamondul.^[7] Din România se pot enumera pictori importanți așa cum au fost Ipolit Strâmbu, Kimon Loghi, Ștefan Luchian, Octav Băncilă, Camil Ressu, Nicolae Tonitza, Lascăr Vorel, Ștefan Popescu, Cecilia Cuțescu Storck și mulți alții.^[6] Acolo s-a dedicat exclusiv picturii și a intrat sub influența mișcării seccesioniste apropiindu-se mai ales de maniera pictorilor Fritz von Uhde și Simon Hollósy.^[6][7]

Fritz von Uhde (foto.1880)

Simon Hollósy(foto.~1880)

Pentru Arthur Verona, vizita din capitala Bavariei din anul 1895 a avut ca rezultat o confruntare a propriilor calități de exprimare plastică cu noile modalități pe care le-a găsit în primenirea și înnoirea limbajului.^[7] La München nu l-a atras rigiditatea academismului de sorginte istorică care promova portretistica monumentală și scenele eroice, ci noile concepte ale plein - airismului promovat de Fritz von Uhde și Simon Hollósy.^[7] Pictorul român, ca orice artist autodidact a debutat în pictură cu o abordare realistă, astfel încât un contact ca cel pe care l-a avut cu Simon Hollósy a fost unul important.^[7] Ca un scurt istoric se poate menționa că în Germania s-a instalat un impresionism de tip local doar după anul 1880 prin picturile realizate de Max Liebermann și Fritz von Uhde.^[7] Simon Hollósy, mai modern decât predecesorii săi, a afirmat o cale a căutării realului folosind mijloacele picturii luminoase.^[7] El a ajuns în scurt timp un stindard al antiacademismului münchenez.^[7] Mai mare ca vârstă cu zece ani ca Verona, Hollósy era adeptul emanicipării artistului printr-o atitudine de frondă față de arta oficială, totul fiind centrat pe îndreptarea atenției asupra naturii.^[7]

Hollósy a fost după cum se știe fondatorul Școlii de Pictură de la Baia Mare și el era un modovean de origine armeană poreclit Corbul.^[6]Károly Lyka a afirmat că Simon Hollósy, precum și discipolii săi de la Baia Mare, nu aveau nimic în comun cu școala müncheneză.^[6] Ca mulți elevi de-ai săi, Hollósy s-a pronunțat pentru abolirea oricăror norme și pentru creație artistică în numele naturii.^[8] Prin atitudinea sa față de artă, el nu încerca la rândul lui să stabilească noi norme care să le înlocuiască pe cele de dorit a fi abolite.^[8] Simon Hollósy a pornit de fapt un proces de primenire a limbajului artistic încă din anul 1890 în propria-i pictură.^[8] Arthur Verona a spus de altfel, că ... tot ce este nou și promițător se află la Paris.^[9] A studiat, începând cu 1895 la Academia de Arte Frumoase din München, ca elev al lui Fritz von Uhde.^[7] După câteva luni de la venirea sa la München, Verona l-a întrebat pe von Uhde care ar fi drumul pe care trebuie să meargă.^[9]Acesta l-a sfătuit să-și întrerupă studiile prin atelierele din München sau Paris și l-a îndemnat ... să facă o lucrare în plin aer, de mărime naturală, cu două-trei figuri, indiferent de subiect.^[9] Artistul român și-a dat seama de riscurile care decurgeau din urmarea sfatului lui Uhde de către un începător ca el într-ale picturii și, totuși, s-a întors în România.^[9] Aici, a realizat peisajul intitulat Codrul Herței unde a figurat un grup de nouă plugari care ascultă povestea unui chihaia. Anul 1897 îl găsește alături de Simon Hollósy, la Baia Mare - devenită în acele vremuri Barbizonul Ungariei,^[10] iar în același an a participat la Paris la Salonul Oficial cu lucrarea „În codrii Herței”, care a apărut în catalogul oficial al salonului la poziția 701 și pentru care a obținut Mențiunea juriului.^[7] Conform unor mărturii documentare destul de lacunare și disparate se precizează că Arthur Verona ar fi participat la primele două tabere de creație organizate de Simon Hollósy cu Școala de pictură de la Baia Mare.^[11] Există și o confesiune a artistului despre acea perioadă prin care a spus:

Jean-Paul Laurens (foto. 1878)

„Hollósy a purtat de grijă lecturilor mele, mi-a atras atenția asupra lui Zola și Tolstoi, îmi împrumuta cărți și îmi cerea să-i vorbesc despre cele citite. M-a avertizat asupra inutilității dexterității în sine, care îi părea o primejdie. Mi-a atras atenția asupra acumulărilor de observații la anumiți scriitori și mi-a îndreptat privirea asupra naturii și oamenilor. Datorită lui mi s-au deschis ochii să văd realitățile lumii, și datorită lui am investit totdeauna simțire în ce făceam: compoziție, peisaj, figuri umane... Tot el m-a îndemnat să încerc a înțelege interiorul oamenilor...^[4]”

—Raoul Șorban: O viață de artist. Între München și Maramureș, București, 1986, p. 63

La Paris, artistul a studiat la Academia Julian începând din anul 1889.^[9] Cu toate că Verona apare în catalogul expozanților la Salonul din Champs Elisées ca elev al lui William Bouguereau și Gabriel Ferrier, el a povestit în amintirile publicate într-un interviu, mai ales de Jean-Paul Laurens.^[9] Acesta din urmă era în opinia pictorului român un artist puțin desuet ca viziune plastică și chiar rece ca realizare, dar era un deținător absolut al tainelor meșteșugului.^[9] Cu toate acestea Jean Paul-Laurens prin autoritatea pe care o avea la Academie a fost unul din artiștii de mare succes ai secolului al XIX-lea, era ofițer al Legiunii de Onoare, autor al multor decorațiuni murale monumentale și autor de compoziții istorice.^[8] Peste toate acestea el s-a dovedit a fi un bun pedagog care avea la baza concepțiilor sale artistice un desen impecabil, gândit într-o bună tradiție a școlii neoclasice.^[8] Parisul i-a adus lui Arthur Verona un plus de libertate și o mai bună tradiție a picturii de tip plein-air.^[8] A participat la tabere organizate unde motivele alese nu erau impuse.^[8] Practic, Verona a asistat la Paris la o perioadă în care impresionismul, vechi deja de un sfert de secol, începea să-și impună propriile reguli.^[8] După un an de cursuri la Paris, timp în care Codrul Herței a fost reprodus în Revista L'Illustration, Arthur Verona s-a întors din nou acasă.^[9] În România se declanșase deja - din anul 1896, momentul zero de reformare a artei plastice românești prin inițiativa lui Ștefan Luchian care a fondat Societatea Ileana și care, a organizat în acel an prima Expoziție a artiștilor independenți.^[12] Cu toate că Arthur Verona a revenit în România în anul 1898 și nu era membru al Ilenei, el a împărtășit năzuințele generoase ale acesteia.^[12] El s-a simțit puternic atras de opera lui Nicolae Grigorescu, cu toate că era tributar prin prisma educației sale, de linia impusă de către clasicismulacademic.^[12] De asemenea, atenția i-a fost atrasă de tendința unei exprimări cât mai sincere și mai realiste, astfel că pendularea sa între academism și impresionism a determinat ca opera sa să fie caracterizată de un eclectism vizibil.

În anul 1898, Verona a participat la Salonul Oficial (Expoziția artiștilor în viață) unde a expus Codrul Herței și un Portret de femeie.^[12] În anul 1899 a participat din nou la Salonul Oficial cu peisajul Portul Brăilei noaptea, Portretul d-ului L. C. și compoziția Speranța omenirii.^[13]Speranța a fost înfățișată sub chipul unei tinere fermecătoare drapată în alb și înconjurată de chipurile și brațele oamenilor care par că se îndreaptă spre lumina pe care ea o reprezintă.^[13] Se poate vedea în lucrările pe care le-a expus, că tendința pictorului pentru depășirea tematicii religioase sau istorice și evitarea abordării subiectelor sociale poate fi amendată de un public educat în spiritul academismului sau al lirismului artificial reprezentat.^[13] Pictorul nu s-a lăsat impresionat de critica fantezistă și nici de elogiile de natură superficială care i s-au adus, ci el a căutat cu înfocare apropierea de natură și aprofundarea compoziției monumentale.^[13] Datorită acestor preocupări a realizat o mulțime de peisaje din Herța sau din Bălțile Brăilei. Tot în această perioadă de creație a fost făcută și lucrarea monumentală intitulată Amza Pașa.^[13]

Speranța omenirii

În anul 1900 a expus pictura Pâinea cea de toate zilele în care a înfățișat un plugar așezat șă-și consume merindele sărăcăcioase în nemărginitul câmpului pârjolit de soare.^[13] În peisajul Înmormântarea unui grănicer subliniază prin contrast, drama umană într-o natură răvășită de furtună.^[13] Prin simplitatea cu care a reprezentat elementele de compoziție a reușit să pună în valoare măreția momentului de tipică tristesțe, printr-o luminozitate și o cromatică caldă dublată de o tușă liberă care aduce un plus de elocvență fără a deveni ostentativă.^[14] În această lucrare, pictorul s-a dovedit a fi un bun realist însă el a dat naștere unui lirism grav prin discreția cu care a înfățișat scena pe care criticii acelor vremuri au considerat-o una a picturii sociale.^[14]

Arthur Verona a fost deranjat de diferențele de organizare ale Salonului Oficial din București prin comparație cu manifestarea similiară pariziană din anii 1899 și 1900.^[14] Astfel în anul 1899 la București au lipsit Ion Andreescu și Nicolae Grigorescu, cu toate că ultimul se afla la Paris cu patruzeci de lucrări.^[14] La manifestarea din anul 1900 când pictura românească era reprezentată de doar trei nume consacrate și alte opt-nouă tinere speranțe, la Salonul Oficial au fost selectați treizeci și opt de pictori mediocri aleși pe favoritisme clientelare.^[14] Premiile și medaliile acordate de către oficialii români cu o mare larghețe comercială, au determinat înființarea Societății Tinerimea artistică în anul 1901 de către un grup de membri fondatori din care făcea parte și Arthur Verona.^[14] La prima expoziție a Tinerimii artistice din 1902 cronica plastică a menționat că: ... deși făcută fără pregătiri îndestulate, prima expoziție a Tinerimii artistice se prezintă bine și e aranjată cu mai mult gust decât toate expozițiile anterioare: ea aduce în același timp un mare serviciu publicului nostru... Cel dintâi pas serios este că, de la un capăt la altul, nu mai întâlnești ca altădată erudități de culori și greșeli elementare de linii care răneau ochii privitorului și dovedeau că cei ce le făceau n-aveau decât veleități de artiști.^[15]

Pictorul a fost stimulat de aprecierile pozitive pe care le-a obținut în cadrul expoziției Tinerimii artistice din anul 1902 și, ca urmare, a început să lucreze la o mare compoziție intitulată Judecata boierilor înainte de moartea lui Ștefan cel Mare.^[15] Pentru realizarea tabloului, artistul s-a documentat pe teren, făcând o călătorie de la Cazane (Turnu Severin, n.r.) până în codrul Herței, pentru a vedea peisajele României și pentru a putea surprinde elementele necesare realizării unei compoziții monumentale.^[15] Fiind convins că ceea ce a realizat a fost rezultatul unui moment de inspirație, dublat de avantajele întregii sale capacități tehnice pe care o câștigase ca experiență de necontestat, pictorul a căutat mereu să-și adâncească cunoștințele într-ale picturii și a fost permanent atent la adaptarea compozițiilor pe care le-a creat.^[15] Artistul a expus mai mereu în expoziții personale sau de grup, fiind mai receptiv la observațiile consumatorilor de artă decât la cele ale criticii de artă din acele vremuri care era făcută de multe ori de veleitari în domeniu.^[15]

• 

  Pâinea cea de toate zilele
 
• 

  Toamna (1)
 
• 

  Toamna (2)
 
• 

  Hora

A expus din nou la Viena, la Salonul Oficial.^[15] În 1902, și-a organizat prima expoziție personală. Lucrările sale au fost remarcate de către Nicolae Grigorescu, care i-a adus aprecieri laudative și din motivul că în lucrările Toamna, Hora, Pâinea cea de toate zilele sau Între nalbe a văzut influența sa asupra lui.^[15] În toate aceste tablouri, Verona a fost atras de tematica lui Grigorescu, dar el nu a renunțat la obișnuința de a-și plasa compoziția de atelier în peisaj. El era conștient că subiectele grigoresciene au în ele un lirism rustic specific și autentic românesc, care duce în final la o creștere a prestigiului său în fața privitorului din acele vremuri.^[15]

Între nalbe

În anul 1903 - 1904 (vezi capitolul Controverse, incertitudini) s-a căsătorit cu Maria Zerman și s-a hotărât să se stabilească la București.^[16] În acest an, atelierul lui din Piața Victoriei a fost mistuit de un incediu și o mare parte a lucrărilor au fost distruse.^[16] Familia nu a putut să-l ajute și pentru acoperirea cheltuielilor a fost nevoit să se împrumute de la un cămătar cu o sumă mare de bani, oferindu-i în contrapartidă disponibilitatea ca până la sfârșitul anului 1903 să-i furnizeze creditorului contravaloarea tuturor lucrărilor pe care le va picta.^[16] Acest episod a fost menționat de familia și soția sa. Salvarea financiară a fost datorată unui „binevoitor” discret și iubitor de artă. Ion Zurescu a fost de părere că așa s-ar explica faptul că Verona a fost prezent cu peste douăsprezece lucrări numai la Expozitia „Tinerimii artistice” din acel an.^[16]

Momentul 1903 este cel în care pictorul s-a considerat a fi un impresionist.^[16] A realizat mai multe peisaje, în special din Moldova, Brăila și Herța.^[17] A făcut și desene. Impresionismul picturii lui a dobândit o notă particulară, lipsită de spontaneitate. În paralel, Verona a fost preocupat de pictura monumentală și a studiat tehnica frescei, o primă lucrare fiindu-i atribuită la decorarea Culei românești în anul 1905.^[18] A participat în 1903 la expozițiile Tinerimii artistice organizate la București, dar și la Atena și mai apoi (1905) la München.^[18] În anul 1906 a deschis o Expoziție Jubiliară, a participat la Salonul Oficial și la Tinerimea artistică. În anul 1906 a realizat lucrarea de artă monumentală Cosașii, iar în 1907 a participat la a V-a expoziție a societății „Tinerimea artistică”.^[18]

Spartul horei

Criticul de artă Apcar Baltazar l-a considerat pe Verona alături de George Demetrescu Mirea, ca fiind unul dintre cei mai buni portretiști români.^[19] Conștient de înclinația sa academică, Apcar Baltazar (sub pseudonimul Spiridon Antonescu) s-a indignat împotriva celor care s-au opus ca Arthur Verona să ocupe o catedră la Școala de Belle Arte,^[20] concurs desfășurat în perioada 10-18 septembrie 1908 și câștigat în final de Costin Petrescu.^[21] Această poziție pe care Baltazar a luat-o în mod oficial în presa vremii, nu a fost una izolată. Admiratorii lui Verona, care nu erau puțini, îl considerau pe acesta ca un demn urmaș al lui Nicolae Grigorescu.^[19] Așa se explică, a fost de părere Ion Zurescu, că Gheorghe Cantacuzino al cărui palat este astăzi Muzeul Enescu și colecționarul Ioan Kalinderu i-au încredințat pentru decorare plafoanele palatelor lor.^[19]

La 7 iulie 1909 a fost distins prin decretul regal nr. 1794 cu Medalia Bene Merenti Clasa I.^[22] În urma participării la Salonul de pictură de la München din anul 1910 a fost distins cu Medalia de Aur.^[23] Tot în acest an a fost ales ca președinte al Tinerimii artistice, funcție pe care a deținut-o până în anul 1921.^[24]

„... Înainte de primul război mondial, vernisajele Tinerimii artistice deveniseră un eveniment monden de importanța Derby-ului român sau a balului Societății aristocratice „Obolul”. Verona, Ștefan Popescu, Sathmary, Steriadi, Späthe și alții, toți înalți și bine legați, îți făceau impresia unor heralzi, dar în special președintele societății era remarcabil. Voinic, înalt și frumos, cu figura sa energică, acest dalmatin de origină, fost ofițer de cavalerie în armata austriacă, cu înfățișarea unui patrician din portretele lui Moroni, cu numele Arthur Garguromin Verona, ce suna ca un fel de Paolo Calian Véronèse, impunea tuturor.”
--- Krikor Zambaccian: Însemnările unui amator de artă, Editura LiterNet, 2004

Cu ocazia expoziției Tinerimii din anul 1910, artistul a avut parte de o critică elogioasă din partea lui Alexandru Tzigara-Samurcaș,^[25] O. Zimbru^[26] și mai apoi în 1912 a lui A. Jeanjaquet.^[27] Între 1911-1912, a participat la diverse expoziții cu peste 25 de lucrări și a obținut la München pentru lucrarea Spartul horei a doua Medalie de Aur.^[28] Un an mai tîrziu în iunie 1913, la Expoziția internațională din München a obținut cea de a treia Medalie de Aur^[29] și a fost considerat de către critică, ca fiind urmașul lui Nicolae Grigorescu.

În cei patru ani premergători primului război mondial, Arthur Verona a pictat mai multe portrete dintre care se remarcă Portretul doamnei V, Fete din Bucovina și Cobzarul care aparține astăzi Muzeului Național de Artă al României.^[28] A făcut o mulțime de studii de flori precum și picturi în care a reprezentat momente din viața rurală, elocvente în acest sens fiind Petrecerea câmpenească, La fântână, Culesul merelorsau La vatră.^[28]

• 

  Iarna
 
• 

  La vatră
 
• 

  Două fete
 
• 

  Cu cobilița la râu

A reluat de asemenea peisaje de iarnă, reprezentativă fiind Iarnă în Herța.^[28] O dată cu începerea războiului, a pictat scene specifice cum ar fi Cazaci în Bucovina și Manevre de iarnă, în care folosește negrul și cenușiul pe fondul imaculat de alb al zăpezii.^[28] Fiind locotenent în rezervă al Regimentului IX Roșiori, el a cerut să lupte ca voluntar în armata română.^[30] A fost reactivat în cadrul aceluiași regiment care făcea parte din divizia de la Cerna a generalului Ion Dragalina.^[30] Cum România a intrat în război, Verona în calitate de ofițer de cavalerie, a luat parte la luptele care s-au dat din Munții Carpați până la vărsarea Râului Olt în Dunăre.^[28] A fost luat prizonier și cu restul unității sale a fost deportat la lagărul din Sopronek din Ungaria.^[28] În lagăr, artistul a realizat schițe și picturi din viața cotidiană a taberei de detenție.^[31]Toate lucrările făcute în această perioadă diferă total de creația sa anterioară.^[31] Dacă până atunci realiza o contemplare a peisajului românesc într-o manieră lirică și în spiritul semănătorismului, acum prin faptul că a luat el însuși parte la mizeria prizonieratului, lucrările sale sunt caraterizate de un realism crud.^[31] Deși majoritatea lor au fost distruse de un incendiu în anul 1935^[32], în cele rămase posterității se poate vedea că acest realism nu s-a datorat numai unei corectitudini care s-ar fi ivit în interiorul artistului, ci mai ales al transformărilor pe care viața de lagăr le-a produs asupra personalității sale.^[31] Tot în această perioadă, fiind cunoscut ca pictor, Verona a executat pictura murală a capelei din Olmütz.^[31]

Petrecere câmpenească

Culesul merelor - carte poștală (foto a/n)

Un număr neprecizat de lucrări realizate de Verona au plecat împreună cu Tezaurul României în Rusia în anul 1917. Din mărturiile familiei unele din ele au fost restituite în anul 1956,^[29] restituire menționată și de articolul artistului emerit Marius Bunescu aflat în numărul din 16 septembrie 1956 al ziarului Scînteia. Astfel, într-unul din articolele ziarului – dedicate reîntoarcerii unei părți din Tezaur de la Moscova, acesta a precizat că alături de alte materiale de artă plastică, respectivele lucrări ale lui Verona au fost repartizate Galeriei Naționale a Muzeului de artă al R.P.R.^[33]

Reîntors în București în anul 1918, Arthur Verona a constatat o schimbare care avea să devină fundamentală în viața artistică românească.^[32] Așa cum s-a întâmplat în anul 1898 când Societatea Ileana se afirma în confruntarea cu Salonul Oficial privind primenirea și înnoirea conceptelor artistice, așa se repeta istoria cu Societatea Arta Română (înființată la Iași în iarna anului 1917) care se dorea o opoziție activă față de corifeii Tinerimii artistice.^[32] Apăruse o nouă generație de artiști care aveau o mentalitate diferită în creația și aprecierea lucrărilor de artă.^[32] Cum spiritul polemic era la ordinea zilei, critica nu l-a ocolit nici pe Verona care era perceput în acele timpuri ca un oficial cu tradiție în ale picturii.^[32] Ca urmare, pictorul Arthur Verona a înființat în anul 1919 Academia Liberă de Pictură pe care a dorit-o a fi o nouă opoziție față de G.D. Mirea care promova, încă, academismul la Școala de Belle Arte.^[31] La această academie au predat Arthur Verona, Jean Alexandru Steriadi și Gheorghe Petrașcu.^[34] Din păcate, acestă acțiune nu a reprezentat o opțiune suficientă pentru tinerii artiști care doreau să-și definească o poziție plastică și teoretică în conformitate cu tendințele acelor vremuri.^[31] Ca rezultat membrii ponderați ai Tinerimii artistice precum și noii adepți extremiști ai curentelor occidentale au contestat puternic tradiția semănătoristă și grigoresciană.^[35] Toți aceștia s-au grupat în spatele Societății Arta Română cu prilejul expoziției din anul 1920.^[35] Erau nume care avea să devină celebre în arta plastică din România: Theodor Pallady, Camil Ressu, Francisc Șirato, Dimitrie Paciurea, Marius Bunescu, Iosif Isersau Cornel Medrea.^[35] Tudor Arghezi avea să menționeze că aceștia:

„... neașteptând să-i cotropească anchiloza reumatismelor sentimentale și diabetul psihologic de care suferă, sub pretext de rafinament și cumințenie obeză... Tinerimea, ei s-au desprins din marele partid economic și de bursă al turmei oficiale de pictori și, înlăturând cadavrele din drumul lor... s-au asociat cu un mort, cu cel mai tânăr, mai viu și mai revoluționar dintre morți, cu Ștefan Luchian”

—Tudor Arghezi, citat preluat din Ion Zurescu: Arthur Verona, 1957, pag. 24

Șatra de țigani

Surugiul - carte poștală

Această rupere a unei importante fracțiuni a Tinerimii artistice a marcat un moment deosebit de important în evoluția artei românești din prima jumătate a secolului al XX-lea.^[35] Verona a considerat că manifestările la care a luat parte nu erau decât niște curente sezoniere.^[35] El nu a înțeles ce anume însemna nou și vechi în artă și argumenta faptul că arta dacă este adevărată, ea aparține tuturor timpurilor.^[35] Teoriile moderniste i s-au părut cuvinte și formule goale ale neputincioșilor și a declarat că el ...regretă că avem maimuțoi la noi în țară care imită pe acești neputincioși.^[35] Declașând astfel de polemici acide, Arthur Verona s-a văzut pus în fața tirului considerațiunilor tehnico-estetice făcute de Francisc Șirato, a criticii pamfletare a lui Nicolae Tonitza sau a comentariilor critice ale lui Ion Minulescu.^[35]

În anul 1921, Verona a organizat o mare expoziție personală,^[36] iar în 1922 a participat la Salonul Tinerimii precum și la prima manifestare publică a Academiei libere.^[36] Cu aceste ocazii a constatat că are mulți admiratori care i-au apreciat o serie de tablouri cu flori, pesiajele Toamna, Joc în pădure și Lupta de la Podul Jiului care poartă în ea marca realismului dobândit în timpul prizonieratului său din război.^[36] Admiratorii s-au declarat a fi persoane care iubesc idilicul și o tematică de natură națională, mai mult decât una populară.^[36] Printre admiratori s-au numărat și reprezentanți ai oficialităților care l-au identificat pe Verona ca un apărător al tradiției grigoresciene.^[36] La zece ani de vremea când era acuzat de excentricitate și refuza să expună la manifestările Salonului Oficial, arta românească se schimbase într-o asemenea măsură încât artistul putea fi acuzat de pompierism și Tinerimea artistică era deja considerată ca o organizație care menținea o artă plastică deja stabilită.^[36] Ea care înainte se erijase în susținerea artiștilor de avangardă a devenit o societate de susținere a artei ajunsă „tradițională”.^[36]

Maica Domnului - frescă în Biserica Preany Kattor din Iugoslavia

În acest moment arta oficială l-a considerat pe Arthur Verona unul dintre cei mai buni pictori și ca urmare l-a desemnat ca membru al juriului care tria lucrările românești pentru participarea la Bienala din anul 1924 de la Veneția.^[36][B] Verona s-a comportat cu combativitate, fără a se considera vindicativ, și nu a folosit această oportunitate pentru a se răzbuna contra oponenților săi.^[36] Alegerea lucrărilor s-a făcut cu obiectivitate, dovadă stând faptul că cel mai incisiv adversar al lui, Nicolae Tonitza, a participat cu lucrări la această mare expoziție.^[36] Pe primul loc s-a aflat Verona cu tabloul Nuntă în Moldova care a fost cumpărat de regele Umberto al II-lea al Italiei, locul al doilea revenindu-i lui Tonitza.^[36]

Luminiș în codrii Herței

A continuat să facă parte din jurii și a participat în anul 1925 la Expoziția internațională de la Paris cu patru lucrări, dar organizatorii au expus doar tabloul Surugiul, dar nu în condiții favorabile.^[37] Verona a fost foarte afectat de critica plastică din România care a ajuns să-i conteste nu numai vocația de pictor ci și cunoștințele tehnice acumulate de-a lungul anilor.^[37] El era convins că numai rezultatul și nu intenția contează în artă și că meșteșugul este condiția și temeiul ei.^[37] Deasemenea, el era afectat și din cauză că nu numai tineretul artistic îl contesta ci și unii colegi mai vechi de ai săi.^[37]Toate aceste necazuri au fost oarecum compensate de numirea sa în anul 1926 în Secția Artistică a Ateneului Român și de numirea în juriul Salonului Oficial precum și în Comisia Monumentelor Istorice.^[37] În același an a primit și comanda pentru realizarea picturilor murale de la Capela Castelului Bran.^[37]

În 1927 a pictat fresca „Maica Domnului” pentru biserica de la Preany Kattor din Iugoslavia. A devenit membru al ordinului Steaua Roșie și a fost numit cavaler onorific „Pentru Merit”, i s-a conferit de asemenea ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler Clasa I. În 1934, bolnav de reumatism, a fost amenințat cu paralizia.^[38] Anul 1935 a adus nenorocirea asupra lui, un incediu i-a distrus pentru a doua oară atelierul, împreună cu peste 100 de lucrări. Totuși a participat la Expozitia de la Bruxelles, la reîntoarcerea în țară, Casa regală i-a oferit o nouă comandă: pictura tavanului deasupra Scării Voievozilor din Palatul Regal și a realizat fresca intitulată „Apoteoză”.^[38] În 1940 a devenit profesor la Școala superioară de pictură și sculptură bisericească de pe lângă Arhiepiscopia București.^[39]

În 1941 i s-a fixat o pensie lunară și printr-un decret semnat de generalul Ion Antonescu i s-a acordat naturalizarea.^[40] A participat la Salonul Oficial de toamnă din 1942, în anul următor, prin decizie ministerială a devenit Membru al Corpului Artiștilor Plastici.^[40] S-a stins din viață la 29 martie 1946, suferind și uitat, la București.^[41]

Arthur Garguromin Verona s-a afirmat ca pictor în România începând cu ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, în momentul în care realizările lui Nicolae Grigorescu au început să se impună în pictura românească.^[42] Absolvent al marilor Academii de la München și din Paris, el s-a dovedit a fi un bun cunoscător al artelor occidentale.^[42] A fost un mare admirator al Renașterii și a fost atras prin educație și structură de pictura clasică.^[42] Pictorul a fost de asemenea atras și de farmecul operei lui Grigorescu, dar s-a străduit pe parcursul celor cincizeci de ani de activitate să găsească o formulă care să împace viziunea academică a unor mari compoziții pe care le-a făcut cu spontaneitatea de care a dat dovadă pictura de plein-air.^[42] A reținut de altfel, tematica grigoresciană, dar nu a putut renunța niciodată la apetența sa spre compoziția de atelier.^[42]

Pentru Patrie - schiță - laviu, pentru basorelief (1922) ars în incendiul din 1937.^[43]

Pictorul a fost considerat la un moment dat ca fiind un continuator al operei lui Nicolae Grigorescu,^[19] dar opera sa apare astăzi într-o imagine eclectică revendicată de către istoria picturii românești datorită modului entuziast și plin de conștiinciozitate cu care s-a manifestat Arthur Verona ca organizator și ca dascăl.^[42] Aflat la studii în capitala Bavariei în anul 1895, artistul s-a apropiat de operele lui Fritz von Uhde și Simon Hollósy. A înțeles pictura de plein-air de la von Uhde și a adoptat realismul practicat de către Hollosy.^[6]

Autoportret (peniță)

Arthur Verona a fost convins că numai cine desenează bine poate picta.^[17] El nu a renunțat nici la formă, nici la linie și a fost incapabil să picteze altceva decât ceea ce a văzut, astfel el nu și-a putut însuși o rețetă anume.^[17] Ca urmare, chiar dacă în lucrările pe care le-a realizat se poate vedea o puternică influență impresionistă prin strălucirea luminii redate, prin cromatica desfășurată sau prin folosirea tuturor elementelor derivate din avantajele picturii de plein-air pe care a agreat-o cu predilecție, el nu a rămas istoriei ca un impresionist.^[17] Realizările sale artistice se pot cataloga a fi clasicizante în compoziție și portret, iar peisajele lui au păstrat o armonie a culorilor și o consistență a formelor care le apropie mai mult de tendințele realiste ale postimpresionismului, mai mult decât de o orice altă viziune.^[17] Printr-o analiză sumară sau uneori aprofundată, se poate observa că tușa pe care a practicat-o chiar în cadrul aceluiași tablou, este caracterizată de o consistență unitară, chiar și în cazul în care pasta pare a fi stropită.^[17]

Floarea soarelui

Critica de artă a vorbit foarte mult despre peisajele sale, uneori nejustificat.^[17] Conform curentelor artistice ale vremii sale, oamenii erau atrași mai mult de literatura semănătoristă și astfel aveau tendința de a aprecia mai ales melancolia unor lucrări intitulate Toamna, lirismul fetelor pierdute Între nalbe sau optimismul debordant al Horelor pe care le-a pictat.^[18] Verona a rămas însă inflexibil la succesul de public sau al criticii de artă și și-a urmărit pasiunea în direcția picturii monumentale.^[18]

Posesorul unei firi active și entuziaste, dublate de un entuziasm exuberant, muncitor și adeseori tenace, Arthur Verona a fost atras de către artă de un puternic sentiment de dragoste spre frumos.^[41] El s-a afirmat în arta plastică românească într-un moment în care aceasta se afla la o răscruce de drumuri și a contribuit la propășirea ei nu numai prin creația sa ci și prin activitatea didactică pe care a desfășurat-o în cadrul Academiei Libere de Pictură și mai apoi la Școala superioară de pictură și sculptură bisericească.^[41] A fost mândru de legătura pe care a găsit-o cu arta italiană și a fost animat de poezia senină a lui Nicolae Grigorescu.^[41] A fost atras prin aspirațiile sale către pictura monumentală și a iubit pitorescul peisajului românesc și a ceea ce are țăranul român mai prețios în tradiția sa seculară.^[41] A învățat permanent și a dovedit că era posesorul unui meșteșug plin de virtuozitate cu care s-a îndreptat spre mari compoziții murale laice sau bisericești.^[41] A pictat portrete scânteietoare prin eleganță sau sobre cu amprente melancolice sau triste și a fost fără îndoială pictorul peisajelor calde, iluminate de prezența oamenilor veseli, frumoși și sănătoși.^[41]

În compozițiile lui Verona transpare tendința sa spre monumental și sculptural, lucru care l-a dus câteodată spre unele atitudini artificiale.^[41]În peisaje, sensibilitatea l-a dus spre lirism și dragostea spre frumos. În compozițiile cu tematică din viața oamenilor a ales îndeosebi momentele luminoase care l-a împins adesea spre idilic.^[41] Datorită îndrăznelii cu care a abordat problemele picturii murale, el a contribuit la modernizarea acestei arte în România prin urmărirea reprezentării umanului în pictura bisericească, apropiind-o în acest mod de veacul său prin pasiunea de care a dat dovadă în reprezentarea țării și a oamenilor simpli.^[41]

• 

  La seceriș
 
• 

  Țăran prânzind
 
• 

  Secerători
 
• 

  Ciobănaș
• 

  Drum de țară

Din cauza dorinței de afirmare în cât mai multe direcții, creația sa arată neputința lui de a se concentra asupra unui singur drum.^[44] A încercat soluții tehnice diferite și nu întotdeauna le-a găsit pe cele mai fericite.^[44] Nu s-a lăsat influențat de către cei care îl chemau spre orientări teoretice, dar nici de cei care-i atrăgeau atenția că aspirațiile lui erau prea ample în dauna căutării unei unități plastice.^[44] De fapt, Arthur Verona a trăit vremea în care Nicolae Grigorescu era descoperit la adevărata lui valoare și el, Verona, s-a încăpățânat să rămână ultimul artist care sa folosească tehnica și subiectele grigoresciene.^[44]

• Alte lucrări cu tematică religioasă
• 

  Isus și Samariteana
 
• 

  Isus potolind valurile
 
• 

  Arhanghel
 
• 

  Sfântul Gheorghe
 
• 

  Neagoe Basarab

Celebre au rămas lucrările în frescă pe care le-a realizat la Palatul Regal (Apoteoză), la Palatul lui Gheorghe Cantacuzino, la Palatul lui Ioan Kalinderu, la Capela Cimitirului Bellu, la Capela Castelului Bran, la Turnul lui Țepeș și picturile monumentale Valea Oltului de la Ministerul Lucrărilor Publice din București (frescă) și Cosașii (pe pânză) aflat la Muzeul de Artă din Botoșani. Ca un demn urmaș al lui Nicolae Grigorescu, tematica idilic rurală a rămas istoriei prin picturile În codrii Herței, Între nalbe, Floarea soarelui, Petrecere câmpenească, Culesul merelor, Fete în Bucovina, Două fete, Spartul horei, Pâinea cea de toate zilele, Țăran prânzind, La vatră, Secerători, Ciobănaș, Drum de țară, Fii pădurii, Nuntă în Moldova, La iarbă verde, Zi de sărbătoare, Ursarii și o serie lungă de peisaje din Bucovina intitulate Toamna sau Hore. În pictura religioasă a executat în plus față de cele enumerate pictura murală din Capela de la Olmutz și de la Biserica Preany Kattor din Iugoslavia. În pictura de șevalet a rămas din creația sa Isus și samariteana, Isus potolind valurile, Sfântul Gheorghe. Din tematica istorică pot fi enumerate Judecata boierilor înainte de moartea lui Ștefan cel Mare, Portretul lui Mihai Viteazul și studii pentru portretele lui Bogdan I, Carol I și Neagoe Basarab. A pictat flori, naturi statice și moarte (vezi Sitari) precum și nuduri.

• Florile în pictura lui Arthur Verona
• 

  Poenies
 
• 

  Căldare cu flori
 
• 

  Vas cu flori
 
• 

  Vas cu crizanteme
 
• 

  Zinnias
 
• 

  Trandafiri

Dintre portrete se remarcă Autoportret, portretul lui Nicolae Henri Verona, Emil Mihail Brancovici, Portretul d-ului L. C, Portretul doamnei V, Portretul Patriarhului Miron Cristea și cel al Ecaterinei Verona. Verona a mai pictat peisaje de iarnă și peisaje din zona Brăilei.

• 

  Autoportret
 
• 

  Ecaterina Verona
 
• 

  Nicolae Henri Verona
 
• 

  Paul Verona
 
• 

  Emil Mihail Brancovici
 
• 

  Studiu de copil
 
• 

  Muzica

În atmosfera artistică bucureșteană a acelor vremuri, sprijinul pentru încurajarea unei tendințe naționale era fără discuție o realitate de netăgăduit.^[17] În paralel cu evenimentele organizate de Tinerimea artistică, exista o efervescență datorată revistei Semănătorul care a apărut pentru prima oară în data de 2 decembrie 1901, cu o zi înaintea constituirii Societății Tinerimea artistică.^[17] Critica de specialitate a afirmat faptul că Semănătorul s-a manifestat în literatură asemenea Tinerimii în arta plastică.^[17] Cele două au umplut golul prin afirmarea unei imagini a realității rurale din România. Acest lucru s-a datorat identificării problematicii dramei și vieții acesteia.^[17] Arthur Verona cunoștea această tendință de redescoperire a tradițiilor artistice și istorice care se aflau în lumea satelor precum și tendințele de reprezentare a acestora printr-un limbaj cât mai simplu, direct și pe înțelesul tuturor.^[17] Desigur că toate aceste mișcări se aflau și oarecum în opoziție cu propriile afinități mai vechi și a propriilor descoperiri pe care el însuși le făcuse în Bucovina cu mult înaintea altora.^[17]

Zi de sărbătoare - (Muzeul Național de Artă al României)

În primul deceniu al secolului al XX-lea, Arthur Verona a făcut eforturi considerabile pentru a-și fixa conceptele picturii de plein-air.^[16] Așa cum a menționat și Paul Verona, picturile unchiului său din această perioadă oricât de multe personaje aveau sau oricât de mari erau, au fost realizate în stilul plei-airismului în maxim două sau trei ședințe de lucru.^[16] Paul Verona a evocat de altfel și un anumit stil de lucru cu privire la pregătirea ședințelor de pictură, care semănau cel mai bine cu secvențele ce apar într-o superproducție cinematografică.

În codrii Herței - 1897

În pădure

Pictorul Verona era însoțit de adevărate caravane organizate cu ajutoare care cărau materialele necesare (pânze, umbrele de soare, vopsele, acareturi, șevalete, etc.) pe mai mulți kilometri spre locul ales cu mare atenție dinainte.^[16] Alături de caravană mergeau și o liotă imensă de oameni - modele ale horelor pe care urma să le realizeze.^[16] Anterior acestor deplasări Verona făcea numeroase studii pregătitoare precum și observații necesare la locul din natură care urma să fie imortalizat pe pânze. Cu toate acestea, pentru a enumera câteva exemple, nici Plein-airsau Impresie din 1904 și nici Fete la Prut din anul 1905, nu sunt niște lucrări care pot fi asimilate cu ușurință impresionismului.^[16]

Deși, Arthur Verona se considera un adept și un integrat al impresionismului, adeziunea sa la acest curent nu a fost completă.^[16]Criticii spun asta ținând cont că prin impresionism se recunoaște îndeobște mișcarea artistică care a readus lumina și culoarea în pictura franceză a secolului al XIX-lea.^[17] Pentru artistul român, preocuparea pentru a mări substanțial lumina din lucrările sale era deosebit de acută și în același timp foarte reală.^[17] Pe de altă parte, compozițiile lui Verona suferă de un grad de realism cel puțin egal dacă nu mai mare decât preocuparea reprezentării luminii în operele sale.^[17] Ca atare, imaginile realizate nu sunt dizolvate într-o cromatică feerică (cromatica reprezentând unul din conceptele principale pe care le susțineau impresioniștii) și ca urmare nici într-o atmosferă luminoasă care să învăluie personajele sau obiectele din natură.^[17] Astfel, pictura pe care realizat-o a devenit mai luminoasă, dar artistul a fost mai puțin preocupat de aspectul schimbător al lucrurilor și mult mai atent la statornicia lor. Formele care au rezultat nu s-au topit sub influența anvelopei atmosferice, ci dimpotrivă, ele și-au etalat structurile.^[17]

• 

  Vara
 
• 

  Ursarii
 
• 

  Fii pădurii
 
• 

  Toamna în pădure
 
• 

  Fete la Prut

Printr-o analiză detaliată a lucrărilor lui Arthur Verona se poate observa exprimarea concomitentă a două tendințe contradictorii.^[17] Pe de o parte se poate vedea dorința sa de a-și transpune pe pânză senzațiile în toată prospețimea și intesitatea lor și pe de altă parte năzuința de a le ordona cu ajutorul rațiunii prin eliminarea a oricărui obstacol care ar putea da viață existenței efemere.^[17]

Nuntă în Moldova - carte poștală (foto a/n)

Desenele realizate de Verona care s-au păstrat pun în evidență, mai mult decât în pictura sa, studiul scrupulos al naturii epuizate în muncă și în singurătate.^[17] Analizând comparativ crochiurile realizate de către Nicolae Grigorescu cu cele ale lui Verona privind transpunerea de vibrații atmosferice, la Grigorescu totul pare a fi relativ simplu prin comparație cu exigențele pe care Verona și le impunea în infinita luptă dintre spirit și materie.^[17] Revenind la pictură, în lucrările Fete din Moldova (1900) sau Fecior boieresc, în Vara (1926) sau în Ursarii (1928), Verona a subliniat preocuparea sa pentru consistența volumelor care pun în evidență formele cu o deosebită pregnanță.^[17] Pictorul a adaptat natura conform propriei gândiri și a impus efemerității lucrurilor o logică, un sistem, o armonie și o disciplină care făceau parte din propria-i simțire.^[17] La Verona, contrar impresioniștilor care au recurs la aluzii și abrevieri care duc la uitarea suprafeței în favoarea iluziei urmărite, accentul cade asupra suprafeței, asupra rigorii compoziției, efect care duce la impresia dominantă a monumentalului.^[17]

În anul 1924, artistul a participat la Bienala de la Veneția împreună cu alți artiști din Spania, Franța și Italia.^[36] Dintre cele șase picturi în ulei și o frescă pe un suport de lemn, oficialitatea italiană prin regele Umberto al II-lea al Italiei a cumpărat lucrarea intitulată Nunta țărănească iarna sau așa cum a fost denumită mai târziu în unele reproduceri Nuntă în Moldova.^[36] Compoziția prezintă în două planuri două sănii acoperite cu covoare multicolore și țărani în costume tradiționale.^[36] Cromatica aleasă în reprezentarea costumelor și a covoarelor a fost identificată de către critica plastică ca fiind o adevărată simfonie a culorilor proiectate pe fundalul omogen al unei nesfârșite câmpii pe care s-a așternut zăpada.^[36] Comentariile critice au observat că pictorul a folosit în execuția imaginii, în mod similar lucrării Sosirea invitaților, două tehnici și viziuni la care a apelat în Iernile sale cenușii, caracterizate printr-o inconsistență a pastei.^[36] Elementele rustice, puternic colorate, duc în pictura Nuntă în Moldova la un contrast puternic care iese în evidență cu atât mai mult cu cât luminozitatea albului zăpezii nu apare atât de strălucitor.^[36]

Pictură monumentală

Arthur Verona a realizat pe lângă pictura de șevalet o mulțime de picturi care prin dimensiunea lor și prin pasiunea artistului către monumental, au devenit de-a lungul timpului o marcă prin care posteritatea a recunoscut și a apreciat opera sa. Artistul a realizat pe parcursul vieții lui o serie de picturi monumentale pe pânză, dintre care se remarcă cele cu tematică istorică Judecata boierilor înainte de moartea lui Ștefan cel Mare și Portretul lui Mihai Viteazul,^[15] peisajul Valea Oltului^[45] și lucrarea din tematica rurală intitulată Cosașii.^[46]Cum singur a declarat că monumentalul se realizează cel mai bine în frescă, Verona a executat o serie de lucrări de pictură murală care au devenit celebre.^[18] Aspirația lui către monumental s-a concretizat în final și în realizarea Monumentului eroilor corpului didactic în colaborare cu sculptorul Cornel Medrea. Aceasta a fost ultima lui lucrare de mari dimensiuni și singura în domeniul sculpturii.^[39].

Arthur Verona înconjurat de lucrările sale din atelier (foto ~ 1910-1915) - se vede în spate Masa lui Traian

Cosașii^[46] - 1906

În anul 1906 a realizat lucrarea de artă monumentală Cosașii care a ocupat un întreg perete al Prefecturii din Botoșani construită în onoarea Regelui Carol I de celebrul arhitect Petre Antonescu.^[47] În anul 1957 când Ion Zurescu și-a publicat biografia referitoare la artist, acesta a menționat că lucrarea Cosașii era încă prezentă pe peretele Sfatului Raional Botoșani, noua titulatură comunistă dată clădirii vechii prefecturi. Astăzi monumentala pictură este expusă la Muzeul Județean Botoșani care ființează în aceeași clădire a prefecturii.^[46] Lucrarea Cosașii a fost făcută la Botoșani și a rămas istoriei ca una din cele mai ample picturi monumentale pe care artistul a realizat-o.^[48] Aruncând o simplă privire asupra lucrării se relevă multiplele resurse ale talentului celui care a executat-o.^[48] Compoziția a fost organizată în ritmuri ample ce sunt întregite de armonia pe care a reușit s-o etaleze asupra întregului ansamblu.^[48] Dincolo de echilibrul și de proporția formelor, predominant transpare sentimentul apartenenței dinamice dintre registrele întregii compoziții.^[48]

Așa cum obișnuia, pictorul făcea mai multe schițe și desene premergătoare pentru fiecare lucrare pe care o aborda.^[48] Astfel, există mențiuni cum că ar exista o fotografie de atelier din anul 1906 în care Arthur Verona apare înconjurat de o mulțime de desene în cărbune.^[48] Prin călătoriile sale de documentare, el realiza schițe și desene pe viu asupra motivelor dorite, acest obicei fiind practic un exercițiu pentru dobândirea stilului.^[48] În acest fel folosea laviul, tușul, acuarela și adesea creionul pentru fixarea elementelor de compoziție și a modelelor umane.^[48] Reluate cu o disciplină de invidiat, zi de zi, ele au ajuns un ritual.^[48] După ce studiile erau definitivate urma execuția și mai apoi grija deosebită pentru finisarea lucrărilor, adică acuratețea la care ajungea cu o perfecțiune surprinzătoare a limbajului.^[48]

Masa lui Traian

Valea Oltului - 1910

Ca o concluzie se poate spune că perfecțiunea limbajului corespundea pe deplin stilului și totul își avea izvorul în etapele preliminare ale marilor compoziții ce au fost transpuse pe pânză sau frescă.^[30] Ca o dovadă a celor afirmate, este suficient a vedea desenele păstrate la Cabinetul de grafică a Muzeului Național de Artă al României.^[30] În ele se poate descifra limpezimea și coerența exprimării artistice.^[30] Spațiul desenelor lui Verona, era un spațiu spiritual expansiv în care pot fi recunoscute studii făcute după Rembrandt, Michelangelo, proiecte de frescă sau studii pentru portretele lui Carol Isau Bogdan I.^[30] Existența acestora semnalează un înalt grad de profesionalism și valorile la care s-a raportat.^[30] Se regăsesc printre ele unele desene dramatic tensionate de gravitate, imagini dezolante despre mizeria umană și desene din timpul războiului.^[30]

În anul 1910 a realizat la comanda Ministerului Lucrărilor Publice o lucrare de mari dimensiuni pe un perete de interior al edificiului administrativ.^[48] A ales să picteze un imens peisaj intitulat Valea Oltului, pe care îl pictase de altfel cu ceva timp în urmă.^[48] Pictura a dispărut în timpul celui de al doilea război mondial din cauza bombardamentelor la care a fost supus Bucureștiul în anul 1944.^[48] Peisajul a fost unul dramatic, realizat pe o suprafață de douăzeci de metri pătrați cu grund de tempera în tehnica uleiului.^[45] Artistul a reluat peisajul în care a reprezentat pereți stâncoși și tufe de brădet care străjuiau o albie joasă.^[45] Brădetul deschide o perspectivă adâncă, conturată pe baza unui desen clar, dar și de un degrade al verdelui care umple primul plan, pentru a se pierde în final în albastrul cerului de fundal.^[45]Există, de altfel, un studiu preliminar făcut de Verona care a fixat atitudinile țăranilor pietrari plasați mai apoi de artist pe stâncile aflate în dreapta peisajului în jurul unui bloc de piatră, motiv care a făcut ulterior ca lucrarea să fie intitulată Masa lui Traian.^[45] Lucrarea poartă în sine o marcă a sobrietății academice, ea fiind inspirată din clasicii mult admirați de către artist.^[45] Întreaga compoziție, suferă mai puțin decât alte picturi ale sale, de o prea contrastantă proiectare a personajelor pe fundalul peisajului.^[45] Prin dimensiunile picturii și a modului în care se integrează arhitectura compoziției, Masa lui Traian a reprezentat un moment important în pictura românească.^[45]

Arthur Verona s-a născut în familia lui Francesco Spiridon Verona și al contesei Amalia de Lukovici, amândoi de origine romano-catolică, originari din Cattaro - Dalmația, de cetățenie austriacă. Al doilea nume al lui Arthur, Garguromin, aparținea familiei tatălui său și l-a adăugat el însuși la începutul carierei sale artistice. Giovanni Dolcetti a menționat că în anul 1474 în orașul Scutari din Albania ocupată de venețieni ar fi existat o familie cu numele Verona.^[51] După mențiunile pe care Ary Murnu le-a făcut, familia tatălui era de origine mavro-vlahă.^[5]Numele de Garguromin, Gargurovici sau Garguroyici, legenda spune că familia l-a câștigat ca titlu de noblețe în secolul al XV-lea ca urmare a vitejiei strămoșilor săi pe câmpul de luptă în cadrul armatei venețiene din Verona. Familia Verona are o vechime remarcabilă, ea fiind atestată documentar încă din anul 1474 în orașul Scutari din Albania, stăpânită de către venețieni. Ea a fost înnobilată în anul 1478.^[52]

Stema familiei Lukovici - Concordia fratum

Stema familiei Verona - Honor ante gloriam

Francesco Spiridon Verona a fost armator de corăbii și căpitan de marină civilă.^[5] El a făcut călătorii în Australia și a navigat adeseori între porturile Adriaticii, pe Dunăre sau pe Marea Neagră.^[5] Arthur și fratele său Nicolae Henri s-au născut la Brăila, localitate în care s-a stabilit Francesco Spiridon Verona în jurul anului 1850^[5] ca urmare a dorinței lui Vodă Bibescu care l-a angajat să coordoneze transportul și comerțul cu grâu al Țării Românești.^[5][52]

Nicolae Henri s-a stabilit la Herța unde s-a căsătorit cu Ecaterina Kazimir, fiica boierului local, Panait Kazimir. Nicolae a fost un talentat autor de miniaturi și a absolvit Școala de arte plastice din Paris. Mai târziu s-a dedicat politicii, îndeplinind în perioada 1904 - 1918, pe rând funcția de deputat, senator și prefect de Dorohoi din partea Partidului Conservator.^[52]

Nicolae a avut un fiu pe nume Paul Verona care a făcut studiile liceale la Liceul internat din Iași după care a urmat cursurile Facultății de Drept din Iași, făcând în paralel și Școala de Belle Arte. Renunță după un an la Facultatea de Drept și se dedică picturii. În 1921 se înscrie ca student la Academia Julian din Paris și la La Grande Chaumière. În 1938 se căsătorește cu fiica profesorului universitar Teofil Sauciuc-Saveanu, Carmen Sauciuc-Saveanu. Teofil Sauciuc-Saveanu era membru marcat al Partidului Național Țărănesc, corespondent al Academiei Române și Ministru al Bucovinei. Paul Verona a avut doi copii, un băiat Tudor Nicolai Verona și o fiică Irinel Verona. Paul se stinge din viață în anul 1966 la București. Picturile sale au fost achiziționate de către Ministerul Artelor și Cultelor, Pinacoteca Bucureștiului și de către Muzeul Toma Stelian.^[52] Tudor Verona le aduce în cartea sa „Monografia familiilor Verona și Kazimir”un pios omagiu:

„Încerc, în acest moment ,două sentimente contradictorii, unul de mulțumire că am putut reînvia în mintea oamenilor contribuția pictorilor Verona la patrimoniul cultural al poporului român și altul de insatisfacție că nu pot face mai mult pentru acești înaintași ai mei, oameni de o verticalitate morală, curățenie sufletească și bunătate care ar trebui să constituie modele în acești ani de zbucium și debusolare.
Mă voi mândri totdeauna cu strămoșii mei și voi căuta să nu le mânjesc moștenirea sau să le pătez memoria. După ce am strâns și publicat memoriile și gândurile tatălui meu Paul Verona, am constrângerea că fiecare efort mic sau mare de a face să nu se uite trecutul, ajută la normalizarea situației României după 60 de ani de lipsă de preocupare pentru scara valorilor.”

—Tudor Verona - „Monografia familiilor Verona și Kazimir”

·         1869: Arhiducesa Carolina Maria de Austria (germană Carolina Maria Immakulata Josepha Ferdinanda Therese Leopoldine Antoinette Franziska Isabella Luise Januaria Christine Benedikta Laurencia Justiniana, Erzherzogin von Österreich, Prinzessin von Toskana) (5 septembrie 1869 - 12 mai 1945) a fost prin naștere membră a Casei de Habsburg-Lorena și Arhiducesă de Austria, Prințesă a Ungariei, Boemiei și Toscanei. Prin căsătoria cu Prințul August Leopold de Saxa-Coburg-Kohary, Carolina a devenit membră a ramurei Koháry a Casei de Saxa-Coburg și Gotha.

Carolina a fost al patrulea copil și a doua fiică a Arhiducelui Karl Salvator, Prinț de Toscana și a soției lui, Prințesa Maria Immaculata de Bourbon-Două Sicilii

Arhiducesa Carolina Maria de Austria

Prințesă August Leopold de Saxa-Coburg-Kohary

Părinți Arhiducele Karl Salvator, Prinț de Toscana Prințesa Maria Immaculata de Bourbon-Două Sicilii  Frați și surori Archduchess Maria Immakulata of Austria[*] Arhiducesa Maria Theresia, Prințesă de Toscana Arhiducele Franz Salvator, Prinț de Toscana Arhiducele Leopold Salvator, Prinț de Toscana  Căsătorită cu August Leopold de Saxa-Coburg-Kohary Copii August Clemens Klementine Maria Teresa Maria Karoline Philomena Prințul Rainier Philipp Josias Maria Theresia Christiane Maria Leopoldine Blanka Maria Ernst Franz Maria

·         1879 - S-a nascut Nicolae T. Deleanu, fitofiziolog si biochimist; a fost primul cercetator, pe plan mondial, care a semnalat procesul de homeostazie (mentinerea in anumite limite a constantelor fiziologice) a ionilor in organismele vegetale (m.29.05.1959).
* 1881: Henry Maitland Wilson (n. 5 septembrie 1881, Londra, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei – d. 31 decembrie 1964, Chilton[*], Aylesbury Vale, Regatul Unit), cunoscut de asemenea ca "Jumbo" Wilson, a fost un general britanic în cel de-al Doilea Război Mondial, activând în luptele din Orientul Mijlociu și din zona mediteraneană. Descris drept „competent, dar nu spectaculos”, el s-a bucurat de încrederea lui Winston Churchill.
A fost cel mai mare dintre fiii lui Henry Fuller Maitland Wilson și ai soției sale, Harriet Kingscote.
La 21 august 1944, în cursul unei întâlniri secrete avute la Palatul Regal din București, grupul reprezentanților politici care pregăteau lovitura pentru ieșirea României din război, grup condus de M.S. Regele Mihai, a aprobat textul unei telegrame ce urma a fi trimisă șefului Înaltului Comandament Aliat de la Cairo, generalul britanic Maitland Wilson. Prin telegramă se cerea sprijinirea schimbării de regim prin bombardarea simultană a unităților germane din nordul Capitalei (la nord de Aeroportul Băneasa) și a centrelor feroviare aflate la granița cu Ungaria și Iugoslavia. Ioan Mocsony-Stârcea, care era funcționar la Ministerul Afacerilor Străine, s-a deplasat în aceeași seară la Snagov, la sediul ministerului, unde a petrecut noaptea criptând cele două telegrame ale complotiștilor pentru Ankara (pentru siguranță, transmiterea telegramelor către Aliați se făcea pe două căi, atât prin Ankara, cât și printr-un aparat de emisie-recepție deținut de Iuliu Maniu).

Henry Maitland Wilson

·         1888: Sarvepalli Radhakrishnan, filosof și politician indian, al 2-lea președinte al Indiei (d. 1975)

·         1902 - S–a nascut Darryl F. Zanuk, producator de filme american, intemeietor al studiourilor “20th Century Fox” (m.22.12.1979).

·         1905: Arthur Koestler, scriitor englez de origine maghiară (d. 1983)

·         1906: S-a născut compozitorul rus Dmitri Dmitrievici Şostakovici,   (n. 5/25 septembrie); (m. 9 august 1975.

·         1907 - S-a nascut Sunnyland Slim (Albert Luandrew), bluesman american.
* 1912: John Milton Cage Jr., cunoscut mai ales ca John Cage (n. 5 septembrie1912, Los Angeles, SUA – d. 12 august 1992, New York, SUA), a fost un compozitor, teoretician al muzicii, artist și filozof american. Pionier al nedeterminării în muzică, al muzicii electroacustice și al utilizării non-standard a instrumentelor muzicale, Cage a fost una dintre figurile cele mai importante ale avangardei artistice postume celui de-Al doilea război mondial.

Este considerat de critici ca fiind unul dintre cei mai importanți compozitori ai secolului 20.

Lucrări muzicale:

• First Construction in Metal (1939)
• Living Room Music (1940)
• Credo In Us (1942)
• Music for Marcel Duchamp (1947)
• Sonates et interludes (1948)
• Music of Changes (1951)
• 4'33 (1952)
• Radio Music (1956)
• Fontana Mix (1958)
• Cartridge Music (1960)
• Variations II (1961)
• 0'00 (4'33" No.2) (1962)
• Cheap Imitation (1969)
• HPSCHD (1969)
• Branches (1976)
• Litany for the Whale (1980)
• Ryoanji (1983)
• But What About the Noise of Crumpling Paper (1985)
• As SLow aS Possible (1985)
• Organ²/ASLSP (As SLow aS Possible) (1987)
• Europeras 1 & 2 (1987)
• Four6 (1992)

John Cage

* 1915: Paul Păun sau Paúl Yvenez (n. Paul Zaharia; la 5 septembrie 1915, București — d. 9 aprilie 1994, Haifa, Israel) a fost un artist și poet suprarealist român, fiind de asemenea un doctor în medicină și chirurgie.

Debutează la revista Alge în 1930, cucerit fiind de Poemul invectivă al lui Geo Bogza. În 1933 e condamnat pentru pornografie în procesul intentat de Nicolae Iorga. După 1939 e prezent în grupul suprarealist român, alături de Gellu Naum, Virgil Teodorescu, Gherasim Luca (care colaborase anterior cu Păun la Alge) și Dolfi Trost.

De asemenea a scris la unu, Viața imediată, Meridian, Azi, Viața românească și Reporter și a expus desene în diverse galerii la Londra, Tel Aviv și Haifa. A brevetat așa-numitele "lovaje" și "desene infranegre" și a inventat "afumăturile" (sticle de lampă cu gaz afumate).

El a considerat arta "o invazie pe tărâmul imaginarului", "o intervenție permanentă și himerică în misterul creației permanente".

Opere literare:

Poezii

• Plămânul sălbatec, Tipografia Bucovina, București, 1939 (cu două guașe de Jules Perahim)
• Diamantul conduce mâinile, în colaborare cu Virgil Teodorescu și Dolfi Trost, București, 1940 (în exemplar unic)
• Marea palidă, Colecția suprarealistă, București, 1945
• La vie extérieure, 1948 (în exemplar unic)
• La rose parallèle, Haifa, 1975

Proză și eseu

• Critica mizeriei, în colaborare cu Gellu Naum și Virgil Teodorescu, Colecția suprarealistă, 1945
• Les esprits animaux (Spiritele animale), Colecția Infra-Noir, 1947
• La conspiration du silence (Conspirația tăcerii), Colecția Infra-Noir, 1947
• L’Infra-Noir (Infranegrul), în colaborare cu Gellu Naum, Gherasim Luca, Virgil Teodorescu și Dolfi Trost, Colecția suprarealistă, 1946
• Éloge de Malombra (Elogiul Malombrei), în colaborare cu Gellu Naum, Gherasim Luca, Virgil Teodorescu și Dolfi Trost, Colecția suprarealistă, 1947

·         1921: S-a născut Adrian Marino, critic, istoric şi teoretician literar, laureat al prestigiosului premiu Herder, fost deţinut politic în perioada 1949-1963; (m. 17 martie 2005). 

După ce a urmat Liceul Militar și apoi Liceul Internat din Iași, a devinit licențiat în 1944 al Facultății de Litere la Iași și București.

Între 1944 și 1947 este asistent suplinitor la catedra de Istorie a Literaturii Române, condusă de George Călinescu, cu care nu s-a „împăcat”.^[2]

Din aceasta perioadă datează redactarea celor doua volume despre Alexandru Macedonski, Viața lui Alexandru Macedonski și Opera lui Alexandru Macedonski, pe care le va publica abia în 1965. Sunt titluri similare cu volumele lui George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescuși Opera lui Mihai Eminescu.

A debutat în 1939 la Revista „Jurnalul Literar", avându-l ca director pe George Călinescu. A obținut titlul de doctor în 1946 cu teza Viața lui Alexandru Macedonski.

A fost arestat în 1949 pentru multiplicare și difuzare de texte ale „Școlii de cadre”, din cadrul Tineretului Universitar Național-Țăranist, activități considerate ilegale de guvernul de atunci.

A fost închis până în anul 1957, după care a fost deportat în Bărăgan, în satul Lătești (azi parte a comunei Bordușani, Ialomița), alți șase ani (1957 - 1963). Nu va avea drept de semnatură până în 1965, când debutează la 44 de ani cu „Viața lui Alexandru Macedonski". După alți patru ani, în 1969, a fost reabilitat politic complet și repus în toate drepturile. A fost reabilitat juridic în 1969.

A fost premiat de Academia Română și de Uniunea Scriitorilor. Între 1971 și 1972 face o specializare în Elveția, supervizat de profesorul René Étiemble. A avut , de asemenea, burse în Franța și Germania Federală.^[2]

Între 1973 și 1980 întemeiază, redactează și conduce prima revistă de studii literare în limbi străine de largă circulație, Cahiers roumains d'etudes literaires.

În 1985 obține Premiul Herder. Publică în țară și străinătate volume de teorie literară și comparatistică. Este primul autor al unei cărți românești și franceze despre Mircea Eliade, Hermeneutica lui Mircea Eliade (1980), versiunea în limba franceză apărând în 1981.^{[necesită citare]}

Cele 7 volume Biografia ideii de literatură (1987-2003) reprezintă prima enciclopedie românească literară completă.^{[necesită citare]} Este cel mai tradus critic literar român^[3]. Este autorul unui Dicționar de idei literare, rămas neterminat.

A fost membru al Senatului Alianței Civice și al Senatului ASPRO.

În anul 2010, în urma apariției volumului său biografic Viața unui om singur, critic la adresa unor intelectuali activi în viața publică, lui Adrian Marino i s-a înscenat o acuzație de colaborare cu Securitatea. ^[4][5] Defăimarea cărturarului a determinat semnarea unui protest colectiv care califica „transformarea acestui demn om de cultură, liberal și anticomunist într-un slujitor al regimului” drept „un act monstruos și inacceptabil”.^[6]

A avut un frate, Dan.

Opera:

Critică și istorie literară. Teoria literaturii și comparatistică

• Viața lui Alexandru Macedonski, 1965
• Opera lui Alexandru Macedonski, 1967
• Introducere în critica literară, 1968, ediția a II-a revăzută, 2007^[7]
• Modern, modernism, modernitate, 1969
• Dicționar de idei literare, I, 1973
• Hermeneutica lui Mircea Eliade, 1980
• L'hermeneutique de Mircea Eliade, Paris, 1980
• Etiemble ou le comparatisme militant, Paris, 1982
• Comparatisme et théorie de la littérature, Paris, 1988
• Biografia ideii de literatură, vol. I-VII, 1992-2003

Eseuri, Publicistică, Memorialistică

• Evadări în lumea liberă, 1993
• Pentru Europa, 1995, ediția a II-a, revăzută și întregită, 2005
• Cenzura în România, 2000
• În dialog cu Sorin Antohi, 2001
• Libertate și cenzură în România. Începuturi, 2005
• Viața unui om singur, 2010 ^[8][9][10]

Ediții critice

• Alexandru Macedonski, Opere, studiu introductiv, ediție îngrijită, note și variante, cronologie și bibliografie, vol. I-VII, București, Editura pentru Literatură/Editura Minerva, 1966-1980

Până în 1989 Adrian Marino nu a putut fi decât critic literar. După 1989 a putut desfășura o activitate în acord cu propria lui vocație fiind un filosof care a militat pentru dezvoltarea laturii analitico-critice a culturii române. Iată în acest sens un citat de-al lui din lucrarea “Politică și cultură”,

„"Cultura română-și acesta este pragul cel mai greu detrecut-va trebui să facă saltul în ordinea spiritului, de la imagine, simbol, mit la idee, teorie, sistem: de la concretul poetic, la abstracția gândirii.

Suntem încă prea "lirici", prea "poeți" în toate. Și "rezolvăm" mult prea multe, încă doar prin "intuiții" și "imagini". Avem nevoie de o nouă cultură: mai teoretică, mai sistematică, mai "rece", mai raționalistă, mai pătrunsă de spiritul critic, de luciditate, de un superior "bun simț".

Iraționalismul și misticismul au făcut destule ravagii și la noi. Avem prea mulți filosofi-mit, profeți, egumeni mesianici (Constantin Noica, Nicolae Steinhardt, Petre Țuțea, etc.)

Nu de "sentimentul tragic al vieții" (care și în occident este o raritate) avem nevoie ci de sentimentul creației durabile în orice domeniu: al lucrului bine făcut, al responsabilității, al seriozității și onestității, al comportamentului consecvent, al refuzului odioasei improvizații. Idealuri "minore" vor spune unii mistici exaltați. Sunt idealuri majore pentru un popor care le-a cultivat încă prea puțin.

Aceasta ar putea fi o adevărată "revoluție spirituală românească". Ar putea fi cândva..."”

* 1921: Aleksandr Aleksandrovici Sevidov (în rusă Александр Александрович Севидов; n. 5 septembrie 1921, Moscova – d. 15 aprilie 1992, Moscova de cancer) a fost un fotbalist profesionist și antrenor de fotbal sovietic. Ca fotbalist, el a debutat la nivel profesionist în Liga Superioară a URSS în 1939, jucând la FC Dinamo Kazan

·         1926: Carmen Petra-Basacopol, compozitoare română

* 1928: Corneliu Gârbea, cunoscut și sub numele de Cornel Gârbea, (n. 5 septembrie 1928, Gheorghieni, Feleacu, Cluj, România – d. 13 iulie 2018^[1]) a fost un actor român de teatru, voce și film.

A fost actor la Teatrul Mic din București. De asemenea, a jucat într-un număr mare de filme, colaborând îndeosebi cu regizorul Sergiu Nicolaescu.

I s-a acordat medalia Meritul Cultural clasa I (1967) „pentru merite în domeniul artei dramatice

Filmografie:

• Brigada lui Ionuț (1954) - Neagu
• Alarmă în munți (1955) - Bordea
• Tudor (1963)
• Pași spre lună (1964) - troglodit
• Răscoala (1965)
• Faust XX (1966)
• Dacii (1967)
• Războiul domnițelor (1969)
• Prin cenușa imperiului (1976) - conducătorul partizanilor sârbi
• Mihai Viteazul (1971) - boierul Dimcea
• Răzbunarea (1972)
• Cu mîinile curate (1972) - gangsterul Burdujel
• Un comisar acuză (1974) - legionarul Chirvasie
• Păcală (1974) - un sătean de frunte
• Când trăiești mai adevărat (film TV, 1974)
• Zile fierbinți (1975) - maistrul de montaj Dumitru
• Osînda (1976) - ciobanul Bădin
• Pentru patrie (1978) - sergentul Zacheu
• Das verschollene Inka-Gold (1978)
• Nea Mărin miliardar (1979) - Peach
• Mihail, cîine de circ (1979) - Grimshaw
• Falansterul (1979)
• Ultima noapte de dragoste (1980) - maiorul Dimiu
• Burebista (1980) - conducător dac
• Capcana mercenarilor (1981) - mercenarul genovez
• Duelul (1981) - Ureche
• Iancu Jianu, haiducul (1981)
• Trandafirul galben (1982) - țăran înlănțuit pe un pod
• Întîlnirea (1982) - șeful postului de jandarmi
• Cucerirea Angliei (1982) - contele Morcar
• Șantaj (1982)
• Secretul lui Bachus (1984) - Altoitu, angajat la IAS „Vinicola”
• Sosesc păsările călătoare (1984)
• Ringul (1985) - reprezentantul companiei Bio-Aktiv
• Ciuleandra (1985) - agentul de poliție Grigore Leahu
• Trenul de aur (1986) - Androne, aghiotantul militar al lui Armand Călinescu
• Secretul lui Nemesis (1987) - vecin de bloc
• François Villon - Poetul vagabond(1987) - Sac à Vin
• Mircea (1989) - slugerul Ion Iercău
• Coroana de foc (1990) - tâlharul Trestie
• Punctul zero (1996) - avocatul soților Ceaușescu
• Triunghiul morții (1999)

Corneliu Gârbea

·         1929: Catinca Ralea (fiica filosofului și esteticianului Mihail Ralea), traducătoare din literaturile engleză, americană și franceză (d. 1981)

* 1930: Ken Naganuma (5 septembrie 1930 - 2 iunie 2008) a fost un fotbalist japonez.

·         1931: S-a născut pe 5 septembrie la Huși, jud. Falciu (azi județul Vaslui), marele actor Constantin Codrescu. A absolvit „Institutul de Teatru” din București în 1951. Între 1968-76 a fost asistentul prof. Ion Cojar la „Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica”. Până în 1989 a avut o importantă activitate teatrală și multiple apariții la televizune, fiind și colaborator permanent al redacției teatru la „Radio”, timp de 45 de ani. Unul din  rolurile sale de referință a fost cel al lui Ghiță, din filmul „La Moara cu Noroc” regizat de Victor Iliu. A fost căsătorit cu actrita Marga Butuc, care a devenit apoi soția scriitorului Eugen Barbu. Intre 1976 – 1989 a fost profesor la „Institutul de Teatru” din Târgu-Mureș, oraș al cărui cetățean de onoare este, unde a particpat la înființarea secției române, apoi director al Teatrului „Maria Filotti” din Brăila și al Teatrului din Sfântu Gheorghe (județul Covasna), unde de asemenea a fost un pionier al teatrului românesc. Din 1996, este profesor universitar la Facultatea de Teatru a [Universității Ecologice], iar din 2003, profesor universitar la Facultatea de Teatru a [Universității Spiru Haret]. A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a IV-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”. A primit totodată Premiul UNITER pentru întreaga activitate. Cele două volume de memorii ale marelui actor, regizor și pedagog Constantin Codrescu („Pribeag prin Viața mea”, editura Betta, 2009) uimesc, indignează și întristează.

În 1951 a absolvit Institutul de teatru din București. Între 1976 - 1989 a fost profesor la Institutul de teatru din Târgu-Mureș. Constantin Codrescu este cetățean de onoare al acestui municipiu.

Școli, cursuri: 1951 - Institutul de teatru și film, București.

Importantă activitate teatrală și multiple apariții la televiziune cu precădere până în 1989. Colaborator permanent al redacției Teatru la Radio România, timp de 45 de ani. Translează de pe scenă în film un patetism cu note emfatice ce pune în vedetă personajele de plan doi pe care le interpretează. Un rol principal de referință: GHIȚĂ, din "LA MOARA CU NOROC" (după nuvela omonimă a lui Ioan Slavici), film regizat de Victor Iliu.

• 1976 - 1989 Activitate didactică universitară la Institutul de Teatru din Târgu Mureș unde a participat la înființarea secției române, apoi director al Teatrului Maria Filotti din Brăila și al Teatrului din Sfântu Gheorghe (județul Covasna), unde de asemenea s-a dovedit a fi fost un pionier al teatrului românesc.
• Din 1996, profesor universitar la Facultatea de Teatru a Universității Ecologice, iar din 2003, profesor universitar la Facultatea de Teatru a Universității Spiru Haret. În ambele poziții colaborează îndeaproape cu Vlad Rădescu, prietenie profesională care a debutat la Târgu Mureș în 1978 cu spectacolul de teatru "Omul care aduce ploaia" de Richard Nash și a continuat cu rolurile Piotr (C. Codrescu) și Alioșa Karamazov (V. Rădescu) din "Frații Karamazov" după F.M. Dostoievski, premieră regizată în 1980 de chiar maestrul Constantin Codrescu .
• A mai montat ca regizor multe spectacole în teatrele din țară (după plecarea de la Teatrul Mic din 1976, în timpul directoratului lui Dinu Săraru), evitând astfel scenele bucureștene.
• În 2008, ca actor de teatru, colaborează cu Teatrul G. Ciprian din Buzău, unde interpretează rolul principal din "Inimă de boxer", alături de mult mai tânărul Dan Bordeianu, spectacol în regia lui Mihai Manolescu.

Filmografie:

• Așa s-a călit oțelul - N. Ostrovski (1949) - debut
• Nepoții gornistului (1953)
• Răsare soarele (1954) ca Ilies
• La moara cu noroc (film) - Victor Iliu (1955)
• Mândrie (1960)
• Puștiul (1962)
• Partea ta de vină (1962)
• Străinul (1964)
• De-aș fi... Harap Alb (1965)
• Răscoala (1965)
• Zodia Fecioarei (1966)
• Subteranul (1967)
• Mihai Viteazul (1971)
• Haiducii lui Șaptecai (1971)
• Zestrea domniței Ralu (1971)
• Săptămîna nebunilor (1971)
• De bună voie și nesilit de nimeni (1973)
• Cercul magic (1975)
• Mastodontul (1975)
• Evadarea (1975)
• Roșcovanul (1976)
• Trei zile și trei nopți (1976)
• Bunicul și doi delincvenți minori (1976)
• Războiul de Independență (1977)
• Pentru patrie (1978)
• Vlad Țepeș (1978)
• Speranța (1979)
• Bietul Ioanide (1979)
• Lumini și umbre (1979)
• La răscrucea marilor furtuni (1980)
• Capcana mercenarilor (1981)
• Trandafirul galben (1982)
• Sezonul pescărușilor (1984)
• Masca de argint (1985)
• Bătălia din umbră (1985)
• Colierul de turcoaze (1986)
• Un oaspete la cină (1986)
• Pistruiatul (Evadatul) (1986)
• Pădurea de fagi (1987)
• Totul se plătește (1987)
• Enigmele se explică în zori (1987)
• Martori dispăruți (1988)
• Lacrima cerului (1989)
• Doi haiduci și o crâșmăriță (1993)
• Terente - regele bălților (1995)
• Trenul vieții (1998)
• Magnatul (2004)
• Marea Aventură Lego- Vitruvius (voce, versiunea română) (2014)
• Ciocârlia (2002)

Constantin Codrescu

Alături de Marga Barbu în Nepoții gornistului (1953)

·         1931 - S-a nascut Walt Ford, vocalist american (Rays).
* 1931: Franz Karl Remmel (n. 5 septembrie 1931, Periam, județul Timiș-Torontal (interbelic)) este un etnolog, jurnalist și scriitor de limba germană din România.

Franz Karl Remmel s-a născut ca fiu al proprietarului de joagăr și comerciantului de lemne Franz Remmel și al soției acestuia Anna Antonia, născută Jochmann.

După naționalizarea întreprinderii părintești, familia s-a mutat în Transilvania.

Franz Remmel a studiat pedagogia și jurnalistica. După absolvire a lucrat întâi ca profesor, până în 1966, și apoi a fost corespondent din Hunedoara a ziarului de limbă germană Neuer Weg.^[1]

Debutul literar în 1978 prin publicarea cărții Über alle sieben Meere (“Călătorind peste șapte mări”, carte bazată pe jurnalul de călătorie al lui Franz Binder) la Editura Albatros din București.

După anul 1990 a început să fie preocupat de situația și istoria țiganilor din România, scriind mai multe cărți pe această temă, unele cu sprijinul fundației Friedrich Ebert și al Departamentului Pentru Relații Interetnice din București.^[2]

În data de 7 martie 2007, la Hunedoara, ambasadorul Republicii Austria Dr. Christian Zeileissen i-a înmânat lui Franz Remmel distincția die Goldene Verdienstnadel der Republik Österreich (Medalia pentru merit, de aur, a Republicii Austria) pentru activitatea sa meritorie de expert în problemele romilor. Ambasadorul a declarat că, în calitate de redactor la Allgemeine Deutsche Zeitung für Rumänien Franz Remmel a reușit ca prin cărți și conferințe să ilustreze viața țiganilor și, prin aceasta, să înlăture unele din clișeele și prejudecățile încetățenite

Scrieri:

• Über alle sieben Meere, Editura Albatros, București, 1978
• Zwischen Wellen und Wind, Editura Facla, 1982
• Sterne, Sonne, Sand, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987
• Im Zeichen der Schlange, Editura Albatros, București, 1989
• Safari, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989
• Die Roma Rumäniens – Volk ohne Hinterland, Editura Picus, Viena, 1993
• Nackte Füße auf steinigen Strassen. Zur Leidensgeschichte der rumänischen Roma, Editura Aldus, Brașov, 2003
• Der Turm zu Babel, Editura InterGraf, Reșița, 2004
• Alle Wunder dauern drei Tage. Vom Bulibascha der Zigeuner zum Kaiser der Roma, Editura InterGraf, Reșița, 2005 ISBN 978-973-9725-89-9
• Botschaft und Illusion - Zeugnisse der Literatur der rumänischen Roma („Mesaj și iluzie” - dovezi ale literaturii romilor din România), Editura Banatul Montan, Reșița, 2007
• Zigeunersitte – Zigeunerrecht. Traditionen im Alltag der rumänischen Roma, Editura Banatul Montan, Reșița, 2008
• Die Fremden aus Indien. Nicht die Hoffnung stirbt zuletzt, Editura Banatul Montan, Reșița, 2010

* 1938: Daniel (Nushiro) (n. 5 septembrie 1938, Toyohashi, Prefectura Aichi, Japonia) este actualul Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Japoneze, aflat sub oblăduirea canonică a Patriarhiei Moscovei și a Întregii Rusii. El a fost instalat în tronul mitropolitan la data de 14 mai 2000, cu titlul de Înaltpreasfințitul Daniel, arhiepiscop de Tokyo și mitropolit al Întregii Japonii.

·         1939 - S-a nascut John Stewart, vocalist, chitarist si compozitor american (Kingston Trio).

·         1940: Raquel Welch (n. 5 septembrie 1940, Chicago, Illinois; ca Jo Raquel Tejada) este o actriță americană.

Raquel Welch la Premiile Emmy, ediția 39 (septembrie 1987)

Raquel Welch este fiica unui inginer care provine din Bolivia. Copilăria și-o petrece în California. Urmează cursurile de balet la un High School. În anul 1954 câștigă un concurs de frumusețe, după care va lucra ca fotomodel. Raquel va studia teatru la San Diego State College. În 1958 se va căsători cu James Welch, un prieten din școală, cu care va avea doi copii, Damon și Tahnee Welch (care devine și ea actriță). Familia Welch se va despărți în anul 1964. Din 1963 Welch îl cunoaște pe agentul de presă Patrick Curtis, cu care va întemeia o firmă proprie. Raquel Welch, reușește să încheie un contract cu 20th Century Fox și în 1964 va primi un rol secundar în filmul Regele ritmului fierbinte, în care va juca alături de Elvis Presley. Nu peste mult îi va crește popularitatea prin filmul One Million Years B.C., în acre a jucat un rol în care este îmbrăcată sumar, numai într-un costum de baie. Se va recăsători în anul 1967 cu agentul ei Patrick Curtis, de care însă se va despărți în anul 1972. Au urmat în viața ei privată o serie de bărbați ca Andre Weinfeld (1980–1990) și, în 1999, restauratorul Richard Palmer, cu care va locui în Beverly Hills. Raquel Welch a fost între anii 1960 - 1970 un simbol al sexului în filmele americane și europene. La sfârșitul anilor 1970, actrița se retrage din cinematografie. În anul 1979 poate fi văzută aproape goală în reviste playboy, iar prin anii 1980 produce benzi video de aerobic. Prin 1982 încearcă fără succes să fie cântăreață de musical pe Broadway. Ulterior, în 1990, va juca un rol într-un film comic.

Filmografie:

• 1964 A House Is Not a Home
• 1964 Roustabout
• 1965 A Swingin' Summer
• 1965 Do Not Disturb
• 1966 Sex Quartet
• 1966 The Queens
• 1966 Fantastic Voyage
• 1966 Loana (One Million Years B.C.)
• 1966 Shoot Loud, Louder... I Don't Understand
• 1967 The Oldest Profession
• 1967 Fathom
• 1967 Bedazzled
• 1968 Bandolero!
• 1968 The Biggest Bundle of Them All
• 1968 Lady in Cement
• 1969 100 de carabine (100 Rifles)
• 1969 Flareup
• 1969 The Magic Christian
• 1970 The Beloved
• 1970 Myra Breckinridge
• 1971 Hannie Caulder
• 1972 Bluebeard
• 1972 Fuzz
• 1972 Kansas City Bomber
• 1973 The Last of Sheila
• 1973 The Three Musketeers
• 1974 The Four Musketeers
• 1975 The Wild Party
• 1976 Mother, Jugs & Speed
• 1977 Prinț și cerșetor (Crossed Swords) a.k.a. the Prince and the Pauper (UK title)
• 1977 Animalul, (L'Animal)
• 1994 Naked Gun 33⅓: The Final Insult (Cameo)
• 1998 Chairman of the Board
• 1998 What I Did for Love
• 2001 Legally Blonde
• 2006 Forget About It
• House of Versace (Film TV) Aunt Lucia

Raquel Welch

Welch in April 2010

* 1941: Rachid Boudjedra (Arabă:رشيد بوجدرة) (n. 5 septembrie, 1941 în Ain Beida, Algeria) este un scriitor algerian ce a publicat numeroase poeme, eseuri și romane.
* 1942: Werner Herzog (n. 5 septembrie 1942, München, Germania) este un regizor de film, producător de film, scenarist, actor, editor de film din Germania, care a primit Ordinul de Merit al Republicii Federale Germania în grad de Ofițer, Premiul Sindicatului American al Regizorilor.

Werner Herzog

·         1943 - S-a nascut Joe “Speedo” Frazier, vocalist american (The Impalas).
* 1944: Vasile Adamescu (n. 5 septembrie 1944, Borcea, Călărași , d. 06 decembrie 2018 , Cluj-Napoca^[1]) este un profesor și artist român, cu surdocecitate.

S-a născut la 5 septembrie 1944, iar la vârsta de 2 ani și jumătate, în urma unei meningite, și-a pierdut văzul și auzul (ca atare, nu a învățat nici să vorbească)^[2].

A urmat Liceul Special pentru Deficienți de Vedere la Cluj^[3], unde profesoara Florica Sandu, dublu specializată, pentru nevăzători și deficienți de auz, a reușit să îl instruiască să comunice^[4]. A urmat studii superioare, la Facultatea de Psihopedagogie a UBB Cluj^[3]. A fost profesor la același liceu clujean (de unde s-a pensionat în 2004). Activează pentru instruirea persoanelor cu dizabilități și legislația de protecție a acestora. A fost căsătorit de două ori, prima dată a rămas văduv, iar a doua oară a divorțat. Autor de modelaje, cu expoziție (2015) la Muzeul Astra din Sibiu

·         1945 - S-a nascut Al Stewart, chitarist, vocalist si compozitor britanic.

·         1946 - S-a nascut Dean Ford, vocalist, chitarist si muzicutist britanic (Marmalade).

·         1946: Frederick "Freddie" Mercury (născut Farrokh Bomi Bulsara, Gujarati: ફ્રારુક બલ્સારા‌ n. 5 septembrie 1946; d. 24 noiembrie 1991)^[1][2] a fost un muzician, compozitor și textier britanic, cunoscut ca vocalist al formației britanice de muzică rock Queen.

Mercury a fost recunoscut pentru calitățile vocale remarcabile de tenor (putând cânta și în regim de bariton), acoperind patru octave, cât și pentru prestațiile live. În calitate de compozitor, a compus multe hituri internaționale, printre care se pot enumera Killer Queen, Bohemian Rhapsody, Somebody to Love, We Are the Champions și Crazy Little Thing Called Love, Death on two legs(aceasta a fost o scrisoare de a lui transformata in cantec, deci putem spune ca a fost compusă tot de el) .

Freddie Mercury a murit în urma unor complicații ale sistemului imunitar cauzate de infectarea cu virusul care cauzează Sindromul Imunodeficienței Dobândite.

Deși formația Queen nu a fost foarte apreciată de criticii de specialitate, mai ales de cei de muzică rock de peste ocean, ca dovadă clară, deși indirectă, fiind nominalizarea sa foarte târzie în Rock and Roll Hall of Fame (doar în anul 2001), aceasta, precum și Freddie Mercury, au fost și continuă să fie extrem de iubiți și apreciați în întreaga lume.

„Marca” Queen a reușit să vândă până în prezent aproape o jumătate de miliard de albume.^[3] Trupa a petrecut mai multe săptămâni în UK Album Chart decât oricine altcineva în istoria muzicii, mai mult decât chiar The Beatles.^[4] Două dintre cântecele lui Freddie — We Are the Champions și Bohemian Rhapsody — au fost recunoscute drept cele mai bune cântece din toate timpurile de asociații importante precum Sony Ericsson și Guinness World Records.^[5][6]

În 2006, Time Asia l-a clasificat pe Mercury drept una dintre cele mai importante personalități ai ultimilor 60 de ani.^[7] Pe de altă parte, Mercury a fost criticat că și-a ținut secretă originea, preferințele sexuale și îmbolnăvirea de SIDA.

Casa din Zanzibar unde s-a născut și a copilărit Freddie Mercury

Freddie Mercury pe numele său adevărat Farrokh Bulsara, s-a născut pe insula africană Zanzibar, la acea vreme colonie britanică, acum parte a Tanzaniei. Părinții săi, Bomi Bulsara și Jer Bulsara erau perși din India care practicau religia antică zoroastriană.^[8] Mercury avea o soră mai mică, pe nume Kashmira.^[9]

Mercury a fost trimis în India la vârsta de 7 ani pentru a merge la Saint Peter's Boys School, o școală pentru băieți din Panchgani lângă Bombay.^[10] La St. Peter's, a fost un elev strălucit care a excelat la sport și a învățat să cânte la pian. La școală, a format o formație, denumită The Hectics, unde el cânta la pian. Tot la St. Peter's a început să-și spună „Freddie”. Mercury a rămas în India în copilărie, locuind cu bunica și mătușa lui. Și-a completat educația în India la St. Mary's (ISC) High School în Mazagonînainte sa se întoarcă în Zanzibar.^[11]

La vârsta de 17 ani, Mercury și familia sa au fost forțați să plece din Zanzibar în Anglia ca rezultat a Revoluției din Zanzibar.^[12] Familia s-a mutat într-o casa mică la periferia orașului Feltham în afara Londrei. Mercury s-a înscris la Isleworth Polytechnic (în prezent West Thames College) în Vestul Londrei unde a studiat arta. În cele din urmă, a obținut o diplomă în artă și design grafic la Ealing Art College, folosind ulterior aceste abilități pentru a construi emblema trupei Queen. Mercury a rămas cetățean britanic până la sfârșitul vieții.

După absolvire, Mercury s-a alăturat mai multor formații și a vândut haine second hand în piața Kensington din Londra și a lucrat și la Aeroportul Heathrow. Prietenii din acele vremuri și-l amintesc pe Mercury drept un elev tăcut și timid care se arăta foarte interesat de muzică.^[13] În 1969, a devenit membru fondator al formației Ibex, care s-a numit apoi Wreckage. Când aceasta s-a despărțit în luna octombrie a aceluiași an, s-a alăturat formației Sour Milk Sea ca solist. La începutul anului 1970, s-a destrămat și acest grup.^[14]

În luna aprilie a aceluiași an, Mercury s-a alăturat chitaristului Brian May și bateristului Roger Taylor, care fuseseră în formația Smile. În ciuda protestelor colegilor săi, Mercury a ales numele „Queen” pentru noua formație. Tot în această vreme și-a schimbat și numele de familie din Bulsara în Mercury

La începutul anilor 1970, Mercury avea o relație de lungă durată cu prietena Mary Austin, cu care locuia de mulți ani. Oricum, pe la mijlocul anilor 1970 cântărețul a început o relație cu un producător de la Elektra Records, ceea ce a rezultat finalul relației sale cu Austin.^[41] Cei doi au rămas însă prieteni de-a lungul anilor, iar Mercury adesea a spus despre Austin că a fost singurul prieten adevărat. Într-un interviu din 1985, Mercury a spus despre Austin, „Toate iubirile mele m-au întrebat de ce nu o pot înlocui pe Mary (Austin), dar este pur și simplu imposibil. Singurul prieten pe care îl am este Mary, și nu vreau pe altcineva. Pentru mine, ea a fost precum o nevastă. Pentru mine a fost precum o căsătorie. Credem unul în celălalt, este destul pentru mine. Nu aș putea să mă îndrăgostesc de un barbat așa cum am iubit-o pe Mary.”^[42] Mercury a scris multe melodii despre Austin cea mai notabilă fiind "Love Of My Life." ^[29]

La începutul anilor 1980, a avut o relație amoroasă cu actrița austriacă Barbara Valentin,^[43] care a apărut în videoclipul piesei „It's a Hard Life”.^[44] În 1985, își începuse deja o nouă relație pe termen lung cu Jim Hutton, un coafor. Hutton, care a descoperit la rândul său, în 1990, că este seropozitiv,^[45] a trăit cu Mercury în ultimii șase ani ai vieții acestuia, l-a îngrijit când a fost bolnav și a fost prezent lângă patul lui când a murit. Hutton a susținut că Mercury a murit purtând o verighetă pe care i-o dăduse el.^[45] Hutton a murit de cancer la 1 ianuarie 2010.^[46]

Deși și-a cultivat o personalitate de scenă extravagantă, Mercury era timid și retras, mai ales în preajma persoanelor pe care nu le cunoștea bine. El a dat foarte puține interviuri. Odată, el a spus despre el însuși: „când cânt, sunt extrovertit, dar pe dinăuntru sunt cu totul alt om”

Conform cărții lui Jim Hutton, Mercury and Me, Mercury a fost diagnosticat cu SIDA în primăvara anului 1987, puțin după Paște.^[51] În același an, Mercury a declarat că testul său a ieșit negativ.^[48] În ciuda negațiilor, presa britanică a continuat zvonurile în anii următori, din cauza stării psihice și aparenței fizice a lui Mercury, din ce în ce mai slăbit și mai subțire, precum și din cauza lipsei de turnee a celor de la Queen.^[52] Până la sfârșitul vieții sale, Mercury fusese urmărit de fotografii de scandal, de tip paparazi, în timp ce tabloidul The Sun susținea că Mercury este grav bolnav. Apariția sa din ultimul său videoclip, „These Are the Days of Our Lives”, le-a confirmat suspiciunile.

Mercury a continuat să înregistreze melodii în studio până cu o lună înainte de a muri în noiembrie 1991. În ultimul său an de viață, Queen era la apogeul succesului, albumul Innuendo intrând în topurile britanice pe locul întâi și vânzându-se în 250.000 de exemplare doar în prima săptămână de la lansare.^[53]

Pe data de 22 noiembrie, 1991, Mercury l-a chemat pe managerul trupei Queen la el acasă în Kensington, pentru a discuta o declarație publică. A doua zi, 23 noiembrie, următorul anunț a fost făcut din partea lui Freddie Mercury:

“

„În urma relatărilor din presă din ultimele două săptămâni, doresc să confirm că am fost testat seropozitiv și că am SIDA. Am simțit că este corect să țin această informație doar pentru mine până acum pentru a proteja intimitatea celor din jurul meu. Acum a venit timpul pentru ca prietenii și fanii mei din toată lumea să afle adevărul și sper că toată lumea se va alătura doctorilor mei în lupta acestei boli teribile. Intimitatea a fost mereu specială pentru mine și sunt cunoscut pentru lipsa de interviuri. Vă rog să înțelegeți că această politică va continua.”

”

Puțin după 24 de ore de la declarația de presă, Mercury a murit pe data de 24 noiembrie 1991 la vârsta de 45 de ani. Cauza decesului a fost bronhopneumonie cauzată de SIDA.^[54] Deși el nu participase de ani de zile la slujbe religioase, înmormântarea lui Freddie a fost făcută de un preot zoroastrian. Cântărețul Elton John și membrii rămași din formația Queen au luat parte la înmormântare. El a fost incinerat la cimitirul Kensal Green, iar cenușa sa a fost împrăștiată pe malurile lacului Geneva, lângă Montreux, Elveția, locul unde Freddie și-a petrecut ultimii ani din viață. Prin testament, Mercury i-a lăsat lui Austin jumătate din avere, iar cealaltă jumătate părinților și surorii lui. El i-a mai lăsat bucătarului său 500.000 de lire, 500.000 de lire asistentului, 100.000 de lire șoferului și 500.000 de lire partenerului său Jim Hutton. Mary Austin a moștenit casa acestuia, unde locuiește acum împreună cu familia sa

Mercury era homosexual recunoscut.Deși unii critici au susținut că el a ascuns publicului orientarea sa sexuală, alții susțineau că era „homosexual pe față”.

Adesea se distanța de partenerul lui, Jim Hutton, în timpul evenimentelor mondene din anii 1980.^[45] Un ziarist de la o publicație online pentru homosexuali considera că publicul ar fi fost excesiv de naiv în această chestiune: „... orientarea sa sexuală pare să fi trecut vreme de zeci de ani peste capetele publicului și analiștilor care îl priveau (homo- și heterosexuali)”.^[64] John Marshall de la Gay Times scria și el în 1992: „nu se temea să-și exprime public homosexualitatea, dar nu era dispus să-și analizeze sau să-și justifice «stilul de viață» ... Freddie Mercury parcă spunea lumii: «Sunt ceea ce sunt. Și ce?» Asta în sine era pentru mulți o declarație.”^[65]

Mercury și-a ascuns publicului infectarea cu HIV timp de mai mulți ani, și s-a sugerat că ar fi putut strânge mulți bani pentru cercetările în domeniu și ar fi mediatizat flagelul vorbind sincer despre situația sa și despre lupta cu boala

Freddie Mercury

Freddie Mercury, concertand la Londra, 1985.

·         1946 - S-a nascut Buddy Miles, baterist si compozitor american (Electric Flag, Santana, Band Of Gypsies).

·         1946 - S-a nascut Loudon Wainwright III, cantaret, chitarist si compozitor satiric american.

·         1948: Sándor Kónya-Hamar, politician român
* 1948: Benita Ferrero-Waldner (n. 5 septembrie 1948) este o diplomată și politiciană austriacă, membră a Partidului Popular Austriac (ÖVP). Ea a activat în funcția de Ministru al Afacerilor Externe al Austriei între 2000–2004 și a fost candidatul Partidului Popular Austriac la alegerile prezidențiale din 2004, pe care le-a pierdut la limită cu 47,6% din voturi. De asemenea Benita Ferrero-Waldner a activat ca Înalt Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate între 2004 și 2009, și ca Comisar european pentru comerț și politica de vecinătate from 2009 to 2010.

Benita Ferrero-Waldner

·         1949 - S-a nascut Dave “Clem” Clempson, chitarist si compozitor britanic (Colosseum, Humble Pie).

·         1951: Michael Keaton, actor american

·         1951: Paul Breitner (n. 5 septembrie 1951, la Kolbermoor, Bavaria) este un fost fotbalist german, selecționat de 48 de ori în echipa națională a țării sale. În prezent, este jurnalist și are funcția de consilier al clubului de fotbal Bayern München.

·         1953 - S-a nascut Paulie Carmen, cantareata americana (Champaign).

·         1958 - S-a nascut Sal Solo, vocalist, chitarist, clapar si compozitor britanic (Classics Nouveaux).
* 1959: Florin-Costin Pâslaru este un politician român, deputat în Parlamentul României în mandatul 2012-2016 din partea USL Galați.

Florin-Costin Pâslaru

·         1960: S-a născut la Bucuresti, actorul Claudiu Istodor. A absolvit in 1984 Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica si  fost repartizat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamt, unde a ramas pana in 1988. S-a casatorit in timpul facultatii cu Maia Morgenstern, de care a divortat, au impreuna un fiu, actorul Tudor Aaron Istodor. Din 1990 s-a mutat in București, la Teatrul National, dupa care  s-a mutat la Teatrul Mic unde a jucat in zeci de roluri de succes.  A colaborat cu Teatru 74, un teatru alternativ, in comedia irlandeza Vestul singuratic. Pe marele ecran a debutat in 1983, cu pelicula Dreptate in Lanturi.
Filmografie:

• Ana, mon amour (2017) - tatăl Anei Trailer
• Batman V Superman: Dawn of Justice / Batman vs. Superman: Zorii dreptății (2016) - Perry White (dialog versiune română) Trailer
• The Jungle Book / Cartea Junglei (2016) - Shere Khan (voce) (versiunea română) Trailer
• The House of Magic / Casa magicianului (2013) - Lawrence (dialog versiune română) Trailer
• Sammy's Adventures 2 / Aventurile lui Sammy 2 3D (2012) - Lulu La Morte/pescar mare/etc (versiune română) Trailer
• The Devil Inside / Diavolul din tine (2012) - Doctor Antonio Costa Trailer
• Zambezia / Aventuri în Zambezia (2012) - Ajax (versiune dublată) Trailer
• Carol I (2009) - Take Ionescu Trailer
• La urgență (2006)
• The Wind in the Willows / Vântul prin sălcii (2006) - Ticket Officer
• Return of the Living Dead: Necropolis (2005) - doctor Trailer
• Gargoyle / Aripile întunericului (2004) - Priest - 1532
• Gunpowder, Treason & Plot / Praf de pușcă, trădare și complot (2004)
• Rivoglio i miei figli / Totul pentru copiii mei (2004)
• Sex Traffic (2004) - Dr. Djudic
• Patul lui Procust (2001) - Procurorul
• Epicenter / Epicentru (2000) - Piano Player
• Besat (1999) - Dr. Angelson
• Train de vie / Trenul vieții (1998) - Le Juif Locomotive
• Căpitanul Conan (1996)
• Ce facem cu violoncelul? (1996)
• Vox Maris (1995)
• Dragonworld / Tinutul Dragonului (1994) - Guard 2
• Trei surori (1994)
• Hotel de lux (1992)
• Furtună în Pacific (1985)
• Pas în doi (1985)
• Dreptate în lanțuri (1983)
• Misterele Bucureștilor (1983)

Dublaj:

• Uimitoarea lume a lui Gumball Directorul Brown (Cartoon Network)
• Un show obișnuit alte voci (Cartoon Network)
• Robin Hood: Năzbâtii în Sherwood (Boomerang)
• Batman: Neînfricat și cutezător Batman (Cartoon Network)
• Teen Days Kay (Megamax)
• Aventurile lui Jackie Chan
• Grim & Evil
• Copiii de la 402
• Piratul Jack cel Teribil

* 1965: Osamu Maeda (n. 5 septembrie 1965) este un fost fotbalist japonez.

·         1966 - S-a nascut Terry Ellis, vocalista americana (En Vogue).
* 1967: Matthias Sammer (n. 5 septembrie 1967, Dresden) este un fost jucător și antrenor de fotbalgerman. A fost director tehnic la Asociația Germană de Fotbal.

A primit Balonul de Aur în 1996 când a câștigat cu Germania Campionatul European de Fotbal

* 1968: Simon Hix (n. 5 septembrie 1968) este un politolog britanic care deține profesura de politici europene și comparate la universitatea London School of Economics and Political Science. Este autorul unor cărți despre Uniunea Europeană, precum What's Wrong with the European Union and How to Fix It^[1] (tr. română Ce-i în neregulă cu Uniunea Europeană și cum se poate repara), "Democratic Politics in the European Parliament" (tr. română Politică democratică în Parlamentul European, împreună cu Abdul Noury și Gérard Roland) și manualul "The Political System of the European Union" (tr. românăSistemul politic al Uniunii Europene).

A obținut doctoratul în științe politice și sociale la European University Institute din Florența în 1995 și a conferențiat despre politica europeană la Universitatea Brunel între 1996-1997, înainte de a ajunge la London School of Economic în 1997.^[2] Principalele sale câmpuri de cercetare sunt studiul votului în parlamente, studiul instituțiilor democratice și politica Uniunii Europene.

Simon Hix

·         1968: S-a nascut Dennis Scott, jucator profesionist de baschet. 

·         1969: Leonardo Nascimento de Araújo, cunoscut la Leonardo (n. Niterói, 5 septembrie 1969) este un antrenor brazilian de fotbal, care în cariera de jucător a evoluat pe postul de mijlocaș ofensiv.
* 1971: Mariana Durleșteanu (în rusă Марианна Дурлештяну; n. 5 septembrie 1971, Chișinău) este o economistă, diplomată și politiciană din Republica Moldova, care a fost ministru al finanțelor Republicii Moldova (2008 - 2009) și ambasador al Republicii Moldova în Marea Britanie (2004 - 2008).
* 1971: Will Hunt a fost fondatorul formației Skrape și în prezent e toboșarul formației Dark New Day. Până în decembrie 2007 el a cânta live și cu Evanescence

Will Hunt

* 1973: Corneliu Papură (n. 5 septembrie 1973) este un fost fotbalist român, care a jucat pentru Echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal 1994. După retragerea din activitate, a început cariera de antrenor. Prima echipă pregătită este Alro Slatina. In prezent, este antrenor principal la echipa Universitatea Craiova.

* 1973: Valentin Velcea (n. 5 septembrie 1973, Sadova, România) este un fost fotbalist, actualmente director tehnic la ACS Poli Timișoara.

* 1973: Rose Arianna McGowan (n. 5 septembrie 1973) este o actriță și cântăreață americană.

Rose McGowan

Rose McGowan în 2008

* 1976: Vadim Boreț (n. 5 septemrie 1976 în Chișinău) este un fost fotbalist internațional moldovean.
* 1976: Tatiana Constantinova Guțu (n. 5 septembrie 1976) este o gimnastă ucraineană(anterior sovietică), campioană olimpică a Jocurilor Olimpice de vară din 1992. Este cunoscută pentru trucurile sale, unele dintre cele mai dificile în gimnastica artistică. La cincisprezece ani la momentul debutului ei, gimnasta efectua deja exerciții de nivelul gimnastelor experimenate.
* 1977: Alin Nicolae Chița (n. 5 septembrie 1977, Pitești) este un fost fotbalist român, care a evoluat pe posturile de fundaș dreapta și fundaș central. După retragerea din activitatea de fotbalist, acesta a ales calea antrenoratului, ajungând principal la Juventus București. După prima sa experiență ca antrenor principal a avut trei mandate ca secund, unul la CS Mioveni și două la Dinamo.
* 1977: Jorge Arias (n. 5 septembrie 1977) este un wrestler mexico-american care în prezent evoluează în WWE pentru marca WWE SmackDown unde interpretează personajul de Sin Cara.
* 1979: John Carew (n. 5 septembrie 1979, Lørenskog, Akershus, Norvegia) este un fost fotbalist norvegian, care a evoluat pe postul de atacant pentru mai multe cluburi, printre care: Lyon, Valencia, Rosenborg, Aston Villa și AS Roma.
* 1980: Marianna Madia (n. 5 septembrie 1980, Roma, cu numele Maria Anna Madia) este o politiciană italiană, membră a Camerei Deputaților din Italia în legislaturile 2008 și 2013.^[1]Face parte din Partito Democratico (Partidul Democrat).

Din 24 februarie 2014 este Ministrul Administrației Publice și Simplificării în guvernul condus de Matteo Renzi.^[2]

Este căsătorită, din 2013, cu producătorul Mario Gianani, având doi copii: Francesco și Margherita (născută la 8 aprilie 2014)

Marianna Madia

* 1981: Filippo Volandri (n. 5 septembrie 1981 la Livorno) este un jucător profesionist italian de tenis.
* 1984: Paul Negoescu (n. 5 septembrie 1984, București) este un regizor și scenarist de film român.

Născut în București, Paul Negoescu a absolvit UNATC. A fost asistent de regie al lui Lucian Pintilie la filmul Tertium non datur

Filmografie:

• Două lozuri, (2016) ^[2]
• Never Let it Go (2016)
• Vreme de câine (2015)
• Orizont, (2012)
• O lună în Tailanda, (2012)
• Ploaie la Sarajevo, (2012), scurt metraj „observațional” (fără personaje)
• 12 oameni nervoși (2011)
• Hotline, (2011), scurt metraj, ^[3]
• Derby, (2010)
• Fabulosul destin al lui Toma Cuzin (2009)
• Renovare, (2009)
• Scurtă plimbare cu mașina (2007)
• Radu+Ana (2007)
• Acasă, (2007)
• Târziu (2007)
• Examen (2006)
• Tutunul dauneaza grav sanatatii (2005)
• Alina (2004)

Paul Negoescu

* 1984: Marina Radu (n. 5 septembrie 1984, Montréal, Canada) este o jucătoare de polo pe apă din Canada cu origini românești.^[1]

Ea a fost membră a echipei naționale feminine de polo pe apă a Canadei^⁠(d), echipă care a câștigat medalia de argint la Jocurile Pan Americane din 2007 din Rio de Janeiro, Brazilia

* 1986: Camelia Adina Hora (n. 5 septembrie 1986, Ștei, Bihor), cunoscută mai bine sub numele de scenă Kamelia, este o cântăreață româncă. Face muzică împreună cu fratele ei, compozitorul George Hora, cu care deține un studio muzical, din anul 2000.^[3]

A devenit cunoscută după colaborarea sa cu rapperul Puya.^[4] În 2009, piesa „Change”, în colaborare cu Puya și George Hora s-a clasat pe locul 19 în top 100 cele mai difuzate piese din România,^[5] iar în 2010 aceasta a ajuns pe poziția 48. În același an, 2010, piesa „V.I.P.” în colaborare cu Puya s-a clasat pe locul 21.^[6]

În 2014, Kamelia a fost prezentă în top 100 cele mai difuzate piese din România, pe locul 30, cu melodia „Piesa mea preferată” împreună cu Vescan,^[7] după ce în 2013, cu aceeași piesă ei s-au clasat pe locul 77.^[8]

În 2014 a fost nominalizată în topul celor mai sexy o sută de femei ale anului din România, realizat de revista FHM, unde în urma voturilor s-a situat pe locul 12. În august 2014, Kamelia a fost nominalizată la premiile „Media Music Awards” la secțiunea Fans Like Award.^[2]

A participat la concursul Megastar (2006-2007), a fost cooptată într-unul dintre turneele trupei Simplu, apoi a cunoscut succesul alături de Puya și George, cu piesa „Change”, în anul 2009.^[9][10]

Împreună cu Puya a realizat piesele „Undeva-n Balcani”, „Change”, „V.I.P.”, „Americandrim” și „Vestul Sălbatic”

Kamelia

* 1986: Adrian Cuciula (n. 5 septembrie 1986, Hunedoara) este un fotbalist român, care evoluează pe postul de fundaș central, fiind în prezent liber de contract.
* 1986: Cătălin Fercu (n. 5 septembrie 1986, Brașov) este un jucător de rugby în XV profesionist român. Evoluează ca fundaș (fullback).
* 1988: Nuri Kazım Şahin (n. 5 septembrie 1988) este un fotbalist turc, care joacă pe post de mijlocaș pentru Werder Bremen și care a evoluat pentru Echipa națională a Turciei. El are și cetățenie germană, pe care a dobândit-o în mai 2011.

·         1990: Kim Yu-Na (Hangul: 김연아, Hanja: 金姸兒, AFI: kimjʌna) (n. 5 septembrie 1990, Bucheon, Coreea de Sud) este o patinatoare artistică din Coreea de Sud.