marți, 1 octombrie 2019

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
MIERCURI 2 OCTOMBRIE 2019

Bună ziua, prieteni!


ISTORIE PE ZILE 2 Octombrie
Evenimente

·         31 î.Hr: Bătălia navală de la Actium. Cleopatra și Antonius sunt învinși de OctavianBătălia de la Actium a reprezentat o bătălie decisivă între urmașii lui Iulius Caesar. Aceștia erau Gaius Iulius Caesar Octavian (nepotul lui Caesar) și un general al lui Caesar, Marcus Antonius. Bătălia a avut loc în apropierea insulei Levkas, la Actium în vestul Greciei pe data de 2 septembrie 31 î. Hr.. Această bătălie a marcat sfârșitul republicii romane și a începuturile Imperiului Roman. Această luptă este considerată una dintre cele mai mari bătălii navale ale antichității. Bătălia s-a încheiat cu victoria zdrobitoare a lui Octavian Augustus, care a profitat de victorie și a ajuns să controleze întreaga putere la Roma.
·         829: Imparatul Teophilos (n.813– d. 20 ianuarie 842), ii succede tatalui sau  Mihail II Amorianul  pe tronul Imperiului Bizantin.  Era nepotul imparatului Leon al V-lea  Armeanul si  a condus Bizantul între anii 829 şi 842.  Theophil a fost nevoit să lupte cu arabii musulmani pe două fronturi, atunci cand Sicilia fusese invadată, iar Palermo fusese ocupat de arabi în 831. A întărit zidurile Constantinopolului şi a construit un spital care a functionat  până în secolul XV.  De asemenea, in Anatolia, bizantinii au pierdut multe cetăţi în favoarea arabilor, în 830, iar războaiele purtate timp indelungat au secat vistieria statului.
·         1187: Armatele musulmane conduse de Saladin ocupa Ierusalimul, după 88 ani de stapanire cruciata. Salah al-Din (n. 1138 – d. 4 martie 1193), a fost un musulman kurd din Tikrit (azi Irak), devenit primul sultan Ayyubid al Egiptului și al Siriei. A condus luptele musulmanilor împotriva cruciaților. Cu toate că era adversarul principal al cruciaților, cronicile creștine menționează acțiunile sale onorabile, care i-au atras respectul multor europeni, mai ales al lui Richard Inimă de Leu.


·         1409: Este atestată cea mai veche pisanie românească, cea de la biserica Streisângeorgiu, HunedoaraConstruită în stilul romanic, între 1313-14, pe locul unei biserici de lemn datate 1130-1140, biserica Sfantul Gheorghe  din Streisângeorgiu este una din cele mai vechi construcții medievale din Transilvania și România cunoscute până în prezent și păstrate în funcțiune.
·         1442Iancu de Hunedoara obține o mare victorie împotriva otomanilor, pe râul Ialomița.

·         1535: Exploratorul francez Jacques Cartier a navigat pe râul Sfântul Laurențiu și a descoperit așezarea fortificată Hochelaga construită de băștinașii Iroquois pe locul actualului oraș MontrealJacques Cartier (n. 31 decembrie 1491 – d. 1 septembrie 1557) a fost primul explorator al Golfului Sf. Laurențiu și cel ce a descoperit râul Sf. Laurențiu.
·         1552: În urma unui puternic asediu, orașul Kazan este ocupat de trupele lui Ivan cel Groaznic. Cronicile relatează că orașul a fost ars din temelii și o mare parte a populației a fost masacrată de soldații ruși. Ivan al IV-lea, numit și Ivan cel Groaznic, (n. 25 august 1530 – d. 28 martie [S.V. 18 martie] 1584) primul cneaz moscovit care s-a intitulat „țar”. Cronicile relatează că orașul a fost ars din temelii și o mare parte a populației a fost masacrată de catre soldații ruși.
·         1569Bogdan Lăpușneanu depune omagiu regelui polon Sigismund II AugustEra născut în anul 1553. si a urmat la tronul Moldovei  după uciderea tatălui său, Alexandru Lapusneanu, la vârsta de  15 ani. Tutore i-a fost mama sa Ruxandra. Bogdan a fost partizan politic și aderent personal al polonezilor, față de care încheie tratate de supunere, și se și înrudește cu aceștia. Purtarea lui i-a nemulțumit  pe boierii țării, în frunte cu Ieremia Golia Cernăuțeanul. Aceștia se temeau mai ales de introducerea catolicismului in Moldova. In momentul prinderii și închiderii lui  de către un nobil polonez cu care se certase, boierii se plâng la Poartă, iar aceasta îl numește domn  in mai 1572 pe Ioan Voda cel Viteaz. Încercând zadarnic să mai revina pe  tron cu ajutorul polonezilor, alungat și rătăcind pe la toate curțile europene, a murit în iulie 1574  la Moscova.

·         1608: Olandezul Hans Lippershey, inventeaza telescopul. La data de 2 octombrie 1608, el a inaintat o cerere de brevetare a inventiei sale,dar comisia de atestare i-a respins -o, in urma revendicarilor  lui Jacob Metius si Zacharias Jensen, care pretindeau fiecare, ca au fost primii care au inventat acest dispozitiv optic.
·         1649: Forțele papale ale lui Inocențiu al X-lea cuceresc și distrug orașul Castro.
·         1746: Într-un ciclon în apropierea localității Madras din India, trei nave de război franceze Duc d'Orléans, Phénix și Lys, se scufundă și mor aproximativ 1200 de membri al echipajelor.
·         1752Calendarul Gregorian este introdus în Anglia și în coloniile acesteia.
·         1835: O armată mexicană trimisă pentru a-i dezarma pe localnicii din orașul Gonzales a întâmpinat rezistență din partea acestora în bătălia de la Gonzales, prima luptă din cadrul Revoluției Texane.
·         1836Biologul Charles Darwin s-a reintors in Anglia dupa o expeditie de cercetare in oceanele Atlantic si Pacific, care a durat cinci ani. Naturalistul britanic a calatorit in Brazilia, Insulele Galapagos si Noua Zeelanda, cercetand flora si fauna din zona. Informatiile au fost extrem de pretioase pentru demonstrarea teoriei evolutiei. Darwin si-a prezentat pentru prima data concluziile adunate in timpul acestei expeditii in lucrarea stiintifica publicata in 1859 si care a avut ca titlu “Originea speciilor prin selectie naturala sau pastrarea raselor favorizate in lupta pentru existenta”. Cercetatorul a demonstrat primul, in urma experimentelor facute, materialitatea lumii vii. Totodata, el a fost cel care a lansat in premiera ideea originii animale a omului, aratand ca urmasul acestuia a fost maimuta, in cartea “Originea omului si selectia sexuala” pe care a prezentat-o in anul 1871. Teoria sa a influentat enorm cercetarea, insa a fost dur crititicata de catre Biserica, aceasta tinand sa apere teoria creationista. 
·         1877:  Românul Radu Porumbaru a urcat  pe Mont Blanc, cel mai inalt munte din Alpi ( 4810 m ) si al doilea ca inaltime din Europa, dupa muntele Elbrus din Caucaz (5462 m). A fost primul român care a reuşit această ascensiune.
·         1878: In Parlamentul Romaniei se voteaza o motiune in legatura cu  hotarârile Congresului de la Berlin (“Silita de hotarârea Puterilor Mari si spre a nu fi o piedica la întarirea pacii, Camera împuterniceste  Guvernul a se supune vointei întregii Europe, retragând autoritatile civile si militare din Basarabia …”). Cele şapte mari puteri europene participante la Congresul de la Berlin au fost: Germania, Regatul Unit, Austro-Ungaria, Franţa, Imperiul Otoman, Italia şi Imperiul Rus, iar cel care a dat dovada de abilitate diplomatică deosebită şi care a influenţat decisiv luarea hotărîrilor a fost cancelarul german Otto von Bismarck. Prin tratat, România pierdea Basarabia istorică (sudul Basarabiei Ţariste) retrocedat Moldovei în 1856 şi obține la presiunile Rusiei, Dobrogea. Rusia a forţat acest schimb oferind Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor în schimbul sudului Basarabiei deoarece era interesată de zona strategică a Gurilor Dunării. Rusia deşi se angaja să respecte toate prevederiile tratatului, a luat în considerare alipirea unor teritorii istorice care aparţinuseră României: Judeţul Cahul, Judeţul Izmail şi Judeţul Bolgrad astazi parte componentă a Ucrainei din 1991. Faţă de această situaţie, delegaţia română, formată din primul ministru, Ion C. Bratianu, şi din ministrul de externe, Mihail Kogalniceanu, a protestat, în timpul lucrărilor Congresului de la Berlin, arătînd justeţea faptului că se recunoştea independenţa României şi că Dobrogea şi Delta Dunării reveneau ţării-mamă, aratînd totodată că aceste teritorii istorice sunt în componenţa României, şi aici trebuie sa rămînă. La 13 octombrie Rusia a început ocuparea Basarabiei istorice  (judetele Cahul, Ismail si  Bolgrad).
·         1919: Președintele american Woodrow Wilson suferă un atac celebral care îl lasă parțial paralizatThomas Woodrow Wilson, cunoscut mai ales ca Woodrow Wilson, (n. 28 decembrie 1856 – 3 februarie 1924), cel de-al douăzeci și optulea președinte al Statelor Unite ale Americii (1913 – 1921). Un devotat prezbiterian, Wilson a devenit și un bun istoric și un specialist în științe politice.
·         1925: Tânăra de 19 ani, Josephine Baker, a debutat la Paris, la Théâtre des Champs-Élysées, cu dans erotic în La Revue NégreJosephine Baker (născută Freda Josephine McDonald la 3 iunie 1906 în Saint Louis, Missouri — d. 12 aprilie 1975 în Paris), dansatoare, actriță și cântăreață franceză de origine americană.


·         1930Henry Ford pune piatra de temelie pentru Uzinele Ford din Köln.
·         1938: A fost finalizată statuia voievodului-martir Constantin Brâncoveanu din Piaţa Sf. Gheorghe  din Bucureşti, operă a sculptorului Oscar Han.
·         1941Al Doilea Război MondialWehrmachtul a început operațiunea Taifun, o ofensivă totală împotriva Moscovei, care a declanșat bătălia de la MoscovaBatălia de la Moscova se referă la apărarea capitalei sovietice, Moscova, și la contraofensiva ulterioară a Armatei Roșii (armata sovietică) dintre octombrie 1941 și ianuarie 1942 pe frontul de răsărit al celui de-al doilea război mondial, împotriva forțelor Germaniei Naziste. Adolf Hitler considera Moscova, (care era capitala Uniunii Sovietice și cel mai mare oraș al țării), obiectivul principal al Forțelor Axei în timpul atacului împotriva URSS. Un plan separat german pentru cucerirea Moscovei purta numele de cod Operațiunea Wotan.
·         1941: Prin decret-lege privind regimul muncii pe timp de război, durata muncii în România se prelungeşte de la 56 la 72 ore săptămînal.
·         1944: Revolta din Varsovia a luat sfarsit dupa ce rebelii polonezi s-au vazut obligati, dupa 63 de zile de lupta, sa se predea fortelor hitleriste.
·         1954: La Conferința de la Londra a miniștrilor de externe, se decide reînarmareaRepublicii Federale Germania și aderarea la NATO.
·         1955: ENIAC (Electronic Numerical Integrator And Computer), primul calculator american, a fost dezactivat la ora 11.45, dupa ce 12 ani a fost in uzul armatei americane. 
·         1958Guineea își obține în urma unui referendum independența de Franța. Primul președinte a statului va fi Sékou Touré.
·         1980: La Caesars Palace din Las VegasLarry Holmes își apăra titlul mondial de box la categoria grea, împotriva luiMuhammad Ali într-o victorie prin knockout tehnic în runda 11.
·         1984: Cei trei cosmonauți sovietici Leonid Denisovich Kizim, Vladimir Alekseyevich Solovyov și Oleg Jurjewitsch Atkow au revenit după 237 zile pe Pământ. A fost pînă atunci, una din misiunile cu zilele cele mai multe petrecute de cosmonauți, la bordul stației spațiale Salyut 7.
·         1992 - A fost infiintata Comisia Nationala pentru Statistica a Consiliului de Orientare si Coordonare a Activitatii de Statistica ca organ de specialitate al administratiei publice centrale.
·         1993:  Presedintele Rusiei, Boris Eltin, a avertizat, printr-o serie de scrisori, pe sefii de stat ai Frantei, Germaniei, Statelor Unite ale Americii si Marii Britanii, ca este impotriva includerii tarilor Europei de Est in Alianta Nord-Atlantica, propunerea sa avand in vedere ca securitatea din zona est-europeana sa fie asigurata de NATO, impreuna cu Rusia.
·         1996: Ciclistul american Lance Armstrong a fost diagnosticat cu cancer testicular, tumoarea extinzandu-se ulterior si la ficat, plamani si creier. Sportivul a fost operat si a revenit spectaculos in circuitele internationale. 
·         1997 - A fost adoptat de catre statele membre ale Uniunii Europene, Tratatul de la Amsterdam, care il completeaza pe cel de la Maastricht; a intrat in vigoare la 01.05.1999.
·         2000: Presedintele Emil Constantinescu a participat la ceremonia semnarii Acordului de sediu dintre Romania si Centrul Regional al Initiativei de Cooperare in sud-estul Europei (SECI), desfasurata la sediul SECI de la Palatul Parlamentului. 
·         2002Washingtonul deblochează un ajutor de 8 milioane de dolari pentru opoziția irakiană.
·         2006: Charles Carl Roberts intră într-o școală Amish din orașul Nickel Mines, Pennsylvania și împușcă cinci eleve în cap, rănește alte cinci (cu vârste cuprinse între 6 și 13 ani) apoi se sinucide.
·         2009Dublin: irlandezii au votat în favoarea ratificării Tratatului de la Lisabona (67,13%).
·         2009: Rio de Janeiro a fost ales oraşul gazdă pentru Jocurile Olimpice şi Paralimpice de vară din 2016.


Nașteri

* 1452: Richard al III-lea (2 octombrie 1452 - 22 august 1485) a fost rege al Angliei, din 1483 până la moartea sa. A fost ultimul rege din Casa de York și înfrângerea lui în Bătălia de la Bosworth a fost punctul culminant al Războiului celor Două Roze și sfârșitul dinastiei Plantagenet. După moartea fratelui său regele Eduard al IV-lea, Richard a domnit ca regent pentru fiul lui Eduard o scurtă perioadă de timp, cu titlul de Lord Protector apoi și-a închis nepoții (Eduard și Richard) în Turul Londrei și a fost încoronat la 6 iulie 1483.
A murit pe câmpul de luptă în Bătălia de la Bosworth și rămășițele sale s-au pierdut timp de peste cinci secole, fiind regăsite la începutul secolului al XXI-lea. În 2012, o săpătură arheologică a fost realizată în site-ul ocupat odată de Greyfriars, Leicester. Universitatea din Leicester a confirmat la 4 februarie 2013, că scheletul găsit în săpătură a aparținut, dincolo de orice îndoială rezonabilă, regelui Richard al III-lea. Concluzia s-a bazat pe o combinație de probe de la datarea cu radiocarbon, compararea cu rapoartele contemporane ale aspectul său, precum și o comparație a ADN-ului mitocondrial cu doi descendenți ai surorii lui Richard.
Richard s-a născut la Castelul Fotheringhay, ca cel de-al optulea și cel mai tânăr fiu a lui Richard Plantagenet, al 3-lea Duce de York (care a revendicat tronul regelui Henric al VI-lea) și al Ceciliei Neville. Richard a petrecut o mare parte a copilăriei sale la castelul Middleham în Wensleydale, sub tutela vărului său Richard Neville, al 16-lea Conte de Warwick (cunoscut în istorie ca "The Kingmaker").
În momentul decesului tatălui său și a fratelui său mai mare în Bătălia de la Wakefield, Richard, care era încă un băiat, a fost luat în grijă de Warwick. A dezvoltat o strânsă prietenie cu Francis Lovell, o prietenie care a rămas puternică pentru restul vieții sale. Mai târziu, Richard s-a căsătorit cu fiica lui Warwick, Anne Neville.
În momentul morții tatălui său și fratelui său mai mare Edmund, Conte de Rutland, în bătălia de la Wakefield în 1460, Richard, care avea vârsta de opt ani, a fost trimis de mama sa, ducesa de York, în Țările de Jos, însoțit de fratele său mai mare, George. Aceștia s-au reîntors în Anglia după înfrângerea Lancasterilor în bătălia de la Towton și a participat la încoronarea fratelui său mai mare, Eduard al IV-lea, în 1461. Richard a fost numit duce de Gloucester, și a fost făcut Cavaler al Jartierei și Cavaler de Bath. Apoi a fost trimis pe terenurile lui Warwick de la Middleham pentru formarea sa în calitate de cavaler. Cu unele întreruperi, Richard a rămas la Middleham până la începutul anului 1465, când avea vârsta de 12 ani.
Richard a devenit implicat în politica brutală din Războiul celor Două Roze la o vârstă fragedă. Eduard l-a numit singurul comisionar de Array pentru teritoriile din vest în 1464, când avea vârsta de 11 ani. Până la vârsta de 17 ani, el a deținut o comandă independentă.
Richard, împreună cu fratele său, regele Eduard, au fugit în Burgundia în octombrie 1470, după ce Warwick s-a alăturat de partea Margaretei de Anjou. Pentru a doua oară, Richard a fost nevoit să se refugieze în Țările de Jos, care au devenit apoi o parte din domeniul său a Ducatului de Burgundia. În 1468, sora lui Richard, Margareta, a devenit soția lui Carol, Duce de Burgundia, iar frații se așteptau la un ajutor de acolo. Deși avea doar 18 ani, Richard a jucat un rol crucial în luptele din Barnet și Twekesbury, care a dus la restaurarea lui Eduard la tronul Angliei, în primăvara anului 1471.

Ilustrare contemporană (Rous Roll) al lui Richard al III-lea, regina Anne Neville cu care s-a căsătorit la York în 1472 și fiul lor Edward, Prinț de Wales.
În urma victoriei decisive a Yorkiștilor asupra Lancasterilor în bătălia de la Tewkesbury, Richard s-a căsătorit cu Anne Neville, fiica cea mică a contelui Warwick, pe 12 iulie 1472. Primul soț al Annei a fost Eduard de Westminster, fiul lui Henric al VI-lea al Angliei, care a murit la Twekesbury. Richard și Anne s-au întâlnit prima dată când acesta a fost luat de tatăl ei și dus la Castelul Middleham, la moartea tatălui său din 1460. Planurile de căsătorie ale lui Richard l-au adus în conflict cu fratele său George: scrisoarea lui John Paston din 17 februarie 1472 a arătat clar că George nu a fost fericit când a auzit de căsătorie, dar cu părere de rău a acceptat pe baza faptului că el putea avea și doamna mea, cumnata lui, căci ele nu trebuie să împartă nici un mijloc de trai. Motivul era moștenirea Annei care era comună cu cea a surorii sale mai mari, Isabel, cu care George se căsătorise în 1469. Nu era doar titlul de conte englez la mijloc, dar Richard Neville l-a moștenit ca urmare a căsătoriei sale cu Anna de Beauchamp, care era încă în viață (și a supraviețuit și după fiicele sale) și practic era proprietara moșiilor familiei Beauchamp, lăsate de tatăl ei care nu avusese moștenitori de sex masculin.
Cronica Croyland înregistrează că Richard a fost de acord cu un contract pre-nupțial cu următorii termeni: căsătoria Ducelui Gloucester cu Anne a avut loc și el are să dețină teritoriile contelui care ar trebui convenite între cei doi prin intermediul unui judecător, în timp ce restul are să rămână în posesia Ducelui de Clarence.
Data scrisorii lui Paston sugerează că mariajul se afla încă în curs de negociere în februarie 1472 și dispensa papală necesară nu fusese obținută până în 22 aprilie. Acest lucru sugera că termenii dispensei subestima deliberat gradul de înrudire a cuplului, iar căsătoria a fost, prin urmare, ilegală.
În iunie 1473, Richard a fost convins de soacra sa care dorea să părăsească sanctuarul și să vină să trăiască sub protecția lui la Middleham. Mai târziu în același an, sub condițiile actului de Reluare din 1473, George a pierdut o parte de proprietatea pe care o deținea sub grant regal și nu s-a ferit să-și arate nemulțumirea.
La începutul anului 1474, Parlamentul și regele Eduard au încercat să-i împace pe cei doi frați, afirmând că atât cei doi cât și soțiile lor trebuie să se bucure de moștenirea lui Warwick la fel ca în cazul în care contesa Warwick ar fi fost moartă în mod natural, dar în același timp era specificat că, în cazul unui divorț, Richard continua să dețină proprietățile Annei. În anul următor, Richard a fost recompensat cu toate teritoriile Neville din nordul Angliei, în detrimentul vărului Annei, George Neville. Din acel moment, George părea să fi scăzut în mod constant în dizgrațiile regelui Eduard, iar nemulțumirea atinsese punctul maxim în 1477, atunci când, după moartea soției sale Isabel, i s-a refuzat posibilitatea de a se căsători cu Maria de Burgundia, fiica vitregă a surorii sale Margareta, chiar dacă Margareta a fost de acord cu această alianță. Nu există dovezi că Richard ar fi fost implicat în convingerea și executarea lui George care fusese acuzat de trădare.

Eduard al IV-lea, fratele lui Richard
Lui Richard i s-a acordat ducatul de Gloucester pe 1 noiembrie 1461 și la 12 august în anul următor i s-au acordat moșii mari din nordul Angliei, inclusiv domeniile Richmond, în Yorkshire și Pembroke din Țara Galilor. El a câștigat terenurile pierdute ale ducelui de Oxford, în Anglia de est. În 1462, de ziua lui, el a fost făcut Conetabil de Gloucester și a preluat Castelele Corfe, fiind numit guvernator al nordului și devenind cel mai bogat și cel mai puternic nobil din Anglia. Pe 17 octombrie 1469, el a fost făcut Conetabil al Angliei. În noiembrie, l-a înlocuit pe William Hasting, primul Baron Hasting, în calitate de șef al justiției din nordul Țării Galilor. În anul următor, a fost numit Șambelan al Țării Galilor. Pe 18 mai 1471, Richard a fost numit Mare Șambelan și Mare Lord Amiral al Angliei. Au urmat și alte poziții precum Locotenent al Nordului și Comandantul Șef împotriva scoțienilor. Două luni mai târziu, pe 14 iulie, el a câștigat conducerea cetății Sheriff Hutton și Middleham în Yorkshire și Penrith în Cumberland, care au aparținut lui Warwick, făcătorul de regi.
În timpul domniei fratele său, Eduard al IV-lea, Richard a demonstrat loialitate și calificare în calitate de comandant militar. El a fost răsplătit cu teritorii întinse în nordul Angliei, titlul de Duce de Gloucester și a fost numit în funcția de Guvernator de Nord, devenind unul dintre cei mai bogați și mai puternici nobili din Anglia. În contrast, alte frate, George Plantagenet, primul Duce de Clarence, a fost executat de către Eduard de trădare.
Richard a controlat nordul Angliei până la moartea lui Eduard al IV-lea. În special în orașul York, el a fost privit cu multă dragoste și afecțiune.[3] În 1482 Richard a recapturat Berwick-upon-Tweed de la scoțieni iar administrarea lui a fost considerată ca fiind justă și echitabilă.
După ce Eduard a recăpătat sprijinul lui Clarence, el a făcut o campanie rapidă și decisivă pentru a recâștiga coroana prin luptă. Se crede că Gloucester a fost locotenentul său principal. Este posibil să fi condus avangarda în Bătălia de la Barnet, în prima sa comandă la 14 aprilie 1471. O sursă contemporană afirmă clar cu privire la deținerea avangardei pentru Eduard la Twekesbury, desfășurată împotriva Lancasterilor sub ducele de Somerset, la 4 mai, și rolul său în calitate de Conetabil al Angliei, alături de John Howard Conte de Marshal, în procesul și condamnarea liderului Lancaster capturat după bătălie.
Richard a controlat nordul Angliei până la moartea lui Eduard al IV-lea. Acolo, și mai ales în orașul York, acesta era foarte apreciat. Eduard al IV-lea a înființat Consiliul de Nord ca organ administrativ în 1472, pentru a îmbunătăți controlul guvernamental și de prosperitate economică și de a beneficia întregul nord al Angliei. Richard a servit ca primul Lord Președinte din 1472 până la data aderării sale la tron. La aderarea sa, l-a făcut pe nepotul său, John de Pole Conte de Lincoln, președinte și l-a instituționalizat în mod oficial la rangul de Consiliu Regal.


Uciderea fiilor lui Eduard al IV-lea.
La decesul lui Eduard al IV-lea, la 9 aprilie 1483, fiii lui Eduard, regele Eduard al V-lea în vârstă de 12 ani și Richard de Shrewsbury, primul Duce de York în vârstă de 9 ani urmau în linie la succesiunea tronului. Totuși, Eduard al V-lea a fost ținut sub custodia lui Richard, Duce de Gloucester în Turnul Londrei, unde a fost adus mai târziu și fratele lui mai mic.
La o reuniune a Consiliului din 13 iulie în Turnul Londrei, Richard l-a acuzat pe Hastins și pe alți aliați ai săi că au uneltit împotriva lui, împreună cu Woodville, cu Jane Shore, iubita lui Hasting și lui Thomas Grey, primul Marchiz de Dorset, care acționase ca intermediar între ei. Hasting a fost executat sumar, în timp ce restul au fost arestați. John Morton, Episcopul de Ely, unul dintre cei arestați, a fost eliberat și predat în custodia lui Buckingham înainte de revolta ce avea să vină.
La 22 iunie 1483 în fața catedralei St Paul s-a citit o declarație prin care Richard a declarat că mariajul lui Eduard al IV-lea cu Elizabeth Woodville a fost ilegală, iar, prin aceasta, cei doi copii erau nelegitimi. Această poziție a fost susținută de un proiect de lege adoptat de Parlament în legătură cu dovezile unui episcop care a mărturisit că l-a căsătorit pe Eduard cu Lady Eleanor Butler și că aceasta era încă în viață când Eduard s-a căsătorit cu Elizabeth Woodville. La 6 iulie 1483, Richard a fost încoronat la Catedrala Westminster.
Prinții, probabil încă în Turnul Londrei din reședința regală, au dispărut din vedere. Deși Richard al III-lea a fost acuzat că i-a ucis pe cei doi, există o dezbatere cu privire la soarta lor reală.
Richard și soția sa, Anne, au înzestrat Colegiul Regelui și Reginei de la Universitatea din Cambridge. Plănuiau să creeze o capelă mare în York Minster, cu peste o sută de preoți. Richard este, de asemenea, fondatorul Colegiului de Arme.
În 1483, a apărut o conspirație în rândul unor nobili nemulțumiți, dintre care mulți fiind susținătorii lui Eduard al IV-lea. Conspirația a fost condusă de Richard, fostul aliat al lui Henric Stafford, Duce de Buckingham. Ei au planificat să-l detroneze pe Richard al III-lea și să-l înlocuiască cu Eduard al V-lea, Prințul din Turn. Când au apărut zvonurile că Eduard și fratele sau mai mic au murit, Buckingham a intervenit, propunând ca Henric Tudor să se întoarcă din exil, să preia tronul și să se căsătorească cu Elisabeta de York, sora mai mare a Prinților din Turn. La rândul său, Buckinghma a ridicat o forță substanțială de la moșiile sale din Țara Galilor și Marche. Henric, aflat în exil în Britania, s-a bucurat de sprijinul primului ministru Pierre Landais, care spera ca victoria lui Buckingham să cimenteze o alianță între Bretania și Anglia.
Navele lui Henric Tudor au întâmpinat o furtună și au fost nevoite să se întoarcă în Britania. Armata lui Buckingham a fost tulburată de aceeași furtună atunci când forțele lui Richard au venit împotriva lor. Backingham a încercat să scape deghizat, dar a fost prins și returnat lui Richard care pusese recompensă pe capul său. A fost învinuit de trădare și decapitat la Salisbury pe 2 noiembrie. Văduva lui, Caterina, s-a căsătorit cu Jasper Tudor care a luat legătura cu Henric Tudor pentru a organiza o altă revoltă.
Richard a făcut avansuri în Landais, oferind sprijin militar pentru regimentul slab de sub Ducele Francisc al II-lea de Bretania în schimbul lui Henric. Henric a fugit la Paris, unde și-a asigurat sprijinul din partea regentei franceze Anne de Beaujeu, care a furnizat trupe pentru invazia din 1485. Guvernul francez, amintindu-și că Gloucester a refuzat Tratatul de la Picquigny și a refuzat acceptarea unui tribut francez, refuza să-i recunoască ascensiunea și devenise dușmanul Franței.


Penny din timpul lui Richard al III-lea
La 22 august 1485, Richard a întâlnit forțele lui Henric Tudor în Bătălia de la Bosworth Field. Dimensiunea armatei lui Richard a fost estimată a fi de 8.000, iar a lui Henric de 5.000, însă cifrele exacte sunt necunoscute. Strigătul tradițional al regelui era Trădare! înainte de căderea din timpul luptei unde Richard a fost abandonat de către baronul Stanley (ridicat la rangul de Conte de Derby în octombrie), Sir William Stanley și Henric Percy, Conte de Northumberland. Cu toate acestea, rolul lui Northumberland este neclar. În ciuda afilierii sale aparente cu Richard, soția baronului Stanley, Lady Margaret Beaufort, a fost mama lui Henric Tudor. Schimbarea părților de către Stanley a epuizat grav puterea armatei lui Richard și a afectat rezultatul bătăliei. Moartea lui John Howard, Duce de Norfolk, tovarășul său apreciat, a avut efect demoralizator asupra lui Richard și a oamenilor săi. Poate că în realizarea implicațiilor sale, Richard a condus o cavalerie adânc în rândurile inamicului într-o încercare de a pune capăt rapid luptei, prin lovirea lui Henric Tudor.

Scheletul lui Richard, descoperit în 2012
Câteva surse au notat că regele Richard s-a luptat cu curaj și pricepere în timpul acestor manevre, întrecând-l pe Sir John Cheyne, un campion bine-cunoscut, l-a ucis pe Sir William Brandon, un apropiat al regelui Henric și îndreptându-se cu sabia spre Henric Tudor înainte ca acesta să fie înconjurat de oamenii lui William Stanley și ucis. Cronicarul burgund Jean Molinet spune că un galez i-a dat lovitura de moartea cu o halebardă, în timp ce calul lui Richard a fost împins în pământul mlăștinos. Se spune că loviturile au fost atât de violente încât casca regelui a fost împinsă adânc în craniu. Preotul galez contemporan, Guto Glyn, presupune că Rhys Thomas, Lancasterul galez, l-a ucis pe rege. Identificarea, în 2013, a corpului regelui Richard arată că scheletul avea 10 răni, opt dintre ele la cap, în mod clar provocate în luptă și sugerând că a pierdut casca. Craniul arată că o lamă tăiase o parte din spate a craniului. Regele Richard al III-lea a fost ultimul rege englez ucis în luptă.
Richard și Anne au avut un fiu, născut în 1473, Eduard de Middleham, care a murit în aprilie 1484, la puțin timp după ce a fost creat Prinț de Wales. De asemenea, Richard și-a recunoscut copii nelegitimi: John de Gloucester și Caterina, care s-a căsătorit cu William Hervet, Conte de Pembroke, în 1484. Michael Hicks și Josephine Wilkinson au sugerat că mama Caterinei ar fi putut fi Caterina Haute, pe baza unei plăți anuale de 100 de șilingi efectuate în 1477. Familia Haute era înrudită cu Woodville prin căsătoria mătușii Elisabetei Woodville, Joan Woodville cu Sir William Haute. Unul dintre copii lor a fost Richard Haute, iar fiica lor, Alice, s-a căsătorit cu Sir John Fogge, fiind strămoșii reginei Caterina Parr, a șasea soție a regelui Henric al VIII-lea al Angliei.
Ambii copii nelegitimi ai lui Richard au supraviețuit după moartea sa, dar se pare că au murit fără moștenitori. Este posibil ca John să fi fost executat în 1499, deși nu există nici o înregistrare despre acest lucru în afară de o afirmație a lui George Buck un secol mai târziu. Caterina se pare că a murit înainte de încoronarea verișoarei sale, Elisabeta de York, la 25 noiembrie 1487.
Richard al III-lea
King Richard III.jpg

PărințiRichard Plantagenet
Cecily Neville Modificați la Wikidata
Frați și suroriElizabeth of York, Duchess of Suffolk[*]
Margareta de York
Anne of York, Duchess of Exeter[*]
Eduard al IV-lea al Angliei
George Plantagenet, 1st Duke of Clarence[*]
Edmund, Earl of Rutland[*] Modificați la Wikidata
Căsătorit cuAnne Neville
CopiiEduard de Middleham, Prinț de Wales
* 1470: Isabella, Prințesă de Asturia (2 octombrie 1470 – 23 august 1498) a fost regină consort a Portugaliei și moștenitoare prezumptivă a regelui Ferdinand al II-lea de Aragon și a reginei Isabella I a Castiliei ca fiică a lor cea mare. Surorile ei mai mici au fost: Caterina, regină a Angliei, regina Ioana I a Castiliei și Maria, regină a Portugaliei.
Isabella a fost primul copil al regelui Ferdinand al II-lea de Aragon și a reginei Isabella I a Castiliei. S-a născut în timpul domniei unchiului ei, regele Henric al IV-lea al Castiliei, care n-o va ierta pe mama ei pentru căsătoria cu Ferdinand fără permisiunea lui.
Ca urmare a ascensiunii mamei ei la tronul Castiliei, tânăra Isabella a fost investită ca moștenitoare a tronului până la nașterea fratelui ei mai mic Juan, Prinț de Asturia, în iunie 1478, înainte ca Isabella să împlinească opt ani. Părinții ei s-au implicat într-un război de succesiune deoarece fratele vitreg mai mare al Isabella, regele Henric, nu a numit un succesor. A urmat o luptă între Isabella de Castilia și nepoata ei Ioana de Castilia cunoscută sub numele de "la Beltraneja", despre care existau zvonuri că ar fi fi fost un copil nelegitim conceput de regina lui Henric, Ioana a Portugaliei și favoritul soțului ei, Beltrán de La Cueva. Regele Afonso al V-lea al Portugaliei a intervenit de partea Ioanei iar Ferdinand și Isabella au fost obligați să lupte în război cu el.
Tânăra Isabella a fost o parte din negocierile lor pentru pace atunci când, în cele din urmă, Afonso și-a retras forțele din Castilia. În conformitate cu termenii Tratatului de la Alcáçovas, s-a convenit ca Prințesa Isabella să se căsătorească cu nepotul lui Afonso al V-lea, Dom Afonso, Prinț al Portugaliei, care era cu cinci ani mai mic decât Isabella. Tratatul prevedea, de asemenea, ca Ferdinand și Isabella să plătească o zestre mare pentru fiica lor.

Cel de-al doilea soț al Isabellei, Manuel I.
În 1490 Isabella s-a căsătorit cu Afonso, Prinț al Portugaliei, moștenitorul lui Ioan al II-lea al Portugaliei. Deși a fost o căsătorie aranjată, Isabella și Afonso s-au îndrăgostit repede, și Isabella a fost copleșită de durere atunci când soțul ei a murit în 1491: trimisă acasă la părinții ei de Ioan al II-lea, ea a declarat că nu se va recăsători niciodată și că se va călugări.
Părinții ei i-au ignorat vorbele și, în 1497, ea a fost convinsă să se căsătorească cu Manuel I al Portugaliei, unchiul lui Afonso, vărul și succesorul lui Ioan al II-lea. Ea a făcut acest lucru cu condiția ca Manuel să urmeze politica religioasă a părinților ei și să-i elimine din regat pe evreii care nu se convertesc la creștinism. În același an, Isabella a devenit Prințesă de Asturia și moștenitoarea a Castiliei după moartea singurului ei frate Juan.
În 1498, la vârsta de 27 de ani, Isabella a murit dând naștere unui băiat, Miguel da Paz, care a fost moștenitorul tronurilor Castiliei și Portugaliei până la decesul lui în 1500. Șansa lui Manuel de a deveni rege al Castiliei s-a risipit odată cu moartea Isabellei. Atunci Manuel s-a căsătorit cu sora mai mică a Isabellei, Maria de Aragon, care l-a născut pe viitorul rege Ioan al III-lea al Portugaliei. Portugalia și Spania s-au unit între 1580 și 1640, după ce Filip al II-lea al Spaniei a pretins tronul Portugaliei ca fiu al Isabellei a Portugaliei, fiica Mariei de Aragon și a lui Manuel I.
Isabella de Aragon
Regină consort a Portugaliei și de Algarves
Prințesă de Asturia
Isabel das Asturias.jpg

PărințiFerdinand al II-lea de Aragon
Isabela I a Castiliei Modificați la Wikidata
Frați și suroriCatherine de Aragon
Ioana de Castilia
Maria de Aragon
Alonso de Aragón[*]
John, Prince of Asturias[*]
Alonso de Estrada[*]
John of Aragon, Prince of Girona[*] Modificați la Wikidata
Căsătorită cuAfonso, Prinț al Portugaliei
Manuel I al Portugaliei
CopiiMiguel, Prinț al Portugaliei
* 1531: Carlo Borromeo, latinizat Carolus Borromaeus, (n. ,[1] Arona, Piemont, Italia – d. , Milano, Ducatul Milanului) a fost un arhiepiscop de Milano, cardinal, reprezentant important al Contrareformei, canonizat ca sfânt în anul 1610.
În timpul epidemiei de ciumă din 1576-1578 s-a implicat în pastorația bolnavilor, ceea ce i-a afectat propria stare de sănătate. A murit la vârsta de 46 de ani.
Este patronul Universității din Salzburg. În religiozitatea populară catolică este considerat apărător împotriva ciumei.
Este sărbătorit pe 4 noiembrie (calendarul romano-catolic).
Numeroase biserici, în special din nordul Italiei și din Austria, îi poartă numele. Mănăstirea Piaristă și Gimnaziul Piarist din Sighet i-au purtat numele.
Carlo Borromeo
Carlo Borromeo.jpg

* 1666: Marie Anne de Bourbon, Légitimée de France (2 octombrie 1666 – 3 mai 1739) a fost fiica cea mare recunoscută (fille légitimée de France) a regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și a metresei sale Louise de la Vallière. La vârsta de treisprezece ani s-a căsătorit cu Louis Armand de Bourbon, Prinț de Conti. O mare frumusețe și fiica favorită a tatălui său, Marie Anne a rămas văduvă în 1685 la vârsta de 19 ani. Nu s-a recăsătorit și nu a avut copii.

Mademoiselle de Blois în compania fratelui ei, Louis de Bourbon.
Născută în secret la Castelul Vincennes în afara Parisului la 2 octombrie 1666, Marie Anne a fost cea mai mare fiică nelegitimă a regelui Ludovic al XIV-lea. Considerată cea mai frumoasă fiică a regelui, a devenit fiica sa favorită. Totuși, copilul favorit a fost mai tânărul ei frate vitreg, Louis Auguste, Duce de Maine. Marie Anne și fratele ei mai mic, Louis de Bourbon (mai târziu Conte de Vermandois) au fost dați în grija lui Madame Colbert, soția ministrului de finanțe Jean-Baptiste Colbert. Copiii au fost crescuți de Mme Colbert departe de intrigile de la Curte.
Marie Anne a fost recunoscută de tatăl ei la 14 mai 1667. În aceeași zi, mama ei a primit titlul de Ducesă de La Vallière, titlu pe care Marie Anne îl va moșteni după decesul mamei sale. În adolescență a fost cunoscută al curte ca Mademoiselle de Blois, titlu acordat mai târziu mai tinerei sale surori vitrege, Françoise-Marie de Bourbon.
La 16 ianuarie 1680, Marie Anne s-a căsătorit cu vărul ei, Louis Armand de Bourbon, Prinț Conti, care era prinț de sânge, în capela Castelului Saint-Germain-en-Laye. Zestrea ei a fost de un milion de livre.
În 1683, și-a pierdut fratele iubit, Contele de Vermandois, care a fost născut în aceeași zi la un an după ea. Tânărul fusese exilat de la curte după implicarea într-un scandal homosexual cu iubitul unchiului lui, Cavalerul de Lorena.

Marie Anne de Bourbon, pictură de François de Troy, 1680.
În 1685, soțul ei a contactat variolă de la Marie Anne. Deși ea s-a vindecat, el a murit după cinci zile. După decesul soțului ei, Marie Anne a fost numită Madame la Princesse Douairière sau la Grande Princesse de Conti. Nu s-a recăsătorit niciodată și a refuzat chiar oferta de căsătorie de la sultanul Marocului, Ismail Ibn Sharif.
În timpul celor cinci ani de căsătorie cu Prințul Conti, a fost una dintre cele mai importante figuri feminine de la curtea tatălui ei. Sora ei vitregă, Louise-Françoise de Bourbon, fiica recunoscută a lui Ludovic al XIV-lea și Madame de Montespan, a făcut un mariaj mai important în 1685 prin căsătoria cu Louis de Bourbon, Duce de Bourbon, fiul cel mare a prințului de Condé și moștenitor al titlului. Din cauza rangului social a existat o mare rivalitate între cele două surori vitrege.
În 1692, această rivalitate a iritat-o și mai mult pe Marie Anne. În acel an, sora bună a rivalei sale, Françoise-Marie de Bourbon s-a căsătorit cu Ducele de Chartres, Philippe Charles d'Orléans, un petit-fils de France (nepot al Franței) prin naștere și moștenitor al Casei de Orléans. În acest fel rangul ei social l-a depășit pe cel al lui Marie Anne și Louise-Françoise. În plus, ea a primit o zestre de 2 milioane de livre, mult mai mult decât au primit cele două surori atunci când s-au căsătorit.
Prințesa Douairière a murit de o tumoare la creier, la Paris, la 3 mai 1739. A fost înmormântată în capela de la Saint-Roch.
Marie Anne
Prințesă Conti;
Ducesă de La Vallière
Mademoiselle de Blois (Marie Anne de Bourbon, 1666-1739) by François de Troy.jpg

PărințiLudovic al XIV-lea al Franței
Louise de la Vallière Modificați la Wikidata
Frați și suroriPrințesa Marie-Thérèse a Franței
Louise Marie Anne de Bourbon[*]
Françoise-Marie de Bourbon
Louise-Françoise de Bourbon
Prințesa Marie Anne a Franței
Prințesa Anne Élisabeth a Franței
Philippe-Charles al Franței
Louis, Conte de Vermandois
Louis-Auguste de Bourbon, duce du Maine
Louis César, Conte de Vexin
Louis François, Duke of Anjou[*]
Louis-Alexandre de Bourbon, conte de Toulouse
Ludovic, Delfin al Franței Modificați la Wikidata
Căsătorită cuLouis Armand I, Prinț de Conti
* 1667: Louis de Bourbon, Légitimé de France, Conte de Vermandois (2 octombrie 1667 – 18 noiembrie 1683) a fost fiul cel mare al regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și a metresei lui Louise de la Vallière.

Contele de Vermandois în compania surorii sale Mademoiselle de Blois.
Louis de Bourbon s-a născut la Castelul Saint-Germain-en-Laye la 2 octombrie 1667. A fost numit după tatăl său. Ca și sora sa mai mare, Marie Anne de Bourbon, care era cunoscută la curte ca Mademoiselle de Blois, el a primit supranumele de Bourbon nu de France ca urmare a nelegimității lui.
Când era copil își numea mama Belle Maman datorită frumuseții ei. Louis a fost recunoscut în 1669, la vârsta de doi ani. A primit titlu de Conte de Vermandois și a fost amiral al Franței.
În 1674, mama sa a intrat la Carmelite și a luat numele de Sœur Louise de la Miséricorde. Ulterior, copiii și-au văzut mama foarte rar. După plecarea mamei lui, Louis a locuit la Palatul Regal din Paris cu unchiul său, Filip I, Duce de Orléans și soția acestuia Elizabeth Charlotte, Prințesă Palatină. La Palatul Regal, el a devenit foarte aproape de mătușa lui, în ciuda faptului că acesteia nu-i plăceau bastarzii cumnatului său. Afecțiunea dintre mătușă și nepot nu s-a diminuat niciodată.
În timp ce era la curtea libertinului său unchi, l-a întâlnit pe iubitul acestuia, Chevalier de Lorraine. S-a spus că tânărul conte a fost sedus de bătrânul cavaler și a început să practice le vice italien (apelativ contemporan pentru homosexualitate).
Ludovic al XIV-lea a decis să-și exileze fiul și pe Cavelerul de Lorena.
În iunie 1682, Louis a fost exilat în Normandia. Cu scopul de a calma lucrurile dintre tată și fiu, mătușa lui, Elizabeth Charlotte, Prințesă Palatină i-a sugerat regelui ca Louis să fie trimis ca soldat în Flandra, care era atunci sub ocupație franceză. Regele a fost de acord cu sugestia și fiul său a fost trimis la Asediul de Courtray. Acolo, Louis s-a îmbolnăvit.
În ciuda bolii sale, Louis își dorea cu disperare să recâștige dragostea tatălui său și a continuat să lupte ignorând sfatul medicului regal și a marchizului de Montchevreuil de a se întoarce la Lille pentru recuperare.

Louis a murit la 18 noiembrie 1683, la vârsta de 16 ani. A fost înmormântat în catedrala de la Arras. Sora sa iubitoare și mătușa sa au fost afectate de moartea sa. Tatăl său nu a vărsat o lacrimă. Mama sa, încă obsedată de păcatul comis prin aventura cu regele, a spus la auzul morții fiului ei:
Louis
Conte de Vermandois
Comte de Vermandois (1667-1683).jpg

PărințiLudovic al XIV-lea al Franței
Louise de la Vallière Modificați la Wikidata
Frați și suroriFrançoise-Marie de Bourbon
Louise-Françoise de Bourbon
Marie Anne de Bourbon
Prințesa Marie Anne a Franței
Prințesa Anne Élisabeth a Franței
Prințesa Marie-Thérèse a Franței
Louise Marie Anne de Bourbon[*]
Philippe-Charles al Franței
Louis-Auguste de Bourbon, duce du Maine
Louis César, Conte de Vexin
Louis François, Duke of Anjou[*]
Louis-Alexandre de Bourbon, conte de Toulouse
Ludovic, Delfin al Franței Modificați la Wikidata
* 1741: Abatele Augustin Barruel (n. 2 octombrie 1741, Villeneuve-de-Berg, Ardèche- d. 5 octombrie 1820, Paris) a fost un preot iezuit francez.
În prezent este cel mai cunoscut pentru teoria conspirației privind Iluminații bavarezi și Iacobinii care a fost prezentată în tratatul său Mémoires pour servir à l'Histoire du Jacobinisme, scris în franceză dar prima oară publicat în engleză în 1797-1798 (Memoirs Illustrating the History of Jacobinism). Pe scurt, Barruel a scris că Revoluția franceză a fost planificată și înfăptuită de către societățile secrete.
Augustin Barruel
* 1746: Peter (Petter) Jacob Hjelm (n. ,[1][2][3] Q10512956[*]Suedia[1] – d. ,[1][2][3] Storkyrkoförsamlingen[*]Suedia[1]) a fost un chimist suedez, primul care a izolat elementul molibden în 1781, la patru ani după descoperirea sa de către chimistul suedez Carl Wilhelm Scheele
Hjelm s-a născut la Sunnerbo, în Småland, Suedia. A fost crescut în parohia Göteryd din Älmhult, ca fiu al parohului Erik Hjelm și al Ceciliei Cecilia Gistrénia. [6]
A obținut titlul de doctor la Universitatea din Uppsala. A devenit profesor la Academia de mine, iar în 1782 a devenit șef al Royal Mint. Din 1784 a fost membru al Academiei Regale de Științe a Suediei. Ultima poziție ocuptă a fost cea de director al Laboratorului chimic al Ministerului Mineritului
* 1798: Carol Albert (Carlo Alberto Amedeo2 octombrie 1798 – 28 iulie 1849) a fost rege al Piemontului-Sardiniei din 1831 până în 1849. I-a succedat vărului său îndepărtat Carol Felix al Sardiniei și numele său este legat de Primul Război de Independență italian. A abdicat după ce forțele sale au fost înfrânte de armata austriacă în bătălia de la Novara (1849) și a murit în exil la scurt timp.
S-a născut la Torino în 1798 ca fiul cel mare al lui Carol Emanuel, Prinț de Carignano și a Mariei Cristina de Saxonia. Deoarece niciunul dintre fiii regelui Victor Amadeus al III-lea nu avea moștenitori pe linie masculină, Carol Albert a fost cunoscut întreaga sa viață drept moștenitorul tronului Sardiniei.

Regele Carol Albert, 1841.
A fost educat în atmosfera intelectual liberală și francofilă de la Geneva, apoi la Paris în timpul Primului Imperiu FrancezNapoleon l-a numit locotenent de dragoni în 1814. După căderea lui Napoleon, Carol Albert s-a întors la Torino. Doi mentori au avut misiunea de a combate ideile periculoase despre eliberarea națională pe care Carol le-a învățat în Franța. Cu toate acestea, el a continuat să afișeze unele simpatii față de liberali.
În 1821, ca regent al regatului în absența noului rege, Carol Felix (atunci în Modena), el a admis o constituție care a fost dezavuată de rege. Regele l-a trimis pe Carol Albert să se alăture armatei franceze în Spania pentru a reprima revoluția liberală și pentru restabilirea regelui Ferdinand al VII-lea. El s-a distins în bătălia de la Trocadero, în 1823, care a anihilat speranțele unei monarhii constituționale pentru Spania.



Carol Albert
CarloAlberto.jpg

PărințiCharles Emmanuel, Prince of Carignano[*]
Princess Maria Christina of Saxony[*] Modificați la Wikidata
Frați și suroriPrințesa Elisabeta de Savoia Modificați la Wikidata
Căsătorit cuMaria Theresa de Austria
CopiiVictor Emmanuel al II-lea al Italiei
Ferdinand, Duce de Genova
* 1847: Paul Ludwig Hans Anton von Beneckendorff und von Hindenburg (n. 2 octombrie 1847, Posen – d. 2 august 1934, Gut Neudeck, Prusia) a fost un militar (cu gradul suprem de Generalfeldmarschall) și politician german. A fost al doilea Președinte al Republicii de la Weimar. În 1932, sub influența cercurilor politice și industriale de dreapta, retrage sprijinul inițial ce-l acordase cancelarului centrist ca orientare, Heinrich Brüning. Pe 31 mai 1932, Hindenburg l-a însǎrcinat pe Franz von Papen cu formarea unui nou guvern, sub care influența partidului nazist al lui Hitler asupra politicii interne germane a crescut considerabil. În decembrie, a ajuns cancelar, ministrul de rǎzboi de pânǎ atunci, Kurt von Schleicher, o „eminențǎ cenușie” politicǎ în spatele bǎtrânului Hindenburg. Schleicher nu a reușit, dupǎ cum intenționase, sǎ aducǎ în guvernul său „moderați” naziști și astfel, pe 30 ianuarie 1933, președintele l-a numit pe Adolf Hitler în funcția de cancelar (prim-ministru) al Reichului German (Reichskanzler), deschizând efectiv drumul spre putere dictatorială pentru șeful partidului național-socialist
Paul von Hindenburg
Paul von Hindenburg.jpg
Frați și suroriBernhard von Hindenburg[*] Modificați la Wikidata
Căsătorit cuGertrud von Hindenburg
CopiiOskar von Hindenburg,
Irmengard Pauline von Hinde
* 1872: Henri Cihoski -ortografiat uneori și Cihoschi (n. 2 octombrie 1872, Tecuci - d. 18 mai 1950, Închisoarea Sighet) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. După război a avut și o carieră politică.
A îndeplinit funcția de comandant de divizie de infanterie în campaniile anilor 1916-1918.[3]
A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, pentru modul cum a condus Divizia 10 Infanterie în Bătălia de la Mărășești.
Pentru vitejia și destoinicia cu care a condus operațiile Diviziei în bătălia de la Mărășești, din august 1917, pe frontul Irești-râul Siret, unde a făcut față rezistând presiunei mai multor divizii germane.
Înalt Decret no. 1137 din 3 octombrie 1917[4]:p. 100
A semnat contractul celebrei afaceri "Skoda" prin care a fost prejudiciat financiar statul român iar armata română a primit armament de proastă calitate la prețuri umflate

Henriette Cihoschi-Veron
Henri Cihoski s-a născut la Tecuci, într-o familie de origine poloneză. Părinții săi au fost inginerul Alexandru Cihoski și Eugenie născută Dobjansky. Henri a fost al treilea copil, familia mai având alți 5 copii: StanislasAlexandruConstantin-ValentinCornelia și Alina.[6] Împreună cu fratele său (generalul de cavalerie Alexandru Cihoski) au urmat cariera militară.[1] Un alt frate Stanislas Cihoski a fost profesor si rector al Academiei Comerciale , in perioada interbelică.[7]
S-a căsătorit cu Sophie Ferhat, fiica unei familii înstărite de origine armeană, din Focșani. Împreună au avut o fiică, sculptorița Henriette Cihoschi (1911-1999) - căsătorită cu Stefan Véron , care a studiat la Școala de Belle Arte din Paris, în atelierul unui sculptor celebru în epocă, Henri Bouchard, iar în țară a studiat cu Oscar Han.[8]
Familia Cihoski a locuit într-o casă situată pe Bulevardul Dacia din București, proiectata de arhitectul Alexandru Săvulescu și finalizată in 1934.[9]
În noaptea de 5/6 mai 1950, Noaptea demnitarilor, la vârsta de 78 de ani a fost arestat în lotul foștilor demnitari, murind 11 zile mai târziu în închisoarea Sighet.
După absolvirea școlii militare de ofițeri cu gradul de sublocotenent, Henri Cihoski a ocupat diferite poziții în cadrul unităților de geniu și infanterie sau în eșaloanele superioare ale armatei, cele mai importante fiind cele de comandant al Batalionului 4 Pionieri, șef al Serviciului geniului al Cetății București și comandant al Regimentului 5 Infanterie.[11][12][13][14]
Grade: sublocotenent - 08.07.1894, locotenent - 01.01.1891, căpitan - 10.05.1893, maior - 10.05.1903, locotenent-colonel - 01.04.1912, colonel - 01.10.1914.
În perioada Primului Război Mondial, a îndeplinit funcțiile de: șef de stat major al Corpului VI Armată - în perioada 14/27 august-16/29 octombrie 1916, comandant al Diviziei 13 Infanterie - în perioada 16/29 octombrie-19 noiembrie/2 decembrie 1916, comandant al Diviziei 10 Infanterie - în perioada 1/13 ianuarie 1917-28 octombrie/11 noiembrie 1918 și sub-șef al Marelui Cartier General - în perioada 28 octombrie/11 noiembrie 1918-1 februarie 1920.[3]
După război a îndeplinit funcții în eșaloanele superioare ale armatei, cea mai importantă fiind cea de Inspector General al Armatei. A ocupat funcția de ministru al apărării naționale în guvernul condus de Iuliu Maniu - (10 noiembrie 1928 - 4 aprilie 1930), din care a demisionat în urma presupusei sale implicări în Afacerea Škoda.[15] A fost senator de drept în Parlamentul României.
Henri Cihoski
1918 - General Henri Cihoski.png

PărințiAlexandru Cihoski și Eugenie născută Dobjansky
Căsătorit cuSophie Ferhat, (1883-1973)[2]
CopiiHenriette Cihoschi-VeronAlexandru Cihoschi
* 1897: Mihail Miluță Gheorghiu (n. 2 octombrie 1897, Iași — d. 10 decembrie 1971, București) a fost un celebru actor român de teatru (scenă și vodevil), cunoscut, mai ales, prin rolurile în travesti din comediile lui Vasile Alecsandri (Coana Chirița, Muza de la Burdujeni).
Este înmormântat în Cimitirul Eternitatea din Iași. Pe placa sa funerară a cerut să i se graveze următorul catren:
Așa e lumea, o comedieIar noi artiștii care-o jucămN-avem dorința alta mai vieDecât aplauze să merităm.(V. Alecsandri - Chirița în provincie)
Filmografie:
  • I. D. Ionescu din O noapte furtunoasă (1943)
  • Moș Cristea din Vultur 101 (1957)
Miluță Gheorghiu
Miluta Gheorghiu.jpg
Miluță Gheorghiu în rolul Coanei Chirița
* 1898: Leon Silviu Daniello (n. BudapestaAustro-Ungaria – d. ClujRS România) a fost un medic român, membru corespondent al Academiei Române.
A fost descendent al unei vechi familii grănicerești, cu numele strămoșesc Dănilă. Tatăl său, Ioan, a fost controlor la căile ferate. Mama sa s-a numit Elena, născută Pavelu. La data nașterii, tatăl său era funcționar la căile ferate maghiare, în Budapesta.
Leon Daniello a urmat cursurile Liceului din Năsăud, unde a obținut diploma de bacalaureat în anul 1917. În același an s-a înscris la facultatea de medicină a Universității din Budapesta (1917-1918). Întrerupe studiile după două semestre, fiind încorporat la Regimentul 63 Infanterie austriac. A urmat școala de ofițeri la Alba Iulia. A prestat serviciul militar până la sfârșitul războiului, fără să fie pe front. Continuă studiile universitare la Facultatea de Medicină din Cluj (1918-1922). Doctoratul în medicină în 1922. În anul 1924 a urmat cursuri de specializare în pneumoftiziologie la Spitalul "Wilhelmin" din Viena, iar în anii 1924-1925, la clinicile conduse de Ernst von Romberg și E. Sauerbruch din München, unde s-a specializat, ca "asistent străin", în fiziopatologia pulmonară, ftiziologia și radiologia medicală. Între anii 1926 și 1927, a lucrat la Spitalul "Charité" și la Institutul "Pasteur" din Paris. În anul 1930, a susținut teza de docență, cu titlul "Studiu critic despre debutul ftiziei adultului" și a primit titlul de docent în anul 1929. A vizitat pentru documentare privind modul de organizare, numeroase stațiuni sanatoriale: Heuteville (Franța, în 1926), Davos, Arosa (Elveția, în 1927), iar în 1930, din Germania și Scandinavia. În anul 1931 a făcut o călătorie de studii în Italia de Nord, cu vizitarea sanatoriului de la Sondalo.
A fost preparator de la 1 octombrie 1921 la Clinica 1 Medicală condusă de profesorul Iuliu Hațieganu. Din anul 1924 devine asistent universitar la aceeași clinică, conferențiar universitar provizoriu din anul 1937 și definitiv din 1939. Profesor universitar din 1942 până în 1967, fiind primul profesor universitar de pneumoftiziologie din învățământul medical românesc. În 1939 a fost numit medic pneumoftiziolog la Spitalul Militar din Cluj, cu gradul de căpitan în rezervă. Director al Institutului de Ftiziologie din Sibiu/Cluj din 1942. A desfășurat o bogată și deosebit de importantă activitate științifică privind bolile de plămâni, sub cele mai diverse aspecte, ca de exemplu: tuberculoza la diabetici, tratamentul chirurgical al tuberculozei, cancerele bronho-pulmonare. A făcut cercetări privind problemele de chimioterapie antituberculoasă; chimiorezistență a bacilului Koch, patogenitate a surselor chimiorezistente; reabilitare a fostului bolnav de tuberculoză. A studiat și pneumopatiile netuberculoase, ca de exemplu: cancerul bronhopulmonar primitiv și metastatic; sarcoidoza mediastinopulmonară; tumorile benigne și maligne mediastinopulmonare; colagenozele pulmonare; supurațiile bronhopulmonare; stafilocociile pleuropulmonare; hidatidoza pulmonară; micozele pulmonare; bronșita cronică; emfizemul pulmonar. A fost unul dintre principalii autori ai depistării sistematice a tuberculozei prin radiomicrofotografie, precum și ai terapiei antituberculoase cu antibiotice, cu deosebire a streptomicinei. În anul 1937, a participat ca raportor, la Congresul cehoslovac de tuberculoză din Tatra. În anul 1960, a participat la Consfătuirea Internațională de Silicoză, Plovdiv (Bulgaria). A fost președinte al Societății de Științe Medicale, Filiala din Cluj (1962-1970). Vicepreședinte al Societății Române de Ftiziologie. Medic emerit din 1954. Membru corespondent al Academiei Române, de la 3 februarie 1965; membru corespondent al societății franceze de Studii Științifice asupra Tuberculozei (din 1928); membru corespondent al Societății Germane de Pneumoftiziologie (din 1965); membru consilier la Uniunii Internaționale contra Tuberculozei. (din 1963); membru al Academiei de Medicină din New York.
S-a ocupat de organizarea, la Cluj, a profilaxiei antituberciloase la studenți, împreună cu dr. Iuliu Hațieganu, înființând, în 1926, primul dispensar studențesc din România și unul dintre primele din Europa. În 1928 a înființat primul dispensar TBC pentru populație, din Cluj.
* 1920: Ștefan Kovács, cunoscut ca Piști Kovács, (n. 2 octombrie 1920Timișoara - d. 12 mai 1995Cluj) a fost un fotbalist și antrenor român de fotbal. A fost fratele fotbalistului Miklós (Nicolae) Kovács.
După încheierea carierei de fotbalist, din anii 1950 până la începutul anilor 1960 Ștefan Kovács a antrenat echipa U Cluj. În anii 1967-1971 a fost antrenorul echipei Steaua București, cu care a câștigat campionatul în 1968 și două cupe ale României.
Ulterior Kovács l-a succedat pe Rinus Michels ca antrenor la Ajax Amsterdam în 1971, unde a continuat stilul de "fotbal total" introdus de predecesorul său. Cu Ajax Kovács în două sezoane a cucerit 2 Cupe Europene consecutive, în 1972 și 1973, de asemenea 2 campionate ale Olandei consecutive în 1972 și 1973, Cupa OlandeiSupercupa Europei și Cupa Intercontinentală, realizând astfel tripla intercontinentală.
După ce a plecat de la Ajax în 1973, a fost chemat de Federația Franceză de Fotbal să preia conducerea selecționatei Franței.[1] Succesul din Olanda nu s-a repetat, echipa nereușind să obțină rezultate remarcabile. Totuși, Kovács rămâne în istoria fotbalului francez ca unul din cei 2 selecționeri străini care au ajuns la conducerea echipei.
* 1926: Ignaz Bernhard Fischer (n. 2 octombrie 1926Bacovajudețul Timiș-Torontal) este un scriitor de limba germanășvab bănățean.
A urmat școala primară în satul său, apoi a urmat liceul Banatia din Timișoara. În ianuarie 1945 a fost deportat în Uniunea Sovietică pentru "reconstrucție". S-a întors în patrie la sfârșitul anului 1949 și a început să studieze teologia.
În data de 15 aprilie 1954 a fost hirotonit preot catolic. A fost membru al Ordinului Călugărilor Salvatorieni (Salvatorianerorden). Pentru început, a lucrat ca ajutor de preot (Aushilfspriester), fiind trimis acolo unde era nevoie. În perioda 1955-1956 a fost preot duhovnic în Cărpiniș, iar în perioada 1957-1970 preot în Anina.
În anul 1970 s-a căsătorit și a trebuit să renunțe la preoție.
Din 1970 până în 1974 a lucrat la o Întreprindere Agricolă de Stat din Măureni. În 1974 s-a mutat la Timișoara, unde a lucrat ca șef de depozit până în 1979. Din 1980 până la pensionare, în 1986, a lucrat ca șef cu transporturile într-o întreprindere de prelucrarea laptelui.
În perioada 1988-1991 a fost secretar al parohiei romano-catolice din Mehala în Timișoara.
După Revoluția română din 1989 a început să editeze o mică publicație Glaubensbote (Mesagerul credinței). Publicația conține articole pe teme religioase și se adresează bisericilor romano-catolice din Timișoara. Este singura publicație catolică în limba germană din România. Publicațiile Neue Banater Zeitung și Neuer Weg au republicat aceste articole în rubrica "Wort zum Sonntag" (Cuvântul de duminică). Publicația Allgemeine Deutsche Zeitung für Rumänien a continuat tradiția.
În februarie 1990 Ignaz Fischer a fost unul din membrii fondatori ai Vereinigung der ehemaligen Russlanddeportierten (Asociația foștilor deportați în Uniunea Sovietică), devenind președinte al asociației.
Din 1991 a lucrat în cadrul Forumului Democrat al Germanilor din România, sucursala Banat, al cărei președinte a fost ales.
Principala sa preoucupare literară a constat în diseminarea valorilor creștine, prin articole în publicațiile adresate minorității germane care a mai rămas în România.
A publicat și schițe umoristice în dialectul șvăbesc în revista "Pipatsch".
Ignaz Bernhard Fischer
Ignaz Bernhard Fischer.jpg
* 1930: Nadejda Gorodețchi (n. , Chișinău, Regatul României) este o dansatoare din Republica Moldova.
Și-a început activitatea în anul 1950, la Ansamblul de dansuri populare „Joc”. Cvartetul de dansatori format din Nadejda, S. Mocanu, I. Furnică și L. Iorga a luat primul loc la Festivalul VI mondial al tineretului și studenților de la Moscova din 1957, interpretând sceneta coregrafică „M-am pornit la Chișinău”. Din 1961 până în 1978 este solistă în Orchestra de muzică populară „Fluieraș”, unde s-a manifestat în „Dans liric rusesc”, „Dans țigănesc” și în duetele „Ciobănașul”, „Dans slovac”, „La vie”, „Fata capricioasă”. În 1974–1983 este director artistic al Ansamblului de dansuri populare „Mugurel”. A montat, printre altele, dansurile „Hora mare”, „Țărăneasca”, „Hangul”, „Hora și sârba”, „Moldoveneasca”, „Dans unguresc” ș.a.
Nadejda Gorodețchi a fost distinsă cu titlul „Artistă Emerită a RSSM⁠(d)” în 1958 și cu Ordinul „Insigna de Onoare”⁠(d).
* 1932: Valentin Poénaru (n. 2 octombrie 1932București) este profesor francez de matematică în cadrul Universității Paris-Sud.
Născut în România, și-a început studiile superioare la Universitatea din București. În 1962, pe când se afla la Congresul Internațional al Matematicienilor din Stockholm, emigrează în Franța. La 23 martie 1963 își susține teza de doctorat la Universitatea din Paris cu lucrarea intitulată Sur les variétés tridimensionnelles ayant le type d'homotopie de la sphère S3, sub îndrumarea profesorului Charles Ehresmann.
Va lucra în Statele Unite ale Americii, unde va petrece patru ani în cadrul Universităților Harvard și Princeton, urmând ca în 1967 să se revină în Franța.
Valentin Poénaru
Valentin Poenaru.jpg
* 1935: Paul Goma (n. ManaOrheiRomânia) este un scriitor român, stabilit la Paris, fost comunist, apoi cunoscut pentru atitudinile anticomuniste, naționaliste, antisemite și ca negaționist al Holocaustului.
Goma s-a născut în Basarabia ca al doilea fiu al unei familii de învățători români. Odată cu cedarea Basarabiei fostei U.R.S.S., în urma Pactului Molotov-Ribbentrop, familia Goma s-a refugiat în România.
În mai 1952, elev în clasa a zecea a liceului „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, Goma a fost convocat la Securitate și reținut opt zile, după care a fost exmatriculat din toate școlile din țară, deoarece susținuse în școală cauza unor persoane anchetate și arestate sub acuzația de anticomunism. A reușit să se înscrie la liceul „Radu Negru” din Făgăraș, pe care l-a absolvit în iunie 1953.
În 1954 a susținut simultan examene de admitere la Universitatea din București la filologie română și la Institutul de literatură și critică literară „Mihai Eminescu”. A reușit la amândouă, dar l-a ales pe ultimul. Între timp Goma devenise membru al Uniunii Tineretului Comunist și apoi, al Uniunii Tineretului Muncitoresc. În toamna anului 1955, a avut dispute la seminarii și cursuri cu profesorii Radu FlorianTamara GaneMihai GafițaToma George MaiorescuMihail Novicov, iar în iunie 1956 a fost chemat la rectoratul universității pentru a i se atrage atenția. După înfrângerea revoluției maghiare din 1956, în luna noiembrie a aceluiași an, Paul Goma și-a predat în semn de protest carnetul de membru UTM după care, în noiembrie 1956 a fost arestat și acuzat de „tentativă de organizare de manifestație ostilă”.[necesită citare] În martie 1957 a fost condamnat la doi ani de închisoare corecțională, pe care i-a executat la închisorile Jilava și Gherla. Ulterior, a fost trimis cu domiciliu forțat în Bărăgan, la Lătești, azi Bordușani, din județul Ialomița, unde a rămas până în 1964.
Neputându-se reînmatricula în anul III la Institutul „Mihai Eminescu”, în vara anului 1965 a dat din nou examen de admitere la facultatea de filologie a Universității din București.
În 1971, a fost propus pentru a fi exclus din PCR, în care se înscrisese în august 1968, din cauza romanului „Ostinato”, amplu cenzurat în România și publicat integral în Germania Federală, la editura Suhrkamp. Un an mai devreme, la Radio Europa Liberă fuseseră citite fragmente din romanul lui Goma Ușa (noastră cea de toate zilele).
În martie 1977, a publicat în revista „România literară” un scurt articol, „Pământ de flori”, în care se referă la urmările dezastruosului cutremur de pământ de la 4 martie 1977.
În 1977, Goma a reușit să trimită la Radio Europa Liberă o scrisoare deschisă în care cerea guvernului României respectarea drepturilor omului în România, pentru care a fost urmărit, arestat și maltratat de Securitate. Însă, fiind bine cunoscut în Occident și repertoriat de organizația neguvernamentală împotriva încălcării drepturilor omului, Amnesty International, Goma nu mai putea fi judecat și condamnat fără a stârni proteste în străinătate.
La 20 noiembrie 1977 lui Goma, soției și copilului, le-a fost retrasă cetățenia română și au fost expulzați din România. Ajunși la Paris, au cerut azil politic. Aici Goma și-a continuat lupta împotriva regimului comunist de la București și a lui Nicolae Ceaușescu. A sprijinit înființarea, în 1979, a Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România (SLOMR), comparabil cu sindicatul polonez liber Solidarność. Ca reacție la activitatea sa anticomunistă, a fost ținta unui atac cu colet-capcană și a unei tentative de asasinat puse la cale de regimul de la București.
Paul Goma a fost exclus în 1977 din Uniunea Scriitorilor din România.
Goma este în prezent cetățean român[2], conform unei informări a Ministerului de Interne.
Lupta sa împotriva comunismului a luat cu timpul un aspect din ce în ce mai naționalist și eurosceptic și în 1980 a refuzat cetățenia franceză dar, scriitorul Andrei Țurcanu a anunțat joi, 25 aprilie 2013, că Paul Goma a primit cetățenia Republicii Moldova.
Volume publicate:
  • Camera de alături (1968)
  • Ostinato (1971)
  • Ușa noastră cea de toate zilele (1972)
  • Gherla (1976)
  • În cerc (1977)
  • Garda inversă (1979)
  • Culorile curcubeului '77 (1979)
  • Patimile după Pitești (1981)
  • Chassé-croisé (1983)
  • Soldatul câinelui (1991)
  • Bonifacia (1986) [11]
  • Din Calidor (1987)
  • Roman intim (1989)
  • Arta refugii (1990)
  • Astra (1992)
  • Sabina (1991)
  • Adameva (1995)
  • Amnezia la români (1995)
  • Scrisori întredeschise – singur împotriva lor (1995)
  • Justa (1995)
  • Jurnale (1997-2004)
  • Jurnal de apocrif (1999)
  • Garda inversă (1997)
  • Altina – grădina scufundată (1998)
  • Alte jurnale (1998)
  • Jurnalul unui jurnal (1998)
  • Scrisuri (1972-1998)
  • Infarct (2001)
  • Basarabia (2002)
  • Săptămâna roșie, 28 iunie – 3 iulie 1940 sau Basarabia și evreii, ed. I-VIII (2003-2010)
* 1935: Enrique Omar Sívori (n. 2 octombrie 1935San NicolásArgentina – d. 17 februarie 2005San NicolásArgentina) a fost un fotbalist argentinian. Este cunoscut datorită sezoanelor petrecute la Juventus spre finalul anilor '50 și începutul anilor '60. La nivel de club el a mai jucat pentru River Plate și Napoli.
* 1936: Radu Aftenie (n. 2 octombrie 1936București) este un sculptor român.
Duă absolvirea Liceului de Arte Plastice „Nicolae Tonitza”, în 1956, a urmat Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, la clasa prof. Cornel Medrea, pe care l-a absolvit în 1962.[1][2]
În perioada 1963-1965 a obținut Bursa Națională de sculptură „Frederic Storck[3] și s-a perfecționat cu Boris Caragea.[2]
A devenit membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România în 1967.[2]
În prima parte a carierei sale s-a axat pe monumente dedicate eroilor istorici și personalităților culturale ale României, lucrate în piatră, marmură sau bronz, ulterior trecând la o artă abstractă, menită să ilustreze înaltele valori și aspirații ale omenirii.[4]
Ultima fază de creație a fost la Sibiu, oraș în care s-a stabilit.
În perioada 1964-2000 a participat cu lucrări în piatră, bronz și lemn la pete 60 de expoziții de sculptură, de grup și personale, în Franța, Israel, Polonia, Rusia, Bulgaria și Iugoslavia. Lucrări ale sale se regăsesc în colecții publice și private din Chile, SUA, Mexic, Canada, Spania, Bulgaria, Germania, Cipru, Republica Moldova și România.[1]
În patrimoniul ASE se află o "Sculptură fără nume", din lemn, înaltă de 153 cm, semnată Aftenie Radu
Radu Aftenie își desfășoară creația pornind de la elemente tradiționale impregnate de caracteristici figurative spre o linie expresivă obținută prin simplificarea formelor. Caută în acest mod să plaseze omul într-un raport nuanțat cu ambientul. Tematica sa este bazată pe scene eroice sau comemorative folosind un limbaj realist în totală consonanță cu comenzile de domeniu public (Timpul Soarelui, 1976), sau în viziuni arhaice, masive, care se integrează perfect cu formele de relief în mijlocul cărora pot fi admirate (Burebista, piatră, 1980). Radu Aftenie este condus la abordarea unor teme mitologice precum Amazoană, Icar sau Talos, fiind preocupat de tehnica folosită și, bineînțeles , de o reconciliere a artificialului urban cu naturalul existențial. Lucrările executate în ultima perioadă a creației sale sunt caracterizate de o comuniune domoală a planurilor abstracte ce prezintă frângeri unghiulare cu volumele masive, fapt ce duce la obținerea unui desen compozițional liric, adesea pus în valoare de acuratețea polisării materialelor folosite, îndeosebi a bronzului. Abordarea prin stilizare a corpului uman duce automat spre recuperarea primitivismului decantat deja de arta modernă (Maternitate, Protejați lumea copiilor, 2001), uneori cu aspect totemic și hibrid (De la pământ la stele, Jurământ, 2000), sau riscă formule acrobatice ce implică nuanțe umoristice (Meditație, Pianistul, 2001).
Lucrări monumentale:
  • Monumentul Burebista, Tabăra națională de sculptură de la Măgura, Buzău, 1980.[1]
  • Bustul lui Mircea EliadeToronto, Canada, 1983
  • Statuia lui Gheoghe Lazărcalcar, realizată de Radu Aftenie și amplasată în Piața Mare din Sibiu în anul 1986. În 2004 a fost demontată de constructorul care s-a ocupat de reabilitarea Pieței Mari.[9]
  • Monumentul "Eroilor Neamului", Săveni, județul Botoșani, 1991.[10]
  • Monumentul Glorie ostașilor români, în Piața Avram Iancu din Cluj, amplasată în spatele Catedralei Ortodoxe, după 1990, în locul monumentului închinat ostașilor sovietici.[11]
  • Monumentul Lucian Blaga, la liceul “Lucian Blaga” din București, 1993.
  • Monumentul martirilor, Maramureș, 1993.
  • Statuia lui Gheorghe Lazăr din Sibiubronz, creată de Radu Aftenie în 2005 și amplasată pe actuala locație un an mai târziu (30 iulie 2006)

Statuia lui Gheorghe Lazăr din Sibiu
* 1936: Gheorghe Baciu (n. 2 octombrie 1936Slobozia-Bălțijudețul BălțiRomânia) este un savant, medic din Republica Moldova.
* 1939: Dan George Spătaru (n. 2 octombrie 1939Aliman, Constanța - d. 8 septembrie 2004București) a fost un cântăreț român de muzică ușoară.
Dan Spătaru s-a născut în 2 octombrie 1939, într-o familie de învățători, Gherghina și Aurel Spătaru. Și-a petrecut copilăria la Aliman, comuna natală, în Ion Corvin și la Medgidia, alături de sora mai mare Puica (Maria Nicola) și a bunicilor, agricultori. Caii erau pasiunea lui de copil, mai târziu a apărut o altă pasiune, mult mai puternică, aceea pentru fotbal. Dan a crescut printre poveștile bunicilor și cântecelor interpretate de părinții lui. Când avea 12 ani, mama sa a murit, iar cei doi copii s-au mutat la Medgidia la o mătușă pentru a îndeplini dorința mamei "copiii mei să învețe carte". Aici Dan a făcut liceul și a început cariera de fotbalist. A evoluat pe post de mijlocaș la clubul "Știința București".[1]
În anul III la "Facultatea de Educație Fizică și Sport" a trebuit să se lase de fotbal, avea hernie de disc. Apoi, s-a dedicat școlii și muzicii. Dan Spătaru era student când a început să cânte la "Casa Studenților" în anul 1962. A început cu muzică italiană, care era la modă. Dragostea pentru muzică a moștenit-o din familie; tatăl său cântase la vioară. Camelia Dăscălescu a fost aceea care l-a văzut. L-a ascultat odată la "Mon Jardin" și a făcut cu el lecții. Primele bucăți muzicale interpretate de Dan Spătaru au fost ale Cameliei Dăscălescu. Odată la o terasă l-a întâlnit Temistocle Popa, care i-a făcut aproape toate șlagărele. Primul mare succes l-a avut cu "Măicuța mea", de Temistocle Popa. În anul 1972 o cunoaște pe viitoarea soție, Sida, la "Teatrul Fantasio" din Constanța. S-au căsătorit în 1974 și au avut un copil, Dana. După mărturiile soției, Dan Spătaru a fost "familist convins" și "un model de tătic".[2]
A fost o personalitate a lumii muzicale românești care a rezistat timpului. Ne-a învățat să-i acceptăm slăbiciunile și a reușit să-și lase amprenta timbrului vocal în memoria fiecăruia dintre noi.
A urmat un șir de șlagăre: „Țărăncuță, țărăncuță”, „Nici o lacrimă”, „Nu-ți șade bine când plângi”, „Nu m-am gândit la despărțire”, „Oare, oare, îți pare rău”, „În rândul patru”, „Drumurile noastre”.
Dan Spătaru a bătut recordul la aplauze când era în Cuba: 16 minute și 19 secunde. „Prin 1967 am fost la un festival internațional în Cuba, la Varadero, unde sunt trecut în Cartea Recordurilor pentru aplauze: 16 minute și 19 secunde!”[3]
Dan Spătaru a murit în urma unui infarct. Peste zece mii de oameni s-au dus la înmormântarea lui.
Dan Spătaru
DanSpataru.jpg
* 1940: Liviu Maior (n. BecleanComitatul Bistrița-NăsăudRegatul Ungariei) este un istoric român, ministru al învățământului între 1992-1996, senator PSD în legislatura 1996-2000 și 2000-2004, ambasador al României în Canada din 2002, tatăl lui George Maior. Liviu Maior a demisionat din Senat la data de 24 martie 2003 și a fost înlocuit de senatorul Teodor Maghiar. În cadrul activității sale parlamentare în legislatura1996-2000, Liviu Maior a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, UNESCO și Japonia. În legislatura 2000-2004, Liviu Maior a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Coreea și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord. În legislatura 2000-2004, Liviu Maior a inițiat 5 propuneri legislative din care 4 au fost promulgate legi. Liviu Maior este profesor universitar.
* 1940: Viorel Știrbu (n. 2 octombrie 1940, Buciumi, județul Sălaj - d. 21 septembrie 2015, București) a fost un scriitor, prozator, editor și jurnalist român. Membru al Uniunii Scriitorilor din 1967, Viorel Știrbu a fost director al Teatrului de Stat din Turda între 1967 și 1971 și director al editurii „Viitorul Românesc” din 1992.
Romanele sale de debut (Un septembrie frumos, Colecția „Luceafărul”, 1967; Oameni singuri, Editura pentru Literatură, București, 1968) au fost considerate de critica vremii nu numai mature, ci și de o frapantă modernitate. Ulterior, comentând și alte cărți ale prozatorului, critica literară a făcut dese referiri la Franz KafkaFriedrich DürrenmattEdgar Allan Poe sau Henry James.
Printre romanele cele mai emblematice se numără Marele Sigiliu (Ed. Cartea Românească, 1976), trei volume monumentale dedicate Revoluției Române din 1848, care îl au în centrul atenției pe Nicolae BălcescuMoara de Nisip, publicat pentru prima dată în 1995, la Editura Viitorul Românesc din București sub titlul Vămile Damascului sau Moara de Nisip, un roman a cărui acțiune se întinde pe mai multe decenii ale istoriei noastre recente și care se continuă cu Isus Tămăduitorul (Editura Viitorul Românesc, București, 2000) - reeditată sub titlul de Moara de Vorbe sau Isus Tămăduitorul (Editura România Press, București, 2003), Scriitori de viață lungă, 2015.
Din 1964, lucrează la Turda, ca redactor la ziarul „Turda nouă”, devine apoi șeful secției Cultură al orașului Turda la Comitetul de Cultură între 1965 și 1967. Din 1967 este director al Teatrului de Stat Turda până în 1971.
Debutează la „Tribuna”, în 1965, cu proză originală, "Aceeași țintă", avându-i ca mentori, după propriile afirmații pe Mircea ZaciuVasile RebreanuDumitru Radu Popescu, Ion Lungu, Ion Oarcășu, Domițian Ceșereanu. Debutul editorial este volumul de schițe și povestiri "Un septembrie frumos", apărut și publicat în Colecția „Luceafărul”, Editura Tineretului, în 1967. Volumul de debut este o culegere de povestiri cu o ironie bine stăpânită, un sentiment al inutilului existențial foarte puternic și care se ocupă de „individul contemporan din mediul provincial” (criticul literar Marian Popa). În 1968, publică romanul "Oameni Singuri", Editura pentru Literatură, București. Schițele și povestirile începutului de drum constituie satire polițiste, parabole politice sau fragmente de atmosferă fantastică, vizând situații absurde. În "Oameni singuri", Viorel Știrbu abordează proza cu latură polițistă, trei personaje fiind acuzate pe nedrept pentru o crimă.
Continuă să publice proză apropiată de factura celei polițiste în romanul "Însemnările agentului Adam", apărut tot în 1968, la Editura Tineretului. Romanele următoare diversifică temele abordate preocupându-se de depersonalizarea și alienarea omului: "Cortegiul" (roman, Editura Pentru Literatură, Buc., 1969). Lipsa de personalitate a lui Iacob Stan, mic funcționar într-un orășel de provincie, îl determină să ceară medicului psihiatru eliberarea unui certificat medical de alienat mintal. După obținerea actului mult dorit, personajul va cunoaște drama omului care trăiește într-un univers alienat, creație a propriei sale imaginații. Dobândind „libertatea absolută", își dă seama că nu are ce face cu ea: „Sentimentul de libertate totală, de anarhie mai bine zis, după care năzuise, se spulberase: avea dreptul aproape la orice și nimeni nu-i cerea socoteală. Asta îl întristă". Mecanismul birocratic de la serviciul de pompe funebre, relevarea unor existențe terne, prezența personajelor care trăiesc gustul amar al inutilității - toate creează o atmosferă kafkiană.
În 1971, este referent literar la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. Va avea colaborări permanente cu o serie de reviste literare ale vremii de la „Tribuna”, „Steaua”, “Luceafărul”, „Familia”, „Cronica”, „Tomis”, „Viața românească”, „Convorbiri literare”, „România literară” etc.
Stabilit la București, va fi redactor la „Tribuna școlii” (1972) și apoi secretar literar la Casa Centrală a Creației, ulterior devenit Institutul de Cercetări Etnologice și Dialectologice (1973-1985).
Publică proză scurtă "Urma" (Editura Cartea Românească, 1974) și un nou roman care dezbate consecințele morale și psihologice ale fanatismului religios: "Canionul", roman, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1975.
În 1976 apare "Marele Sigiliu", trei volume, Ed. Cartea Românească, 1976–1979, un roman monumental dedicat revoluției române din 1848, care îl are în centrul atenției pe Nicolae Bălcescu și tovarășii săi de idei și fapte. „E o datorie a timpului nostru să ne rescriem și istoria adevărată”, scria Mihai Gafița în prefața primului volum. În 1987, Marele Sigiliu este reeditat în două volume (1987, Editura Cartea Românească).
Romanul "Marele Sigiliu" analizează pe larg aspectele ideologice ale revoluției, mișcările tactico-militare, momentele ocupării Bucureștiului de către armatele otomane și țariste, începutul dramaticului exil al revoluționarilor munteni, ofensivele și contraofensivele trupelor maghiare, austriece și române, printre altele, și propune noi perspective și interpretări atât asupra evenimentelor cât și asupra personalităților vremii. „Cartea lui Viorel Știrbu dă o mare amploare universului care se leagă de locul și rolul națiunii române în contextul european pe de o parte, de puterea populară instaurată prin revoluție și preocupată să constituie conștiința națională și națiunea și, în sfârșit, de ideea unității naționale a românilor. Toate acestea în principal prin Bălcescu, dar nu numai el”, continuă Mihai Gafița.
Urmează "Pe urmele lui Alexandru Ioan Cuza" (co-autor Dan Bogdan, Editura Sport-Turism, București, 1985). Între 1985 și 1987 este redactor principal la „Urzica” 1985-1987, și, ulterior, director al serviciului personal la Uniunea Scriitorilor (1987-1990).
În 1989, va publica "Ce departe e dimineața aceea", un volum de nuvele care surprinde absurdul existenței supusă regulilor și stereotipurilor. Contextul și firul narațiunii presimt schimbările politice și sociale, cartea apărând chiar în decembrie 1989 la Editura Cartea Românească.
În 1990 preia funcția de redactor principal la revista Luceafărul, iar în 1991 devine redactor-șef la ziarul Viitorul Românesc.
În acest timp, activitatea editorială și jurnalistică continuă prin colaborările cu revistele „Tribuna”, „Steaua”, „Luceafărul”, „Viața românească”, „Contemporanul”, „Cronica”, „Armonia”, „Vatra”, „Convorbiri literare”, „Europa liberă”, „Curierul Românesc”, „România literară”, „Adevărul literar și artistic”, „Cronica română” etc.
În 1991 a publicat Ancheta de iarnă (roman, două volume, Editura Militară, București) iar în 1992 Paznici la drumul mare (Editura Eminescu, București), un roman satiric, despre istoria unei ciudate întreprinderi, o alegorie a societății românești de ieri, de azi și, poate, de mâine. Volumul amintește – conform cronicilor – de Cooperativa pentru coarne și copite a lui Ilf și Petrov.
În 1992 înființează Editura „Viitorul românesc”, unde este director.
Opera:
  • Un septembrie frumos, proză scurtă, Ed. Tineretului, București, 1967;
  • Oameni singuri, roman, E.P.L., București, 1968;
  • Aventurile agentului Adam, Ed. Tineretului, București,1968;
  • Cortegiul, roman, E.P.L., București, 1969;
  • Urma, proză scurtă, Ed. Cartea Românească, București, 1974;
  • Canionul, roman, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1975;
  • Marele sigiliu, roman, trei volume, Ed. Cartea Românească, București, 1976-1979; reeditare în două volume, Ed. Cartea Românească, București, 1987;
  • Pe urmele lui Alexandru Ioan Cuza (în colaborare cu Dan Bogdan), Ed. Sport-Turism, București, 1985;
  • Ce departe e dimineața aceea..., proză scurtă, Ed. Cartea Românească, București, 1989;
  • Anchetă de iarnă, roman, două volume, Ed. Militară, București, 1991;
  • Paznici la drumul mare, roman satiric, Ed. Eminescu, București, 1992
  • Moara de nisip, Ed. Viitorul Românesc, București, 1995; ediția (Vămile Damascului sau Moara de nisip), Ed. Viitorul Românesc, București, 2003;
  • Iisus Tămăduitorul, Ed. Viitorul Românesc, București, 2000; ediția (Moara de vorbe sau Iisus Tămăduitorul), Ed. România Press, București, 2003;
  • Moara de nisip, București, 2009; ediția revizuită vol. 1 și 2, Ed. Verus, București;
  • Scriitori de viață lungă, Ed. Bibliostar, Râmnicu Vâlcea, 2015.
Viorel Știrbu
Scriitorul Viorel Stirbu .jpg
* 1944: Vernor Steffen Vinge (născut în 2 octombrie, 1944 în Waukesha, Wisconsin, Statele Unite ale Americii) este un profesor de matematică și informatică la Universitatea de stat din San Diego, actualmente retras din activitatea didactică, și autor de science fiction.
Vernor Vinge este faimos pentru romanele sale premiate cu Premiul Hugo Foc în adânc (1992) și Adâncurile cerului (1999), și mai ales pentru eseul său din 1993 "The Coming Technological Singularity" (Singularitatea tehnologică care vine), unde afirmă că creșterea exponețială din tehnologie va tinde spre un punct dincolo de care nu putem nici măcar specula despre posibilele consecințe.
Vinge și-a publicat prima povestire, "Bookworm, Run!", în numărul din martie 1966 al revistei Analog Science Fiction, editată pe atunci de John W. Campbell. Povestirea explorează tema inteligenței crescute artificial prin conectarea creierului direct la surse de date computerizate. A devenit un colaborator constant al revistelor SF din anii '60 și începutul anilor '70, adaptând una dintre povestirile sale într-un scurt roman, Grimm's World (1969) și publicând un al doilea roman, The Witling (1975).
Vinge a ieșit la rampă cu nuvela sa din 1981, True Names, poate prima povestire care prezintă cu adevărat conceptul de cyberspace, care va deveni ulterior elementul central al povestirilor cyberpunk ale lui William GibsonNeal Stephenson și alții.
Următoarele două romane, The Peace War (1984) și Marooned in Realtime (1986), explorează răspândirea unei societăți viitoare libertine și prezintă impactul unei tehnologii care poate crea câmpuri de forță impenetrabile. Aceste cărți l-au ajutat pe Vinge să își construiască o reputație de autor care explorează cu multă inventivitate ideile până la concluziile lor logice. Ambele cărți au fost nominalizate la premiul Hugo, dar au pierdut în favoarea unor romane scrise de William Gibson și Orson Scott Card.[2][3]
Alături de True Names, aceste două romane reliefează interesul lui Vinge pentru singularitatea tehnologicăTrue Names se petrece într-o lume aflată în vârful singularității. The Peace War prezintă o lume în care singularitatea a fost amânată de câmpurile de forță și de o epidemie globală, în timp ce Marooned in Realtime urmărește un grup de oameni care reușesc să evite singularitatea care, altfel, înconjura Pământul.
Vinge a câștigat premiul Hugo pentru "Cel mai bun roman" (la egalitate cu Doomsday Book a lui Connie Willis) cu romanul său din 1992, Foc în adânc.[4] În el, își imaginează o galaxie divizată, în care de ce te îndepărtezi de centrul ei, de aceea atingi un nivel tehnologic mai ridicat. Aproape de centru se află 'Adâncurile Negânditoare', unde chiar și inteligența de nivelul celei umane este imposibilă. Pământul se află în 'Zona Lentă', în care călătoria cu viteza superluminică nu poate fi atinsă. Marea parte a acțiunii cărții se petrece în zona numită 'Exteriorul', unde este posibilă călătoria cu viteză superluminică, dar transcendența dincolo de singularitatea inteligenței supraumane nu. În ultima zonă, a transcendenței, nu par a exista niciun fel de limite. Exteriorul creează un cadru perfect pentru o space opera clasică, folosind tehnologia care va ajuta la trecerea peste singularitate. Foc include o serie de alte idei care creează un univers bogat și complex.
Adâncurile cerului (1999) este un preludiu la Foc, urmărind competiția între diferite grupuri umane din Zona Lentă pentru explorarea unei culturi extraterestre aflată în plină dezvoltare tehnologică. În plus, Adâncurile explorează temele libertății tehnologice vs. tehnologie ca instrument de exploatare și control, printre alte probleme politice profunde. Adâncurile a câștigat premiul Hugo Award pentru "Cel mai bun roman" în 2000.[5]
Nuvelele lui Vinge Fast Times at Fairmont High și The Cookie Monster au câștigat și ele premiul Hugo în 2002 și, respectiv, în 2004.[6][7]
Romanul din 2006, La Capătul curcubeului, desfășurat într-un univers similar celui din Fast Times at Fairmont High, a câștigat în 2007 premiul Hugo pentru "Cel mai bun roman".[8] Următorul roman, Copiii cerului, este o continuare la Foc în adânc, petrecându-se după circa 10 ani.[9] Lansarea lui este planificată pentru luna februarie 2011.
Vinge s-a retras din activitatea didactică de la Universitatea de stat din San Diego în 2000, devenind scriitor full-time. Mulți ani, de la începuturile sale din 1999, Vinge s-a aflat în comitetul de selecție al premiul acordat pentru "Advancement of Free Software" de către fundația Free Software. Vernor Vinge a fost oaspete de onoare la ConJosé, a 60-a Convenție Mondială de Science Fiction din 2002.[10]
Vinge a fost căsătorit cu scriitoarea science fiction Joan D. Vinge.
Vernor Vinge
Vernor Vinge.jpg
Vernor Vinge în 2006, la Conferința despre Calculatoare, Libertate și Intinimate (CFP)
* 1947: Uzi Arad (în ebraică עוזי ארד) (n. 2 octombrie 1947TiberiasIsrael) este un specialist isrelian în strategie politică și militară, directorul Comisiei Guvernamentele de Siguranță Națională a Israelului, director fondator al Centrului de Studii Politice și Strategice al Institutului Interdisciplinar din Herzelia și profesor de straregie politică și militară la Institutul Lauder de Administrație, Diplomație și Strategie Statală.

Uzi Arad (al II-lea din dreapta) și prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu, septembrie 2009
* 1948: Nicolae Badea (n. 2 octombrie 1948) este un om de afaceri român cu investiții în comunicații, alimentație publică și fotbal[1]. Badea ocupă funcția de președinte al Consiliului de Administrație al clubului FC Dinamo București, post din care și-a dobândit notorietatea. Nicolae Badea este ginerele lui Ion Dincă, fostul prim-viceprim-ministru în Guvernul Constantin Dăscălescu, ultimul guvern comunist din România[2].
Cea mai mare pondere din afacerile lui Nicolae Badea o au companiile din domeniul IT (Computerland, Alltrom, Unitech), cifra de afaceri a firmelor din această categorie depășind 500.000 de dolari. În această sumă este inclusă și participațiunea pe care o deține la operatorul de telefonie mobilă Orange.
Badea deține de asemenea francizele pentru România ale restaurantelor Pizza Hut și KFC, extinse în ultimii ani în toată țara. În plus, omul de afaceri este și dealer pentru România al producătorului de articole de îmbrăcăminte Benetton și al firmei de aparatură electronică JVC.
Alături de alți oameni de afaceri din România, Nicolae Badea a demarat în anii '90 investiții în domeniul imobiliar și în industria hotelieră, un exemplu în acest sens fiind lanțul hotelier Howard Johnson.
În ultima ediție a Topului 300 Capital, apărută la finalul anului 2008, averea lui Nicolae Badea este estimată la 150-160 milioane de euro
* 1948: Siim Kallas (n. 2 octombrie 1948) este un politician estonian din Tallinn, care îndeplinește începând cu 2010 funcția de comisar european pentru transporturi în comisia Barroso.
* 1949: Michael Bleekemolen (n. 2 octombrie 1949, Amsterdam) este un fost pilot olandez de Formula 1 care a evoluat în Campionatul Mondial între anii 1977 și 1978.
* 1949: Anna-Lou "Annie" Leibovitz (n. 2 octombrie 1949Waterbury, Connecticut) este o fotografă americană renumită. Ea se număra printre cele mai bine plătite fotografe din lume.
Annie Leibovitz a fost al treilea născut într-o familie de evrei formată din șase copii. Tatăl ei Samuel Leibovitz (1914-2005) a fost ofițer cu rangul de locotenent major la Forțele Aeriene ale Statelor Unite ale Americii. Mama ei Marilyn Edith Leibovitz, născută Heit (1923-2007) a fost dansatoare și profesoară de dans modern. Ea face primele fotografii în Vietnam, unde tatăl ei a fost rănit de mai multe ori în timpul Războiului din Vietnam. Din anul 1967 ea a studiat pictură și artă fotografică la Instiitul de Artă din San Francisco. Primele ei fotografii au fost făcute cu prilejul unor reportaje. Ulterior ea face fotografii documentare despre Robert Frank și Henri Cartier-Bresson. Fiind recomandată de un prieten ea prezintă fotografiile ei editorului Jann Wenner, care impresionat de pozele ei o angajează la editură, în 1971 ea a făcut fotografii pentru formația Rolling Stone, iar între anii 1973 - 1981 este fotografă șefă. Annie Leibovitz face fotografii, îndeosebi portrete despre personalități americane, politicieni, sau despre persoane renumite din alte domenii, fotografii care au devenit renumite. In anul 2013 este distinsă cu premiul Prince of Asturias Awards.
În 1983 a început să muncească pentru agenția de reviste Vanity Fair, continuând să producă fotografii care vor deveni iconice și extrem de cunoscute. În perioada în care aceasta a muncit pentru Vanitz Fair, Annie a creat o sumedenie de fotografii controversate care au rămas în memoria publică. Începând cu pozele pentru Demi Moore (în care aceasta apare nu numai însărcinată dar și în diferite ipostaze nud), Whoopi Goldberg (care a fost fotografiat într-o vană plină cu lapte), Sylvester Stalone (apărând nud într-o poză inspirată din „The Thinker” ) până la poze moderne create pentru Caitlyn Jenner (care a pozat într-un corset după ce aceasta a făcut public anunțul în care susține schimbarea ei sexuală).
După anul 1985, Annie a început de asemenea să muncească la o mulțime de agenții de presă de înaltă calitate. Unul dintre proiectele cele mai importante ale ei a fost pentru American Express, pentru care portretele ei cu celebrități cunoscute precum Elmore Leonard, Tom Selleck și Luciano Pavarotti au făcut-o să câștige în anul 1987 premiul Clio Award. În anul 1996 colecția lui Leibovitz de mai mult de 200 de fotografii, a fost expusă în muzeul de portrete National Portrait Gallery din Washington D.C. fiind prima femeie care a fost atât de onorată. Tot în același an, Annie a publicat o carte numită Photographs: Annie Leibovitz, 1970- 1990.
Considerată pe departe cea mai bună fotografă de portrete din America, Annie a publicat cartea cu titlul The Women în anul 1999. În această carte ea a încercat să sublinieze frumusețea femeilor de pretutindeni, de la cele cu un statut social foarte înalt până la cele mai de jos trepte sociale. Proiectul a fost început în anul 1999 și terminat în 2004 iar în 2016 a fost reluat în Londra.
În 2003 Annie a lansat un album foto cu titlul de American Music, în care se regăsesc  figuri importante ale marilor cântăreți de blues, country, folk, hip-hop și jazz.
În 2012 a fost publicat ultimul cel mai important album de portrete numit Pilgrimage , unde ca rol principal sunt arătate figurile mari ale Washingtonului cum ar fi Abraham Lincoln și Marian Anderson.
Annie Leibovitz
Annie Leibovitz-SF-2-Cropped.jpg
Annie Leibovitz în fața portretului lui Demi Moore
* 1956: Adrian Daminescu (n. 2 octombrie 1956Timișoara) este un cântăreț și compozitor român.
Este al doilea copil al cuplului Constantin și Aznif-Elisabeta Daminescu: Constantin Daminescu, compozitor și dirijor și mama Aznif Elisabeta Daminescu, născută Ekmekgian – soprană a scenei lirice din acea perioada din Timișoara.
Adrian Daminescu
Adrian Daminescu.jpg

Căsătorit cuDaniela Teodora Daminescu
CopiiCezar Alexandru Daminescu
* 1956: Constantin Stancu (n. 2 octombrie 1956) este un fotbalist și antrenor român retras din activitate. Este al șaptelea fotbalist ca număr de prezențe în Liga I (447).
* 1957: Renică Diaconescu (n. SchituOltRomânia) este un politician român, membru al Parlamentului României. În legislatura 2004-2008 Renică Diaconescu a fost ales deputat în circumscriptia electorala nr. 30 Olt pe listele Uniunii Naționale PSD+PUR. Mandatul său a fost validat pe 17 decembrie 2004 și a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Serbia, Bosnia și Herțgovina, Regatul Belgiei și Republica Turkmenistan. Renică Diaconescu a fost ales ca senator în legislatura 2016-2020, pe listele PSD și a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie Republica Franceză-Senat și Regatul Maroc. Renică Diaconescu este medic iar soția sa este de asemeni medic, ei având împreună un fiu.
* 1959: Luis Miguel Fernández Toledo (Pronunție în franceză/lwis fɛʁ.nɑ̃.dɛz/; n. 2 octombrie 1959 în TarifaSpania), cunoscut simplu ca Luis Fernández, este un fost fotbalist și actual antrenor de fotbal francez. Ca fotbalist, Fernández juca pe postul de fundaș sau mijlocaș. La încheierea carierei de fotbalist, în 1993, el a devenit antrenor.
* 1963: Mircea A. Diaconu (n. 2 octombrie 1963BoroaiaSuceava) este un critic literar, eseist, filolog, profesor universitar român, membru al Uniunea Scriitorilor din România și decan al Facultății de Litere a Universității Sucevene din anul 2008.
Mircea A. Diaconu s-a născut la data de 2 octombrie 1963 în localitate Boroaia județul Suceava. Copilăria și-a petrecut-o în satul Orțești, comuna Drăgăneștijudețul Neamț unde a absolvit școala primară urmând pe urmă școala generală în comuna Drăgănești.
La Piatra Neamț a urmat liceul de filologie-istorie „Calistrat Hogaș", în anul 1982 urmând cursurile Facultății de Filologie a Universității "Ștefan cel Mare" din Suceava - specializarea Română-Franceză - facultate pe care o absolvă în anul 1986 cu o lucrare de licență despre Nicolae Breban. Este doctor în filologie al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași din anul 1998 cu teza intitulată „Mișcarea Iconar și literatura română din Bucovina între cele două războaie mondiale”, coordonator prof. univ. dr. doc. Constantin Ciopraga.
A fost redactor șef al revistei "Bucovina Literară" între anii 1997 și 1998 cât și - din anul 2000 - al „Revistei Academice Meridian critic”.
Între anii 2008 și 2012 a fost Decan, iar în prezent este prorector al Universității Ștefan cel Mare din Suceava.
Studiile critice ale domnului profesor Mircea A.Diaconu, sunt de o diversitate alarmantă, domnia sa, fostul decan al Facultății de Litere, actualmente prorectorul Universității Ștefan cel Mare din Suceava, se ocupa încă din teza domniei sale de doctorat publicată prin anul 2002 de o mișcare poetică mai puțin cunoscută, datorită localizării ei cam excentrice față de capitala culturală a României, Bucureștiul, dar și față de capitala culturală a Moldovei, Iașiul, unde funcționează de altfel două din marile universități ale țării, este vorba despre mișcarea poetică Iconar, asupra căreia criticul și istoricul literar revine în Studii bucovinene, Opera omnia vol, I, volum în care face adevărate dosare monografice celor cinci reprezentanți ai mișcării, Mircea StreinulIulian VesperTraian ChelariuGeorge Drumur și Teofil Lianu, ei sunt toți legați de Cernăuți, orașul universitar în care s-a format tânărul poet Mihai Eminescu, sub impactul Lepturariului lui Arune Pumnul, căruia poetul național i-a dedicat și poezia sa de debut, La mormântul lui Aron Pumnul, domnia sa citează cele două modernități din Five Faces of Modernity, una raționalistă și cealaltă irațională, apropos, în conferința sa dl. Antoine Compagnon, ținută cu ocazia decernării titlului de Doctor Honoris Causa al Facultății de Litere din Universitatea din București, admitea în aceeași conferință că există o posibilă paralelă între teza lui Matei Călinescu și cartea domniei sale, Antimodernii, deși el respinge ideea existenței unui postmodernism de factură franceză, adică tezele unui Francois Lyotard sau Jean Baudriilard. Profesorul Mircea A.Diaconu susține teza că în afară de Gîndirea și de trăirismul anilor 30 a mai existat și această mișcare de la Iconar, tot a unor intelectuali de factură antimodernă, care ar fi scris împreună o istorie a literaturii alternativă celei capitaliste, cea a provinciei literare bucovinene, dacă citești acest volum de Pagini bucovinene îți dai seama că teoria se susține căci argumentele rezultă din textele propriu zise.
Sigur, mult mai cunoscute sunt studiile sale despre Cioran, Cui i-e frică de Emil Cioran?, cu trimitere intertextuală la celebra piesă de teatru Cui i-e frică de Virginia Woolf?, a lui Edward Albee, și eseul de istorie literară publicat în anul centenarului Caragiale, I.L. Caragiale, Fatalitatea ironică, domnia sa însă este un critic de poezie, ca Grigore Gricurcu sau regretatul Marin Mincu pe vremuri, a consacrat mai multe studii diferite poeților de la Gîndirea, celor din mișcarea Iconar, lui Cezar Baltag într-o micromonografie din seria celebră de la Aula, poeziei postmoderne, și are două volume de analize separate intitulate Fețele poeziei, Fragmente critice și Atelierele poeziei. La cestea se adaugă două eseuri monografice de ținută, primul dedicat unui autor drag moldovenilor, Calistrat Hogaș, al cărui volum Pe drumuri de munte nu mai poate fi egalat de nimeni care practică memorialistica drumeției pe cărările de cremene, cum își denumea Liviu Papadima volumul similar, și Ion Creangă, Nonconformism și gratuitate, publicat la editura Dacia în 2002.
Mircea A. Diaconu
Mircea Diaconu.JPG
* 1962: Constantin Moscovici (n. 2 octombrie 1962, în CărpineniRSS MoldoveneascăURSS) este un interpret și compozitor de muzică ușoară din Republica Moldova. Cartea de vizită a artistului se consideră piesa „Păstorul Singuratic” de James Last.
În doi ani a trecut cursul de patru ani a școlii muzicale. În 1997 a fost admis la studii în Institutul de Arte din Chișinău „Gavriil Muzicescu” la facultatea „instrumente populare”. Și-a făcut studiile în clasa lui Vasile Iov – naist renumit. În 1983 a absolvit facultatea și a fost încorporat în rândurile forțelor armate sovietice.
Din 1984 a început cariera muzicală, solist în Filarmonica Națională și a început să activeze în ansamblul „Legenda” sub conducerea lui Iurie Sadovnic. Între 1987-1990 a fost solist al ansamblului de muzică de estradă sub conducerea compozitorului Anatol Chiriac. Din 1990 până în 1995 activează preponderent în România, după care se va reîntoarce în Republica Moldova. Și în 1995 devine solist al trupei “Fag”, compusă din cinci persoane, care activează pe lângă Palatul Național. Din 1997 până în prezent este angajatul Filarmonicii Naționale. Evoluează împreună cu show-balet “Fan Fart”. Anual organizează concerte de binefacere pentru copiii orfani. Căsătorit cu soția Valentina, artist emerit a Moldovei, solista ansamblului de dansuri populare “Joc”. Împreună au un fecior pe nume Victor.
* 1964: Vitalie Mihai Vrabie (n. 2 octombrie 1964Costuleniraionul Ungheni) este un om politic din Republica Moldova, care îndeplinește în prezent funcția de secretar general al Partidului Democrat din Moldova. Din iulie 2007 până în septembrie 2009 a deținut funcția de Ministrul al Apărării al Republicii Moldova.
* 1966: Rodney Agatupu Anoaʻi (n. 2 octombrie 1966 - d. 23 octombrie 2000) a fost un wrestler american profesionist. El a fost cel mai bine cunoscut în timpul său în Federația Mondială de Wrestling (WWF), unde a luptat sub numele de Yokozuna. Termenul Yokozuna se referă la cel mai înalt grad profesional în sumo wrestling în Japonia. Deși „Yokozuna” a fost portretizat ca un luptător de sumo, acesta nu a concurat niciodată cu luptători de sumo. Cu toate că a luptat ca un reprezentant al Japoniei, a fost de origine din Samoa și, în consecință, a fost taxat ca originar din Polinezia (deși el a fost condus de domnul Fuji fluturând un steag japonez).
* 1969: Mihai Mărgineanu (n. 2 octombrie 1969, București) este un cântăreț și compozitor român de muzică folk si pop rock. Muzica sa este inspirată din folclorul urban, unele melodii fiind preluări ale unor cântece vechi de pahar, iar altele fiind creații proprii în același gen. Versurile sale sunt adeseori explicite, conținând cuvinte necenzurate.[1]
S-a lansat în muzică destul de târziu, la vârsta de 36 de ani. Primele melodii ale sale au fost înregistrate în 2005, fiind inițial destinate unui grup limitat de prieteni. Ulterior, cântecele s-au răspândit pe internet, iar autorul a câștigat popularitate și datorită invitației în emisiunea Cronica Cârcotașilor.[2]
Cea mai cunoscută melodie a lui Mărgineanu, "Mă iubește femeile" este o preluare după un cântec al actorului interbelic Iancu Brezeanu, din care Mărgineanu a păstrat doar melodia și a rescris o parte din versuri într-un stil propriu.
Mihai Mărgineanu a absolvit Liceul de electronică industrială, apoi Academia Română de Management și Universitatea Tehnică de Construcții, Facultatea de Instalații. Între anii 1999-2001, a lucrat în publicitate, la Departamentul vânzări în cadrul trustului de presă Ringier,[3] iar din anul 2002, are o firmă de import materiale de construcții.
Mihai Mărgineanu
Mihai Mărgineanu.jpg
Mihai Mărgineanu la concertul de lansare al albumului Pe sub norii de hârtie din noiembrie 2009 la Sala Palatului
* 1971: Xavier Kurt Naidoo (n. ,[2][3][4] MannheimGermania[1]), cunoscut și după numele său de scenă Kobra, este un cantautor german ce abordează stilurile Soul și R&B și un actor de ocazie.
Xavier Naidoo
Naidoo Popakademie.jpg
Xavier Naidoo, 2011
* 1973: DeShaun Dupree Holton (2 octombrie 1973 - 11 aprilie 2006), cunoscut mai mult după numele de scenă "Proof", a fost un rapper și songwriter american din DetroitMichigan. De-a lungul carierei sale a făcut parte din trupele Goon Squad, 5 Elementz, Promatic și, cel mai notabil, din D12. În copilărie a fost prieten apropiat de-al rapperului Eminem, care locuia pe aceeași stradă. În 2006, Proof a fost împușcat și ucis în urma unei altercații la clubul CCC din Detroit.
Proof
ProofAug05.jpg
Proof in August 2005
* 1973: Andrii Mihailovici Danilko (ucraineană Андрій Михайлович Данилко; n. 2 octombrie 1973), cunoscut ca Verka Serdiucika (ucraineană Вєрка Сердючка) este un cântăreț și actor comediant din Ucraina. El a reprezentat Ucraina la Concursul Muzical Eurovision 2007 cu melodia Dancing Lașa Tumbai. Cântărețul a fost acuzat că la selecția națională a Ucrainei pentru Eurovision 2007 în loc de Lașa Tumbai (care se presupune a fi o expresie în limba mongolă) a pronunțat Russia goodbye (ceea ce înseamnă La revedere Rusia). Tot odată acesta are o orientare sexuală puțin abstractă. Verka Serduchka este foarte cunoscută în UcrainaRusia și în Belarus.
Andrii Danilko
Verka Serduchka 2007 Eurovision.jpg
* 1976: Anita Kulcsár (n. 2 octombrie 1976, în Szerencs[1] – d. 19 ianuarie 2005, între Pusztaszabolcs și Velence[2]) a fost o mare jucătoare de handbal din Ungaria. Kulcsár a devenit componentă a echipei naționale de handbal feminin a Ungariei începând din 1996. Ea și-a început cariera handbalistică la clubul Kölcsey DSE din Nyíregyháza, apoi a jucat la Győri Audi ETO KC, Alcoa FKC și Dunaferr NK.
Anita Kulcsár a murit într-un accident de mașină pe 19 ianuarie 2005, la vârsta de 28 de ani. De la moartea handbalistei, municipalitatea din Dunaújváros organizează în fiecare an Competiția Memorială Anita Kulcsár, în onoarea ei.
* 1977: George Șoltuz (n. 2 octombrie 1977) este un jucător de fotbal român care în prezent joacă pentru clubul ACS Săgeata Stejaru.
* 1978: Ayumi Hamasaki (浜崎あゆみ Hamasaki Ayumi?, de asemenea 浜崎歩) (n. 2 octombrie 1978) este o cântăreațăcompozitoarefotomodel și fostă actriță japoneză. Numită de asemenea Ayu de către fani, Hamasaki este una dintre cele mai populare cântărețe de pop din istoria muzicală a Japoniei, supranumită și „Împărăteasa Pop-ului”.[2][3] Fiind născută la Fukuoka, la 14 ani actriță, s-a mutat ulterior la Tokyo cu scopul de a urma o carieră în industria divertismentului. În 1998, sub tutela lui Max Matsuura, CEO al Avex, Hamasaki a lansat o serie de discuri single de un succes modest care au culminat, în 1999, cu albumul de debut A Song for XX. Materialul discografic a debutat pe poziții înalte în clasamentele Oricon și a rămas acolo timp de patru săptămâni, instituind popularitatea ei în Japonia.[fn 1]
Ayumi Hamasaki
浜崎あゆみ
Hamasaki Ayumi.jpg
Ayumi Hamasaki în Taiwan.jpg
* 1979: Paul Dumbrăvanu (n. 2 octombrie 1979) este un deputat român, ales în 2012 din partea Partidului Național Liberal.
* 1979: Balázs Borbély (n. 2 octombrie1979 în Dunajská Streda) este un fotbalist slovac de origine maghiară care joacă în prezent pentru AEL Limassol în Cipru și pentru Echipa națională de fotbal a Slovaciei. A evoluat între 2008 și 2009 la FC Timișoara.
* 1982: Satanei Setgalievna Kazánova (în rusă Сатане́й Сетгали́евна Каза́нова; n. 2 octombrie 1982, în Kabardino-Balkaria), cunoscută mai mult ca Sati Kazanova (în rusă Сати́ Казанова) este o cântăreațăfotomodelactriță, prezentatoare și vedetă de televiziune rusă.[1] Până în mai 2010, ea a fost una din cele trei vocaliste ale formației pop rusești Fabrika (în rusă: Фабрика). În 2002, ea a luat parte în primul sezon din show-ul rusesc „Fabrica de staruri”, terminând pe locul doi.
Sati s-a născut în Kabardino-Balkaria, este de etnie kabardină și de religie musulmană
Sati Kazanova
Sati kazanova.jpg
* 1984: Gabriel Cristian Velcovici (n. 2 octombrie 1984) este un fotbalist român care în prezent este liber de contract.
* 1984: Marion Bartoli (n. 2 octombrie 1984Le Puy en VelayFranța) este o jucătoare profesionistă de tenis din Franța. În 2007 a jucat prima sa finală de Grand Slam, la Wimbledon. În anul 2013, la Wimbledon, a cucerit singurul său titlu de Grand Slam
* 1986: Izabela Tomița (n. 2 octombrie 1986CraiovaRomânia) este o interpretă de muzică populară din zona Olteniei, reprezentând cu precădere sudul județului Dolj.
Izabela Tomița provine dintr-o familie iubitoare de folclor, o familie în care domnește frumosul și buna dispoziție, unde muzica și, în general arta, sunt puse la loc de cinste. Izabela a moștenit dragostea pentru folclor de la părinți. Vocea mamei îi alina suspinele și clipele de teamă din copilărie, iar pașii de dans ai tatălui o purtau măreți în hore și sârbe. Izabela nu este singura din familia Tomița care a moștenit acest dar de la părinți. Sora sa, Andreea, este pasionată de dansul modern și își dorește să ajungă, într-o zi, un coregraf de renume. Izabela Tomița a început să cânte la vârsta de 11 ani, când întâmplător s-a întâlnit cu Niculina Stoican, cunoscută solistă de muzică populară din Mehedinți. Ascultând-o, Izabela și-a dorit să ajungă să cânte, ca ea, pe o scenă, acompaniată de o orchestră și privită de o lume întreagă. Timp de patru ani, Izabela a studiat canto clasic la Școala Populară de Artă, însă dragostea pentru muzica populară a însoțit-o tot timpul, motiv pentru care, în această perioadă, a colaborat cu Ansamblul de Amatori DOR CĂLĂTOR din Craiova, cu care a participat în anul 2003 la Festivalul Obiceiuri uitate de la Mamaia. Acest lucru i-a permis Izabelei să realizeze că muzica populară este mai aproape de sufletul ei și că prin cântecul și versul popular se regăsește, pe sine, mult mai ușor.

Izabela Tomiţa
În aprilie 2004, Izabela începe să colaboreze cu Ansamblul de Copii din Simnic, alături de care susține câteva spectacole în țară și peste hotare. În octombrie 2004, Izabela Tomița participă la primul festival de folclor - Festivalul de cătănie de la Cluj-Napoca. În martie 2005, în urma unui concurs realizat de Radio Oltenia Craiova, este remarcată și apreciată de Camelia Raboveanu, solista de muzică populară și membră a juriului. Acest concurs îi aduce Izabelei o colaborare mai lungă, pentru câteva spectacole în Bulgaria. În această perioadă, Izabela Tomița realizează și primele sale înregistrări, împreună cu Orchestra Maria Tănase, piesele imprimate fiind preluări din repertoriul Mariei Lătărețu și cel al Mariei Tănase.
În ciuda faptului că Izabela dispune de foarte puțin timp liber, a căutat mereu să fie cât mai aproape de muzica populară, îmbinând armonios viața de studentă cu cea de artist. La un an după primele înregistrări, Izabela Tomița a intrat din nou în studio, cu piese noi, unele culese, altele create, altele preluate, alături de Orchestra Ansamblului Rapsodia Romană, sub bagheta dirijorului Marcel Goiana. Acest material cuprinde piese preluate din repertoriul regretatului Valentin Bleoancă Plenița, părintele fostului ansamblu "Mugurelul", actualul ansamblu "Maria Tănase" din Craiova. Acest renumit solist i-a dăruit Izabelei piesele sale, cu dorința de a duce mai departe ceea ce el a strâns de-a lungul unei vieți de om. Chiar dacă, uneori, drumul unui interpret de muzică populară este spinos, Izabela consideră că a avut și are parte de acel "dram de noroc". A cunoscut persoane care au apreciat-o și care au ajutat-o.
Izabela Tomița
Izabela Tomita.jpeg
Izabela Tomița în 2009

Isabela Tomița DSC01341.jpg

    Izabela Tomiţa şi Orchestra Lăutarii- dirijor Nicolae Botgros
    * 1987: Juan Ignacio Sánchez Sotelo (n. 2 octombrie 1987AvellanedaArgentina) este un fotbalist argentinian care evoluează în prezent la Club Olimpo. De-a lungul carierei a mai evoluat la Racing Club și la Rapid.
    * 1989: Aymen Tahar (n. 2 octombrie 1989, este un fotbalist algerian care evoluează pe postul de mijlocaș la echipa Boavista FC. În România a mai jucat pentru Gaz Metan Mediaș.
    La juniori a evoluat pentru Sheffield United FC și Staveley MW în Anglia.
    * 1991: Alexandra Năftănăilă, (n. , Argeș, România[1]) cunoscută sub numele de scenă Sandra N, este o cântăreață română de muzică dance. Este fiica lui Ion Năftănăilă, primarul comunei Albeștii de Muscel din județul Argeș.[2]
    Sandra și-a început cariera de la vârsta de 4 ani, când a concurat la un show muzical pentru copii. Și-a continuat drumul în muzică studiind la o Școală de Muzică locală. A reprezentat țara la mai multe festivaluri de muzică din Europa. (Turcia și Italia). Cântă la chitară și la pian și compune linii melodice și versuri de la vârsta de 14 ani. În 2006 a înregistrat primul album de muzică pop, care cuprindea 10 piese pe care le interpreta în concerte prin țară, alături de 2 fete dansatoare. Tot în 2006 a urmat timp de 3 ani cursuri de canto/tehnică vocală la Școala de Muzică a prof. Crina Mardare. A urmat un album de cover-uri. În 2011 intră pe piața muzicală, când Adrian Sînă devine manager-ul ei. Sandra este cunoscută pentru colaborările sale la piesele „Angel” feat. Adrian Sînă, „I'm Sorry” și "Boracay" feat. Akcent. Primele două colaborări au avut parte de trei nominalizări la Romanian Music Awards din 2012: Best Male pentru „Angel”, piesa lui Adrian Sînă, și Best Pop și Best Group pentru „I'm Sorry”, piesa formației Akcent.[3] În 2013 a luat casting-ul pentru serialul "O nouă viață" difuzată pe Acasa Tv, unde a jucat rolul Sandrei pentru care a trebuit să se vopsească roz. În 2013 semnează cu Roton și lansează Boracay feat Akcent (14 milioane de views), Te joci cu mintea mea (5 milioane views). În 2014 lansează Liar -10 milioane de views, o piesă bine primită în afara țării și Ballerina (4 milioane de views) La toate aceste piese Sandra este co-autor (textier) și linie melodică (Ballerina). Piesele în engleză i-au adus Sandrei notorietate pe plan internațional, astfel că are concerte în Pakistan, Rusia, Liban (Nrj Music Tour). În 2015 lansează single-ul Mă dor ochii mă dor.
    * 1991: Roberto Firmino Barbosa de Oliveira (n. 2 octombrie 1991), cunoscut ca Roberto Firmino sau simplu Firmino, este un fotbalist brazilian care evoluează la clubul englez Liverpool și la echipa națională de fotbal a Braziliei pe postul de mijlocaș sau atacant.
    * 1992: Chen Balbus (în ebraică חן בלבוס; n. 2 octombrie 1992[1], în Bat Yam[2]) este un chitarist și compozitor israelian, membru al trupelor Orphaned Land[3] și The Secret Saints[4][5]. În trecut, Balbus a fost component al formațiilor From Nihil[6] și Tales From the Morgue și a participat la înregistrări în studio pentru trupa Edenwar.[7]
    Chen este fratele lui Oren Balbus, solistul vocal al trupei Eternal Gray.
    Chen Balbus
    20140608 Gelsenkirchen RockHard 0247.jpg
    Chen Balbus pe 8 iunie 2014,
    la RockHard Festival Gelsenkirchen
    * 1993: Michy Batshuayi (BruxellesBelgia2 octombrie 1993), este un fotbalist belgian de origine congoleză. Joacă pe postul de atacant Chelsea în Premier League engleză.[1] Batshuayi este fratele fotbalistului Aaron Leya Iseka.
    * 1999: Maxime Godart (născut la 2 octombrie 1999 la Compiègne), este un tânăr actor francez, cunoscut pentru rolul principal al filmului Le Petit Nicolas din 2009.
    Maxime Godart începe să ia cursuri de actorie la centrul cultural de la Noyon, la vârsta de opt ani, urmând ca apoi să treacă la piese diverse.
    După aceea, el s-a prezentat la castingul filmului Le Petit Nicolas, după ce vede anunțul pe internet. Echipa tehnică este încântată, dar regizorul, Laurent Tirard, preferă un alt băiat și îi spune acestuia că se mai gândește dacă să-i dea rolul principal (a Micului Nicolas).
    În același an, 2009, Julien Rambaldi îi acordă un rol secundar în filmul Les Meilleurs Amis du monde.
    În 2010, Maxime Godart a fost chemat la emisiunea de divertisment Le Grand Restaurant, de Pierre Palmade.
    Maxime Godart
    Godart-Le Petit Nicolas-Avant Première.jpg
    Maxime Godart la premierea filmului Le Petit Nicolas, în 2009



    Decese
    * 534: Athalaric (n. 516 – d. 2 octombrie 534) a fost rege al ostrogoților din Italia din anul 526.
    Athalaric a fost fiul lui Eutharic cu regina Amalasuntha. Bunicul său pe linie maternă a fost Theodoric cel Mare. El a succedat bunicului său în poziția regală din 526.
    Dat fiind că Athalaric nu avea la acel moment decât vârsta de 10 ani, regența a fost asumată de către mama sa, Amalasuntha. Mama sa a căutat să îi asigure lui Athalaric o educație în tradiția romană, însă nobilii goți au efectuat presiuni asupra Amalasunthei pentru a le permite să îl crească în conformitate cu obiceiurile lor. Ca rezultat, Athalaric a căzut în patima beției, fapt care i-a distrus sănătatea.
    * 939: Gilbert (sau Giselbert) (n. c. 890 – d. 2 octombrie 939) a fost duce de Lotharingia (sau de Lorena).
    Începutul domniei lui Gilbert nu este clar. Un dux Lotharingiae este menționat în 910, acesta putând fi chiar Gilbert. Lotharingia a luat partea lui Carol al III-lea în 911, care a fost depus în Francia Occidentală în 922 de către Robert, rămânând însă rege în Lotharingia, de unde a încercat să recucerească Francia apuseană până când a fost capturat în 923.
    În 925, Gilbert a jurat credință regelui Henric I al Germaniei din poziția de duce de Lotharingia. Gilbert s-a căsătorit cu fiica lui Henric, Gerberga de Saxonia către 930. Din nu se știe ce motiv, Gilbert s-a răsculat atunci când Henric a murit în 936 și s-a supus lui Ludovic al IV-lea al Franței. Gilbert a reușit să fie practic independent vreme de trei ani până când a fost înfrânt de către armata regelui Otto I cel Mare al Germaniei în 939 în bătălia de la Andernach. Gilbert a fost făcut prizonier, dar a reușit să evadeze, înecându-se însă pe când încerca să traverseze Rinul. Lorena a fost conferită ducelui Henric I de Bavaria.
    * 1803 Samuel Adams (n. 16 septembrie/27 septembrie 1722 – d. 2 octombrie 1803) a fost un om de stat american, filozof politic și unul dintre părinții fondatori ai Statelor Unite ale Americii. Ca politician al epocii coloniale britanice în provincia colonială Massachusetts, Adams a fost unul din liderii mișcării care se va transforma în ceea ce va deveni Revoluția Americană, fiind totodată unul din arhitecții principiilor republicanismului american care a dat formă întregii culturi politice ulterioare a Uniunii. Samuel Adams a fost văr de-al doilea cu ce al doilea președinte american, John Adams.
    Născut la Boston, Adams a crescut într-o familie religioasă și activă în plan politic. Absolvent al Colegiului Harvard, nu a avut succes în afaceri și în meseria de perceptor de taxe. A intrat în politică și a devenit un influent membru al Camerei Reprezentanților din Massachusetts și al consiliului local din Boston în anii 1760; Adams făcea parte dintr-un curent politic ce se opunea eforturilor Parlamentului britanic de a impune taxe în coloniile sale din America fără consimțământul acestora. Circulara sa din 1768 în care cerea cooperare colonială a dus la ocuparea Bostonului de soldați britanici, care s-a soldat cu masacrul din Boston din 1770. Pentru a ajuta la coordonarea rezistenței față de ceea ce el considera a fi tentative ale guvernului britanic de a încălca Constituția Regatului Unit pe spinarea coloniilor, în 1772 Adams și colegii săi au pus în funcțiune un sistem de comitete de corespondență, prin care s-au stabilit legături între separatiștii din Cele 13 Colonii. Continuarea rezistenței față de politica britanică s-a soldat în 1773 cu Partida de Ceai de la Boston și cu Războiul de Independență al SUA.
    Samuel Adams
    J S Copley - Samuel Adams.jpg
    În acest portret realizat în jur de 1772, de John Singleton Copley, Samuel Adams indică Massachusetts Charter, act pe care l-a văzut ca o constituție care proteja drepturile oamenilor.
    * 1830: Ioan Bob (n. 1739Orman, Cluj - d. 2 octombrie 1830Blaj) a fost întâistătător al Bisericii Române Unite cu Roma între 1782-1830. Activitatea sa a fost afectată de conflictul cu Gheorghe Șincai, pe care l-a denunțat și demis din funcția de director școlar
    Ioan Bob s-a născut la 25 noiembrie 1739, în localitatea Orman, în comitatul Solnocul Interior, azi în județul Cluj. Părinții săi erau nobili români Andrei Bob din Copalnic-Mănăștur și Candida Timandi.
    Primele cursuri școlare le-a făcut sub îndrumarea învățătorului reformat comunal, apoi a studiat la Ocna Dej, la Jula și la Ciumăfaia. La vârsta de 11 ani a trecut la iezuiții din Cluj. De la Cluj a plecat la Blaj, fiind novice-monah. La Blaj l-a avut profesor de gramatică pe Petru Iacob.
    Întrucât regulile călugărești cerute de Atanasie Rednic erau prea aspre, nu a depus vot de călugăr. A plecat la reședința iezuiților din Odorheiu Secuiesc, unde a fost administrator între 1765-1769, iar de acolos s-a întors la Blaj, în calitate de administrator al mănăstirii, unde a funcționat până în anul 1773. În acel an a fost trimis la studii la Sâmbăta Mare, deși avea vârsta de 34 de ani, de către episcopul Grigore Maior, unde, în 1774, a absolvit cursul de teologie, dar bolnav fiind, s-a reîntors la Jula, unde și-a refăcut sănătatea. În 1778, episcopul Grigore Maior l-a hirotonit preot și l-a numit secretar episcopal, iar apoi, protopop în Daia Română, iar de aici, la Târgu Mureș.
    În anul 1782 episcopul Grigore Maior a trebuit să renunțe la episcopat, din cauza neînțelegerii pe care le avea cu călugării basilieni și a opoziției pe care o făcuse față de Edictul de toleranță emis de împăratul Iosif al II-lea. La 12 august 1782 a fost convocat sinodul electoral. Aici candidații la episcopat s-au clasat în felul urmâtor: Ignatie Darabant cu 63 de voturi (susținut de călugări), Iacob Aron cu 57 de voturi, Ioan Bob cu 37 de voturi, Filotei Laszlo cu 10 voturi, Andrei Zetkey de la Muncaciu cu 2 voturi, Avram Mehesi Avram 2 voturi, Samuil Micu cu 1 vot și Ieronim Kalnoki 1 vot, în total fiind exprimate 178 de voturi.
    La 21 octombrie 1782 împăratul Iosif al II-lea l-a numit episcop pe Ioan Bob, iar papa Pius al VI-lea l-a confirmat episcop. Împăratul Iosif al II-lea l-a preferat pe Ioan Bob în calitate de episcop al Bisericii Române Unite cu Roma, întrucât era preot de mir și nu călugăr, deși se clasase pe locul al III-lea, după numărul de voturi voturi obținute.
    La 6 iunie 1784 a fost consacrat episcop de Grigore Maior, episcopul pensionat.
    Pe 30 martie 1792 a adresat împăratului Leopold al II-lea memoriul intitulat Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae. A ctitorit numeroase biserici greco-catolice, între care Biserica Bob din ClujBiserica Bob din MediașBiserica Bob din Târgu Mureș (nerestituită) etc.
    În anul 1810 a înființat Vicariatul Silvaniei, cu un rol însemnat în ridicarea culturală a românilor din ținutul Sălajului
    Ioan Bob
    IoanBob.jpg
    * 1841: Honoré al V-lea (13 mai/14 mai 1778, Paris – 2 octombrie 1841, Paris) a fost Prinț de Monaco și Duce de Valentinois. Născut Honoré Gabriel Grimaldi a fost fiul cel mare al lui Honoré al IV-lea, Prinț de Monaco și Louise d'Aumont. A murit celibatar. A fost succedat de fratele său mai mic, Florestan I.
    Honoré al V-lea a avut un fiu nelegitim cu Félicité Madeleine Honorée Gabrielle de Rouault de Gamaches, fiu care s-a născut la Paris, la 9 iunie 1814 și a murit la Saint-Germain-en-Laye la 15 iulie 1894, celibatar.
    Honoré al V-lea
    Honore V Monaco.gif

    PărințiHonoré al IV-lea
    Louise d'Aumont[*] Modificați la Wikidata
    Frați și suroriFlorestan I, Prinț de Monaco Modificați la Wikidata
    CopiiOscar Grimaldi[*] Modificați la Wikidata
    * 1914: Demetrios I, pe numele laic Dimitrios Papadopoulos, (n. 8 septembrie 1914, lângă Istanbul - d. 2 octombrie 1991, Istanbul) a fost de la 16 iulie 1972 până în 1991 patriarh în Constantinopol.
    În timpul păstoririi sale a avut loc o apropiere între biserica ortodoxă și cea romano-catolică. În anul 1980 a avut loc prima sesiune plenară a Comisiei Mixte de Dialog Teologic Catolic-Ortodox. În 1987 patriarhul Demetrios a făcut o vizită cu însemnătate istorică la Roma, unde s-a întâlnit cu papa Ioan Paul al II-lea.
    Succesorul său este patriarhul Bartolomeu I.
    * 1931: Jaime de Borbón y de Borbón-Parma, numit Duce de Madrid și cunoscut în Franța drept Jacques de Bourbon, Duce de Anjou (27 iunie 1870 – 2 octombrie 1931) a fost pretendent carlist la tronul Spaniei sub numele de Jaime al III-lea și pretendent legitimist la tronul Franței sub numele de Jacques I.
    Jaime a fost singurul fiu al lui Carlos, Duce de Madrid și a soției sale, Prințesa Margherita de Bourbon-Parma. S-a născut la Vevey în Elveția; a fost botezat la La Tour-de-Peilz la 30 iulie 1870 cu numele de Jaime Pío Juan Carlos Bienvenido Sansón Pelayo Hermenegildo Recaredo Álvaro Fernando Gonzalo Alfonso María de los Dolores Enrique Luis Roberto Francisco Ramiro José Joaquín Isidro Leandro Miguel Gabriel Rafael Pedro Benito Felipe și a avut drept nași pe unchiul său, contele de Chambord și pe bunica paternă, contesa de Montizón.
    La 2 august 1870 a fost proclamat prinț de Asturia de către carliști ca fiu al lui "Carol al VII-lea, rege al Spaniei", adică a "Ducelui de Madrid".
    Jaime a fost educat de iezuiți întâi la colegiul Vaugirard din Paris, apoi la colegiul Beaumont din Old Windsor, Anglia și în final la colegiul Stella Matutina din Feldkirch, Austria. La moartea bunicului său, la 18 noiembrie 1887, Jaime de Borbón a devenit noul "delfin al Franței" numit de legitimiști. A urmat Academia Militară Tereziană la Wiener Neustadt, apoi în 1896 a intrat în armata imperială rusă unde a fost ofițer și a participat la mai multe campanii militare, inclusiv la Revolta Boxerilor din China din 1900. De asemenea, el a luat parte la războiul ruso-japonez luptând în Bătălia de la Liaoyang și Bătălia de la Vafangon.
    A călătorit mult, în special în Indochina unde s-a împrietenit cu Guvernatorul General, Paul Doumer, viitorul președinte al Republicii franceze.
    La 18 iulie 1909, Jaime i-a succedat tatălui său ca pretendent carlist la tronul Spaniei și pretendent legitimist la tronul Franței. Ca pretendent carlist la tronul Spaniei deținea numele de Jaime al III-lea însă a utilizat titlul de Duce de Madrid. Ca pretendent legitimist la tronul Franței deținea numele de Jacques I însă a utilizat titlul de Duce de Anjou.
    Jaime de Borbón a trăit o parte din timp la Paris unde avea un petic de pământ în arondismentul 8. Acolo a murit de angină pectorală la vârsta de 61 de ani, la câteva zile după ce s-a împăcat cu verișorul său, fostul rege constituțional exilat Alfonso al XIII-lea al Spaniei.
    Unchiul său Alfonso de Borbón în vârstă de 82 de ani i-a succedat ca pretendent legitimist la tronul Franței și ca pretendent carlist la tronul Spaniei.
    Jaime de Borbón
    Don Jaime de Borbón.jpg
    * 1938: Alexandru Averescu (n. BabelePrincipatele Unite – d. ,[1] BucureștiRomânia[2]) a fost mareșal al Românieigeneral de armată și comandantul Armatei Române în timpul Primului Război Mondial, fiind deseori creditat pentru puținele succese militare ale României. A fost, de asemenea, prim-ministru al României în trei cabinete separate (fiind și ministru interimar al afacerilor externe în perioada ianuarie-martie 1918). Averescu a fost autorul a 12 opere despre chestiuni militare (inclusiv un volum de memorii de pe prima linie a frontului)[3], membru de onoare al Academiei Române din iunie 1923 și decorat cu Ordinul Mihai Viteazul.
    Alexandru Averescu a fost o figură atipică pentru viața politică a României interbelice. S-a născut în satul Babele, lângă Ismail, (regiunea Odesa, azi în Ucraina) în Principatele Unite. Cariera sa militară a avut o traiectorie constant ascendentă. În 1881 a absolvit cursurile Școlii militare de la Mănăstirea Dealu (Târgoviște) și a dobândit gradul de sublocotenent.[4].
    A urmat apoi cursurile Școlii Superioare de Război din TorinoItalia, al cărei absolvent devine în 1886, an în care obține și brevetul de ofițer de stat major.[5] După întoarcerea în țară are o remarcabilă carieră militară. În 1892 este profesor la Școala de ofițeri de cavalerie și comandant al escadronului de elevi.
    Devine căpitan în 1889 și maior în 1894.[4]. Între 1894 -1896 a fost comandant al Școlii Superioare de Război (Școala Superioară de Resbel, după ortografia vremii), având pe atunci gradul de maior.[6] Ca profesor la Școala Superioară de Război a elaborat numeroase cursuri de tactică, strategie, organizare-mobilizare, geometrie militară.
    A fost apoi atașat militar al României la Berlin (1896-1898) și șef al Marelui Cartier General (1911-1913). Funcția de atașat militar la Berlin era una dintre cele mai importante pentru relațiile militare ale României, având în vedere tratatul secret de alianță cu Tripla Alianță din 1883 și faptul că Germania era, la acea dată, principalul nostru furnizor de armament.
    Devine locotenent-colonel în 1898 și se află pentru un an la comanda Regimentului 4 roșiori. Între 1899 și 1904 este în fruntea Secției Organizare-Mobilizare din Marele Stat Major. În anul 1906 este avansat la gradul de general de brigadă.[4]. La 13 martie 1907, Alexandru Averescu este numit în funcția de ministru de Război de proaspătul președinte al Consiliului de Miniștri, Dimitrie A. Sturdza. A participat la reprimarea mișcărilor țărănești din 1907.[7] La 1 aprilie 1912 devine general de divizie, iar în 1913 a luat parte la Al Doilea Război Balcanic, conducând ofensiva română pe teritoriul Bulgariei, până la Sofia.
    Primul Război Mondial i-a adus glorie. Generalul de divizie Alexandru Averescu a îndeplinit funcția de comandant al Armatei a II-a (14 - 26 august 1916, 26 septembrie 1916 - 30 ianuarie 1918). S-a remarcat printr-un spirit ingenios și plin de inițiativă, care l-a dus la conflicte cu Marele Cartier General, condus de generalul Prezan.
    A inițiat cunoscuta manevră de la Flămânda (18 septembrie/1 octombrie 1916) care însă a fost o operație ratată, deoarece trupele trecute la sud de Dunăre au fost retrase fără a se fi confruntat cu inamicul; a condus Armata a II-a în bătăliile de la Mărăști și Oituz (1917).
    Un episod interesant din timpul războiului, cu implicații politice: apăruse zvonul că Averescu ar vrea să-l răstoarne pe rege și să preia puterea, de aceea, jignit de neîncrederea suveranilor, generalul și-a dat demisia. Peste câteva zile regina Maria îl chema în audiență, declarând: "Ia-o înapoi! Îmi arde degetele." Pentru activitatea din timpul Primului Război Mondial a primit drepturile, onorurile și avantajele materiale prevăzute de legea promulgată prin Decretul Regal nr. 1678/1927[8], iar pe 14 iunie 1930 i s-a conferit demnitatea onorifică de mareșal[9].
    Bastonul de mareșal a lui Alexandru Averescu a intrat în colecția Muzeului Militar Național în anul 1960, fiind confiscat de Ministerul Afacerilor Interne, care comunica muzeului că trimite un baston de metal galben, îmbrăcat în pluș roșu și o cutie de carton roșie ce au aparținut fostului mareșal Averescu, acesta fiind confiscat de la numitul Ion Iliescu[10] (nu același cu demnitarul comunist și viitorul președinte al României[11]).
    Constantin Argetoianu îl considera pe Averescu o personalitate duplicitară, plină de calități dar urmărind idealuri mărunte. În „Memoriile” sale, controversatul politician îi face mareșalului un portret sugestiv și subiectiv: „Ființă complexă mai mult în aparență decât în realitate, Averescu n-a avut pe lume decât două patimi: femeile și galoanele. Nu femeia, ci femeile - nu ambiția marilor înfăptuiri, ci galoanele. Pentru satisfacerea acestor două patimi, în serviciul cărora punea o inteligență, o șiretenie și o forță de voință incontestabile, era în stare să sacrifice orice, până și convingerile pe care le avea și pentru a ajunge la ținta zilei să apuce orice cale. Drumuri piezișe, poteci ascunse, cotituri neașteptate, nimic nu-l oprea.
    Omul cel mai popular în țara sa din Europa n-a avut nici un moment gândul să clădească, n-a urmărit decât postul de prim-ministru! Toate planurile și programele pe care le debita erau numai paradă, după cum s-a văzut după ce a fost chemat la Guvern. Galoanele! Galoanele și nimic mai mult. Le pierduse în armată prin nedibăcie, și voia acum să le recâștige în politică, prin toate felurile de dibăcie! […] Averescu era în stare să primească puterea oricând, de la oricine și oricum
    Din tranșee, generalul va intra în viața politică. Prin unele conjucturi favorabile va fi în mai multe rânduri prim-ministru (ianuarie-martie 1918, 1920-1921, 1926-1927). Averescu a înființat în 1918 și a condus Liga Poporului (din 1920 va deveni Partidul Poporului, la Congresul general al Ligii din 16 și 17 aprilie). Partidul era constituit inițial din conservatori, oameni politici din BasarabiaBucovina și Transilvania, din generali și ofițeri superiori și se baza pe prestigiul lui Averescu.[4]. La Congresul Ligii din 16-17 aprilie 1920, s-a făcut fuziunea cu gruparea lui Octavian Goga din Transilvania, cu Uniunea națională a bănățenilor în frunte cu A. Imbroane, cu gruparea lui Iancu Flondor din Bucovina și a lui Sergiu Niță din Basarabia.[13]
    Despre începuturile vieții sale politice, același Constantin Argetoianu, care i-a fost cel mai apropiat colaborator în acea perioadă spunea: „Până la chemarea noastră la Guvern, în martie 1920, Averescu făcea pe Dalai Lama, citea autori perimați de economie politică. Își pierdea vremea cu fleacuri și cu fuste, primea pe toți intriganții și asculta toate lichelele. Rezultatul era câte un bilețel prin care îmi cerea măsuri ce încurcau toate lucrurile. N-am cunoscut un spirit mai apolitic decât al lui și în primele timpuri ale noii sale cariere călca în toate străchinile, dar absolut în toate.” [14]
    Viața sa politică nu a fost lipsită de tensiuni. În primul rând, Alexandru Averescu a fost loial casei regale și s-a luptat să-și păstreze popularitatea pe treptele cele mai înalte în fața declinului. A fost prețuit de către regele Ferdinand. Când regele se afla pe patul de moarte l-a chemat pe Averescu la el ca să-i vorbească: „Averescu, multe s-au spus între noi; de mult însă n-am mai crezut nimic rău despre tine. Îți fac această mărturisire ca să intru ușurat în groapă”. În anul 1930 generalii Constantin Prezan și Alexandru Averescu sunt ridicați la cel mai înalt rang: mareșal al României, din dispoziția regelui Carol al II-lea.
    Spre finele vieții sale, bătrân și bolnav, se retrage din viața politică. Mareșalul Averescu a murit în urma unei crize cardiace, în noaptea de 2/3 octombrie 1938, în locuința sa din Șoseaua Kisseleff, din București.[15] A fost membru de onoare al Academiei Române.
    Alexandru Averescu
    Alexandru Averescu - Foto01.jpg

    Prim-ministrul României
    În funcție
    9 februarie 1918 – 15 martie 1918
    Precedat deIon I.C. Brătianu
    Succedat deAlexandru Marghiloman
    În funcție
    19 martie 1920 – 18 decembrie 1921
    Precedat deAlexandru Vaida-Voevod
    Succedat deTake Ionescu
    În funcție
    30 martie 1926 – 4 iunie 1927
    Precedat deIon I.C. Brătianu
    Succedat deBarbu A. Știrbey
    Ministrul Afacerilor Externe
    În funcție
    29 ianuarie 1918 – 4 martie 1918
    Precedat deIon I.C. Brătianu
    Succedat deConstantin C. Arion
    Ministrul Apărării Naționale
    În funcție
    13 martie 1906 – 3 martie 1909
    Precedat degen. Gheorghe Manu
    Succedat deToma Stelian
    * 1944. B. Fundoianu,[2][3][4] alias Benjamin Fondane (pseudonimele literare ale lui Benjamin Wexler [ortografiat și Wechsler]), (n. 14 noiembrie 1898Iași - d. 2 octombrie 1944, lagărul nazist de exterminare AuschwitzPolonia) a fost un criticeseistpoet și teoretician literar franco-român de etnie evreiască, asociat cu mișcările românești de avangardă, dintre care expresionismul și suprarealismul erau predominante.
    A fost fiul comerciantului Isaac Wechsler din Ținutul Herța, Regatul României. A început să colaboreze încă de la 14 ani la diverse reviste românești și evreiești. Dar adevăratul debut poate fi considerat doi ani mai târziu, în revista de orientare simbolistă și modernistă Viața nouă, editată de Ovid Densușianu. Este începutul unei susținute activități de poet, publicist, eseist, om de teatru. Împreună cu regizorul Armand Pascal întemeiază teatrul de avangardă Insula.
    Citește mult, cu fervoare, cu o receptivitate și o siguranță a judecății critice ieșită din comun. Impresiile despre literatura franceză le strânge în volumul de note de lectură Imagini și cărți din Franța. Este tot atât de interesat de fenomenul cultural și literar românesc ca și de cel european, în special francez.
    După trei ani de studii la Facultatea de Drept din Iași, se stabilește la București.
    În 1923 se expatriază, stabilindu-se la Paris, dar păstrează legăturile de prietenie cu scriitorii români și publică constant în revistele de avangardă din România. Astfel publică în revistele avangardei IntegralUnuContimporanul. De altfel, unicul volum de poezii publicat în timpul vieții și dedicat "virtual" lui Ion Minulescu, "primul clopotar al revoltei lirice românești", intitulat Priveliști, îi apare în 1930, după plecarea din țară. A tradus în franceză versuri din creația lui Tudor ArgheziGeorge BacoviaIon Vinea și Ion Minulescu.
    Integrat unui alt spațiu cultural, poetul va publica în Franța sub numele de Benjamin Fondane. Rămâne același comentator pasionat și receptiv al vieții literare, iar semnătura lui va apărea frecvent în revistele literare, mai cu seamă în revista Les Cahiers du Sud.
    Viața sa pariziană este marcată însă de dezrădăcinare (vezi poemul Exodul), de dificultatea de a scrie în franceză, deși va ajunge să stăpânească franceza scrisă într-un timp relativ scurt. Determinantă pentru evoluția spirituală a lui Benjamin Fondane a fost întâlnirea, în primăvara anului 1924, cu filosoful rus Lev Șestov, precum și cu scrierile lui Friedrich Nietzsche și Søren Kierkegaard. Personalitatea lui avea să se exprime cel mai convingător în activitățile de interpret și teoretician al poeziei moderne. În acest domeniu, gândirea lui a atins punctul de maximă originalitate. Cel mai important volum de eseuri, apărut postum, se intitulează La conscience malheureuse (Conștiința nefericită). Monografia Rimbaud le voyou (Rimbaud vântură-lume, traducere, note, comentarii și anexe de Luiza Palanciuc și Mihail Șora), Faux Traité d'Esthétique (Fals tratat de estetică, traducere, note, comentarii și anexe de Luiza Palanciuc și Mihail Șora) și Baudelaire et l'expérience du gouffre (Baudelaire și experiența abisului, traducere, note, comentarii și anexe de Luiza Palanciuc și Mihai Șora), sunt alte trei opere de meditație, de punere în cauză a statutului artei, al poeziei, în special, ca necesitate spirituală a lumii moderne.
    Creația poetică originală franceză a lui Benjamin Fondane a fost adunată în volumul antologic Le mal des fantômes (1980), titlul fiind ales chiar de autor și trimis soției sale, Genevieve, prin intermediul unei scrisori testament, scrisă în lagărul de sortare a evreilor de la Drancy. Scrisoarea aceasta conținea indicații precise asupra modului în care trebuia editată opera sa. Acest volum antologic a fost publicat târziu, după dispariția lui tragică, alcătuit din câteva cicluri separate de versuri Ulyssel'ExodeTitanicAu temps de poèmePoèmes épars. Ideile de rătăcire, de exil printre oameni, de paradis pierdut, de univers al copilăriei ca stare de grație sunt centrale poeziilor sale. Nu întâmplător este asimilat adeseori evreului rătăcitor ca tip universal al intelectualului, în speță al filosofului neliniștit, interogativ, care caută soluții pe care nu le va afla nicicând.
    În timpul ocupației germane a Franței este arestat de către Gestapo împreună cu sora sa mai mare Lina, în urma unui denunț cu privire la faptul că erau evrei. Amândoi au fost închiși în lagărul de la Drancy, de unde câțiva prieteni, între care Emil Cioran, care va evoca episodul în volumul său, Exerciții de admirațieStephane Lupasco, Paulhan, au obținut eliberarea sa, dar nu și pe a Linei, care nu avea încă cetățenia franceză. Fondane refuză să părăsească lagărul fără sora sa, Lina. Ei au fost deportați la Auschwitz în mai 1944. Din nefericire, urma Linei s-a pierdut. Fondane va fi gazat după câteva luni, la 2 octombrie 1944, la Birkenau.

    Opere în limba română

    • Tăgăduința lui Petru, Editura Chemarea, Iași, 1918,
    • Imagini și cărți din Franța, Editura Socec, 1922,
    • Priveliști, poeme, Editura Cultura Națională, 1930

    Opere în limba franceză (selecție)

    • Ulysse, Les Cahiers du Journal des poètes, Bruxelles, 1933
    • Rimbaud le Voyou, Éditions Denoel et Steele, 1933
    • La conscience malheureuse, Éditions Denoel et Steele, 1937
    • Faux Traité d'Esthétique, Éditions Denoel et Steele, 1938
    • Baudelaire et l'expérience du gouffre, Éditions Seghers, 1947 (postum)
    B. Fundoianu / Benjamin Fondane
    Fondane in his youth.jpg
    * 1953: Szilárd Ignác Bogdánffy (n. 21 februarie 1911Feketetócomitatul Torontal, azi Crna Bara, Banatul de Nord - d. 2 octombrie 1953, închisoarea Aiud) a fost episcop romano-catolic auxiliar de Satu Mare și Oradea, ce a fost deținut politic de la 14 februarie 1949 până la sfârșitul vieții. A fost beatificat în data de 30 octombrie 2010, în Bazilica Sf. Maria din Oradea.
    Szilárd Bogdánffy s-a născut la data de 21 februarie 1911 în localitatea Feketetó din Banatul de Nord (pe atunci în comitatul Torontal din Ungaria, astăzi în Serbia), unde tatăl său îndeplinea funcția de învățător.
    A fost botezat în data de 6 martie 1911 în biserica parohialǎ din Csóka, naș de botez fiindu-i chiar preotul paroh. A primit la botez numele de Szilárd, forma maghiară de la Constantin, prenumele preotului paroh, și Ignác, prenumele tatǎlui.
    În anul 1920 întreaga familie s-a mutat în Cruceni, unde tatăl lui Szilárd Bogdánffy a primit un nou post de învățător.
    În 1925 s-a mutat la Timișoara, împreună cu părinții săi. Au locuit în cartierul Elisabetin, pe strada Romulus.
    În anul 1925 s-a înscris la studii la Gimnaziul Piarist din Timișoara, iar în anul 1929 s-a înscris la Seminarul Teologic din Oradea. A fost hirotonit ca diacon la 5 februarie 1934. Apoi a fost hirotonit preot romano-catolic în Catedrala din Oradea, la 29 iunie 1934, de către episcopul István Fiedler.
    În perioada 1935-1939 a fost profesor la Gimnaziul Catolic din Oradea și duhovnic la Mănăstirea Ursulinelor din același oraș.
    Bogdánffy a fost citat în anul 1939 de către serviciile secrete românești ca unul dintre membrii cu sarcini importante în organizarea și activitatea Organizației de Autoapărare din Valea lui Mihai, organizație pregătită să întâmpine armata ungară prin atentate împotriva autorităților și populației românești.[2]
    În octombrie 1939 a fost arestat, iar la 21 decembrie 1939 a fost trecut peste graniță împreună cu alți 35 de deținuți, dintre care 14 preoți romano-catolici.[3] Bogdánffy fusese denunțat de un elev al său, pe nume Ludovic Sahy, pe care l-a sfătuit să rupă legăturile cu organizația șovină Rongyos Gárda (Garda Zdrențăroșilor) la care aderase. Ulterior, episcopul a subliniat că elevul său a efectuat denunțul doar pentru că, arestat în aceeași zi, spera să-și ușureze astfel situația la anchetă.[4]
    În perioada septembrie 1940-iunie 1943 a efectuat studii de doctorat în filosofie și dogmatică la Universitatea Pázmány Péter din Budapesta, obținând titlul de doctor în teologie la 26 iunie 1943. Teza sa de doctorat a avut titlul „Apocaliptica sinoptică”. Reîntors în România, în anul 1944, a fost numit profesor la Gimnaziul Catolic „Szent József” din Oradea. În aprilie 1947 a fost ridicat la rangul de canonic al Catedralei Episcopale din Oradea și numit vicar episcopal.
    A fost consacrat în clandestinitate ca episcop-auxiliar de Satu Mare și Oradea la 14 februarie 1949, la vârsta de 38 ani, în Capela Nunțiaturii Apostolice din București, de către episcopul Gerald Patrick O'Hara de Savannah, Georgia, (SUA), regent al Nunțiaturii Apostolice din România.
    Autoritățile comuniste au încercat, prin toate mijloacele, să-l convingă să „colaboreze”.[5] Pentru că n-a fost de acord să-și trădeze semenii, Bogdánffy a ajuns în închisoarea securității din Oradea (3 septembrie 1949).[5] În anul 1951 a fost transferat la Jilava, trimis apoi la muncă silnică în mina de plumb de la Sighetul Marmației și mutat un an mai târziu în lagărul de exterminare de la Capul Midia.[5] În anul 1953 a fost condamnat de tribunalul militar din Oradea la 12 ani de muncă silnică și dus în celula 120 a închisorii Aiud, unde a supraviețuit doar o lună.[5]
    Episcopul greco-catolic Ioan Ploscaru l-a amintit în memoriile sale drept blând și modest. Pentru disponibilitatea sa de a-i ajuta pe ceilalți a fost supus la torturi și izolat la „neagra” (celulă pentru un singur deținut, fără ferestre și fără posibilitatea așezării pe orizontală), unde rezistența umană era încercată la limitele extreme ale supraviețuirii.[6]
    Szilárd Bogdánffy a murit în închisoarea din Aiud la 2 octombrie 1953, la vârsta de 42 ani.
    La 27 martie 2010 Papa Benedict al XVI-lea a aprobat promulgarea decretului privitor la martirajul episcopului Szilárd Bogdánffy, la propunerea Congregației pentru Cauzele Sfinților.[7] Beatificarea a avut loc în data de 30 octombrie 2010 la Oradea. În cadrul ceremoniei, arhiepiscopul Angelo Amato, prefectul Congregației pentru Cauzele Sfinților, a dat citire decretului de beatificare. Celebrarea liturgică a fost prezidată de cardinalul Péter Erdő, primatul Ungariei, la invitația lui László Böcskei, episcop romano-catolic de Oradea, în Bazilica Sf. Maria. Episcopul Bogdánffy este primul martir pentru credință al Bisericii Romano-Catolice din România, din timpul prigoanei comuniste, care a fost ridicat la cinstea altarelor.[1] Sărbătoarea sa a fost fixată pentru ziua de 3 octombrie, în fiecare an.
    Duminică, 31 octombrie 2010, papa Benedict al XVI-lea i-a anunțat pe credincioșii adunați în Piața Sfântul Petru din Roma cu privire la beatificare (în limba italiană): „Ieri, în catedrala din Oradea Mare în România, cardinalul Peter Erdö l-a proclamat fericit pe Szilárd Bogdánffy, episcop și martir. În 1949, când avea 38 de ani, el a fost consacrat episcop în clandestinitate și apoi arestat de regimul comunist din țara sa, România, fiind acuzat de conspirație. După patru ani de suferințe și umiliri, a murit în închisoare. Aducem mulțumiri lui Dumnezeu pentru acest eroic păstor care a pășit pe urmele Mielului până la sfârșit! Mărturia sa să-i mângâie și să-i întărească pe toți cei care și astăzi sunt persecutați din cauza Evangheliei.
    Szilárd Bogdánffy
    F6Bogdánffy Szilárd (1911-ca.1970) kat. püspök.jpg
    * 1968. Marcel Duchamp (n. 28 iulie 1887 în Blainville-Crevon - d. 2 octombrie 1968 în Neuilly-sur-Seine) a fost un pictor francez (cetățean american din 1955) format în mediul cultural efervescent al Parisului de la începutul secolului al XX-lea, într-o familie cu preocupări artistice. Duchamp lucrează în primii ani pânze de influență impresionistă, pentru ca ulterior să fie asociat dadaismului și suprarealismului.
    Din 1912 începe căutările care îl vor conduce spre ultimele consecințe ale avangardei, deschizând drumul unor direcții ce-și propun să atingă domeniul sugestiv intitulat antiartă (nonartă). Plecând de la preocupările futuriștilor pentru redarea mișcării lucrarea sa "Nud coborând o scară" (Nu descendant un éscalier), (1912) în 1913 tinde spre abstracția completă, atinsă în marele panou la Mariée Mise a nu par ses celibataires (1915-1923).
    Marcel Duchamp
    Marcel Duchamp 01.jpg

    PărințiJustin-Isidore Eugène Duchamp[*] Modificați la Wikidata
    Frați și suroriRaymond Duchamp-Villon
    Jacques Villon[*]
    Suzanne Duchamp[*] Modificați la Wikidata
    Căsătorit cuTeeny Matisse[*] ()
    Lydie Sarazin-Levassor[*] (din )
    * 1985: Rock Hudson (născut Roy Harold Scherer Jr. la 17 noiembrie 1925 – d. 2 octombrie 1985)[2] a fost un actor american. Deși a fost cunoscut ca un actor de frunte în anii 1950 și 1960, adesea jucând în comedii romantice, Hudson este, de asemenea, recunoscut pentru rolurile dramatice din filme, cum ar fi Giant și Magnificent Obsession. În ultimii ani, el a găsit succesul în televiziune, a jucat în populara serie de mister McMillan & Wife și soap opera Dynasty.
    În anii 1980, el a fost una dintre primele vedete care au declarat public că sunt diagnosticate cu SIDA, lucru care a atras atenția asupra acestei probleme, dar, de asemenea, asupra homosexualității lui, complet necunoscută publicului larg.
    Rock Hudson
    Rock Hudson - portrait.jpg
    Hudson la începutul anilor 1950

    Căsătorit cuPhyllis Gates (c. 1955–58)
    * 1992: Sabiha Ziya Bengütaş (n. 1904, IstanbulTurcia – d. 2 octombrie1992, AnkaraTurcia) a fost o sculptoriță turcă. A fost prima femeie sculptor din Turcia
    Sabiha Ziya s-a născut în Istanbul, în 1904. A avut o soră și un frate mai mare. A urmat școala Eyubsultan Numune, acum cunoscută sub numele de liceul Eyüp Anatolian. A trăit patru ani în Damaskus, Siria (în acea perioadă parte a Imperiului Otoman), unde tatăl ei a fost repartizat datorită ocupație acestuia. A continuat educația acolo, la o școală catolică franceză, pentru un an. Familia s-a întors acasă și s-a stabilit în Büyükada, unde a absolvit studiile secundare la școala Köprülü Fuat. În 1920, a început să studieze artele plastice în cadrul Departamentul de Pictură și Sculptură a Academiei de Arte Frumoase din Istanbul (turcă otomanăː Sanayi-i Nefise Mektebi‎, în prezent Universitatea Mimar Sinan). A fost prima elevă, de sex feminin, din clasă. Feyhaman Duran a fost unul dintre profesori în cadrul universității. În 1924, a câștigat o bursă acordată de stat pentru a studia la Academia de Arte Frumoase din Roma, Italia, unde l-a avut profesor pe Ermenegildo Luppi (1877-1937).
    Mai târziu, s-a căsătorit cu Şakir Emin Bengütaş, un diplomat și nepot al poetului Abdülhak Hamit Tarhan. A călătorit de multe ori în stăinătate însoțită de soțului ei. Cuplul s-a stabilit la Maltepe, un cartier din Çankaya în Ankara, după ce soțul ei s-a pensionat. A adoptat o fiică pe nume Nurol, care i-a umplut singurătatea mai târziu.
    A murit la Ankara pe 2 octombrie 1992.
    În 1925, cele trei busturi realizate de Sabiha Ziya au fost expuse într-o expoziție la Galatasaray, Beyoğlu din Istanbul. Anul următor, alte trei busturi au fost expuse în expoziția din același loc. Unele dintre sculpturile ei sunt busturi de oameni celebri, cum ar fi poetul Ahmet Haşim (1884?-1933), dramaturgul și poetul Abdülhak Hamit Tarhan (1852-1937), prima actriță de film, musulmană, Bedia Muvahhit (1897-1994), generalul și politicianul Ali Fuat Cebesoy (1882-1968), Prima Doamnă Mevhibe Inönü (1897-1992) și politicianul Hasan Ali Yücel (1897-1961).
    În 1938, a câștigat „premiul I” la două concursuri de sculptură despre Mustafa Kemal Atatürk (1881-1938), fondatorul Turciei moderne, și Ismet Inönü (1884-1973), general și politician. Statuia lui Atatürk a fost expusă în grădina palatului prezidențial Çankaya Conac, iar statuia lui Inönü în Mudanya, pentru a comemora Armistițiul din Mudanya (1922). A fost, de asemenea, asistenta lui Pietro Canonica în realizarea Monumentului Republicii, ridicat în Piața Taksim, din Istanbul, în 1928.
    * 2007. Prințesa Ecaterina a Greciei și Danemarcei (greacă Πριγκίπισσα Αικατερίνη της Ελλάδας και Δανίας) (4 mai 1913 – 2 octombrie 2007) a fost al șaselea copil și a treia fiică a regelui Constantin I al Greciei (1868–1923) și a reginei Sofia a Prusiei (1870–1932).

    Prințesa Ecaterina în 1917.
    Prințesa Ecaterina a fost ultimul copil al regelui Constantin I al Greciei și a reginei Sofia a Prusiei. Bunicii paterni au fost regele George I al Greciei (fiu al regelui Christian al IX-lea al Danemarcei) și regina Olga Constantinovna a Rusiei (fiica Marelui Duce Constantin Nicolaevici al Rusiei). Bunicii materni au fost împăratul Frederic al III-lea al Germaniei (fiul împăratului Wilhelm I al Germaniei) și împărăteasa Victoria (fiica cea mare a reginei Victoria). Străbunicul patern era supranumit "socrul Europei" în timp ce străbunica maternă era supranumită "bunica Europei".
    Ecaterina s-a născut la Palatul regal din Atena la 4 mai 1913 într-un context tulbure; cu câteva săptămâni înainte, bunicul ei, regele George I, a fost asasinat la Salonic la scurt timp după ce greci au ocupat orașul cu ocazia Primului Război Balcanic. Ea avea trei frați: GeorgeAlexandru și Paul (fiecare din ei va deveni rege al Greciei) și două surori: Elena (care se va căsători cu Carol al II-lea al României) și IrenePrințul Filip, Duce de Edinburgh, viitorul soț al reginei Elisabeta a II-a a Regatului Unit, era verișorul ei primar. Când a fost botezată, membrii armatei și ai marinei grecești au devenit nașii ei.
    Copilăria timpurie a prințesei a fost profund marcată de Primul Război Mondial și de atitudinea amenințătoare a guvernelor Antantei față de părinții ei. Regina Sofia era sora kaiserului Wilhelm al II-lea al Germaniei iar regele Greciei a fost acuzat de aliații săi că politica lui era germanofilă.[1] La 14 iulie 1916 un incendiu a izbucnit la Palatul regal Tatoi în timp ce Ecaterina și familia sa se aflau acolo. Câteva luni mai târziu, la 1 decembrie 1916, după o încăierare între rezerviștii greci și trupele franco-britanice, flota aliată a bombardat Atena și palatul regal. Nici un membru al familiei regale nu a fost rănit însă regina și copiii au fost obligați să se ascundă în beciurile palatului timp de două ore pentru a se proteja de explozii.

    Regele Constantin I al Greciei, tatăl Ecaterinei.
    După revoluția rusă din 1917 și detronarea țarului Nicolae al II-lea, Constantin I a pierdut sprijinul Rusiei în cadrul Antantei. Astfel, la 10 iunie 1917, Charles Jonnart, înaltul comisar aliat în Grecia a impus guvernului elen abdicarea regelui și înlocuirea lui cu un alt prinț deoarece prințul George era considerat germanofil. Sub amenințarea debarcării a 100.000 de trupe în Pireu, suveranul a abandonat coroana în favoarea celui de-al doilea fiu, prințul Alexandru.[3].
    La 11 iunie, Ecaterina și familia ei au părăsit palatul de la Atena iar a doua zi familia regală a părăsit Grecia prin Oropos și a luat calea exilului.[4] Ecaterina avea patru ani și a fost ultima dată când și-a văzut fratele Alexandru, care era acum noul rege. Primul ministru Eleftherios Venizelos care și-a asumat puterea întregii țări a interzis orice contact între Alexandru și familia lui.[5]
    Ecaterina și familia ei s-au stabilit în Elveția, inițial la Saint-Moritz apoi la Zurich.[6] În exilul lor au fost urmați aproape de întreaga familie regală care a părăsit Grecia care intrase în război de partea Antantei. Situația financiară a lui Constantin și Sofia nu era strălucită iar regele, marcat de un puternic sentiment al eșecului, s-a îmbolnăvit. În 1918 el a contactat gripa spaniolă și a fost aproape de moarte
    La 25 octombrie 1920, moartea bruscă a tânărului rege Alexandru I cauzată de o septicemie în urma unei mușcături a unei maimuțe, a provocat o criză instituțională. Situația era agravată și de războiul greco-turc (1919-1922). La alegerile legislative din noiembrie, susținătorii lui Venizelos au fost învinși iar șeful lor a ales să plece în exil la Paris după ce a încredințat regența reginei Olga. În cele din urmă, s-a organizat un referendum care a fost contestat și în care 99% dintre participanți au votat pentru revenirea regelui Constantin.[8][9].
    Întoarcerea suveranilor și a copiilor lor în capitala elenă s-a făcut în triumf. Cu toate acestea, fericirea a fost de scurtă durată pentru Ecaterina și familia ei. În primul rând, pentru că după moartea lui Alexandru, copiii lui Constantin și ai Sofiei sunt dispersați: în 1921, Prințul George s-a căsătorit cu Prințesa Elisabeta a României iar Prințesa Elena s-a căsătorit cu Prințul Carol al României și a plecat să trăiască în țara soțului ei.
    Mai presus de toate, scena politică grecească era otrăvită de război și, după înfrângerea în fața forțelor lui Mustafa Kemal, o lovitură de stat l-a forțat pe Constantin să părăsească puterea din nou, de data aceasta în favoarea fiului său cel mare


    Lady Katherine Brandam, Prințesă a Greciei și Danemarcei, 1934.
    La 30 octombrie 1922, Ecaterina, părinții ei și sora ei Irene au părăsit din nou Grecia. Exilații au fost întâmpinați de guvernul italian și s-au instalat la Villa Hygeia din Palermo, în Sicilia. Curând, regele care suferea deja de arterioscleroză, a căzut într-o depresie adâncă și-și petrecea ore întregi cu ochii în gol. La 11 ianuarie 1923, Constantin I a murit din cauza unei hemoragii cerebrale la vârsta de 54 de ani.[12][13]
    În 1924, în Grecia a fost proclamată a Doua Republică și George al II-lea și ultimii membri ai familiei regale încă prezenți în Grecia au fost obligați să-și părăsească țara. După ce membrilor familiei Oldenbourg li s-a luat naționalitatea greacă, tânăra Ecaterina a primit de la unchiul ei, regele Christian al X-lea al Danemarcei un pașaport danez.[14]
    Regina Sofia a solicitat vărul ei, regele George al V-lea al Regatului Unit, permisiunea de a trimite pe Ecaterina la o școală internat într-un colegiu din Broadstairs. Regele a fost de acord și, de asemenea, fata a studiat mai târziu, la prestigiosul colegiu "North Foreland Lodge" din Sherfield-on-Loddon. După absolvire, prințesa s-a întors să locuiască în Italia, împreună cu mama și sora ei Irene. În 1930, celor trei femei s-a alăturat și Elena a României care a părăsit Bucureștiul după întoarcerea pe tron a fostului ei soț.[15]
    În ianuarie 1932, regina Sofia a murit de cancer generalizat în Germania, când prințesa Ecaterina încă nu împlinise 19 ani. Sora ei mai mare Elena a cumpărat casa și prințesele au continuat să locuiască împreună. Viața lor era retrasă însă cele trei femei frecventau în mod regulat familia regală italiană care a fost întotdeauna primitoare cu ele de-a lungul exilului.[16] În 1934, Ecaterina împreună cu sora ei Irene și cu viitoarea regină Elisabeta a II-a a Regatului Unit au participat la nunta verișoarei lor Prințesa Marina a Greciei și Danemarcei cu Ducele de Kent.[17].
    Cele trei prințese grecești au încercat prin relațiile lor să găsească o soție pentru fratele lor, prințul Paul, în vârstă de 34 de ani încă celibatar. În 1935, au profitat de prezența la Florența a verișoarei lor, Prințesa Frederika de Hanovra, și au creat legătura cu prințul moștenitor al Greciei. Părinții fetei erau reticenți față de această relație astfel încât Paul și Frederika s-au logodit în 1937

    Fratele Ecaterinei, regele George al II-lea.
    În noiembrie 1935, un referendum organizat de generalul Georgios Kondylis a restabilit monarhia în Grecia iar regele George al II-lea a revenit pe tron. Ecaterina și Irene s-au întors și ele și s-au instalat la palatul regal împreună cu fratele lor care divorțase de regina Elisabeta în iulie 1935.
    La Atena, Ecaterina a început să se ocupe cu munca de caritate și să petreacă mult timp alături de familia ei. După 1937 și căsătoria prințului Paul cu Frederika de Hanovra, ea s-a apropiat de fratele ei și noua cumnată.
    La 28 octombrie 1940 a izbucnit războiul italo-grec care a implicat Grecia în cel de-al Doilea Război Mondial. La începutul conflictului, prințesa Ecaterina s-a alăturat corpului de infirmiere voluntare de la Crucea Roșie.
    La 22 aprilie 1941, prințesa Ecaterina s-a îmbarcat pentru Creta împreună cu unchiul și mătușa ei George al Greciei și Maria Bonaparte, cumnatele ei Frederika de Hanovra și Aspasia Manos și nepoții ei Constantin (viitorul rege al Greciei), Sofía (viitoarea regină a Spaniei) și Alexandra (viitoarea regină a Iugoslaviei). A doua zi s-au alăturat familiei și regele George al II-lea și prințul Paul. Însă Bătălia din Creta a făcut ca situația să devină foarte dificilă și Ecaterina împreună cu familia au fugit în Egipt la 30 aprilie, cu cincisprezece zile înainte de atacul parașutiștilor germani asupra insulei.[19][20][21].
    La 27 iunie Ecaterina a plecat spre Africa de Sud. Dorind să participe la efortul de război, Ecaterina a reluat, la scurt timp după sosirea ei, activitatea de asistentă medicală. A lucrat la spitalul Sf. Dunstan din Cape Town, împreună cu verișoara ei Eugénie, și s-a ocupat în special de soldații orbi. În mai 1946, Ecaterina a părăsit Alexandria și s-a îmbarcat la bordul navei Ascania pentru a se alătura fratelui ei, regele George al II-lea, la Londra.
    În timpul călătoriei, prințesa l-a cunoscut pe maiorul britanic Richard Brandram. Cei doi tineri s-au logodit în secret la trei săptămâni după ce au ajuns în Marea Britanie. În ciuda caracterului ei ilegal, logodna a fost acceptată de familia regală însă suveranul i-a cerut să păstreze tăcerea până la normalizarea situației politice grecești.[22] referendumul din 1 septembrie 1946 a fost o mare victorie pentru familia regală; 69% dintre votanți s-au pronunțat în favoarea restaurației.[23] George al II-lea s-a întors în Grecia însă a găsit o țară devastată de războiul civil și de luptele împotriva ocupanților. La Atena, Ecaterina s-a instalat la palatul regal.
    În februarie 1947, George al II-lea a anunțat viitoarea căsătorie a surorii sale și a spus că evenimentul îi procură "o satisfacție deosebită".[24] Ceremonia a fost programată pentru luna aprilie și însuși suveranul urma să conducă prințesa la altar. Cu toate acestea, regele a murit de arteroscleroză cu douăzeci de zile înainte de data nunții. Căsătoria nu a fost amânată însă s-a desfășurat în doliu.
    La 21 aprilie 1947 Ecaterina s-a căsătorit cu maiorul Richard Brandram prin două ceremonii, una anglicană și alta ortodoxă. Căsătoria a avut un caracter privat și s-a desfășurat în sala de bal a palatului regal; noul monarh Paul I, a fost martorul prințesei.

    Ecaterina și soțul ei la botezul fiului lor, Paul Brandram, ținut în brațe de Prințesa Marina a Greciei și Danemarcei.
    După luna de miere petrecută la vila colonelului Dimitrios Levidis, Ecaterina și soțul ei s-au instalat la Bagdad în Irak unde Richard era atașatul amasadei britanice. Cuplul s-a întors în Marea Britanie și a locuit întâi în cartierul londonez Belgravia apoi în orașul Marlow. Pentru a rezolva problema titlului și a rangului prințesei, regele George al VI-lea al Regatului Unit i-a acordat prințesei în iulie 1947 titlul de Lady Brandram și statutul de fiică de duce.
    În Anglia, Ecaterina și soțul ei au dus o viață retrasă și discretă. La 1 aprilie 1948, la un an și o zi după moartea regelui George al II-lea al Greciei, Ecaterina a născut un fiu, Paul Brandram. Câteva săptămâni mai târziu, la 31 mai, copilul a fost botezat.
    În decembrie 1967, în urma unei lovituri de stat, regele Constantin al II-lea al Greciei și famila au trebuit să părăsească Grecia și să plece în exil la Roma.[25] Proprietățile familiei regale au fost confiscate.[26][27] În 1979, decretul prin care au fost confiscate reședințele private ale fostei familii regale a fost abolit și palatele Tatoi și Mon Repos ca și ferma de la Polydendri au fost redate proprietarilor. În 1994, guvernul socialist al lui Andreas Papandreou a confiscat din nou și fără nici o compensare proprietățile fostei familii regale sub pretextul că au fost achiziționate de către conducătorii greci în împrejurări suspecte.
    Regina Sofia a Spaniei, prințesa Irene, prințesa Ecaterina și nepoții ei au depus o plângere împotriva Greciei în fața Curții Europene a Drepturilor Omului.[28] În noiembrie 2000, Curtea a recunoscut validitatea cererii lor și Atena a fost condamnată să compenseze prințesa și familia ei.[26] Guvernul socialist a făcut apel, dar decizia a fost confirmată în 2002. Prin urmare, prințesa a primit de la țara ei natală o compensație de 300.000 de euro.
    În 1994, maiorul Richard Brandram a murit la vârsta de 82 de ani, după o boală lungă. Sănătatea Ecaterinei, acum văduvă, a intrat în declin și a fost nevoită să se deplaseze în cărucior cu rotile.[27] Totuși, prințesa a continuat să facă câteva apariții publice. Ea a asistat la ceremonia care a marcat aniversarea a 80 de ani a vărului ei, prințul Filip, în 2001.
    După decesul Infantei Beatriz a Spaniei în 2002, Ecaterina a fost ultima strănepoată în viață a reginei Victoria și ultimul nepot în viață al împăratului Frederic al III-lea al Germaniei și a împărătesei Victoria. A trăit aproape 87 de ani după decesul fratelui ei, regele Alexandru I iar după decesul ei, Contele Carl Johan Bernadotte al Suediei (n. 31 octombrie 1916) a devenit ultimul strănepot în viață al reginei Victoria.
    Prințesa Ecaterina
    Prințesa Ecaterina a Greciei și Danemarcei
    Lady Katherine Brandram
    Princess Katherine of Greece.jpg

    PărințiConstantin I al Greciei
    Sofia a Prusiei Modificați la Wikidata
    Frați și suroriPrințesa Irene, Ducesă de Aosta
    Regina mamă
    Paul I al Greciei
    George al II-lea al Greciei
    Alexandru I al Greciei Modificați la Wikidata
    Căsătorită cuRichard Brandram
    CopiiPaul Brandram


    Sărbători
    ·         Guineea: Ziua națională - proclamarea independenței (1958).
    ·         Sărbători religioase:
    -      Calendar crestin ortodox: 
    Sfintii Mucenici Ciprian si Iustina, fecioara
    -      Calendar crestin greco-catolic: 
    Sfantul Ciprian si Sfanta Iustina
    -      Calendar crestin romano-catolic: 
    Sfintii Ingeri Pazitori



    RELIGIE ORTODOXĂ 2 Octombrie

    Sf Sfințit Mc Ciprian; Sf Mc Iustina fecioara

    În această lună, în ziua a doua, pomenirea Sfântului sfinţitului Mucenic Ciprian vrăjitorul şi a sfintei Iustina fecioara.


    Sfântul Sfințit Mucenic Ciprian și Sfânta Muceniță Iustina fecioara (304) – Sfântul Sfințit Mucenic Ciprian era de origine din Cartagina (Africa) și mai era numit și Magul sau Vrăjitorul. În timpul împăratului Deciu (249-251) locuia în Antiohia (între Siria și Arabia). Părinții lui erau păgâni și oameni superstițioși. Încă de mic a fost inițiat în tainele păgânismului, iar la vârsta de 10 ani lua parte la aducerea jertfelor pe Muntele Olimpului (Grecia) unde se credea a fi și locuința zeilor. De aici a mers în Argos (Grecia), în Frigia (Asia Mică), în Egipt și Chaldeia unde a învățat științele magiei și astrologiei, ajungând un cunoscut vrăjitor al timpului său. În același oraș, Antiohia, se afla și Sfânta Muceniță Iustina, fiica preotului păgân Edesis și a soției sale Kleonida. Iustina auzind pe diaconul creștin Prailie vorbind despre Hristos unor oameni, a crezut și s-a alăturat Bisericii lui Hristos, mai pe urmă și părinții ei, primind în cele din urmă botezul. Un tânăr din Antiohia, Aglaid, văzând frumusețea Iustinei încerca în orice fel să o ia pe aceasta de soție. Însă iubirea Iustinei pentru Domnul nostru Iisus Hristos era prea mare ca Aglaid să reușească să o convingă. Atunci, tânărul Aglaid a cerut ajutorul vrăjitorului Ciprian care a încercat toate mijloacele prin care ar fi putut-o ispiti pe Iustina, însă au fost în zadar. Ciprian și-a dat seama de puterea Crucii Mântuitorului Iisus Hristos și de faptul că s-a înșelat și luând cărțile vrăjitorești ca să le ardă, s-a dus la Episcopul Antim și căindu-se a fost botezat de către acesta și ridicat în treapta de diacon, preot și chiar Episcop. Sfânta Muceniță Iustina a fost ridicată în treapta de diaconiță. Fiind aduși de către păgâni în fața guvernatorului Evtolmie, sunt supuși supliciilor, scăpând de fiecare dată nevătămați. Datorită acestui fapt, guvernatorul, îi trimite în Nicomidia, la împăratul Dioclețian care îi condamnă la moarte prin sabie, osânda fiind împlinită pe malul râului Galus de lângă Nicomidia.
    Acesta era din Antiohia Siriei în vremea împăratului Deciu (către 250), de bun neam şi bogat, filozof şi vrăjitor cumplit. Şi a fost câştigat la credinţa cea întru Hristos de către Iustina fecioara şi creştina, care pe toate demonicele lui lucrări ca pe o pânză de păianjen le-a sfărâmat, fiind şi ea din Antiohia. Căci un bărbat oarecare elin, numit Aglaid, de dragostea frumuseţii ei rănindu-se şi neajungându-şi scopul a venit la Ciprian; iar acesta de trei ori trimiţând demonii către tânăra, n-a izbutit nimic. Deci după ce a cunoscut că meşteşugul său este neputincios, s-a botezat şi, arzând vrăjitoreştile sale cărţi, a crezut în Domnul. Apoi a fost făcut episcop şi pe mulţi povăţuindu-i la credinţa lui Hristos, a fost prins împreună cu Iustina de către stăpânitorul Damascului, şi strunjindu-li-se coastele au fost băgaţi în cazan de fier; şi fiind trimişi la Nicomidia li s-au tăiat capetele. Iar marele Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, nu pe altul, ci pe acesta îl numea iubit Fecioarei. Şi se săvârşeşte soborul lor la locul muceniciei, care se afla de acea parte, la locaşurile lui Solomon.
    Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.



    ARTĂ CULINARĂ - REȚETE DE POST PENTRU 2 Octombrie


    A.   GUSTĂRI, PLĂCINTE
    Plăcintă cu orez
    1 pachet de aluat pentru plăcintă sau preparat în casă,
    * Aluat:
    - 500 g făină,
    - 60 ml ulei,
    - sare, apă călduţă,
    * Umplutura:
    - 1 cană orez,
    - 4 cepe mari,
    - 1 morcov,
    - sare, ulei, piper, boia dulce de ardei,

    Făina se amestecă cu ulei, un praf de sare, se toarnă apa călduţă până se formează un aluat de pâine.
    Ceapa se toacă mărunt şi se căleşte în ulei până devine aurie, apoi se adaugă morcovul dat pe răzătoarea mică. Orezul se fierbe separat. După ce acesta a fiert se adaugă peste legumele înăbuşite, se pune sare, piper, boia şi se lasă 2-3 minute să absoarbă toate legumele. Foaia se înteinde şi se porţionează, se pune în mijlocul fiecărui pătrăţel umplutura şi se formează plăcintele. Se tapetează o tavă cu margarină şi se pun plăcintele. Se ung deasupra cu ulei sau margarină. Se dau la cuptor 20-25 minute.


    B.    SALATE

    Salată de varză albă

    500 g varză,
    1/4 pahar oţet,
    1/2 lingură zahăr,
    o lingură ulei,
    sare,
    zahăr,
    2-3 buc. morcovi,
    frunze de pătrunjel sau ţelină.

    Se curaţă varza şi se spală, se scoate cotorul, apoi se taie subţire. Se sărează uşor şi se freacă între palme să se înmoaie.

    Se stoarce zeama, apoi varza se aşază în salatieră, se toarnă oţet amestecat cu puţin zahăr şi se lasă totul să stea timp de 30-40 minute.

    În salata de varză se pot adauga 2-3 morcovi raşi, frunze de pătrunjel sau ţelină tăiate mărunt şi o lingură de ulei.

    Salata se poate prepara şi în felul următor:

    Varza tocată se pune într-o cratiţă, se adaugă sare şi oţet şi amestecând mereu se ţine la foc până scade şi se înmoaie.

    După aceea se lasă să se răcească şi se adaugă puţin zahăr şi ulei.

    C.   SOSURI
    D.   BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME
    Supă de roşii
    * suc de roşii
    * 1 ceapă
    * 2 morcovi
    * tăieţei fără ou
    * ulei
    * sare
    * verdeaţă
    Legumele se spală, se curăţă şi se taie mărunt.
    Se pune uleiul într-o tigaie şi când s-a încins se adaugă ceapa şi morcovii.
    Se lasă câteva minute să se înăbuşe bine şi se adaugă treptat sucul de roşii.
    Separat se pune o oală cu apă la fiert în care se adaugă întreaga compoziţie din tigaie.
    Se lasă să fiarbă, se adaugă sarea şi tăieţeii fără ou, iar când tăieţeii sunt fierţi se pune verdeaţa tocată mărunt


    E.    MÂNCĂRURI
    Ciuperci cu mămăligă
    ·       1 cutie ciuperci
    ·       2 cepe mari
    ·       ½ ceaşcă ulei
    ·       Boia
    ·       Mărar
    ·       Mămăligă
    Se spală ciupercile şi se pun în ceapa călită în ulei, la care se adaugă puţină boia de ardei, sare şi mărar.
              Într-o tavă potrivită ca mărime se pun alternativ straturi de mămăligă cu straturi de sos de ciuperci.
              Se dau la cuptor.



    F.    DULCIURI
    Chec cu nuci

    • 5 ceşti făină
    • 2 ceşti zahăr
    • 1 ceaşcă ulei
    • ¾ ceaşcă nucă măcinată
    • 2 ceşti suc de portocale
    • 1 lingură scorţişoară
    • 1 lingură coajă de portocală
    • 1 linguriţă praf de copt
    • 1 linguriţă bicarbonat
    Se bate zahărul cu uleiul şi se adaugă celelalte ingrediente pe rând, iar la sfârşit făina, în care s-au amestecat praful de copt şi bicarbonatul.
    Se coace la foc potrivit în formă unsă şi tapetată aproximativ o oră.





    ARTE 2 Octombrie

    INVITAȚIE LA OPERETĂ 2 Octombrie

    Crai nou - Ciprian Porumbescu:

    Ciprian Porumbescu - Album integral:



    MUZICĂ 2 Octombrie



    ÎNREGISTRĂRI NOI: 

    3 horas maior saxofone amor canções instrumental 🎷Música relaxante SAX romântica bonita



    Классическая Музыка - Избранное/ Classical Music - Favorites


    Adagios Classical Music | Albinoni Vivaldi Donizzetti - Relaxing Soothing Meditation Music






    POEZIE 2 Octombrie

    Alexandru Colorian

    Biografie
    Nastere: 18 martie 1896
    Deces: 2 octombrie 1971

    Descendent dintr-o familie originara din Oltenia, Alexandru Colorian s-a nascut in Bucuresti, la 18 martie 1896.
    Licentiat in drept, va profesa avocatura in Bucuresti. In 1913, cu sprijinul lui Eugeniu Sperantia, infiinteaza revista Sarbatoarea eroilor (1913—1914), Ia care scriu Al. Ma-ccdonski, I. Minulescu, E. Sperantia, M. Cruceanu, D. Karnabatt, Dragos Protopopescu etc.

    Adevaratul sau debut este insa legat de Viata noua, unde colaboreaza neintrerupt 12 ani. Intre 1924—1928, este redactor literar la ziarul cotidian indreptarea, unde publica sub semnatura, sau sub diverse pseudonime (San. D. Trisian, Al. Oltescu, S. Palos, Vladimir Sandu). Face parte din comitetul de redactie al revistei indreptar (1930/31), infiintata de poetul I. M. Rascu. Cunoscut fi ca editor de opere eminesciene (1940—1943).

    OPERE (poezii) :

    Simple fantezii pentru toamna, versuri. Buc, 1926 ;
    Preludii in zori, poeme, Buc, 1928 ; 1917,
    poeme de razboi, urmate de ciclul Basmul mortii. Buc, 1936 ;
    Inscriptii pentru Balcic, editie de lux. Buc, 1937 ;
    Exil, poeme, cuprinzind si ciclul Inscriptii pentru Balcic, Buc, 1938 ;
    Stampe italice, Buc, 1939 ;
    Poema eterna (Basmul copilariei. Basmul iubirii, Basmul mortii), Buc, 1941 ;
    Poeme alese, 1913—1943, Buc, 1943.

    Poeziile sint reproduse dupa cum urmeaza : Sonata, Vom retrai, Exil postum. Drumetul, Apoteoza, Leviathan (Preludii in zori, 1928) ; In memo-riam Ovidiu Densusianu (Exil, 1938) ; Baletul (Poema eterna, 1941).

    O, suflete…
    O, suflete, priveşte departe-al tău mormânt –
    Mormântul ce zideşte uitarea şi tăcerea –;
    Fii totul azi: lumină, vieaţă,-avânt şi cânt,
    Şi fii măreţ, puternic, căci nu te-a-nvins durerea.

    Să simt în orice clipă a ta înfiorare,
    Dezgustul de ce-i humă, – din lumile senine
    Să te-ncununi cu-avânturi, puterea creatoare
    Dumnezeiască sevă să îşi reverse-n tine.

    Vom înfrunta vieaţa cu dorul neînvins
    Al celor care luptă să-nvingă sau să moară,
    Şi mistica lumină păstra-va focu-aprins
    Când steaua veşniciei iluzii-n noi coboară...

    Nedespărţit tovarăş, proteiform ca visul,
    Drumeţi suntem spre piscul pe care-i tot etern:
    E numai unul drumul, şi-iluminând abisul
    Cad florile veciei, când flori mulţimi se cern.

    Din volumul „Preludii în zori”, 1928


    Interior
    Odaia unde-odată ai plâns şi ai visat
    La glasul reveriei, în seri-năbuşitoare,
    Te-ntâmpină tăcută, în umbră plutitoare,
    Cu dragoste de soră — de parcă n-ai plecat
    Spre-oraş cu-amurguri triste, sub ele Dâmboviţa
    Ce te-ntovărăşeşte cu val verzui, ca viţa...

    În jur, renvie toate, din praf şi din sulfină,
    Portretul şters al mamei, din cadru iar zâmbeşte,
    Pe masă flori uscate, — piticul povesteşte.
    În colţ, de altă lume, când blond copil, în seară,
    Întârziai alene-n pădurea fermecată,
    Când Creangă, Ispirescu, sub candela pătrată
    Şi-n vis urmau şoptirea, în alb pătuţ de ceară.

    Pe rafturi înnegrite, uitatele volume
    Se-arată mustrătoare — dar, oare le-ai uitat
    Când înmiit, în tine, cuvântu-ntraripat,
    Cu zâmbet veşnic tânăr, te-a însoţit în lume?

    Pe masa-ngălbenită, caiete vechi de şcoală
    Trăiesc iar nopţi de trudă, de disperare tristă,
    În ele geme-o umbră, cu faţa în batistă —
    În tine, brusc ivite, sunt gânduri de răscoală,
    Când astăzi, tot mai singur, revezi copilăria,
    Cu ochii blânzi de câine, privindu-te supusă,
    Cu faţa-mbătrânită, zâmbind la vremea dusă,
    Venind întârziată să-nece reveria.

    Din volumul „Poema eternă”, 1941

    Dostoievski
    Te-ai aplecat milos ca pe o rană,
    Spre cei umili, — şi-ntreaga suferinţă
    A vieţii-ai înfăşat-o în credinţă, —
    Şi-ai sărutat mizeria umană

    Din lumea ca o floare putrezită
    Pe care doar păcatul o încinge,
    Zbătându-se în resemnare când învinge
    Destinul peste viaţa înnegrită.

    Păcatul, crima, furtul, nebunia
    Târâte-s fără voie-n frenezia
    Fiinţei ce confundă cerul şi infernul, —

    Şi bietul om învins când se prosternă,
    Simte-n sărut iertarea cea eternă
    Pe care-o dă cu milă El, eternul.

    Din „Medalioane lirice  (versuri inedite)”, 1956-1963



     Miron Radu Paraschivescu

    Biografie Miron Radu Paraschivescu

    “Toate lucrurile lumii stau azi în faţa voastră
    mute,
    cu porţile lor încruntate,
    stăpâni le vor fi numai cei ce au să le spună
    pe nume
    şi-au să le dea rosturile de mult aşteptate”.
    (Ars poetica)
    Miron Radu Paraschivescu s-a născut la 2 octombrie 1911, la Zimnicea şi moare la 17 februarie 1971, Bucureşti. Este fiul Paulinei Paraschivescu (născută Scorţeanu) şi al lui Romulus Paraschivescu, învăţători. Urmează şcoala primară la Vălenii de Munte, liceul la „Sf. Petru şi Pavel” din Ploieşti şi face studii de arte plastice la Cluj şi la Bucureşti, aici devenind apoi student la Facultatea de Litere şi Filosofie.
    Debutează în 1929, cu poezia “Iubire”, semnată Emil Soare, la „Povestea”, „foaie de expoziţie literară în versuri” din Predeal-Sărari. Îşi continuă activitatea publicistică la „Gazeta învăţătorilor prahoveni” din Ploieşti (1930). Ulterior colaborează la numeroase publicaţii, majoritatea de stânga, fiind şi secretar de redacţie la „Era nouă” (1936), redactor la ziarul „Timpul” (1936-1938), unde conduce pagina de literatură şi artă, semnând cu pseudonimul Paul Scorţeanu (numele bunicului matern). În 1939 este numit şef al Biroului Presei, la Cluj. Redactează „Gazeta statului” (cu Ion Vinţe) şi face parte din grupul care animă revista clujeană „Ţara nouă” (1939-1940), de orientare democratică radicală.
    Reîntors la Bucureşti, la „Timpul” (1940-1943), reia condu­cerea paginii culturale şi trece în aceeaşi calitate la „Ecoul” (1943-1944), cotidian condus de Mircea Grigorescu. După război lucrează la „Scânteia” şi la „România liberă” (1944-1946), e redactor-şef la „Revista literară” (1947), ulterior la „Almanahul literar” din Cluj (1949-1952), după care se retrage din presă până la mijlocul anilor ’60. Acum iniţiază, cu o pasiune irepresibilă, „Povestea vorbii”, supliment al revistei „Ramuri” (1966-1969).
    Animator literar de vocaţie, şi-a dedicat o parte însemnată a activităţii descoperirii de noi talente. Locuieşte o vreme la Braşov, apoi la Bucureşti, pentru a se izola, în cele din urmă, la Vălenii de Munte, unde va fi şi înmormântat.
    “Desigur că un demon sălăşluieşte-n mine
    Pătrunzându-mi gândul ca un ac.
    Îmi spune că e rău tot ce-am crezut că-i bine
    Şi-mi pune întrebări la care tac;
    Sădeşte-n suflet, ca într-o grădină,
    Răsadul îndoielii, din truda fără glas,
    La fel ca şi o umbră ce creşte din lumină,
    La fel cu vlaga nouă ascunsă în popas.
    Adesea, piscul negru în furtună,
    Îmi pare strălucind pe zări senine
    Şi-njurătura-mi pare vorbă bună.
    Desigur că un demon sălăşluieşte-n mine. ”
    (Prefaţă)
    Miron Radu Paraschivescu desfăşoară o susţinută activitate redacţională la mai multe reviste interbelice de stânga, inclusiv la cele ilegale, îndrumate de PCR: Cuvântul liber, Facla, Meridian, Societatea de mâine, Azi, Lumea românească, Reporter (Poezia, I, 159)etc.; criticul/istoricul literar Eugen Simion ne mai încredinţează că Miron Radu Paraschivescu:  „a debutat în cercurile de avangardă şi a susţinut în articole agresive radicalizarea liricii româneşti”.
    După un debut de „mare succes“, în 1941, cu  Cântice ţigăneşti (cu mai multe ediţii „adăugite“ în 1957, 1958, 1972 etc.), Miron Radu Paraschivescu mai publică şi alte remarcabile volume de versuri.

    “Când vreau să prind în fiece cuvânt
    Tot ce-i frumos şi spornic pe pământ,
    Cum aş putea uita să spun vreodată
    De lirica şi rumena tomată?
    Mai mândre ca aceste pătlăgele
    N-au nici curcanii-n salba lor mărgele;
    Cireaşa doar, sau strugurii, sub soare
    Pot cuteza cu ea să se măsoare”.
    (Laudă tomatei)

    Conştiinţa lirică deschisă , e un declarat patetism, dar şi poet în descendenta lui Anton Pann, evocând, în “Cântece ţigăneşti”, “raiul beteag” al unei umanităţi fruste şi pitoreşti, Miron Radu Paraschivescu dovedeşte disponibilităţi remarcabile şi în domeniul meditaţiei filozofice. Fără ca starea de accentuată intelectualitate să altereze cumva fiorul liric, o mare parte din poeziile volumului “Laude”, dezvoltat ulterior în “Laude şi alte poeme”, sunt expresii ale uimirii în faţa naturii. Peste sufletul inocent al poetului se arcuieşte însă prudent cumpăna înţelepciunii, în aşa fel încât tainele sunt integrate într-o ordine superioară, în care micul şi marele cosmos se armonizează şi îşi corespund.
    Contemplaţia se transformă în laudă, pentru că fiecare element care ne înfioară cu misterul lui e o dovadă a perfectului echilibru din Univers. Pământul, apa şi anotimpurile, mărul, bobul de grâu, pâinea , floarea sau tomata devin surse de inspiraţie în măsura în care sunt modele ale decantării unei energii infinite. Tendinţa de a îmbogăţi cu dimensiuni cosmice obiectele naturale cunoaşte una dintre cele mai frumoase realizări lirice în “Laudă tomatei”, odă convertită treptat în meditaţie.
    “Cine ar fi pătruns ca neofit în lumea literarã bucureşteană din anii ‘60 ai secolului trecut, ar fi întâlnit, de bună seamă, un bărbat de înălţime mijlocie, cu faţa oacheşă, gesturi neliniştite şi privire pãtrunzãtoare, înveştmântat de obicei cu eleganţã de boier scãpãtat însã cultivând o conduitã populistã şi grandilocventã ce îi dãdea un fel de fascinaţie şi crease un fel de mitologie. Acest personaj neobişnuit, locuind, precum Nicolae Iorga, la Vălenii de Munte şi primind ceremonios şi confratern pe oricare începãtor (aşa cum procedase odinioarã şi Alexandru Vlahuţã), era Miron Radu Paraschivescu, autor al “Cânticelor ţigãneşti “ şi, o vreme, animator al unei publicaţii de poezie, intitulatã, cu o formulã antopannescã, “Povestea vorbei”. Omul avea, într-adevãr, geniu în raporturile cu debutanţii şi este înafarã de orice îndoialã cã Miron Radu Paraschivescu a rãmas şi astãzi chiar, pentru nu puţini, un obiect de adoraţie şi un izvor de legende în felul celor ce „beatificã“, o generaţie mai încoace, pe Nichita Stãnescu” – scria Artur Silvestri în, Radiografia spiritului creol – Cazul Miron Radu Paraschivescu.
    «Expresionista ameninţare surdă, de obârşie proletariană, şi-a găsit în Miron Radu Paraschivescu un interpret nu fără însuşiri : ” Numai o tristeţe tăcută rămâne spânzurată în aer/ ca un cuvânt încă nerostit,/ ca o durere tainuită,/ o tristeţe tăcutaă şi ameninţătoare,/ ca un abur uşor, prevestitor de ploaie./ nici un om nu trece prin primăvara asta,/ nu se înfrăţeşte cu ea/ Toţi oamenii s-au închis în ateliere/ şi când ies la prânz, galbeni, încruntaţi şi tăcuţi,/ trec prin aerul luminos/ ca o tristeţe,ca o ameninţare.” »(Primăvară dulce)

    “Acum, pe-ntregul câmp n-ai să citeşti
    Decât cuneiforme păsăreşti,
    Dar spre-a fi scrise, trebuia sa vină
    Din cer transport de linişti şi lumină.
    Atâta alb, atâta dăruire,
    Ca un ecou din nemărginire,
    Atâta alb, tot alb jur imprejur,
    Din celor vii şi mai exact contur.”
    (Zăpezi)

    Proza cu caracter reportericesc - “Bâlci la Râureni” (1964), “Drumuri şi răspântii” (1967) - ca şi încercările de teatru – “Asta-i ciudat?”, “În marginea vieţii”, “Irezistibilul Bolivar”, “Hamletul meu” (publicat postum) - sunt de un interes minor. În schimb, avea o înclinaţie specială pentru traduceri şi a dat versiuni româneşti remar­cabile din San Juan de la Cruz, Charles Peguy, Max Elskamp, Louis Aragon, Rainer Maria Rilke, Stefan George, A.S. Puşkin, N.A. Nekrasov, Federico Garcia Lorca etc. Pentru transpunerea poemului “Pan Tadeusz” de Adam Mickiewicz (1956) i s-a acordat Premiul „G. Coşbuc” al Academiei Române.
    Cunoscut îndeobşte în critica literară drept poetul cel mai plin de surprize, un boem subţire printre cărţi şi un intelectual de rasă în viaţă, Paraschivescu apare astăzi ca o structură omogenă, în ciuda diversităţii derutante a stilurilor exersate. În universul său liric el este în esenţă un frondeur mereu egal cu sine, apropiat când de Walt Whitman, când de Ion Barbu, când de Giuseppe Ungaretti, de Garcia Lorca sau de cântecul lăutăresc. Debutează editorial târziu, iar “Cântice ţigăneşti” lasă în urmă, risipită în presa vremii, o bogată activitate poetică de altă factură. Abia primele două volume din seria “Scrieri” (I-IV, 1969-1975), când, practic, destinul său poetic era încheiat, oferă imaginea clară a evoluţiei.
        
    “Pe aceeaşi ulicioară
    Bate luna în fereşti…
    Mihai Eminescu
    De câte ori pe înserat
    În târgul mic te-am aşteptat,
    Când tremurând că n-o să vii
    Umblam pe străzile pustii?…
    Se însera – şi-n câte-o poartă
    Pica domol o floare moartă
    Ce risipea un stins parfum
    De liliac sau de salcâm.
    Prin case albe, cu zorele,
    Clipea o lampă sub perdele
    Şi răsuna un vechi pian
    Prin vălul serii, sub castan.
    O ceaţă cobora uşor,
    Simţeam în suflet un fior,
    Iar lampagiu-n cap de uliţi
    Prindea o stea în vârf de suliţi
    Şi se pierdea cu pasul rar
    Prin pâcla serii, pe trotuar,
    Când eu pândeam ca şi-alte dăţi
    Pe-acelaşi drum să te arăţi.
    Treceam, pe gânduri, fără zor,
    Plângea un greier prin mohor,
    Şi peste pomi domol cădea
    A nopţii tainică perdea.
    Când te iveai într-un târziu
    Prin târgul ce dormea pustiu,
    Părea că pomii toţi sunt plini
    De flori, de cântec şi lumini.”
    (Romanţă)

    Jurnalul lui Miron Radu Paraschivescu explică, în bună măsură, mişcările revistelor, partizanatele, interesele care organizează relaţiile dintre agenţii cîmpului literar din perioada 23 august 1944-30 decembrie 1947, printr-un caz individual, dar reprezentativ: acela al intelectualului comunist din convingere, care se înrolează în avangarda noilor timpuri, pentru ca, treptat, să se dezică de crezul său, pe măsură ce practica noilor idei politice îi răpeşte literaturii libertatea de creaţie.
    Cazul lui Miron Radu Paraschivescu este unul aparte, atît prin istoria sa personală (părăsit de tată de mic şi crescut doar de mamă), care îl marchează esenţial şi definitiv, cît şi prin boala nevrotică de care suferă şi din cauza căreia va sta internat timp de cinci luni în clinica neurologică din Cluj, în anul 1947. Jurnalul său este un jurnal de eternă criză, dar şi un jurnal de creaţie, transformat, pe parcurs, în acea operă unică la care Miron Radu Paraschivescu visa de multă vreme, dar pe care o căutase în genuri ce nu i se potriveau: mai întîi poezia, apoi teatrul, în cele din urmă romanul. Veşnic neliniştit, măcinat de tulburări psihice, chinuit de absenţa imaginii paterne în formarea existenţei sale şi de prezenţa resimţită opresiv a imaginii materne, Miron Radu Paraschivescu face din jurnal terapie psihanalitică, pe care o aplică atît propriului său destin, cît şi evenimentelor istoriei. Grila prin care citeşte istoria este, de fapt, grila psihanalitică prin care se citeşte pe sine.

     ”De-ncerc pe sub rugina atâtor ani să caut
    Parfumul şi lumina ce-a strălucit în ei,
    Aş regăsi fierbinte cuvântul să te laud,
    Ca flacăra ce doarme sub spuză şi scântei.
    Precum mireasma florii pierită de demult
    Preschimbă-n adiere fragilele-i culori
    Şi-n nevăzuta strună a vântului ascult
    Ţipându-şi tânguirea echere de cocori,
    Acum, când cu amurgul cobor lângă pământ,
    Iubirea ce mi-ai dat-o mai strâns de el mă leagă,
    Cum, despuiată-n toamnă de-al ei stufos veşmânt,
    Statuia verii creşte pe zariştea întreagă.”
    (Suvenir)

    Când rosteşti numele poetului, gândul îţi zboară la originea lui . Călător din fire, vine dinspre Vălenii de Munte, judeţul Prahova, întâmpinat de istoria ce domină acest loc mirific . Pe malul râului Teleajen, unul dintre locurile îndrăgite ale poetului, încă vibrează emoţia şi amintirea lui Miron Radu Paraschivescu . Dragostea şi devotamentul lui faţă de locul natal, admiraţia faţă de frumuseţile naturii, o dată cu trecerea timpului, oricine poate auzi în adierea vântului poeziile lui exprimate cu o gingăşie aparte a unor gânduri sensibile şi curate. Sufletul lui împrejmuieşte Vălenii de Munte cu toată gama sentimentelor lui exprimate-n creaţiile sale .
      “Poate că-ntr-o zi am să mă-ntreb
    Singur ca Hamlet
    Sau ca Filip în Escorial
    Privindu-se-n nesfârşite oglinzi:
    Cine e cu mine
    Să mă ajute şi mai continue?
    Şi-atunci veţi apărea
    Desculţe şi mute
    Voi
    Săracelor versuri
    Răsuflet al meu
    Gâfâit
    Lacrimi
    Şi strigăt
    Ca nişte copii înfiaţi
    Culese de pe buzele lumii
    Şi replămădite
    Una cu mine
    Copii ai mei
    Aproape legitimi
    Fiindcă-nvestite
    Cu numele meu.”
    (Copii)

     Opera
    * Oameni şi aşezări din Ţara Moţilor şi a Basarabilor
    * Cântice ţigăneşti
    * Pâine, pământ şi ţărani
    * Cântare României
    * Laude, Bucureşti
    * Laude şi alte poeme
    * Declaraţia patetică
    * Poezii , 1961;
    * Declaraţia patetică. Cântice ţigăneşti. Laude şi alte poeme , 1963;
    * Bâlci la Râureni, Bucureşti, 1964;
    * Versul liber, Bucureşti, 1965;
    * Drumuri şi răspântii, Bucureşti, 1967;
    * Tristele, Bucureşti, 1968;
    * Scrieri, vol. I-II, Bucureşti, 1969, vol. III-IV, ediţie îngrijită de George Zarafu, Bucureşti, 1974-1975;
    * Poeme, Bucureşti, 1971;
    * Ultimele, prefaţă de Marin Preda, Bucureşti, 1971;
    * Poezii, ediţie îngrijită şi postfaţă de Ioan Adam, Bucureşti, 1973;
    * Amintiri, Bucureşti, 1975;
    * Journal d’un heretique, traducere de Claude Jaillet, prefaţă de Virgil Ierunca, Paris, 1976; ediţia (Jurnalul unui cobai. 1940-1954), ediţie îngrijită de Maria Cordoneanu, prefaţă de Vasile Igna, Cluj Napoca, 1994;
    * Povestind copiilor, Bucureşti, 1990;
    * Poeme, ediţie îngrijită şi prefaţă de Ilie Constantin, Iaşi, 2000.
    Traduceri
    * Marie-Arme Desmarest, Torente, Bucureşti, 1943;
    * Konstantin Simonov, Apărarea Moscovei, Bucureşti, 1944;
    * Nikolai Tihonov, Istorisiri din Leningrad, Bucureşti, 1944;
    * Mihail Şolohov, Şcoala urii, Bucureşti, 1944;
    * Jean Richard Bloch, Toulon, Bucureşti, 1945;
    * A.S. Puşkin, Basme…, cu ilustraţii de Th. Kiriacoff-Suruceanu, Bucureşti, 1945, Ruslan şi Ludmila, Bucureşti, 1951;
    * Tălmăciri după opt poeţi europeni, cu portrete de Mircea Alitanti, Bucureşti, 1946;
    * Claude Roy, Parisul răsculat, Bucureşti, 1946;
    * Maxim Gorki, Univesităţile mele, Bucureşti, 1948;
    * N.A. Nekrasov, Poeme alese, Bucureşti, 1953, Gerul, moşu cu nasu roşu, Bucureşti, 1955, Opere alese, I-III, Bucureşti, 1955-1959, Femeile ruse. Decembristele, Bucureşti, 1956;
    * Adam Mickiewicz, Pan Tadeusz sau Ultima încălcare de pământ în Lituania, prefaţă de Olga Zaicik, Bucureşti, 1956, Poezii, Bucureşti, 1957 (în colaborare cu Vlaicu Bârna şi Virgil Teodorescu), Poezii, Bucureşti 1959;
    * Juliusz Slowacki, Ceasul meditării, cu ilustraţii de Mihu Vulcănescu, Bucureşti, 1962;
    * Giuseppe Ungaretti, Poezii, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu Alexandru Balaci);
    * Andre Malraux, Calea regală, Bucureşti, 1971.
    BLESTEM DE DRAGOSTE
    Când ţi-o fi lumea mai dragă,
    să-ţi pice dreapta beteagă
    şi s-ajungi, la cap de pod,
    cerşetor, slut şi nărod.
    Din puterea ta a plină,
    suptă de vreo curviştină,
    să rămâi sfrijit ca paiul,
    urle-ţi versul ca buhaiul,
    limba să ţi se-mpletească,
    să vorbeşti pe păsărească,
    să te topeşti de-a-n picioare,
    galbin, ca o lumânare!

    Să nu fie boală rea,
    care-n tine sa nu dea!
    Ardite-ar focul, mangalul,
    să fii scopit ca muscalul!
    Cânte-ţi popa din Scriptură,
    să-ţi văz dafinul pe gură!
    Crai parsiv, din ţigănie,
    că m-ai omorât de vie,
    când m-ai luat din casa fată,
    crudă şi nevinovată,
    şi m-ai spintecat în două
    sub cerul cu lună nouă.

    Şi-n loc să mă iei mireasă,
    m-ai lasat să zac borţoasă
    şi te-ai dus, duce-te-ar apa,
    unde şi-a dus mutul iapa!
    Dar de-o fi şi-o fi să vii,
    iar în braţe să mă ţâi,
    să-mi săruţi ţâţa şi gura
    şi să-mi stingi din sân arsura,
    Vedea-te-aş tot cum te ştiu:
    ’nalt, balan şi cilibiu,
    cu ochi arzători ca focul;
    Aduce-mi-te-ar ghiocul!
     

    NEVASTA NECREDINCIOASĂ
    Credeam că e fată mare,
    când am dus-o pe cărare;
    da’ şi eu – ce minte proastă! –
    n-am bunghit că e nevastă.
    O fi fost ea ca zambila,
    dar mersei mai mult cu sila.
    Şi pe urmă n-aş mai spune…
    Era noaptea de tăciune,
    felinarele s-au stins,
    licuricii s-au aprins.
    Într-un colţ, când făcea fâţe,
    îi scap mâna pe la ţâţe,
    şi treceau prin ea fiori
    ca miresmele prin flori.
    Poci să nu pici în ispită,
    mândră cum era gătită?!
    Că rochia îi strălucea
    de să bagi briceagu-n ea.
    Era noaptea de tăciune,
    pomii-nalţi, din altă lume,
    şi se-auzea prin vâlcele
    cum urlă câinii la stele,
    Trecurăm şi peste iaz,
    am mai sărit un pârleaz
    şi-am culcat-o-ntr-o grădină,
    lâng-un pom, la rădăcină.
    Mi-am scos de la gât cravata,
    şi-a lepădat rochia, fata.
    Scot cuţitul din curea,
    ea, cămaşa cu dantea.
    Nici crinul, pe ochii mei!
    n-are piele ca a ei;
    nici un diamant de-ar fi,
    ca ea tot n-ar străluci.
    Şoldurile ei, prin deşte
    îmi scăpau, să zici că-i peşte;
    şolduri mici, de fată mare,
    când de foc, când de răcoare.
    De când mama m-a făcut,
    aşa drum n-am mai bătut;
    călăream pe luna plină,
    trupul ei de ciută lină.
    D-apoi cum m-a dezmierdat,
    poci să spui, când eşti bărbat?
    că doară n-oi fi candriu
    nicio taină să nu ţiu!
    Iubită şi sărutată,
    plină de ţărână toată,
    am purtat-o binişor,
    pân-acasă, sub pridvor.
    Dimineaţa, pe răcoare,
    avea-n ochi mărgăritare.
    Eu, ca un ţigan ce sunt,
    am obraz şi am cuvânt


    Dar pe cinste i-am făcut
    o cutie de cusut;
    şi dintr-ale mai frumoase:
    galbină, şi de mătase.
    Da’ nu m-am îndrăgostit,
    numai unde m-a minţit:
    muiere de om cu stare,
    zicea că e fată mare
    când am dus-o pe cărare.
     


    Toamna
    din Laude și alte poeme



    Grădina e-acum o cireadă
    Lăuză, cu uger pline:
    Dogorile n-au să-i mai cadă
    În creștet: nici, roiuri, albine.

    Își umple cu dulci fructe poala
    O fată, sub crăngile joase
    Prin care, o clipă, beteala
    Fugarelor plete jucase.

    Astfel încărcată, își este
    Ei însăși materna icoană,
    Dar tânărul piept dă de veste.

    Că toamna ei încă-i departe
    Iar rodul grădinii emană
    Doar taina de care-o desparte
     


    Mihai Eminescu - Poezii






    TEATRU/FILM 2 Octombrie

    Cu Miluţă Gheorghiu

    Biografie Miluţă Gheorghiu
    Mihail Miluță Gheorghiu (n. 2 octombrie 1897Iași — d. 10 decembrie1971București) a fost un celebru actor român de teatru (scenă și vodevil), cunoscut, mai ales, prin rolurile în travesti din comediile lui Vasile Alecsandri (Coana Chirița, Muza de la Burdujeni).
    Este înmormântat în Cimitirul Eternitatea din Iași. Pe placa sa funerară a cerut să i se graveze următorul catren:
    Așa e lumea, o comedie
    Iar noi artiștii care-o jucăm
    N-avem dorința alta mai vie
    Decât aplauze să merităm.
    (V. Alecsandri - Chirița în provincie)
    Teatru -- Roluri (1923 – 1964)
    Albert din Cafeneaua cea mică de Tristan Bernard; Farfuridi din O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale; Figaro din Bărbierul din Sevilla de Beaumarchais; Maxime din Ce vrea femeia de Alfred Savoir și Etienne Rey; Pyram din Visul unei nopți de vară de William Shakespeare; Lujin din Crimă și pedeapsă de Paul Ginisty și Hugues Le Lroux (după romanul lui Dostoievski); Tândală din Sânzâiana și Pepelea de Vasile Alecsandri; D’Artagnan din Cei trei muschetari de Alexandre Dumas; Hlestakov din Revizorul de Gogol; Nae Girimea din D’ale carnavalului de I. L. Caragiale; Galan dinPlicul de Liviu Rebreanu; Pan Zubowsky din Neamul Șoimăreștilor de Mihail Sadoveanu și Mihai Sorbul (după romanul lui Mihail Sadoveanu); Cezar din Androcle și Leul de G. B. Shaw; Napoleon din Madame Sans-Gene de V. Sardou;Coana Chirița din Chirița în provincie de Vasile Alecsandri; Mitică Popescu din Mitică Popescu de Camil Petrescu;Păcală din Sânzâiana și Pepelea de Vasile Alecsandri; Niță din C.F.R. (în Momente și schițe de I.L.Caragiale); Ciupici din O noapte de vară de Aurel Baranga; Mircea Cavafu din Mielul turbat de Aurel Baranga; Clucerul Măturică din Ce naște din pisică dramatizare de Tudor Șoimaru după Ciocoii vechi și noi de Nicolae Filimon; Baba Hârca din Baba Hârca de Matei Millo; Steriu Steriade din Anii Negri de Aurel Baranga; Miluță Petrescu din Surorile Boga de Horia Lovinescu;Avocatul din Anna Karenina de N.D.Volov (după romanul lui Tolstoi)
    Director de scenă
    Ginerele domnului prefectBărbierul din SevillaPliculCafeneaua cea mică NepoftitulCoana Chirița în provincieBarbu LăutarulBalthazarRachierițaTopazeÎntr-o noapte la moșieNapoleon și femeileMicul lordDomnii de la poarta verde;[3]
    Filmografie
    ·         I. D. Ionescu din O noapte furtunoasă (1943)
    ·         Moș Cristea din Vultur 101 (1957)
    ·         Distincții
    ·         Prin Decretul nr. 514 din 18 august 1964 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne, actorului Miluță Gheorghiu i s-a acordat titlul de Artist al Poporului din Republica Populară Romînă „pentru merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii, artelor plastice și cinematografiei”.[1]
    ·         A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa I (1967) „pentru activitatea îndelungată în teatru și merite deosebite în domeniul artei dramatice”


    Chiriţa în Iaşi de Vasile Alecsandri: 

    Chiriţa în provincie de Vasile Alecsandri: 



    Colegi de birou - Emil Braghinski & Eldar Reazanov









    GÂNDURI PESTE TIMP 2 Octombrie

    Ciprian Porumbescu - Citate:



















    SFATURI UTILE 2 Octombrie

    Continuăm O MINUNE ÎN 16 ZILE – Tehnici şi exerciţii de gândire pozitivă inspirate de la Sfântul Munte

    Ziua a noua
    Postul împărătesc
    Mâine hotărăşti să posteşti. Ţii post ca să‑ţi întăreşti sănătatea sau ca să vindeci pe altul; să te purifici de toxine sau să pregăteşti terenul minţii clarvăzătoare. Căci postul este profilaxie şi spiritualitate. Este şi ofrandă, ajutor.
    În India, în statul Kerala, femeile postesc o zi pe săptămână, ca Dumnezeu să dea viaţă lungă bărbaţilor lor.
    Şi cum ofranda te sporeşte pe tine, ele postesc pentru longevitatea bărbaţilor, iar efectul este că ele trăiesc mult mai mult decât bărbaţii.
    Postul împărătesc este când mănânci o dată pe zi, seara după apusul soarelui.
    Toamna, masa zilei de post împărătesc să fie la ora 18.00. Rupi postul printr‑o mâncare uşoară şi „luminată”, de pildă pâine cu legume ca să nu strici ce ai clădit o zi întreagă.
    Mâncarea „luminată” înseamnă acel „tablou” alimentar stabilit după criteriul reflexului ereditar; observă ce au mâncat oamenii locului timp de 30 de generaţii, apoi fă o medie.
    Asadar, pentru spaţiul românesc, pe primul loc stau cerealele şi produsele cerealiere. Pâinea reprezintă 65% din alimentaţie. Urmează legumele, ulei de floarea soarelui, fructe şi miere. De abia apoi vin alte produse, în proporţii mici.
    Posteşte numai cu un însoţitor sau doi dar niciodată singur. Evită în post orice supărare: o mânie de numai cinci minute îl anulează.


    GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR 2 Octombrie


    Competitive BEAN! | Funny Clips | Mr Bean Comedy



    2 comentarii:

    1. Dumnezeu să-l binecuvânteze pe DR WALE pentru munca sa minunată în viața mea, am fost separat de soțul meu de cinci ani și nu am fost mulțumit că aveam nevoie să-mi aduc soțul înapoi, deoarece viața de singurătate a fost atât de îngrozitoare pentru mine și pentru cei trei ai mei. Copii Am căutat despre vreun posibil vrăjitor care poate aduce înapoi iubitul și apoi am dat peste DR WALE Am văzut un comentariu despre DR WALE, cum aduce iubiții împreună cu vrăjitorul lui L-am contactat și m-a ghidat. Am cerut soluții, a început remediul pentru vraja mea, a cerut niște informații pe care i le-am trimis și mi-a mai spus că trebuie să cumpărăm niște articole pentru ca vraja să-mi funcționeze definitiv și pe care i-am simțit banii. după câteva săptămâni, soțul meu mă sună și începe să-mi ceară iertare pentru tot ce se întâmplă. Sunt atât de fericit acum că ne-am întors din nou ca o singură familie pentru oricine ar putea avea nevoie de ajutorul marelui vrăjitor. Puteți contacta WhatsApp: +2347054019402 sau e-mail: drwalespellhome@gmail.com

      RăspundețiȘtergere
    2. Am fost rănit și inima zdrobită când a apărut o problemă foarte mare în căsnicia mea în urmă cu șase luni, între mine și soțul meu. atât de groaznic încât a dus cazul în judecată pentru divorţ. a spus că nu mai vrea să stea niciodată cu mine și că nu mă mai iubește. Așa că a făcut bagajele din casă și ne-a făcut pe mine și pe copiii mei să trecem prin dureri severe. Am încercat toate mijloacele posibile pentru a-l recupera, după multe cerșetori, dar fără rezultat. Și mi-a confirmat că a luat decizia și nu a vrut să mă mai vadă niciodată. Așa că într-o seară, când mă întorceam de la serviciu, m-am întâlnit cu un vechi prieten de-al meu care l-a întrebat pe soțul meu. Așa că i-am explicat totul, așa că mi-a spus că singura modalitate prin care pot să-mi recuperez soțul este să vizitez un vrăjitor, pentru că și pentru el a funcționat cu adevărat. încrederea și credința pe care o am în asta, prietenul meu mă face să-i iau în serios cuvintele, i-am spus să-mi dea contactul cu persoana care îl ajută, apoi mi-a dat DR WALE CONTACT WHATSAPP: +2347054019402. Așa că a doua zi dimineață, i-am trimis un mesaj lui DR WALE. Am vorbit amândoi și m-a asigurat că îmi voi primi soțul înapoi într-o săptămână. Ce declarație uimitoare, DR WALE mi-a spus tot ce trebuie să fac. Așa că, în mod surprinzător, soțul meu, care nu m-a sunat în ultimele șase luni, m-a sunat pentru a mă informa că se întoarce. Atât de uimitor!! Așa s-a întors în aceeași zi, cu multă dragoste și bucurie, și și-a cerut scuze pentru greșeala sa și pentru durerea pe care mi-a provocat-o mie și copiilor noștri. Apoi, din acea zi, relația noastră a fost acum mai puternică decât era înainte. Vă voi sfătui acolo dacă aveți vreo problemă, contactați DR WALE, vă ofer 100% garanție că vă va ajuta.. WhatsApp: +2347054019402 sau Email: drwalespellhome@gmail.com

      RăspundețiȘtergere

    MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI:  MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 2 MAI 2024RELIGIE O...

    MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI:  MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 2 MAI 2024RELIGIE O... :   MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 2 MAI 2024 REL...