MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU

JOI 3 OCTOMBRIE 2019

PARTEA ÎNTÂI

Bună dimineața, prieteni!

Să mulțumim Domnului că ne-a arătat și astăzi lumina zilei și să-L rugăm să ne ocrotească de cel rău! Doamne ajută-ne!

Să aveți o zi de joi cu mult spor în tot ce întreprindeți!

Nu uitați, materialele prezentate zilnic de mine vă sunt destinate gratuit! Citiți-le și cu siguranță veți avea câte ceva de învățat din ele!

Eu sunt aici pentru toți prietenii mei și îmi voi continua misiunea cât timp va dori Domnul să fac această muncă!

Toate cele bune!

ISTORIE PE ZILE 3 Octombrie

Nașteri

* 1680: Johanna Elisabeth de Baden-Durlach (3 octombrie 1680 – 2 iulie 1757), a fost Ducesă de Württemberg prin căsătorie.

Johanna de Baden-Durlach s-a născut la Castelul Karlsberg din Durlach, și a fost al șaptelea copil al Margrafului Friedrich al VII-lea de Baden-Durlach (1647–1709) și a soției acestuia, Augusta Marie de Holstein-Gottorp (1649–1728). În momentul nașterii sale, era al treilea copil în viață a cuplului.

În 1697, ea s-a căsătorit la Baden-Wurttemberg într-o dublă ceremonie cu Ducele Eberhard Ludwig de Württemberg (1676–1733).^[1] Părinții lui erau Wilhelm Ludwig de Württemberg și Magdalena Sibylla de Hesse-Darmstadt. Cuplul a legat cele două dinastii luterane care conduceau sudul Germaniei. Căsătoria Joannei a fost sărbătorită în Elveția, unde curtea din Baden a rămas în exil din cauza invaziilor franceze repetate.^[1]

Două luni mai târziu, la Stuttgart, s-a celebrat nunta surorii lui Eberhard Ludwig, Magdalene Wilhelmine, cu prințul moștenitor și mai târziu Margraful Karl al III-lea Wilhelm de Baden-Durlach, fratele Johannei.

Eberhard a acordat puțină atenție noii sale soții; se presupune că s-a căsătorit cu ea doar pentru a fi aproape de una dintre doamnele de onoare ale Joannei.^[1]

După ce a născut un fiu, Prințul Moștenitor Friedrich Ludwig (1698–1731), care s-a născut în primul an de căsătorie, cuplul a trăit separat. Inițial, din cauza carierei militare, Eberhard Ludwig stătea rareori în Stuttgart. În 1704, el a luat pate la Bătălia de la Blenheim și mai târziu a fost numit comandant al armatei de pe Rin. În 1707 a devenit mareșal al trupelor swabe în Războiul Succesiunii Spaniole.

Eberhard Ludwig de Württemberg a fost primul Duce, care a trăit în mod deschis cu o metresă, Wilhelmine von Grävenitz (1686-1744). Căsătoria lui morganatică din 1707 cu ea a fost considerată un scandal. Prin intervenția împăratului Carol al VI-lea, căsătoria bigamă a trebuit să fie anulată și Grävenitz a fost trimis în exil în Elveția.^[2]

Soțul ei s-a întors în 1710 când Wilhelmine de Grävenitz, prin căsătoria falsă cu contele von Würben, s-a putut întoarce la Württemberg.^[3] Eu ai trăit la Ludwigsburg. În 1718, de asemenea reședința a fost mutată oficial la Ludwigsburg. Între timp, Johanna Elisabeth, a continuat să locuiască la vechiul castel din Stuttgart. Totuși, ea a refuzat să accepte divorțul.

Decesul timpuriu al fiului ei, în 1731, a amenințat să treacă Württemberg liniei catolice secundare. Din cauza acestui pericol, Ducele Eberhard Ludwig a rupt legătura cu Wilhelmine de Grävenitz și a sperat să conceapă un moștenitor legitim cu soția sa, Johanna Elisabeth. Vârsta înaintată a cuplului și decesul iminent al Ducelui la 31 octombrie 1733 au zădărnicit acest plan.

Johanna Elizabeth a supraviețuit soțului ei mai mult de 20 de ani. Ea a trăit ca văduvă la Castelul Kirchheim și a murit la Schloss Stetten. A fost înmormântată la biserica castelului Ludwigsburg.

Joanna Elisabeth de Baden-Durlach
Căsătorit(ă)	Eberhard Ludwig, Duce de Württemberg
Tată	Friedrich al VII-lea de Baden-Durlach
Mamă	Augusta Marie de Holstein-Gottorp

* 1809: Constantin N. Brăiloiu (n. 3 octombrie 1809 sau 1810 - d. 19 iunie 1889) a fost un om politic din Muntenia și din România, ministru în mai multe guverne, printre care și în guvernul Barbu Caragea.

Născut în Craiova, el a fost primul copil al lui Nicolae Brăiloiu și al soției sale, Zoe sau Zinca (născută Vlădăianu sau Vlădoianu). A avut doi frați, dintre care unul a murit devreme, și trei surori. Tatăl său, născut din părinții Iordache Zătreanu și Marghioala Brăiloiu, a fost adoptat de către logofătul Dumitrache Brăiloiu în jurul anului 1788. Brăiloiu, Vlădăianu și Zătreanu sunt vechi familii boierești din regiunea Oltenia.^[1] Constantin a fost căsătorit de două ori: mai întâi cu Coralia Ghica-Brigadier și apoi cu Ecaterina (Catinca) Hagi Moscu. El a avut trei fii și trei fiice cu acessta din urmă. Una dintre fiice, Maria, s-a căsătorit cu Anton Berindei. Un fiu, Nicolae, a fost tatăl folcloristului Constantin Brăiloiu.^[2]

Începând din anul 1822, Brăiloiu a mers la școală în străinătate, urmând studii la Sibiu, Geneva și Paris. În 1832 era funcționar asistent în secretariatul de stat al Munteniei. El a fost, de asemenea, procuror la secția penală a tribunalului (1837), la curtea de apel (1841, 1842) și membru al secției penale a Curții de Apel (1853). În 1855 a revenit în secretariat ca asesor. În anul următor, el a fost numit în comitetul care s-a ocupat cu eliberarea robilor țigani. Ulterior, el a fost membru al Curții Supreme de Justiție și, în 1859, președinte al tribunalului comercial.^[3]

În 1838 și din 1841 până în 1843, Brăiloiu a predat dreptul penal, civil și comercial la Colegiul Sfântul Sava. După Revoluția Română din 1848, el a devenit director al administrației școlare a țării. Între timp, a urcat în mod constant în rândurile nobilimii: pitar (1841), serdar (1842), paharnic (1847), clucer (1850) și agă (1855) - cu alte cuvinte, de la al nouălea rang la al cincilea rang.^[3]

Începând din 1859, anul în care a avut loc Unirea Principatelor Române, Brăiloiu a intrat în politică. El a fost un jurnalist incisiv după cum atestă contribuțiile sale la Conservatorul Progresist, Unirea, Desbaterile și Timpul. A fost, de asemenea, unul dintre cei mai activi demnitari conservatori ai timpului. În 1859, el a fost ales ca deputat al județului Gorj în Adunarea Electivă a Munteniei, devenind membru al Adunării Legislative în 1861. Între 1859 și 1861 a făcut parte din comitetul central de la Focșani, coordonând politica de unificare administrativă împreună cu omologii săi din Moldova. El a fost secretar de stat din 1858-1859 și de două ori ministru al justiției în guvernele lui Barbu Catargiu. Primul său mandat a fost în perioada aprilie-mai 1861, doar pentru Muntenia; apoi, din ianuarie până în iunie 1862, a făcut parte din primul guvern unificat al României. Între 1862 și 1864 a luat parte la dezbaterile din adunarea legislativă. În 1866 alegătorii din Târgu Jiu l-au trimis pe Brăiloiu să-i reprezinte în adunarea constituantă. El a fost membru al Camerei Deputaților în 1873-1874 și reales ca reprezentant al județului Gorj în 1875.^[4] Din februarie până în mai 1876, el a fost președintele Camerei Deputaților.^[5] În plus, a fost senator de județul Dolj în 1866 și 1868 și pentru Craiova în 1869.^[4]

Brăiloiu a murit la București în 1889 și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu. Catinca a murit în 1904

* 1860: Marele Duce Paul Alexandrovici al Rusiei (Павел Александрович) (3 octombrie 1860 – 30 ianuarie 1919) a fost cel de-al 8-lea copil al Țarului Alexandru al II-lea al Rusiei și a primei lui soții, împărăteasa Maria Alexandrovna.

Marele Duce Paul copil

Marele Duce Paul s-a născut la 3 octombrie (stil vechi)/21 septembrie (stil nou) 1860 la Palatul Ecaterina din Țarskoe Selo.^[1][2] A fost al optulea și cel mai mic copil al Țarului Alexandru al II-lea al Rusiei și a primei lui soții, împărăteasa Maria Alexandrovna.^[1]

Fiind mezinul unei familii mari, el a fost iubit de părinți și de frați.^[2] Primii ani și i-a petrecut împreună cu doi dintre frații cei mai apropiați ca vârstă: sora lui Marie, și fratele lui Marele Duce Serghei de care era inseparabil.^[3] În jurul nașterii lui Paul Alexandrovici, mama lui a fost afectată de tuberculoză și medicii au sfătuit-o să nu mai aibe copii. Relația dintre părinții lui Paul a încetat.^[4][5] Familia a fost lovită de tragedie odată cu moartea primului copil, Țareviciul Nicolae Alexandrovici în 1865, la doar 21 de ani, în timp ce Paul avea 5 ani.^[6] Anul următor tatăl lor a început relația cu Prințea Ecaterina Dolgorukova, care i-a dăruit trei copii.^[5]

Marele Duce Paul și-a petrecut anii la Țarskoe Selo și la Palatul de Iarnă din Sankt Petersburg și vacanțele la Livadia, reședința familiei din Crimeea. Pe masura ce timpul trecea și starea de sănătate a împărătesei îi dicta să evite climatul rus aspru, tarina își petrecea luni bune în străinătate cu trei dintre cei mai mici copii la Jugenheim în afara Darmstadt, iar iernile în sudul Franței.^[5] Paul a fost un copil delicat și protejat; el nu a avut niciodată o constituție robustă

Marele Duce Paul a fost educat acasă de profesori particulari. În anii 1870, Paul și fratelui său Serghei au fost rămas în Rusia pentru studiu. Familia hotărâse ca ei să urmeze o carieră militară. Din 1864 până în 1885 profesorul lor a fost amiralul Dmitri Arseniev (1832-1915) care și-a încurajat elevii să dobândească și o educație artistică.^[3] Marele Duce Paul a devenit un bun actor amator și un excelent dansator.^[8] El era iubit datorită caracterului său blând, foarte diferit de cel furtunos al fraților săi mai mari.^[9]

De la naștere el a fost cornet de gardă într-un regiment de infanterie.^[3] Totuși, cariera lui a înaintat mult mai lent decât cea a fraților săi mai mari. El a devenit locotenent în ianuarie 1874 însă era prea tânăr, a fost singurul fiu al Țarului care nu a participat la Războiul ruso-turc din 1877-78. ^[3]

Marele Duce Paul Alexandrovici a fost cunoscut ca o peroană blândă, religioasă și accesibilă oamenilor. În iunie 1880, a fost afectat de moartea mamei sale, a cărei figură delicată și blândă el a moștenit-o. La scurt timo tatăl lui s-a recăsătorit cu cu fosta metresă, Ecaterina Dolgorukova.^[10] Marele Duce Paul, supraprotejat de fratele său Serghei, nu a știut de aventura tatălui. Distrus emoțional de știre, el a plecat în străinătate pentru a se recupera. Era plecat în Italia cu fratele său Serghei când tatăl lor, Țarul Alexandru al II-lea, a fost asasinat la 13 martie (1 martie pe stil vechi) 1881. Fratele lor cel mare a devenit Țarul Alexandru al III-lea.^[11]

Din copilărie Paul a fost foarte apropiat de fratele său Serghei, cei doi rămânând apropiați și după căsătoria lui Serghei cu Prințesa Elisabeta de Hesse și de Rin (1864–1918).^[3] Paul a însoțit cuplul în Anglia pentru a o întâlni pe bunica Elisabetei, regina Victoria, care a fost impresionată plăcut de Paul.^[3] Paul s-a mutat cu Serghei și cu nua lui soție, cu care de asemenea el a devenit apropiat.^[3] Trioul a împărțit casa o perioadă și au făcut împreună o călătorie la Ierusalim, în 1888.^[12] Grand Duke Paul suffered from weak lungs and spent periods abroad to recuperate.^[7] La sfatul medicilor el a vizitat Grecia în 1887.

Marele Duce Paul Alexandrovici și Prințesa Alexandra a Greciei. Fotografie de logodnă. 1888^[14]

Marele Duce Serghei Alexandrovici, soția lui Serghei, Marea Ducesă Elizaberta Feodorovna ținând-o în brațe pe Marea Ducesă Maria Pavlovna, Marele Duce Paul Alexandrovici cu fiul său, Dmitri.

În timpul vizitei în Grecia, în atmosfera familială a verișoarei lui primare, regina Olga a Greciei, Marele Duce Paul a devenit propiat de fiica cea mare a Olgăi, Prințesa Alexandra a Greciei și Danemarcei.^[15] Tatăl Alexandrei, regele George I al Greciei, era frate cu Țarina Maria Feodorovna, cumnata lui Paul. În timpul aniversării nunții de argint a regelui George și a reginei Olga, Paul a cerut mâna Alexandrei.^[13] Alexandra ajunsese de câteva ori în Rusia vizitând rudele materne. Ea era plină de viață și neastâmpărată în timp ce el era rezervat.^[16] Logodna lor a fost anunțată la 10 noiembrie 1888.^[16] Nunta a avt loc la 17 iunie (5 iunie pe stil vechi), la Sankt Petersburg în capela Palatului de Iarnă.^[13] Marele Duce avea 29 de ani iar soția lui era cuu zece ani mai tânără.^[17]

Paul s-a stabilit cu soția sa la palatului lui din Sankt Petersburg.^[12][18] Casa, situată în centrul orașului, a fost construită în stil renascentist florentin de către arhitectul Alexander Krakau între 1859–1862 pentru baronul Alexander von Stieglitz, o figură proeminentă financier și primul guvernator al Băncii Rusiei.^[18] După decesul baronului în 1884, csa a fost moștenită de fiica sa adoptivă, Nadejda Polovtsova. E a vândut proprietatea Trezoreriei în 1887 și Marele Duce Paul a cumpărat-o în același an.^[16][18] În 1889, el l-a angajat pe arhitectul Maximilian Messmacher pentru interioare.^[18] Tezaurele casei au inclus scara de marmură albă, camera de zi decorată cu cariatide, biblioteca cu lambriuri de stejar si sala de concerte cu portrete ale unor mari compozitori și picturi care descriu Cele patru anotimpuri.^[19]

Mariajul Marelui Duce Paul a fost fericit da scurt.^[13] Alexandra, după o primă sarcină dificilă, a născut o fiică la 18 aprilie (6 aprilie pe stil vechi) 1890, Marea Ducesă Maria Pavlovna a Rusiei (1890–1958).^[12] Alexandra avea o constituție fragilă și ducea dorul țării natale, Grecia. În toamna aceluiaș an, Marele Duce Paul și-a dus soția în vacanță în Grecia.^[12][17] La întoarcerea sa în Rusia a fost numit comandat al gărzii imperiale. Paul și soția sa au primit camere la Palatul Ecaterina din Țarskoe Selo, însă din caua îndatoririlor militare ale lui Paul se vedeau numai la sfârșit de săptămână.^[12] Deși Marele Duce Serghei și soția sa Elisabeta s-au mutat la Moscova în mai 1891, cele două cupluri au rămas foarte apropiate.^[20] În vara anului 1891, Paul și Alexandra au decis să petreacă un timp cu ei la Ilinskoie, moșia lui Serghei din afara Moscovei.^[20] În timp ce erau acolo, Alexandra, însărcinată în șapte luni cu cel de-al doilea copil, a pășit neglijent într-o barcă aflată în așteptare, cauzând un travaliu prematur. A doua zi a născut prematur un fiu, Marele Duce Dimitri Pavlovici al Rusiei (1891-1942).^[12] Alexandra nu și-a recăpătat cunoștința și a murit șase zile mai târziu, la 24 septembrie (12 septembrie pe stil vechi) 1891, la doar 21 de ani.^[17]

Marele Duce Paul a fost profund afectat de decesul soției sale.^[21] I-a luat mult timp să-ți revină din depresie. În această perioadă, Serghei și Elisabeta au avut grijă de copii lui Paul.^[22][23] Îndureratul Mare Duce s-a mutat la Țarskoe Selo lăsându-și palatul din Sankt Peterburg care fusese casa lui și a Alexandrei și nu s-a mai întors niciodată. Pentru o lungă perioadă palatul a stat vacant, apoi clădirea a trecut prin mai multe mâini. Când revoluția s-a încheiat, palatul a fost vândut Societății ruse pentru producerea de echipamente și consumabile militare. În cele din urmă a devenit sediul a diferitor instituții sovietice.^[19]

Fratele lui Paul, Țarul Alexandru al III-lea, a murit la 1 noiembrie (20 octombrie pe stil vechi) 1894 și nepotul lui Paul, Nicolae al II-lea, a devenit noul țar. Doar opt ani era diferența de vârstă dintre unchi și nepot iar Paul o cunoscuse pe soția lui Nicolae, Alexandra Feodorovna, de când aceasta era o fetiță. Așadar, Marele Duce Paul era plăcut de nou Țar și de noua Țarină

Marele Duce Paul, Olga Valerianovna și copiii lor (în jurul anului 1910).

În 1895, tânărul văduv a ânceput o relație cu o femeie obișnuită, Olga Valerianovna Karnovich.^[25] Olga era căsătorită și avea trei copii mici, un fiu și două fiice.^[25] Soțul ei, Eric von Pistohlkors, era aide the champ pentru fratele lui Paul, Marele Duce Vladimir, și căpitan în regimentul lui Paul.^[26] Inițial aventura a rămas secretă însă a devenit publică când Olga, în timpul unui bal la curte, a purtat un colier de diamante care aparținuse mamei lui Paul, împărăteasa Maria Alexandrovna.^[27][28] Țarina Maria Feodorvna a recunoscut bijuteria și a înepărtat-o pe Olga de la bal.^[29] În scandalul care a urmat, Paul a fost mutat la comanda altui regiment iar Eric von Pistohlkors a fost îndepărtat, însă era prea târziu.^[26] Olga era însărcinată cu primul copil al lui Paul.

Olga a născut un fiu, Vladimir, în ianuarie 1897 și Eric von Pistohlkors a cerut divorțul.^[26][30] Marele Duce Paul a vrut să recunoască copilul și să se căsătorească cu Olga, însă Țarul Nicolae al II-lea și Marele Duce Vladimir s-au opus vehement. Paul a întors spatele familiei, și-a pierdut interesul față de Maria și Dmitri și a început să petreacă perioade lungi în străinătate împreună cu Olga.^[26] În 1900 el a cumpărat o casă în Bois de Boulogne intenționând să se stabilească acolo și să se căsătorească cu Olga imediat ce eaa obține divorțul.^[26]

Fratele lui Paul, Marele Duce Vladimir l-a determinat să jure că nu se va căsători cu Olga.^[31] Cu această asigurare, divorțul Olgăi s-a pronunțat în 1902.^[31] În același an, în august, nepoata lui Paul, Marea Ducesă Elena Vladimirovna, s-a căsătorit cu Prințul Nicolae al Greciei, fostul cumnat al lui Paul.^[28] A fost pentru prima dată când fostul socru al lui Paul, regele George al Greciei, a venit în Rusia de la decesul fiicei sale Alexandra.^[28] Întâlnirea lor a fost foarte inconfortabilă. După nuntă Paul a plecat în Italia unde era așteptat de Olga.^[31] Paul era hotărât să se căsătorească cu Olga în ciuda puternicei opoziții a familiei, în special a cuplului Serghei și Elisabeta, care l-au implorat să reconsidere situația, să se gândească la copii și la responsabilitățile sale în Rusia.^[31] Relația cu Serghei și Elisabeta, atât de apropiată înainte, s-a răcit pentru totdeauna.^[31]

La 10 octombrie 1902 Paul și Olga s-au căsătorit într-o biserică ortodoxă din Livorno, Italia. Guvernul bavarez i-a garantat Olgăi titlul de Contesă de Hohenfelsen în 1904. Căsătoria a stârnit un scandal la curtea rusă. Pentru că s-a căsătorit morganatic, fără permisiunea Țarului, Paul a fost demis din comisiile militare, toate proprietățile au fost puse sub sechestru iar fratele său Marele Duce Serghei Alexandrovici numit tutore al Mariei și al lui Dmitri.

Marele Duce Paul și cea de-a doua soție erau încă în Italia în vacanță când li s-a interzis intrarea în Rusia.^[32] Ei s-au stabilit la Boulogne-sur-Seine unde la 5 decembrie (22 noiembrie pe stil vechi) 1903 s-a născut al doilea copil al cuplului, Irina.^[33][34] În 1904, Marele Duce Paul a aranjat, prin Luitpold, Prinț Regent al Bavariei, pentru soția și copiii săi să li se garanteze titlul de conte și contesă de Hohenfelsen.^[33] După asasinarea fratelui său Serghei în februarie 1905, Marelui Duce Paul i s-a permis să se întoarcă în Rusia pentru funeralii însă Olgăi nu i s-a pemis intrarea în aprilie pentru a participa la promovarea ca ofițer al fiului ei Alexandru Pistohlkors.^[32] Paul a pretins custodia Mariei și a lui Dmitri, însă țarul a numit-o tutore pe Elisabeta.^[32] Marelui Duce Paul i s-a permis să-și viziteze copiii din prima căsătorie dar nu să se întoarcă permnent în Rusia cu cea de-a doua soție. La 5 decembrie același an, Paul și Olga au avut al treilea copil, o fiică, Natalia.^[32]

Paul a avut o viață fericită cu Olga și cu cei trei copii la Paris.^[35] Aveau un personal alcătuit din 16 oameni: cameriste, grădinari, bucătari și profesori și erau colecționari avizi de porțelan vechi.^[34] Duminica, întreaga familie participa la slujba privată de la biserica rusă e pe sstrada Daru.^[34]

Deși el nu a fost consultat la logodna fiicei lui Maria Pavlovna cu Prințul Wilhem al Suediei, Paul a participat la nuntă, la 3 mai (20 aprilie) 1908. În același an, Marele Duce Paul, Olga și cei trei copii au vizitat Rusia împreună petru prima dată. La scurt timp ei s-au întors la Paris însă fiul lor, Vladimir, a rămas în Rusia și a devenit student la Corp-des-Paiges.^[36][37] În 1912, cu ocazia majoratului lui Dmitri, Țarul Nicolae al II-lea a cedat și și-a iertat unchiul, redându-i titlurile și privilegiile. De asemenea, el a recunoscut ca validă cea de-a doua căsătorie a Mareleui Duce Paul.^[38] Totuși, Marele Duce a decis să locuiască în Franța. În 1913, Paul a vizitat Rusia încă o dată, petru a participa la celebrarea celor 300 de ani ai familiei Romanov pe tronul Rusiei.^[38] Marele Duce Paul s-a întors permanent în Rusia numai după ce s-a finalizat construcția casei pentru el și familia sa la Țarskoe Selo în mai 1914.

După ce bolșevicii au venit la putere, el și familia lui s-au confruntat cu un chin oribil. Proprietățile lor au fost confiscate, au trăit sub o hărțuire constantă iar în martie 1918 fiul său Vladimir a fost exilat în Urali unde a fost executat la 18 iulie 1918 în apropiere de Alapaevsk odată cu mătușa sa, Marea Ducesă Elisabeta Fiodorovna.

În august 1918 Marele Duce Paul a fost arestat și ținut prizonier la St. Petersburg. Sănătatea sa, deja șubredă, s-a înrăutățit. Deși soția sa a făcut tot posibilul să-l elibereze, n-a reușit. La 29 ianuarie 1919 Paul a fost mutat în Fortăreața Sf. Petru și Pavel iar în dimineața următoare a fost împușcat împreună cu verișorii săi: Marele Duce Dmitri Constantinovici, Marele Duce Nicolae Mihailovici și Marele Duce George Mihailovici.

Marele Duce Paul Alexandrovici

Părinți Alexandru al II-lea al Rusiei Maria de Hessa  Frați și surori Marea Ducesă Maria Alexandrovna a Rusiei Olga Alexandrovna Iurevskaia[*] Ekaterina Alexandrovna Iurevskaia[*] Marea Ducesă Alexandra Alexandrovna a Rusiei Alexandru al III-lea al Rusiei Marele Duce Serghei Alexandrovici al Rusiei Gheorghi Alexandrovici Iurevski[*] Marele Duce Vladimir Alexandrovici al Rusiei Marele Duce Alexei Alexandrovici al Rusiei Țareviciul Nicolae Alexandrovici al Rusiei  Căsătorit cu Prințesa Alexandra a Greciei și Danemarcei Olga Valerianovna Karnovitsch Copii Marea Ducesă Maria Pavlovna Marele Duce Dmitri Pavlovici Prințul Vladimir Pavlovici Prințesa Irina Pavlovna Prințesa Natalia Pavlovna

* 1867: Pierre Bonnard (n. 3 octombrie 1867 Fontenay-aux-Roses, Franța - d. 23 ianuarie 1947, Le Cannet) a fost un pictor, ilustrator de carte și litograf francez. Artist postimpresionist, a făcut parte din grupul Les Nabis.

Pierre Bonnard s-a născut la 3 octombrie 1867 în apropierea Parisului, la Fontenay-aux-Roses. Tatăl său fusese funcționar superior în Ministerul Apărării Naționale. În 1885, după examenul de bacalaureat, Bonnard se înscrie la Facultatea de Drept, pe care o absolvă în iulie 1888. Între timp, încă din 1887, frecventează și cursurile Academiei de pictură Julian. Asemenea altor tineri pasionați de pictură din generația sa, Bonnard cutreieră sălile Muzeului Louvre. Cunoștințele sale de artă plastică le dobândește însă în compania prietenilor săi, la Academia Julian, unde îi cunoaște pe Paul Sérusier, pe Maurice Denis și pe Édouard Vuillard. Cu toții sunt entuziasmați de operele lui Gauguin, descoperite înainte de a fi avut contact cu arta impresioniștilor. În același timp, Bonnard este un admirator al gravurilor japoneze, a căror tehnică are o mare influență asupra operelor sale.

Pictorul ia parte activă la înființarea și activitatea mișcării nabis, dar în același timp își arata independența: „Nu aparțin nici unei școli, doresc să creez ceva individual”. Deși foarte rezervat, Bonnard rămâne fidel prietenilor. Expune cu ei la Salonul Independenților și publică în Revue Blanche desene și ilustrații. Bonnard este cel care realizează, de fapt, dezideratele teoretice ale reprezentanților grupării: eliberarea de tirania subiectului și modelului și abordarea picturii prin prisma logicii interne a demersului plastic. Este foarte legat de Édouard Vuillard, prietenie durabilă până la sfârșitul vieții. În 1893 o cunoaște pe Marie Boursin, pe care o numește Marthe, care îi va servi ca model în multe lucrări. Se vor căsători în 1925.

Începând cu sfârșitul anilor 1890, face numeroase călătorii în străinătate, deseori în compania lui Vuillard. În august 1896, cei doi pictori călătoresc în Elveția, unde se întâlnesc cu Félix Vallotton. În 1899, împreună cu un alt membru al grupării, Ker Xavier Roussel (1867-1944), pleacă la Veneția. În vara anului 1909, Bonnard descoperă cu entuziasm luminile puternice ale sudului Franței. Începând cu această perioadă, artistul este deseori oaspete al acestei regiuni și se naște o prietenie profundă între el și Matisse, care pictează în atelierul său din Nisa. În 1925, Bonnard își cumpără o vilă în orășelul Le Cannet, pe Coasta de Azur, unde în anul 1939 - la începutul războiului - se stabilește definitiv. Moare la Le Cannet, pe 23 ianuarie 1947.

Deși opera sa grafică este vastă (afișe, ilustrații, litografii, desene) și de o mare prospețime, cu un simț remarcabil al liniei - datorat în mare parte studiului artei japoneze - și al valorilor de contrast alb-negru, Bonnard rămâne, în sensul cel mai profund, un pictor și, ca pictor, un colorist. În compozițiile sale funcția principală o deține dialogul maselor cromatice, coloritul - în special după stabilirea sa în sud - dobândește acea strălucire ce transcrie lumina ce străbate obiectele. Străin de constrângerile unor formulări teoretice prea riguroase, dar departe de a fi un simplu "instinctiv", pictând cu plăcere, cu o încredere dezinvoltă în senzație, dublată de conștiința necesității compoziției, Bonnard rămâne, alături de pictori ca Raoul Dufy și Albert Marquet, unul din cei mai tipici reprezentanți ai picturii dezvoltate la Paris în primii treizeci de ani ai secolului al XX-lea.

Pierre Bonnard, circa 1899

Auto portret 1945

* 1862: Constantin Nicolae baron de Hurmuzaki (germană: Constantin N. Freiherr von Hormuzaki; n. 3 octombrie 1862, Cernăuți, Bucovina, Imperiul Austriac - d. 23 februarie 1937, Cernăuți, România), a fost doctor în drept, Dr. h. c. în științe, entomolog român, profesor de entomologie și biogeografie la Universitatea din Cernăuți (din 1931) și din 1919 membru de onoare al Academiei Române.^[1] Contribuții științifice în domeniul coleopterelor și lepidopterelor din România și în zoogeografie.

Constantin a fost descendent unei vechi familii fanariote în Principatul Moldovei, nepotul lui Doxaki Hurmuzachi (1782–1857). Fiii lui Doxaki, Nicolae și Gheorghe, au primit titlul de baroni austrieci pe 20 iulie 1881 (Diploma la Viena, 2 octombrie 1881), în calitate de moșieri mari și deputați al Consiliului Imperial (Reichsrat).^[2] Viitorul politician a fost fiul lui Nicolae baron de Hurmuzachi (1826–1909) și al Nataliei de Stîrcea (Styrczea). Fratele lui Alexandru a fost politician româno-austriac, membru al Camerei Superioare al imperiului austriac și ultimul căpitan (mareșal) al Ducatului Bucovinei

Fiul lui Nicolae baron de Hurmuzachi (1826–1909) și al Nataliei de Stîrcea (Styrczea), fratele lui Alexandru, ultimul mareșal al Bucovinei, a crescut la moșia tatălui său din Cernăuca. A urmat cursurile liceului din Cernăuți, unde a luat bacalaureatul în 1881 cu distincțiune. Studiază filosofia și dreptul la Facultatea de Filozofie și Științe din Viena, apoi la Facultatea de Drept a Universității din Cernăuți pe care o absolvă în 1888, obținând licențiatul în drept. .^[4]

Semnătura lui C. N. de Hormuzaki

În 1888 a intrat în serviciul procuraturii de finanțe, pe care l-a părăsit însă curând, pentru a se dedica din plin studiilor științifice. După 1900 a călătorit adeseori în Austria de Sus, pentru a cerceta fauna și flora de acolo.

Pasionat de științele naturale, începând din 1890 se consacră cercetărilor entomologice. În 1888 scrie articolul „Fauna de coleoptere din Bucovina (Beitrage zur Kaferfauna der Bucovina und Nordrumăniens)”. În anul 1897, la Viena, publică monografia „Fluturii din Bucovina (Die Schmetterlinge (Lepidoptera) der Bukowina)”, în care a descris 834 de specii de macrolepidoptere și răspândirea lor în Bucovina, printre care numeroase forme și specii noi și a împărțit Bucovina în raioane biogeografice (alpin, baltic și pontic).

De la 1911 până în 1914 Constantin N. Hurmuzaki a fost ales în Parlamentul Bucovinei, din partea Partidului Național.^[5]

S-a căsătorit 1912 cu baronesa Pulcheria de Kalmucki (Calmuțchi), cu care a avut doi copii.^[6]

În timpul primului război mondial și până în 1925 a trăit cu familia la Viena și Bad Ischl, revenind după aceea în patrie.^[7]

În 1930 a fost onorat cu titlul de Doctor honoris causa, iar în 1931 a fost numit ca profesor universitar la facultatea nou înființată de entomologie și biogeografie a Universității din Cernăuți

Opere:

• Beiträge zur Käferfauna der Bukowina und Nordrumäniens, Berlin, R. Friedländer & Sohn, 1888, 60 Seiten
• Gesammelte Entomologische Aufzeichnungen (Inhalt: A. Lepidoptera: 1. Lepidopterologische Beobachtungen in der Bucovina; 2. Beschreibung neuer Tagfaltervarietäten: [Acronycta var. Bryophiloides]; 3. Eine neue Varietät der A. Strigosa. B. Coleóptera; 4. Coleopterologische Sammelergebnisse in der Bucovina während der Jahre 1887 und 1888; 5. Eine neuer Beitrag Zur Kenntnis der in der Bucovina einheimischen Coleopteren. R. Friedländer & Sohn, Berlin 1892.
• Das Hochgebirge der Bucovina in coleopterologischer Beziehung, Verlag Bernburg, Otto Bornbluth, Berlin 1893
• Nachtfang am Köder und an blühenden Weiden im ersten Frühling 1893, Separatabdruck aus Societas Entomológica, Jahrg. VIII. Nr. 4)
• Aufzählung der bisher aus dem Königreiche Rumänien bekannten Tagfalter (Rapalocera), mit Berücksichtigung der Nachbarländer, Berlin, Bernburg Otto Dornblüth, 1893, 24 Seiten
• Entomologische Nachrichten (Berlin R. Friedländer & Sohn), Jahrgang XIX (1893), Nr. 16 , Seite 241-246; Nr. 17, Seite 265-272; Nr. 18, Seite 273-283)
• Aus dem Gebirge der Bukowina. Landschafts- und Vegetationsskizzen mit Illustrationen, in „Globus – Illustrierte Zeitschrift für Länder- und Völkerkunde“, Czernowitz 1893
• Über einige Abänderungen von Lepidopteren aus der Bucovina und aus Rumänien. R. Friedländer & Sohn (Bernburg, Otto Doentblütt), Berlin 1894
• Untersuchungen über die Lepidopterenfauna der Bukowina, Concordia Typo- u. Lithographie des Erzbischofs Sylvester Morariu-Andriewicz, 1894. 182 Seiten
• Varietäten von Lycaenen aus der Umgebung von Czernowitz (Bukowina), Separatabdruck aus Societas Enfomologica, Jahrg. VIII, Nr. 3, (189?)
• Bemerkungen über Varietäten einiger in der Bukowina einheimischer Großschmetterlinge, mit einer Figur im Texte, Druck Adolf Holzhausen, Wien 1895, 30 Seiten
• Beitrag zur Makrolepidopterenfauna der österreichischen Alpenländer, erschienen in den Verhandlungen der z. b. Gesellschaft in Wien, 1900
• Catalogue des lépidoptères récoltés en Roumanie pendant l'année 1901 par les membres de la Société des naturalistes de Roumanie et déterminé par Constantin Hurmuzachi, Tipăria Speranța, București 1902, 21 Seiten
• Beobachtungen über die aus Rumänien bisher bekannten Garabusarlen,Staatsdruckerei Bukarest 1903, (Bulletin de la Société des sciences de Bucarest-Roumanie. An. XII, nr. 3 et 4)
• Cercetări noui asupra raporturilor faunistice din Bucovina cu privire specială la clasa coleopterelor în Buletinul Societății de Stiințe din București - România. An. X, nr. 1 și 2), Imprimeria Statului, București 1901. Seiten 77-110.
• Deuxième catalogue des Lépidoptères récoltés en Roumanie pendant l'année 1902 par les membres de la Société des Naturalistes de Roumanie, Imprimerie de l'Etat, Bucarest 1903
• Observări asupra genului Nepticula Z. în Buletinul Societății de Științe din București - România. An. XV, Nr. 5 și 6, Imprimeria Statului, București 1907
• Saisondimorphismus bei Papilio Podalirius L. in der Bucovina, Separatabdruck aus Societas Entomológica, Jahrg. VIII, Nr. 1, (189?)
• Die Schmetterlinge (Lepidoptera) der Bukowina. I. Theil. Mit einer Karte. K. K. Zoologisch-botanischen Gesellschaft in Wien 1897, 35 Seiten
• Die Schmetterlinge (Lepidoptera) der Bukowina. II Theil. K. K. Zoologisch-botanischen Gesellschaft in Wien 1897, 210 Seiten
• Troisième catalogue des coléoptères récoltés par les membres de la Société des naturalistes de Roumanie, Imprimerie de l'Etat, Bucarest 1904
• Analytische Übersicht der paläarktischen Lepidopteren-Familien, R. Friedländer & Sohn, Berlin 1904, 68 Seiten
• Die Schmetterlinge (Lepidoptera) der Bukowina mit einer pflanzengeographischen Karte der Bukowina, Czernowitz 1907
• Chestia delimitării dieceselor naționale gr.-or. din Bucovina, Societatea tipografică bucovineană, Cernăuți 1913
• Beitrag zur Lepidopterenfauna von Ischl und Umgebung näher berichtet, Jahresberichte des Vereines für Naturkunde, Linz, 1918
• Conspectus specierum et varietatum generis Rubus L. circum Ischl. (Austria superiore) hucusque observatarum, Editura Cultura Națională, Cernăuți 1925, 44 Seiten
• Grundlinien für die Biogeographie und Biogenese der europäischen Makrolepidopteren, in „Buletinul Facultății de Științe din Cernăuți 3“, Cernăuți 1929
• Die Entwicklung der europäischen Lepidopterenfauna seit der Tertiärzeit im Lichte der Palaeogeographie, Pflanzengeographie und Palaeontologie, in „Buletinul Facultății de Științe din Cernăuți 4“, Cernăuți 1930

Dr. Dr. h. c. Constantin baron de Hormuzaki

* 1869: Alexandru baron de Hurmuzachi (în germană Alexander Freiherr von Hormuzaki) (n. 3 octombrie 1869, Cernăuți - d. 1945, Geneva) a fost un politician româno-austriac, membru al Camerei Superioare a Imperiului Austriac și ultimul căpitan (mareșal) al Ducatului Bucovinei.

Alexandru a fost descendentul unei vechi familii fanariote din Principatul Moldovei, fiind nepotul lui Doxaki Hurmuzachi (1782–1857). Fiii lui Doxaki, Nicolae și Gheorghe, au primit titlul de baroni austrieci pe 20 iulie 1881 (Diploma la Viena, 2 octombrie 1881), în calitate de mari moșieri și deputați al Consiliului Imperial (Reichsrat).^[3] Viitorul politician a fost fiul lui Nicolae baron de Hurmuzaki (1826–1909) și al Nataliei de Stîrcea (Styrczea), fiind fratele lui Constantin Nicolae, jurist și cunoscut entomolog român precum și nepot de frate al lui Eudoxiu de Hurmuzaki.

Alexandru a crescut la moșia tatălui său din Cernăuca. A urmat cursurile liceului din Cernăuți, unde a luat bacalaureatul în 1888. După aceea a studiat dreptul la Viena și Cernăuți, unde a promovat.^[4] Baronul a fost un funcționar superior la Ministerul de Interne dar a lucrat toată viața și ca avocat.^[5]

Alexandru a fost, ca tatăl său, vreme de mulți ani deputat al Dietei Bucovinei și până în 1911 membru al Consiliului Imperial la Viena.^[6][7] În acest timp, el s-a alăturat clubului lui Hohenwart. A devenit membru al Clubul Parlamentar Român în cadrul Consiliului Imperial, alături de George Popovici, Gheorghe Wassilko de Serecki și alți parlamentari români. Guvernul de la Viena a avut nevoie de voturile lor pentru a dobândi majoritatea necesară pentru adoptarea diverselor propuneri legislative. Astfel, românii putut obține unele beneficii, între care crearea unui număr de clase paralele românești la Gimnaziul german din Cernăuți și altele. El a fost de asemenea co-fondator al ziarului "Gazeta Bucovinei" (1898).^[8] În același an, Regele Carol I l-a decorat cu prilejul vizitei sale în Bucovina cu Ordinului regal român „Steaua României” cu rangul de ofițer.^[9]

După ce Gheorghe Wassilko de Serecki n-a mai fost voit să conducă țara, Alexandru a fost numit de către împarat mareșal al Ducatului Bucovinei în ziua de 27 mai 1911,^[10] precum fusese în trecut unchiul său, baronul Eudoxiu Hurmuzachi. El a deținut această funcție până la dizolvarea parlamentului pe 12 noiembrie 1918. În afară de continuarea dezvoltării drumurilor și electrificării în țară, Hurmuzachi s-a angajat vehement pentru dezvoltarea învățământului și clădirea de școli în provincie. De asemenea a forțat construcția de clădiri publice în capitală. La 1 iulie 1914, politicianul a fost onorat cu Ordinul Franz Joseph de comandor cu steaua. Această înaltă distincție pentru mareșalul Bucovinei după trei ani de administrare a fost un personaj binevoitor al recunoașterii realizărilor făcute, în special pentru punerea în aplicare a cunoscutului plan a restaurării țârii, de către împăratul Franz Joseph I.^[11]

În calitatea sa de ultim căpitan al Bucovinei, el a refuzat, în ciuda cererilor insistente ale noii administrații române, de a se pune în serviciul acesteia, deoarece, așa cum a explicat, el făcuse un jurământ de credință față de împărat și onoarea îi interzicea să calce acest jurământ.

Hurmuzachi nu a fost căsătorit și nu a avut descendenți.

Alexandru de Hurmuzachi

* 1876: Nicolae Vulpe (n. 3 octombrie 1876, Murani- d.24 februarie 1951, Timișoara) a fost un deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, organismul legislativ reprezentativ al „tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească”, cel care a adoptat hotărârea privind Unirea Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918.

După absolvirea liceului a intrat la Semianrul Teologic din Arad urmând ca în anul 1901, să fi hirotonit ocupând parohia Jadani în calitate de Preot, pe care a păstorit-o 42 de ani, până la 1 mai 1943, când a intrat la pensie.La 1 septembrie 1916 a fost deportat și internat la Sopron-Lok, până la 19 iunie 1917, iar după eliberare a fost închis 30 de zile. La 1923 a fost decorat cu Coroana României, în grad de Cavaler , apoi în anul 1936, cu Ordinul Ferdinand I, în grad de Cavaler. Patru ani mai târziu (1940) a fost iar decorat cu Medalia Ferdinand I, cu spada de comandant al Gărzilor Naționale în rang de căpitan
* 1882: Karol Maciej Szymanowski (n. 3 octombrie 1882 în Tymoszówka, dec. 29 martie 1937 în Lozanna) a fost un compozitor, pianist, profesor și critic muzical polonez. A aparținut grupului de compozitori ai Tinerii Polonii, alături de Grzegorz Fitelberg, Lugomir Różycki și Apolinarym Szeluto. Este considerat a fi unul dintre cei mai mari compozitori polonezi, alături de Frédéric Chopin.

Szymanowski provine dintr-o familie poloneza stabilită în Ucraina de la Nipru încă din secolul al XVIII-lea. Satul Tymoszówka a fost moștenit de bunicul său, Feliks Szymanowski. Familia mamei (din casa de Taube) provenea din Kurlandia. Membrii familiei din care provine compozitorul au arătat un interes deosebit față de muzică: bunicul cânta la pian și violoncel, fratele Feliks era pianist iar sora, Stanisława Szymanowska-Korvin, soprană. La vârsta de 7 ani, Karol a început școlirea acasă, punând accentul pe muzică. Activitatea fizică i-a fost limitată datorită unui mic handicap la picior . Mai întâi a studiat sub îndrumarea tatălui său, urmând ca în anul 1892 să înceapă studiile cu Gustaw Neuhaus, profesor de muzică din orașul său. Gustaw Neuhaus a descoperit chemarea către compoziție a micului Szymanowski. În orașul Kirovohrad, Szymanowski s-a familiarizat cu opere muzicale aparținând romantismului, în special a celui german. Mai târziu a studiat în Varșovia cu profesorul Zygmunt Noskowski.

Între anii 1903 și 1905 a locuit în Berlin unde l-a cunoscut pe Richard Strauss, cel care a devenit maestrul său în anii care au urmat. Prima simfonie pe care a compus-o a fost inspirată din muzica acestuia. În 1914, după moartea Jadwigăi Janczewska, a părăsit Zakopane pentru a călători prin Europa. în Franța l-a întâlnit pe faimosul compozitor impresionist Claude Debussy și s-a familiarizat cu muzica lui. Perioada celei mai mari productivități creative a compozitorului a fost cea în care s-a inspirat din muzca lui Debussy.

În timpul războiului a stat în satul părintesc Tymoszówka, lucrând intensiv. A compus atunci, printre altele, Simfonia a 3-a, Concertul pentru vioara nr. 2 și Cvartetul de coarde nr. 1. În timpul Revoluției Bolșevice, familia Szymanowski și-a pierdut proprietățile pământești.

În 1920, Stefan Bartoszewicz, cumnatul lui Szymanowski, care lucra ca funcționar la Ministerul Comerțului din Varșovia, a cumpărat pentru familia Szymanowski o vilă abandonată în orașul Bydgoszcz de germani (în urma unei emigrări în masă, după decizia Tratatului de la Versailles cu privire la recunoașterea independenței Pomeraniei poloneze și a Voievodatului Polonia Mare). Între 1921 și 1924, a locuit în acea casă (situată pe strada Koziteluskin, Nr. 5 din cartierul Bielawy) împreună cu mama sa, Anna Szymanowska, cu sora, Stanisława, și cu fratele său Feliks. Atunci a început o nouă perioadă a creației sale. A compus, printre altele, cântece pentru ciclul de poezii al lui Julian Tuwim sub numele „Słopiewnie”, scriind și eseuri despre Igor Strawinski și Frédéric Chopin. La jumătatea anilor `20, familia s-a mutat în Varșovia, unde Karol a avut primele mari succese artistice și ulterior a devenit primul rector al Conservatorului din Varșovia.

Szymanowski era homosexual^[3]. Opera Król Roger (1918-1924) este una dintre lucrările sale care conțin motive homoerotice. Printre acestea se numără și poezii. A abordat în mod direct tematica homosexualității în nuvela Efebos (scrisă între 1917 și 1919) pe care i-a dedicat-o iubitului său, Boris Kochno, dansator în vârstă de 15 ani, care provenea dintr-o familie de nobili ruși. După plecarea sa la Paris, Boris urma să fie implicat în relații amoroase cu Sergei Diaghilev și Cole Potter. Nuvela a ars în septembrie 1939, în locuința vărului compozitorulu, Jarosław Iwaszkiewicz, care a făcut un rezumat detaliat al operei. Totuși, un capitol, dedicat chiar lui Kochno (tradus in limba rusă de însuși Szymanowski), a fost salvat. Acest fragment a fost publicat în Germania ^[4]. Pentru lucrările literare din anii `30 a primit medalia de aur a Academiei Poloneze de Literatură.

În anul 1930, suferind de tuberculoză, Szymanowski s-a stabilit permanent in „Vila Atma” din Zakopane (în prezent parte a Muzeului National din Cracovia). Cât timp a locuit aici, a condus Academia de Muzică din Varșovia (1930-1922) și a frecventat un sanatoriu din Elveția pentru tratamente. Deoarece sistemul digestiv al compozitorului a fost afectat de tuberculoză, acesta nu putea să mănânce nimic. A murit în somn, în clinica „du Signal” din Lausanne, Elveția.

Pentru creațiile muzicale de o importanță deosebită în cultura poloneză și cea universală, pe 2 aprilie 1937, președintele Ignacy Mościcki i-a oferit post-mortem lui Karol Szymanowski Marele Cordon al Ordinului Polonia Restituta.

A fost îngropat în Cripta Zasłużonych na Skałce din Cracovia. Inima lui a ars pe 6 august 1944 în timpul Revoltei din Varșovia, împreuna cu Capela Sióstr Sercanek din Biserica Sf. Cruce. Cu ocazia aniversării a 125 de ani de la nașterea compozitorului și a 70 de ani de la moartea acestuia, pe 16 noiembrie 2006, Seimul Poloniei a ales anul 2007 ca fiind anul lui Karol Szymanowski.

În ultimii ani s-a produs o reînviere a operelor compozitorului. Cel care a făcut posibil acest lucru este dirijorul Sir Simon Rattle, care a înregistrat cu a sa “City of Birmingham Orchestra”, pentru concernul EMI, patru albume monografice (printre care unul dublu) conținând: Simfonia a 3-a, Stabat Mater, Litania do Marii Panny, Pieśni księżniczki z baśni (Cântecele prințesei din basme; cu Iwona Sobotka) precum și două concerte de vioară. Aceste înregistrai au primit două premii prestigioase Grammophon Awards. În discografia dirijorului se gasesc de asemenea Harnasie, Król Roger, Pieśni miłosne Hafiza (cu Magdalena Kozena), și de asemenea a 4-a Simfonie Concertantă.

În prima fază a creației sale, Szymanowski a fost influențat în mod clar de curentul romantic, urmărind tehnica lui Richard Strauss, și a ilustrului compozitor Chopin. Începând cu 1914, s-a predat influenței impresionismului, devenind unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai modernismului. Szymanowski a dobândit un stil muzical propriu, foarte liric, sprijinit pe o orchestrație bogată și inovatoare. Timpul petrecut in Zakopane i-a influențat creația muzicala, introducând în muzica sa motive folclorice poloneze, inclusiv din zonele Podhale și Kurpie.

79 lucrări muzicale:

• Muzică vocală:
  • Cântece : 29
  • Muzică corală: 6
• Muzică instrumentală:
• Simfonii: 4
• Concerte: 2
• Muzică de cameră: 11
• Alte forme orchestrale: 5
• Opere: 2
• Operete: 1
• Balet: 2
• Lucrări pentru pian: 17

Karol Macej Szymanowski

Muzeul "Karol Szymanowski" în vila "Atma" din Zakopane Locuința lui Szymanowski din Varșovia Statuia lui Karol Szymanowski din Bydgoszcz

* 1883: Agricola Cardaș (n. 3 octombrie 1883, Galați - d. 30 octombrie 1955, Iași)^[1] a fost biolog, agronom și publicist, creatorul învățământului mediu de zootehnie și al Centrului universitar de zootehnie din Iași.

După absolvirea Liceului „Vasile Alecsandri” din Galați (1896-1904), a studiat la Facultatea de Științe Iași, secția de științe naturale (1904-1908), urmând, în paralel, Seminarul Pedagogic Universitar Iași (1906). A continuat studiile la Academia de Agricultură Bonn Poppelsdorf din Germania, ca bursier al Academiei Române^[2], obținând aici și doctoratul în 1910

După întoarcerea în țară, în perioada 1910-1914 a lucrat ca director al noii Școli Inferioare de Agricultură de la Țigănești, în imediata apropiere a Tecuciului.^[3]

Prin Legea Învățământului Superior publicată în M.O./27 martie 1912, se stabilea înființarea Secției de Științe Agricole, la Facultatea de Științe a Universității din Iași, unul din profesori fiind și Agricola Cardaș.^[4]

După susținerea docenței, în anul 1914, a devenit conferențiar la catedra de zootehnie din cadrul Facultății de Științe din Iași. Din 1925 a devenit profesor titular atât la Facultatea de Științe, cât și la Institutul Agronomic din aceeași localitate, numărându-se și printre întemeietorii acestuia.^[3]

În 1918, după Unirea Basarabiei cu România, Agricola Cardaș a fost director al agriculturii din Basarabia. În această poziție publică, a înaintat în anul 1926 Ministerului Instrucțiunii Publice un memoriu prin care solicita transferul învățămantului agronomic de la Iași la Chișinău, capitala unei regiuni cu mare potențial agricol. În M.O. nr. 82/9 aprilie 1933 s-a publicat Legea pentru transformarea Secției de Științe Agricole de pe lângă Universitatea din Iași, în Facultate de Științe Agricole a Universității „Al. I. Cuza” din Iași, cu sediul la Chișinău, al cărei decan în anii 1936-1938 a fost Agricola Cardaș.^[4] Prin grija profesorului Agricola Cardaș, după înființarea Facultății de Științe Agricole din Chișinău, au fost create 4 laboratoare de Zootehnie cu ferme didactice și un atelier de material didactic, în care se confecționau mulaje și instrumentar zootehnic. Rezultatele activității științifice îl situează în poziția de fondator al științei zootehnice în Moldova.^[5]

În 1920, Agricola Cardaș a înființat publicația de popularizare Foaia Plugarilor, care a apărut, cu întreruperi impuse de împrejurări, până în 1940.^[6]

Ca o recunoaștere oficială a meritelor sale științifice, în anul 1940 a fost ales membru al Academiei de Științe a României, și funcția de vicepreședinte al Secției de biologie aplicată.^[7][8]

În martie 1943 adevenit Membru corespondent al Academiei de Agricultură din România.

După ce fusese îndepărtat de la catedră timp de patru ani, de regimul comunist, a revenit în 1952 ca profesor la Facultatea de Zootehnie a Institutului Agronomic ieșean

Principalele sale lucrări sunt:^[10]

• Note sur les bivalves trouvées dans l’Oxfordien de Hârșova-Topal (Dobrogea), Imp. Dacia Iliescu, Grossu & Comp., 1907.
• Note sur quelques Echinodermes de la région jurassique de Hârșova-Topal (Dobrogea) : [Extras]. Jassy : Imprimerie "Dacia" Iliescu, Grossu & Comp, 1907. 7 p. III 26.928
• Rumäniens Rindviehzucht. Bonn : Buchdruckerei Jos. Bach Wwe, 1910. 118 p. : tab., [3] f. il. III 12.583
• Scurtă privire asupra animalelor din România. Iași : Tipografia H. Goldner, 1911. 6 p. IV 1.206
• Încercări asupra învățământului agricol. București : România agricolă, 1912. 40 p. II 3.922
• Asupra originii taurinelor românești. București : Socec & Co, 1914. 26 p. : fig., tab., 4 f.: il. IV 7.276
• Materialul zootehnic din județele Durostor și Caliacra. București : Librăriile Socec & Co și C. Sfetea, 1915. 18 p. IV 1.203
• Necesitatea vulgarizării cunoștințelor de agricultură și economie casnică, Inst. de Arte Grafice N. V. Ștefăniu et Comp., 1915.
• L’origine des taurines roumains, Inst. d’Arts Graphiques Carol Göbl, S-r Ion St. Rasidescu, 1915.
• Cooperația în vremurile de azi : Patru conferințe rostite la radio. București : Institutul Național al Cooperației, 1942. III 752

Agricola Cardaș

* 1887: Berthold Karwahne (* 3 octombrie 1887; + 14 noiembrie 1957) a fost un politician mai întâi comunist, apoi nazist din Germania.

De la mijlocul anilor ´20 a făcut parte din Partidul Comunist German (KPD) fiind și consilier municipal la Hanovra. În privința conflictelor interne din partid a făcut parte din gruparea de extrema stângă (grupul lui Iwan Katz). După ocuparea eșuată a clădirii redacției ziarului comunist "Niedersächsische Arbeiterzeitung (Ziarul Muncitoresc din Saxonia Inferioară)" pe data de 11 ian. 1926 a fost exclus din partid. Oamenii lui Katz au format pe urmă împreună cu "Allgemeine Arbeiter-Union - Einheitsorganisation (Uniunea Generală a Muncitorilor - Organizația Unitară)", condusă de Franz Pfemfert, partidul "Spartakusbund linkskommunistischer Organisationen (Uniunea Spartakistă a organizațiilor comuniste de stângă)". Numai cu două luni mai târziu, în ianuarie 1927, Karwahne a ieșit din această formație datorită lui Katz care n-a vrut să renunțe la mandatul lui parlamentar.

Puțin mai târziu Karwahne a aderat la Partidul Național Socialist German al Muncitorilor (NSDAP), pentru care a activat din 1930 până-n 1945 ca deputat de Reichstag. Astfel a devenit cel mai important reprezentant al organizației "Nationalsozialistische Betriebszellenorganisation (NSBO)" - celulele naziste din întreprinderile mari - din provincia Hanovra. Deasupră era membru al Landtag-ului din Hanovra (din 1929 până-n 1932 pentru sectorul electoral Nienburg-Hoya ca și în 1933 pentru sectorul electoral Hanovra-oraș).

După preluarea puterii de către partidul nazist a jucat un rol important privind administrarea fostei averi a sindicatului ca și în calitate de funcționar al "Deutsche Arbeitsfront (Frontul German al Muncii)".

Printre personajele importante ale statului nazist Karwahne a fost singurul cu un bogat trecut comunist.

* 1891: Prințul Maurice de Battenberg (Maurice Victor Donald; 3 octombrie 1891 – 27 octombrie 1914) a fost membru al Casei de Battenberg și al familiei regale britanice extinse, cel mai mic nepot al reginei Victoria. Toată viața sa a fost cunoscut sub titlul de Prințul Maurice de Battenberg și a murit înainte ca familia regală britanică să renunțe la titlurile germane în timpul Primului Război Mondial și să-și schimbe numele în Mountbatten.

Maurice a urmat prestigiosul colegiu Wellington. Tânărul prinț a servit în Primul Război Mondial ca locotenent și a fost ucis în misiune la Ypres Salient în 1914 la vârsta de 23 de ani.

Prințul Maurice

Părinți Prințul Henric de Battenberg Prințesa Beatrice a Regatului Unit  Frați și surori Victoria Eugenie de Battenberg Alexander Mountbatten, Marchiz de Carisbrooke

* 1897: Louis Aragon (n. 3 octombrie 1897, Paris - d. 24 decembrie 1982, Paris) a fost pseudonimul literar al lui Louis-Marie Andrieux, poet și scriitor francez.

Influențat de Charles Dickens, contele de Lautréamont, Lev Tolstoi, Maxim Gorki, Louis Aragon este unul din reprezentanții realismului târziu. Împreună cu André Breton și Paul Éluard, Aragon formează în 1924 mișcarea artistică a suprarealismul.

După absolvirea liceului Carnot, studiază medicina la Sorbona, unde îl cunoaște pe André Breton.

În 1917, se înrolează și participă la Primul Război Mondial, lucrând la un spital militar.

În 1927 aderă la mișcarea comunistă.

În 1928 o cunoaște pe Elsa Triolet, scriitoare și participantă la Rezistența franceză, cu care se căsătorește în 1939.

Opera:

Poezie

• 1942: "C";
• 1943: Muzeul Grévin ("Le Musée Grévin");
• 1919: Foc de bucurie ("Feu de joie");
• 1926: Mișcarea perpetuă ("Le Mouvement perpétuel");
• 1929: Marea bucurie ("La Grande Gaîté");
• 1930 - 1931: Acuzatul-acuzator ("Persécuté persécuteur");
• 1934: "Hourra l'Oural";
• 1941: Necaz ("Le Crève-Cœur");
• 1942: "Cantique à Elsa";
• 1942: Ochii Elsei ("Les Yeux d'Elsa");
• 1942: "Brocéliande";
• 1943: Onoarea poeților ("L'Honneur des poètes");
• 1943: "La Rose et le Réséda";
• 1944: Diana franceză ("La Diane Française");
• 1945: "En étrange pays dans mon pays lui-même";
• 1948: Un alt necaz ("Le Nouveau Crève-Cœur");
• 1956: Romanul neterminat ("Le Roman inachevé");
• 1959: Elsa ("Elsa");
• 1960: Poeții ("Les Poètes");
• 1963: "Le Fou d'Elsa";
• 1964: "Il ne m'est Paris que d'Elsa";
• 1969: "Les Chambres, poème du temps qui ne passe pas";
• 1955: Afiș roșu ("Affiche rouge").

Proză

• 1921: "Anicet ou le Panorama";
• 1922: Aventurile lui Telemac ("Les Aventures de Télémaque");
• 1924: "Le Libertinage";
• 1926: Țăranul din Paris ("Le Paysan de Paris");
• 1927; "Le Con d'Irène";
• 1934: Clopotele din Basel ("Les Cloches de Bâle");
• 1936; Frumoasele cartiere ("Les Beaux Quartiers");
• 1942: Călătorii din imperială ("Les Voyageurs de l'Impériale");
• 1944: Aurélien ("Aurélien");
• 1945; Servitute și măreție franceză ("Servitude et Grandeur des Français. Scènes des années terribles");
• 1949 - 1951: Comuniștii ("Les Communistes") (6 vol.);
• 1953: "Le Neveu de Monsieur Paul";
• 1958: Săptămâna patimilor ("La Semaine Sainte");
• 1962: "Histoire parrallèle";
• 1965: "La Mise à mort";
• 1967: "Blanche ou l'oubli";
• 1971: Henri Matisse ("Henri Matisse");
• 1974: Teatru/roman ("Théâtre/Roman");
• 1980: "Le Mentir-vrai";
• 1986: Apărarea infinitului ("La Défense de l'infini");
• 1986: Aventurile lui Jean-Foutre La Bite ("Les Aventures de Jean-Foutre La Bite");
• 1989: Pentru a explica ceea ce am fost ("Pour expliquer ce que j'étais").

Eseuri

• 1924: Un val de vise ("Une vague de rêves");
• 1928: Tratat despre stil ("Traité du style");
• 1935: Pentru un realism socialist ("Pour un réalisme socialiste");
• 1953: Omul comunist ("L'Homme communiste").

Louis Aragon

* 1898. Leo McCarey (n. 3 octombrie 1898, Los Angeles, SUA – d. 5 iulie 1969, Santa Monica, SUA) a fost un regizor de film.

Filmografie selectivă

• We Faw Down (1928)
• Should Married Men Go Home? (1928)
• Habeas Corpus (1928)
• Liberty (1929)
• Big Business (1929)
• Wild Company (1930)
• Duck Soup / Supa de rata (1933)
• Ruggles of Red Gap (1935)
• The Awful Truth / Cumplitul adevăr (1937)
• Once Upon a Honeymoon / O lună de miere (1942)
• Going My Way (1944)
• The Bells of St Mary's / Biserica St. Mary (1945)
• Good Sam (1948)
• Love Happy (1949)
• You Can Change the World (1951)
• An Affair to Remember (1957)
• Rally 'Round the Flag, Boys! (1958)
• Satan Never Sleeps (1962)

* 1910:Hans Zikeli (n. 3 octombrie 1910, Mediaș - d. 6 februarie 1999)^[1] a fost un handbalist de etnie germană care a jucat pentru echipa națională a României. Zikeli a fost component al selecționatei în 11 jucători a României care s-a clasat pe locul al șaselea la Olimpiada din 1936, găzduită de Germania.^[2][3] El a jucat în două din cele trei meciuri

* 1923. Cezar Lăzărescu (n. 3 octombrie 1923, București - d. 27 noiembrie 1986, București) a fost un arhitect și urbanist român a cărui activitate s-a desfășurant în perioada conducerii țării de către Partidul Comunist Român. Din primii ani după absolvirea facultății, în 1952, și până după cutremurul din 1977, a conceput și realizat un număr important de planuri și detalii de sistematizare în toată țara.

A format în jurul său o echipă de arhitecți, artiști si studenți cu care a propus puterii comanditare ceea ce numea el „principiile mele de artizan”: să construiască ieftin, repede și în termeni (ceea ce era extrem de dificil în acea perioadă de lipsuri). Mulțumită relațiilor sale bune cu forurile comanditare de mare pondere politică, a avut acces prioritar la furnizori și, obținând materiale și meșteri de calitate, a reușit adesea să-și atingă scopurile ținând termenii.

Aceste principii i-au adus recunoașterea puterii dar și critici șoptite printre colegi. La aceste critice, replica sa era că „preferă să facă cât poate mai bine pentru profesiune decît să devină un disident, al cărui discurs poate fi marcant dar ale cărui realizări rămân la stadiul de schițe”.

Tatăl său, Alexandru Lăzărescu a fost colonel de geniu militar. Se afla în mare parte a timpului în garnizoană, departe de București și de casă. Cezar Lăzărescu a păstrat o imagine de protector de la distanță a tatălui său și amintirile unor vacanțe exuberante. Mama sa, Sophia Lăzărescu Georgescu, casnică, era fiica unui muncitor tipograf care a devenit director-acționar de tipografie și în tinerețe ea urmase o școală prestigioasă de artă. Astfel i-a transmis gustul și tehnica desenului și a picturii precum și voința muncii serioase și ambiția.

Restaurantul "Perla Mării" din Eforie nord

21 de hoteluri și 8 restaurante, comerțuri, baruri și cluburi la Mamaia

1957 - 1961 : Dezvoltarea litoralului românesc

Programul de concedii plătite pentru „Sindicatele Muncitorilor”^[3] a condus la necesitatea urgentă de a crea, în câteva luni, un număr impresionant de paturi în hoteluri pe litoralul românesc. Un influent „tovarăș” local a cerut echipei condusă de Lăzărescu să construiască, înainte de începerea sezonului estival, un complex hotelier cu restaurante pentru sindicate în Eforie Nord. Pus în fața unei ecuații aparent fără soluție (construirea în cîteva luni, cu un buget inadecvat, a mai mult de o mie de locuri de cazare), Lăzărescu și echipa reușesc obținând de la București materialele și muncitorii necesari pentru a realiza un ansamblu de cazare și restaurare modern, cu mari suprafețe vitrate, apropiat de „arhitectura modernă” internațională a epocii și de principiile lui Le Corbusier, dar ignorând atât regulile birocratice de repartizare a resurselor, cât și realismul socialist.

Rezultă denunțuri și o anchetă juridică, Lăzărescu fiind convocat, împreună cu responsabilul politic pentru litoral, de către Gheorghe Gheorghiu-Dej, secretarul general al Partidul Muncitoresc Român. Însă Gheorghiu-Dej îl felicită și își exprimă satifacția pentru rezultat, pentru termenul scurt de execuție și respectarea bugetului. Gheorghiu-Dej îl numește la scurt timp pe Lăzărescu responsabilul planului de dezvoltare al litoralului românesc. Astfel s-a născut unul din ansamblurile arhitecturale cele mai marcante care a sunat clopotul arhitecturii realist socialiste în România.

Urmează o perioadă de muncă intensă, cu dezvoltarea părții de sud a litoralului, zona Eforie Nord, Techirghiol, Eforie Sud (care în acea perioadă se numea Vasile Roaită) și Mangalia. Majoritatea construcțiilor sunt pentru odihnă, dar și de sănătate, multe investiții fiind cu specific medical și balnear. Zona de nord a orașului Constanța, Mamaia, are un caracter eminamente de odihnă și recreere. Dar zonele nou construite nu dispun de drumuri, de rețele de canalizare și de distribuție de energie corespunzătoare: totul trebuie reluat de la zero.

Vila “Lac 2” la București Floreasca

Hotelul Europa la Eforie nord

Echipa pe care o conduce e formată din tineri arhitecți talentați care s-au afirmat în mod individual ulterior, precum A. Borgovan, V. Ghiorghiu, G. Cristea, D. Ghiorghiu, A. Coveianu, L. Popovici, T. Adam, V. Petrea, Stopler și mulți alții. Amploarea proiectului și viziunea asupra „arhitecturii moderne”, larg împărtășită în cadrul echipei, au sudat-o și au condus la creații care păstrează și astăzi caracterul modern, minimalist aproape, al majorității construcțiilor (restaurantul „Perla Mării”^[4], taberele de copii din Eforie între nord și sud, barul-cazino „Melody”, „Vila Marina” la Mamaia și altele). Soluțiile tehnice sunt îndrăznețe, pe măsura revoluției estetice: Mamaia este construită pe o fâșie de nisip între lac și mare, cu o altimetrie foarte mică, ceea ce a necesitat crearea unui sistem de salubritate inovator.

În paralel cu dezvoltarea litoralului românesc, Lăzărescu și echipa sa sunt solicitați pentru construirea de vile speciale pentru demnitari străini în vizită în România și pentru demnitari ai guvernului, în Eforie Nord și Mamaia pentru început, apoi la București și în restul țării. Vilele sunt realizări de lux, cu multe contribuții importante ale unor companii franceze, cum ar fi „Perrier-Rolin” și „Zilli”, sau italiene, cum ar fi „Barovier & Toso” din Murano. Aceste proiecte au fost, împreună cu Aeroportul Otopeni-București, unele din rarele ocazii de colaborare cu soția sa, Ileana Lăzărescu, de asemenea arhitect, în domeniul decorației interioare.

Lăzărescu împreună cu soția sa Ileana: trăiau într-o casă tradițională, antebelică.

În multe realizări din București (vilele ‘’Lac 1’’ și ‘’Lac 2’’ de exemplu) se simte influența americană a arhitecților Richard Neutra sau Mies van der Rohe, diametral opusă realismului socialist care a reprezentat dominația sovietică. Dar există, de asemenea, o manifestare a influenței arhitecturii românești, a mânăstirilor din nordul țării (vila de la Snagov) sau a construcțiilor din zone muntoase elvețiene (vila din Timișul de Sus).

Gheorghiu-Dej îl considera ca parte din familie. La observațiile altor demnitari cu privire la faptul că responsabilitățile lui Lăzărescu sunt incompatibile cu faptul că el nu era membru de Partid, Gheorghiu-Dej răspundea: „lăsați-l să-și vadă de treabă, în cazul în care dorește, va face politică mai tîrziu.” Lăzărescu nu a avut niciodată nevoie să devină membru, capacitățile sale făcând din el un om indispensabil.

Număr de demnitari comuniști îi cer construirea de vile pe care Lăzărescu le relizează cu entuziasm, cu excepția uneia relativ la care își permite să discute gusturile estetice ale clienților, anume Nicolae și Elena Ceaușescu.

Gheorghiu-Dej a murit în primăvara anului 1965, lovit de un cancer fulgurant. În acel moment Lăzărescu se afla în Franța pentru comenzi de materiale. El ia cunoștință de preluarea puterii de către Ceaușescu și, în ciuda sfatului multor prieteni de acolo, se întoarce în Republica Populară Romînă. Unii demnitari și colegi îl denunță ca „dușman al poporului” pentru că a cheltuit banii țării pe construcții de lux și, împreună cu alți tovarăși apropiați lui Gheorghiu-Dej, Lăzărescu este pus pe „lista neagră” informală a celor care „trebuie să fie verificați". În acel moment, Ceaușescu nu a digerat încă discuțiile despre vila sa.

În 1968 Lăzărescu este chemat să participe la un concurs pentru Aeroportul Otopeni-București, primele propuneri ale arhitecților concurenți nesatisfăcînd exigențele lui Ceaușescu. Una din variantele lui Lăzărescu a câștigă faza a doua a concursului și urmează construcția aeroportului.

Sala de conferințe "Omnia"

Sediu administrativ și politic la Pitești

Ulterior, el a construit un număr mare de clădiri reprezentative în tară (Palatul Sporturilor din București, Sala de conferințe a sediului Partidului Comunist, ambasada Chinei la București, sala culturală a ambasadei Franței și multe altele), precum și ambasada română la Beijing și Parlamentul Republicii Sudan la Khartoum. Lăzărescu a fost numit rector al Institutului de Arhitectură "Ion Mincu" și un an mai târziu președinte al Uniunii Arhitecților din România.

Parlamentul Sudanului la Khartoum.

Lucrările încredințate sunt importante, dar clădirile repartizate lui Ceaușescu sunt încredințate altor arhitecți. Relația cu cuplul Ceaușescu rămîne oficială, combinând respectul lor pentru profesionalismul lui Lăzărescu și respectul acestuia pentru clienții săi.

Relațiile lui Lăzărescu cu Ceaușescu încep să se deterioreaze după cutremurul din 1977. Daunele cutremurului au creat oportunitatea pentru Ceaușescu de a-și dezvolta vocația de ctitor. Ceaușescu ordonează reluarea studiilor de urbanism pentru modernizarea Bucureștiului făcute la cererea regelui Carol II în jurul anilor 1940. Și le însușeste și pornește un program de restructurare a orașului de tip Haussmannian, cu un nou centru de greutate a orașului în zona dealului Mitropoliei. Tema concursului prevede locuințe, o operă, muzee, biblioteca națională, un palat uriaș pentru guvern, ministere și marea adunare națională grupate la un loc (ca sediu politic și administrativ al țării), un hotel și spații comerciale. Studiile sunt realizate de mai multe echipe de arhitecți. Ceaușescu îi cere lui Lăzărescu un program pentru Sediul Partidului, al Organizațiilor de Tineret și Sindicale, și al Guvernului, pe baza organigramelor și a clădirilor existente.

Ceaușescu cere în permanență faze noi de studii și variante, reduce clădirile sociale și culturale pentru a păstra la sfârșit numai centrul politic, o construcție ministerială și locuințe. Fazele concursului restrâng numărul de participanți dar proiectele continuă să reflecte programul, cu excepția proiectului „echipei de tineret” condusă de arhitecta Anca Petrescu, care propune o construcție de formă piramidală, fără un program bine definit. Ceaușescu cere participanților să ia exemplu după Anca Petrescu și să aducă variante supradimensionate. Lăzărescu și echipa sa, precum și echipa lui Cornel Dumitrescu continuă să prezinte propuneri reduse (sub pretextul de a nu ști cum să proiecteze o clădire fără conținut, doar pentru imagine) și sunt eliminați din concurs.

În schimb, Lăzărescu este numit responsabil al proiectului de modificarea a clădirii Teatrului Național, proiectat pe timpul lui Gheorghiu-Dej de o echipă sub conducerea arhitectului Horia Maicu. Clădirea Teatrului îl irita pe Ceaușescu atât prin faptul că amintea de bisericile din nordul țării (biserica Arbore) cât și prin faptul că fusese constrâns să termine, la începutul „domniei”, un edificiu decis de predecesorul lui Gheorghiu-Dej.^[5]

Cezar Lăzărescu a considerat numirea sa ca proiectant a transformărilor drept „o pedeapsă pentru că a îndrăznit să nu se supună cererii de supralicitare pentru edificiul central”. Ceaușescu este conștient de rivalitatea creată între arhitecții implicați.^[6] Spre mijlocul operațiunii, Lăzărescu nu a mai fost chemat la vizitele lui Ceaușescu, modificările fiind transmise de către consilieri. Aceasta a fost, de asemenea, perioada în care cercul de consilieri și șefi de cabinet au izolat cuplul prezidențial, denaturând informația spre și de la ei, și pregătind astfel executarea lor în 1989.

În 1985, Lăzărescu a fost numit responsabil de proiectul Bibliotecii Naționale neterminat la moartea sa după o lună de comă, pe 27 noiembrie 1986.

Urbanism

• Planul de sistematizare al orașului Cernavodă -1952
• Planul de sistematizare al orașului Poarta Alba -1952
• Planul de sistematizare al orașului Năvodari - 1952
• Planul de sistematizare al orașului Constanța - 1954
• Planul de sistematizare și amenajare a litoralului Mării Negre - 1957
• Planul de sistematizare al orașului Vasile Roaită (Eforie Sud) - 1958
• Planul de sistematizare al orașului Eforie Nord - 1958
• Planul de sistematizare al orașului Pitești - 1967
• Detaliu de sistematizare a campusului Institutului de Fizică Atomică la Măgurele - 1969
• Planul de sistematizare al orașului Zimnicea - 1977

Arhitectură

• Pavilionul administrativ al Combinatului Siderurgic Hunedoara - 1949
• Dezvoltare rezidențială pentru muncitori nefamiliști la Hunedoara - 1949
• Colegiul Tehnic cu 24 de clase și ateliere, Hunedoara - 1950
• 4 blocuri de locuințe pentru fabrica Electroputere de la Craiova - 1951
• Dezvoltarea sediul Consiliului de Stat al Planificării - 1951
• Blocuri de locuințe Medgidia, 86 apartamente - 1951
• Amenajarea interioară și extinderea sediului Casei Compozitorilor București - 1951
• Blocuri de locuințe cu 140 apartamente la Medgidia - 1952
• Colonii muncitorești pentru mineri, Baia Mare - 1952
• Pavilionul Central al Clubului Sportiv Dinamo București - 1954
• Clădiri pentru Armată, Dobrogea - 1955
• Clădiri pentru Ministerul de Interne - 1956
• Complex de clădiri de balneoterapie, Eforie Sud - 1957
• Amenajarea falezei (restaurant, terase și anexe), Eforie Nord - 1957
• Hotel de 200 de locuri, Eforie Nord - 1957
• 8 vile ministeriale, Eforie Sud - 1957
• Dezvoltarea hotelului "Albatros" și construcția restaurantului anexă^[7], Mamaia - 1957
• Tabără de vară pentru 200 de locuri, Eforie Nord - 1957
• 3 vile la Mangalia - 1958
• Tabără de vară pentru 600 de locuri Eforie Sud - 1958
• Bar și restaurant pe malul mării, Eforie Nord - 1958
• 9 vile guvernamentale, Eforie Nord - 1958
• Hoteluri și restaurante pentru 1600 de locuri Eforie Nord - 1958
• Hoteluri pentru 1200 locuri, restaurante și comerțuri, Mangalia - 1958
• Trei vile prezidențiale Eforie Nord - 1958
• 3 case de odihnă medicalizate, 600 de locuri, restaurant și club, Mangalia - 1959
• Hoteluri, magazine, cinematografe și restaurante pentru 2000 de locuri, Eforie Nord - 1959
• Clădiri balneare, Lacul Techirghiol - 1959
• Sanatoriu și clinică de 500 de locuri^[8], Mangalia - 1959
• Tabară de vară, restaurant și dotări sociale, Mamaia - 1959
• Sediul Consiliului Popular al orașului Mangalia - 1959
• Sanatoriul pentru copii tuberculoși, 600 de locuri, Mangalia - 1959
• 21 hoteluri și 8 restaurante, magazine, baruri și cluburi, 10000 locuri, Mamaia - 1960
• Residență pentru personalul administrativ, Eforie Nord - 1960
• Bloc pentru personalul administrativ al centrului de odihnă cu cazare 300 locuri, Eforie Nord - 1961
• Vila prezidențială pentru demnitari străini de la București Floreasca ‘’Lac 1’’ - 1962
• 5 vile guvernamentale cu cinematografe și piscine, București - 1963
• Vila prezidențială cu piscină și cinematograf în București Floreasca ‘’Lac 2’’ - 1964
• Vila prezidențială cu cinema la Timișu de Jos, Brașov - 1964
• Vila prezidențială pentru demnitari de afaceri externe la Snagov - 1965
• Reședința pentru oficialii partidului la Snagov - 1965
• Hotel de 50 de locuri pentru demnitari de partid la Snagov - 1965
• Vila guvernamentală la Craiova - 1965
• Hotel "Europa", Eforie Nord - 1966
• Vila prezidențială "Marina" din Mamaia - 1966
• Cameră de primire și protocol Mangalia Nord - 1967
• OMNIA Sala de conferințe^[9] a Sediul Central al Partidului, București - 1967
• Resedință 50 de locuri și restaurant, Pitești - 1969
• Sediul administrativ și politic, Pitești - 1969
• Sediul administrativ și politic Focșani - 1969
• Tren guvernamental și decorarea interioară a 24 vagoane - 1969
• Vapor guvernamental și decorarea interioară - 1969
• Casa de Cultură - Sală de 800 de locuri în Pitești - 1970
• Aeroportul Internațional „Henri_Coandă” București^[10] - 1970
• Centru Sportiv de 12000 de locuri București - 1970
• Pavilion pentru Institutul de Fizică Atomică la Măgurele - 1970
• Extindere pentru Facultatea Tehnică de Construcții - 1971
• Palatul Sporturilor din București 8000 de locuri - 1974
• Hotel la Predeal - 1974
• Clădiri în Libia - 1975
• Resedința prezidențială la Monrovia în Liberia -1976 (proiect)
• Ambasada României la Beijing - China - 1977
• Parlamentul din Sudan la Khartoum - 1977
• Palatul Prezidențial din Khartoum - 1977 (proiect)
• Ambasada Chinei la București - 1979
• Centrul cultural al Ambasadei Franței la București - 1979
• Turn de televiziune la București - 1980 (proiect)
• Reactualizarea Teatrului Național din București - 1982
• Biblioteca Națională din București -1984 (construcție neterminată)

Publicații

• Manualul arhitectului vol. 1- Editura Tehnică București, 1954 (colaborare)
• Proiectarea și construcția orașelor - Norme și principii – Editura Tehnică București, 1956
• Problemele actuale ale hotelurilor din orașele țării noastre - Teză de Doctorat
• Betonul aparent – Editura Tehnică București, 1969
• Construcții hoteliere – Editura Tehnică București, 1971 (citește online)
• Arhitectura construcțiilor turistice moderne din România – Editura Meridiane, 1972
• Arhitectura românească în imagini – Editura Meridiane, 1973
• Arhitectura contemporană din România – Editura Meridiane, 1973
• Urbanismul în România – Editura Tehnică București, 1974
• Arhitectura și viața orașelor - Editura Tehnică București, 1986 (citește online)
• Conceptul de proiectare în învățămîntul de arhitectură – Institutul de Arhitectură, 1971
• Cum să înțelegem arhitectura - Bruno Zevi - Traducere din limba italiană și comentarii, 1969

Cezar Lăzărescu

* 1928: Christian d’Oriola (n. 3 octombrie 1928, Perpignan, Franța – d. 29 octombrie 2007, Nîmes, Franța) a fost un scrimer olimpic francez specializat pe floretă. A fost dublu campion olimpic și cvadruplu campion mondial atât la individual, cât și pe echipe. Este cel mai titrat scrimer francez

* 1932: Mircea Drăgan (n. 3 octombrie 1932,^[1] Gura Ocniței, Dâmbovița, România – d. 31 octombrie 2017,^[2][1] Râmnicu Vâlcea, România) a fost un regizor și scenarist român.

Mircea Drăgan s-a născut pe 3 octombrie 1932, la Gura Ocniței. A terminat IATC în 1955 ca șef de promoție la secția Regie. A fost căsătorit cu actrița Ioana Drăgan.

Filmografie:

Regizor

• Dincolo de brazi (1958) (în colaborare cu Mihai Iacob)
• Setea (1961)
• Lupeni '29 (1963)
• Neamul Șoimăreștilor (1965)
• Golgota (1966)
• Columna (1968)
• Brigada Diverse intră în acțiune (1970)
• Brigada Diverse în alertă! (1971)
• B.D. la munte și la mare (1971)
• Explozia (1973)
• Frații Jderi (1974)
• Ștefan cel Mare - Vaslui 1475 (1975)
• Cuibul salamandrelor (1977)
• Aurel Vlaicu (1978)
• Brațele Afroditei (engleză "The Arms of Venus") (1979)
• O lume fără cer (1981)
• Plecarea Vlașinilor (1983)
• Întoarcerea Vlașinilor (1984)
• Raliul (1984)
• Cucoana Chirița (1986)
• Chirița în Iași (1988)
• Atac în bibliotecă (1992)

Scenarist

• Dincolo de brazi (1958) (în colaborare cu Mihai Iacob)
• Lupeni 29 (1963) (în colaborare cu Nicolae Țic și Eugen Mandric)
• Golgota (1966) (în colaborare cu Nicolae Țic)
• Brigada Diverse intră în acțiune (1970) - în colaborare cu Nicolae Țic
• Brigada Diverse în alertă! (1971) - în colaborare cu Nicolae Țic
• B.D. la munte și la mare (1971) - în colaborare cu Nicolae Țic
• Frații Jderi (1974) - în colaborare cu Profira Sadoveanu și Constantin Mitru
• Ștefan cel Mare - Vaslui 1475 (1975) (în colaborare cu Valeria Sadoveanu și Constantin Mitru)
• O lume fără cer (1981) (în colaborare cu Nicolae Țic și Eugen Mandric)
• Plecarea Vlașinilor (1983) (în colaborare cu Ioana Postelnicu)
• Întoarcerea Vlașinilor (1984) (în colaborare cu Ioana Postelnicu)

Mircea Drăgan

* 1935: Charles Moss Duke, Jr. (n. 3 octombrie 1935,^[1] Charlotte, SUA) este un astronaut american, membru al echipajului spațial Apollo 16, al 10-lea om care a pășit pe suprafața Lunii.

Charles Duke

Charlie Duke   Apollo 16.   Charlie Duke, 2.10.2008, Technik Museum Speyer

* 1940: Leni Dacian (prenume la naștere: Elena; n. 3 octombrie 1940, București) este o balerină, coregrafă și actriță de film română.^[2]

Este fiica adoptivă a lui Ion Dacian, un celebru interpret român de operetă.

Elena Dacian a absolvit Școala de Coregrafie din București în 1954,^[3] apoi a urmat cursurile Școlii de Coregrafie Vaganova din Leningrad (Sankt Petersburg) până în 1960.^[4]

În perioada 1960-1990 a fost angajată a Operei Române din București. În anul 1964 a devenit solistă, iar începând cu anul 1968 a fost prim-solistă a acestei instituții

Filmografie:

• Felix și Otilia (1972) - Aurica Tulea
• Osînda (1976) - mama lui Manlache
• Accident (1977) - soția lui Cuceanu
• Soldații victoriei (1977) - Elena Ceaușescu
• Doctorul Poenaru (1978) - Alexandrina, soția doctorului Poenaru
• Bietul Ioanide (1980) - balerina Cucly, fiica contelui Iablonski
• Ștefan Luchian (1981)

Leni Dacian

Leni Dacian în rolul Auricăi Tulea din filmul Felix și Otilia (1972)

* 1940: Ion Mocioi (n. 3 octombrie 1940) este un scriitor și om de cultură, ales senator ^[1] român în legislatura 1992-1996, de la 16 octombrie 1992 și până la 21 noiembrie 1996, în Circumscripția Electorală nr. 20, județul Gorj pe listele partidului PRM, Grupul parlamentar "Partida Națională"^[2] . A fost apoi deputat PRM în legislatura 2000-2004, perioada 11 decembrie 2000 - 12 decembrie 2004. În cadrul activității sale parlamentare în legislatura 2000-2004, Mocioi a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu India și Regatul Suediei.

Din istoria literaturii

• Începuturile poeziei române culte, Editura Spicon, 1999, 2001,420 p., reeditare
• Poeți și poezie în Gorj, 2004, 364 p.
• Cu scriitorii prin Gorj, 2005, 202 p.
• Elvira Godeanu, regină a teatrului românesc, 2002, 210 p.
• Poetul Nicolae Burlănescu-Alin, 2010, 100 p.
• Poetul Ion Gheorghe Anglițoiu, Editura „Academica Brâncuși”, 2010, 160 p.
• Poetul lon Mara, Editura Drim Edit, 2004
• Poetul Părăianu Emanoil, Editura Drim Edit, 2004

Din creația literară

• Drum în timp. Poezii, 1993, 144 p.
• Fabule (după Esop), 1996, 146 p.
• Povestiri de pe Tismana, 2010, 64 p.

Brâncușiologie

• Brâncuși. Viața, Editura Spicon & Drim Edit, Târgu Jiu, 2003, 490 p.
• Brâncuși. Opera, Editura Spicon & Drim Edit, Târgu Jiu, 2003, 538 p.
• Estetica operei lui Brâncuși, Editura Scrisul românesc, Craiova 1987, 204 p.
• Însemnări despre Brâncuși, Editura Spicon & Drim Edit, Târgu Jiu, 2004, 252 p.
• Brâncuși, Ansamblul sculptural de la Târgu-Jiu. Documentar, C.C.A., Deva , 1971,192 p.
• Mărturii despre Brâncuși, Editura Scrisul românesc, Craiova, 1975, 144 p.

Monografie

• Maria Lătărețu, 1980, 130 p.
• Emil Prager, 1980, 130 p.
• Alexandru Ștefulescu, 1980, 130 p.
• Ion Popescu Voitești, 1980, 130 p.

Istoria artei

• Pictorul Iosif Keber, 1980, 130 p.
• Sculptorul Iosif Schmidt - Faur, 1980, 130 p.
• Artă și artiști, Editura „Academica Brâncuși”, 2010.

Istorie

• Ecaterina Teodoroiu, Editura Scrisul Românesc, 1986

Folclor

• Cîntece de pe Tismana, Târgu Jiu,^[26] 1978, 388 p.

Alte cărți

• Brâncuși în portrete, 1980, album
• Esopeia (traducere în versuri), Editura Drim Edit, 2004
• Filosofie, 1980, album
• Mocioi, Ion, Vasiescu, Virgil - Ceramica populară din Gorj, CCES al județului Gorj, Târgu Jiu, 1974, 160 p.

Ion Mocioi

Inmânarea medaliei "Sămănătorul" scriitorului Ion Mocioi Mocioi Ion vorbind la o lansare de carte la Tismana

* 1944: Vasile Suceveanu (în rusă Василий Георгиевич Сучеван) (n. 3 octombrie 1944, Suceveni, raionul Adâncata, regiunea Cernăuți, Bucovina - d. 28 martie 2012, Suceveni, R. Moldova) a fost un matematician din Republica Moldova, autor a unor lucrări științifice și didactice pe teme matematice.

* 1949: Lindsey Adams Buckingham (n. 3 octombrie 1949) este un muzician american cunoscut ca fiind chitaristul și solistul vocal masculin al formației rock Fleetwood Mac din 1975 până în 1987 și din 1997 până în prezent. Pe lângă activitatea sa cu Fleetwood Mac Buckingham a lansat șase albume solo și trei albume live. Ca membru al formației Fleetwood Mac a fost inclus în Rock and Roll Hall of Fame în 1998. În 2011 revista Rolling Stone l-a poziționat pe Buckingham pe locul 100 în lista celor mai buni 100 de chitariști din toate timpurile.^[1] La apogeul formației Fleetwood Mac Buckingham era cunoscut pentru stilul său de interpretare la chitară fără pană și pentru abilitățile sale vocale dar și pentru relația uneori tensionată cu colega de formație și fosta iubită Stevie Nicks.

Născut în Palo Alto, California Buckingham a fost al treilea și cel mai mic copil al lui Morris Buckingham și a soției sale Rutheda (născută Elliot). A avut doi frați, Greg și Jeff. A crescut în zona San Francisco Bay Area unde Buckingham și frații săi erau încurajați să devină înotători profesioniști. Deși Buckingham a renunțat la sport pentru a începe o carieră în muzică fratele său Greg a câștigat o medalie de argint la Jocurile Olimpice de vară din 1968 din Mexico City.

Primul contact al lui Buckingham cu chitara a fost pe o chitară de jucărie Mickey Mouse cu care cânta alături de fratele său Jeff. Observând talentul său părinții i-au cumpărat o chitară Harmony în valoare de 35 de dolari.

Buckingham nu a luat niciodată lecții de chitară și nu știe să citească muzică.^[2] La vârsta de 13 ani a devenit interesat de muzica folk și, influențat de tehnica de interpretare la banjo, a învățat stilul energic al celor de la The Kingston Trio. La vârsta de 15 ani s-a alăturat formației folk locale Fritz ca și chitarist și solist vocal.

Buckingham și iubita sa de la acea vreme, Stevie Nicks, au înregistrat șapte demouri în 1972 pe un aparat analog cu patru canale și au venit în Los Angeles pentru a căuta o casă de discuri. În 1973 au semnat cu Polydor Records și în luna septembrie a aceluiași an a fost lansat albumul Buckingham Nicks. Totuși, la scurt timp după lansare casa de discuri a retras albumul din cauza vânzărilor slabe.

În ciuda acestei măsuri albumul a primit recenzii pozitive din partea criticilor. Buckingham și Nicks au pornit într-un scurt turneu de promovare a albumului cu puțin timp înainte să devină membri Fleetwood Mac. Concertele de la Birmingham și Tuscaloosa există sub formă de bootleg. Formația de turneu includea toboșarii Bob Aguirre (de la Fritz) și Gary Hodges plus basistul Tom Moncrieff care mai târziu va interpreta pentru Stevie Nicks pe albumul ei din 1981 Bella Donna.

Buckingham Nicks nu a fost niciodată lansat pe CD, deși există sub formă de bootleg. Atât Buckingham cât și Nicks au luat în calcul o posibilă lansare pe CD în viitorul apropiat.

Buckingham (dreapta) împreună cu Fleetwood Mac în 1977

În timp ce se afla la studioul Sound City din California Mick Fleetwood a auzit melodia "Frozen Love" de pe albumul Buckingham Nicks. Impresionat, Fleetwood a întrebat cine era chitaristul. Întâmplător, atât Buckingham cât și Nicks se aflau la studio pentru a înregistra niște demouri iar Buckingham a făcut cunoștință cu Fleetwood. După ce Bob Welch a părăsit Fleetwood Mac în decembrie 1974 Fleetwood i-a oferit lui Buckingham locul de chitarist în formație. Buckingham a spus că el și Nicks sunt o echipă și nu acceptă dacă nu vine și ea. Fleetwood a fost de acord să îi primească pe amândoi.

Fleetwood Mac a lansat albumul eponim în 1975 care a ocupat prima poziție în topurile americane. Totuși, următorul album al acestei formule noi, Rumours, a adus formația la un nivel de popularitate internațional când a devenit cel mai bine vândut album din istorie la vremea respectivă și a câștigat Premiul Grammy pentru cel mai bun album al anului. Principala melodie de pe album era "Go Your Own Way", compusă de Buckingham, care a ajuns în Top 10 în Statele Unite. După succesul răsunător al albumului Rumours (în timpul înregistrării căruia a avut loc sfârșitul relației dintre Buckingham și Nicks) Buckingham a decis să nu mai folosească același model muzical. Rezultatul a fost albumul Tusk din 1979 de care Buckingham s-a ocupat personal. Din nou, Buckingham a fost autorul melodiei principale care a ocupat locul 8 în Billboard Hot 100. Deși după mai multe standarde a fost un hit, Tusk nu a avut aceleași vânzări ca și Rumours.

După ce au încheiat un masiv turneu mondial în 1980 Fleetwood Mac s-a întors în studio pentru a înregistra următorul album, Mirage, un album cu o orientare pop-rock care a readus formația în fruntea topurilor americane. Totuși, în această perioadă diferiți membri au început să înregistreze succes ca artiști solo (în special Nicks) și vor trece cinci ani până când Fleetwood Mac va lansa următorul album. Când Tango in the Night a fost lansat în 1987 Buckingham a lansat deja două albume solo și a renunțat la mare parte din melodiile care trebuiau să formeze următorul său album solo pentru formație, inclusiv "Big Love", "Tango in the Night", "Family Man" și "Caroline". Pe câteva dintre aceste melodii Buckingham interpretează la toate instrumentele "Big Love", lansat ca primul single de pe album, a devenit o melodie Top 10 în Statele Unite și Regatul Unit.

Tango in the Night a devenit cel mai bine vândut album al formației de după Rumours, lansat cu zece ani înainte. Totuși, după lansare Buckingham a părăsit Fleetwood Mac^[3] din cauza dorinței sale de a nu merge în turneu și din cauza relațiilor tensionate cu ceilalți membri. Fleetwood Mac a decis să continue fără el iar Buckingham a fost înlocuit cu Rick Vito și Billy Burnette.

În perioada în care lucra la albumul Tusk Buckingham a produs albume pentru Walter Egan și John Stewart și a început să lucreze la propriul album solo.

În 1981 Buckingham a lansat primul său album solo, Law and Order, în care el cântă la aproape toate instrumentele și care a inclus colegii de la Fleetwood Mac Christine McVie și Mick Fleetwood în calitate de invitați. Albumul prezenta influențele de pe Tusk și a produs hitul "Trouble" care a ocupat locul 9 în Statele Unite și prima poziție în Australia (timp de trei săptămâni). Doi ani mai târziu a compus și interpretat melodiile "Holiday Road" și "Dancin' Across the U.S.A." pentru filmul O vacanță de tot râsul. "Holiday Road" a fost lansat ca single și a ocupat locul 82 în Billboard Hot 100. A compus melodii și pentru alte filme, inclusiv "Time Bomb Town" pentru Înapoi în viitor (1985). În această melodie Buckingham interpreta la toate instrumentele cu excepția tobelor la care a interpretat toboșarul Michael Huey.

În 1984, după ce a încheiat relația de șapte ani cu Carol Ann Harris, a lansat al doilea său album solo, Go Insane. Melodia cu același nume a avut un succes modest, ocupând locul 23 în Billboard Hot 100. Ultima melodie de pe album, "D. W. Suite", este un omagiu adus toboșarului The Beach Boys, Dennis Wilson, care a decedat cu un an înainte.^[4] În 1985 a interpretat în melodia "We Are the World" a proiectului USA for Africa.

După despărțirea sa de Fleetwood Mac Buckingham a petrecut mare parte din următorii cinci ani în studio lucrând la al treilea său album solo, Out of the Cradle, care a fost lansat în 1992. Majoritatea melodiilor au de-a face cu moartea tatălui său și cu moartea subită a fratelui său Greg în 1990. Out of the Cradle a primit câteva recenzii favorabile dar nu a avut același succes comercial ca și albumele Fleetwood Mac. Totuși, Buckingham s-a aflat în turneu în 1992-1993 pentru prima dată ca artist solo; formația sa de turneu conținea alți șapte chitariști pe care Buckingham i-a învățat individual fiecare melodie din programul concertelor.

Un al patrulea album solo, intitulat Gift of Screws, a fost înregistrat în perioada 1995-2001 și prezentat casei de discuri Warner Bros./Reprise pentru lansare. Executivii de la casa de discuri au reușit să îl convingă pe Buckingham să renunțe la album și să ia câteva melodii de pe albumul Gift of Screws și să le înregistreze cu Fleetwood Mac. Astfel, șapte melodii de pe albumul Gift of Screws apar pe albumul Fleetwood Mac Say You Will în ordinea în care Buckingham ar fi vrut să apară pe albumul său solo. Există copii bootleg în calitate foarte bună ale albumului Gift of Screws - preluate de pe CD-ul pe care Buckingham l-a prezentat casei de discuri - care au circulat pe Internet prin rețelele peer-to-peer.

În ziua în care a împlinit 57 de ani (3 octombrie 2006) Buckingham a lansat al patrulea său album solo, Under the Skin, un album acustic în care Buckingham interpretează la aproape toate instrumentele cu excepția a două melodii în care apar colegii de la Fleetwood Mac John McVie și Mick Fleetwood. Albumul include un cover al melodiei "I Am Waiting" al celor de la The Rolling Stones. La trei zile de la lansare Buckingham a plecat într-un turneu de promovare a albumului care a durat până la sfârșitul lunii iunie 2007.^[5] Un spectacol din acest turneu susținut la Fort Worth, Texas a fost înregistrat și lansat pe CD și DVD sub numele de Live at the Bass Performance Hall.^[6]

În 2008 a fost lansat în cele din urmă albumul Gift of Screws ce conținea trei melodii de pe albumul planificat inițial plus șapte melodii noi. Buckingham a pornit într-un scurt turneu de promovare în septembrie și octombrie începând în Saratoga, California și terminând în New York City.^[7]

Pe 3 noiembrie 2010 site-ul oficial al lui Buckingham a anunțat că lucrează la un album neintitulat ce urmează să fie lansat la începutul anului 2011.^[8] Buckingham a finalizat înregistrările la albumul intitulat Seeds We Sow în aprilie iar pe 22 aprilie 2011 a înregistrat un concert pe care l-a lansat pe DVD pentru a promova albumul. Seeds We Sow a fost lansat pe 6 septembrie 2011.^[9] Pe 10 septembrie Buckingham a pornit în turneul Seeds We Sow începând cu Reno, Nevada. Turneul s-a încheiat în Tulsa, Oklahoma pe 14 noiembrie. Buckingham a planificat primul său turneu solo în Regatul Unit și Irlanda care să înceapă în decembrie. Totuși, la începutul lunii decembrie Buckingham a amânat concertele după ce unul din chitariștii săi s-a accidentat la spate.^[10] Concertele din Regatul Unit au fost ulterior anulate.

Pe 3 mai 2012 Buckingham a început un turneu solo (fără formație) în Statele Unite, primul concert având loc în Solana Beach, California^[11] iar în noiembrie 2012 a lansat un album live complet solo intitulat One Man Show prin download pe iTunes dintr-un concert înregistrat în Des Moines, Iowa. One Man Show a fost lansat prin propria casă de discuri a lui Buckingham, Buckingham Records LLC

Lindsey Buckingham şi Stevie Nicks într-un concert Fleetwood Mac din 2003

În 1992 noul președinte al Statelor Unite, Bill Clinton, a cerut formației Fleetwood Mac să vină să interpreteze melodia "Don't Stop" pe care el a folosit-o în campania electorală la ceremonia sa inaugurală. Buckingham a acceptat să participe dar reuniunea a avut loc doar pentru acest eveniment deoarece membrii nu s-au împăcat pe deplin și nu aveau de gând să se reunească oficial.

În timp ce compunea material pentru un al patrulea album solo la mijlocul anilor 1990 Buckingham l-a contactat pe Mick Fleetwood pentru ajutor la o melodie. Colaborarea a durat mai mult timp decât era anticipat iar cei doi au decis să îi cheme pe Stevie Nicks, John și Christine McVie. Toți membrii s-au înțeles destul de bine și au fost planuri să se reunească pentru un turneu. În 1997 Buckingham și ceilalți membri au pornit în primul turneu de după 1982, turneul fiind intitulat The Dance Tour. Turneul a avut un succes răsunător și a ajutat la refacerea relației dintre Buckingham cu ceilalți membri. Totuși, Christine McVie a părăsit formația în 1998, transformând formația într-un cvartet. În 2003 formația a lansat primul album cu Buckingham și Nicks după 15 ani intitulat Say You Will. Melodia lui Buckingham, "Peacekeeper", a fost primul single de pe album iar formația a pornit într-un turneu mondial care a durat aproape un an și jumătate.

Formația a efectuat turneul UNLEASHED în 2009, primul spectacol având loc pe 1 martie 2009 în Pittsburgh, Pennsylvania. Christine McVie nu s-a implicat în acest proiect. Pe 30 aprilie 2013 formația a lansat primul material de studio după 10 ani prin download digital pe iTunes. Lansarea conține trei melodii noi ale lui Buckingham și melodie din perioada Buckingham Nicks, "Without You".

Spre deosebire de majoritatea chitariștilor rock Buckingham nu folosește pana. În schimb, el ciupește corzile cu degetele și cu unghiile. Inițial, după ce a devenit membru Fleetwood Mac, Buckingham interpreta pe o chitară Gibson Les Paul. Înainte de aceasta folosea un Fender Stratocaster, chitara pe care a folosit-o în primul album cu Fleetwood Mac. În 1979 a lucrat cu Rick Turner, patronul Renaissance Guitars, să creeze Model One. Aceasta a devenit chitara sa de bază, folosită atât în Fleetwood Mac cât și în proiectele sale solo. Pentru interpretările acustice folosește o chitară Taylor iar în trecut a folosit frecvent și o chitară Ovation.

Într-un interviu pentru Guitar World Acoustic Magazine Buckingham a declarat:

Întotdeauna am crezut că interpretezi pentru a evidenția melodia, nu pentru a evidenția solistul. Melodia este tot ceea ce contează. Sunt două căi pe care poți merge. Una este să devii cineva ca Eddie Van Halen, care este un mare chitarist, un virtuoz. Dar totuși nu face înregistrări bune deoarece ceea ce cântă este total pierdut în context cu muzica formației sale. Apoi sunt chitariști precum Chet Atkins care nu caută să se evidențieze ca și chitariști, dar folosesc chitara ca o unealtă pentru a face înregistrări bune. Îmi amintesc că iubeam muzica lui Chet când eram copil dar doar mai târziu, când chiar am ascultat părțile sale pentru chitară, am realizat cât de mult fac parte din structura melodiei și cât de mult îți vine să spui "Oh, acea melodie pur și simplu nu merge dacă nu sunt acolo.

Lindsey Buckingham

Lindsey Buckingham într-un concert Fleetwood Mac din 2009

* 1954: Ioan Groșan (n. 3 octombrie 1954, Satulung) este un prozator român.

A absolvit în 1978 Facultatea de Filologie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj. A făcut parte din gruparea revistei „Echinox”, unde a debutat în 1974. Debutează editorial în 1985 cu volumul de povestiri Caravana cinematografică. A fost membru al Cenaclului de proză Junimea, de asemenea, membru fondator al grupării „Ars Amatoria”. A fost de-a lungul timpului profesor, director artistic al studioului de creație cinematografică al Ministerului Culturii (condus de Lucian Pintilie) și redactor la Contrapunct și Academia Cațavencu. În prezent este publicist-comentator la cotidianul „Ziua”. Este membru al Uniunii Scriitorilor din Romania.

În ianuarie 2011 a fost acuzat de CNSAS că a fost informatorul Securității, fiind recrutat în 1974

A publicat:

• Caravana cinematografică (1985)
• Trenul de noapte, proză scurtă (1989)
• Școala ludică (teatru, 1990)
• Planeta mediocrilor (1991)
• O sută de ani de zile la Porțile Orientului (1992)^[2]
• Jurnal de bordel (1995)
• Jurnal de Cotroceni (1998)
• Județul Vaslui în NATO (2002)
• The Cinematography Caravan Kevin McCarthy (trad.) (2009)
• Vaslui megye a NATO-ra gyúr Mihály Lakatos (trad.) (2009), Editura M-Érték, Budapesta
• Un om din Est, roman (2010)^[3][4][5][6]
• Epopeea spațială 2084
• Prezent cu o povestire în antologia Generația '80 în proză scurtă, alcătuită de Viorel Marineasa și Gheorghe Crăciun (Editura Paralela 45, 1998).

• Volumul de povestiri Caravana cinematografică a fost publicat în traducere în Rusia, iar nuvela Trenul de noapte, în Franța, Germania, și Polonia.

Ioan Groșan

Ioan Groșan în Trenul Regal, 2008

* 1954: Lucian Scurtu (n. 3 octombrie 1954 în Holbav, Brașov) este un poet român aparținând generației literare 80-90. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România

Lucian Scurtu s-a născut la 3 octombrie 1954 în localitatea Holbav, Brașov, într-o familie de învățători. În 1973 a absolvit Liceul teoretic din orașul Codlea, Brașov, iar în 1979 Facultatea de filologie-istorie (secția istorie-geografie) a Universității de Vest din Timișoara. Între 1979-1990 este profesor navetist într-o serie de localități bihorene (Margine, Tămășeu, Cadea), iar din 1990 profesor la Oradea (Gimnaziile D. Cantemir și O. Goga, Liceul de Artă). În perioada studenției frecventează cenaclul literar Pavel Dan al Casei de Cultură a studenților din Timișoara și cenaclul Iosif Vulcan al Bibliotecii Județene Gheorghe Șincai din Oradea (coordonat de Virgil Podoabă). Debutează cu poezie în aprilie 1978 în revista Forum Studențesc din Timișoara. În prezent redactor al revistei de cultură Caietele Oradiei. Nu a fost membru P.C.R. În august 1976 a fost anchetat de organele de Securitate, acuzat de acțiuni dușmănoase contra regimului comunist. A publicat poezie în Familia^[2], Vatra, Convorbiri Literare, Orizont, Poesis, Tribuna, Arca, Argeș, Calende, Dacia Literară, Discobolul, Euphorion, Ramuri, Caiete Silvane, Mișcarea Literară, Acolada, Mozaicul etc. A publicat cronici literare și proză în revistele Familia, Arca, Poesis, Caietele Oradiei. Despre poezia sa au scris Ana Blandiana, Alex Ștefănescu, Gheorghe Grigurcu, Al. Cistelecan, Ioan Moldovan, Ion Simuț, Viorel Mureșan, Mircea A. Diaconu, Mircea Bârsilă, Iulian Boldea, Romulus Bucur, Adrian Dinu Rachieru, Gheorghe Mocuța, Dumitru Augustin Doman, Ioana Cistelecan, Mircea Stâncel, Dumitru Augustin Doman, Em. Galaicu-Păun, Doru Pop, Horia Dulvac ș.a.

A publicat:

• Lucyan Mărturisitorul, Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 1996.
• Avatarii faraonului Gregor Samsa, Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 2001.
• Bestiarul de fontă, Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 2004.
• Regnul ascuns, Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 2008.
• Mâna siameză, Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 2012.
• Exitus, Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 2017.

* 1955: Iurie Țap (n. 1955,^[1][2][3] în Nimereuca, raionul Soroca) este un om politic din Republica Moldova, deputat în Parlamentul Republicii Moldova, care a îndeplinit și funcția de vicepreședinte al Parlamentului al Republicii Moldova (2009-2010).

Este vicepreședinte al Partidului Liberal Democrat din Moldova

* 1957: Hannah Monyer (n. 3 octombrie 1957, Laslea, România) este o neurobiologă româno-germană (sas din Transilvania), directoare a Departamentului de Neurologie Clinică la Spitalul Universitar din Heidelberg din 1999.^[2][3]

* 1964: Clive Owen (n. 3 octombrie 1964) este un actor britanic. A câștigat Globul de Aur și un Premiu BAFTA și a fost nominalizat la Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar pentru rolul din filmul Ispita (2004).

A mai jucat în Sin City (2005), Derailed (2005), Inside Man (2006), Children of Men (2006) și The International (2009).

Clive Owen

* 1968: Dan Gheorghe Dungaciu (n. 3 octombrie 1968, Târgu Mureș) este un sociolog și geopolitician român, profesor universitar la Catedra de Sociologie a Universitatii din Bucuresti, coordonatorul Masteratului de Studii de Securitate al aceleiasi universitati, director al Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale al Academiei Române „Ion I.C.Bratianu” si președintele Fundației Universitare a Mării Negre din România. A fost Secretar de Stat în MAE de la București și consilier pentru integrare europeana la Presedintia Republicii Moldova. La Chisinau a fost distins cu Premiul de Stat „Ordinul de Onoare”.

A publicat:

• Sociologia și geopolitica frontierei (coautor), 2 volume, 1995;
• Istoria sociologiei. Teorii contemporane (coautor), 1996
• Sociologia românească interbelică în context european, 2002
• Națiunea și provocările (post)modernității, 2002
• Moldova ante portas, Editura Tritonic,2005
• Cine suntem noi? Cronici de la Est de Vest, Editura Cartier, Colectia Cartier Istoric, 2009
• Basarabia e Romania? Dileme identare si geopolitice, Editura Cartier, 2011
• Istoria prin ochii diplomatului, Editura Rao, 2014. Mircea Malița, Dan Dungaciu
• Enciclopedia relațiilor internaționale, 2 volume, Editura Rao, 2017 (editor)
• Reunirea, Editura Litera, 2017
• Nihil obstat. Elemente pentru o teorie a natiunii si nationalismului, Editura Libris, 2018.

Dan Dungaciu

* 1968: Dumitru-Verginel Gireadă (n. 3 octombrie 1968) este un politician român, deputat în Parlamentul României în mandatul 2012-2016, din partea USL Botoșani. În perioada 2004-2012, a fost primar în comuna Mihai Eminescu din județul Botoșani.^[1][2]

Fost mecanic și patron de firmă agricolă, Gireadă a ajuns primar în comuna sa natală, Mihai Eminescu din Botoșani.^[3] Din 2013, la 44 de ani, Verginel Gireadă este student la Științe Politice, la Universitatea Petre Andrei din Iași

În aprilie 2012 a fost condamnat definitiv la doi ani de închisoare cu suspendare pentru însușirea prin fals în documente a unui teren din localitate

* 1969: Radu Pavel Gheo (n. 3 octombrie 1969, Oravița, județul Caraș-Severin) este un prozator, eseist și dramaturg român.

Pavel Gheorghiță Radu s-a născut Oravița. A absolvit Liceul Silvic din Timișoara în 1987, după care a urmat Facultatea de Litere și Filozofie, Facultatea de Litere a Universității de Vest din Timișoara (1989–1994), Secția română-engleză.

A colaborat la Facultatea de Litere a Universității din Timișoara (1994–1996) și la Facultatea de Litere a Universității „Al. I. Cuza” din Iași (1996–2001).^[2] A lucrat ca profesor la Liceul „Al. I. Cuza din Iași” (1996–1997) iar apoi ca redactor radio și realizator de emisiuni culturale la Radio Iași. După ce câștigă la Loteria vizelor o viză pentru SUA, se mută aici cu familia, dar după un an renunță și se întoarce în România, în Timișoara.

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din 2003 și membru al PEN Club România din 2004.

Lucrează ca redactor și traducător la Editura Polirom și publică regulat eseuri în revistele Suplimentul de cultură, Timpul, Orizont, Dilema veche, 22.

Este redactor la revista Orizont din Timișoara și colaborator permanent la săptămânalul ieșean Suplimentul de cultură. A colaborat și la revista lunară Noua literatură din București.

A primit premiul Asociației Scriitorilor din Timișoara pentru volumul Adio, adio patria mea, cu î din i, cu â din a (2003) și pentru volumul DEX-ul și sexul (2005). I s-au mai acordat premiul ‘’Ioan Slavici’’ al Fundației pentru Cultură și Învățământ I. Slavici din Timișoara pentru merite deosebite în activitatea culturală (ianuarie 2005), premiul ‘’Pro-Cultura Timisiensis’’ pentru merite culturale deosebite, acordat de Consiliul Județean Timiș (decembrie 2005) etc.

Câteva texte (în special eseistice) i-au fost publicate în franceză, engleză, germană, maghiară, sârbă, slovenă, polonă, în reviste din România și din străinătate: Wienzeile (Viena, Austria), Dialogi (Maribor, Slovenia), Sarajevske sveske - Sarajevo Notebooks (Sarajevo, Bosnia), Libertatea (Vojvodina, Serbia) Au Sud de l’Est (Paris, Franța), Lampa (Varșovia, Polonia), Cultures d’Europe Centrale (Paris, Franța) etc.

Radu Pavel Gheo a fost inclus, printre altele, în antologiile de proză scurtă Sharp Sticks, Driven Nails, apărută în Irlanda (Stinging Fly Publishing House, Dublin, 2010) și Nabokov u Brašovu, apărută în Croația (Meandar Media, Zagreb, 2010).

în 2011 antologia Tovarășe de drum. experiența feminină în comunism, coordonată de Dan Lungu și Radu Pavel Gheo, apare în traducere italiană cu titlul Compagne di viaggio. Racconti di donne ai tempi del comuniso(Sandro Teti Editore, Roma, 2011).

A scris o piesă de teatru, Hold-Up Akbar sau Toți în America, pusă în scenă de Teatrul Național din Timișoara, în regia lui Ion Ardeal-Ieremia.

A tradus din limba engleză douăzeci de volume (sociologie, filosofie, dar în special literatură). În anul 2000 a primit premiul revistei Sfera politicii pentru cea mai bună traducere din domeniul științelor politice cu volumul lui Leo Strauss Cetatea și omul (Editura Polirom, 1999), iar în 2008 premiul "Andrei Bantaș" pentru cea mai bună traducere a anului din limba engleză cu volumul lui Ernest Hemingway Bătrînul și marea (Editura Polirom, 2007).

Romanul Noapte bună, copii!, apărut în 2010, a fost distins cu Premiul Național de Proză "Ziarul de Iași", premiul USR - filiala Timișoara și premiul Eminescu - 1868 - Oravița, acordat de Clubul MittelEuropa și Teatrul Vechi din Oravița, iar revista Tiuk! i-a acordat titlul de "cel mai bun roman al anului 2010". În 2016 a apărut într-o ediție italiană, cu titlul Buona notte, Bambini! (La Zisa, Palermo, traducere de Mauro Barindi și Maria Luisa Lombardo).

În 2016 publică romanul Disco Titanic, o poveste contemporană despre obsesiile și războaiele secesioniste din zona Balcanilor, desfășurată în România și Iugoslavia anilor 1980 și, alternativ, în anii 2000, în Timișoara și Split, Croația. Cartea a fost distinsă cu Premiul Național de Proză "Observator cultural".

Volume:

• Valea Cerului Senin (Editura Athena, București, 1997)
• Despre science fiction (Editura Omnibooks, Satu Mare, 1999; ediția a II-a - Editura Tritonic, București, 2007)
• Adio, adio patria mea, cu î din i, cu â din a (Editura Polirom, Iași, 2003; ediția a II-a - 2004; ediția a III-a - 2013)
• Românii e deștepți (Editura Polirom, Iași, 2004; ediția a II-a - 2006; ediția a III-a - 2014)
• Fairia - o lume îndepărtată (Editura Polirom, Iași, 2004; ediția a II-a - 2016)
• DEX-ul și sexul (Editura Polirom, Iași, 2005; ediția a II-a - 2016) ^[3]
• Tovarășe de drum. Exeriența feminină în comunism (coord., cu Dan Lungu, Editura Polirom, Iași, 2008)
• Numele mierlei - cincizeci de clipuri vesele si triste (Editura Polirom, Iași, 2008)
• Noapte bună, copii! (Editura Polirom, Iași, 2010; ediția a II-a - 2017)^[4]
• Disco Titanic (Editura Polirom, Iași, 2016)

* 1969: Gwen Renée Stefani ([gwɛn stɛ'fɑn.ni];^[4] n. 3 octombrie 1969) este o cântăreață americană, compozitoare, designer de modă și ocazional actriță. Stefani a debutat în anul 1992 ca solistă a formației ska No Doubt. Cel de-al treilea album al grupului, intitulat Tragic Kingdom i-a propulsat la statutul de staruri, vânzând șaisprezece milioane de exemplare pe plan mondial. Cântecele extrase pe single de pe acest album au avut un mare succes în lumea anglofonă, în special „Just a Girl” și „Don't Speak”. Popularitatea grupului a intrat în declin odată cu lansarea celui de-al patrulea album, Return of Saturn, în anul 2000. Cel de-al cincilea album Rock Steady a primit laude din partea criticilor și a readus No Doubt în atenția publicului.

Stefani a înregistrat primul său album solo în anul 2004. Intitulat Love. Angel. Music. Baby., acesta a fost influențat de muzica anilor 1980.^[5] Albumul a condus-o pe Stefani spre succesul internațional, cu vânzări de peste șapte milioane de exemplare.^[6][7] Albumul a produs trei cântece de top 10 în Italia, România și Marea Britanie. Al treilea single, „Hollaback Girl” a devenit primul download digital care s-a vândut în peste 1 milion de copii, atingând locul 1 în Statele Unite.^[7] Cel de-al doilea album solo al artistei, The Sweet Escape a fost lansat în luna decembrie a anului 2006. Acesta a beneficiat de un succes moderat pe plan internațional, cu aproape 2 milioane de exemplare vândute în primul an.^[8] În urma succesului internațional, single-ul care dă numele albumului a ajuns pe prima poziție în United World Chart^[9]

În anul 2003, Stefani și-a lansat prima linie vestimentară: L.A.M.B., pe care a dezvoltat-o în anul 2007, odată cu lansarea liniei Harajuku Lovers. Câștigând inspirație din cultura japoneză și modă, Stefani își face apariția în concerte alături de patru dansatoare, cunoscute sub pseudonimul de Harajuku Girls. Cântăreața s-a căsătorit cu muzicianul Gavin Rossdale în anul 2002, iar în 2006 a dat naștere primului copil al cuplului, un băiețel, pe care l-au numit Kingston James McGregor Rossdale, fiind urmat de Zuma Nesta Rock Rossdale, născut în 2008.

Gwen Stefani s-a născut pe data de 3 octombrie 1969, în Fullerton, California și crescută în Anaheim, California^[10], în spiritul unei familii romano-catolice.^[11] Mama sa a numit-o „Gwen” după însoțitoarea de bord din romanul Airport de Arthur Hailey, iar cel de-al doilea nume a venit de la titlul cântecului „Walk Away Renée”, interpretat de către formația The Left Banke.^[11] Tatăl acesteia, Dennis Stefani, este de origine italiano-americană, și lucrează la compania japoneză Yamaha, fiind executiv de marketing. Mama ei, Patti Flynn, este de origine irlandeză și scoțiană, și a fost contabilă înainte de a deveni casnică.^[12][13] Aceștia erau fani ai muzicii folk, prezentându-i fiicei lor muzicieni precum Bob Dylan și Emmylou Harris.^[11] Este al doilea copil al familiei, mai având încă trei frați; are o soră mai mică, Jill, un frate mai mic, Todd, și un frate mai mare, Eric.^[11][12] Eric a cântat la clape în formația No Doubt, dar a părăsit grupul pentru a urma o carieră în animație, în serialul The Simpsons.^[14] Printre rudele îndepărtate ale acesteia se numără și cântăreața pop Madonna.^[11]

De mic copil, Stefani a fost încântată de muzicaluri precum Sunetul muzicii și Evita. După ce a înregistrat o casetă demonstrativă pentru tatăl ei, a fost încurajată să i-a lecții de muzică, pentru a-și antrena vocea „imprevizibilă”.^[11]

Stefani a debutat pe scenă în timpul unui concurs de talente la Liceul Loara, unde a cântat „I Have Confidence” (rom. „Am încredere”), din Sunetul muzicii, într-o rochie făcută de ea, inspirată de cea din film.^[15][16] Cântăreața a fost în echipa de înot a liceului, pentru a scăpa de greutatea în exces.^[17] După ce a absolvit liceul, în 1987, a urmat cursurile facultății de stat California, din Fullerton

Gavin Rossdale, soțul artistei

La scurt timp după ce Stefani s-a alăturat trupei No Doubt, a început să se întâlnească cu Tony Kanal, coleg de trupă. Aceasta a declarat că era implicată profund în relație, zicând că "...nu am făcut altceva decât să mă uit la Tony și să mă rog lui Dumnezeu să mă lase să am un copil cu el. Kanal a pus punct relației.^[72]

În decembrie 1995, Stefani l-a întâlnit pe vocalistul trupei Bush, Gavin Rossdale la un concert No Doubt, și cei doi au început o relație la distanță. Cuplul a păstrat detaliile legate de relație private, evitând să vorbească jurnaliștilor împreună. S-au căsătorit în Catedrala Sfântul Paul din Londra. O a doua ceremonie a avut loc în Los Angeles două săptămâni mai târziu.^[73]

Cuplul a descoperit în 2004 că Rossdale avea o fiică, Daisy (n. 1989) dintr-o relație cu modelul Pearl Lowe, când Rossdale a făcut un test de paternitate. Stefani a fost „devastată și înfuriată” când a descoperit acest lucru, ceea ce a dus la o relație mai grea cu Gavin.^[74] Stefani nu are niciun fel de relație cu Daisy.^[75] Melodia lui Gwen, Danger Zone s-a crezut că este despre această descoperire;^[76] însă melodia a fost scrisă înaintea descoperii incidentului.

În decembrie 2005, Gwen & Gavin au anunțat că așteaptă primul lor copil împreună. Vestea a fost prima dată publicată de Us Weekly, iar Stefani a confirmat zicând în timpul unui concert din Florida „Vreau să cântați foarte tare astfel încât să vă audă și bebelușul meu”. Pe 26 mai 2006, fiul lor, Kingston James McGregor Rossdale, a fost născut prin cezariană la Centrul Medical Cedars-Sinai din Los Angeles.^[77] Kingston cântărea 3.4 kilograme.^[78] În ianuarie 2008 socrul ei a declarat că aceasta este însărcinată, iar pe 21 august, Stefani a dat naștere la un băiat, Zuma Nesta Rock

Gwen Steffani în concert în Milwaukee, 2003

Stefani a început să poarte un bindi la începutul anilor '90 după ce participase la câteva din reuniunile da familie ale lui Tony Kanal, care e indian de origine.^[80] A purat accesoriul în unele din clipurile formației, făcându-l popular pentru scurt timp în 1997.^[81] Începând cu Just a Girl, Stefani a început să poarte tricouri cu buricul gol.^[82] Machiajul cel mai cunoscut al cântăreței este alcătuit din pudră de față deschisă la culoare, ruj roșu deschis și sprâncene arcuite; a scris despre acest subiect în melodia Magic's in the Makeup pentru albumul Return of Saturn al formației No Doubt, întrebându-se „Dacă magia e în machiaj/Atunci eu cine sunt?”^[83]

Stefani este brunetă, cu toată că nu a mai purtat culoarea aceasta din clasa a noua.^[84] De atunci, a purtat nuanța de blond platinat. Stefani vorbește despre asta în melodia Platinum Blonde Life de pe albumul Rock Steay. Stefani a mai avut părul vopsit albastru în 1998^[81] și roz în 2000,^[85] apărând pe coperta albumul Return of Saturn cu păr roz.

În 2006, Stefani și-a schimbat imaginea, inspirată de cel al lui Michelle Pfeiffer din filmul Scarface.^[15] Schimbarea a constat într-un simbol care e alcătuit din doi G spate în spate, care apare pe o cheie cu diamante, pe care o poartă pe un lanț, devenind un motiv în promovarea albumul The Sweet Escape.^[64] Stefani a stârnit un val de îngrijorări în ianuarie 2007 datorită scăderii rapide în greutate după sarcină. A declarat că a pierdut din kilograme datorită dietelor și exercițiilor, dar a recunoscut că o obsedează greutatea sa.^[86]

Fetele Harajuku.

A declarat mai târziu că este într-o dietă continuă din clasa a șasea pentru a putea purta haine mai mici, zicând „Este o bătaie continuă și este un coșmar. Dar îmi plac hainele prea mult, și mereu mi-am dorit să pot purta hainele pe care le creez

Lansarea primului album al lui Stefani a adus în atenția publicului anturajul ei, alcătuit din Fetele Harajuku, numite astfel după regiunea Harajuku din Japonia. Gwen Stefani le consideră pe acestea, care apar mereu cu look-ul de Gothic Lolita,^[88] ca fiind o născocire a imaginației sale.^[89] Îmbrăcămintea lui Stefani a fost de asemenea influențată de moda japoneză, stilul fiind considerat o combinație între Christian Dior și Japonia.^[16] Dansatoarele ei apar în majoritatea videoclipurilor cântăreței, și pe coperta Love. Angel. Music. Baby., cu o melodie numită și dedicată lor.

Gwen Stefani

Gwen Stefani cântând single-ul "Cool" în luna Noiembrie 2005. Frați și surori Eric Stefani[*]  Căsătorită cu Gavin Rossdale[*] (2002–2015)  Copii Kingston Rossdale[*]  Gwen Stefani împreună cu No Doubt la Voodoo 2002 Stefani interpretând „Hollaback Girl” Gwen Stefani la Bloomingdale's în septembrie 2009

* 1972: Vitalie Butescu (n. 3 octombrie 1972, Ștefan Vodă, Moldova) este un pictor român de origine basarabeană.

Vitalie Butescu

* 1973: Neve Adrianne Campbell (n. 3 octombrie 1973) este o actriță canadiană. A jucat mult teatru înainte de a-și câștiga faima în televiziune, în serialul Party of Five unde a jucat rolul Julia Salinger. A câștigat faima și iubirea publicului pentru rolul din thrillerul Scream. A apărut în roluri mici și în producții hollywoodiene, precum The Craft sau Wild Things. După aceste roluri s-a întors în teatru.

S-a năcut în Guelph, Ontario, iar mama sa, Marnie, este instructor de yoga și psiholog^[1] din Amsterdam. Tatăl său, Gerry Campbell, este un imigrant din Scoția^[2], care a predat actorie la Mississauga, Ontario, după ce a fost profesor la Westwood Secondary School și Lorne Park Secondary School. Bunicii din partea mamei au condus o companie de teatru în Olanda, iar bunicii din partea tatălui au fost și ei actori. Ca religie este romano-catolică, dar se consideră a avea rădăcini de evreu de la mama sa, care a avut descendenți evrei. Actrița chiar a declarat că este catolică, dar dacă cineva o întreabă despre originile ei evreiești, le mărturisește.^[3][4]

Are trei frați, Christian, Alex și Damian. Părinții săi au divorțat când ea avea doar doi ani. Ea și fratele său Christian au rămas cu tatăl lor.^[2] Și-a dorit să fie balerină, fiind admisă la Școala de Balet din Canada în Toronto, și s-a pregătit acolo, apărând în spectacole precum Spărgătorul de nuci, Frumoasa din pădurea adormită.^[2] La vârsta de 15 ani deja era o balerină valoroasă și a dansat la Opera din Toronto în Fantoma de la Operă.^[2] Din cauza accidentărilor însă, s-a orientat către actorie.^[5]

A fost căsătorită cu actorul Jeff Colt între 1995-1998,^[6] și cu actorul John Light între 2007 și 2011.^[7] Are un copil (născut în 2012) cu actorul JJ Feild

Neve Campbell

Neve Campbell în 2015 Frați și surori Christian Campbell[*]  Partener(i) JJ Feild (2012–prezent) Căsătorită cu Jeff Colt (c. 1995-1998) John Light (c. 2007-2011) Copii 1

* 1974: Talib Kweli Greene (născut pe 3 octombrie 1974)^[1], cunoscut și ca Talib Kweli, este un Rapper American din orașul Brooklyn, New York. Numele lui de familie înseamnă în limba arabă "student" sau "cercetaș"; numele lui mijlociu înseamnă în limba swahili "adevăr". Kweli s-a făcut cunoscut lumii printr-o colaborare cu Black Star și cu Mos Def.

Născut în Brooklyn, New York, Kweli a crescut într-o familie educată din Park Slope. Mama lui, Brenda Greene, este o profesoară de limba engleză la Colegiul Medgar Evers College în orașul City University din New York^[2], iar tatăl lui este un profesor de sociologie. Fratele lui mai mic, Jamal Greene, este un profesor de drept constituțional la Facultatea de Drept a Universității Columbia, și fost grefier al judecătorului John Paul Stevens, la Curtea Supremă a Statelor Unite. De tânăr, a fost atras de rapperi africani, cum ar fi De La Soul și alți membrii ai formației Native Tongues Posse, formație pe care o cunoaște încă din vremea liceului. Talib Kweli a fost student a Academiei Cheshire, o școală din Connecticut. A fost de asemenea un student a Liceului Tehnic Brooklyn, înainte să fie dat afară. Mai târziu a studiat teatru experimental la Universitatea din New York (NYU).^[3] La vârsta de 14 ani, s-a mutat cu familia în Bedford-Stuyvesant, Brooklyn, New York.

Talib Kweli s-a căsătorit cu DJ Eque pe 9 mai 2009 în Bel Air, California.

Talib Kweli

Talib în Brooklyn, 2008.

* 1976: Seann William Scott (n. 3 octombrie 1976) este un actor de comedie american, cunoscut mai ales pentru rolul lui Steve Stifler în seria de filme American Pie. De asemenea el a mai jucat în roluri importante în filmele Final Destination, Road Trip, Dude, Where's My Car?, Evolution, Bulletproof Monk, The Rundown, The Dukes of Hazzard, Role Models, Cop Out și Goon.

Seann William Scott

Scott la premiera American Reunion în Sydney, 2012 Scott în 2011

* 1978: Gerald Asamoah (n. 3 octombrie 1978, Mampong[*], Ghana este un fost fotbalist german care a jucat pe postul de atacant.

* 1978: Claudio Miguel Pizarro Bosio (pronunție în spaniolă: /ˈklauðjo piˈsaro/; n. 3 octombrie 1978, Callao, Peru) este un fotbalist care evoluează la Echipa națională de fotbal a Perului pe postul de atacant.

* 1979: Mihai Răzvan Sturzu (n. 3 octombrie 1979) este un politician român de stânga, fost președinte al Tineretului Social Democrat și deputat^[1] ales din partea Uniunii Social-Liberale în colegiul uninominal nr. 24 din Sectorul 6, București. A devenit cunoscut la nivel național datorită trupei pop Hi-Q, una dintre trupele românești de succes ale anilor 2000 ^[2][3], din care s-a retras oficial în data de 31 iulie 2014, după 18 ani de activitat

Mihai-Răzvan Sturzu s-a născut la Bucuresti, însă copilăria și-a petrecut-o la Brașov. În anul 1998, a absolvit Colegiul Național „Unirea”, secția Limbi Străine, dupa care urmat primul an de studii superioare în domeniul filologiei, la Facultatea de Litere, în cadrul Universității Transilvania din Brașov.

În anul 1996, alături de prietenul său din copilărie, Florin Grozea, a fondat trupa Hi-Q. În anii care au urmat, formația a devenit populară în rândul tinerilor, iar odată cu succesul înregistrat de primul videoclip, "Totul va fi bine", au început să apară ofertele de colaborare din partea televiziunilor. De-a lungul timpului, Mihai și colegii săi au moderat emisiuni la majoritatea posturilor TV românești importante: Antena 1, Antena 2, Prima TV, Acasă TV, Televiziunea Română, dar și la radio: Magic FM si Radio 21. Alături de trupa Hi-Q a susținut peste 1000 de concerte ^[5], atât în țară cât și în străinătate, iar statutul de persoană publică i-a adus diverse apariții televizate.

În toată această perioadă s-a implicat în activități umanitare și în campanii de responsabilitate socială, axate pe educație, ecologie, cultură și dezvoltare personală, devenind partener al fundațiilor "Special Olympics" ^[6], "Let's do it, Romania" ^[7] și "PSI" (Population Services International).

În anul 2012 a început școala de piloți. Obținerea licenței de pilot privat (PPL^⁠(en)), a reprezentat pentru Mihai un alt vis împlinit, dar si începutul drumului său spre obiectivul final: obținerea licenței de pilot de linie.^[35] În aprilie 2016, Mihai Sturzu a absolvit cursurile teoretice ale Școlii Superioare de Aviație Civilă, în vederea obținerii acestei licențe (ATPL).^[36]

O altă pasiune a lui Mihai Sturzu este cea de scafandru ^[37]. După ce a susținut mai multe examene, a obținut licența de Open Water Diver.

Mihai Sturzu a fost mereu activ și pe plan sportiv: în perioada adolescenței, a practicat șase ani handbal de performanță, iar în ultimii ani a fost o prezență constantă în Naționala Artiștilor Fotbaliști, unde ocupă postul de portar.^[38]

Nu în ultimul rand, este pasionat de plimbările lungi cu bicicleta, cea mai mare distanță parcursă într-o singură zi fiind cea dintre București și Brasov (~160 km). Pasiunea lui pentru ciclism a devenit de notoritate publică când, într-un clip filmat pentru MTV, Mihai a ratat o săritură cu bicicleta, iar înregistrarea a devenit virală pe internet.^[39][40]

Din toamna anului 2017 este pilot de linie pentru Wizzair.

Mihai-Răzvan Sturzu

Membru al Camerei Deputaților Deținător actual Funcție asumată 9 decembrie 2012 Locțiitor București, Sector 6, Circumscripția electorală nr. 42, Colegiul Uninominal nr. 24 Președinte TSD În funcție 19 octombrie 2013 – 19 decembrie 2015 Precedat de Nicolae Bănicioiu, Victor Ponta Succedat de Gabriel Petrea Mihai Sturzu pe vremea când activa în trupa Hi-Q – Craiova 2012

* 1981: Emil Lassaria (n. Emil Marinescu pe 3 octombrie 1981 în Târgoviște, România) este un DJ, producător și remixer român de muzică house.

A fost nominalizat la Romanian Music Awards 2013 la categoria „Cel mai bun DJ”, pentru piesa Tu Amor, înregistrată în colaborare cu Caitlyn

* 1981: Zlatan Ibrahimović (n. 3 octombrie 1981,^[1][2] Malmö, Suedia) este un fotbalist suedez de origine bosniaco-croată, care joacă pe postul de atacant. Acesta este considerat unul dintre cei mai mari atacanți din istorie, datorită execuțiilor și tehnicii sale excepționale, fiind deseori comparat cu Marco van Basten.

În anul 2011 Ibrahimović a fost cel mai bine plătit fotbalist din Italia. El a primit de șase ori Balonul de Aur din Suedia,^[5] premiul pentru cel mai bun fotbalist al acestei țări, și este singurul care a câștigat premiul mai mult de două ori. În timpul ce era la Inter, el a câștigat de trei ori Serie A, iar în 2009 a fost golgheter în Serie A cu 25 de goluri marcate. Transferul lui Ibrahimović de la Inter la Barcelona s-a făcut pe 27 iulie 2009 și a fost al treilea cel mai scump transfer (69 milioane de euro) din toate timpurile.

Zlatan Ibrahimovic s-a născut și a crescut în districtul Rosengard din Malmo. Tatăl său este bosniac, iar mama este croată. A început să joace fotbal la Malmö BI în 1988, apoi a mai trecut și pe la BK Flagg și FBK Balkan înainte de a ajunge la Malmö FF în 1994. Ibrahimović, de asemenea, a practicat Taekwondo de la 14 la 17 ani în Malmöklubben Enighet unde a obținut și centura neagră. El a trecut pe la școala sportivă Borgarskolan, dar și-a întrerupt studiile pentru a se ocupa doar de fotbal.

Numele de familie al lui Zlatan vine din partea tatălui Sefiks care este musulman (إبراهيم arabă, Ibrahim). Zlatan este, totuși, catolic.

* 1981: Andreas Isaksson (suedeză: anˈdreːas ˈɪːsaksɔn) (n. 3 octombrie 1981, Smygehamn) este un fotbalist suedez care joacă pe postul de portar la clubul turc Kasımpașa și pentru echipa națională a Suediei.

* 1983: Daniel Alexandru David (n. 3 octombrie 1983) este un jucător de fotbal român, care în prezent joacă pentru echipa Gostaresh Foolad Novin.^[1] A activat pentru șase luni și la Oțelul Galați

* 1983: Frederico Chaves Guedes (n. 3 octombrie 1983, în Teofilo Otoni), cunoscut ca Fred, este un fotbalist internațional brazilian, care în prezent evoluează pe postul de atacant la clubul Fluminense în Série A și la echipa națională de fotbal a Braziliei.

* 1984: Ashlee Nicole Simpson (n. 3 octombrie 1984)^[4] este o cantautoare și actriță americană. Este sora mai mică a cântăreței Jessica Simpson.

Ashlee Simpson

Simpson în 2012 Frați și surori Jessica Simpson  Căsătorită cu Pete Wentz[*] (2008–2011) Evan Ross[*] (din 2014)  Copii Bronx Wentz[*]  Ashlee Simpson alături de sora sa, Jessica

* 1985: Shontelle Layne (n. 3 octombrie 1985),^[1] mai cunoscută sub numele de Shontelle, este o cântăreață și textieră din Barbados. În anul 2005 ea a compus înregistrarea „Roll It Gal” pentru solista Alison Hinds,^[5] același cântec fiind lansat ulterior de Shontelle în anul 2007, alături de formația J-Status și de interpreta Rihanna.^[7] Primul album al cantautoarei, Shontelligence, a fost lansat în noiembrie 2008,^[8] el fiind precedat de promovarea discului single „T-Shirt”,^[9] acesta devenind un șlagăr de top 10 în Regatul Unit.^[10] Vânzările materialului discografic au fost scăzute, în ciuda faptului că au mai fost lansate alte două cântece — „Stuck with Each Other” și „Battle Cry”.^[11]

Începând cu vara anului 2009, solista a început înregistrările pentru cel de-al doilea album din cariera sa,^[12] materialul urmând a fi lansat în luna aprilie a anului 2010.^[13] Primul single al discului în Europa este compoziția „Licky (Under the Covers)”, în timp ce în S.U.A a început promovarea cântecului „Impossible”

Majoritatea cântecelor de pe albumul de debut al lui Shontelle se caracterizează printr-o fuziune de muzică R&B și muzică pop.^[2] Cu toate acestea, pe înregistrări precum „Roll It” se apelează la o serie de influențe de reggae, hip-hop sau electronica.^[31] Majoritatea pieselor incluse pe Shontelligence prezintă elemente specifice muzicii reggae, însă un stil la fel de proemintent este și cel folk.^[32] Izolat, Shontelle a apelat și la stilul gospel, acesta fiind prezent pe compoziții asemeni lui „Battle Cry”.^[33]

Percepția criticilor asupra materialului de debut a fost împărțită. Datorită originii sale, ea a fost des comparată cu interpreta Rihanna. Referitor la acest aspect, Alex Macpherson de la publicația britanică The Guardian susține faptul că „debutul său o dezvăluie ca fiind o propunere destul de diferită [față de Rihanna]”.^[34] Acceași părere este împărtășită și de Monica Cady de la Live Daily, aceasta felicitând și interpretarea solistei de-a lungul celor unsprezece piese.^[3] Associated Content felicită elementele de acustică folosite în înregistrările „T-Shirt” sau „Superwoman”, declarând și faptul că „Shontelligence reflectă faptul că Shontelle poate aborda mai multe genuri muzicale”.^[35] De asemenea, Associated Content felicită tema abordată de înregistrarea „Plastic People”, motivând prin faptul că „piesa prezintă un subiect interesant și diferit față de ce v-ați aștepta de la un artist debutant”.^[35]

Solista a declarat faptul că o admiră pe Missy Elliott, ea afirmând că dorește să devină o „versiune caraibeană” a sa. Interpreta a continuat spunând: „Missy este minunată pentru că ea poate cânta, face rap, dansa, scrie [cântece] și să compună.^[18] Vreau să fiu exact ca ea, ea le face pe toate”. Shontelle a mai declarat faptul că îl apreciază pe Stevie Wonder și ar dori să colaboreze cu artiști precum Alicia Keys, Beyoncé sau Lil Wayne

Shontelle

Shontelle la spectacolul B96 Jingle Bash (16 decembrie 2008).

* 1986: Jackson Arley Martínez Valencia (n. 3 octombrie 1986), sau simplu Jackson, este un fotbalist columbian care joacă pe postul de atacant la clubul chinez Guangzhou Evergrande.

* 1987: Johanna Ahlm (n. 3 octombrie 1987, la Göteborg) este o jucătoare de handbal profesionistă din Suedia, care evoluează în campionatul danez și joacă pentru echipa națională de handbal feminin a Suediei. Alături de aceasta, Ahlm a participat la Jocurile Olimpice de vară din 2008, de la Beijing, unde Suedia s-a clasat pe locul 8.^[1] Ahlm s-a clasat printre primele zece marcatoare ale competiției.
* 1988: Álvaro Maximiliano Arias Invernizzi (n. 3 octombrie 1988, Montevideo), cunoscut ca Maximiliano Arias, este un fotbalist uruguayan, care evoluează pe postul de fundaș central la clubul din țara sa natală, Sud America.
* 1988: Rakim Mayers (născut la 3 octombrie 1988), mai cunoscut sub numele său de scenă ASAP Rocky (stilizat ca A $ AP Rocky), este un rapper american, compozitor, producător de înregistrări și actor. Este membru al grupului hip hop A $ AP Mob, de unde și-a adoptat monikerul.

Rocky a lansat debutul său mixtape Live. Dragoste. A $ AP, în 2011, care a fost apreciat de critici. Succesul mixtape-ului său a condus la un contract record cu Polo Grounds Music, RCA Records și Sony Music Entertainment. Apoi a inregistrat albumul de debut al lui 2013 Long. Live. ASAP care a fost bine primit de critici și a debutat la numărul unu pe Billboard 200. În 2015, Rocky a lansat al doilea album de studio intitulat At. Long. Last. ASAP, care a debutat la numărul unu pe Billboard 200, fiind al doilea album consecutiv al lui Rocky care a reusit sa ajunga numarul unu debuta și a primit recenzii pozitive de la criticii muzicieni. Rocky a regizat de asemenea videoclipuri muzicale pentru el însuși, Danny Brown, SpaceGhostPurrp și alți membri A $ AP Mob. [1] El este, de asemenea, un producător înregistrat, producând sub pseudonimul Lordul Flacko

A$AP Rocky

* 1990: Maria Fisker (n. 3 octombrie 1990, în Favrskov)^[2] este o handbalistă din Danemarca ce joacă pentru echipa națională a Danemarcei pe postul de extremă stânga.

Decese

·         1226: A murit sfantul Francisc de Assisi (n. 1181), întemeietorul Ordinului monahal al Fraților Minori (Ordo Fratrum Minorum, OFM),  cunoscut sub numele de Ordinul Franciscan, diacon si  patron al Italiei. Papa Grigore al IX-lea   l-a proclamat pe Francisc sfânt în 1228, la numai doi ani după moartea sa, iar Papa Pius al XII-lea l-a declarat patronul Italiei  in 1939,  împreună cu Sf. Ecaterina de Siena.

·         1568: Elisabeta de Valois (n. 2 aprilie 1545 – d. 3 octombrie 1568) cunoscută și sub numele de Elisabeta a Franței (franceză Élisabeth de France) a fost fiica cea mare a regelui Henric al II-lea al Franței și a Caterinei de Medici.

S-a născut la Castelul Fontainebleau din Franța. Copilăria și-a petrecut-o la curtea Franței unde tatăl ei a insistat ca ea să împartă dormitorul cu viitoarea cumnată, Maria Stuart, care avea aproape aceeași vârstă cu ea. Elisabeta chiar a trebuit să-i acorde prioritate în rang Mariei (Maria a devenit regină); cele două au rămas prietene apropiate pentru restul vieții lor.

Deși este recunoscut faptul că sora ei Margareta și viitoarea ei cumnată Maria au fost mai frumoase decât ea, Elisabeta a fost una dintre fiicele atractive ale Ecaterinei. Ea a fost descrisă ca fiind timidă și având o mare venerație față de formidabila ei mamă.

Elisabeta a Franței

Elisabeta s-a căsătorit în 1559 cu regele Filip al II-lea al Spaniei ("Filip Catolicul"), fiul împăratului Carol Quintul și a Isabelei a Portugaliei. Inițial, căsătoria s-a făcut prin procură la Notre Dame (Ducele de Alba l-a reprezentat pe Filip), apoi după părăsirea Franței, ceremonia a avut loc la Guadalajara, Spania. A doua soție a lui Filip, Maria I a Angliei, murise recent iar Elisabeta, în vârstă de 14 ani, a devenit cea de-a treia soție a regelui Filip al II-lea care avea 32 de ani.

La nuntă ea l-a cunoscut pe faimosul pictor Sofonisba Anguissola și pe prințesa Ana de Mendoza care va locui cu ea pentru tot restul vieții ei.^[2] Elisabeta era un pictor amator însă Anguissola a ajutat-o să-și îmbunătățească tehnica.

Filip era complet încântat de tânăra lui mireasă și pentru o scurtă perioadă de timp a renunțat la metrese. În ciuda diferenței semnificative de vârstă dintre cei doi, Elisabeta era de asemenea încântată de soțul ei; în scrisorile către mama ei ea s-a proclamat norocoasă să se căsătorească cu un așa prinț fermecător. Filip a găzduit turniruri cavalerești pentru a-și distra soția. Elisabeta a jucat rol de mamă pentru trei tineri prinți de la curtea Spaniei: Carlos, Prinț de Asturia (fiul cel mare al lui Filip al II-lea), Ioan de Austria (fiul nelegitim al lui Carol al V-lea) și Alexandru Farnese, Duce de Parma (fiul fiicei nelegitime a lui Carol al V-lea, Margareta)

Inițial, Elisabeta a fost logodită cu fiul lui Filip, Carlos, Prinț de Asturia, însă complicații politice neașteptate au dus necesitat căsătoria cu Filip. Relația ei cu tulburele fiu vitreg Carlos a fost călduroasă și amicală. În ciuda rapoartelor despre comportamentul lui bizar, întotdeauna Carlos a fost bun și blând cu Elisabeta.

Filip a fost foarte atașat de Elisabeta; a stat lângă ea chiar și atunci când ea a fost bolnavă de variolă. Prima sarcină a Elisabetei în 1564 a sfârșit printr-un avort a două fete gemene. Mai târziu, ea a născut-o pe infanta Isabella Clara Eugenia a Spaniei la 12 august 1566, apoi la 10 octombrie 1567 pe infanta Catalina Micaela a Spaniei. Elisabeta a mai avut un avort la 3 octombrie 1568 și a murit în aceeași zi împreună cu fiul ei nenăscut.

După decesul Elisabetei, Caterina de Medici a oferit-o pe fiica ei mai mică, Margareta, ca mireasă pentru Filip al II-lea. Filip a refuzat deoarece a crezut că era împotriva legii biblice și a canonului să se căsătorească cu sora soției decedate.

Copii

• Isabella Clara Eugenia a Spaniei (12 august 1566 - 1 decembrie 1633), căsătorită la 18 aprilie 1599 cu arhiducele Albert de Habsbourg
• Catalina Micaela a Spaniei (10 octombrie 1567 - 6 noiembrie 1597), căsătorită în 1585 cu Carol-Emmanuel I, duce de Savoia

Elisabeta de Valois

Elisabeta de Valois, de Sofonisba Anguissola, 1565 Părinți Henric al II-lea al Franței Caterina de Medici  Frați și surori Joan of Valois[*] Diane de France Victoria of Valois[*] Margareta de Valois Claude de Valois Louis of Valois[*] Francisc al II-lea al Franței Carol al IX-lea al Franței Henri d'Angoulême[*] François, Duce de Anjou Henric al III-lea al Franței  Căsătorită cu Filip al II-lea al Spaniei Copii Infanta Isabela Clara Eugenia a Spaniei Caterina Michelle a Spaniei

·         1801:  A murit Matei Milu (Milo), unul dintre primii poeti din Moldova, bunicul marelui dramaturg Matei Milo. Scrie poezii de dragoste, portrete satirice, il anticipeaza pe Costache Conachi. Scrie primul pamflet si prima oda din literatura romana. Opera sa s-a pastrat in manuscris. Este bunicul actorului Matei Millo. S-a nascut in 1756, in noiembrie sau decembrie  la Iasi, si se pare ca era de origine franceza. Numele de familie variaza intre Milu si Milo. Tatal este Enacachi Milu, staroste de Cernauti, apoi spatar, iar mama sa era Safta, nascuta Roset. A fost stolnic, ispravnic, ban. In 1792 a compus o oda inchinata lui Alexandru Moruzi, prima oda din limba romana, iar in 1795 a facut o aritmetica,insa nu s-a pastrat.In 1796 este vornic de Botosani pentru ca in 1797 sa fie numit spatar.

* 1881: Grigore Moisil (n. 10 ianuarie 1814, Șanț, Șanț, Bistrița-Năsăud, România – d. 3 octombrie 1881, Năsăud, Austro-Ungaria) a fost un cleric și om de cultură român, vicar al Vicariatului Rodnei și protopop greco-catolic al Năsăudului, bunicul academicianului Constantin Moisil și străbunicul academicianului Grigore C. Moisil.

La fel ca cei mai mulți dintre fiii de grăniceri, Grigore Moisil a urmat mai întâi cursurile școlii triviale din Sângeorz, pentru ca apoi să-și continue studiile în cadrul Școlii Normale din Năsăud. Ca și cei mai de seamă intelectuali români ai acelor timpuri, pasul următor în formarea educațională a lui Moisil a fost Gimnaziul din Blaj. Aici a studiat teologia și filosofia între anii 1831 și 1840.

După terminarea studiilor a fost numit în 1841 paroh în Tiha Bârgăului, comună ce făcea parte din zona Regimentului II de Graniță Năsăud. Ca preot a desfășurat o foarte bună activitate, fiind foarte apreciat de grăniceri și de superiorii săi. Ca urmare a conduitei sale, în anul 1859, când vicarul Macedon Pop a fost chemat la Gherla, episcopul Ioan Alexi l-a numit în funcția rămasă vacantă pe Grigore Moisil.

Ca vicar foraneu^[1] al Rodnei și protopop al Năsăudului, Moisil s-a implicat pentru cauza grănicerilor și a mișcării naționale în general. Grigore Moisil a deținut această funcție până la finalul vieții sale.

Activitatea vicarului ca fruntaș al luptei pentru apărarea drepturilor începe încă din momentul instalării sale în scaunul vicarial al Rodnei. În 1859 grănicerii purtau de aproape un deceniu o acerbă activitate de recâștigare a fondurilor și drepturilor lor, care deși fuseseră recunoscute prin patenta imperială dată imediat după desființarea regimentului în 1851, practic acestea le fuseseră luate. Principalul for împotriva căruia luptau grănicerii era erariul (fiscul). Implicarea noului vicar în soluționarea acestei chestiuni s-a simțit imediat, Moisil având o serie de consfătuiri cu alți doi fruntași de seamă ai năsăudenilor, Vasile Nașcu și Petru Tanco. Un prim rezultat al eforturilor celor trei a fost convocarea pe 2 august 1860 a unui număr de 105 reprezentanți ai celor 44 de comune foste grănicerești și pe membrii Comisiei administratoare a Fondurilor grănicerești într-o adunare, în urma căreia s-a decis trimiterea la Viena a unei delegații care să solicite împăratului rezolvarea cât mai grabnică a tuturor problemelor grănicerești aflate în litigiu.

Însă trimiterea unei delegații a năsăudenilor în capitala imperială a provocat împotrivirea autorităților din Bistrița – direct interesate și ele de drepturile de proprietate ale foștilor grăniceri – fapt ce l-a determinat pe vicarul Moisil să reacționeze energic prin trimiterea unei adrese în care amenința că va semnala acest fapt forurilor centrale. Intervenția vicarului s-a dovedit a fi foarte eficientă, delegația năsăudenilor ajungând la Viena și fiind primită de împărat pe 10 decembrie 1860.

Un alt moment în care vicarul își face simțită prezența în fruntea mișcării politice a năsăudenilor o reprezintă solicitarea înființării la inițiativa lui Moisil a unui district autonom al Năsăudului. Solicitarea era o urmare a emiterii Diplomei din 20 octombrie și a agitației provocate de revendicările sașilor, secuilor și maghiarilor de restaurare a vechilor comitate, lucru care provoacă o mare îngrijorare în rândurile foștilor grăniceri. În acest scop în cadrul unei adunări a liderilor năsăudenilor, se decide trimiterea unei noi delegații la Viena.

Deși au avut de înfruntat numeroase piedici puse de opozanții înființării unui district autonom românesc la granița cu Principatele Unite – cel mai fervent fiind cancelarul maghiar Francisc Kemény – foștii grăniceri obțin prin actul imperial din 24 martie 1861 aprobarea revendicării lor. Însă lupta politică în „chestiunea districtului” nu era rezolvată, vicarul Moisil și ceilalți fruntași năsăudeni trebuind să-și coroboreze eforturile pentru numirea lui Alexandru Bohățel în funcția de căpitan suprem (prefect) al districtului, candidatul grănicerilor fiind în competiție electorală cu oameni politici maghiari susținuți de cancelarul Kemény și guvernatorul Mikó. În acest scop vicarul convoacă o mare adunare a foștilor grăniceri pe 18 aprilie 1861, care decide trimiterea unei noi delegații la împărat pentru soluționarea și a acestei probleme, precum și pentru recunoașterea limbii române ca limbă oficială a districtului. În cele din urmă năsăudenii au avut câștig de cauză și în această chestiune pe 18 iunie 1861, Bohățel fiind instalat în funcția de căpitan suprem. Pentru o bună administrare a districtului și pentru că se dorea alcătuirea corpului de funcționari exclusiv din români, vicarul întocmește o listă cu „fiii districtului” cu o pregătire necesară ocupării unor asemenea funcții, pe care îi cheamă să servească interesele noii unități administrative.

Activitatea politică a lui Grigore Moisil a fost dublată și de una pe tărâmul administrației ecleziastice și a celui educațional. Odată rezolvată problema districtului, vicarul solicită înființarea unei episcopii la Năsăud, considerând o soluție adecvată în acest sens mutarea aici a episcopiei de la Gherla. Acest proiect al vicarului, deși a întrunit sprijinul episcopului Ioan Alexi și al prepozitului Macedon Pop, nu a putut fi pusă în practică. Eforturile vicarului - care îndeplinea și funcția de inspector al școlilor din zona fostului regiment de graniță - pe plan educațional și cultural s-au centrat în primul rând spre redobândirea fondurilor școlare grănicerești. Din bogatele venituri obținute din aceste fonduri, vicarul plănuia să aducă Năsăudul la nivelul Blajului, făcând din capitala districtului „o formidabilă fortăreață de cultură și viață românească”.

Vicarul s-a preocupat totodată de asigurarea cărților necesare atât școlarilor cât și învățătorilor, având în vedere faptul că acestea erau foarte rare în acele vremuri. A insistat să se mărească fondurile școlare înființate de vicarul Marian astfel încât să poată fi asigurate toate necesitățile școlilor din district, a încurajat ridicarea de clădiri noi pentru localurile de școală și s-a preocupat permanent de îmbunătățirea pregătirii învățătorilor precum și de situația materială a acestora. Cea mai mare realizare a vicarului a fost înființarea la Năsăud, în anul 1863, a Gimnaziului Grăniceresc, al cărui director a fost până în anul 1868, când s-a retras din cauza multiplelor sarcini cărora trebuia să le facă față, mulțumit că lasă în urma sa un corp profesoral bine pregătit si capabil să ducă mai departe munca începută.

Cursul evenimentelor, atât de favorabil năsăudenilor avea să cunoască o orientare mai mult decât neprielnică acestora în urma semnării dualismului austro-ungar. În acest context, la presiunile tot mai intense făcute de maghiari, Districtul Năsăudului a fost anexat în anul 1876 la cel săsesc al Bistriței. Vicarul Moisil, cu aceeași tenacitate cu care luptase pentru împlinirea celorlalte deziderate ale năsăudenilor, conștient că doar așa Năsăudul și românii din această regiune puteau să-și mențină statutul de dinainte, reia proiectul de mutare a Episcopiei Gherlei la Năsăud. Pentru realizarea acestui deziderat, vicarul convoacă o adunare pe 21 mai 1876, în cadrul căreia se ia hotărârea unanimă de a face pașii necesari mutării episcopiei. Vicarul înaintează episcopului Mihail Pavel de Gherla un memoriu asemănător celui din 1861 și decide totodată trimiterea unei delegații la împărat.

Delegația compusă din Bohățel, vicarul Moisil și Ioachim Mureșan, predă petiția prin care se solicita mutarea sediului episcopal la Năsăud în cadrul unei audiențe avute în timpul vizitei împăratului la Sibiu. Cu același prilej cei trei reprezentanți ai năsăudenilor au prilejul de a se întâlni cu marele om politic român Ion C. Brătianu, prim ministrul României.

De la Sibiu cei trei pornesc spre Budapesta și Viena unde poartă discuții cu mai mulți oficiali guvernamentali, pentru ca totul să culmineze cu o nouă audiență la împăratul Francisc Iosif pe 21 septembrie 1876. Cu toate eforturile depuse de vicar și însoțitorii săi mutarea episcopiei de la Gherla la Năsăud nu a fost posibilă deși episcopul unit Mihail Pavel a fost de acord cu acesta.

În anii care au urmat vicarul a renunțat la proiectul episcopiei, însă a continuat să-i reprezinte pe grăniceri în disputele lor cu cei care doreau să le încalce drepturile.

Grigore Moisil

·         1932: Maximilian Franz Joseph Cornelius Wolf (n. 21 iunie 1863, Heidelberg - d. 3 octombrie 1932, Heidelberg) a fost un astronom german, pionier în domeniul astrofotografiei. A fost șeful catedrei de Astronomie la Universitatea din Heidelberg și director al Centrului Regal de Observații Astronomice din Heidelberg. A descoperit peste 200 de asteroizi.

Născut la Heidelberg în Germania, Max Wolf și-a obținut doctoratul la Universitatea din Heidelberg în 1888.

Lucrând la Heidelberg, el a descoperit peste 200 de asteroizi, începând cu 323 Brucia, în 1891. A inițiat folosirea tehnicilor astrofotografiei pentru accelerarea descoperirii asteroizilor în raport cu metodele vizuale; drept consecință viteza descoperirii a crescut considerabil. Într-adevăr, potrivit timpului de expunere al fotografiei, asteroizii apar sub formă de striuri, din cauza deplasării lor pe bolta cerească în comparație cu stelele.

Printre descoperirile sale notabile figurează 588 Achilles (primul asteroid troian descoperit) în 1906, ca și alți doi troieni: 659 Nestor și 884 Priam. A descoperit și asteroidul 887 Alinda în 1918, care este acum identificat ca fiind un asteroid din apropierea Pământului, din familia asteroizilor Amor precum, pe 31 mai 1918, aseroidul 893, denumit de el în onoarea Academiei Leopoldine „Leopoldina”.^[4]

A descoperit (sau codescoperit) câteva comete, dintre care cometele periodice 14P/Wolf și 43P/Wolf-Harrington, 4 supernove.

Max Wolf a participat și la Marea Dezbatere care viza determinarea naturii, galactice sau extragalactice, a obiectelor cerești numite atunci „nebuloase” (de fapt galaxii). A fost unul dintre primii care au găsit stele variabile într-un asemenea sistem, în ocurență Galaxia Triunghiului (sau Messier 33).^[5] A codescoperit în 1906 o galaxie din Grupul local, IC 1613, a cărei natură exactă a fost totuși stabilită mult mai târziu, în 1935 de către Walter Baade. În 1923, a descoperit Galaxia lui Wolf-Lundmark-Melotte, care poartă și numele celor care au identificat-o, în mod independent, în 1926.

A descoperit pitica roșie Wolf 359, care este una din stelele cele mai apropiate de Sistemul Solar. Stelele Wolf-Rayet nu au fost descoperite de el, ci de astronomul francez Charles Wolf.

Max Wolf a întocmit, între 1919 și 1931, un catalog stelar, care îi poartă numele.^[6] Acest catalog recenzează 1.080 de stele.

Max Wolf

Părinți Franz Wolf[*]  Căsătorit cu Gisela Wolf[*]

* 1941: Georg Weig (în chineză: Wei Changlu;^[1] n. 14 decembrie 1883, Beratzhausen, Germania – d. 3 octombrie 1941, Qingdao, Republica Populară Chineză) a fost un misionar german în China și episcop al Bisericii Romano-Catolice, fondator al catedralei Sf. Arhanghel Mihail din Qingdao (1932 - 1934).

Georg Weig s-a născut la Beratzhausen, în Bavaria, Germania, la 14 decembrie 1883.

A fost hirotonit preot la 10 februarie 1907 și a fost trimis în China, în Vicariatul Apostolic din Sud-Shandong, administrat de Societas Verbi Divini (în română Societatea Cuvântului Divin) și de Monseniorul Henninghaus. În anul 1925, vicariatul a creat Prefectura Apostolică de Tsingtao (Qingdao), iar Monseniorul Georg Weig a fost numit în fruntea acestei instituții bisericești, la 18 martie din același an. A fost consacrat episcop in partibus de Antandrus, la 23 septembrie 1926.

Prefectura a fost ridicată la Vicariat apostolic, în iunie 1928.

A hotărât construirea unei catedrale la Qingdao, Catedrala Sf. Mihail, care a fost realizată între anii 1931 - 1934. Catedrala a fost consacrată / sfințită la 28 octombrie 1934.

Monseniorul Georg Weig a murit la 3 octombrie 1941, în timp ce orașul Qingdao era sub ocupație japoneză (1938 - 1945). A fost înmormântat în catedrala Sf. Mihail, pe care a ctitorit-o.

După moartea episcopului Georg Weig, i-a urmat în episcopat, un chinez, Monseniorul Thomas Tien Ken-sin, la 10 noiembrie 1942, cel care, în 1946, a fost creat cardinal de Papa Pius al XII-lea. Monseniorul Thomas Tien Ken, a fost primul cardinal chinez.

În anul 1952, Catedrala a fost închisă de noile autorități comuniste chineze, iar Gărzile Roșii, în timpul Revoluției Culturale, au vandalizat-o. A fost redeschisă în 1981. În aprilie 2008, eparhia romano-catolică de Qingdao a hotărât construirea unei noi catedrale, cu ajutor din Germania, având capacitate similară, dar mai frumoasă, rămânând clasică.

• Pe mormântul său este gravată, în limbile chineză și latină, următoarea inscripție:

«„Dormit in Christo

Exellentia Dominus

Georg Weig SVD Primus Vicarius Apostolicus de Tsingtao.

Qui hanc ecclesiam a primus episcopatus sui annis miro animi vigore exstruendam navabat eamque S. Michaeli principi militiae caelestis dedicans die 28.X.1934 sollemniter consecravit.

Exstitit vigilans fidelium pastor animarium juventutis sudiosae assiduus fautor. Missionariorum suorum dux prudens providusque pater.

Natus 14.XII.1883 Sacerdos ordinatus 10.II.1907. Episcopus consecratus 23.IX.1926 Piissime Obdormivit in Domino 3.X.1941 R.I.P.“ »

În timpul Revoluției Culturale, mormântul său a fost deteriorat, lucru ce se poate observa din fotografie.

• Pe casa natală din Beratzhausen, în Kirchplaz^[2], a fost montată o placă, în memoria sa.

Georg Weig

Episcopul Georg Weig, prin anul 1935. Catedrala Sf. Mihail din Qingdao   Mormântul Monseniorului Georg Weig, în catedrală

* 1947: Traian Brăileanu (n. 14 septembrie 1882, Bilca, Suceava, România – d. 3 octombrie 1947, Penitenciarul Aiud, România) a fost un profesor și om politic legionar român, care a îndeplinit funcția de ministru al Educației naționale, Artelor și Cultelor în Guvernul Ion Antonescu (2) (14 septembrie 1940 - 21 ianuarie 1941).

A fost licențiat al Facultății de Filosofie din Cernăuți, profesor la Liceul „Aron Pumnul“, doctor al Universității din Cernăuți (1909), decan al Facultății de Litere și Filosofie din aceeași localitate, membru al Academiei de Științe Politice de pe lângă Columbia University din New York.^[1]

Brăileanu a fost unul din membrii fondatori ai Senatului Legionar.^[2]

După rebeliunea legionară a fost arestat și apoi achitat. În 1943 a fost internat în lagărul de la Târgu Jiu, iar în 1946 a fost arestat de regimul comunist, învinuit de „dezastrul țării“ și condamnat la muncă silnică pe viață. A murit la 3 octombrie 1947 la penitenciarul Aiud^[3], fiind înmormântat la Cimitirul „Sf. Vineri“ din București

Scrieri

• Elemente de sociologie: politica, Cernăuți, Tipografia "Mitropolitul Silvestru", 1928;
• Știința politică, Cernăuți, s.d., 1928;
• Teoria comunității omenești, București, Cugetarea, 1941;
• Sociologie generală, ediție Constantin Schifirneț, București, Albatros, 2003.
• Politica, ediție Constantin Schifirneț, București, Albatros, 2003.

Traduceri

• Kant, Immanuel, Întemeierea metafizicii moravurilor, traducere Traian Brăileanu, București, Editura Casa Școalelor, 1929;
• Kant, I. -- Critica rațiunii pure, traducere și prefață Traian Brăileanu, Editura Casa Școalelor, 1930;
• Kant, I. -- Critica puterii de judecare, traducere și studiu introductiv Traian Brăileanu, București, Monitorul Oficial, 1940;
• Kant, I. -- Ideea unei istorii universale, traducere și studiu introductiv Traian Brăileanu, București, Editura Casa Școalelor, 1943;
• Kant, I. -- Despre pedagogie, traducere și studiu introductiv Traian Brăileanu, prefață Constantin Stroe, București, Paiadeia, 2002.

Traian Brăileanu

·         1963 - A încetat din viaţă inginerul mecanic Augustin Maior, primul om de ştiinţă care a fundamentat teoretic telefonia multiplă cu curenţi purtători de înaltă frecvenţă; a înfiinţat, la Sibiu, prima şcoală de telegrafie şi telefonie din Transilvania (1919) (n. 22 august 1882).

S-a născut la Reghin la 21 august 1882. Părinții săi, Tereza (o femeie cu o educație deosebită) și Gheorghe (învățător și apoi director al Școlii primare românești din Reghin) au crescut cinci copii: Olivia, Augustin, Iuliu, Gheorghe și Ana.

Augustin Maior a urmat primii ani de educație școlară la Reghin, în limba germană: grădinița, școala primară și secundară, Liceul Evanghelic German. Apoi a frecventat cursurile Liceului Piarist din Târgu Mureș și ale Liceului Catolic din Budapesta, demonstrând, pe lângă ușurința de însușire a limbilor străine, și aptitudini dosebite în domeniul fizicii și matematicii. A reușit examenul de Bacalaureat în anul 1900 după care, până în 1904, a urmat cursurile Facultății de Mecanică a Institutului Politehnic din Budapesta. În anul 1905 a frecventat o serie de cursuri postuniversitare la universități renumite din Viena, München și Göttingen, audiind mari personalități științifice ale vremii, ca D. Hilbert, H. Minkowski, F. Klein, C. Rünge, E. Riecke, L. Prandtl, E. Wiechert sau mai tinerii M. Born, L. Debyeand și M. von Laue.

În luna noiembrie 1905 este angajat prin concurs inginer la Stația Experimentală a Poștelor din Budapesta unde, în 1906, a reușit să transmită simultan, pe o singură linie telefonică de 15 km, 5 convorbiri fără ca semnalele să interfereze. Fundamentele teoretice ale telefoniei multiple au fost publicate în 1907 în revista „Elektrotechnische Zeitschrift” și apoi, în 1914, în lucrarea „The use of High-Frequency Alternating Currents in Telegraphy, Telephony and for Power Transmission” publicată în revista “The Electrician”.

După Primul Război Mondial și unirea Transilvaniei cu România, Augustin Maior își pune experiența sa la dispoziția autorităților române, devenind director general al Poștelor, Telegrafelor și Telefoanelor din Transilvania și Banat. Aproape simultan, în iulie 1919, a fost numit profesor titular la Universitatea din Cluj și apoi director al Institutului de Fizică Teoretică și Tehnologică al Facultății de Științe. În perioada 1929-1946 a fost și decan al facultății. A predat studenților săi cursuri conținând multe idei moderne, cum sunt cele de „Electricitate și Magnetism” sau de „Acustică și optică”, pe care le-a și publicat în diverse ediții.

Augustin Maior s-a dovedit a fi și un vizionar. În 1923 el i-a aprobat lui Hermann Oberth să-și susțină lucrarea de licență la Universitatea din Cluj, după ce aceasta fusese respinsă la Universitatea din Heidelberg. El și-a pus semnătura pe diploma celui care, mai târziu, va fi unanim recunoscut drept părintele rachetei interplanetare moderne.

A fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1937.^[1]

Augustin Maior a fondat Școala de Fizică Teoretică de la Universitatea din Cluj, menținând un contact permanent cu marile idei ale timpului și având contribuții remarcabile în domeniile aflate în dezvoltare în Europa. Aceste contribuții au fost pe deplin recunoscute în anul 1950, când laureatul Premiului Nobel M. Louis de Broglie a prezentat la Academia din Paris lucrarea lui Augustin Maior intitulată „Câmpurile gravitaționale și magnetismul”. Acesta a fost unul dintre ultimele evenimente fericite din viața zbuciumată a lui Augustin Maior de după 1947.

·         1970: Prințesa Victoria Adelaide de Schleswig-Holstein (Viktoria Adelheid Helene Luise Marie Friederike; n. 31 decembrie 1885 – d. 3 octombrie 1970) a fost soția lui Charles Edward, Duce de Saxa-Coburg și Gotha.

Locul de naștere al Prințesei Victoria Adelaide, Grünholz Manor, fotografiat în 2010.

Prințeasa Victoria Adelaide s-a născut la 31 decembrie 1885 la Grünholz Manor, Schleswig-Holstein, Prusia, ca fiica cea mare a lui Friedrich Ferdinand, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg și a Prințesei Karoline Mathilde de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg. Tatăl ei a fost fiul cel mare al lui Friedrich, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg și nepot de frate al regelui Christian al IX-lea al Danemarcei. Mama ei a fost stră-strănepoata regelui Christian al VII-lea al Danemarcei.

La o lună și jumătate de la nașterea ei, tatăl ei a devenit Șeful Casei de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg în urma morții bunicului ei.

La 11 octombrie 1905, la Castelul Glücksburg, Schleswig, ea s-a căsătorit cu Charles Eduard, Duce de Saxa-Coburg și Gotha. Charles Edward era singurul fiu al Prințului Leopold, Duce de Albany și a Prințesei Helena de Waldeck și nepot al reginei Victoria. De asemenea, soțul ei era verișor primar cu împăratul german Wilhelm al II-lea, și interesul mare a lui Wilhelm arătat în educația tânărului său văr l-a făcut cunoscut pe Charles Edward sub numele "al șaptelea fiu al împăratului".^[1] Prințeasa Victoria Adelaide era nepoată a împăratului Wilhelm și căsătoria s-a făcut la intervenția acestuia.

Familia de Saxa-Coburg și Gotha.

La cinci ani după căsătorie, el a succedat la conducerea ducatului de Saxa-Coburg și Gotha după decesul unchiului său patern, Alfred, Duce de Saxa-Coburg și Gotha în 1900.^[2][3] Victoria Adelaide și Charles Edward au avut cinci copii:

• Prințul Johann Leopold (2 august 1906 - 4 mai 1972); prin prima sa căsătorie morganatică cu baronesa Feodora von der Horst a renunțat la drepturile sale ca Șef al Casei de Saxa-Coburg și Gotha; au avut copii. În 1963 s-a căsătorit a doua oară cu Maria Theresia Reindl; fără copii.
• Prințesa Sibylla (18 ianuarie 1908 - 28 noiembrie 1972); s-a căsătorit la 20 octombrie 1932 cu Prințul Gustaf Adolf al Suediei, Duce de Västerbotten; au avut copii
• Prințul Hubertus (24 august 1909 - 26 noiembrie 1943) necăsătorit.
• Prințesa Caroline Mathilde (22 iunie 1912 - 5 septembrie 1983); căsătorită prima dată în 1931 cu Friedrich Wolfgang Otto, Conte de Castell-Rüdenhausen; au divorțat la 2 mai 1938; au avut copii; a doua căsătorie în 1938 cu căpitanul Max Schnirring care a murit în 1944; au avut copii; a treia căsătorie în 1946 cu Karl Andree; au divorțat la 27 decembrie 1947; fără copii
• Prințul Friedrich Josias (29 noiembrie 1918 - 23 ianuarie 1998); căsătorit prima dată la 25 ianuarie 1942 cu Contesa Viktoria-Luise de Solms-Baruth; au divorțat la 19 septembrie 1947; au avut copii; a doua căsătorie la 14 februarie 1948 cu Denyse Henrietta de Muralt; au divorțat la 17 septembrie 1964; au avut copii; a treia căsătorie la 30 octombrie 1964 cu Katrin Bremme; fără copii

Prin fiica sa Sibylla, Victoria Adelaide a fost bunica maternă a regelui Carl al XVI-lea Gustav al Suediei.

La 18 noiembrie 1918, Consiliul muncitorilor și soldaților din Gotha l-a detronat pe Ducele de Saxa-Coburg și Gotha. Cinci zile mai târziu, Ducele a semnat o declarație prin care a renunțat la drepturile sale la tron. Al doilea fiu al lor, Hubertus, a fost ucis în misiune în 1943 pe frontul de est într-un accident de avion. După război, deoarece Gotha era parte a Turingiei și deci în zona de ocupație sovietică, armata rusă a confiscat mare parte din proprietățile familiei.

Cuplul și-a petrecut ultimii ani ai vieții în izolare. Soțul ei a murit în 1954, la vârsta de 69 de ani iar ea a murit 16 ani mai târziu.

Prințesa Victoria Adelaide de Schleswig-Holstein

Ducesă de Saxa-Coburg și Gotha

Părinți Friedrich Ferdinand, Duce de Schleswig-Holstein Prințesa Carolina Matilda de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg  Frați și surori Wilhelm Friedrich, Duce de Schleswig-Holstein Prințesa Helena Adelaide de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg Princess Adelaide of Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg[*] Prințesa Alexandra Victoria de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg Princess Karoline Mathilde of Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg[*]  Căsătorită cu Charles Edward, Duce de Saxa-Coburg și Gotha Copii Prințul Johann Leopold Prințesa Sibylla, Ducesă de Västerbotten Prințul Hubertus Prințesa Caroline Mathilde Prințul Friedrich Josias

·         1987: A murit la Paris pictorul, sculptorul şi poetul Ioan (sau Ion) Mirea, stabilit la Paris din anul 1965  (n. 1 februarie 1912, Răsucenii de Jos județul Vlașca (interbelic)). NOTĂ: Unele surse  dau ca dată a morţii sale ziua de 30 octombrie 1987.  A urmat cursurile Universitatii de Medicina din Bucuresti, luand in paralel cursuri particulare de pictura. Deschide prima expozitie personala la Galeriile Mozart din Bucuresti in 1938, primita cu elogii de critica. Dupa 1938 se ocupa in special de sculptura si grafica. In jurul anilor ’40, pentru o perioada se afla la studii in Italia. In 1947, obtine prin concurs o bursa de studii la Paris, acordata de guvernul francez. Nu a putut pleca in acel an si totul s-a prelungit pana in 1964. Ajuns la Paris se decide sa ramana definitiv. Activitatea sa creatoare s-a regasit in 26 de expozitii personale sau de grup, atat in Romania cat mai ales in marile galerii ale lumii – Venetia, Paris, Amsterdam, Bayonne, Puerto del Cruz (Venezuela), Nairobi (Kenya), Wurzburg (Germania), precum si in colaborarile literare la publicatiile exilului. A publicat volumele „Dus cu morții” (poem). Editura Librăriei „Pavel Suru”, Bucuresti, 1939; „Calea Pietrelor” (versuri, editie definitiva). Editura „Drum”, Tipografia „Artes Graficas Benzal”, Madrid, 1972.

·         2000: A murit la Iasi, Olga Necrasov, zoolog şi antropolog român de origine rusă  cu contribuţii în domenii ca serologie antropologică, anatomie umană şi comparată, biometrie, biostatică, craniologie şi bioantropologie; membru titular al Academiei Române; (n. 1/14 septembrie 1910, Sankt Petersburg, Imperiul Rus). În perioada 1964-1973 a fost director al Centrul de Cercetari Antropologice. A fost membru asociat al Societății de Antropologie din Paris, membru de onoare al Institutului Regal de Antropologie al Marii Britanii și Irlandei, membru fondator al Asociației Internaționale de Biologie Umană, membru efectiv al Centrului Internațional de Studii Sarde, membru corespondent al Societății de Antropologie din Viena. A fost titulara Premiului „Paul Broca”, Paris, 1980. Studiile sale paleoantropologice și antropologice au avut ca obiect toate populațiile străvechi din aria de formare a poporului român, din epoca străveche și până în epoca contemporană.

·         2003: A murit la Bucuresti, scriitoarea Profira Sadoveanu, fiica scriitorului Mihail Sadoveanu (n. 21 mai 1906, Falticeni). Era al treilea copil, din cei zece, al marelui nostru scriitor. Fiind fata, a fost botezata cu numele mamei lui Sadoveanu – Profira. Ea avea sa devina una din Doamnele scrisului romanesc. Pentru tatal sau, Profira nu a fost numai fiica, ci si secretar literar si editor, si arhivar, si corector, si traducatoare. A debutat publicistic în „Universul literar şi artistic” cu reportaje, folosind pseudonimul Valer Donea, şi editorial cu romanul Mormolocul (1933). A mai publicat un volum de interviuri (Domniile lor domnii şi doamnele, 1937/Stele şi luceferi, 1969), memorialistică, cărţi de evocare a tatălui său (Viaţa lui Mihail Sadoveanu, 1957/Ostrovul zimbrului, 1966; În umbra stejarului, 1955 ş.a.), poeme în proză (Ploi şi ninsori, 1940), poezie (Somnul Pietrei, 1971), cărţi de versuri pentru copii (Balaurul alb, 1955; Ochelarii bunicii, 1969) sau traduceri (Anton Pavlovici Cehov, Honoré de Balzac etc.). A colaborat la scenariul filmului Frații Jderi (1974) impreuna cu scriitorul Constantin Mitru și regizorul Mircea Drăgan. Alungată din casa rămasă de la tatăl său  în 1997, a murit într-o sărăcie de nedescris. A fost înmormântată în Cimitirul Străuleşti II din Bucureşti.

·          2006: A murit actorul român de etnie evreiască, Sandu Sticlaru; (n. 15 octombrie 1923, Roman). Absolvent al Conservatorului de Arta Dramatica din Bucuresti, a sustinut o vie activitate pe scenele din provincie si din capitala, la radio si TV, relevandu-se ca interpret de planul doi, extrem de dotat pentru registrul de caracterizare realista, comico-dramatica. Sandu Sticlaru a pasit pentru prima data pe scena in 1946 si si-a inceput cariera la Teatrul din Petrosani. Din 1953 pana la pensie a jucat la Teatrul Nottara. Prima sa aparitie in cinema a avut loc in anul  1956, dupa care  fost distribuit in numeroase filme romanesti. Sandu Sticlaru a interpretat pana in ultimele luni de viata teatru radiofonic pe postul national, el fiind „vocea” naratorului „Amintirilor din copilarie” ale lui Ion Creanga. Personalitate de o vitalitate iesita din comun, la varsta de 80 de ani Sandu Sticlaru a inceput sa ia lectii de informatica, pentru a ramane la curent cu noile descoperiri ale tehnicii si a stapani eficient limbajul Internetului. S-a stins din viata la 3 octombrie 2006, la Bucuresti.

·         2008: A murit (la Mannheim, Germania) Aurel Stroe, compozitor, profesor, muzician, autor, publicist şi muzicolog român; (n.  5 mai 1932, București). A scris muzică cultă, contemporană, simfonică, vocal-simfonică, de cameră, corală), muzică electronică și muzică de scenă. A studiat în particular pianul cu Maria Fotino și compoziția cu Marțian Negrea, după care a urmat cursurile Conservatorului din București. A fost asistent (1962-68), lector (1968-73), conferențiar (1973-85) și profesor (din 1993) la Universitatea Națională de Muzică București și a predat orchestrație și compoziție. De asemenea a  predat  la Școala normală a Universității din Strasbourg (1972) si a fost  profesor asociat la University of Illinois (S.U.A.) între 1985-1986, și a susținut cursuri de vară la Piatra Neamț (1982), Darmstadt (Germania) în 1986, 1988, 1990, 1994 și la Bușteni în 1992. A susținut conferințe, prelegeri, referate, comunicări științifice în țară și peste hotare (Franța, Austria, Germania), emisiuni de radio și televiziune. A publicat studii, eseuri, articole, interviuri în: Muzica, Secolul XX, Contemporanul, România literară, Tribuna (Cluj), Actualitatea muzicală etc. A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural Clasa a IV-a (1969), cu premiul Academiei Române în 1974 si a primit ordinul Chevalier des Arts et des Lettres al Republicii Franceze (1991). In 1998 a primit  Marele Premiu al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, iar în 2002 a devenit laureat al premiului Herder (Viena).

 compus în toate genurile muzicale, inclusiv muzică electronică.

Operă

• Asta nu va primi Premiul Nobel (1969) - operă în trei părți, libretul: Paul Sterian;
• "Pacea" lui Aristofan (1973) operă în trei acte;
• Trilogia Cetății Închise (1973 - 1988), libretul după Eschil: Agamemnon / Orestia I (1973), Choeforele / Orestia II (1983), Eumenidele / Orestia III (1988);
• Conciliul Mondial (1987) - operă de cameră în două acte după scrierile lui Vladimir Soloviev;
• Copilul și diavolul (1989) - operă pe texte de Maria Țvetaeva (5 scene).

Muzică de teatru

• Muzică pentru "Oedip la Colonos" (1963) - muzică de scenă la piesa lui Sofocle;
• Rituelle Handlung ohne Gegenstand (1967) - muzică pentru dansatoare.

Muzică vocal-simfonică

• Cantata festivă (1957) - pentru cor mixt și orchestră, versuri de Pablo Neruda;
• Chipul păcii (1959) - cantată de cameră pentru mezzosoprană, cor mixt și orchestră mică pe versuri de Paul Eluard;
• Țării mele (1959) - cantată pentru cor mixt și orchestră pe versuri de Victor Tulbure;
• Monumentum I (1961) - poem pentru cor bărbătesc și orchestră pe versuri de Nichita Stănescu;
• Numai prin timp timpul poate fi cucerit (1965) - poem pentru bariton, orgă, 4 tromboane și gonguri, pe versuri de T.S. Eliot;
• Missa puerorum (1983) - pentru cor de copii, orgă și 8 instrumente.

Muzică simfonică

• Scherzo simfonic (1951)
• Simfonia pentru orchestră mare (1954)
• Uvertura burlescă (1961)
• Arcade (1962)
• Laude I (1966)
• Canto I (1967)
• Laude II (1968)
• Canto II (1971)
• Simfonia (1973)
• Accords et Comptines (1988)
• Ciaccona con alcune licenze (1995)
• Preludii lirice (1999)
• Mandala cu o polifonie de Antonio Lotti (2000)

Muzică concertantă

• Concert pentru orchestră de coarde (1950, rev.1956);
• Muzică concert pentru pian, alămuri și percuție (1965)
• Concertul pentru clarinet și orchestră (1975)
• Concertul pentru vioară și orchestră „Capricci și Ragas” (1990)
• Concert pentru saxofon și orchestră „Prairie, Priere” (1994)
• Concert pentru acordeon și orchestră (2001)
• Simfonia concertantă pentru percuție și orchestră mare (1996)

Muzică de cameră

• Colinde pentru pian (1947)
• Baladă pentru pian (1948)
• Trio pentru oboi, clarinet și fagot (1953)
• Sonata nr. 1 'Morphogenetic' pentru pian (1955)
• Fragment dintr-un proces sonor (1969)
• În vis desfacem timpurile suprapuse (1970)
• Cvartetul de coarde în La major (1972)
• Grădina structurilor I (1974)
• 10 piese pastorale pentru orgă și clavecin (1979)
• Pe drumul către focurile cerești pentru violă solo (1979)
• Fiicele Soarelui (1979)
• Sonata nr. 2 'Thermodynamic' pentru pian (1983)
• Anamorfoze canonice (1984)
• Sonata nr. 3 'en palimpseste' pentru pian (1992)
• Mozart sound introspection (1994)
• Gesang der Geister über den Wassern pentru voce, clarinet în sib și pian sau clavecin (celestă) (1999)
• Humoreske mit zwei Durchblicken zum Seeren (2002)

Muzică corală

• Vine trenul (1961)
• Cântec simplu (1962)

Muzică vocală

• 5 cântece pentru soprană și pian: Colind, Moștenire, Făcătură, Doi copii s-au dus, În perdea (1949)
• 5 lieduri pe versuri de Clement Marot (1949)
• Două cântece pe versuri de Ion Pillat (1953)
• Două romanțe pentru mezzosoprană și pian: Și dacă..., La steaua (1954)

Muzică electronică

• Midi le Juste (1970)

Muzicologie

• Grădina sunetelor - eseuri despre muzică, București, Edit. Muzicală, 1991

A avut o intensă activitate publicistică (Tribuna, România literară, Secolul 20, Muzica, Revue Roumaine).

·         2012: A murit la Bucuresti, Constantin Ţoiu, prozator, eseist, publicist şi traducător (n. 19 iulie 1923 in Urziceni, judetul Ialomita). Unele surse consemneaza moartea sa la 4 octombrie 2012. In 1942 se inscrie la Facultatea de litere si filosofie din Bucuresti, pe care o termina in vara lui 1946, cu o licenta „Magna cum laude”. A lucrat ca redactor la Editura de Stat pentru Literatură și Artă, precum și la revistele Luceafărul, Gazeta literară, România literară și la Radioteleviziunea Română. Între anii 1981-1990 a fost secretar al Asociației Scriitorilor din București și vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din România. A debutat în presa culturală, în 1958, la „Gazeta literară”, iar editorial, în 1965, cu romanul Moartea în pădure. Opera sa, de valoare excepțională, cuprinde: Moartea în pădure (roman); Duminica muților (nuvele); Galeria cu viță sălbatică (roman), (reeditări în 1979, 1984, 1999, 2011; în franceză, L’exclu, publicat de Editura Nagel; în maghiară, Vadszölölugas, Editura Europa Könyvkiado, Budapesta, 1980; romanul a mai fost tradus în limbile engleză, germană și polonă); Însoțitorul (roman), (reeditări în 1989, 2004); Obligado (roman), (reeditare în 1997); Căderea în lume (roman), (reeditare în 1994); Barbarius (roman); Istorisirile Signorei Sisi (roman), Destinul cuvintelor (publicistică); Alte pretexte (eseuri); Caftane și cafteli. Prepeleac doi, trei; Morbus diaboli; Răvașe din Kamceatka. Prepeleac cinci; Memorii din când în când, vol. I-II; Trompete după-amiaza; Memorii din când în când, vol. I, II, III; Memorii întârziate; Memorii vol. V: Vederi din Prepeleac. La 23 mai 1995, Consiliul Local Urziceni i-a decernat titlul de „Cetatean de onoare al municipiului Urziceni”. A fost distins cu premii literare importante, acordate de Uniunea Scriitorilor din România și de Academia Română. Faima cea mai mare i-a adus-o romanul Galeria cu viță sălbatică, roman simbolic, apropiat de poetica realismului magic din romanul latino-american.

* 2013: Anatol Rotaru (n. 14 octombrie 1949, Chișinău - d. 3 octombrie 2013, Chișinău) a fost un fizician, doctor abilitat în științe fizico-matematice, profesor universitar.
S-a născut la 14 octombrie 1949 în orașul Chișinău, într-o familie de muncitori. A absolvit școala fizico-matematică nr.32 din Chișinău (1967); Facultatea fizică-matematică, Catedra fizică teoretică a Universității de Stat din Moldova (1972); doctorand la Institutul de Fizică Aplicată al ASM, specialitatea Fizica teoretică și matematică (1976). A făcut post-doctoratul în cadrul aceluiași institut academic (1989), susținând cu succes teza de doctor abilitat în fizică și matematică în 1993. Ambele teze de doctor și de doctor abilitat le-a realizat sub conducerea cunoscutului savant cu mare pondere în fizica teoretică, acad. Sveatoslav Moscalenco.

Interesele științifice ale fizicianului Anatol Rotaru țin de teoria generală a autoorganizării sistemelor neliniare ierarhice și complexe (sinergetica), teoria haosului dinamic, teoria materiei condensate, optica neliniară, electronica cuantică, biofizica sinergetică, probleme globale ecologice, sinergetica umanitară și socială, organizarea și autoorganizarea sistemelor sociale, a științei și învățământului superior, istoria civilizațiilor.

Activitatea științifică a profesorului Anatol Rotaru s-a reflectat în circa 400 de lucrări științifice, inclusiv 3 monografii, publicate în țară și peste hotare (Rusia, SUA, Anglia, Germania, Olanda, Polonia etc.). În calitate de conducător științific a pregătit 9 doctori și doctori habilitați în științe fizico-matematice. Activitate didactică: a ținut prelegeri și cursuri speciale la Universitatea de Stat din Moldova – fizica generală și fizica sinergetică (Facultatea de fizică); chimia sinergetică (Facultatea de chimie); sinergetica ecologică (Institutul de Științe Reale al USM); sinergetica socială și umanitară (Institutul Internațional de Management al USM); modelarea matematică a sistemelor sinergetice (Facultatea de matematică și informatică a USM); aparatul matematic al sinergeticii (Facultatea de matematică și informatică a USM); Universitatea de Stat de Farmacie „Nicolae Testemițanu”. A fost vicepreședinte al Consiliului Rectorilor din Republica Moldova (1994–2000).

Prof. Anatol Rotaru s-a manifestat energic în activitatea socială în calitate de vicepreședinte al Academiei Internaționale de Informatizare (afiliată ONU), filiala R. Moldova; membru al Consiliului pentru decernarea Premiilor de Stat în domeniul Științei și Tehnicii din Republica Moldova; vicepreședinte al Comisiei de experți pe lângă Guvernul Republica Moldova pentru colaborarea științifică cu țările străine; expert principal al Comisiei de experți a Ministerului Economiei și Reformelor; președinte al Comitetului pentru decernarea Premiului Național în domeniul Științei și Tehnicii (2002-2004).

Savantul și profesorul Anatol Rotaru a deținut și importante funcții de stat: vice-ministru al științei și învățământului (1989–1992); consilier principal pentru cercetarea științifică și învățământ al Parlamentului Republicii Moldova (1992–1994); președinte al Consiliului Suprem pentru Știință și Dezvoltare Tehnologică din cadrul Guvernului R. Moldova (2000–2004); vicepreședinte al Consiliului Național pentru Acreditare și Atestare (2005–2008). Din 2009 activează în calitate de șef al Direcției politici, management și monitorizare în sfera științei și inovării a Consiliului Suprem pentru Știință și Dezvoltare Tehnologică al ASM, director la Consiliul Consultativ de Expertiza al ASM.

Distincții științifice: Laureat al Premiului Tineretului din Republica Moldova pentru Știință și Tehnică (1982); Laureat al Premiului Prezidiului ASM (1985); Laureat al Premiului Național în domeniul Științei și Tehnicii (2004); medalie de aur și medalie de argint – al V-lea Salon Internațional de Invenții și Tehnologii Noi „Новий час”, Sevastopol, Ucraina (2009).

Titluri academice: a fost ales membru al Academiei Internaționale de Informatizare (ONU); membru al Academiei de Științe din New-York; membru al Academiei Internaționale de Științe a Școlii Superioare (Moscova).

Sărbători

·         Calendar crestin ortodox: 
Sf Sfințit Mc Dionisie Areopagitul; Sf Mc Teoctist

·         Calendar crestin greco-catolic: 
Sfantul Dionisie Areopagitul

·         Calendar crestin romano-catolic: 
Sfintii Martiri din Tomis

VA URMA PARTEA A DOUA ȘI ULTIMA