duminică, 27 octombrie 2019


MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
LUNI 28 OCTOMBRIE 2019

PARTEA A DOUA

Bună ziua!
După cum ați văzut, de ieri am renunțat la Facebook pentru că m-am săturat de umilințele îndurate în anii cât am fost membru al acesui site de socializare!
Repet anunțul făcut ieri:
ANUNȚ FOARTE IMPORTANT!

Cred că mă retrag de pe Facebook pentru că deja s-a umplut paharul cu umilințe: de câțiva ani, pe măsură ce trecea timpul eram blocat în mod sistematic și tot mai des!
Iată aici ultima comunicare: Ţi-a fost restricţionat temporar accesul la înscrierea şi postarea în grupuri până mâine la 09:30.
În cazul în care consideri că nu încalcă Standardele comunităţii, te rugăm să ne anunţi.
Bineînțeles că i-am anunțat și le-am zis că materialele selecționate de mine sunt publice și există pe internet, dar, nicio reacție!
Voi continua să prezint zilnic MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU (data), dar nu aici, pe Facebook, ci NUMAI pe pagina mea de blogger la adresa pe care o cunoașteți: dicuoctavian.blogspot.com, unde acestea pot fi văzute de oricine din orice colț al pământului!
În concluzie: invit pe toți cei interesați să intre la adresa indicată de mine!
Succes și toate cele bune!

DICU OCTAVIAN 27.10. 2019

Decese

·         1138Boleslaw al III-lea, duce de Polonia (n. 1086)
·         1225: A murit poetul si istoricul japonez Jien;  (n. 1155).
·         1412Margareta I, regină a Danemarcii, Norvegiei și Suediei (n. 1353)
* 1599: Petru Rácz I. (n. ? – d. 28 octombrie 1599Șelimbăr, jud. Sibiu) a fost nobil de origine română, o personalitate aproape legendară a familiei Rațiu (în grafie maghiară Rácz) din Transilvania medievală, cu rădăcini vechi de la începutul sec. al XIV-lea.
Petru Rácz a fost un curtean respectat, traducător, diplomat, reprezentant al împăratului Rudolf II în Rusia și la Sublima Poartă și reprezentantul principelui Transilvaniei Ștefan Báthory la a doua înscăunare a voievodului Moldovei, Alexandru Lăpușneanu. Pentru meritele sale a fost răsplătit de către împărat și principii Transilvaniei cu mai multe titlturi nobiliare cu predicatul: Rácz I. (întâi); de Tӧvis (Teiuș), jud. Albade Nagylak (Noșlac), jud. Albade Galgó (Gâlgău), jud. Sălaj. A fost căsătorit cu domnița Zamfira, fiica logofătului Ioan Norocea de Pitești și Szaszsebes (Sebeș, jud. Alba). Mama sa, domnița Stana, a fost fiica domnitorului Mircea Ciobanul, stră-stră-nepot al lui Mircea cel Bătrân, și a doamnei Chiajna, fiica lui Petru Rareș și nepoată a lui Ștefan cel Mare.
Ajuns căpitan în oastea lui Mihai Viteazul, Petru și-a pierdut viața în bătălia de la Șelimbăr, jud. Sibiu. A fost înmormântat în biserica românească din Teiuș, ctitorită împreună cu soția sa. Mormintele celor doi ctitori au existat în biserică, acum greco-catolică, până în anul 2001, când au fost desființate, iar lespezile de mormânt au fost scoase afară. Mărturii stau: tabloul votiv din sec. al XVII-lea și pisania originală dăltuită în piatră, în limba slavonă cu blazonul Rácz de Galgó [1] și numele lui Mihail Rácz II., al treilea ctitor al bisericii.
Mutarea lespezilor de mormânt a fost considerată ilegală de către istorici și a stârnit controverse.
Membrii familiei Rácz s-au împărțit în două mari ramuri: cea de Galgó (Gâlgău), maghiarizată, și cea de Tӧvis (Teiuș), românească. Ambele au jucat un rol important în istoria Transilvaniei [3].
Din ramura de Galgó (Gâlgău) a făcut parte Claudia Rhédey de Kiss Rhéde, stră-străbunica M.S. Regina Elisabeta a II a Marii Britanii.
Din ramura românească de Tӧvis (Teiuș), stră-strănepotul lui Petru, Ștefan (Istvan) Rácz (Ratz, Raț), a fost unul din cei doi epitropi laici care împreună cu Episcopul Atanasie Anghel și toți membrii sinodului au semnat în anul 1700, actul de înființare a Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică[4]. A îndeplinit mai multe funcții administrative importante, a fost primar de Alba Iulia, capitala Principatului Transilvaniei. Ulterior, în timpul ocupației habsburgice a fost guvernatorul Olteniei. Fiul acestuia, Ioan Ratz (Raț) de Mehadia, prefectul districtelor Lugoj, Caransebeș și Lipova, a restaurat în 1726 biserica mănăstirii ortodoxe din Lugoj, din care mai există azi doar Turnul Sf. Nicolae. Ramura românească a familiei cu predicatul de Nagylak (Noșlac), s-a stabilit la Turda și dăinuie și în ziua de azi. Membrii ei au jucat un rol important în viața politică, culturală, economică și bisericească din Transilvania și din România.
În anul 2010 mai mulți membri ai familiei Rațiu au adresat un memoriu către academicianul Nicolae Edroiu, prin care au tras „un semnal de alarmă cu privire la cele ce se petrec la biserica greco-catolică monument istoric din Teiuș, ctitorie a Rățeștilor, unde mormintele ctitorilor au fost înlăturate, iar reabilitarea lăcașului pune în pericol alte vestigii importante
Petru Rácz I.
Petru Rácz I. și Zamfira Logofăt de Pitești.jpg
Petru Rácz I. și Zamfira Logofăt de Pitești. Tablou votiv (sec. XVII), Biserica Greco-Catolică din Teiuș, jud. Alba

Căsătorit cuZamfira Logofăt de Pitești
CopiiAdam, Eva
·         1676: A murit scriitorul francez Jean Desmarets;  (n. 1595). A fost prezentat cardinalului Richeieu, iar romanul sau  L’Ariane aparut în 1632 a dus la admiterea sa oficială într-un cerc de scriitori care se întâlnea in casa lui  Valentin Conrart. Acest cerc a constituit nucleul din care s-a dezvoltat  mai târziu Academiea Franceza, Desmarets devenit primul sau cancelar. Jean Desmarets, Sieur de Saint–Sorlin, a fost  membru fondator al Academiei Franceze din 1634. La cererea Richelieu că a început să scrie teatru. În acest gen a produs o comedie privită in epoca de contemporanii sai drept  o capodoperă, ”LesVisionnaires” (1637) , o  tragedie, ”Erigone” (1638); șiScipion” (1639), o tragedie în versuri. În ultimii săi ani Desmarets s-a dedicat în principal creerii unui număr de poezii religioase.El a fost un adversar al Janseniștilor.
·         1688: A murit (se pare otravit), Şerban Cantacuzino, domnul Ţării Româneşti (1678-1688). In aceiasi zi a urcat pe tronul Tarii Românesti Constantin Brâncoveanu, care a domnit pana la 27 martie 1714); (n. 1640). Era membru al ilustrei familii bizantine a Cantacuzinilor, care a dat mai mulți domni ai Țării Românești și ai Moldovei, fiind fiul postelnicului Constantin Cantacuzino și frate al marelui cărturar stolnicul Constantin Cantacuzino. În calitate de conducător al statului muntean aflat sub vasalitatea turcilor, a participat alături de armatele otomane la asediul Vienei din 1683. A negociat însă cu imperialii trecerea Țării Românești în tabăra creștină, năzuind la poziția de protector al creștinilor din peninsula Balcanică, habsburgii promițându-i tronul imperial al unui Constantinopol eliberat de păgâni. De o mare importanță a fost activitatea sa în domeniile economic și literar. A introdus porumbul în Țara Românească, care la scurtă vreme a ajuns hrana de bază a țării. A dat ajutor la înființarea mai multor ateliere de tipărit (tiparnițe), iar sub auspiciile sale a apărut în 1688 faimoasa Biblie românească de la București.    Textul acestei prime traduceri, numită şi „Biblia de la Bucureşti”, a fost definitivat de către un grup de învăţaţi, între care fraţii Şerban şi Radu Greceanu, la 10/20 noiembrie 1688. Serban Cantacuzino este ctitorul bisericilor Fundenii Doamnei și Mânăstirii Cotroceni.
·         1703John Wallis (n. 23 noiembrie 1616, Ashford, Regatul Angliei – d. 28 octombrie 1703, Oxford, Regatul Angliei) a fost un matematician și teolog englez. A studiat la Cambridge, după care a îmbrățișat cariera ecleziastică. La 33 de ani a devenit profesor de geometrie la Oxford.
A fost un admirator al matematicii grecești, editând o parte din operele lui Arhimede (sec. 3 î.Hr.), Aristarh (sec. 3 î.Hr.), Ptolomeu (sec. 2 d.Hr.) și Eutocius (sec. 6 d.Hr.). Lui i se datorează crearea învățământului pentru surdomuți.
Contribuțiile aduse în matematică sunt numeroase și însemnate: a introdus (în 1657) exponenții negativi; a considerat numerele pozitive și cele negative ca opuse, respectiv, între ele; a dat diverse interpretări numerelor pur imaginare și complexe; a dedus divizibilitatea binoamelor; a înțeles (încă din 1656) faptul că 0! trebuie considerat egal cu 1; a exprimat prin cuvinte (în 1658) importantele formule privind numărul divizorilor unui număr și suma lor.
De asemenea, a cercetat diferite sisteme de numerație, a studiat transformarea fracțiilor ordinare în numere zecimale și invers; a expus proprietățile principale ale numerelor zecimale periodice; a cunoscut că extragerea rădăcinilor pot conduce la numere zecimale neperiodice infinite; s-a ocupat cu fracțiile continue și a dat legea formării resurselor; a dat (în 1656) prima definiție a noțiunii de limită, introducând pentru prima dată un simbol pentru infinit, și a considerat egalități, a găsit formula care redă numărul pi sub forma celebrului produs infinit de numere naturale.
A descoperit (în 1656) triunghiul caracteristic (cum l-a denumit G. Leibniz, în 1684) atât de utilizat în calculul infinitezimal; a expus o metodă nouă pentru rectificare; a efectuat cuadraturi (înainte de descoperirea calculului integral); a introdus abscisele negative. În trigonometrie, a studiat (în 1670) semnele sinusului în cele patru cadrane; a desenat sinusoida și secantoida.
De la Wallis ni s-au transmis denumirile de interpolare și de mantisă (1656, respectiv, 1657).
John Wallis
John Wallis by Sir Godfrey Kneller, Bt.jpg

CopiiAnne Blencowe[*] Modificați la Wikidata
·         1704John Locke, filozof englez (n. 1632)
·         1708Prințul George al Danemarcei și Norvegie, Duce de Cumberland (daneză prins Jørgen, hertug af Cumberland2 aprilie 1653 – 28 octombrie 1708) a fost soțul reginei Anna a Marii Britanii.
Prințul George
George, Prince of Denmark by Michael Dahl.jpg
Portret de Michael Dahl, c. 1705

PărințiFrederic al III-lea al Danemarcei
Sophie Amalie de Brunswick-Lüneburg Modificați la Wikidata
Frați și suroriUlrica Eleonora a Danemarcei
Prințesa Ana Sofia a Danemarcei
Prințesa Wilhelmina Ernestine a Danemarcei
Prințesa Frederica Amalia a Danemarcei
Christian al V-lea al Danemarcei
Ulrik Frederik Gyldenløve[*] Modificați la Wikidata
Căsătorit cuAnna a Marii Britanii
CopiiPrințul William, Duce de Gloucester
·         1740: Ana Ivanovna (rusă Анна Иоанновна, Anna Ioannovna) (7 februarie [S.V. 28 ianuarie] 1693  28 octombrie [S.V. 17 octombrie] 1740) a domnit ca Ducesă de Courland din 1711 până în 1730 și ca Împărăteasă a Rusiei din 1730 până în 1740.
Ana a fost fiica lui Ivan al V-lea al Rusiei și nepoată de frate a țarului Petru cel Mare. S-a căsătorit cu Frederick Wilhelm, Duce de Courland în noiembrie 1710 însă în ianuarie 1711, în urma unui atac cerebral, soțul ei a murit.
După ce țarul Petru al II-lea a murit fără moștenitori, Consiliul Suprem Regal, dominat de facțiunile Golițin și Dolgoruky, i-au eliminat de la succesiune pe Elisabeta, fiica lui Petru cel Mare, și pe nepotul acesteia, Karl Peter Ulrich, pe motiv că atât Elisabeta cât și Ana (mama lui Karl Peter Ulrich), se născuseră în afara căsătoriei.
Consiliul a examinat descendenții lui Ivan al V-lea. Ecaterina, fiica cea mare, nu a fost acceptată din cauza soțului ei, Ducele de Mecklenburg, care nu prezenta încredere. Sora ei, Ana, văduva Ducelui de Courland, a fost considerată ușor de manevrat politic.
Consiliul Suprem Regal i-a oferit Anei tronul cu anumite condiții. Ea nu avea voie să se recăsătorească, nici să numească un succesor iar Consiliul va continua să conducă afacerile guvernului.
Anna I by Wedekind.jpeg
La 25 februarie 1730 ea a semnat condițiile, apoi a rupt documentul și și-a anunțat intenția de a domni autocratic. Mai mulți adepți ai lui Dolgorukyau au fost exilați sau executați. Dmitri Golițin a fost în cele din urmă condamnat la închisoare pe viață.
Mulți istorici au caracterizat domnia Anei drept Bironovscina (era Biron), o perioadă de guvernare represivă și rapace, dominată de germani. Istoricul rus Kliucevski din secolul XIX a scris că "...Rusia a fost năpădită de nemți la fel cum se împrăștie gunoiul dintr-un sac cu găuri, au infestat curtea, s-au îngrămădit în jurul tronului și au înșfăcat posturile cele mai bine plătite din administrație." Cercetările recente ruse relevă însă că de fapt procentul de generali străini din armata rusă a scăzut în timpul domniei Anei.
Deși Biron era iubitul Anei și Mare Șambelan, el nu a depus nici un efort să învețe limba rusă sau să se informeze despre afacerile guvernului. Politica represivă a guvernului a fost condusă de ruși iar obiectivele politicii externe au fost în mare parte aceleași ca în vremea domniei lui Petru I.
În 1732 Sankt Petersburg a devenit din nou capitală. Primii ani de domnie ai Anei au fost marcați de pierderi de recolte și epidemii, care au dus la un declin al veniturilor din taxe.
Domnia nu a fost lipsită de reforme constructive. Marina a fost reabilitată. În 1736 s-au înființat brigăzi de pompieri la Moscova și Sankt Petresburg iar în 1740 s-a creat serviciul de poștă. Începând cu 1736, nobililor li s-a permis să-și dividă din nou moșiile între moștenitori. S-au luat măsuri de încurajare a creșterii economice.
Politica externă era dominată de Osterman, care a menținut relații bune cu Austria. În Războiul pentru succesiune din Polonia (1733-1736) care a început odată cu moartea lui August al II-lea al Poloniei, rușii l-au alungat pe Stanisław Leszczyński, alesul majorității electorilor și l-au înscăunat rege pe August II de Saxonia. Franța a fost atrasă în acest război deoarece Stanisław era socrul regelui Ludovic al XV-lea al Franței.
Ana a patronat artele într-o manieră oarecum selectivă. A recrutat prima trupă de teatru permanentă, un grup de actori italieni de elită din care făcea parte și mama lui Casanova și i-a dat permisiunea lui Jean-Baptiste Lande să întemeieze prima școală de balet din Rusia.
Biron care a devenit Duce de Courland în 1737, spera să-și consolideze poziția căsătorindu-și fiul cu nepoata Anei, Ana Leopoldovna. În 1731 împărăteasa a decretat că tronul va fi moștenit de copilul Anei Leopoldovna, indiferent de sexul copilului. Ea l-a ales pe Anton Ulrich, Duce de Brunswick-Wolfenbuteel drept soț al nepoatei sale și cei doi s-au căsătorit în 1739. Țarina a fost încântată în 1740 când Ana a născut un fiu, Ivan. Ea l-a desemnat pe Ivan moștenitorul ei, pe Biron regent iar Elisabeta a fost obligată să-i jure credință lui Ivan.
Împărăteasa care fusese diagnosticată ca având un ulcer al rinichilor a murit la 17 octombrie 1740 la vârsta de 47 de ani.
Ana
Împărăteasă și Autocrată al tuturor Rusiilor
Louis Caravaque, Portrait of Empress Anna Ioannovna (1730).jpg

PărințiIvan al V-lea al Rusiei[2][1][3][4]
Praskovia Saltykova[*][2][1][3] Modificați la Wikidata
Frați și suroriTsarevna Praskovya Ivanovna of Russia[*]
Ecaterina Ivanovna a Rusiei
Maria Ivanovna[*]
Theodosius I.[*] Modificați la Wikidata
Căsătorită cuFrederick Wilhelm, Duce de Courland
* 1776: Prințesa Sofia de Saxa-Hildburghausen (Ernestine Friederike Sophie22 februarie 1760Hildburghausen – 28 octombrie 1776Coburg), a fost Prințesă de Saxa-Hildburghausen prin naștere și, prin căsătorie, a devenit Prințesă ereditară de Saxa-Coburg-Saalfeld.
Ernestine Friederike Sophie a fost fiica Ducelui Ernest Frederic al III-lea de Saxa-Hildburghausen (1727–1780) și a celei de-a treia soții, Prințesa Ernestine de Saxa-Weimar (1740–1786). Nașii ei au fost cuplul regal danez, regele Poloniei și regenții caselor de Saxa-Coburg, Saxa-Weimar, Mecklenburg și Württemberg.
La 6 martie 1776, ea s-a căsătorit la vârsta de 16 ani, la Hildburghausen, cu Prințul ereditar (mai târziu Duce) Francis Frederick Anthony de Saxa-Coburg-Saalfeld. La acel moment Francis era îndrăgostit de următoarea lui soție Augusta de Reuss-Ebersdorf, însă el nu a putut rupe logodna cu Sophie.
Sofia a murit de gripă șapte luni mai târziu, la 28 octombrie 1776. Cuplul nu a avut copii.
Prințesa Sofia
Prințesă ereditară de Saxa-Coburg-Saalfeld
Sophie of Saxe-Hildburghausen.JPG
Sofia de Saxa-Hildburghausen

PărințiErnest Frederic al III-lea
Ernestine de Saxa-Weimar Modificați la Wikidata
Frați și suroriFrederic, Duce de Saxa-Altenburg
Q20668820[*] Modificați la Wikidata
Căsătorită cuFrancis, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld
·         1792John Smeaton, inginer englez (n. 1724)
·         1818Abigail Adams (n. Smith11 noiembrie 1744 — d. 28 octombrie 1818) a fost soția lui John Adams, al doilea Președinte al Statelor Unite ale Americii, și mama lui John Quincy Adams, al șaselea președinte al Statelor Unite ale Americii. Ea a fost prima a doua doamnă a SUA și a doua primă doamnă SUA.
Abigail Adams s-a născut în WeymouthMassachusetts la 11 noiembrie 1744, fiind fiica reverendului William Smith și a lui Elizabeth (n. Quincy) Smith. Instruită în întregime acasă, Abigail a devenit o cititoare avidă de istorie. S-a căsătorit cu John Adams în 1764 și a născut 6 copii:
În anul 1774, a început o corespondență intensă cu soțul său, pe când acesta participa la Congresul Continental din Philadelphia, descriindu-și viața de zi cu zi și discutând cu inteligență despre afacerile publice din timpul Revoluției americane[1]. A continuat să scrie scrisori rudelor și prietenilor în timpul șederii în Europa (1784 - 1788) și la Washington DC (1789 - 1801), în timpul carierei diplomatice și prezidențiale a soțului său.
Abigail Adams
Abigail Adams.jpg
Abigail Adams de Benjamin Blythe, 1766

Căsătorită cuJohn Adams
CopiiJohn Quincy Adams
Abigail Adams Smith[*]
Charles Adams[*]
Thomas Boylston Adams[*] Modificați la Wikidata
* 1831: Jean Florimond Boudon de Saint-Amans (n. 24 iunie 1748Agen – d. 28 octombrie 1831, Agen) a fost un naturalist francez care s-a preocupat în cărțile sale de botanicăagricultură, cultura antică și antichități. Abrevierea numelui său în cărțile științifice este St.-Amans.
Tânărul Jean Florimond a intrat la vârsta de 18 ani în regimentul de infanterie din Vermandois, în cadrul căruia a participat la întreprinderi militare în Caraibe (1767-1769).[4] În 1773, el a părăsit armata, s-a căsătorit pe 22 iunie al anului cu o moștenitoare bogată, Marie Gertrude de Guilhem de Lallié (n.1754, cu care a avut 7 copii) și s-a mutat înapoi în orașul natal Agen.[5] La 1 ianuarie 1776 a fondat acolo, împreună cu 8 prieteni, societatea științifică La Société des Sciences, Belles-Lettres et Arts d’Agen.
Ca om politic, el a fost numit consul al Agen-ului în 1779 și 1783, iar în 1791 comisar al regelui Ludovic al XVI-lea cu misiunea formării unui departament Lot-et-Garonne. Deși respins ca nobil în 1793, el totuși a fost numit numai un an mai târziu membru al consiliului de administrație al agriculturii în Ministerul de Interne, înainte de a fi stabilit membru al Consiliului Central de Educației și, în 1796, a devenit profesor de istorie naturală la École Centrale de la Lot-et-Garonne. Ca profesor de botanică, el a creat o grădină botanică în Agen, pentru a oferi posibilități de a extinde cultivarea plantelor, pentru a prezenta-o agricultorilor, funcționarilor de sănătate, farmaciștilor precum botaniștilor, dând astfel și tuturor cetățenilor posibilitatea de a dobândi cunoștințe. În anul 1800, data înființării departamentului, Boudon de Saint-Amans a fost ales președinte al Consiliului general de Lot-et-Garonne, o funcție pe care a deținut-o până la moartea sa în 1831
Opere:
  • Le Spectateur Champêtre Editura Noubel, Agen 1784
  • Fragmens d'un voyage sentimental et pittoresque dans les Pyrénées ou Lettre écrite de ces montagnes, Editura Devilly, Metz 1789 [2]
  • Rapport fait au conseil du département de Lot-et-Garonne sur les maladies carbunculaires auxquelles les bestiaux sont sujets, principalement dans les années pluvieuses, nr. 1, Agen, 1792
  • Rapport fait au conseil du département de Lot-et-Garonne sur les maladies carbunculaires auxquelles les bestiaux sont sujets, principalement dans les années pluvieuses, nr. 2, Agen, 1794
  • Traité élémentaire sur les plantes les plus propres à former les prairies artificielles, Editura V.e Noubel et fils aîné, Agen 1795, [3] (și Paris 1797)
  • Philosophie entomologique : ouvrage qui renferme les généralités nécessaires pour s'initier dans l'étude des insectes, Editura R. Noubel, Agen 1798 [4]
  • Description abrégée du département de Lot-et-Garonne, Editura R. Noubel, Agen 1800 [5]
  • Voyage agricole, botanique et pittoresque, dans une partie des Landes de Lot et Garonne, et de celles de la Gironde, Editura Prosper Noubel, Agen 1818
  • Flore agenaise; ou, Description méthodique des plantes observées dans le département de Lot-et-Garonne et dans quelques parties des départemens voisins, Editura Prosper Noubel, Agen 1821 [6]
  • Essai sur les antiquités du département de Lot-et-Garonne, Editura Prosper Noubel, Agen 1859 [7]
Jean Florimond Boudon de Saint-Amans
Jean Florimond Boudon de Saint-Amans.png
·         1861 - A murit poetul Nicoara Moise. Este primul roman din Imperiul Austriac care a avut o pregatire scolara de rang universitar (n.1774).
·         1888Prințesa Helena de Nassau (germană Prinzessin Helene Wilhelmine Henriette Pauline Marianne von Nassau-Weilburg18 august 1831 – 28 octombrie 1888) a fost fiica lui William, Duce de Nassau și prima soție a lui George Victor, Prinț de Waldeck și Pyrmont.
Helena s-a născut la Wiesbaden, Ducatul de Nassau ca al nouălea copil al Ducelui de Nassau (1792–1839) și al celei de-a doua soții, Prințesa Pauline de Württemberg (1810–1856), care era fiica Prințului Paul de Württemberg. A fost rudă îndepărtată a familiei regale britanice atât prin tată cât și prin mamă, ambii descendenți ai regelui George al II-lea al Marii Britanii.
Printre nepoții ei se numără:
Prințesa Helena s-a căsătorit la 26 septembrie 1853 la Wiesbaden cu George Victor, Prinț de Waldeck și Pyrmont.[1]
Au avut șapte copii:
·         1914Prințesa Adelgunde a Bavariei (germană Adelgunde Auguste Charlotte Caroline Elisabeth Amalie Marie Sophie Luise von Bayern19 martie 1823 – 28 octombrie 1914) a fost fiica regelui Ludwig I al Bavariei și a reginei Therese de Saxa-Hildburghausen. S-a căsătorit cu Francisc al V-lea, Duce de Modena.
Adelgunde a Bavariei
Ducesă de Modena și Reggio
Adelgunde Auguste Charlotte of Bavaria.jpeg

PărințiLudovic I al Bavariei
Theresa de Saxa-Hildburghausen Modificați la Wikidata
Frați și suroriPrințesa Mathilde a Bavariei
Prințesa Hildegard a Bavariei
Prințesa Alexandra a Bavariei
Otto al Greciei
Maximilian al II-lea al Bavariei
Luitpold, Prinț Regent al Bavariei
Prințul Adalbert al Bavariei Modificați la Wikidata
Căsătorită cuFrancisc al V-lea, Duce de Modena
CopiiPrințesa Anna Beatrice Theresia Maria
·         1916 - A murit Cleveland Abbe, fondatorul american serviciului meteorologic al SUA (n.03.12.1838).
·         1917Prințul Christian de Schleswig-Holstein (Frederick Christian Charles Augustus22 ianuarie 1831 – 28 octombrie 1917) a fost un minor prinț german care a devenit membru al familiei regale britanice prin căsătoria cu Prințesa Elena a Regatului Unit, al cincilea copil și a treia fiică a reginei Victoria a Regatului Unit și a Prințului Albert de Saxa-Coburg-Gotha.
Prințul Christian s-a născut la Augustenborg, Danemarca. A fost al doilea fiu al lui Christian, Duce de Augustenborg și a soției acestuia, Contesa Lovisa-Sophie Danneskjold-Samsøe.
Prințul Christian
Prințul Christian a fost probabil, prin descendență, cel mai înalt prinț danez al familiei regale daneze a generației sale. Familia sa a aparținut Casei de Oldenburg, casa regală care numără toate dinastiile regale medievale scandinave, printre strămoșii săi îndepărtați. Mama sa aparținea unei vechi familii daneze (Danneskiold-Samsoe) iar bunica paternă, Louise Auguste a Danemarcei, a fost prințesă regală. Bunicul patern,
În septembrie 1865, în timp ce vizita Coburg, Prințesa Elena l-a întâlnit pe Prințul Christian. Cuplul s-a logodit în decembrie același an. regina Victoria și-a dat consimțământul pentru căsătorie cu condiția ca cei doi tineri să locuiască în Marea Britanie. Nunta a avut loc la Castelul Windsor la 5 iulie 1866. Cu șapte zile înainte de nuntă, regina i-a garantat ginerelui ei calificarea de Alteță regală. Ca fiu mai mic al unui Duce conducător, absența angajamentelor externe i-au permis Prințului să rămână permanent în Marea Britanie - principala preocupare a reginei.[1]
Christian și Elena erau veri de gradul trei prin descendența de la Frederick, Prinț de Wales. Relațiile dintre Elena și cumnata ei Alexandra (soția Prințului de Wales) au rămas încordate iar Alexandra nu era pregătită să-l accepte pe Christian (care de asemenea era văr de gradul trei cu Alexandra) ca văr sau frate.[2][3]
Christian era cu 15 ani mai mare decât soția sa iar la nuntă un oaspete a comentat că parcă Elena se căsătorea cu unchiul ei.[4] Cuplul și-a petrecut prima noapte la Casa Osborne înaintea lunii de miere de la ParisInterlaken și Geneva.[5]
Elena și Christian au fost devotați unul celuilalt și au trăit o viață liniștită în comparație cu surorile Elenei.[6] După căsătorie și-au stabilit reședința la Cumberland Lodge; când stăteau la Londra, locuiau la Palatul Buckingham.[7] Cuplul a avut șase copii: Christian Victor în 1867, Albert în 1869, Elena Victoria în 1870 și Marie Louise în 1872. Ultimii doi fii au murit la vârste fragede; Frederick Harold la opt zile după naștere, în 1876 și un fiu născut mort în 1877.
Prințul Christian
Prințul Christian de Schleswig-Holstein
Christian-Schleswig-Holstein.jpg

PărințiChristian, Duce de Augustenborg
Countess Louise Sophie of Danneskiold-Samsøe[*] Modificați la Wikidata
Frați și suroriFrederic al VIII-lea, Duce de Schleswig-Holstein Modificați la Wikidata
Căsătorit cuPrințesa Elena a Regatului Unit
CopiiPrințul Christian Victor
Albert, Duce de Schleswig-Holstein
Prințesa Elena Victoria
Prințesa Marie Louise
Prințul Harold
·         1924: A murit la Paris, actorul francez de origine română Eduard de Max (numele real: Eduard Alexandru Max); (n. 14 februarie 1869, la Iaşi). A fost fiul doctorului în medicină Emil Max, cel mai cunoscut ginecolog al vremii sale și membru al mișcării Junimea din Iași iar mama sa, născută Romalo, era rudă apropiată cu Elena Cuza. După absolvirea Conservatorului de Arta din Paris, a debutat cu succes la Paris în rolul Poetului din „Noaptea de octombrie” de Alfred de Musset. Au urmat peste 300 de roluri pe mari scene ale lumii din Paris, Londra, Bruxelles, Roma, Atena, București, Cairo, Madrid, Buenos Aires, Rio de Janeiro, New York, Geneva etc. A lucrat exclusiv în cinematografia franceză fiind considerat unul dintre cei mai de seamă tragedieni ai timpului său. În 1904, o trupă franceză în frunte cu Eduard de Max și Maria Ventura a dat o serie de reprezentații pe scena Teatrului Național București. A devenit  Societar al Comediei Franceze alături de românii Elizabeth Nizan, Jean Yonnel și Maria Ventura la data de 1 ianuarie 1918. Eduard de Max a fost cel care a intermediat accesul marelui actor Tony Bulandra pe scenele teatrului francez. Între 1908 și 1912, Eduard de Max apare în filmele companiei franceze „Film d’art”. În 1913 primește un important rol în adaptarea celebrului roman al lui Alexandre Dumas, „Cei trei muschetari” (1913).
·         1925Françoise de Orléans (Françoise Marie Amélie14 august 1844 – 28 octombrie 1925) a fost membră a Casei de Orléans prin naștere și Ducesă de Chartres prin căsătorie.
La 11 iunie 1863, la Kingston upon Thames, Anglia, s-a căsătorit cu vărul ei primar, Prințul Robert, Duce de Chartres. Robert și Françoise au avut 5 copii:
Prințesa Françoise a murit la castelul Saint-Firmin la vârsta de 81 de ani.
Françoise de Orléans
Ducesă de Chartres
Françoise of Orléans (1844–1925), Duchess of Chartress.jpg
PărințiFrançois d'Orléans, prinț de Joinville
Prințesa Francisca a Braziliei Modificați la Wikidata
Frați și suroriPrince Pierre, Duke of Penthièvre[*] Modificați la Wikidata
Căsătorită cuPrințul Robert, Duce de Chartres
CopiiPrințesa Maria de Orléans
Prințul Robert d'Orléans
Prințul Henri de Orléans
Prințesa Marguerite d'Orléans
Prințul Jean d'Orléans
* 1929: Bernhard Heinrich Karl Martin von Bülow (pronunțat în germană /fɔn ˈbyːlo/;[2] 3 mai 1849 – 28 octombrie 1929), înnobilat ca Fürst von Bülow în 1905, a fost un om de stat german a fost Secretar de Stat pentru Afaceri Externe timp de trei ani și cancelar al Imperiului German din 1900 până în 1909.
Von Bülow s-a născut la Klein-FlottbeckHolstein (acum parte a AltonaHamburg). Tatăl lui, Bernhard Ernst von Bülow, a fost un politician danez și german, membru al unei familiei nobiliare Bülow, în rândul căreia s-au numărat baroni,conți și prinți. Fratele lui, generalul-maior Karl Ulrich von Bülow, a fost comandant de cavalerie în timpul primei conflagrații mondiale, în timpul căreia a luat parte la atacul asupra Liègeului din August 1914. Bülow a învățat limbile engleză și franceză în timpul copilăriei de la guvernante. Tatăl lui cunoștea franceza, mama engleza, ceea ce nu era neobișnuit în înalta societate din Hamburg la acea vreme.[3]
În 1856, tatăl lui a fost ales în Dieta federală din Frankfurt ca reprezentant al Holsteinului și Lauenburgului, într-o perioadă în care Otto von Bismarck era reprezentantul Prusiei în Dietă. Bernhard von Bülow s-a împrietenit cu fiul lui Bismarck, Herbert. La 13 ani, el s-a mutat cu familia la Neustrelitz, unde tatăl lui a devenit ministru-șef al marelui duce de Mecklenburg. Bernhard a studiat la liceul Frankfort și a continuat studiile la universitățile din LausanneLeipzig și Berlin.[4]
S-a înrolat voluntar în serviciul militar în timpul războiului franco-prusac și a devenit caporal în regimentul regal de husari. În decembrie 1870, escadronul lui era în acțiune lângă Amiens, unde Bernhard avea să își amintească că în timpul unei șarje de cavalerie a ucis un pușcaș francez cu o lovitură de sabie. A fost înaintat la gradul de locotenent, iar după terminarea războiului i s-a propus să rămână în armată, dar a refuzat.[4] Și-a terminat specializarea univesitară în drept la University of Greifswald în 1872. După absolvire a devenit funcționar guvernamental și mai apoi a intrat în diplomație
În 1873, tatăl lui a devenit Secretar de stat pentru afacerile externe al guvernului german prezidat de Bismarck. Bernhard von Bülow a devenit diplomat de carieră. Primele misiuni de scurtă durată au fost la RomaSt. PetersburgViena și Atena.[5]În 1876 el a fost numit al ambasadei germane din Paris, a participat la Congresul de la Berlin ca secretar și a devenit secretar doi al ambasadei în 1880.[6]
În 1884, el a sperat să fie numit la Londra, dar în schimb a fost numit secretar unu al ambasadei din St. Petersburg. Până să ajungă la post, el a petrecut câteva zile la Varzin cu familia lui Bismarck. Bismarck i-a explicat că el consideră relațiile cu Rusia mult mai importante decât cele cu Regatul Unit, acesta fiind și motivul pentru care îl numise pe Bülow acolo. Bismarck a notat că fost impresionat de calmul și comportamentul lui Bülow din timpul acestei discuții.[7] În Rusia, Bülow a funcționat ca chargé d'affaires. În 1887 el s-a declarat în favoarea purificării etnice prin îndepărarea polonezilor din teritoriile ocupate de germani în cazul unui viitor conflict armat.[8] Bülow trimitea note în mod regulat la Ministerul de externe și se plângea de superiorul lui, ambasadorul Schweinitz, care însă se bucura de relații foarte bune în guvern. Bülow și-a câștigat astfel o reputație de intrigant. În 1885, șeful departamentului politic al ministerului de externe german, Friedrich von Holstein, nota că Bülow a încercat să obțină demiterea ambasadorului german în Franța, Chlodwig zu Hohenlohe-Schillingsfürst, și numirea sa în capitala Franței, în timp ce purta o corespondență „prietenească” cu acesta din urmă.[9]
Pe 9 ianuarie 1886, în perioada în care se afla la post în St. Petersburg, s-a căsătorit cu Maria Anna Zoe Rosalia Beccadelli di Bologna, Principessa di Camporeale, Marchesa di Altavilla, a cărei primă căsătorie cu contele Karl von Dönhoff fusese anulată de Sfântul Scaun în 1884. Prințesa, o pianistă desăvârșită, elevă a lui Franz Liszt, era fiica vitregă a lui Marco Minghetti și fiica lui Donna Laura Minghetti (născută Acton). Ea fusese căsătorită pentru șaisprezece ani și era mamă a trei copii. Bülow avusese până atunci o serie de legături amoroase și când s-a hotărât să se căsătorească a avut în vedere îmbunătățirea șanselor de promovare. În 1888, a avut de ales între două posturi – unul la Washington, DC, celălalt la București. El a ales capitala României, date fiind obiecțiunile soției față de despărțirea de familie în cazul unui post în SUA. Bülow a făcut diferite manevre în următorii cinci ani pentru ca să fie numit la Roma, unde soția avea relații foarte bune. La un moment dat, regele Umberto a fost convis să îi scrie Kaiserului Wilhelm să îl numească pe Bülow la post în Roma. Mutarea s-a făcut în sfârșit în 1893
Pe 21 iunie 1897, Bülow a primit o telegramă prin care i se cerea să se deplaseze la Kiel pentru discuții cu împăratul Wilhelm. Pe drum, el s-a oprit la Frankfurt pentru schimbarea trenului. Aici a stat de vorbă cu Philipp zu Eulenburg. Eulenburg i-a spus că Wilhelm dorea să numească un nou Secretar de stat pentru afacerile externe și la sfătuit pe Bülow să ocupe postul pe care îl ocupase și tatăl lui odată. Eulenburg i-a oferit de asemenea și sfaturi despre modul cel mai potrivit în care urma să discute cu Wilhelm, căruia îi plăcea să fie lăudat și nu suporta să fie contrazis. Odată ajuns la Berlin, Bülow a vorbit mai întâi cu Holstein,care la pus la curent cu faptul că, deși el ar fi preferat ca în funcția de Secretar de stat să rămână Adolf Marschall von Bieberstein, Wilhelm era hotărât să îl înlocuiască și că preferatul împăratului era chiar Bülow. Odată ajuns Secretar Bülow,ar fi putut să îi găsească predecesorului său un post de ambasador. Cancelarul Hohenlohe, care dorea să se retragă datorită vârstei înaintate, îl încuraja pe Bülow să accepte postul de Secretar al afacerilor externe, cu posibilitatea de a deveni la un moment dat cancelar. Bülow, pe de altă parte, l-a rugat pe Hohenlohe să continue să ocupe funcția de cancelar cât mai mult posibil.[11]
Pe 26 iunie, Bülow s-a întâlnit cu împăratul, care i-a spus că una dintre principalele obiective ale noului secretar urma să fie construirea unei flote moderne, care să o depășească pe cea britanică, fără însă să dea motivede război. Bülow a cerut un răstimp ca să analizeze oferta, iar pe 3 august a acceptat-o. Cei doi au avut o relație de colaborare bună. În loc să îl contrazică pe Wilhelm, așa cum făcuseră unii dintre predecesorii lui, Bülow era de acord cu împăratul în toate privințele. Numai că, bazându-se pe memoria slabă a lui Wilhelm și pe frecventele sale modificări de opinie, a acționat așa cum a crezut că e mai bine și a ignorat ordinele împăratului. Postul de Secretar de stat era subordonat Cancelarului. În timpul mandatului lui Bismarck, acest post era unul al unui simplu funcționar. În timpul în care Bülow a ocupat funcția, situația s-a schimbat, Hohenlohe fiind mulțumit să îl lase pe Bülow să gestioneze afacerile externe ajutat de consilierul său principal, Holstein. Wilhelm avea să îl cheme în fiecare dimineață pe Bülow pentru discutarea politicii statului, lucru pe care nu obișnuia să îl facă și cu cancelarul.
Bernhard von Bülow
Bülow a ocupat de asemenea și un post în guvernul prusac. Deși Wilhelm era împărat al întregii Germanii, el era și rege al Prusiei. Ca Secretar de stat, Bülow a fost responsabil în principal pentru realizarea politicii de expansiune colonială, pe care împăratul o dorea cu ardoare. Bülow a fost bine primit în Ministerul de Externe, deoarece era primul diplomat de carieră numit în funcția de secretar de la demisia lui Bismarck în 1890. Bülow se temuse să accepte postul, atâta vreme cât Holstein rămânea Primul consilier imperial. Holstein era considerat indispensabil, date fiind vasta lui experiență, rangul nobiliar, iscusința diplomatică și memoria fenomenală. Eulenburg l-a sfătuit pe Bülow să creeze imediat după sosirea la post o relație de muncă bună, dar fermă, iar Bülow și Holstein au reușit să formeze o echipă foarte bună.[13] În 1899, după ce a reușit să încheie cu succes negocierile pentru dobândirea Insulelor Caroline, Bülow a primit titlul de conte.
În octombrie 1900, Bülow a fost convocat la cabana de vânătoare a lui Wilhelm din Hubertsstock. În timp acestei întâlniri, împăratul i-a cerut lui Bülow să accepte funcțiile de cancelar al Imperiului German și prim-ministru al Prusiei. Bülow a răspuns că nu este sigur că ar fi cel mai potrivit pentru aceste poziții. Wilhelm a recunoscut că din punct de vedere strict personal l-ar fi preferat pe Eulenburg, dar ca împărat nu era sigur că acesta din urmă era suficient de competent. Pe 16 octombrie, Bülow a fost convocat din nou de împărat la Homburg. Împăratul i-a comunicat că Hohenlohe anunțase că vrea să se retragă, iar Bülow a acceptat în cele din urmă funcția de cancelar. Odată cu ocuparea noii poziții, cancelarul trebuia să găsească un înlocuitor pentru postul de Secretar de stat. Postul a fost oferit inițial lui Holstein, care a refuzat, motivând că preferă să ocupe o poziție care nu îl obligă să răspundă în fața membrilor Reichstagului. În cele din urmă, postul a fost oferit baronului Oswald von Richthofen, care lucrase ca subsecretar de stat sub conducerea lui Bülow. Noile numiri făceau clar că poziția de Secretar de stat redevenea un post subordonat cancelarului, așa cum fusese pe timpul lui Bismarck. Holstein rămânea cel mai important consilier pe probleme de politică exteră

Bernhard Fürst von Bülow (în stânga) în parcul Tiergarten, Berlin.
Cabinet (1900-1909)
FuncțiaMinistruPerioadaPartid
CancelarBernhard von Bülow17 octombrie 1900 - 14 iulie 1909Nici unul
Vice-cancelar al Germaniei




Secretar pentru afaceri interne
Arthur von Posadowsky-Wehner1 iulie 1897 - 24 iunie 1907Nici unul
Theobald von Bethmann-Hollweg24 iunie 1907 - 7 iulie 1909Nici unul
Secretar pentru afaceri externeOswald von Richthofen17 octombrie 1900 - 17 ianuarie 1906Nici unul
Heinrich von Tschirschky17 ianuarie 1906 - 7 octombrie 1907Nici unul
Wilhelm von Schoen7 octombrie 1907 - 28 iunie 1910Nici unul
Secretar pentru justițieRudolf Arnold Nieberding10 iulie 1893 - 25 octombrie 1909Nici unul
Secretar al MarineiAlfred von Tirpitz18 iunie 1897 - 15 martie 1916Nici unul
Secretar al postuluiVictor von Podbielski1 iulie 1897 - 6 mai 1901Nici unul
Reinhold Kraetke6 mai 1901 - 5 august 1917Nici unul
Secretar al TrezorerieiMax von Thielmann1 iulie 1897 - 23 august 1903Nici unul
Hermann von Stengel23 august 1903 - 20 februarie 1908Nici unul
Reinhold von Sydow20 februarie 1908 - 14 iulie 1909Nici unul
În fiecare dimineața, Bülow își rezerva timp pentru discuțiile cu împăratul, care vizita cancelaria întotdeauna când era în Berlin. Hotărârea cu care cancelarul a rămas de partea lui Wilhelm a fost remarcabilă, uimindu-i chiar și pe cei care îi cunoșteau firea irascibilă. Secretarul personal al kaiserului nota la un moment dat „Oridecâte ori, din neatenție, el exprimă o opinie în dezacord cu împăratul, el rămâne pentru câteva momente tăcut și mai apoi spune exact contrariul, cu introducerea așa cum a remarcat în mod înțelepta Maiestatea Voastră” Bülow a renunțat la fumat, consumul de bere, cafea și lichior, și-a rezervat 35 de minute pentru gimnastica matinală, iar dacă vremea era frumoasă, călărea în parcul Tiergarten. Duminicile, obișnuia să facă plimbări lungi în pădure. În 1905, la vârsta de 56 de ani, el a participat la parada imperială în fruntea fostului său regiment de husari. Cu această ocazie a fost înaintat la gradul de general maior. Wilhelm îi spusese lui Eulenburg în 1901, „De când îl am pe Bülow, pot sădor liniștit”.[15] Prima sa intevenție remarcabilă în Reichstag a fost cu ocazia discursului în apărarea imperialismului german în China. Bülow a interventi de mai multe ori în Reichstag pentru apărea politicii externe germane, acoperind gafele diplomatice ale împăratului. Într-un discurs în Reichstag din noiembrie 1906, el a introdus concepul de „încercuire”, iar presa conservatoare germană a titrat Der Krieg in der Gegenwart (Războiul în prezent).[16] Pentru Germania, Tripla Înțelegere (Antanta) era un dezastru, pe care îl înfrunta însă cu curaj.
Caricaturăcare îl satiriza pe Bülow din Kladderadatsch, pe 27 octombrie 1907. „Criticându-l pe Bülow”, „Bunule Mohrchen, tu nu ai fi niciodatăun cățel așa de rău!"
în 1907, în timpul scandalului Harden-EulenburgAdolf Brand, editorul fondator al revista pentru homosexuali Der Eigene, a scris un articol în care se sugera că Bülow fusese șantajat pentru că s-ar fi angajat în activități homosexuale și prin aceasta ar fi fost obligat din punct de vederemoral să se opună Articolului 175 al Codului penal german, care scotea în afara legii homosexualitatea. Învinuit pentru calomnie și adus în judecată la 7 noiembrie 1907, Brand a afirmat că Bülow și-a îmbrățișat și sărutat secretarul privat Max Scheefer la întâlnirile clubului bărbaților găzduit de Eulenburg. Bülow a declarat la proces că ar fi vinovat de asemenea acte, dar a remarcat că a auzit zvonuri dezgustătoare despre Eulenburg. La rândul lui, Eulenburg s-a apărat față de acuzațiile lui Brand susținând că el nu a găzduit asemenea evenimente și a pretins că nu s-a implicat în acte homosexuale, ceea a dus mai apoi la acuzații de mărturie mincinoasă. În ciuda mărturie finale a șefului poliției din Berlin, care a confirmat că Bülow ar fi putut fi victima unui șantajist homesexual, declarația cancelarului a fost hotărâtoare, iar Brand a fost condamanat la închisoare.
După demisia din 1909, Bülow a trăit în principal în Italia, în vial din Roma. Vara, petrecea ceva timp la Klein Flottbek, lângă Hamburg, ori pe insula Norderney. O mare avere, pe care a primit-o moștenire după moartea unui văr, un comerciant important din Hamburg, i-a permis să trăiască în lux și confort și să transforme casa din Roma într-un centru al societății literare și politice.
Și-a dedicat timpul liber editării unei lucrări istorice la celebrarea celor o sută de ani de la victoria în Războaiele de Eliberare. În această carte el a încercat să prezinte într-o lumină foarte favorabilă propriile realizări, apărând abordările sale în domeniul politicii externe.[a][41] Într-o nouă ediție revizuită a cărții sale, publicate după izbucnirea primei conflagrații mondiale, el a omis sau modificat mai multe pasaje care păreau compromițătoare în lumina conflictului armat, precum a fost politica de inducerea a unui fals sentiment de securitate Marii Britanii într-o perioadă în care marina germană se dezvolta. Deși contemporanii l-au considerat ca fiind un slujbaș supus al lui Wilhelm, împăratul nu l-a iertat niciodată pe Bülow pentru atitudinea și acțiunile sale în cazul interviului din Daily Telegraph interview in 1908.
prințul Bernhard von Bülow
Bernhard Heinrich Karl Martin von Bülow
Bundesarchiv Bild 146-2004-0098, Bernhard Fürst von Bülow (cropped).jpg
PărințiBernhard Ernst von Bülow[*] Modificați la Wikidata
Frați și suroriAlfred von Bülow[*]
Adolf von Bülow[*] Modificați la Wikidata

Cancelare al Imperiului German
În funcție
17 octombrie 1900 – 14 iulie 1909
MonarhWilhelm al II-lea
Precedat deChlodwig zu Hohenlohe-Schillingsfurst
Succedat deTheobald von Bethmann Hollweg
Ministru Președinte al Prusiei
În funcție
17 octombrie 1900 – 14 iulie 1909
MonarhWilhelm al II-lea
Precedat deChlodwig zu Hohenlohe-Schillingsfurst
Succedat deTheobald von Bethmann Hollweg
Secretar de Stat pentru Afacerile Externe
În funcție
20 octombrie 1897 – 14 octombrie 1900
Prim-ministruChlodwig zu Hohenlohe-Schillingsfurst
MonarhWilhelm al II-lea
Precedat deAdolf Marschall von Bieberstein
Succedat deOswald Freiherr von Richthofen
Ministru al Afacerilor Externe al Prusiei
În funcție
20 octombrie 1897 – 14 iulie 1909
Prim-ministruChlodwig zu Hohenlohe-Schillingsfurst
A ocupat atât funcția de prim-ministru cât și pe cea de ministru de externe
Precedat deAdolf Marschall von Bieberstein
Succedat deTheobald von Bethmann Hollweg
* 1949: Marcellin "Marcel" Cerdan (Pronunție în franceză: /maʁsɛl sɛʁdɑ̃/; 22 iulie 1916 – 28 octombrie 1949[1]) a fost un campion mondial la box francez care a fost considerat de mulți specialiști în box și fani drept cel mai mare boxer din Franța. Viața lui a fost marcată de realizările sale sportive, stilul de viață social și, în cele din urmă, de tragedie.
Marcel Cerdan s-a născut la 22 iulie 1916 în Sidi Bel Abbès în ceea ce era pe atunci Algeria Franceză.
·         1952Mircea Vulcănescufilosof, sociolog, economist și profesor de etică român (n. 1904). Situat spre „dreapta tradiţională”, în sociologie a căutat să înfăţişeze o orientare spiritualistă şi ortodoxă, apropiată de înţelegerea românească şi ţărănească a existenţei, îmbogăţită, în filosofie, prin modelul ontologic românesc. A colaborat la emisiunea „Universitatea Radio” de la Radiodifuziunea Română; în octombrie 1946 a fost condamnat la opt ani de temniţă grea.
S-a născut pe 3 martie 1904, la București, în familia unui inspector financiar. Clasele primare le-a absolvit în Capitală, gimnaziul la Iași și Tecuci (fiind refugiat în timpul ocupației germane), iar liceul l-a urmat la Galați și București. De foarte tânăr și-a descoperit dexterități de activist social: la 12 ani a devenit cercetaș, iar la 16 ani s-a înscris în societatea culturală "Înfrățirea românească". Din adolescență a scris poezii și eseuri ("Conștiința națională la români", ”Cine e poetul românismului”). La sfârșitul ocupației germane din Primul Război Mondial, Mircea Vulcănescu își manifestă bucuria de a fi trăit momentul 1 decembrie 1918 printr-un discurs în fața Universității din București[2]. Ajutat de I. G. Duca, ministrul cultelor și instrucțiunilor publice de atunci, se suie pe soclul statuii lui Mihai Viteazul și vorbește în public pentru prima oară ca reprezentant al elevilor de liceu[3].
În 1921 s-a înscris la Facultatea de Filosofie și Litere și la Facultatea de Drept din București. A fost un membru remarcabil al Asociației Studenților Creștini din România (ASCR). În anul universitar 1923 - 1924 și-a satisfăcut stagiul militar, ca voluntar, la școala militară de geniu din București, unde a obținut gradul de sublocotenent.
În timpul studenției a scris mai multe lucrări filosofice: Cercetări asupra cunoștințeiIntroducere în fenomenologia teoriei cunoștințeiMisticismul și teoria cunoștinței. A proiectat Sistemul meu filosofic: existențialismul. A publicat mai mult articole în Buletinul ASCR și a fost influențat de profesorii săi Dimitrie Gusti și Nae Ionescu.
În 1925, și-a luat licențele în Filosofie și în Drept. În primăvara aceluiași an a participat la campania monografică organizată de Dimitrie Gusti în satul Goicea Mare (din 1968, component al comunei Goicea), județul Dolj. Tot atunci s-a căsătorit cu Anina Rădulescu-Pogoneanu, o colegă de facultate.

Începând cu toamna lui 1925, Mircea Vulcănescu a făcut studii de specializare la Paris, intenționând să-și dea un doctorat în drept și altul în sociologie. Vremurile nu i-au permis să-și definitiveze studiile.
În iarna lui 1927, a început colaborarea la Gândirea. A continuat să aibă o vie activitate în cercurile cultural-religioase la Paris, unde a conferențiat în repetate rânduri. În octombrie 1928, a început să colaboreze la ziarul Cuvântul, al Mișcării Legionare, unde va scrie până la suspendarea ziarului în 1933. În anul universitar 19291930, a fost asistent onorific la catedra profesorului Dimitrie Gusti. Apoi, a fost profesor de economie politică și științe juridice la Școala de Asistență Socială, până în 1935. S-a despărțit de soția sa, Anina Rădulescu-Pogoneanu.
Pe 27 aprilie 1930 s-a căsătorit cu Margareta Ioana Niculescu, o altă fostă colegă de facultate, profesoară de liceu. Între timp, a publicat articole pe teme religioase, eseuri filosofice și texte de economie politică; a mers în campaniile monografice organizate de profesorul D. Gusti; a conferențiat cu diverse ocazii și a participat la emisiunea ”Universitatea Radio” de la Radiodifuziunea Română.
Pe 13 octombrie 1931 a ieșit în public asociația culturală ”Criterion”, la simpozioanele căreia Vulcănescu a susținut comunicări. A colaborat la Viața Universitară, Realitatea ilustrată, Ultima oră, Pan, Azi, Prezentul, Criterion, Convorbiri literare, Izvoare de filosofie, Index, Dreapta, Floare de Foc, Familia, Cuvântul studențesc, Gând românesc, Ideea Românească, Excelsior, de multe ori sub pseudonim. Din iunie 1935, a deținut funcția de director general al Vămilor până în septembrie ’37, când a fost demis după ce a descoperit contrabanda cu băuturi și țigări făcută de Eduard Mirto, fost ministru al Comunicațiilor. Totuși, a fost numit director al Datoriei Publice în Ministerul de Finanțe. În acei ani a călătorit intens pentru interesele statului român în mai multe capitale europene. În anii următori, a ocupat de asemenea poziții importante în administrația națională: 1940 - 1941, director la Casei Autonome de Finanțare și Amortizare și președinte al Casei Autonome a Fondului Apărării naționale, pentru ca din 27 ianuarie 1941 să fie subsecretar de stat la Finanțe, până la 23 august 1944. În această perioadă, a fost asistent onorific la catedra de Sociologie a profesorului Dimitrie Gusti. Regele Carol al II-lea și ulterior regele Mihai I i-au conferit distincții și mari ordine naționale, în semn de recunoaștere pentru serviciile aduse statului român.
Orator de mare forță, a conferențiat cu pasiune și persuasiune pe subiecte diferite, de la satul românesc la dimensiunea românească a existenței. Mircea Vulcănescu a deținut funcția de Subsecretar de Stat la Ministerul de Finanțe în guvernul Ion Antonescu, în perioada 27 ianuarie 1941 - 23 august 1944.[4]
Unul dintre cei mai tenace negociatori ai României cu cel de-al Treilea Reich, Mircea Vulcănescu a reușit, între 1941 și 1944, să obțină pentru Banca Națională a României 8 vagoane de aur (confiscate de URSS imediat după 23 august 1944) și înzestrarea Armatei a 4-a cu echipament militar german nou etc.[5]
După lovitura de stat din 23 august 1944, condusă de regele Mihai, a revenit pe postul de șef al Datoriei Publice, unde a rămas până pe 30 august 1946, când a fost arestat în lotul al doilea al foștilor membri ai guvernului Antonescu, acuzați de crime de război.
Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România "Elie Wiesel" îl consideră inițiatorul a numeroase hotărâri de guvern îndreptate împotriva populației evreiești
La 9 octombrie 1946 a fost condamnat la opt ani temniță grea. Judecarea recursului s-a prelungit până în ianuarie 1948, când instanța a menținut pedeapsa din 1946.
Închis la Aiud, alături de majoritatea elitei românești, Mircea Vulcănescu a ținut o serie de conferințe considerate subversive de torționari, pentru că le menținea oamenilor moralul. A fost izolat, la fel ca alți 12 bărbați din celula sa, în hrubele secției 1. Acolo au fost dezbrăcați în pielea goală și lăsați într-un frig cumplit, neavând paturi sau scaune pe care să șadă. Epuizat, unul dintre deținuți a căzut din picioare după câteva ore. Conform unui martor, Vulcănescu s-ar fi așezat pe ciment ca o saltea pentru cel doborât, salvându-i viața. Filosoful a murit însă pe 28 octombrie 1952, bolnav de plămâni, ca urmare a tratamentului inuman la care a fost supus. Avea 48 de ani și a lăsat un îndemn: "Să nu ne răzbunați!".
Casa în care a locuit se găsește pe strada Popa Soare, la nr. 16 A.
Publicații:

Antume

  • Teoria și sociologia vieții economice. Prolegomene la studiul morfologiei economice a unui sat (1932)
  • În ceasul al 11-lea (1932)
  • Cele două Românii (1932)
  • Gospodăria țărănească și cooperația (1933)
  • & als, D. Gusti și școala sociologică de la București, București, Institutul Social Român, 1937;
  • Războiul pentru întregirea neamului (1938)
  • Înfățișarea socială a două județe (1938)
  • Dimensiunea românească a existenței (1943)

Postume

Mircea Vulcănescu
Mircea Vulcănescu.jpg

PărințiMihai Vulcănescu
Căsătorit cuAnina Rădulescu-Pogoneanu, Margareta Ioana Niculescu
·         1960Peter Neagoe, prozator și pictor român (n. 1881)
·         1965: A murit pictorul Lucian Grigorescu; membru corespondent al Academiei Române din 1948;  (n. 1894).
* 1965: Luigi Amoroso (n. 26 martie 1886 - d. 28 octombrie 1965) a fost un economist italian.
Concepțiile sale au la bază pe cele ale lui Vilfredo Pareto. A influențat politica economică a țării din perioada fascistă.
În unele din scrierile sale, a dezbătut și teme matematice:
  • 1909Ricerche intorno alle equazioni integrali di prima specie
  • 1910Sulla resolubilità della equazione integrale di prima specie.
Matematicianul român Miron Niculescu a publicat un memoriu intitulat Remarques sur une théorème de moyenne de Luigi Amoroso (Bruxelles, 1932).
·         1969Kornei Ciukovski, poet rus (n. 1882)
·         1974: A murit inginerul geolog Ion Panu-Huber, cel care a elaborat teoria generală a proceselor de clasare şi concentrare gravitaţională a mineralelor. Are meritul de a fi creat primul laborator din România de preparare a substanţelor minerale utile; membru corespondent al Academiei Române din 1955; (n. 1904).
* 1973: Iustin Handrea (n. MaioreștiRușii-MunțiMureșRomânia – d. ) a fost un intelectual de pe Valea Mureșului Superior, învățător emerit și pasionat muzeograf, care s-a consacrat în eforturile sale culturalizării marei mase a țărănimii.
Acesta s-a născut într-o familie de țărani săraci din satul Maiorești din comuna Rușii-Munți din județul Mureș, fiind cel mai mare dintre cei trei copii ai lui Mihai și Anghelina. La împlinirea vârstei de 4 ani copilul Iustin trăiește prima dramă, când tatăl său decedează zdrobit de un buștean în pădurea unde mergea să muncească, atunci când nu avea ce lucra acasă. Nevoită ulterior, mama sa s-a recăsătorit.[1]
După finalizarea școlii primare în 1917, greutățile materiale ale familiei îl împiedică pe Handrea pentru o perioadă de 5 ani să continue cursurile, în tot acest timp el fiind nevoit să ia parte la muncile agricole alături de familia sa, asemeni oricărui țăran. Ajuns la 12 ani alături de tatăl său vitreg la o exploatare forestieră din Munții Călimani, pe lângă munca efectuată la cojitul buștenilor de brad și la tăiatul crengilor, i s-a încredințat activitatea de paznic și menaj al colibelor de muncitori forestieri[A][2]. A servit și ca plutaș pe Mureș, de la Toplița la Reghin.[1]
„Viitorul muzeograf de mic copil a avut pasiunea de a aduna obiecte, prima colecție ce consta în pietricele din Pârâul Handreștilor de diferite forme culori și dimensiuni, fiind descoperită de mama sa în podul casei încă înainte de a merge la școală. Urmarea a fost aruncarea de către aceasta a pietricelelor în pârâu, urmată de o dojană în care îi atrăgea atenția să nu se mai ocupe de nimicuri. A doua colecție – de coji de ouă, a fost de această dată ascunsă sub o putină din podul casei dar, a avut un final la fel de nefericit. Spre dezolarea lui Handrea a sfârșit tot de mâna mamei, în sobă, urmarea fiind o nouă dojană în care era îndemnat să se lase de acest obicei.[3]
În Reghin în prima parte a secolului XX
Spre norocul său cu ajutorul și la insistențele preotului și învățătorului din sat care au sesizat în el potențialul care va da roade mai târziu, primește în 1922 consimțământul de a pleca pentru continuarea școlii la Reghin ca elev particular, de la tatăl său vitreg, greu apăsat din cauza situației materiale precare.[4] Pentru a se putea susține financiar în oraș și a-și achita taxele școlare, s-a angajat pe post de „băiat bun la toate” la una dintre întreprinderile din oraș.[1]
Înființarea Școlii Normale în Târgu Mureș după unirea Transilvaniei cu România, este un prilej pentru tânărul ei viitor absolvent să obțină o bursă de studii și să se înscrie în 1923 aici. Pentru a face față la școala din Târgu Mureș necesităților, folosește venitul rezultat atât din vinderea proprietății funciare moștenite de la părinți și din munca de sezonier la Fabrica de cherestea din Lunca Bradului – în vacanțe, cât și pe cel rezultat din diversele prestații efectuate colegilor din școală. Anul 1928 reprezintă momentul în care își ia diploma de învățător și pornește pe drumul de luminător al satelor mureșene
Ca tânăr învățător a fost repartizat la 1 septembrie 1929 în satul Bozed (comuna Ceaușu de Câmpie) din județul Mureș, în activitatea sa didactică ajungând ulterior să predea în satul Vălenii de Mureș (comuna Brâncovenești) și mai apoi în satul natal - Maiorești.
S-a căsătorit cu Ioana Gabor din Morăreni.[B][5]
În timpul celui de-al doilea război mondial s-a aflat în București timp de trei ani, alături de refugiații ardeleni.
Fostul învățător nu a întrerupt legătura cu satul în care și-a început cariera de dascăl, ultima vizită fiind aici în 1969, când i-a fost înmânată de către un fost elev de al său o diplomă de onoare într-un cadru festiv – la căminul cultural, ca o dovadă de mare cinste a recunoașterii muncii depuse între anii 1929 – 1932. Prilejul a fost și o ocazie ca dascălul să doneze bibliotecii Căminului cultural din Bozed (căreia i-au fost puse bazele cu 40 de ani în urmă de către maioreștean), un număr de 500 de volume.[6]
Iustin Handrea s-a stins din viața la vârsta de 68 de ani, în 28 octombrie 1973.
* 1973: Taha Hussein (scris și Taha Husein, în arabă طه حسين; n. Minya[*]Egipt – d. ,[5][1][2][4] CairoEgipt[5]) a fost unul dintre cei mai mari scriitori egipteni, fiind cel ce a pus bazele modernismului în literatura arabă. A fost romancier, publicist, cadru universitar și autorul a numeroase studii despre literatura arabă.
Taha Hussein
(طه حسين ‎)
TahaHussein.jpg
·         1981Eugen Pora, zoolog și oceanograf român (n. 1909)
·         1991 - A murit chimistul Ilie G. Murgulescu, presedinte al Academiei Romane (1963-1966) (n.07.01.1902)
·         1998Ted Hughes, poet englez (n. 1930)
·         1999Dinu Giurgiu, compozitor român de muzică ușoară (n. 1943)
·         2003 - A murit soprana Emilia Petrescu, solista si membra a cvartetului vocal al Filarmonicii „George Enescu” din Bucuresti. Arta sopranei a stralucit pe scene din Romania, dar si din Germania, Franta, Elvetia, Cehia si SUA (n.1925). A fost artist emerit.
·         2005 - A încetat din viaţă sculptorul Ion Irimescu, membru de onoare al Academiei Române, deţinător al ordinului "Steaua României", cea mai mare distincţie pe care o poate acorda instituţia prezidenţială, câştigătorul Premiului de Excelenţă în Cultura Româna pe anul 2001 (n. 27 februarie 1903)
·         2005Richard E. Smalley, chimist american (n. 1943)

Richard Smalley
Richard Smalley.jpg
* 2006: Trevor Berbick (n. Port Antonio[*]Jamaica – d. ,[1] Port Antonio[*]Jamaica) a fost un boxer profesionist canadian jamaican care a concurat între 1976 și 2000. A câștigat titlul WBC în 1986 învingândul pe Pinklon Thomas, dar la pierdut în prima apărare în fața lui Mike Tyson, care era neînvins la vârsta de 20 de ani. Berbick a fost, de asemenea, ultimul boxer care a luptat cu legendarul Muhammad Ali, învingându-l în 1981.
·         2008: Maria Constantina (Dina) Cocea (n. 27 noiembrie 1912București - d. 28 octombrie 2008București) a fost o actriță română. A desfășurat o prestigioasă activitate teatrală la Teatrul Național București și Teatrul Național Radiofonic, având apariții rare, dar memorabile, pe micul sau marele ecran.
Fiică a scriitorului N.D. Cocea și a Floricăi Mille (fiica lui Constantin Mille), Dina Cocea s-a născut la București la data de 27 noiembrie 1912. Sora ei a fost viitoarea actriță Tanți Cocea (1909-1990).
Studiile de actorie le-a absolvit la Paris. Debutul teatral a avut loc tot la Paris, în anul 1934[1]. Debutul în România și l-a făcut la Teatrul „Comedia” din București, în 17 ianuarie 1935, cu piesa de teatru „Adevăratul Iacob”, în rolul dansatoarei Yvette, alături de George Timică.
Pe marile ecrane a apărut pentru prima dată în 1934, într-un rol din filmul La jeune fille d'une nuit[2]. Debutul în filmul românesc s-a produs în 1939, în filmul O noapte de pomină, după care au urmat apariții în filmele Neamul ȘoimăreștilorȘtefan cel MareCantemir sau Iancu Jianu.
Unii apropiați au afirmat că Dina Cocea a frecventat intimitatea baronului Manfred von Killinger (în perioada cât acesta a fost ambasador al Germaniei în România), apoi pe cea a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (cu care ar fi avut o legătură discretă).[3][4]
Între anii 1941-1949 a fost director la Teatrul Nostru și la Studioul Teatrului Nostru, iar în perioada 1952-1962 a fost decan al Facultății de Teatru. Începând din 1956, a reprezentat România la congrese internaționale sau la manifestările organizate de ONU și UNESCO. Între anii 1979 și 1989 a fost președintele Asociației Oamenilor de Artă din Instituțiile Teatrale și Muzicale. Dina Cocea a fost deputat în Marea Adunare Națională în perioada 1965 - 1969.[5]
De-a lungul timpului, Dina Cocea a jucat în peste zece filme de lung-metraj, a avut peste o sută de roluri în spectacole de teatru, teatru radiofonic și teatru pentru televiziune. A avut o prodigioasă activitate eseistică și publicistică, scriind nenumărate articole de sinteză, critică și cronică dramatică în presa de specialitate autohtonă și din străinătate.
Între anii 2001 și 2008 a fost societar de onoare al Teatrului Național din București.
Pentru activitatea sa deosebită i-a fost conferit titlul de Doctor honoris causa al Universității de Artă Teatrală și Cinematografică din București.
A încetat din viață cu o lună înainte de a împlini vârsta de 96 de ani.
Filmografie:
Dina Cocea
Dina Cocea.jpg

PărințiNicolae Cocea și Florica Mille
Frați și suroriTanți Cocea
Căsătorită cuMihai Brediceanu
·         2013Tadeusz Mazowiecki  [taˈdɛuʂ mazɔˈvʲɛt​͡skʲi] (n. 18 aprilie 1927Płock - d. 28 octombrie 2013Varșovia) a fost un scriitor, ziarist, filantrop și om politic de orientare creștin-democrată din Polonia, fost lider al mișcării Solidaritatea și primul premier necomunist din Europa Centrală și de Est de după al Doilea Război Mondial.
Mazowiecki provine dintr-o familie nobiliară poloneză, ce folosea stema Dołęga. A studiat la Liceul Mareșal Stanisław Małachowski (promoția 1946), după care a început să studieze dreptul la Universitatea din Varșovia, dar nu a absolvit. Între 1945 și 1955, Mazowiecki a fost membru al Asociației PAX, o grupare catolică aflată sub controlul comuniștilor, asociație din care a fost înlăturat pentru că conducea așa-numita opoziție internă. Între 1953 și 1955, a fost redactor-șef al săptămânalului catolic WTK - Wrocławski Tygodnik Katolicki. În perioada stalinistă din Polonia, a fost implicat în defăimarea Episcopului de Kielce Czesław Kaczmarek, acuzat pe nedrept de comuniști că este spion american și al Vaticanului.[1]
A fost unul din membrii fondatori ai Clubului Intelectualității Catolice, înființat în 1957. În 1958, Mazowiecki a înființat revista lunară Więź, devenindu-i redactor-șef. În anii 1961-72 a fost reprezentant în Sejm, al treilea, al patrulea și al cincilea său mandat fiind ca reprezentant al grupării catolice Znak. A ridicat în fața legislativului problema demonstrațiilor studențești din martie 1968.
După protestele din 1970 din Polonia Mazowiecki a insistat să se înființeze o comisie de anchetare a celor responsabili de vărsarea de sânge. Când în 1976 nu a mai fost lăsat să candideze, s-a alăturat opoziției.
În august 1980 a condus Grupul de Experți care a susținut muncitorii din Gdańsk ce negociau cu autoritățile. După 1981 a fost redactor-șef al săptămânalului Tygodnik Solidarność (Solidaritatea). După declararea legii marțiale în decembrie 1981 a fost arestat și încarcerat la Strzebielnik, apoi la Jaworz și în cele din urmă la Darłówek.
A fost printre ultimii deținuți politici eliberați, la 23 decembrie 1982. În 1987 a petrecut un an în străinătate, discutând cu politicieni și reprezentanți sindicali. El credea cu convingere în procesul de cucerire a puterii de la Partidul Muncitoresc Unit Polonez prin negocieri și a jucat astfel un rol activ în discuțiile Mesei Rotunde, devenind unul dintre cei mai importanți arhitecți ai acordului prin care s-a decis organizarea de alegeri parțial libere la 4 iunie. La 17 august, Mazowiecki s-a întâlnit cu Lech Wałęsa, care i-a oferit postul de prim-ministru în guvernul ce urma să se formeze.
Tadeusz Mazowiecki a fost trimis special al ONU în Bosnia și Herzegovina în 1992. În 1993 a redactat un raport despre încălcările drepturilor omului în fosta Iugoslavie. Mazowiecki s-a retras în 1995 pentru a protesta față de lipsa de reacție a puterilor mondiale față de atrocitățile comise în timpul Războiului din Bosnia, în principal față de masacrul de la Srebrenica comis în acel an

Fostul prim ministru Tadeusz Mazowiecki cu fostul ministru de externe Bronisław Geremek în 2004
T. Mazowiecki cu preşedintele Bronisław Komorowski, fostul președinte Aleksander Kwaśniewski și ministrul educației Katarzyna Hall
Un conflict cu Lech Wałęsa a dus la dezintegrarea Clubului Parlamentar al Cetățenilor, care reprezenta Solidaritatea. Clubul a fost împărțit între Acordul de Centru care îl susțina pe Wałęsa, și ROAD, care a ținut partea lui Mazowiecki. Conflictul a făcut ca ambii politicieni să candideze la alegerile prezidențiale de la sfârșitul lui 1990. Mazowiecki, care în perioada Solidarității a fost consilier al lui Lech Wałęsa și al comitetului de grevă de la șantierul naval din Gdańsk, a candidat împotriva lui Wałęsa și a pierdut, neintrând în al doilea tur (a obținut doar 18,08% - 2.973.364 de voturi) și a fost depășit de Stanisław Tymiński, un candidat exotic, provenit din diaspora poloneză din Canada.
Din 1991, Mazowiecki a devenit președinte al Uniunii Democrate (devenită mai târziu Uniunea Libertății), din 1995 – a fost numit președinte de onoare. Împreună cu Jan Maria Rokita, Aleksander Hall și Hanna Suchocka el a reprezentat aripa creștin-democrată a partidului.
A fost demis din cauza criticilor provenite din rândul grupării de stânga din cadrul Uniunii Libertății (Wladyslaw Frasyniuk, Barbara Labuda), care l-au acuzat pe Mazowiecki de nehotărâre, lentoare la luarea deciziilor și de conservatorism excesiv. Între 1989 și 2001, Mazowiecki a fost membru al parlamentului, mai întâi ales în Poznań, apoi în Cracovia.
În 1997 a introdus un preambul de compromis în Constituția Poloniei (preambul redactat anterior de redactorii Tygodnik Powszechny), și a fost votat de Adunarea Națională. În noiembrie 2002, a părăsit Uniunea Libertății, protestând împotriva ieșirii din Internaționala Creștin-Democrată și a coalizării locale și electorale cu Alianța Stângii Democrate și ci Partidul Auto-Apărării în voievodatul Warmia-Mazuria.
Mazowiecki în 2007
În 2005, a fost unul dintre fondatorii Partiedului Democrat - democrats.pl - înființat prin extinderea fostei Uniuni a Libertății cu noi membri, mai ales cu tineri și câțiva politicieni de stânga. A fost lider al listei parlamentare în alegerile legislative din circumscripția Varșovia în 2005, obținând 30.143 votes. Cel mai mare număr de voturi au fost obținute în districtul Żoliborz, și cel mai mic, în Rembertów. Până în 2006, a condus Consiliul Politic. S-a retras din viața politică și locuiește în Varșovia.
Mazowiecki a primit mai multe premii. A primit diplomă onorifică din partea universităților din Leuven, Genova, Giessen, Poitiers, Exeter, Varșovia și din parta Universității de Economie din Katowice. A primit Ordinul Vulturului Alb (1995), Ordinul de Aur al Bosniei (1996), Légion d'honneur (1997), Premiul Srebrenica (2005), Premiul Uriașul (1995) acordat de Gazeta Wyborcza la Poznań și Premiul Jan Nowak-Jezioranski (2004). În 2003, a fost ales în Consiliul Director al Fondului pentru Victime al Tribunalului Penal Internațional.
Tadeusz Mazowiecki
Tadeusz Mazowiecki 80th birthday.jpg

Primul Ministru al Poloniei
În funcție
24 august 1989 – 12 ianuarie 1991
PreședinteWojciech Jaruzelski
Lech Wałęsa
Precedat deCzesław Kiszczak
Succedat deJan Krzysztof Bielecki
Președinte al Uniunii Libertății
În funcție
1994 – 1995
Precedat deÎnființarea partidului
Succedat deLeszek Balcerowicz
Președinte al Uniunii Democrate
În funcție
1991 – 1994
Membru al Sejmului Republicii Populare Polone
În funcție
1961 – 1972
Membru al Sejmului Republicii Polone
În funcție
1991 – 2001

Sărbători

·         în calendarul ortodox: + Sf Ier Iachint, mitropolitul Țării Românești; Sf. Mc. Terentie cu soția sa, Neonila și cei 7 fii; Cuv. Firmilian Episcopul Cesareei Capadociei
·         în calendarul greco-catolic: Sfinții Terențiu și Neonila, martiri († sec. III); Sf. Ștefan Imnograful († sec. al XI-lea)
·         în calendarul romano-catolic: Simon Zelotul și Iuda Tadeus, apostoli, martiri († sec. I)
·         în calendarul lutheran: Simon Zelotul și Iuda Tadeus
·         în calendarul anglican: Simon Zelotul și Iuda Tadeus
·         Ziua Națională a Greciei“Ziua demnităţii” sau “Ziua Marelui NU”, zi în care, în anul 1940, Benito Mussolini i-a dat un ultimatum premierului grec, Ioaniss Metaxas, de a permite trecerea trupelor italiene prin Grecia, altfel avea de înfruntat războiul. Premierul grec a răspuns printr-un categoric “Okhi” (NU ! ). La nici două ore, Grecia era atacată, intrând astfel în cel de – Al Doilea Război Mondial. De atunci, toată Grecia sărbătoreşte această zi, comemorând eroii căzuţi în luptă. Se organizează parade militare şi manifestări cultural-artistice. Grecia mai sărbătoreşte şi o altă zi de însemnătate naţională, pe 25 martie, rememorând declanşarea războiului de independenţă din 1821, pentru eliberarea de sub dominaţia otomană.
·         Ziua Națională a Cehiei (Republicii Cehe), zisă și Ziua Liberației sau a Independenței.




RELIGIE ORTODOXĂ 28 Octombrie

+ Sf Ier Iachint, mitropolitul Țării Românești; Sf. Mc. Terentie cu soția sa, Neonila și cei 7 fii; Cuv. Firmilian Episcopul Cesareei Capadociei

Sf Ier Iachint, mitropolitul Țării Românești)

Sfântul Ierarh Iachint de Vicina a vieţuit în secolul al XIV-lea (născându-se probabil spre sfârşitul secolului al XIII-lea), fiind ultimul conducător al Mitropoliei de Vicina şi primul mitropolit al UngroVlahiei (Ţara Românească). Prăznuirea lui se face la data de 28 octombrie
Ca prieten şi ucenic al Sfântului Grigorie Palama, nu putea neglija monahismul românesc. De la Sfântul Munte Athos a adus pe Sfântul Nicodim de la Tismana, pentru a organiza mănăstirile româneşti după model athonit.
Sfântul Ierarh Iachint, Mitropolitul Ţării Româneşti – S-a născut la sfârşitul veacului al XIII-lea. A urmat înaltele şcoli ale vremii, desăvârşindu-şi cunoaşterea teologică la Constantinopol, unde a apărat învăţătura ortodoxă a isihasmului alături de Sfântul Grigorie Palama. Pentru vrednicia sa a fost ales mitropolit al Vicinei, după moartea mitropolitului Chiril, în 1358. Sfântul Iachint a fost unul dintre cei mai străluciţi mitropoliţi care a sfârşit şirul ierarhilor ce au păstorit de-a lungul veacurilor creştine la Vicina, în Dobrogea. În această parte de ţară, locuită de strămoşii noştri geto-daci, s-a păstrat credinţa adevărată în Mântuitorul Hristos şi s-a trăit după cuvântul Evangheliei propovăduit aici de Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat. În vremea păstoririi la Vicina, Sfântul Iachint a purtat grijă de eparhia sa, de preoţi, de credincioşi şi de monahi, dar s-a luptat cu mari încercări din pricina năvălirii tătarilor, apoi şi a genovezilor asupra acestor locuri. Sfântul Iachint a fost chemat în mai multe rânduri şi în Ţara Românească, pentru binecuvântarea credincioşilor creştini ortodocşi de pe aceste plaiuri.
Mitropolitul Iachint ducea o viaţă sfântă şi era pildă pentru creştinii ortodocşi din acele timpuri. El învăţase rugăciunea inimii de la monahii din preajma Sfântului Grigorie Palama şi-i învăţa pe călugării din mânăstirile eparhiei sale să dobândească starea de rugăciune neîncetată. De sfinţenia vieţii lui auzise însuşi Voievodul Basarab I Întemeietorul (cca. 1310-1352), dar în timpul domniei lui nu este atestată existenţa unei autorităţi bisericeşti în Ţara Românească recunoscute de Constantinopol. Această lipsă a împlinit-o fiul marelui Întemeietor, Nicolae Alexandru Basarab (1352-1364), care a făcut demersuri la Patriarhia de Constantinopol pentru venirea Mitropolitului Iachint de Vicina la Curtea domnească de la Argeş. În luna mai 1359, cu îngăduinţa Sfântului Patriarh Calist I al Constantinopolului (1350-1354; 1355-1363) şi la stăruinţele voievodului Nicolae Alexandru Basarab, Sfântul Iachint s-a mutat în capitala de atunci a Ţării Româneşti, la Curtea de Argeş. Astfel, locul Vicinei a fost luat, în şirul mitropoliilor Patriarhiei de Constantinopol, de Mitropolia Ungrovlahiei sau a Ţării Româneşti, care de atunci înainte s-a îngrijit şi de credincioşii ortodocşi din Dobrogea. Mutarea Mitropolitului Iachint a fost lesne de înfăptuit, deoarece, încă de la începutul secolului al XIV-lea, Ţara Românească a lui Basarab I se întindea până la Gurile Dunării, la Chilia.
În scrisoarea prin care Sfântul Patriarh Calist I întăreşte mutarea Sfântului Iachint în Ţara Românească, se arată că „toţi clericii din ţară şi ceilalţi sfinţiţi călugări şi laicii trebuie să asculte şi să se supună lui ca unui adevărat păstor şi părinte al lor”, că arhiereul trebuie să-i înveţe pe toţi „calea Evangheliei, depărtându-i şi împiedicându-i de la faptele oprite ale păcatului şi de la toată dogma străină de Biserica lui Hristos”, de vreme ce şi în Ţara Românească erau în vremea aceea unii care încercau să ademenească poporul, fie la Biserica papală, fie la erezia bogomilică. De aceea patriarhul Constantinopolului îl încredinţează pe acest minunat ierarh poporului român evlavios, ştiindu-l pe Iachint cuvios, rugător, râvnitor în săvârşirea celor sfinte, bun chivernisitor al lucrării Bisericii, precum şi mare apărător şi mărturisitor al dreptei credinţe.
Sfântul Iachint a întărit în mărturisirea Ortodoxiei, prin cuvânt şi faptă, pe voievod şi pe dregători, care erau ispitiţi să-şi schimbe credinţa pentru dobândirea unor trecătoare foloase lumeşti făgăduite de străini.
De asemenea, marele ierarh s-a îngrijit de organizarea bisericească a Ţării Româneşti, de hirotonirea unor preoţi vrednici şi de buna rânduială a vieţii monahale, fiind iubit de popor pentru blândeţea şi milostivirea lui. Spre sfârşitul păstoriei sale, a venit în Ţara Românească Sfântul Cuvios Nicodim, care a ridicat mai apoi mânăstirile cu viaţă de obşte: Vodiţa şi Tismana.
În ultimii ani ai vieţii, Sfântul Iachint a îndurat, cu răbdare şi rugăciune, povara multor neputinţe şi boli, şi a suferit felurite clevetiri nedrepte din pricină că slăbiciunea bătrâneţii îl împiedica să mai meargă la Constantinopol. El însă a biruit încercările prin smerenie şi cu nădejde în Dumnezeu, dând tuturor pildă de răbdare a necazurilor în chip duhovnicesc.
În toată viaţa sa, întâiul între mitropoliţii Ţării Româneşti s-a arătat bineplăcut lui Hristos şi, la adânci bătrâneţi, în anul 1372, a fost chemat la veşnicele locaşuri, fiind plâns de tot poporul ca un adevărat părinte şi propovăduitor al adevărului dumnezeiesc.

Sfântul Mucenic Terentie, cu soţia sa Neonila şi cei 7 fii – 

Aceştia au fost prinşi în timpul persecuţiei împăratului Diocleţian şi judecaţi pentru mărturisirea faptului că erau creştini. Au fost supuşi supliciilor şi în cele din urmă au suferit moarte martirică pentru credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos. Tot astăzi Biserica Ortodoxă sărbătoreşte pe Sfântul Cuvios Firmilian Episcopul.
L-au mărturisit pe Hristos, iar pe idoli i-au hulit. Pentru acest lucru au fost chinuiţi fără de măsură şi apoi spânzuraţi.
Acesti sfinti fiind în casa, închinându-se si slujind lui Dumnezeu pururea, au fost pârâti si fiind adusi la judecata, au marturisit pe Hristos Dumnezeu adevarat si pe idoli îi batjocoreau. Deci au fost spânzurati si-i strujeau, si-i udau peste rani cu otet iute si cu sare, pârjolindu-i dedesubt cu foc. Iar ei se rugau lui Dumnezeu în tacere, îndemnându-se unul pe altul la mucenicie. Si nu a trecut Dumnezeu cu vederea ruga lor si îngeri nevazuti i-au slobozit din legaturi si le-au dat tamaduiri; iar pagânii s-au înfricosat si s-au spaimântat. Apoi legându-i la o roata, i-au batut; si cât se parea acelora ca-i bat, ei nici un rau la nici un chin nu patimeau; apoi i-au dat sa-i manânce fiarele. Si sfintii mucenici ramânând de toate nevatamati, i-au bagat în niste caldari cu smoala clocotind pe foc; si smoala s-a prefacut în apa. Deci vazând pagânii ca chinurile nu sunt nimic înaintea lor, le taiara capetele.

Tot în aceasta zi, Preacuviosul Parintele nostru Firmilian, episcopul Cezareii Capadociei.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.




ARTE 28 Octombrie

INVITAȚIE LA OPERĂ 28 Octombrie


DON GIOVANNI Mozart – Teatro dell’Opera di Roma




INVITAȚIE LA OPERETĂ 28 Octombrie


DIE FLEDERMAUS Strauss – Wiener Staatsoper



INVITAȚIE LA BALET 28 Octombrie

Piotr Ilici Ceaikovski

Spărgătorul de nuci

Spărgătorul de nuci este un balet de Piotr Ilici Ceaikovski (opus 71) pe un libret de Marius Petipa, după versiunea lui Alexandre Dumas a basmului lui E. T. A. Hoffmann Spărgătorul de nuci și regele șoarecilor.
Tabloul I
În casa domnului Stahlbaut domneşte forfoteala dinaintea sărbătorii de Crăciun. Recent, Marie a primit cadou o carte minunată, “Spărgătorul de nuci”. Marie este încântată de cartea citită. Ea îi roagă pe părinţii săi să se joace cu ea. Aceştia sunt de acord , dar obosesc repede.
   Tabloul II
Afară este iarnă. Domneşte atmosfera sărbătorească a Crăciunului. La patinoar s-a adunat multă lume: copii şi părinţi patinează veseli. Pe neaşteptate, pe patinoar apare Drosselmayer, directorul teatrului de păpuşi şi unchiul Mariei. El a adus cadouri câteva păpuşi deosebite şi înfrumuseţează astfel sărbătoarea. Copiii sunt bucuroşi, dar cunoscându-l pe Drosselmayer îi cer un cadou special de Crăciun. Acesta este de acord să le arate un spectacol pregătit pentru sărbătoarea de Crăciun. Este povestea unui mic Prinţ, care din cauza nepăsării sale, este transformat într-un “Spărgător de nuci”. Cortina se ridică…povestea începe.
   Tabloul III
Familia Stahlbaum şi neastâmpărata Marie aşteaptă oaspeţii de Crăciun. Si iată, casa se umple de musafiri. Copiii se bucură de cadouri, adulţii discută cuviincios. În acest moment apare Drosselmayer – unchiul Mariei. Fetiţa se aruncă în braţele lui, încep să se hârjonească, iar apoi îl roagă să îi arate cadoul pe care i l-a pregătit. Drosselmayer dispare pentru o clipă, şi apare cu o păpuşă ciudată, un “Spărgător de nuci”. Marie este foarte încântată – aceasta este păpuşa despre care tocmai a citit în carte. Drosselmayer întorce resortul păpuşii, şi Spărgătorul de nuci începe să spargă nuci, bucurând copiii. Cu toţii se uită la păpuşa mecanică. Unchiul este mândru de cadoul său, şi le mai arată copiilor că Spărgătorul de nuci poate şi dansa.  În timpul dansului, resortul se opreşte şi păpuşa se prăbuşeşte pe podea. Musafirii sunt dezamăgiţi şi se împrăştie prin casă. Marie rămâne cu păpuşa încercând să o ridice. Apare unchiul Drosselmayer care o ajută să întoarcă din nou resortul, şi păpuşa începe vesel să danseze. Dar din nou resortul se opreşte şi păpuşa cade. Marie este îngrijorată, însă unchiul îi spune că Spărgătorul de nucieste doar o păpuşa. Acum ea trebuie să meargă la culcare.

Musafirii se retrag. Din teatru apare regele şoarecilor – duşmanul Spărgătorului de nuci. Marie este speriată, dar unchiul Drosselmayer îi spune fetiţei că a visat. Văzând puternica atracţie a Mariei faţă de Spărgătorul de nuci, Drosselmayer dă viaţă poveştii. Casa se transformă într-un brad de Crăciun plin cu jucării însufleţite. Asupra jucăriilor năvăleşte o armată de şoareci în frunte cu regele lor.


Lacul lebedelor

Lacul lebedelor (rus. Lebedinoie ozero) este un balet de Piotr Ilici Ceaikovski (opus 20).
Libretul baletului (în 4 acte) este unul dintre cele mai cunoscute și a fost pus în scenă pentru prima dată în 1877 în Moscova la renumitul Teatru Bolșoi, coregraf fiind Julius Reisinger, având ca sursă de inspirație o veche legendă rusă (după alții, o legendă germană, dacă judecăm după numele personajelor principale: Siegfried, Odette – Odillia, Rotbart ș.a.) și a corespuns pretențiiilor compozitorului rus. Paradoxal nu a fost primit foarte bine pe moment. Totuși, în 15 ianuarie 1895, cu o nouă coregrafie realizată de Marius Petipa și Lev Ivanov a avut un succes enorm la Teatrul Mariinsky din Sankt Petersburg. Marius Petipa s-a ocupat de primul și al treilea act (de la castel), iar Lev Ivanov de al doilea și ultimul act (actele de la lac). Între timp, textul a fost de mai multe ori transcris și modificat, astfel că unele versiuni au un final diferit față de cel original.
Legenda despre prințese transformate în lebede de un vrăjitor rău, în care vraja lui poate fi spulberată numai prin iubirea unui prinț, se poate întâlni în basmele mai multor popoare.
Premiera a avut loc la Balșoi Teatr (Teatrul Mare) din Moscova pe 4 martie (20 februarie stil vechi) 1877, avândul ca dirijor pe Semen Riabov și în coregrafia lui Julius Reisinger. Din păcate, publicul epocii nu era obișnuit cu stilul „simfonic” al unei muzici pentru balet, așa că nu a înțeles bogăția partiturii. La aceasta s-a adăugat și coregrafia mediocră a lui Julius Reisigner, ceea ce a făcut ca primele reprezentații să fie un real eșec.
După moartea compozitorului, la cererea conducerii teatrului Mariinsky din Sankt Petersburg, Marius Petipa și Lev Ivanov au modificat coregrafia baletului, iar dirijorul teatrului Mariinsky, Riccardo Drigo, a adus mai multe modificări partiturii. În noua formă, baletul a avut premiera pe 15 ianuarie 1895. A fost un succes bine meritat. Deși au mai existat și alte versiuni, aceasta este reprezentată în mod curent.
Subiectul
Prolog
Undeva, într-o lume fără nume, Regina-Mamă împreună cu prinţul Siegfried urmăresc la teatru Moartea lebedei. După plecarea lor apare Rothbart, un personaj straniu şi malefic care o transformă pe balerină în pasăre, ca pe multe altele înaintea ei…
Actul I
Tabloul I
În curtea palatului de pe malul lacului are loc o petrecere, în ajunul majoratului prinţului Siegfried. Oaspeţii aduc cadouri, apoi dansează un vals. Intră Regina-Mamă, salutată de toţi participanţii. Îl declară pe tânărul Siegfried prinţ moştenitor şi îi spune că a sosit momentul să se gândească la însurătoare din raţiuni de stat, dar acesta este hotărât să se căsătorească numai din dragoste. Printre însemnele puterii pe care i le oferă se numără o arbaletă. Apoi Regina se retrage, în timp ce invitaţii continuă petrecerea (pas-de-trois, poloneza). Rămas singur după plecarea tuturor, Siegfried meditează la cele spuse de mama sa, în timp ce pe mal apare un stol de lebede. Fascinat, îşi ia arbaleta şi fuge în urmărirea lor.
Tabloul II
În miez de noapte, lebedele îşi recapătă înfăţişarea umană şi dansează. Fermecat de frumuseţea Odettei, care se află printre ele, Siegfried se îndrăgosteşte imediat şi, promiţându-i credinţă, o invită a doua zi la castel pentru a o prezenta drept logodnică. Jurământul lui curat le-ar putea salva pe toate celelalte. În urma sa, Rothbart rânjeşte sfidător…
Actul II
Tabloul III
În sala de ceremonii a palatului se serbează cei 21 de ani ai prinţului Siegfried – este şi ziua când acesta îşi va alege viitoarea consoartă! Intră invitaţii, aducând omagii Reginei-Mame şi Prinţului; are loc parada posibilelor logodnice (dansul Mireselor). Petrecerea e întreruptă de intrarea lui Rothbart şi a însoţitorilor săi. Acesta o prezintă întregii Curţi pe Odile – în fapt sora sa -, care îl vrăjeşte pe Siegfried printr-un dans ademenitor. În timp ce evoluează personajele din suita lui Rothbart (dans spaniol, mazurca), proaspătul cuplu se retrage, iar Rothbart se aşează lângă Regina-Mamă. Revenind, Siegfried dansează cu Odile un pas de deux înflăcărat, înşelat de asemănarea acesteia cu Odette. Rothbart intervine, cerându-i să jure dragoste veşnică Odilei, iar acesta se supune, dar îşi dă seama îndată că a fost păcălit. Disperat, Siegfried fuge către malul apei ca s-o întâlnească pe Odette, în timp ce, în urma lui, palatul se cutremură şi se prăbuşeşte, transformându-se în ruine, sub lumina Lunii.
Tabloul IV

Rămas pe tron, Rothbart este înconjurat de stolul de balerine-lebede. Odette, cu inima rănită, dansează plângându-şi soarta. Intră Siegfried, care îşi cere iertare spunând că a fost înşelat şi-şi declară din nou iubirea nesfârşită. Rothbart încearcă să-l alunge, iar între ce doi are loc o luptă, în vâltoarea căreia apele lacului se revarsă asupra întregului palat. Din undele învolburate iese Siegfried trăgând-o după el pe Odette, care şi-a recăpătat înfăţişarea umană datorită dragostei adevărate ce-i uneşte pe cei doi.





MUZICĂ 28 Octombrie

Top 50 Instrumental Love Songs Collection: Saxophone, Piano, Guitar, Violin Love Songs Instrumental


The Very Best Of Romantic Violin Instrumental - Soft Romantic Love Songs Violin Music



The Ultimate Sweet Memories Music Collection, Various Artists





POEZIE 28 Octombrie

Poetul Nicoara Moise
Moise Nicoară (n. 30 noiembrie 1784GiulaRegatul UngarieiImperiul Habsburgic, d. 10 octombrie 1861,BucureștiPrincipatele Române) a fost un juristprofesortraducătorscriitor și un patriot român, luptător pentru drepturile românilor din Banat și Crișana.
Biografie
Familia
S-a născut la Giula în Regatul Ungariei, în familia nobilului român, Petru Nicoară, mamă fiindu-i Maria Șerban. Printre copiii familiei Nicoară s-au mai numărat trei fete și doi băieți. Titlul nobiliar a fost acordat familiei de către împăratul Ferdinand al II-lea ștrămoșului lui Moise, Ștefan Nicoară (Nyikora), în anul 1627.
Studiile
Școla primară a urmat-o la Giula, apoi a urmat gimnaziul la Oradea și la Arad.
„Când a venit vremea să meargă la școalã românească, învățătorul „sârb” știa că e băiatul lui Petru Nicoară și fiindcă era prea mic, nu-l chinuia cu învățătura, ci-l lăsa să „doarmă” cu ceasurile. S-au schimbat însă dascălii sârbi și au mai venit și români, cum a fost unul Melentie din Lipova. „Acesta era om cu idei sau cu judecatã pătrunzătoare și cu politețe, dar înfocat”. S-a apucat la muncã cu școlarii și i-a învãțat ceaslovul, psaltirea și cântările bisericești în românește, de unde până atunci știau numai „Doamne miluește”.
Să tot fi avut 7-8 ani, când deveni cel mai devotat ajutor al dascălului la condus corul în biserică, căci avea și „glasul mai bun”, și era „socotit întie la învățătură”. Și cât de frig ar fi fost iarna, că-i degerau și picioarele până la lacrimi, nu dezerta de la postul de încredere. Se născuse de pe atunci în el spiritul jertfirei de sine pentru ducerea la bun sfârșit al lucrului început. Și rezultatele au fost îmbucurătoare, căci – își aducea aminte M. Nicoarã în notele sale autobiografice de mai târziu – cum prin el „a introdus (dascãlul Melentie) cântarea rumânească în biserică”. Lacrimi de bucurie vor fi apărut în ochii mamei la primul triumf al feciorului ei; iar bunica „draga măicuță” de câte ori se ruga de nepot să citească din psaltire sau să-i cânte românește; ea rostea rugăciunile în sârbește, fără să cunoască o vorbă sârbească, „precum nime în tot orașul și chiar în împrejurimi”. Așa apucase din tinerețele ei și nimeni nu o mai învãțase altfel.
Cam pe la 9-10 ani a intrat la Școala ungureascã. Jocurile naive ale primei copilării muriseră. Era acum unicul Român care mergea între străini la învățătură. Școala era departe, în cartierul unguresc al orașului, și fizionomiile ce le întâlnea în drum nu mai erau ale Românilor. Dușmănia i se năștea pe nesimțite în suflet. Trebuia să le arate cine era și ce putea un Român, fie el și singur între atâția străini.
Îndrăzneala și sprinteneala nu-i lipseau. „În lupte copilărești, în fugă , în jocuri, în sărituri” era neîntrecut; „în asvârlit nici atât”… Și camarazii „nu scăpau nescărmănați cât și părinții lor se plângeau des către tata”. Mai departe, tot mai departe îl îndemna dorul de învățătură. La Oradea erau școli latinești. Acolo se învãța mai mult decât știa el. Și acolo va merge și va învinge. Depărtarea lui în „străinie” rănea însă adânc sufletul tăcut și plăpând al mamei sale. Cât n-ar fi dat să-l aibă veșnic lângă ea – și totuși dorința de a-l vedea „om mare” o domina. Își simțea puterile prematur istovite, și cãuta acum ca ultimele sfaturi către cel mai iubit dintre copii să i le dea de călăuză pentru tot restul cât ar fi despărțiți… „ea văzând cu ochii. Pe fața-i „bălană” apăruserã simptome pe cari le trăda albeața și transparența pielii. Rămăsese stabilit ca Moise să fie dus la școală în Dumineca Tomii, pentruca ouăle roșii să le poată ciocni încă în casa părintească.
Primăvara însă nu era tot atât de îngăduitoare. Ea își reclama tributul de vieți și trimisese cosașul în căutare. Așa s-a oprit moartea în casa Nicoreștilor în Sâmbăta Floriilor, deslănțuind la plecare tragedia unui soț rămas văduv în floarea vârstei de 35 ani și a patru copii orfani.
Era prima durere! Cumplită!
Să tot fi avut 11–12 ani.
Pentru un copil cu sensibilitatea atât de pronunțată ca aceea a lui Moise Nicoară, încercarea fusese prea crudă. Locul mamei nu-l mai putea ocupa nimeni în sufletul său. Îi murise norocul, îi murise apa vie care i-ar fi dat puteri uriașe să înfrângă răul.
Amintirea acestor momente din viața sa îi va stoarce lacrămi și la 62 de ani când le așternea pe hârtie. În 1836, când evoca trecutul, scria: „Fie iertate aceste puține inimii ceeace și acum cu dor le simt în vârstă de 62 ani”.[1]
După absolvirea studiilor gimnaziale, urmează dreptul la Pesta și Pojon, între 1802-1806, iar în anul 1807 susține la Viena examenul în drept roman și statistică. Sperând să urmeze o carieră diplomatică studiază limba turcă la Institutul pentru limbile orientale din Viena.
Activitatea
Nereușind să-și urmeze visul în diplomație, în anul 1808 acceptă un post de funcționar la cancelaria comitatului Bichiș, dar la scurt timp renunță și se reîntoarce, în același an, în orașul natal.
În anul următor se înrolează voluntar în armata imperiului, aflată în război cu Napoleon Bonaparte. I se acordă gradul de locotenent de cavalerie și i s-a încredințat misiunea de a forma legiunea voluntarilor români din comitatele AradBichișBihor și Cenad[2].
După Pacea de la Schönbrunn încearcă să intre în armata imperială regulată, dar nereușind, călătorește la OradeaClujTurdaBrașov, iar mai apoi trece Carpații și se stabilește la București, unde începând cu anul 1813 devine profesor de limba latină și limba germană la școala lui Caragea Vodă.
În timpul ciumei, la 14 februarie 1814, a fost vizitat la Mănăstirea Mărgineni, unde erau cazați profesorii, de către Nicolae Văcărescu, iar împreună au plecat să-l viziteze pe Iancu Văcărescu, la Târgoviște. Reîntors la București este destituit din funcție, astfel pleacă într-o călătorie la Constantinopol, iar mai apoi la Viena, unde încearcă din nou să se înroleze în armata austriacă, dar este respins.
În anul 1815 se întoarce la Giula și începe să se implice în lupta pentru episcop român la Arad:
„Lupta purtată de Moise Nicoarã pentru episcop român nu trebuie interpretată în mod îngust, limitat – ca luptă de natură bisericească, un moment din istoria bisericii românești ortodoxe. Moise Nicoarã a luptat pentru episcop român la Arad deoarece în vremea aceea acest ierarh bisericesc era singura autoritate recunoscută de oficialitățile statului habsburgic. Numai el, în vremurile acelea, ar fi putut să ceară și să obțină unele drepturi naționale.[3]
În această perioadă Moise Nicoarã a accentuat colaborarea cu profesorii Preparandiei din Arad, consolidând caracterul laic al mișcării. În această luptă a fost sprijinit, printre alții, de Petru MaiorAron Budai și Gheorghe Lazăr.
În urma morții episcopului sârb din Arad, Pavel Avacumovici, o delegație formată din șase membri s-au dus la Viena să-i înmâneze împăratului austriac o petiție prin care cereau numirea unui episcop ortodox român la Arad. Odată cu scurgerea timpului, după încercări repetate de a ajunge în fața împăratului, numărul deputaților din delegație a scăzut, până când Moise Nicoară a rămas singur să susțină cererea formulată în petiție[4].
În această perioadă Nicoară s-a întreținut financiar din donații individuale sau provenite de la parohiile românești din Banat și Crișana, dar începând cu anul 1817, autoritățiile austriece au interzis parohiilor românești să îl mai sprijine financiar și au început discreditarea sa, zvonind că acesta cheltuie banii din donații în scopuri personale.
După moartea lui Dimitrie Țichindeal, rămas singur în această luptă, se întoarce la Giula în anul 1818, dar fiind și aici ocolit de cunoscuți și persecutat, îi trimite împăratului un memoriu prin care solicită aprobarea de a părăsi țara, în anul 1819.
În octombrie 1819 este arestat la Arad și a fost închis la Arad și Giula până în 1821 și declarat nebun[4]. În anul 1820, încep mișcările țărănești în zona Aradului, iar Moise Nicoară este bănuit a avea un amestec. Paul Almássy descrie lupta de emancipare națională a românilor drept o acțiune insurecțională a lui Moise Nicoară și-l caracteriza astfel:
„Acest Moise Nicoară face parte dintre acei oameni care pe lîngă tot caracterul său bun este stăpînit de un zel fanatic de a elibera poporul valahic luptînd împotriva asupritorilor, ușor poate să se întîmple ca prin noi tulburări să îndrăznească să treacã dincolo de limite, mai ales că aceasta se întîmplă cu toată puterea.[5]
În mai 1824 este arestat din nou și este eliberat în octombrie, în urma unei cerereri adresate împăratului de către tatăl său și de către preotul din Șiclău, Teodor Șerban.
La 25 martie 1825, îmbrăcat în piei de oaie a intrat în cabinetul imperial, dar i s-a refuzat intrarea în această ținută. Oferindu-i-se haine, Moise Nicoarã le refuză spunând:
„Eu n-am venit aici ca să cer grație, iertarea sau pomana de la împăratul nostru ci să plec din statele sale, unde fiecare colț este pentru mine imaginea infernului și a celei mai crude nedreptăți. Mizeria mea rănește privirea sa dar el nu trebuie să roșească văzându-mă în aceste straie în care m-a adus nedreptatea lipsită de umanitate, eu nu roșesc de asta. Spuneți-i cã lozinca sa scrisă pe porțile Vienei (Justitia, regnorum fundamentum) este cea mai insultătoare ironie fãcută justiției.”
La 29 aprilie 1825 a primit pașaportul.[5]
La 15 august 1825 prezintă la Arad, în fața unei comisii formată din 80 de delegați, documentele activității sale în lupta pentru un episcop român, iar la 8 septembrieîi lasă manuscrisele lui Grigore Călinescu și părăsește monarhia pentru totdeauna, mergând în Țara Românească, prin Orșova.
Datorită luptei lui Moise Nicoară în anul 1822 s-a înființat la Arad școala de teologie românească, iar în anul 1829 este numit primul episcop ortodox român, Nestor Ioanovici.
Sosit la București, la 19 octombrie 1825 îi trimite un memoriu principelui Grigore Ghica, prin care solicită reorganizarea catedrei de limba latină în școlile cele mari din București, dar este refuzat. În anul următor, încearcă același lucru în Moldova, dar este refuzat de domnitorul Ioan Sturdza.
Nereușind să se impună în țarile românești, ia calea Constantinopolului, unde îi solicită sultanului să intre în armată, dar este refuzat.
În anul 1833 se întoarce în Țara Românească și este numit revizor al școlilor, sub numele de Nicorescu.[6] În 1835 își pierde postul.
În anul 1838, la Iași, la data de 2 decembrie finalizează traducerea memorandului politic al românilor din Transilvania, de la 1791Supplex Libellus Valachorum Transilvaniae.
„Dacă în ipostatul de răspînditor al culturii naționale Moise Nicoară rămîne în urma lui Gheorghe Lazăr, în schimb ca susținător convins al cauzei românești în fața lumei, el ne apare ca un inovator de drumuri. Era convingerea lui că fără de sprijinul și bunăvoința marilor puteri soarta poporului român, cu greu se va putea schimba. De aci năzuința lui de-a intra în diplomație, de aci seria nesfârșită de memorii prezentate cu diferite prilejuri oamenilor mari ai acelor timpuri în care pledeazã cu toată însuflețirea pentru cauza sfîntă a Românilor de pretutindeni.[7]
În anul 1839 călătorește la Chișinău și la Odesa, unde-l cunoaște pe Alexandru Sturdza, care îl ajută financiar, iar la 26 mai 1840 pleacă, din nou, la Constantinopol, unde stă până în anul 1850. În tot acest timp a continuat activitatea de informare a străinătății despre situația românilor, cauzele naționale ale românilor, cultura și literatura română.[8]
În anul 1850 se întoarce la București, trăindu-și ultimii ani ai vieții orb, fiind nevoit să trăiascã din mila necunoscuților.
Moartea
A decedat la 10 octombrie 1861. Locul unde a fost înmormântat nu se cunoaște cu exactitate, dar se presupune a fi cimitirul mănăstirii Mihai Vodã sau cimitirul bisericii Mavrogheni.[9]


TEATRU/FILM 28 Octombrie

Cu Eugen Mandric, producator, regizor, scenarist de film, scriitor, publicist

Biografie Eugen Mandric

Eugen Mandric (n. 28 octombrie 1930Dângenijudețul Botoșani - d. 2000București) a fost un publicist, scenarist și producător de film român. A îndeplinit funcția de diretor al Casei de Filme Trei
S-a născut la 28 octombrie 1930, în satul Dângeni din județul Botoșani. A fost redactor-șef al revistei „Cinema”, director general al Studioului Cinematografic București și al Casei de Filme 3, redactor la Studioul de filme documentare „Al. Sahia” din București, comentator și realizator de jurnale de actualități.
În anii realismului socialist, criticul Sami Damian, impresionat de reportajele lui Eugen Mandric, vedea în acesta un prozator înzestrat:[2]
·         Apanajul lui Eugen Mandric rămâne încrederea adâncă în adevărul luptei partidului, credința simplă și cinstită în victoria socialismului. Învățat de partid să recunoască și să iubească mugurii sufletului nou, Eugen Mandric nu rătăcește prin meandrele confuziilor ideologice. Cu îndrăzneală comunistă sânt relevate dificultățile luptei, complexitatea sarcinii de a educa oameni, extirpând vestigiile trecutului.
Filmografie
Scenarist
·         Lupeni '29 (1964) - în colaborare cu Mircea Drăgan și Nicolae Țic
·         Buzduganul cu trei peceți (1977)
·         O lume fără cer (1981) - în colaborare cu Nicolae Țic
Producător delegat
·         Steaua fără nume (1966)
Actor
·         Ilustrate cu flori de câmp (1975) - nuntaș
Scrieri
·         Drumuri (Ed. Tineretului, București, 1954)
·         Campanie de primăvară. Pe teren (E.S.P.L.A., București, 1956)
·         Lupeni ’29 (Ed. Meridiane, București, 1963) - scenariu de film realizat împreună cu Nicolae Țic și Mircea Drăgan

Croaziera – film



Cu Ilarion Ciobanu:

Biografie
Celebrul actor român Ilarion Ciobanu s-a născut pe 28 octombrie 1931 în comuna  Ciucur din Tighina şi a decedat pe 7 septembrie 2008 la Bucureşti, suferind de un cancer faringian. De o forţă creativă imensă, original şi cu un farmec aparte, avea o rigoare şi o seriozitate deosebită, apreciată atât de colegii lui de breaslă, cât şi de marele public.Avea 28 de ani si era student la actorie în anul întâi la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti când și-a făcut debutul in cinema cu filmul Setea, regizat de Mircea Drăgan, fiind apoi exmatriculat pentru absențele cauzate de filmări și pentru ca oricum ”nu are talent”, cum considera profesorul său de actorie. In Setea, alături de alţi mari actori, ca George Calboreanu, Amza Pelea sau Ion Besoiu, a realizat o creaţie actoricească memorabilă. De altfel filmul a luat Aur la Festivalul Internaţional de Film de la Moscova şi a fost nominalizat pentru Marele Premiu în 1961.Au urmat apoi mai bine de 60 de filme în care actorul Ilarion Ciobanu a deţinut roluri principale. A jucat în anii '80 roluri în filme istorice ca Baltagul, Răscoala, Columna,  Mihai Viteazul etc. A interpretat în seria de filme a lui Sergiu Nicolaescu cu comisarul Moldovan rolul Mihai Roman, pentru care a intrat în evidenţa securităţii cu numele de cod „Cora”. Ulterior, în miniseria TV de mare succes Toate Panzele sus, i-a dat viaţă personajului Gherasim. Şi astăzi ecranizarea romanului lui Radu Tudoran este difuzată pe diferite posturi de televiziune. Printre rolurile importante ale lui Ilarion Ciobanu se numără şi cele din primele westernuri româneşti, în regia lui Dan Piţa şi Mircea Veroiu: Profetul, aurul şi ardelenii, Artista, aurul şi ardelenii etc., filme de un real succes la public.A fost, de asemenea, regizor al filmelor Omul de lângă tine şi Mara.Singurul actor român care nu a păşit vreodată pe scena unui teatru, după 1989 joacă doar ocazional, rămânând în amintirea cinefililor ca un dur cu inimă, de o modestie şi bun simţ rar întâlnite.Fiul său, regizorul Ioachim Ciobanu, este cel care îi încredinţează ultimul său rol, în filmul Bored (2004), fiind cea de-a cincea peliculă în care joacă după Revoluţie. În acelaşi an, Ilarion Ciobanu a primit un premiu pentru întreaga carieră la Festivalul Internaţional de film Bucureşti. După ce, în iulie 2008 capătă o nepoţică, pe Clara Ioana, fiica lui Ioachim, avea toate motivele să trăiască, dar boala nemiloasă l-a luat cu puţin înainte de a împlini 77 de ani.




Terente, regele bălţilor
Terente, Regele baltilor 1995: 




Cu Dina Cocea:
Biografie
Fiica scriitorului N.D. Cocea, celebru avocat, scriitor, jurnalist și publicist român. și a Floricăi Mille,o fiinta de o frumusete rapitoare, pe care a iubit-o si care si-a iubit cu o dragoste aproape coplesitoare fiica (fiica lui Constantin Mille, ziarist, nuvelist, poet, avocat și militant socialist roman, un adevarat activist prominent pentru apărarea drepturilor omului.).

Dina Cocea s-a născut la București la data de 27 noiembrie 1912. O femeie distinsă și un om cu totul deosebit, care a trăit "o viață intensă", o apariție elegantă în teatru și televiziune in cei aproape 70 de ani de activitate, Dina Cocea a demonstrat că este nu numai o actriță de mare talent, dar și un bun director de instituții teatrale, o personalitate cu o cultură deosebită, un publicist de succes, un pedagog și unul dintre oamenii care au ajutat la modernizarea teatrului românesc.

Parintii ei au divortat curand cand ea avea cam 8 ani si a copilarit mai mult in casa bunicului sau din Bucuresti, tatal mamei. O casa mare si frumoasa, care mai exista si azi, undeva pe langa gradina Icoanei.

Bunicii nu o prea lasau sa se duca pe la tata. Acolo era o viata cam... boema, cum ziceau ei, nu se cadea ca o fetita sa creasca in atmosfera aceea. Tatal sau a avut patru copii cu patru neveste: pe Dina, pe Tanti Cocea, pe Maria si un baiat: Radu. Intr-un fel sau altul, ei, copiii, l-au mostenit pe tata la frumusetea lui. Nu era inalt, dar a fost foarte frumos in tinerete, superb ca barbat... si cu multe succese la femei...
Asa ca a copilarit in preajma bunicului, un om foarte sever si foarte disciplinat.

Un intelectual de forta, de la care, fara sa-si dea seama, a invatat multe. De altfel, mama s-a remaritat si ea curand, ea ramanand la bunici, pana la 14 ani cand au plecat cu totii la Paris, unde a fost inscrisa la un pension de maici. Dupa moartea bunicului in 1927, a plecat din nou la Paris, la studii, si atunci a locuit la matusa sa, la Alisa... Atunci a vazut foarte mult teatru... A si luat lectii particulare de actorie, de la niste actrite frantuzoaice... Alisa facea dupa cum stiti o mare cariera la Paris... A jucat pana dupa razboi... A avut ca parteneri actori mari: Harry Baur, Pierre Fresnay. Ea a creat rolul fetei din "Parintii teribili".

Nepoata a celebrei actrite pariziene Alice Cocea si matusa a regizorului Dinu Cocea, ea nu este doar o actrita referinta. Sora ei vitrega, actrita Tanți Cocea a fost o actrita foarte buna, tinuta in umbra pentru ca a fost facuta cu "femeia in casa"...

Biografia "Reginei teatrului romanesc" ar putea constitui sute de pagini de roman autobiografic ori de "jurnal" pasionant.

Studiile de actorie le-a absolvit la Paris. Debutul teatral a avut loc tot la Paris, în anul 1934. Debutul în România și l-a făcut la Teatrul „Comedia” din București, în 17 ianuarie 1935, cu piesa de teatru „Adevăratul Iacob”, în rolul dansatoarei Yvette, alături de George Timică.

Pe marile ecrane a apărut pentru prima dată în 1934, într-un rol din filmul " La jeune fille d'une nuit". Debutul în filmul românesc s-a produs în 1939, în filmul "O noapte de pomină", după care au urmat apariții în filmele "Neamul Soimăreștilor", "Ștefan cel Mare", "Cantemir" sau "Iancu Jianu". Între anii 1941 - 1949 a fost director la Teatrul Nostru și la Studioul Teatrului Nostru, iar în perioada 1952 - 1962 a fost decan al Facultății de Teatru, printre elevii săi de marcă numarandu-se Marin Moraru și Gheorghe Dinică..

Începând din 1956, a reprezentat România la congrese internaționale sau la manifestările organizate de ONU și UNESCO.

Între 1979 și 1989 a fost Președinta Asociației Oamenilor de Artă din Instituțiile Teatrale și Muzicale.
De-a lungul timpului, Dina Cocea a jucat în peste zece filme de lung-metraj, a avut peste o sută de roluri în spectacole de teatru, teatru radiofonic și teatru pentru televiziune. A avut o prodigioasă activitate eseistică și publicistică o carte autobiografica : Destainuiri crepusculare" in care se intreaba " Unde ești, responsabilul meu cu fericirea?Te caut in tot locul, in cartea pe care o citesc, la teatru, pe stradă, in ochii prietenilor, in trandafirii proaspăt culeși... Dar mai presus de orice, te caut in mine"., scriind nenumărate articole de sinteză, critică și cronică dramatică în presa de specialitate autohtonă și din străinătate.
Între anii 2001 și 2008 a fost societar de onoare al Teatrului Național din București.
Pentru activitatea sa deosebită i-a fost conferit titlul de Doctor honoris causa al Universității de Artă Teatrală și Cinematografică din București.

A încetat din viață la vârsta de 96 de ani (28 octombrie 2008) in Bucuresti in urma unui stop cardiac.


Serenada din trecut - Mircea Dem Radulescu





GÂNDURI PESTE TIMP 28 Octombrie

Mircea Vulcănescu - Citate:














SFATURI UTILE 28 Octombrie

DIETĂ RAPIDĂ ŞI IEFTINĂ
Cauti solutii simple pentru a da jos kilogramele in plus fara a-ti fi afectata sanatatea? Ei bine, una dintre cele mai bune metode se afla chiar la tine in camara! Morcovul este un aliment ieftin in orice anotimp si are proprietati miraculoase atat pentru sanatatea, cat si pentru frumusetea ta! Mai sunt şi altele despre care vom vorbi.
MORCOVUL
Bun pentru sanatate
Morcovul contine zahar asimilabil, doar 2% grasimi vegetale, celuloza, saruri minerale si o cantitate insemnata de betacaroten care genereaza vitamina A. Nu lipsesc, de asemenea, vitaminele B si C. Datorita acestui continut, sucul de morcovi este considerat depurativ si remineralizant. Este recomandat impotriva unor afectiuni ale pielii si ale ficatului, in cazuri de indigestie sau in tratamentul intoxicatiilor alimentare.
Morcovul e de asemenea bun pentru persoanele care sufera de ulcer gastric sau de enterocolite si trebuie sa stii ca morcovul are si efect cicatrizant, atenuand aceste probleme. Are un continut ridicat de fibre, ceea ce il face un bun militant impotriva bolilor digestive, a constipatiei, a hemoroizilor, prevenind in acest fel cancerul de colon. Ajuta la detoxificarea organismului si alina durerile sufeinzilor de hepatita, reumatism, guta si artrita.
Suc-minune cu morcovi
Iei o jumatate de kilogram de morcovi, ii speli bine, ii dai pe razatoare si ii presezi puternic intr-o panza curata. Sucul obtinut il bei dimineata pe nemancate, zece zile la rand. Faci o pauza de 4-5 zile si reiei cura de inca doua ori. Dupa primele zece zile de cura, vei observa primele efecte: ficatul tau functioneaza mai bine, pielea nu mai este iritata, iar vederea ta este mult mai clara. O cura cu suc de morcovi este bine-venita si in surmenaj fizic si intelectual, precum si in stimularea cresterii copiilor.
  • 100 g de morcov crud contin: 89 g apa, 12 mg vitamina A, 0,039 mg vitamina B1, 0,053 mg vitamina B2, 0,09 mg vitamina B6, 7,1 mg vitamina C, 1,2 mg vitamina PP, 0,66 mg fier, 33 mg Ca, 18 mg Mg, 35 mg P, 240 mg K, 2,4 mg Na si 3 g fibre dietetice.
Pune pe fuga colaceii
Cine a incercat cura cu morcovi a avut numai cuvinte de lauda despre rezultatele finale. Nu-i chiar simplu sa tii o dieta ca la carte, mai ales cand ai foarte multe restrictii alimentare, dar cu siguranta la final vei declara ca merita sacrificiul. In plus, te vei autoeduca sa mananci sanatos, sa nu faci excese si sa te simti bine in pielea ta. Iata ce sa consumi in cele trei saptamani: dimineata, bea un ceai fara zahar (aroma care iti place tie).
De mancat, iti vei prepara o salata din 400 g morcov ras, o lingurita cu ulei de masline si putina verdeata. Pe la ora 11, bea un pahar cu suc de morcovi. La masa principala, vei consuma o supa de zarzavat (fara pic de carne) si 3-400 g de morcovi inabusiti. La 17, bei o cana cu ceai, iar cina, luata inainte de sapte seara, consta intr-o portie de supa de zarzavat.
  • Dupa o cura de 3 saptamani, poti da jos pana la 6 kilograme!
DIETA CU ŢELINĂ

Telina este un aliment excelent pentru curele de slabire - creste diureza, stimuleaza activitatea de drenare a bilei, scade glucoza din sange si ajuta la eliminarea gazelor intestinale. In plus, are un efect miraculos asupra starii generale a organismului. In timpul dietei cu telina, care dureaza trei saptamani, sunt admise si fructele, legumele, carnea slaba de pui si peste, ouale, iaurtul si branza de vaci.
Variante de meniu
Alege cate o varianta de mic dejun, pranz, cina si gustare si alcatuieste-ti un meniu delicios in fiecare zi. Nu consuma insa de-a lungul unei zile doar preparate din telina, pentru ca nu ofera cantitatea de fier si de calciu de care ai nevoie. Asociaza telina cu lactate, carne de peste sau pui si salate din legume.
Mic dejun
[cu 15 minute inainte de masa, bea un pahar cu suc de telina: radacina de telina rasa sau frunze de telina in amestec cu mere rase, castraveti si morcovi rasi; poti sa-l indulcesti cu miere, desi e recomandat sa-l bei neindulcit]
§  un sandvis cu paine integrala (cu ce vrei tu) SAU
§  omleta fara ulei + o felie de paine integrala SAU
§  un iaurt degresat
Pranz
[cu 15 minute inainte de masa, mananca o salata de telina: 500 g radacina de telina + 250 g piept de pui + zeama de lamaie; poti adauga un mar verde ras, sare si piper dupa gust, ori putin morcov, patrunjel sau marar]
§  supa din legume + pui sau peste fiert (150 g) + legume fierte
Cina
[cu 15 minute inainte de masa, mananca o salata de telina]
§  salata de legume crude (salata verde, castraveti, rosii, gulii, ardei grasi) cu 4-5 cubulete de branza de vaci SAU
§  un iaurt degresat sau o cana cu lapte + o felie de paine integrala cu 2 felii de sunca slaba
Gustare
§  un fruct SAU 2-3 biscuiti graham SAU 1 morcov

ALIMENTE CARE TE SCAPĂ DE TOXINE
Corpul nostru are propriul sistem de dezintoxicare. Insa abundenta substantelor toxice il impiedica uneori sa mai faca fata, iar toxinele ajung in sange. Sunt unele alimente care ajuta in combaterea nocivitatii acestor substante.

Fructele si legumele
Indicate: citrice, kiwi, broccoli, soia, conopida, caise, pepene, mango, morcovi, tomate, dovleac, spanac, patrunjel
Actiune: continutul de vitamine (A, E si C) si minerale (seleniu) actioneaza energic impotriva radicalilor liberi, iar fibrele vegetale accelereaza tranzitul intestinal.


Cerealele integrale
Indicate: ovaz, orz, secara, orez integrale
Actiune: fibrele curata in profunzime peretii intestinali si reechilibreaza functia hepatica, responsabila pentru producerea bilei si eliminarea toxinelor.


Grasimile
Indicate: uleiurile vegetale, untul, laptele integral, ouale, carnea de vitel
Actiune: Bogatia de retinol, adica vitamina A sporeste eficacitatea sistemului enzimatic al ficatului, adica are rol de curatare a acestui filtru. 


7 Trucuri de manipulare, la care recurg Narcisiștii pentru a profita de Tine | Eu stiu TV


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 12 IULIE 2024 ISTORIE PE ZILE 12 Iulie Evenimente ·           1153: Anastase IV (Corrado del Suburra), este i...