MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU

SÂMBĂTĂ 12 OCTOMBRIE 2019

PARTEA ÎNTÂI

Bună dimineața, prieteni!

Vă ofer astăzi, la fel ca în fiecare zi, o serie de materiale interesante; trebuie doar să le lecturați!

Să aveți o zi minunată!

ISTORIE PE ZILE 12 Octombrie

Evenimente

· 539 i.I.Ch.: Armata lui Cyrus cel Mare cucereste Babilonul. Cyrus al II-lea cel Mare cca 600 i.I.Hr – 530 i.I.Hr ), rege al Persiei, a fost una din cele mai strălucite personalități ale antichității. A transformat în numai trei decenii Persia dintr-o putere locală, în cel mai vast și puternic imperiu al Orientului. In anul 539 i.I.Hr, profitând de slăbirea Regatului Noului Babilon datorata unor conflicte interne, Cyrus l-a ocupat, anexând apoi toate posesiunile regatului Caldeean din Siria, Fenicia, tara lui Israel, până la granițele Egiptului Faraonic. A cucerit un teritoriu de o întindere nemaivăzuta până atunci, de la frontierele Egiptului până în vecinătatea Indiei,in care milioane de oameni au trăit timp de trei secole. Cyrus a respectat pretutindeni in teritoriile cucerite cultul zeităților locale, a fost primul conducător al unui stat care a abolit sclavia si tot el i-a eliberarat pe evrei din robia Babilonului, unde erau ținuti captivi inca din vremea domniei lui Nabucodonosor.

· 1113: Orașul Oradea este mentionat pentru prima data sub numele latin Varadinum („vár” înseamnă cetate în limba maghiară), într-o diplomă a abaţiei benedictine din Zobor, în care apare numele episcopului Sixtus Varadiensis şi al comitelui Saul de Bychar. Asezarea este insa mult mai veche, rădăcinile sale fiind de origine romano-dacică. Asa cum o atesta descoperirile arheologice, în zona Salca din oraş şi cele din zona Băilor Felix, erau stabiliţi romani şi daci

· 1449: Are loc bătălia de la Tămăşeni, pe Siret (la miazănoapte de Roman). Bogdan al II-lea al Moldovei, fiul nelegitim al lui Alexandru cel Bun si tatal lui Stefan cel Mare, avînd sprijinul lui Iancu de Hunedoara (voievod al Transilvaniei între 1441-1456 si regent al Ungariei între 1446-1452), il înfrange pe Alexăndrel voda şi devine domn al Ţării Moldovei. Alexăndrel a fugit în Polonia, în timp ce Bogdan a intrat în cetatea Sucevei, unde a fost uns domn. Alexandru al II- lea sau Alexandrel voda, a fost domn al Moldovei de trei ori: februarie 1449 – 12 octombrie 1449, februarie (înainte de 24) 1452 – 1454, februarie (înainte de 8) 1455 – 25 mai 1455.

· 1492: Cristofor Columb a ajuns in Caraibe descoperind “Lumea Noua”, crezand insa ca a acostat in estul Asiei. Dupa ce a traversat Oceanul Atlantic, navigatorul italian a pasit pe pamantul american si l-a declarat posesiune a Spaniei, tara care i-a finantat calatoria pentru gasirea unei noi rute navale spre China si India. Plecat din portul iberic Palos in data de 3 august, cu vasele “Santa Maria”, “Pinta” si “Nina”, Columb a reusit sa descopere America fara sa stie insa unde se aflasi a fost convins tot timpul ca se afla in Orientul indepartat. A instalat o colonie de 39 de persoane in teritoriul descoperit si s-a reintors in Spania incarcat de aur si avand la bord mai multi prizonieri “indieni”. In martie 1493 a fost primit cu toate onorurile la curtea spaniola. Columb a fost primul european care a explorat America dupa vikingi, care si-au intemeiat colonii in partea de nord a continentului, pe teritoriul actual al Canadei, in secolul al X-lea. Navigatorul a intreprins mai multe calatorii in “Lumea Noua” dupa aceasta expeditie de o insemnatate deosebita.

· 1595: Domnul Moldovei, Ștefan Răzvan, ocupă Bucureștiul. Ștefan Răzvan a fost domn al Moldovei în perioada aprilie 1595 – decembrie 1595, si este citat ca una dintre puținele figuri ale istoriei românilor care ar fi avut origini țigănesti. Fiul unui tigan musulman care emigrase către Moldova din Imperiul Otoman și al unei femei moldovence, se pare ca a servit în armata regelui Henric al IV-lea al Frantei si apoi în armata poloneza. Înainte de a accede la tronul Moldovei avea titlul de hatman. A luptat alături de Mihai Viteazul și a principelui transilvanean Sigismund Bathory împotriva otomanilor si i-a succedat la tron lui Aron Voda, pe care l-a alungat de pe tron, devenind domn. Detronat la randul sau ca urmare a invaziei poloneze în Moldova, a fost înlocuit cu Ieremia Movila. Bătălia decisivă a fost dată la Areni, lângă Suceava. Pierzând bătălia, Ștefan a fost capturat în încercarea sa de a fugi spre Transilvania și a fost executat prin tragere in teapa. A fost imortalizat in drama istorica a lui Haşdeu,”Răzvan şi Vidra.

· 1773: In SUA s-a deschis primul azil pentru bolnavii psihic.

· 1777: Grigore al III-lea Ghica domn al Moldovei (1764-1767; 1774-1777) şi al Munteniei (1768-1769), este ucis de trimisul Înaltei Porţi, Kapegibaşa. Era suspectat de relaţii prea strânse cu Rusia, si pentru ca s-a opus ocuparii Bucovinei, austriecii au cerut turcilor să-l înlăture, iar aceștia au trimis un capugiu (agent executor) la curtea lui Grigore, care l-a strangulat. Principala cauză a tragicului său sfârşit a fost energicul protest înaintat Înaltei Porţi cu ocazia cesiunii Bucovinei către Austria (1775); (n. 1724). Este înmormântat la biserica Sfântul Spiridon din Iasi.

· 1793: Regina Franței Maria Antoaneta este chemată la primul interogatoriu, în fața lui Fouqhier-Tinville, acuzator public, a unui asesor și a câtorva copiști. Fouqhier-Tinville va încheia actul de acuzare cu cuvintele: „Maria Antoaneta, văduva lui Ludovic Capet, a fost, cât timp a stat în Franța, flagelul și vampirul francezilor”.

· 1808: Imparatul francez Napoleon I și Tarul rus Alexandru I, semnează convenția prin care Rusia anexează Moldova și Țara Românească.

· 1810: S-a desfasurat pentru prima data “Oktoberfest”. Printul bavarez Ludwig s-a casatorit cu printesa Therese von Sachsen-Hildburghausen si a invitat toti cetatenii oratului Munchen la festivitatile organizate in fata portilor cetatii. Campul pe care s-a tinut serbarea a fost botezat “Theresienwiese” (“Campul Tereziei”), denumire pe care localnicii au prescurtat-o ajungandu-se in final la "Wies'n". Serbarea a devenit anuala, aceasta devenind un festival mondial al berii.

· 1822: Brazilia s-a declarat independenta fata de Portugalia, Dom Pedro proclamandu-se imparat.

· 1823: Scoțianul Charles MacIntosh a pus în vânzare primele pelerine de ploaie.

· 1863: In Principatele Unite , în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, este investit Guvernul Mihail Kogălniceanu. Acesta a activat pînă pe 26 ianuarie 1865 şi s-a remarcat prin rodnice realizări social-economice.

· 1872: Prin decret imperial, s-a înfiinţat Universitatea Cluj, în limba maghiară,cu patru facultăţi: filosofie şi litere, matematici şi ştiinţele naturii, drept, medicină. Inaugurarea Universităţii din Cluj a a vut loc la 10 noiembrie 1872.

· 1879: A fost promulgată Legea de revizuire a art. 7 din Constituția României, care acorda cetățenie și locuitorilor de altă religie decât cea creștină. I. C. Brătianu, din poziţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri, a dat citire, în Senat, la 17 ianuarie 1879, Mesajului domnesc şi declaraţiei prin care Guvernul arăta că „este de trebuinţă a se supune reviziunei art. 7 din Constituţiune”. La 22 mai 1879 au început lucrările de revizuire a Constituţiei, pentru ca la data de 24 iunie 1879, Comisia Senatului să depună raportul. Se statua că cel care intenţiona să se naturalizeze era obligat să adreseze domnitorului o cerere şi să declare că renunţă la protecţia străină. După depunerea acestei cereri solicitantul trebuia să îndeplinească următoarele condiţii: să locuiască pentru o perioadă de 10 ani în ţară şi prin modul de comportament în societate să dovedească că este folositor acesteia. După iniţiativa Domnului, Adunările legiuitoare îi acordau decretul de naturalizare, care era sancţionat şi promulgat de către domn. Proiectul de revizie, propus de către Guvern Adunării Deputaţilor, a fost votat la 6 octombrie 1879 (cu 132 de voturi pentru, 9 contra şi 2 abţineri). Noul articol a fost publicat în Monitorul oficial din 13/25 octombrie 1879 (12/24).

· 1897: In Rusia s-a jucat primul meci de fotbal.

· 1903: Este dezvelita statuia lui Carol Davila în faţa Facultăţii de Medicină din Bucureşti, creatie a sculptorului Carol Stork. Cladirea a fost construita dupa proiectul arhitectului francez Louis Pierre Blanc.

· 1910: A fost descoperit, în catedrala din Aachen, sarcofagul cu rămășițele împăratului Otto al III-lea (Sfântul Imperiu Roman) (980-1002).

· 1915: Asistenta medicală britanică Edith Cavell a fost executată de germani pentru că a ajutat trupele Antantei să se retragă din Belgia.

· 1925: A fost inaugurată Universitatea Guadalajara din Mexic.

· 1931: Se încheie procesul de constituire a Frontului de la Harzburg, din care făceau parte partidele de extrema dreaptă germane.

· 1931: Se inaugurează statuia lui Cristos Mantuitorul din Rio de Janeiro, in Brazilia . Are 30 de metri înălțime fără să se includă cei 8 metri ai soclului, lățimea între brațe este de 28 metri, are o greutate de 635 de tone și este situată pe vârful muntelui Corcovado la o altitudine de 700 de metri. Mulajul (modelul) din ghips, precum și sculptura a fost efectuată de o echipa condusa de sculptorul francez Paul Landowski, in care s-a aflat sculptorul roman Gheorghe Leonida ,însărcinat să realizeze capul statuii Mântuitorului.

· 1933 - Alcatraz devine, neoficial, închisoare federală

· 1940: Incepe intrarea trupelor Germaniei naziste în România în baza “garanţiei” din 30 august, privind noile graniţe. A sosit la Bucureşti o misiune militară germană, ca răspuns la solicitarea regelui Carol al II-lea; oficial, scopul era de a instrui Armata română potrivit noilor metode şi tehnici ale războiului; în fapt, trupele germane urmau să preia paza câmpurilor petrolifere din Valea Prahovei şi să exercite un control discret asupra regimului de la Bucureşti, în perspectiva confruntărilor cu URSS. Primele formaţiuni de comandament ale Misiunii militare germane, conduse de generalul de cavalerie Erik Hansen, generalul Wilhelm Speidel, comandantul forţelor de aviaţie şi generalul Arthur Hauffe, şeful de stat major, au sosit la Bucureşti la 12 octombrie 1940. La 11 noiembrie 1940 în România se găseau deja 22.430 militari germani, dintre care 890 ofiţeri şi 21.540 soldaţi. “Misiunea militară” germană a ocupat principalele puncte strategice de pe Valea Prahovei, în Bucureşti şi pe raul Prut, devenit granita cu URSS, dupa anexarea Basarbiei de catre URSS.

· 1944: Municipiul Oradea a fost eliberat de către unități militare românești și sovietice, de sub ocupația maghiară fascistă. Ziua orașului.

· 1946: A fost înființat Institutul de Endocrinologie "C.I. Parhon", din București.

· 1960: Nikita Hrușciov înfuriat lovește cu pantoful în masă la Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite, pentru a protesta la o afirmație a unui lider filipinez despre politica sovietică colonială a Uniunii Sovietice în Europa de Est.

· 1964: Sovieticii au lansat Voskhod I în spațiu, prima navă spațială capabilă să transporte trei persoane pe orbita Pământului.

· 1968: Se deschide a XIX-a ediție a Jocurilor Olimpice de Vară din Mexico City, Mexic; România a obținut 15 medalii (4 aur, 6 argint, 5 bronz).

· 1968: Guineea Ecuatorială se declara independenta de Spania.

· 1975: Arhiepiscopul Oliver Plunket este sanctificat, devenind primul sfânt de origine irlandeză în ultimele 7 secole.

· 1984: Premierul britanic Margaret Thatcher a supravietuit unui atentat cu bomba al IRA asupra hotelului Brighton in care era cazat, explozia avand loc la cateva minute dupa ce a parasit incaperea.

· 1986: Summitul americano-sovietic de la Reykjavik se incheie cu un eşec. Presedintele american Ronald Reagan şi liderul sovietic Mihail Gorbaciov nu au reuşit să ajungă la un acord la summitul dezarmăriidesfasurat la Reykjavik, in Islanda.) Esecul s-a datorat in principal refuzului preşedintelui Reagan de a abandona programul militar Initiativa de Aparare Startegica (SDI), supranumit “Razboiul Stelelor”. Reagan şi Gorbaciov nu reuşesc să cadă de acord asupra inghetarii programului militar Star Wars.

· 1992 - Sigilarea „Capsulei mileniului” continand o colectie numismatica spaniola ce marcheaza a 500–a aniversare a descoperirii Americii, precum si diverse texte de Cristofor Columb (va ramane inchisa pana la 12.10.2492).

· 1993: In Camera Reprezentantilor a Congresului SUA s-a votat in unanimitate pentru ca Romania sa beneficieze de clauza natiunii celei mai favorizate.

· 1998: Curtea Supremă de Justiţie a Romaniei i-a reabilitat pe Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, fondatorii Partidului Naţional Ţărănesc.

· 1999: Secretarul general al O.N.U., Kofi Annan a anuntat ca, odata cu nasterea unui baiat la Sarayevo, populatia lumii a ajuns la 6 miliarde.

· 1999 - Lovitura de stat. Guvernul lui Hawaz Sharif este acuzat de politici egoiste.

· 1999: Fosta Republică Autonomă Sovietică Abhazia îşi declară independenţa fata de Georgia.

· 2000: Premiu Nobel pentru pace a fost atribuit scriitorului francez de origine chineză Gao Xingjian.

· 2000: Nava de razboi americana USS Cole este grav avariata in golful Aden din Yemen, de doi atentatori sinucigaşi. In explozie sunt ucisi 17 membri ai echipajului şi răniti alti 39. In urma exploziei s-a produs o gaura de marimea unei case, (12 metri lungime), în partea stângă a distrugatorului. Atacul impotriva navei americane a fost executat cu ajutorul unei barci incarcate cu explozibili.

· 2001 - ONU si secretarul sau, Kofi Annan, au primit Premiul Nobel pentru Pace.

· 2002: Un atac terorist cu bombain Clubul Sari in Kuta din Insula Bali, omoara 202 persoane, majoritatea turisti şi răneste peste 300. Dupa explozie s-a declansat un incendiu puternic.

· 2002: Papa Ioan Paul al II-lea şi patriarhul Teoctist al Bisericii Ortodoxe Române (BOR), au semnat în premieră o declaraţie comună care îndeamnă la unitatea creştinilor, acesta fiind primul act încheiat vreodată de un suveran Pontif şi un patriarh ortodox. În perioada 7-14 octombrie 2002, patriarhul Teoctist a efectuat o vizită la Vatican, la invitația papei Ioan Paul al II-lea. La 12 octombrie, patriarhul Teoctist și papa Ioan Paul al II-lea au semnat o Declarație comună, în care îndeamnă la unitatea creștinilor. „Si slava pe care Tu Mi-ai dat-o, Eu le-am dat-o lor, pentru ca ei sa fie una, asa cum una suntem Noi. Eu intru ei si Tu intru Mine, pentru ca ei sa fie desavarsiti intru una; si sa cunoasca lumea ca Tu M-ai trimis si ca i-ai iubit pe ei asa cum M-ai iubit pe Mine” (Ioan 17, 22-23). Cu bucuria profunda de a ne regasi impreuna in cetatea Romei, aproape de mormantul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel, ne dam sarutarea pacii, sub privirea Celui care vegheaza asupra Bisericii Sale si care ne calauzeste pasii; si meditam inca o data la aceste cuvinte pe care Sfantul Evanghelist Ioan ni le-a transmis si care constituie rugaciunea emotionanta a lui Hristos, inaintea Patimilor Sale. 1. Aceasta intalnire a noastra este continuarea imbratisarii pe care noi am schimbat-o la Bucuresti, in luna mai, 1999, in timp ce in inima noastra mai rasuna inca apelul emotionant: „Unitate, Unitate !”, cu care o mare multime de credinciosi ne-au intampinat cu acea ocazie. Acest apel era ecoul rugaciunii Domnului nostru pentru ca „toti sa fie una” (Ioan 17, 21). Intalnirea de astazi reinnoieste angajamentul nostru de a ne ruga si lucra pentru a ajunge la unitatea vizibila deplina a tuturor ucenicilor lui Hristos. Scopul si dorinta noastra arzatoare o constituie comuniunea deplina care nu este absorbire, ci comuniune in adevar si in dragoste. Aceasta cale este una ireversibila, pentru care nu exista alternativa: este calea Bisericii. 2. Marcate inca de trista perioada istorica, in timpul careia s-a negat Numele si Stapanirea Mantuitorului, comunitatile crestine din Romania intampina inca, in mod frecvent, astazi, dificultati in a depasi efectele negative pe care acei ani le-au produs in relatiile de fratietate si de impreuna-lucrare, precum si redescoperirea comuniunii. Intalnirea noastra trebuie sa fie considerata ca un exemplu: fratii trebuie sa se regaseasca pentru a se impaca, pentru a medita impreuna, pentru a descoperi mijloacele prin care sa ajunga la intelegere, pentru a-si expune si explica argumentele unii altora. Ii indemnam, asadar, pe cei care sunt chemati sa traiasca alaturi pe acelasi teritoriu romanesc, sa gaseasca solutii de dreptate si caritate. Printr-un dialog sincer, trebuie sa se depaseasca conflictele, neintelegerile si suspiciunile aparute in trecut, pentru ca, in aceasta perioada decisiva a istoriei lor, crestinii din Romania sa poata fi marturisitori ai pacii si ai reconcilierii. 3. Relatiile noastre trebuie sa fie oglinda comuniunii adevarate si profunde in Hristos, comuniune care, fara sa fie deplina, exista deja intre noi. Recunoastem, de fapt, cu bucurie ca avem impreuna traditia Bisericii nedespartite, centrata pe Taina Euharistiei, despre care dau marturie sfintii pe care noi ii avem in comun in calendarele noastre. Pe de alta parte, numerosii marturisitori ai credintei in vremurile de opresiune si de persecutie din secolul ce s-a scurs, care au demonstrat fidelitatea lor fata de Hristos, sunt un germen de speranta in dificultatile actuale. Pentru a incuraja cautarea deplinei comuniuni, chiar si in divergentele doctrinare care raman inca, este necesar sa gasim mijloace concrete, consultandu-ne periodic, cu convingerea ca nici o situatie dificila nu este menita sa dureze in mod iremediabil si ca, datorita atitudinii de deschidere catre dialog si a schimbului periodic de informatii, pot fi gasite solutii satisfacatoare pentru aplanarea tensiunilor si pentru a ajunge la o solutie echitabila in problemele concrete. Trebuie sa consolidam acest proces, pentru ca adevarul plenar al credintei sa devina un patrimoniu comun, impartasit si de unii si de ceilalti, capabili sa creeze o convietuire cu adevarat pasnica, inradacinata si fondata pe dragoste. Stim bine cum sa actionam pentru a stabili liniile care sa ne conduca opera de evanghelizare, atat de necesara dupa perioada sumbra a ateismului de Stat. Suntem de acord in a recunoaste traditia religioasa si culturala a fiecarui popor, precum si libertatea religioasa. Evanghelizarea nu poate fi bazata pe un spirit de competitie, ci pe respect reciproc si pe cooperare, recunoscand fiecaruia libertatea de a trai dupa propriile convingeri, in conformitate cu propria apartenenta religioasa. 4. In dezvoltarea relatiilor noastre, incepand cu Conferintele Panortodoxe si cu Conciliul II Vatican, am fost martorii unei promitatoare apropieri intre Rasarit si Apus, bazata pe rugaciune, pe dialogul in dragoste si in adevar, apropiere atat de bogata in momente de profunda comuniune. De aceea, privim cu ingrijorare dificultatile prin care trece, in perioada actuala, Comisia Mixta Internationala pentru Dialogul Teologic intre Biserica Catolica si Biserica Ortodoxa si, cu ocazia intalnirii noastre de acum, ne exprimam dorinta de a nu se neglija orice initiativa pentru a reactiva dialogul teologic si pentru a relansa activitatea Comisiei. Avem aceasta datorie, pentru ca dialogul teologic va face sa devina mai puternica afirmarea vointei noastre de a adanci comuniunea, in fata situatiei actuale de diviziune. 5. Biserica nu este o realitate inchisa in ea insasi: ea este trimisa in lume si este deschisa catre lume. Noile posibilitati care se creeaza intr-o Europa deja unita si care isi extinde granitele pentru a imbratisa popoarele si culturile din partea centrala si rasariteana a continentului, constituie o provocare pe care crestinii din Rasarit si din Apus trebuie sa o intampine impreuna. Cu cat vor fi mai uniti in marturisirea Unicului Dumnezeu, cu atat ei vor da expresie, consistenta si spatiu sufletului crestin al Europei, sfinteniei vietii, demnitatii si reconcilierii, valorilor familiei, apararii creatiei. Europa intreaga are nevoie de bogatia culturala creata de Crestinism. Biserica Ortodoxa Romana, centru de intalnire si de schimburi intre traditiile bogate slave si bizantine ale Rasaritului, si Biserica Romei, care, in componenta sa latina, exprima vocea occidentala a unicei Biserici a lui Hristos, trebuie sa contribuie impreuna la o misiune care caracterizeaza cel de al treilea mileniu. Dupa expresia traditionala si asa de frumoasa, Bisericilor locale le place sa se numeasca Biserici surori. Deschiderea spre aceasta dimensiune inseamna a colabora pentru a reda Europei etosul sau cel mai profund si chipul sau autentic uman. Cu aceste perspective si cu aceste intentii, prin care dam marturie comuna inaintea Domnului, il rugam sa ne faca vrednici de a lucra spre zidirea Trupului Sau „pana ce toti vom ajunge la unitatea credintei si a cunoasterii Fiului lui Dumnezeu, la starea de barbat desavarsit, la masura varstei plinatatii lui Hristos” (Efeseni 4, 13).

· 2005: A fost lansată a doua misiune chineză cu oameni la bord, Shenzhou 6, pentru 5 zile pe orbită.

· 2008: Richard Garriott, cunoscut milionar american si fiu al unui fost astronaut (Owen Garriott), calatoreste in spatiu. Pe Garriott, inedita excursie, la costat 30 milioane de dolari.

· 2012 - Premiul Nobel pentru Pace pe anul 2012 a fost atribuit, Uniunii Europene, "UE şi strămoşii săi au contribuit de peste şase decenii la promovarea păcii, reconcilierii, democraţiei şi drepturilor omului în Europa", a declarat la Oslo preşedintele Comitetului Nobel norvegian, Thorbjoern Jagland

Nașteri

· 1006: S-a nascut impăratul Go-Ichijō din Japonia; (d. 1036).

· 1350: Dmitri Donskoi (rusă Дми́трий Донско́й) (n. 12 octombrie 1350, Moscova – d. 19 mai 1389, Moscova) a fost un cneaz rus.

În a doua jumătate a secolului XIV, Moscova a devenit centrul politic al Rusiei, Dmitri Ivanovici, cneazul Moscovei supunându-i pe toți rivalii săi. Contemporanul său, stăpân peste Hoarda de Aur era hanul Mamai.

La data de 8 septembrie 1380, pe câmpia Kulikovo, la (250 kilometri sud de Moscova), hoardele tătare-mongole au fost învinse, acesta fiind primul pas spre eliberarea poporului rus de sub jugul mongol. Moscova devine centrul definitiv al forțelor rusești ce luptau contra Hoardei de Aur.

În cinstea victoriei, cneazului Dmitri Ivanovici i s-a dat numele de Dmitri Donskoi (Kulikovo aflându-se pe malul Donului).

A fost urmat la domnie de fiul său, Vasili Dmietrievici Donskoi, (rusă Василий I Дмитриевич), (1371 – 1425).

Dmitri a ajuns pe tronul Cnezatului Moscovei la vârsta de 9 ani, în 1359. Cât timp era minor, guvernul a fost condus de fapt de Mitropolitul Alexei al Rusiei. În 1360 la cea mai mare demnitate printre cnezii din Rusia era Marele Cneaz de Vladimir, această demnitate fiind apoi a fost transferată de către hanul Hoardei de Aur la Dmitri Konstantinovici din Nijni Novgorod. În 1363, atunci când cneazul a fost demis, Dmitri Ivanovici a fost în cele din urmă încoronat ca Mare Cneaz de Vladimir. Trei ani mai târziu, el a făcut pace cu Dmitri Konstantinovici și s-a căsătorit cu fiica acestuia, Eudoxia. În 1376, armatele lor unite au devastat Vechea Bulgarie Mare (de pe cursul inferior al fluviului Volga).

Cel mai important eveniment din primii ani de domnie ai lui Dmitri Donskoi a fost prima construcție din piatră a Kremlinului din Moscova, finalizată în 1367. Noua fortăreață a permis orașului să reziste la două asedii ale lui Algirdas din Lituania, în 1368 și 1370. În așteptarea celui de-al treilea asediu, în anul 1372 s-a încheiat pace prin Tratatul de la Liubuțk. În 1375, Dmitri a reușit să rezolve conflictul său cu Mihail II din Tver, pentru Vladimir, în favoarea lui. Alți cnezi din Rusia nordică au recunoscut, de asemenea, autoritatea sa și au contribuit cu trupele lor la lupta iminentă împotriva Hoardei de Aur. Până la sfârșitul domniei sale, Dmitri a dublat practic teritoriul cnezatului Moscovei.

Apărarea Moscovei împotriva lui Tohtamâș în 1382

Dmitri, în cei treizeci de ani zi săi de domnie, a văzut începutul sfârșitului dominației mongolilor asupra unor părți din ceea ce este acum Rusia. Hoarda de Aur era grav slăbită în războiul civil și dinastic dintre rivali.

Dmitri a profitat de aceste slăbiciuni ale autorității mongole și i-a provocat în mod deschis pe tătari.

Pe lângă faptul că a anulat dreptul hanului de a colecta taxele din Rusia (și-a anulat titlul de perceptor principal pentru han), Dmitri, de asemenea, este renumit pentru că a condus prima victorie militară rusă împotriva mongolilor.

Mamai, un general mongol și pretendent la tron, a încercat să-l pedepsească pe Dmitri pentru încercările sale de a-și mări puterea. În 1378 Mamai a trimis o armată mongolă care a fost învinsă de către forțele lui Dmitri în Bătălia de la râul Vozha.

Doi ani mai târziu Mamai a condus personal o forță mare împotriva cnezatului Moscovei. Dmitri l-a întâmpinat și l-a învins la bătălia de la Kulikovo. Mamai, învins, a fost detronat de un general rival mongol, Tokhtamysh.

Acestui han, Dmitri i-a jurat supunere și i s-a confirmat dreptul de a pune taxe în Rusia pentru mongoli (perceptor principal) și titlul de Mare Cneaz de Vladimir.

După moartea sa în 1389, Dmitri a fost primul Mare Cneaz care a lăsat moștenire titlurile sale fiului său Vasili I fără aprobarea hanului.

Bătălia de la Kulikovo

Dmitri Donskoi într-un afiș patriotic din Primul Război Mondial, un desen de Konstantin Korovin.

Dmitri a fost căsătorit cu Eudoxia (Evdokia) de Nijni Novgorod (fiica marelui cneaz Dmitri Konstantinovici de Suzdal și Vasilisa de Rostov) și au avut cel puțin doisprezece copii:

Daniil Dmitrievici ( 1370 - 15 septembrie 1379).
Vasili Dmitrievici I al Moscovei (30 septembrie 1371 - 27 februarie 1425).
Sofia Dmitrievna. Căsătorită cu Fiodor Olegovici, Cneaz de Riazan (a domnit între 1402-1427).
Iuri Dmitrievici, Cneaz de Zvenigorod și Galych (26 noiembrie 1374 - 5 iunie 1434). A pretins tronul de la Moscova împotriva nepotului său Vasili II-lea al Moscovei.
Maria Dmitrievna (d. 15 mai 1399). Căsătorită Lengvenis.
Anastasia Dmitrievna. Căsătorită cu Ivan Vsevolodovici, Cneaz de Holm.
Simeon Dmitrievici (d. 11 septembrie 1379).
Ivan Dmitrievici (d. 1393).
Andrei Dmitrievici, Cneaz de Mojaisk (14 august 1382 - 9 iulie 1432).
Piotr Dmitrievici, Cneaz de Dmitrov (29 iulie 1385 - 10 august 1428).
Anna Dmitrievna (născută pe 8 ianuarie 1387). Căsătorită cu Iuri Patrikievici. Soțul ei a fost un fiu al lui Patrikej, Cneaz de Starodub și soția sa Elena.
Konstantin Dmitrievici, Cneaz de Pskov (14 mai/15 mai 1389 - 1433).

Dmitri Donskoi

Părinți	Ivan al II-lea al Moscovei^[1]^[2] Alexandra Velyaminova[*]^[1]^[2]
Frați și surori	Q27031142[*]^[3]
Căsătorit cu	Eudoxia Dmitrievna
Copii	Daniil Dmitrievici Iuri Vasilievici Vasili Vasilievici Sofia Dmitrievna Iuri Dmitrievici Maria Dmitrievna Anastasia Dmitrievna Simeon Dmitrievici Ivan Dmitrievici Andrei Dmitrievici Piotr Dmitrievici Anna Dmitrievna Constantin Dmitrievici

· 1490: S-a nascut compozitorul italian Bernardo Pisano;(d. 23.01.1548). Bernardo Pisano (cunoscut si ca Pagoli ) fost compozitor, preot, cântăreţ, şi cărturar al Renaşterii. El a fost unul dintre primii madrigalisti , şi primul compozitor care a tipărit muzica laica.

· 1537: Eduard al VI-lea (n. 12 octombrie 1537 — d. 6 iulie 1553) a fost unul din regii Angliei, fiul lui Henric al VIII-lea și al lui Jane Seymour. A devenit rege al Angliei și al Irlandei la 28 ianuarie 1547, la vârsta de nouă ani. Eduard a fost al treilea monarh al dinastiei Tudorilor și primul conducător al Angliei care a fost crescut ca protestant.

Prințul Eduard în 1538.

Prințul Eduard s-a născut la 12 octombrie 1537 la Palatul Hampton în Middlesex.^[1] A fost fiul regelui Henric al VIII-lea și al celei de-a treia soții, Jane Seymour. În întreg regatul, oamenii au salutat nașterea unui moștenitor pe linie masculină, în biserici s-a cântat Te Deum. Jane care părea că se recuperează rapid după naștere, a trimis scrisori presemnate prin care anunța nașterea unui prinț. Eduard a fost botezat la 15 octombrie; sora sa prințesa Mary i-a fost nașă iar prințesa Elisabeta a transportat mirul sau hainele de botez.^[2] A fost proclamat Duce de Cornwall și Conte de Chester.^[3] La 23 octombrie, la unsprezece zile după nașterea fiului său, starea sănătății reginei Jane Seymour s-a înrăutățit brusc, ca urmare a unor complicații postnatale (febră puerperală), iar regina a murit noaptea următoare.

Eduard a fost un copil sănătos care a supt foarte mult de la început. Tatăl său era încântat de el. În septembrie 1538 Lordul Cancelar Thomas Audley, Baron Audley raporta că Eduard crește rapid și este viguros;^[4] alte documente îl desciu ca fiind înalt și un copil vesel. Tradiția că Eduard al VI-lea a fost un copil bolnăvicios a fost contestată de unii istorici.^[5]

La vârsta de patru ani viața i-a fost pusă în pericol de o febră asociată de obicei cu malaria^[6] însă în general s-a bucurat de o sănătate bună cu excepția ultimelor șase luni din viață.^[7]

De la vârsta de șase ani, Eduard a început educația cu episcopul Richard Cox și cu John Cheke, formarea sa concentrându-se pe "învățarea limbilor, scriptură, filosofie și toate științele liberale"^[8] A primit lecții de la tutorele Elisabetei, Roger Ascham, și a învățat franceza, spaniola și italiana. În plus, este cunoscut că a studiat geometria și a învățat să cânte la instrumente inclusiv la lăută.

Ambele surori ale lui Eduard erau atente la fratele lor și adesea îl vizitau.^[9] Lui Eduard îi plăcea în special compania Mariei deși dezaproba gustul ei pentru dansurile străine; "Te iubesc cel mai mult" i-a scris în 1546.^[10] În 1543, Henric și-a invitat copiii să petreacă Crăciunul împreună, semn al reconcilierii cu fiicele sale pe care mai înainte le dezmoștenise și le declarase nelegitime. În primăvara următoare regele și-a repus fetele în drepturile la succesiune prin Actul de Succesiune".^[11] Această armonie în familie se datorează influenței noii soții a lui Henric, Catherine Parr,^[12] cu care Eduard se înțelegea foarte bine; o numea "draga mea mamă".

Eduard al VI-lea

Rege al Angliei și al Irlandei

Eduard al VI-lea, de William Scrots, c. 1550

Părinți

Henric al VIII-lea al Angliei
Jane Seymour

Frați și surori

Maria I a Angliei
Elisabeta I a Angliei
Henry FitzRoy, 1st Duke of Richmond and Somerset[*]
Henry, Duke of Cornwall[*]

Rege al Angliei și al Irlandei
Domnie	28 ianuarie 1547 – 6 iulie 1553
Încoronare	20 februarie 1547 (9 ani)
Predecesor	Henric al VIII-lea al Angliei
Succesor	Lady Jane Grey (disputat) sau Maria I
Regent	Edward Seymour, Duce de Somerset (1547–1549) John Dudley, Duce de Northumberland (1549–1553)

* 1786: Roxandra Edling (născută Sturdza; n. 12 octombrie 1786, Constantinopol, Imperiul Otoman – d. 16 ianuarie 1844, Odesa, Imperiul Rus) a fost o scriitoare, contesă și filantropă din Basarabia, Imperiul Rus.

Roxandra este membră a familiei Sturdza. A fost fiica primului guvernator al Basarabiei Scarlat Sturdza, sora filozofului Alexandru Sturdza și verișoara domnitorului Moldovei Mihail Sturza. A fost căsătorită cu contele Albert-Gaetan Edling (1774–1841). În decembrie 1812 pleacă în Germania, însoțind-o pe Elizaveta Alekseevna. La Weimar, Roxandra face cunoștință cu Goethe. În anii 1830 întreprinde o altă călătorie în Europa și cunoaște mai multe personalități.^[1]

A avut o rezonanță notorie în regalitatea vremii, fiind domnișoara de onoare a împărătesei Elizaveta, o persoană de încredere a împăratului Alexandru I al Rusiei și lansându-l în politică pe contele Capo d'Istria. A avut și o activitate filantropică prolifică. Împreună cu fratele său Alexandru, a ctitorit în 1828 biserica, casa pentru preoți, școala și spitalul din Mânzari, județul Tighina. La Odesa, printre altele, a înființat un orfelinat și a donat unei mănăstiri de bărbați.^[2] În 1829 a fondat Societatea de Binefacere a Femeilor, fiind unul din liderii mișcării feministe din Basarabia și sudul Imperiului Rus. Această societate a salvat mai multe vieți în timpul foametei din 1833 din Odesa.^[1]

Roxandra Edling a avut o activitate literară, excelând în domeniul epistolar și cel memorialistic. Din opera sa pot fi amintite lucrările Impresiile la 18 ani (Odesa, 1849), Memoires de la contesse Edling, née Stourdza, demoiselle d'honneur de Sa Majesté l'Impératrice Elisabeth Alexeevna (Moscova, 1888)

Roxandra Edling

Părinți	Scarlat Sturdza
Frați și surori	Alexandru Sturdza
Căsătorită cu	Albert Kaetan von Edling[*]

· 1798: Dom Pedro I al Braziliei și al IV-lea al Portugaliei (numele complet: Pedro de Alcântara Francisco António João Carlos Xavier de Paula Rafael José Miguel Joaquim Gonzaga Pascoal Cipriano Serafim de Bragança e Bourbon, n. 12 octombrie 1798 Queluz — d. 24 septembrie 1834 Queluz) a fost primul Împărat al Braziliei (1822–1831) și al douăzeci și optulea Rege al Portugaliei (timp de șapte zile în 1826).

A primit titlurile de Infante, Mare-Prior de Crato, Principe de Beira, Domn al Regatului Unit al Portugaliei Braziliei și Algarve și Prinț Regent al Regatului Braziliei. Pe lângă aceste titluri, a mai fost numit și primul Împărat al Braziliei, numit Dom Pedro I, din 12 octombrie 1822 până în 7 aprilie 1831, și al douăzeci și optulea Rege al Portugaliei (titlu moștenit de la tatăl său, Regele Dom João VI), pentru o perioadă de șapte zile (între 26 aprilie și 2 mai 1826), numit Don Pedro IV.

În Portugalia este cunoscut sub numele de Regele-Soldat în urma înfrângerii fratelui său, Dom Miguel, în războiului civil din 1832-34, precum și Regele-Împărat. Este numit, de asemenea, pe ambele maluri ale Atlanticului, Eliberatorul - eliberatorul Braziliei de sub dominația portugheză și eliberatorul Portugaliei de guvernul absolutist.

Dom Pedro I a abdicat de la cele două coroane: de la cea portugheză în favoarea fiicei sale Dona Maria da Glória (Regina Dona Maria a II-a a Portugaliei, bunica lui Ferdinand I, Regele României), și de la cea braziliană în favoarea fiului său Dom Pedro II. Dom Pedro I a fost cel de-al patrulea copil (al doilea băiat) al Regelui João VI și al Carlotei Joaquina de Bourbon, Prințesă a Spaniei, prima fiică a Regelui Don Carlos IV al Spaniei. Dom Pedro I a devenit moștenitor după moartea fratelui său mai mare, Francisco (1795 - 1801).

Pedro I al Braziliei
Pedro IV al Portugaliei

Părinți	Ioan al VI-lea al Portugaliei Charlotte de Spania
Frați și surori	Infanta Ana de Jesus Maria a Portugaliei Miguel I al Portugaliei Infanta Maria Francisca a Portugaliei Francisco António, Prince of Beira[*] Infanta Maria da Assunção a Portugaliei Maria Isabel a Portugaliei Infanta Isabel Maria a Portugaliei Teresa, Prințesă de Beira
Căsătorit cu	Maria Leopoldina de Austria Amélia de Leuchtenberg
Copii	Maria a II-a a Portugaliei Januária Maria, Prințesă Imperială a Braziliei Prințesa Francisca Pedro al II-lea al Braziliei Prințesa Maria Amélia

· 1834: Infanta Amalia Filipina a Spaniei (spaniolă Amalia Felipina del Pilar Blasa Bonisa Vita Rita Lutgard Romana Judas Tadea Alberta Josefa Ana Joaquina Los Doce Apostolicos Bonifacia Domenica Bibiana Veronica; 12 octombrie 1834 – 27 august 1905) a fost membră a casei regale spaniole.

Infanta Amalia Filipina a Spaniei

S-a născut la palatul regal din Madrid la 12 octombrie 1834 ca al 11-lea copil și a șasea fiică a Infantelui Francisco de Paula al Spaniei, fratele mai mic al regelui Fernand al VII-lea al Spaniei. Mama ei a fost Prințesa Luisa Carlota de Bourbon-Două Sicilii. Botezată Amalia Filipina del Pilar Blasa Bonisa Vita, ea s-a născut în timpul domniei verișoarei ei primare regina Isabella a II-a a Spaniei, însă cum Isabella avea patru ani, țara era condusă de mătușa maternă a Amaliei, regina Maria Christina. Mama Amaliei s-a certat cu sora ei, regina regentă, și drept urmare ei au fost expulzați din Spania în 1838. Familia s-a mutat în Franța trăind sub protecția unchiului lor, regele Louis Philippe I.

După ce regina Maria Christina a căzut de la putere, în octombrie 1840, ambițioasa mamă a infantei Amalia a determinat familia să se întoarcă la curtea din Madrid. Mama ei a murit în ianuarie 1844, când ea avea opt ani. Infanta Amalia a crescut la curtea spaniolă și educația ei, împărțită cu sora ei cu minte slabă, Infanta Cristina, a fost rudimentară.

La vârsta de 12 ani Infanta Amalia era o tânără femeie simplă, mică de statură și îndesată. Ca cea mai mică dintre cele cinci surori care nu se remarcau prin nimic, ea a fost aproape uitată la curtea spaniolă. Cu toate acestea, ea a fost singura dintre surori care a făcut o căsătorie regală.^[1]

În 1856, Prințul Adalbert de Bavaria, al patrulea fiu și al nouălea copil al regelui Ludwig al Bavariei și al Prințesei Therese de Saxa-Hildburghausen a sosit la curtea spaniolă în căutarea unei soții și Amalia a fost oferită pentru o căsătorie. Când Prințul Adalbert a sosit la Madrid, Amalia a primit o zestre considerabilă de la cumnata ei, regina Isabella. Căsătoria a fost sărbătorită la 25 august 1856 la Madrid, de sărbătoarea Sfântului Ludovic al IX-lea al Franței, strămoș al Amalia, care era patronul atât al Franței cât și al Bavariei. După căsătorie, Amalia a devenit prințesă de Bavaria și prințesă ereditară a Greciei.^[1]

Infanta Amelia și soțu ei Adalbert în costume din secolul al XVII-lea.

La sosirea ei la curtea bavareză, socrul ei, regele Ludwig I al Bavariei, un mare admirator al frumuseții feminine, a fost dezamăgit când și-a întâlnit nora, grăsuță și comună.^[1] Infanta Amalia a șocat curtea cu obiceiul ei de a fuma. Soțul ei Prințul Adalbert era robust ca ea, dar foarte înalt. Lui îi plăcea să bea și a avut aventuri, dar mariajul lor a rezistat.^[1] Cuplul a avut cinci copii:^[2]

Ludwig Ferdinand (1859–1949); căsătorit cu Infanta María de la Paz a Spaniei
Alfons (1862–1933); căsătorit cu Prințesa Louise de Orléans, fiica lui Ferdinand Philippe Marie, duce d'Alençon
Isabela (1863–1924); căsătorită cu Tommaso, Duce de Genoa
Elvira (1868–1943); căsătorită cu Rudolf von Wrbna-Kaunitz-Rietberg-Questenberg și Freudenthal
Clara (1874–1941); necăsătorită

Deși Infanta Amalia a trăit pentru tot restul vieții sale la Munchen, ea a rămas atașată de țara ei natală. A vizitat Spania des și fiul ei cel mare, Prințul Ludwig Ferdinand, s-a născut la palatul regal din Madrid. ^[1] Și-a petrecut iernile la reședința de la Munchen și verile la Palatul Nymphenburg.^[1] Toți cei cinci copii ai ei au vorbit fluent spaniola și ea l-a încurajat pe fiul ei Ludwig Ferdinand să se căsătorească cu nepoata și fina ei, Infanta María de la Paz a Spaniei. Cuplul s-a căsătorit în 1883.

Soțul ei a murit în 1875; Amalia i-a supraviețuit 30 de ani.

Amelia Filipina a Spaniei

Prințesă Adalbert a Bavariei

Părinți	Infantele Francisco de Paula al Spaniei Prințesa Luisa Carlotta a celor Două Sicilii
Frați și surori	Infantele Enrique, Duce de Sevilla Francisc, Duce de Cádiz Infanta Isabel Fernandina of Spain[] Infanta Josefa Fernanda of Spain[] Infanta Luisa Teresa of Spain[] Infanta Maria Cristina of Spain (1833-1902)[] Francisco de Asís Luis de Borbón[] Infante Eduardo Felipe of Spain[] Infante Fernando Maria of Spain[] Infanta María Teresa of Spain (1828-1829)[]
Căsătorită cu	Prințul Adalbert al Bavariei
Copii	Prințul Ludwig Ferdinand Prințul Alfons Isabela, Ducesă de Genova Prințesa Elvira Prințesa Clara

* 1855: Friedrich Ferdinand de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (12 octombrie 1855 - 21 ianuarie 1934) a fost al patrulea Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg.

Friedrich Ferdinand a fost fiul cel mare al lui Friedrich, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg și a Prințesei Adelheid de Schaumburg-Lippe și nepot al regelui Christian al IX-lea al Danemarcei.^[1] Friedrich Ferdinand a succedat ca Șef al Casei de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg și la titlul de duce după decesul tatălui său la 27 noiembrie 1885.^[1] Când Șeful Casei de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg Albert, Duce de Schleswig-Holstein a murit la 27 aprilie 1931,^[1] Friedrich Ferdinand a devenit Șef al Casei de Oldenburg și a moștenit titlurile de Duce de Augustenborg și Duce de Schleswig-Holstein.

Friedrich Ferdinand s-a căsătorit cu Prințesa Karoline Mathilde de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg, fiica lui Frederic al VIII-lea, Duce de Schleswig-Holstein și a soției acestuia, Prințesa Adelheid de Hohenlohe-Langenburg,^[1] la 19 martie 1885 la Primkenau.^[1] Soția lui era sora mai mică a împărătesei Augusta Viktoria, soția împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei. Friedrich Ferdinand și Karoline Mathilde au avut cinci copii^[1]:

Prințesa Viktoria Adelheid Helene Luise Marie Friederike de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (31 decembrie 1885 – 3 octombrie 1970)
Prințesa Alexandra Viktoria Auguste Leopoldine Charlotte Amalie Wilhelmine de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (21 aprilie 1887 – 15 aprilie 1957)
Prințesa Helene Adelheid Viktoria Marie de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (1 iunie 1888 – 30 iunie 1962)
Prințesa Adelheid Luise de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (19 octombrie 1889 – 11 iunie 1964)
Wilhelm Friedrich Christian Günther Albert Adolf Georg, Duce de Schleswig-Holstein (23 august 1891 – 10 februarie 1965)
Prințesa Karoline Mathilde de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (11 mai 1894 – 1972)

Friedrich Ferdinand

Duce de Schleswig-Holstein

Friedrich Ferdinand, Duce de Schleswig-Holstein

Părinți	Friedrich, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg Prințesa Adelheid de Schaumburg-Lippe
Frați și surori	Prince Albrecht of Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg[] Princess Louise of Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg[] Auguste von Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg[] Princess Marie of Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg[]
Căsătorit cu	Prințesa Carolina Matilda de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg
Copii	Victoria Adelaide, Ducesă de Saxa-Coburg și Gotha Alexandra Victoria, Prințesă a Prusiei Helena Adelaide, Prințesă a Danemarcei Adelaide, Prințesă de Solms-Baruth Wilhelm Friedrich, Duce de Schleswig-Holstein Carolina Matilda, Contesă Hans de Solms-Baruth

· 1860: S-a născut Constanţa Hodoş, prozatoare, autoare dramatică şi publicistă, afirmată în cadrul grupării de la „Sămănătorul”; soţia scriitorului Ion Gorun (m. 1934).

· 1860: Elmer Ambrose Sperry (n. 12 octombrie 1860,^[1]^[2] Comitatul Cortland, New York, SUA – d. 16 iunie 1930,^[1]^[2] Brooklyn, SUA) a fost un inventator și om de afaceri american. În 1880 fondează în Chicago Sperry Electric Company, companie care se ocupa cu realizarea de generatoare.^[3]

Elmer Sperry fondează în 1910 Sperry Corporation, întrucât este, împreună cu Hermann Anschütz-Kaempfe, co-inventator al busolei giroscopice. Busola sa giroscopică este utilizată începând cu 1911 de marina americană (United States Navy).

Elmer Ambrose Sperry
Elmer Ambrose Sperry

* 1861: Prințul Friedrich de Saxa-Meiningen, Duce de Saxonia (Friedrich Johann Bernhard Hermann Heinrich Moritz; 12 octombrie 1861 - 23 august 1914) a fost soldat german și membru al Casei ducale Saxa-Meiningen.

Prințul Friedrich s-a născut la Meiningen ca al doilea fiu al lui Georg al II-lea, Duce de Saxa-Meiningen și a celei de-a doua soții a acestuia, Prințesa Feodora de Hohenlohe-Langenburg, o descendentă a lui Diego Velázquez.

Prințul Friedrich a urmat Universitatea din Bonn unde, în mod neobișnuit pentru un prinț regal, a refuzat să aibă aghiotant. Datorită statutului său regal a fost membru al corpului exclusivist "Borussia". Deși viitorul împărat al Germaniei, Wilhelm al II-lea, a fost un membru proeminent, prințul Friedrich nu a fost activ în grup, a participat rar la reuniuni, preferând să evite viața socială în favoarea concentrării pe studii. El a scăpat ca prin urechile acului de răniri grave la Bonn, atunci când o retortă a explodat lângă el în timpul unui experiment chimic.^[1]

După ce a terminat studiile, Prințul Friedrich a intrat în armată. A fost promovat colonel în 1902, general brigadier în 1907 și general maior în 1910 înainte de a se retrage din armată în 1913.^[1]

Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial în 1914, Prințul Friedrich în ciuda unei suferințe provocate de un braț rupt cu puțin înainte, a redevenit activ. Prințul Friedrich a murit la Namur în timpul invaziei Belgiei. Fiul său Georg a călătorit pentru a întâlni regimentul tatălui său și pentru a descoperi cum s-au petrecut lucrurile. A găsit că tatăl său a fost lovit de gloanțele unei mitraliere când a părăsit o casă pe care o folosise ca post de observație.

La Neudorf, la 24 aprilie 1889, Prințul Friedrich s-a căsătorit cu Contesa Adelaide de Lippe-Biesterfeld, fiica Contelui Ernst de Lippe-Biesterfeld. Cuplul a avut șase copii:

Prințesa Feodora de Saxa-Meiningen (1890–1972)
Prințesa Adelheid de Saxa-Meiningen (1891–1971)
Georg, Prinț de Saxa-Meiningen (1892–1946)
Prințul Ernst de Saxa-Meiningen (1895–1914) ucis în misiune, în apropiere de Maubeuge, Franța
Prințesa Luise de Saxa-Meiningen (1899–1985) căsătorită cu baronul Götz von Wangenheim
Bernhard, Prinț de Saxa-Meiningen (1901–1984)

Prințul Friedrich

Părinți	Georg al II-lea, Duce de Saxa-Meiningen Prințesa Feodora de Hohenlohe-Langenburg
Frați și surori	Princess Marie Elisabeth of Saxe-Meiningen[*] Bernhard al III-lea, Duce de Saxa-Meiningen Ernst, Prinț de Saxa-Meiningen
Căsătorit cu	Contesa Adelaide de Lippe-Biesterfeld
Copii	Feodora, Mare Ducesă de Saxa-Weimar-Eisenach Adelaide, Prințesă Adalbert de Prusia Georg, Prinț de Saxa-Meiningen Prințul Ernst Leopold Prințesa Luise Marie Bernhard, Prinț de Saxa-Meiningen

· 1865: Arthur Harden, chimist englez, laureat Nobel (d. 1940)

· 1866: Ramsay MacDonald, politician scoțian, prim-ministru al Regatului Unit (d. 1937)

· 1872: S-a nascut Ralph Vaughan Williams, compozitor englez.

· 1881: Cecil B. de Mille, regizor american (d. 1959)

· 1891 - S–a nascut publicistul american Arthur Hays Sulzberger, director al prestigiosului cotidian “New York Times” in perioada 1935–1961 (m.11.12.1968).
* 1891: Edith Stein, nume de călugăriță Tereza Benedicta a Crucii, (n. 12 octombrie 1891, Breslau, Imperiul German - d. 9 august 1942, Auschwitz) a fost o femeie filosof și teolog de origine evreiască din Germania, devenită călugăriță carmelită.

Edith Stein s-a născut într-o familie iudaică ortodoxă din Silezia. În tinerețe s-a îndepărtat de religie și a fost convinsă de ateism. A început studiul psihologiei și filosofiei la Breslau, studiu pe care l-a absolvit în 1914 la Universitatea din Freiburg. În 1916 a obținut doctoratul în filosofie, cu o teză despre empatie, sub conducerea profesorului Edmund Husserl, fondatorul fenomenologiei. Până în 1918 a fost asistenta acestuia la Universitatea din Freiburg. Deși ar fi îndeplinit condițiile necesare pentru obținerea titlului de profesor, acesta i-a fost refuzat din cauza faptului că era femeie.

O lungă evoluție intelectuală și spirituală a condus-o spre creștinism, la care s-a convertit în 1921.^[1] Ea a predat și a susținut conferințe în Germania, dezvoltând atât o teologie a femeii, cât și o analiză a filosofiei lui Toma de Aquino și a fenomenologiei.

În fața creșterii antisemitismului din Țările de Jos, episcopii neerlandezi au hotărât, contrar puterii politice, să condamne actele antisemite. O scrisoare pastorală în acest sens a fost citită în bisericile catolice din Olanda la 26 iulie 1942.^[2]^[3] Drept reacție, în data de 30 iulie 1942 autoritățile naziste au emis un decret de arestare a „evreilor de religie catolică”.^[4]^[5]

Edith Stein a fost arestată la 2 august 1942 de către S.S. împreună cu sora sa Rosa și toți evreii care primiseră botezul catolic. Ultimele sale cuvinte au fost, potrivit unui martor, pentru sora sa „Hai, plecăm pentru poporul nostru”.^[6]^[7]

A fost deportată împreună cu sora sa în lagărul din Amerfort, apoi în cel de la Westerbork. Acolo și-a reîntâlnit cele două prietene și „fiice” spirituale, două tinere evreice devenite catolice: Ruth Kantorowicz și Alice Reis. În lagărul Westerbork, ea o întâlnește pe o altă mare mistică evreică din secolul al XX-lea, Etty Hillesum, care tocmai fusese îndemnată de Consiliul evreiesc al lagărului să ajute la înregistrare. Aceasta și-a notat în „jurnalul” său prezența unei carmelite cu o stea galbenă și a unui întreg grup de călugări și călugărițe care se reunea pentru rugăciune în sinistrul decor al barăcilor. În zorii zilei de 7 august, un convoi de 987 de evrei a plecat în direcția Auschwitz. Persoanele din convoi au fost gazate în lagărul de exterminare de la Auschwitz-Birkenau în Polonia, la 9 august 1942.

A fost canonizată de papa Ioan Paul al II-lea la 11 octombrie 1998. Filosoafă crucificată,^[8] proclamată sfântă copatroană a Europei de către papa Ioan Paul al II-lea la deschiderea sinodului episcopilor pentru Europa, în același timp cu sfintele Brigita a Suediei și Ecaterina de Siena

Edith Stein Tereza Benedicta a Crucii

· 1894: Elisabeta de România, al doilea copil al regelui Ferdinand al României (d. 1956).Câteva cuvinte despre copiii reginei Maria și ai regelui Ferdinand:

Regina Maria a avut 6 copiii. Primul născut a fost băiat, Carol -( 5 octombrie 1893) botezat după numele regelui Carol, moștenitorul tronului. Al doilea copil a fost Elisabeta (12 octombrie 1894) – botezată după numele reginei Elisabeta. Al treilea copil a fost Marioara ( Mignon ) (n 6 ianuarie 1900) . Al patrulea a fost un baiat – Nicolae (3 august 1903). A urmat Ileana (5 ianuarie 1909). Ultimul născut a fsot Mircea. (13 ianuarie 1913), mort prematur la 2 noiembrie 1916, și inmormintat in curtea palatului Cotroceni. S-a intîmplat in preajma ocupării Bucureștiului de trupele Puterilor Centrale. A fost una din marile tragedii trăita de regina Maria,poate cea mai mare.

Destinul copiilor reginei Maria a fost firește diferit. Fiecare a avut soarta și norocul lui. Carol dupa ce a renunțat la tron de două ori, in 1930 a urcat pe tron, unde a rămas zece ani, pina cind a fost silit – după pierderea Basarabiei, Bucovinei, Cadrilaterului, și nordului Ardealui – să părăseasca tronul. A urmat un exil de 13 ani. Moare la Estoril in Portugalia la 4 aprilie 1953 la 59 de ani. A avut trei căsătorii cu Zizi Lambrino (anulată), cu Elena, principesă a Greicie, si cu Elena Lupescu. A avut un singur copil, Mihai, la rindul lui rege.

Elisabeta a fost căsătorita cu George ( 21 februarie 1921 ) cu priucipele moștenitor al Greciei. A fost o vreme regina Greciei (1922-24). Cei doi divorteaza in 1935, A ridicat Palatul de la Șosea la intorcerea ei in țară. După pa 1944 l-a cedat regelui Mihai pentru ca Palatul Regal fusese distrus de bombardamentul german din 24 august 1944 și era inutilizabil. Aici a fost silit să abdice regele Mihai la 30 decembrie 1947. In ianuarie 1948 Elisabeta a părăsit definitiv Romțnia si a trait în exil, cea mai mare parte la Cannes unde s-a intretinut dind lectii de pian. A murit la 15 noiembrie 1958, la 62 de ani.

Marioara (Mignon) s-a căsătorit la 8 iunie 1922 la Belgrad cu Alexandru, regele a ce se va numi din 1929, Iugoslavia. Au avut trei copii, băieți, (Petru, Tomislav, Andrei). Petru i-a succedat la tron tatălui său, Alexandru l, după asasinarea acestuia la Marsilia in 1929 (1934-1941). Odată cu ocuparea Iugoslaviei de armata germană, familia ei pleaca in exil la Londra. La 29 noiembrie 1945 un referendum controlat de comuniștii lui Tito și Armata roșie a stabilit că Iugoslavia devine republică. Marioara și copii ei se intorc în exil pentru totdeauna. Marioara moare săracă la Londra în 1961.

Nicolae. A facut parte din Regență din 1927, la maortea regeluI Ferdinand, pină în 1930 – la Restaurația fratelui său, Carol. In 1931 se căsătoreste cu Ioana Dolette fapt pentru care a avut conflicte cu regele Carol, care l-a alugnat din țară, și in final l-a scos de pe lista Casei regale în 1938. A trăit in exil din 1947. Aici a fost unul dintre sprijinitorii emigrației anticomuniste românești din Occident. In 1963 sotia sa Ioana Dolette a murit. Principele Nicolae face a doua căsătorie (1967) cu brazilianca Theresa Figueira de Mello. S-a stins la Madrid in 1978. A fost inmormintat la Lausanne, lingă Ioana Dolette, marea iubire a vieții lui.

Ileana s-a căsătorit in 1931 cu Anton de Habsburg, arhiduce al fostului Imperiu Austro-Ungar. Au trăit cf dorinței regelui Carol in afara României, mai ales in Austria, la castelul Sonnbrg. Au avut patru copii (Alexandru, Dominic, Maria Magdalena, Elisabeta) născuți intre 1935-1942. In 1942 se intoarce in Romania aflată in razboi. Aici activează pentru Crucea Rosie. Dupa abdicarea regelui Mihai la 3o decembrie 1947 a plecat în exil. Intii in Elvetia, apoi in SUA. A divorțat in 1954 de Anton de Habsburg. S-a recăsătorit cu un medic român, Stefan Isărescu de care a divortat in 1961, an în care a hotărit să se calugărească. A devenit Maica Alexandra. In 1990 a călătorit în România. A murit la 21 ianuarie 1991.

· 1896: S-a nascut poetul italian Eugenio Montale, iniţiatorul poeziei ermetice italiene.A fost laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1975; (“Oase de sepie”, “În timpul nostru”); (d.12.09.1981). Eugenio Montale (n. 12 octombrie 1896, Genova – d. 12 septembrie 1981, Milano), poet, prozator, editor și translator italian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1975.
* 1898: Félix Sesúmaga Ugarte (n. 12 octombrie 1898 - d. 17 august 1934) a fost un fotbalist spaniol care a jucat pe postul de atacant. A jucat la FC Barcelona, Athletic Bilbao și echipa națională de fotbal a Spaniei.
* 1899: Madame Buchela (n. 12 octombrie 1899, Honzrath – d. 8 noiembrie 1986, Bonn) numită și Wahrsagerin von Bonn€œ („Ghicitoarea din Bonn”), sau Pythia vom Rhein€œ („Pythia de la Rin”)^[2], a fost o prezicătoare germană. Numele ei era de fapt Margarethe Goussanthier, născută Meerstein. După unele surse pseudonimul de Buchela, provine de la faptul că ea a fost născută pe câmp, sub un fag, mama ei fiind țigancă (Buche înseamnă în limba germană fag). Într-un interviu în anul 1953 ea a dat o explicație mistică numelui de Buchela. Tatăl ei a fost un țigan nomad care făcea negoț mergând pe la casele oamenilor. Talentul ei de ghicitoare ar fi fost descoperit după moartea fratelui ei Anton, lucru care a fost prezis de Buchela. O parte a familei ei este omorâtă de naziști, ea crește într-un orfelinat și se va căsători cu Adam Goussanthier care cade ca soldat pe front. După terminarea celui de al doilea război mondial ea trăiește în Remagen, unde după banii primiți pentru prezicerile ei are un venit confortabil. După unele informații personalități germane ca, oameni de afaceri, politicieni sau chiar Konrad Adenauer i-ar fi cerut sfatul, căruia i-ar fi prezis că va fi ales cancelar. Faima ei a crescut după ce a ajutat poliției la elucidarea crimelor din anul 1969 din Lebach, când ea a notat numărul de circulație al asasinului. Însă nu întotdeauna prezicerile ei s-au adeverit, astfel contrar prezicerilor ei, Finala Campionatului Mondial de Fotbal 1966 a fost câștigată de echipa Angliei, sau perechea germană de patinaj a câștigat medalia de aur în anul 1964. Ea a prezis că medalia de aur va fi câștigată de perechea sovietică.
* 1916: Marin Cosmescu-Delasabar, ortografiat, de asemenea, și Marin Cosmescu Delasabar (n. 12 octombrie 1916, în comuna Crovu, județul antebelic Dâmbovița - d. 22 ianuarie 2010, Bacău) a fost un antologist, critic și istoric literar, filolog, profesor de limba română și profesor universitar, prozator, scriitor și traducător român, stabilit la Bacău în anii '950.
Marin Cosmescu-Delasabar s-a născut la 12 octombrie 1916, în comuna Crovu, județul antebelic Dâmbovița. Viitorul dascăl de limba și literatura română și-a terminat studiile primare în satul natal. Liceul l-a urmat la Colegiul „Sfântul Sava” din București (1929-1937). Deși a urmat Facultatea de Litere și Filozofie din Capitală într anii 1938 și 1942,^[1] va deveni licențiat al acesteia doar la sfârșitul celei de-a doua mari conflagrații mondiale, din motive lesne de urmat.
Antologii, eseuri, monografii autume:

1998 - Cântece de stepă, antologia celor mai frumoase poeme ale lui George Petcu, antologator Marin Cosmescu Delasabar, Editura Star Tipp, Slobozia
2000 - "O jertfă creatoare. Cazul Ion Luca în dramaturgia românească," eseuri, cu o prefață de Eugen Budău, la Editura Grigore Tăbăcaru, Bacău
2004 - "Dumitru Alistar – Un ilustru cărturar moldovean. Poet. Traducător. Lingvist," la Editura Egal, Bacău
2004 - "De neamul Budenilor moldoveni," co-autor împreună cu Ioan Dănilă, lucrare de istorie literară, Editura Egal, Bacău
2004 - "Ranița. Amintiri dintr-o copilărie furată," co-autor împreună cu Ioan Dănilă, scrieri despre ce de-al doilea război mondial
1996 - "Liceul Vasile Alecsandri ’75," coordonator, Bacău
1997 - "Almanahul Veteranului de război, Bacău 590," la Editura Deșteptarea, Bacău

· 1924: S-a nascut Doris Grau, actrita si scenarista americana.
* 1931: Ole-Johan Dahl (n. 12 octombrie 1931, Mandal, Norvegia — 29 iunie 2002) a fost un informatician norvegian, considerat a fi unul din părinții programării orientate obiect, ca fiind coautor, împreună cu Kristen Nygaard, al limbajelor de programare Simula, limbaje care au folosit pentru prima oară noțiunile clase, subclase, moștenire și creare dinamică de obiecte. Pentru această realizare, cei doi au primit Premiul Turing în 2001.
* 1933: Constantin Cernăianu (n. 12 octombrie 1933, Târgu Jiu - d. 22 iunie 2015)^[1] a fost un jucător și antrenor de fotbal român.
* 1934: Richard Meier (n. 12 octombrie 1934, Newark, New Jersey) este un arhitect contemporan american care a influențat sensibil arhitectura secolului 20. Este cunoscut pentru design-ul raționalist și pentru folosirea culorii alb.

Meier a studiat la Cornell University, de unde a terminat cu o diplomă de arhitect, Bachelor of Architecture, în anul 1957. După ce a lucrat pentru compania Skidmore, Owings & Merrile în 1959, și apoi pentru Marcel Breuer pentru o perioadă de trei ani, Meier și-a deschis propriul său birou de arhitectură în New York City în 1963. Identificat ca fiind unul dintre The New York Five în 1972, de delegația de la Getty Center Museum din Los Angeles, California, a făcut ca faima și popularitate sa să crească exponențial.

Richard Meier, fotografiat în septembrie 2007.

Multe dintre clădirile proiectate de Meier pentru masterele arhitecturale ,de la mijlocul secolului XX, au fost inspirate din munca lui Le Corbusier,dar mai ales din proiectele de la începutul carierei acestuia. Putem spune că Meier a construit probabil mai mult decât nimeni, dupa ideile și munca lui Le Corbusier. Meier și-a dezvoltat ideile în special după Villa Savoye și Swiss Pavilion. Munca lui reflectă de asemenea influențele altor mari arhitecți precum Mies Van der Rohe și,pe alocuri Frank Lloyd Wright și Luis Barragan.

Culoarea predominantă în clădirile lui Meier este albul.De-a lungul istoriei,albul a fost folosit în multe clădiri,incluzând catedrale și case mediteraneene din unele regiuni ale Spaniei, Italiei și Greciei. În 1984, Meier a fost premiat cu premiul Pritzker. El a participat și la proiectarea mai multor clădiri ce au apărut în jocul pe computer SimCity 4,in 2003,fiind primul arhitect profesionist care și-a pus amprenta asupra jocurilor pe calculator.

* 1934: Alexandru Zub (n. 12 octombrie 1934, Vârfu Câmpului, Botoșani) este un istoric român, membru corespondent al Academiei Române din 10 septembrie 1991 și membru titular din 2004. Deoarece a organizat în 1957 o manifestare studențească, considerată ilegală de către autorități, cu ocazia împlinirii a 500 de ani de la înscăunarea lui Ștefan cel Mare, a fost condamnat la zece ani închisoare politică (din care a executat șase, ca deținut politic).

Biografie:

După absolvirea Școlii Normale (Pedagogice) din Șendriceni - Dorohoi, a urmat cursurile Facultății de Istorie din Iași.
Din 1963 a lucrat în cercetare, inițial în colectivul de istorie medie, apoi în cel de istorie modernă la Institutul de Istorie și Arheologie "A. D. Xenopol" din Iași.
În 1973 a devenit doctor în științe istorice.
Din 1989 este director al Institutului de Istorie "A. D. Xenopol" din Iași. S-a aplecat asupra unor personalități ale istoriografiei românești: Mihail Kogălniceanu.
Din 2006, este șeful secției istorice a Academiei Române, succedându-i lui Dan Berindei.

Și-a legat numele de editarea unor lucrări de referință ale marilor istorici români: V. Pârvan, Corespondență și acte (1973); M. Kogălniceanu, Opere II (Scrieri istorice) (1976); V. Pârvan, Scrieri (1981); A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană ș.a.

Concepțiile sale privitoare la istorie și la menirea istoricului le-a expus în volumele:

A scrie și a face istorie (1981)
Biruit-au gândul (1983)
De la istoria critică la criticism (1985)
Cunoaștere de sine și integrare (1986)
Istorie și istorici în România interbelică (1989)
Istorie și finalitate (1991)
În orizontul istoriei (1994)

Acestora li se adaugă:

Junimea, implicații istoriografice (1974)
Eminescu. Glose istorico - culturale (1994)
La sfârșit de ciclu. Despre impactul Revoluției franceze (1994)
Imperiul reîntregirii (1995)
Chemarea istoriei (1997) ș.a.

A realizat pentru străinătate o serie de sinteze:

Mihail Kogălniceanu un fondateur de la Roumanie moderne (1978)
Hundert Jahre Unabhängigkeit Rumäniens (1978)
À la recherche de la synthese. A. D. Xenopol (1983)
Les dilemmes d'un historien: V. Pârvan (1985)

Sub coordonarea sa au apărut mai multe volume tematice, între care:

A Culture and Society: Structures, Interferences, Analogies in Modern Roumanian History (1985)
La Revolution Française et les Roumains. Impact, images, interpretations (1989)
Temps et changement dans l'espace roumain. Fragments d'une histoire des conduites temporelles (1991)
Victor Slăvescu (1993)
Ion Nistor (1993)
Ilie Minea (1996)
I. D. Ștefănescu (1997) ș.a.

Alexandru Zub este autorul unui număr mare de lucrări de istorie, dintre care menționăm următoarele:

"Mihail Kogălniceanu. 1817-1891. Biobibliografie" (Ed. Enciclopedică Română/ Ed. Militară, București, 1971);
"A.D. Xenopol, 1847-1920. Biobibliografie" (Ed. Enciclopedică Română/ Ed. Militară, București, 1973);
"Vasile Pârvan. Efigia cărturarului" (Ed. Junimea, Iași, 1974; ed. II, 2003);
"Mihail Kogălniceanu istoric" (Ed. Junimea, Iași, 1974);
"Vasile Pârvan, 1882-1927. Biobibliografie" (Ed. Științifică și Enciclopedică/Ed. Militară, București, 1975)
"Junimea. Implicații istoriografice" (Ed. Junimea, Iași, 1976);
"M. Kogălniceanu, un fondateur de la Roumanie moderne" (Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1978);
"Hundert Jahre Unabhängigkeit Rumäniens, 1877-1977, mit Beiträgen von Alexandru Zub und Gerhard Ernst" (Osteuropainstitut, Regensburg, 1978);
"A scrie și a face istorie. Istoriografia română postpașoptistă" (Ed. Junimea, Iași, 1981);
"Biruit-au gândul. Note despre istorismul românesc" (Ed. Junimea, Iași, 1983);
"Pe urmele lui Vasile Pârvan" (Ed. Sport-Turism, București, 1983);
"L’Historiographie roumaine à l’âge de la synthèse: A. D. Xenopol" (Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1983);
"Mihail Kogălniceanu" (Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1984; ed. II, Institutul European, 2004);
"De la istoria critică la criticism. Istoriografia română la finele secolului XIX și începutul secolului XX" (Ed. Academiei, București, 1985; ed. II, cu subtitlul "Istoriografia română sub semnul modernității", Ed. Enciclopedică, București, 2000);
"Les dilemmes d’un historien: Vasile Pârvan" (Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1985);
"Cunoaștere de sine și integrare" (Ed. Junimea, Iași, 1986; ed. II, cu subtitlul "Identitate, durată, devenire istorică", Ed. Universității „Al.I. Cuza“, Iași, 2004);
"Istorie și istorici în România interbelică" (Ed. Junimea, Iași, 1989; ed. II, 2003);
"Istorie și finalitate" (Ed. Academiei, București, 1991; ed. II, cu subtitlul: "În căutarea identității", Ed. Polirom, Iași, 2004);
"La sfârșit de ciclu. Despre impactul Revoluției franceze" (Ed. Institutul European, Iași, 1994);
"Eminescu. Glose istorico-culturale" (Ed. Enciclopedică “Gheorghe Asachi”, Chișinău, 1994);
"În orizontul istoriei" (Ed. Institutul European, Iași, 1994);
"Impasul reîntregirii" (Ed. Timpul, Iași, 1995; ed. revăzută și întregită, 2004);
"Chemarea istoriei. Un an de răspântie în România postcomunistă" (Ed. Junimea, Iași, 1997);
"Discurs istoric și tranziție" (Ed. Institutul European, Iași, 1998);
"Reflections on the Impact of the French Revolution. 1789, de Tocqueville, and the Romanian Culture" (Ed. The Center for Romanian Studies, Iași/Oxford/Portland, 2000);
"Orizont închis. Istoriografia română sub dictatură" (Ed. Institutul European, Iași, 2000);
"Oglinzi retrovizoare. Istorie, memorie și morală în România" (Ed. Polirom, Iași, 2002) - împreună cu Sorin Antohi;
"Vasile Pârvan: dilemele unui istoric" (Ed. Institutul European, Iași, 2002);
"Istoriografia română la vârsta sintezei: A. D. Xenopol" (Ed. Institutul European, Iași, 2004);
"Mihail Kogălniceanu, arhitect al României moderne" (Ed. Institutul European, Iași, 2005);
"Clio sub semnul interogației. Idei, sugestii, figuri" (Ed. Polirom, Iași, 2005);
"Romanogermanica. Secvențe istorico-culturale" (Ed. Universității „Al. I. Cuza“, Iași, 2005).

Alexandru Zub

· 1935: S-a nascut Luciano Pavarotti, tenor italian, la Modena, in Italia. Si-a abandonat cariera de profesor ca sa devina cantaret, decizie care a fost inspirata pentru ca foarte curand a reusit sa castige un premiu international intr-o competitie desfasurata in 1961 la Teatrul Reggio. In acelasi an si-a facut debutul pe scena. A luat apoi parte la turneul facut de artistii de la Scala prin Europa, in perioada 1963-1964 cantand alaturi de acestia. In 1965 a cantat alaturi de Joan Sutherland in opera “Lucia di Lammermoor“, iar in 1968 a aparut pentru prima data in fata spectatorilor din SUA. Luciano Pavarotti (n. 12 octombrie 1935, Modena – d. 6 septembrie 2007, Modena) celebru tenor al secolului XX. Vocea sa inconfundabila a impresionat milioane de persoane, iar aparitiile sale televizate au reusit sa creasca numarul iubitorilor de muzica clasica. Si-a publicat o carte biografica si a apaut in filmul “Yes, Girogio”. A cantat pe cele mai mari scene ale lumii, dar si pe stadioane si a aparut in concerte impreuna cu vedete ale muzicii pop si rock. A initiat o serie de spectacole – “Luciano Pavarotti si prietenii” – pentru strangerea de fonduri in scopul ajutorarii celor aflati in dificultate. A decedat in urma unei boli grave la data de 6 septembrie 2007.
Discografie
Operă:

1980 La bohème
1984 Andrea Chénier
1984 Requiem
1985 Turandot
1985 Rigoletto
1985 La Gioconda
1985 Mefistofele
1985 Un ballo in maschera
1985 Lucia di Lammermoor
1986 Il Trovatore
1986 La fille du Regiment
1986 L'elisir d'amore
1986 Guglielmo Tell
1986 Der Rosenkavalier
1986 La sonnambula
1987 Madama Butterfly
1987 I Puritani
1988 Tosca
1988 Idomeneo
1988 Norma
1988 Cavalleria rusticana - Pagliacci
1989 Rigoletto
1990 Maria Stuarda
1990 Aida
1990 La favorita
1990 La Bohème
1990 L'elisir d'amore
1991 La Traviata
1991 Otello
1992 Beatrice di Tenda
1993 La traviata - Highlights
1993 Manon Lescaut
1993 Macbeth
1995 Il trovatore
1997 Petite Messe Solennelle - Stabat Mater
1997 I Lombardi
1998 Ernani
1998 Rigoletto
1998 Un ballo in maschera
1998 Il Trovatore
1999 Tosca - Highlights
2000 Rigoletto - Highlights
2000 Il Trovatore
2001 Bellini
2001 Luisa Miller
2002 Un ballo in maschera - dvd
2003 Luisa Miller
2004 La Bohème - Highlights
2004 Turandot - Highlights
2004 Puccini
2005 Luciano Pavarotti

Colecții:

1979 O sole mio
1984 Mamma
1985 Passione
1989 Tutto Pavarotti
1990 The essential Pavarotti
1993 Ti amo Puccini's greatest love songs
1997 Pavarotti plus
1997 Pvarotti greatest hits
1998 Great duets & trios - Live
1998 Notte d'amore
1998 Donizetti Arias
1998 Arias & Duets - Freni Pavarotti
1999 Verdi Arias - La donna e mobile
2001 Quarant'anni per la Lirica
2001 Live recital
2001 Nessun dorma
2001 The Pavarotti Edition
2002 The Singers
2003 Ti adoro
2004 Pavarotti Plus
2004 The best of Luciano Pavarotti
2004 Pavarotti in Central Park
2004 Pavarotti și Levine in recital
2005 For lovers only
2006Pavarotti and friends

Luciano Pavarotti

Luciano_Pavarotti_in_Saint_Petersburg

Frați și surori

Gabriella Pavarotti[*]

Număr de copii

Premii

Legiunea de Onoare în grad de Ofițer[*]
Grammy Legend Award[*]
MusiCares Person of the Year[*]
Nansen Refugee Award[*]
Kennedy Center Honors[*]
Commander of the Order of Cultural Merit[*]^[1]
Ordinul de Merit al Republicii Italiene în grad de Mare Cavaler[*]
Ordinul de Merit al Republicii Italiene în grad de mare ofițer[*]
Commander of the Order of Merit of the Italian Republic[*]
honorary citizen of Sarajevo[*]

„Pavarotti” - sculptură în lemn de C. Teodorescu expusă în Parcul Circul de Stat din București

· 1935 - S-a nascut Sam Moore, cantaret soul american (Sam & Dave).

· 1942 - S-a nascut Melvin Franklin (David English), vocalist american (Temptations).
* 1943: Jakob "Köbi" Kuhn (n. 12 octombrie 1943, Zürich) este un fost fotbalist și actual antrenor de fotbal elvețian.
* 1944: Kuniya Daini (n. 12 octombrie 1944) este un fost fotbalist japonez.

· 1946 - S-a nascut James Dewar, basist britanic (Stone The Crows).

· 1947: S-a născut Î.P.S. Laurenţiu Streza (prenumele la naştere: Liviu), arhiepiscop al Sibiului şi mitropolit al Ardealului (întronizat în noiembrie 2005).

· 1948 - S-a nascut Rick Parfitt, chitarist, vocalist si compozitor britanic (Status Quo).
* 1949:

Lidia Botezatu cu soțul și fiul

Lidia Botezatu (n. 12 octombrie 1949, Hîncești, RSSM) este o interpretă de muzică ușoară din Republica Moldova.

A studiat la secția teoria muzicii din Școala de Muzica „Ștefan Neaga” din Chișinău între anii 1963 și 1967.^[1]^[2]

În ultimul său an de studii, Lidia Botezatu a fost invitată de Mihai Dolgan în formația de muzică ușoară „Noroc”,^[1] în componența căreia are o carieră muzicală de mai bine de 20 de ani. În 1970 și 1971 a cântat în formații din Tambov și, respectiv, Cerkasî. Printre cele mai celebre cântece ale sale se numără Frumoasa mea partie de Constantin Rusnac, De ce? de Petre Teodorovici, Bade Petre de Mihai Dolgan. Înregistra la casa de discuri „Melodia”.^[2]

Este căsătorită cu Mihai Dolgan din 1969, cu care a născut un singur fecior, Radu Dolgan,^[3] și el membru al formației „Noroc”.^[4] În martie 2008 a devenit văduvă, iar un an mai târziu a organizat un concert în memoria soțului.^[5]

În anul 1994, Lidia Botezatu primește titlul de „Maestru în Artă din Republica Moldova”.^[2] În 2012, prin decret prezidențial, este distinsă cu Ordinul Republicii,^[1] împreună cu Radu Dolgan.

· 1949: Ilich Ramírez Sánchez (pronunție: [ilitʃ raˈmiɾes santʃes]), cunoscut mai ales după numele Carlos Șacalul (n. 12 octombrie 1949), este un venezuelan condamnat la închisoare pe viață pentru crimă în Franța și care a colaborat cu organizații comuniste, naționaliste arabe și islamiste.

Botezat după Vladimir Ilici Lenin de către tatăl său marxist, Ramírez Sánchez s-a alăturat mișcării de tineret a Partidului Comunist din Venezuela. El s-a înscris la o universitate din Moscova celebră pentru recrutarea de tineri comuniști străini. În 1970, s-a oferit voluntar în Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei. În Liban, și-a terminat pregătirea la o școală la care predau militari irakieni.

După mai multe atentate nereușite, Ramírez Sánchez a devenit celebru în 1975 pentru un raid în cartierul general al OPEC din Viena, soldat cu moartea a trei oameni. Acesta a fost urmat de o serie de atacuri împotriva unor ținte occidentale. Mulți ani, el a fost printre cei mai căutați fugari internaționali. Carlos a fost poreclit „Șacalul” de ziarul The Guardian după romanul lui Frederick Forsyth, Ziua Șacalului, despre care se spunea că se află printre obiectele sale personale.^[1]

Arestat în Sudan în 1994 și extrădat în Franța, Carlos ispășește o condamnare la închisoare pe viață în Penitenciarul Clairvaux, condamnat fiind pentru uciderea a doi agenți francezi ai DST (contrainformații) și a unui presupus informator.^[2] În 2001, s-a căsătorit cu avocata sa într-o ceremonie musulmană. Carlos este susținător al islamismului radical, prin cartea sa Islamul revoluționar.

Carlos Şacalul este încarcerat la închisoarea Clairvaux.

Agențiile de informații franceze și americane au făcut autorităților sudaneze mai multe oferte. În 1994, Carlos urma să sufere o operație minoră la testicul într-un spital din Sudan.^[18] La două zile după operație, oficialii sudanezi i-au spus că trebuie mutat într-o vilă pentru a fi protejat de o posibilă tentativă de asasinat și că va primi gărzi de corp personale. În noaptea următoare, gărzile de corp au intrat în camera lui în timp ce dormea, l-au tranchilizat, l-au legat și l-au luat din vilă.^[19]

La 14 august 1994, Sudan l-a transferat agenților francezi de la DST, care l-au dus la Paris pentru a fi judecat. A fost acuzat de asasinarea la Paris a doi polițiști și a informatorului Michel Moukharbal în 1975 și a fost închis temporar în închisoarea La Santé din Paris. În 1996, o majoritate a Comisiei Europene pentru Drepturile Omului i-a respins cererea legată de capturarea sa.^[20]

Procesul a început la 12 decembrie 1997 și a luat sfârșit la 23 decembrie, când a fost găsit vinovat și condamnat la închisoare pe viață.^[21] A fost apoi transferat de la Le Santé la închisoarea Clairvaux.^[22]

În 2001, într-o ceremonie musulmană, Ramírez Sánchez s-a căsătorit cu avocata sa, Isabelle Coutant-Peyre, deși era căsătorit cu a doua sa soție.^[23]

În iunie 2003, Carlos a publicat o colecție de scrieri din celula sa. Cartea, al cărui titlu este Islamul revoluționar, încearcă să explice și să apere violența în termeni de luptă de clasă. În carte, el își exprimă susținerea pentru Osama bin Laden și atacurile îndreptate asupra Statelor Unite.

În 2005, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat o plângere a lui Ramírez Sánchez că anii de încarcerare în izolare ar constitui „tratament inuman și degradant”. Deși curtea i-a respins cererea, în 2006 el a făcut apel. Președintele Venezuelei Hugo Chávez l-a lăudat pe Ramírez Sánchez, spunând în 2009 într-un discurs că a fost condamnat pe nedrept și că nu era terorist, ci „luptător revoluționar

· 1951: Peter Goldsworthy, scriitor australian

· 1954: Delia Brândușescu - (n. 12 octombrie 1954, Arad) este un sculptor român.

Studii: Institutul de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu" București, specializarea sculptură,

promoția 1977.

Doctorand în Arte Vizuale din 2005, IOSUD, Universitatea de Vest din Timișoara, Facultatea de Arte.

Membră în asociații profesionale:

1981 - Uniunea Artiștilor Plastici, (UAP), Romania;
1989 - Berufsverband Bildender Kunstler, Rheinland-Pfalz, (BBK) Germany;
1995 - International Associations of Art UNESCO (IAA-AIAP).

Expoziții personale:

2007 - Galeria Delta, Arad (Ro);
2005 - Zeitstrahl, Kaiserslauten (De);
2003 - Monika Beck Gallery, Homburg, Saarland (De);
1999 - Red Cross, Saarbrücken (De);
1998 - Justice Center Kaiserslauten (De);
1997 - Stadtsparkasse, Kaiserslauten (De), City Council, Enkenbach-Alsenborn (De);
1991 - Taubengarten Gallery, Grunstadt (De), Reichart von Buhl, Deidesheim (De), Saint Peter Church, Worms (De);
1988 - Galleria Alfa (Ro).

* 1955: Vera Osoianu (n. 12 octombrie 1955, comuna Unteni, județul Bălți, azi raionul Fălești) este un specialist în domeniul biblioteconomiei din Republica Moldova. Redactor-șef adjunct al revistei Magazin bibliologic. Mențiuni: Ordinul Steaua României în grad de Ofițer (2000) pentru merite în difuzarea culturii românești, medalia Meritul civic (2002).

· 1955: S-a nascut Ante Gotovina, general croat.
* 1956: Mihai Gruia Sandu (n. 12 octombrie 1956, București) este un actor, dramaturg și regizor român, cunoscut pentru rolul Arlechino din emisiunile pentru copii din anii '90, pentru emisiunile Tv de divertisment, ca și cele gen Bun de tipar, Star bucătar, Convinge-mă, etc. Deasemeni este cunoscut ca fiind unul din cei mai neconvenționali maeștri în Commedia dell'arte, prin cursurile și piesele scrise și montate la UNATC, printre care se numără Elixirul, Anselmo, Dragostea pusă la-ncercare, Secretul lui Pulcinel.

Este profesor universitar doctor la Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică din București.

Filmografie:

Moromeții (1987)
Bufetul "La Senat" (1983) - film
Secretul armei secrete (1988)
Hainele cele noi ale împăratului (1992) - Povestitorul, Împaratul, Prezentatorul de știri
Yeti, omul zăpezilor(1992) - Cabanierul cel bun, Yeti
Dănilă Prepeleac(1992) - Dănilă Prepeleac
Făt-Frumos cu moț în frunte (1993) - Povestitorul, Făt-Frumos
Robin Hood Jr. (1993) - Robin Hood Jr.
Seria Mașina timpului
Mașina timpului (1993) - Profesorul Cicerone
Mașina timpului se întoarce
Mașina timpului în pericol
Mașina timpului se răzbună
Mașina timpului în vacanță
Tarzan al 2lea(1994) - Tarzan
Nostradamus (1994)
Ali-Baba și cei 40 de hoți (1995) - Ali-Baba
Elixirul (1995)
Ivan Turbincă (1996) - Ivan Turbincă
Prea târziu (1996)
Asfalt Tango (1996)
Cavalerul Adolescent (Canada, România, 1998) - Phil
Aliens in the Wild, Wild West (Canada, 1999) (V)
Cod necunoscut (Franța, 2000)
Tânărul Sherlock Holmes (SUA, 2002) - film TV
Amen (Franța, 2002)
Ideile bune vin de sus (2003)
Modigliani (SUA, 2004)
Marele jaf comunist (2004)
Legendele tornadei (Canada, 2004)
Incubus (2005)
Hellraiser: Deader (2005) (V)
Return of the Living Dead: Rave to the Grave (2005)
The Wind in the Willows (2006) - film TV
True True Lie (2006)
Martor fără voie (2006) - serial TV
Blood and Chocolate (2007)
Restul e tăcere (2008)
Călătoria lui Gruber (2009)
Funeralii fericite (2013)

Mihai Gruia Sandu
Mihai Gruia Sandu și Oana Pellea în piesa Buzunarul cu pâine

· 1956 - S-a nascut David Vanian, vocalist britanic (Damned).
* 1961: Mihai Vasile (n. 12 octombrie 1961, București, România – d. 3 decembrie 2014) a fost un fotojurnalist^[1] și formator de talente din România^[2], devenind, în timp, un reper în profesia de fotojurnalist.

Fotojurnalist, editor foto și co-fondator, în 2001, al Centrului Român pentru Jurnalism de Investigație (CRJI),^[3] Mihai Vasile și-a început cariera de fotoreporter în 1991, în redacția Curierului Național.

Începând cu 1993, a organizat și condus departamentele foto ale celor mai importante publicații românești, precum Jurnalul Național, Evenimentul zilei și Cotidianul.

În perioada 2007-2011, Mihai Vasile a fost editor șef al departamentului foto din cadrul agenției de presă Mediafax.

A colaborat cu cele mai importante agenții de presă internaționale, precum Reuters, Associated Press și European Pressphoto Agency, fotografiile fiindu-i publicate în The Washington Post, The Telegraph, The Guardian, Daily Mail, Der Spiegel, Corriere della Sera, Vanity Fair Italia, Noticias24 și Russian Press Photo.

În 1996, Fundația Culturală Română i-a decernat premiul « Fotografia anului » la secțiunea Politic.^[4]

În perioada 2000-2014, a colaborat, în calitate de fotojurnalist freelancer, cu organizația pentru protecția animalelor Vier Pfoten International.

În noiembrie 2014, fotografia sa « Mirosul dulce al libertății » a obținut locul doi la categoria ONG, la prestigioasele premii PR-Bild Award, din Germania.

De-a lungul carierei sale, Mihai Vasile a intuit și cultivat talente, a instruit zeci de fotojurnaliști români, încurajându-i și îndrumându-i către abordarea jurnalistică a subiectelor. Mulți dintre fotoreporterii care au beneficiat de mentoratul său au devenit ulterior colaboratori ai unor publicații sau agenții internaționale prestigioase.

A militat și a reușit să impună importanța fotografiei în presa scrisă din România^[5]. Din punctul lui de vedere, fotografia este un document, o informație care sprijină și întregește articolul pe care îl ilustrează. De-a lungul carierei sale, Mihai Vasile a schimbat optica eronată prin prisma căreia fotografia era considerată doar un element menit să umple spațiul, doar un mod de a jongla vizual un text, cu scopul de a atenua monotonia acestuia.

A promovat rolul și importanța fotografiei în presa scrisă, susținând prelegeri în fața studenților de la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, din cadrul Universității București^[6], fiind invitat la cursurile susținute de către colegii din cadrul Centrului Român pentru Jurnalism de Investigație (CRJI).

Mihai Vasile a fost inițiatorul retrospectivelor fotografice de presă din România, acestea devenind, în timp, o tradiție^[7] și o formă de recunoaștere a talentului fotojurnaliștilor români.

A organizat numeroase expoziții stradale (HD), expuse în exteriorul Muzeului Național de Artă din București, pentru a încânta ochiul trecătorilor și pentru a promova fotografia de presă^[8].

A editat multiple albume foto, sub egida Evenimentului zilei^[9] și Mediafax^[10], realizări inedite în România, care au încurajat și deschis o perspectivă nouă fotojurnaliștilor, conferind un suflu nou fotografiei de presă din România.

În perioada 1986-1990, Mihai Vasile a realizat fotografii științifice în cadrul Institutului român de cercetare metalurgică.

Mihai Vasile a urmat cursurile Liceului de Cinematografie și ale Universității Politehnice din București.

Mihai Vasile a decedat în decembrie 2014, în urma unui atac cerebral suferit într-o misiune jurnalistică, efectuată pentru organizația Vier Pfoten International, în Fâșia Gaza.

În memoria lui Mihai Vasile, Centrul Român pentru Jurnalism de Investigație (CRJI) a organizat, în anul 2015, concursul Premiile de fotografie « Mihai Vasile ».^[11]

În 2017, Centrul de Fotografie Documentară ^[12] a organizat primele granturi, oferite exclusiv pentru fotografie documentară, în memoria fotojurnalistului Mihai Vasile.

Expoziții:

2001/2002, expoziții organizate de Asociația Fotografilor de Presă din România (AFPR);
Mediafax Foto - Best of 2006^[20];
Mediafax Foto - Best of 2007^[21];
Mediafax Foto - Best of 2008/2009^[22];
"Povestiri din spatele obiectivului" cu Mediafax Foto și Jurnalul Național, 2009^[23];
Mediafax Foto - Best of 2010^[24];
Jazz Image - organizată de Art Expo.

Mihai Vasile

* 1961: Miguel Porlán Noguera (n. 12 octombrie 1961), zis Chendo, este un fost fotbalist internațional spaniol. El și-a petrecut întreaga carieră profesionistă la Real Madrid. De asemenea a fost membru al naționalei de fotbal a Spaniei, pentru care a jucat la două Campionate Mondiale. Chendo a activat pe poziția de fundaș dreapta.
* 1965: Cristian Dumitru Pustai (n. 5 mai 1965, Mediaș) este un antrenor român de fotbal, de profesie profesor de matematică.^[1] În prezent este director tehnic la echipa Gaz Metan Mediaș, pe care a antrenat-o în perioadele 2007–2013 și 2016–2018.
* 1968: Daniela Györfi (n. 12 octombrie 1968, Bucuresti) este o cântăreață română de origine maghiară.

S-a născut pe 12 octombrie 1968 la București, a urmat cursurile liceului George Enescu și apoi Școala Populară de Artă.

În 1991 a avut loc prima sa apariție din cariera muzicală. A participat la festivalul de la Mamaia unde a obținut premiul II la secțiunea “Interpretare”. Artista are în spate o carieră de peste 20 ani, timp în care a avut concerte atât în țară cât și în străinătate. A lansat de-a lungul carierei câteva albume și a avut multe melodii care au ajuns hit-uri ^{[necesită citare]}.

Daniela a cochetat și cu televiziunea, prezentând la OTV emisiunea “Manele de Top”. A mai fost curtată și de postul Acasă TV, care a vrut să o distribuie într-unul din telefilmele difuzate în emisiunea Mihaelei Tatu.

· 1968: Hugh Michael Jackman (n. 12 octombrie 1968) este un actor și producător australian care este implicat în proiecte de film, teatru muzical și televiziune. Jackman a câștigat recunoașterea internațională pentru rolurile sale din filme importante, mai ales ca super erou din filme de acțiune, dar și în roluri de personaje secundare sau romantice.

Jackman a devenit foarte cunoscut mai ales pentru rolul său Wolverine din seria X-Men, plus Kate & Leopold, Van Helsing, Prestigiul, și Australia. Jackman este și cântăreț, dansator și actor în muzicaluri pe scenă și a câștigat un premiu Tony pentru rolul din Băiatul din Oz.

În noiembrie 2008, Open Salon l-a numit pe Hugh Jackman unul dintre cei mai sexy bărbați în viață.^[1] Mai târziu în aceeași lună, revista People l-a declarat pe Jackman "Cel mai sexy bărbat în viață."^[2]

Fiind de trei ori gazda premiilor Tony Awards, Jackman a găzduit cea de-a 81a ediție a Premiilor Academiei în 22 februarie 2009.^[3]

De la începutul anului 2010, Hugh Jackman este imaginea mărcii Lipton Ice Tea, acesta fiind și primul parteneriat de imagine al starului.

Hugh Jackman
Hugh Jackman în 2015

· 1968: S-a nascut Adam Rich, actor american.

· 1969: S-a nascut Martie Maguire, muzician, component al trupei Dixie Chicks .
* 1969: Željko Milinovič (n. 12 octombrie 1969) este un fost fotbalist sloven.
* 1970: Ovidiu-Cristian Iane (n. 12 octombrie 1970 în Craiova) este un politician român. Candidat la președinție din partea Partidului Ecologist Român, actual deputat în legislatura 2012-2016.
* 1971: Ionel Tersinio Jerry Gane (n. 12 octombrie 1971, Drănic, Dolj, România) este un fost fotbalist român, actual antrenor secund al echipei Dinamo București. Ca fotbalist și-a petrecut mare parte din carieră la echipa Universitatea Craiova.
* 1974: Ebru Gündeş (n. 12 octombrie 1974 la Istanbul) este o actriță, cântăreață și prezentatoare TV din Turcia.

Muzica ei se înscrie în stilul muzicii pop, albumul de debut apărându-i în 1992 sub titlul Tanrı Misafiri. În ceea ce privește cariera TV, apare de nenumărate pe micul ecran ca actriță și cântăreață. Este prezentatoarea emisiunii de succes Mega Show și deține un rol important în sitcomul İmkansız Aşk ("Dragoste imposibilă").

Ebru Gündeş
Imagine promoțională a albumului Kaçak

* 1974: Stephen Lee (n. 12 octombrie 1974,^[2] Trowbridge, Regatul Unit) este un jucător englez de snooker.

* 1975: Marilena-Emilia Meiroșu (n. 12 octombrie 1975) este un deputat român, ales în 2016. În mai 2018, a trecut la Partidul Pro România

· 1975: S-a nascut Marion Jones, atleta americanca
* 1976: Cezar Cioată (n. 12 octombrie 1976) este un fost deputat român, ales în 2012 din partea grupului parlamentar PPDD.

În timpului mandatului, a făcut parte din următoarele grupuri parlamentare: grupul parlamentar Democrat și Popular (între 19 decembrie 2012 și 4 februarie 2013), grupul parlamentar Liberal Conservator (PC-PLR) (între 4 februarie 2013 și 11 februarie 2013), grupul parlamentar Democrat și Popular (între 11 februarie 2013 și 7 mai 2013), deputați neafiliați (între 7 mai 2013 și 14 mai 2013) și grupul parlamentar Liberal Conservator (PC-PLR) (din 14 mai 2013).

* 1977: Sara Lvovna Șor (în rusă Сара Львовна Шор; născută Manahimova, în rusă Манахимова, în prima căsătorie Semendueva, în rusă Семендуева; n. 12 octombrie 1977, Derbent, Daghestan, RSFSR, URSS), cunoscută după numele de scenă Jasmin (în rusă Жасмин), este o cântăreață de muzică pop, actriță, fotomodel și prezentatoare de televiziune rusă, de origine daghestanezo-evreiască. În decursul carierei sale muzicale a lansat 8 albume de studio.

Numele său de scenă, Jasmin, în rusă înseamnă iasomie.

Jasmin Жасмин

* 1978: Lilian Carp (n. 12 octombrie 1978, Zamciogi, Strășeni) este un politician din Republica Moldova, care din decembrie 2014 este deputat în Parlamentul Republicii Moldova din partea Partidului Liberal (PL). Este vicepreședinte al Partidului Liberal^[1] și membru al „Comisiei parlamentare cultură, educație, cercetare, tineret, sport și mass-media”.^[2]

La alegerile parlamentare din noiembrie 2014 din Republica Moldova a candidat la funcția de deputat de pe locul 10 în lista candidaților PL, obținând astfel mandatul de deputat în Parlamentul Republicii Moldova de legislatura a XX-a.^[3] A figurat și în listele electorale ale PL din aprilie 2009, iulie 2009 și noiembrie 2010.

Lilian Carp a fost profesor la Universitatea de Stat de Educație Fizică și Sport și consilier al primarului de Chișinău Dorin Chirtoacă.

Până la 9 decembrie 2014, a făcut parte și din Consiliul de Administrare al S.A. Apă-Canal, însă a fost exclus, împreună cu alți trei consilieri municipali.^[4]

A mai deținut funcțiile de președinte al Federației de Polo pe Apă din Republica Moldova și consilier în Consiliul Raional Strășeni

* 1980: Kimberly Kardashian (născută Kimberly Noel Kardashian; n. 21 octombrie 1980,^[1] Los Angeles, SUA^[2]) este o actriță, fotomodel și vedetă de televiziune din Statele Unite. Ea este una dintre cele trei fiice ale defunctului avocat al lui O. J. Simpson, Robert Kardashian.

Kim Kardashian s-a născut pe 21 octombrie 1980 în Los Angeles, California, în familia lui Robert Kardashian și Kris (născută Houghton).^[3] Ea are o soră mai mare, Kourtney, o soră mai mică, Khloé, și un frate mai mic Rob.^[4] Mama lor este de descendență olandeză, engleză, irlandeză și scoțiană,^[5] iar tatăl lor este un american de origine armeană.^[6] După ce părinții săi au divorțat în 1991, mama ei s-a recăsătorit din nou în același an, cu Caitlyn Jenner, pe atunci numit Bruce (Jenner și-a schimbat prenumele în Caitlyn din cauza schimbării de sex în 2015^[7]) – un medaliat cu aur la proba de decatlon de la Olimpiada de vară din anul 1976.^[8] Prin mariajul lor, Kim a căpătat noi frați-vitregi: Burton "Burt", Brandon și Brody; și sora vitregă Casey; plus două noi surori din mariaj: Kendall și Kylie Jenner.^[9]

În adolescență a învățat la Marymount High School, o școală romano-catolică de fete din Los Angeles.^[10] În 1994, tatăl lor l-a reprezentat pe jucătorul de fotbal american și actor O. J. Simpson în cazul cazul unui presupus omor comis de acesta. Simpson este nașul lui Kim Kardashian.^[11] Tatăl lui Kim a murit în 2003 din cauza cancerului.

Kardashian a fost implicată într-o relație romantică cu Nick Lachey^[13], Ray J, Ben Roethlisberger^[14], Nick Cannon și Damon Thomas. Ea a divorțat de producătorul Damon Thomas în 2004 și este fondatoarea DASH, un magazin de modă din Calabasas, California.^[15] În prezent este căsătorită cu Kanye West^[16] și împreună au patru copii, pe North, Saint, Chicago și Psalm

Kim Kardashian

Părinți	Robert Kardashian Kris Jenner[*]
Frați și surori	Rob Kardashian Khloé Kardashian Kourtney Kardashian Kylie Jenner Kendall Jenner Brandon Jenner[*]
Căsătorită cu	Damon Thomas[] (2000–2004) Kanye West (din 24 mai 2014) Kris Humphries[] (20 august 2011–3 iunie 2013)
Număr de copii	4
Copii	North West[] Saint West[] Chicago West[] Psalm West[]

* 1981: Winston Parks (n. 12 octombrie 1981, Puerto Limon, Costa Rica) este un fost fotbalist costarican care a evoluat la echipa FC Timișoara și a fost component al echipei naționale de fotbal din Costa Rica.

· 1982: Paweł Golański (n. 12 octombrie 1982, Łódź, Polonia) este un jucător polonez de fotbal, care joacă pe post de fundaș la echipa Górnik Zabrze și în Echipa națională de fotbal a Poloniei.
* 1985: Gheorghe Ovseannicov (n. 12 octombrie 1985 în Sîngerei) este un fotbalist moldovean care în prezent evoluează la echipa Dacia Chișinău.
* 1985: Sérgio Fernando Silva Rodrigues (n. 12 octombrie 1985, Castelo de Paiva, Portugalia), cunoscut mai mult ca Serginho, este un fotbalist portughez care evoluează la clubul Créteil pe postul de fundaș.
* 1988: Raúl Goni Bayo, cunoscut ca Raúl Goni (n. 12 octombrie 1988 în Zaragoza, Spania) este un fotbalist sub contract cu Real Madrid Castilla, împrumutat de la Real Zaragoza.
* 1990: Henri George Lansbury, (n. 12 octombrie 1990, Enfield) este un fotbalist englez, care în prezent joacă la Aston Villa.
* 1993: Murat Georgievich Gassiev (rusă Мурат Георгиевич Гассиев; osetă Гасситы Георгийы фырт Мурат (n. 12 octombrie 1993) este un boxer rus care din 2016 deține centura IBF la categoria cruiser. În octombrie 2017, Gassiev se află clasat pe locul 2 în topul celor mai buni boxeri la categoria cruiser de către Transnational Boxing Rankings Board și revista The Ring, și al patrulea de către BoxRec.
* 1996: Alice Sabatini (n. 12 octombrie 1996, Montalto di Castro) este o jucătoare de baschet și fotomodel, care a fost aleasă Miss Italia în 2015.

Decese

· 638: Papa Honoriu I

· 642: Papa Ioan al IV-lea
* 1440: Ginevra d'Este (n. 24 martie 1419 – d. 12 octombrie 1440) era fiica lui Niccolò al III-lea d’Este, marchiz de Ferrara și a celei de-a doua soții a sa, Parisina Malatesta

Ginevra avea o soră geamănă numită Lucia, decedată în 1437, și un frate mai mic, mort la câteva luni după nașterea sa^[2]. Mama sa, Parisina, a fost acuzată de adulter cu Ugo d'Este^[3], un alt frate al Ginevrei, și condamnată la moarte, ca și Ugo, când Ginevra avea abia șase ani. După cinci ani, Niccolò s-a recăsătorit cu Ricciarda di Saluzzo. Prin această nouă căsătorie a tătălui său, în afară de alți fii ilegitimi ai tatălui, Ginevra a avut alți doi frați vitregi: Ercole și Sigismondo.

Ginevra d'Este a fost prima, dintre cele trei soții ale lui Sigismondo Pandolfo Malatesta (zis și Lupul din Rimini) senior de Rimini. Căsătoria a fost celebrată în februarie 1434

Se pare că Ginevra a fost otrăvită^[6] de soțul său care dorea să se căsătorească cu altă femeie, Polissena Sforza.^[7] În 1461, Papa Pius al II-lea l-a acuzat pe Sigismondo Malatesta că le-a asasinat pe cele două soții ale sale, Ginevra și Polissena^[8], precum și pe alte persoane, și l-a excomunicat.

Portretul unei prințese d'Este: Portret prezumat al Ginevrei d'Este

· 1492: Piero de' Franceschi, numit della Francesca (n. 1420, Borgo San Sepolcro - d. 12 octombrie 1492, ibidem) a fost un pictor și matematician italian, a cărui operă - centrată aproape exclusiv pe teme cu caracter religios - a exercitat o influență puternică asupra multor pictori renascentiști, considerat inițiatorul acelui măreț curent artistic din Italia de la sfârșitul secolului al XV-lea și începutul celui de al XVI-lea.

Stilul său se leagă de marile tradiții plastice ale lui Giotto, de pictorii din Siena, precum și de goticul târziu, având și câte ceva din inovatorii artistici ai epocii sale, cum ar fi Masaccio, Paolo Uccello sau Fra Angelico. Piero della Francesca și-a dobândit renumele prin reprezentările sale artistice în perspectivă și prin formele geometrice, precum și prin cunoștințele teoretice formulate în scrierile sale. La recunoașterea sa s-au adăugat elaborarea foarte realistă a detaliilor, paleta cromatică rafinată și soluțiile decorative îndrăznețe.

Piero della Francesca s-a născut în Borgo San Sepolcro (astăzi: Sansepolcro), un mic oraș din Toscana, fiu al lui Benedetto de' Franceschi, cizmar, tăbăcar, postăvar și negustor. Din aceste meserii se îmbogățește, devenind unul dintre cei mai înstăriți cetățeni ai orașului. Mama sa, Romana di Perino da Monterchi, provenea și ea dintr-o familie bine situată. Istoricii fixează data de naștere a artistului în anul 1411 sau 1412. Între anii 1431 și 1437 lucrează în atelierul pictorului Antonio d'Anghiari, originar din Siena. Începând cu anul 1439, Piero della Francesca devine ucenic și colaborator al renumitului pictor Domenico Veneziano, în atelierul acestuia din Florența. În acest oraș, aflat în plină dezvoltare culturală, ia contact cu operele pictorilor Masaccio, Fra Angelico și Uccello, sculptorului Donatello, precum și cu construcțiile arhitectului Filippo Brunelleschi. Împreună cu Domenico Veneziano lucrează la frescele cu tema "Viața Sfintei Fecioare" pentru corul bisericii Sant'Egidio, care din păcate s-au pierdut.

Polipticul cu Madonna della Misericordia

În anul 1442 se întoarce la San Sepolcro, unde primește o comandă pentru pictarea unui poliptic pentru altarul bisericii confreriei Della Misericordia. Începe lucrarea în anul 1445 și o termină în 1462. Figura centrală este reprezentată de Madonna della Misericordia, având pe Sfinții Sebastian și Ioan Botezătorul în dreapta, iar de partea stângă pe Sfinții Andrei și Bernardo din Siena.

Între timp artistul lucrează în mai multe locuri: la Ancona, Pesaro și la Bologna, unde, din păcate, urmele creației sale nu au dăinuit. Nici frescele pictate în jurul anului 1448 în castelul d'Este, nici frescele bisericii Sant'Agostino din Ferrara nu s-au păstrat până astăzi. La Ferrara, Piero îl cunoaște pa arhitectul Alberti, care reconstruise capela familiei Malatesta din Rimini. La recomandarea lui Alberti, lui Piero della Francesca i se încredințează pictarea frescelor din această capelă.

În anul 1452, Piero della Francesca primește comanda pentru decorarea corului bisericii San Francesco din Arezzo, în urma căreia ia naștere ciclul de picturi ilustrând episoadele cele mai importante ale „Legendei adevăratei cruci”, inspirată din povestirea „Legenda de Aur” a lui Jacques de Voragine din secolul al XIII-lea. Ciclul conține șase mari scene, câte trei pe fiecare dintre cele două laturi ale capelei, precum și un grup de fresce de dimensiuni mai mici.

Adorarea lemnului sacru și vizita reginei din Saba la Solomon
Buna Vestire
Bătălia dintre Heraclius și Chsroes
Visul lui Constantin (detaliu)

Munca la această operă monumentală va dura mulți ani, deoarece artistul călătorește tot timpul și acceptă mereu noi comenzi. Fresca va fi terminată abia între anii 1462-1466. Munca sa concentrează în trei locuri: Borgo San Sepolcro, unde pictează politictul pentru altarul bisericii Sant'Agostino, Arezzo, unde continuă cu întreruperi lucrările în biserica San Francesco, și Urbino, unde este invitat de ducele Federigo da Montefeltro. Aici pictează câteva din cele mai cunoscute opere ale sale, cum ar fi „Biciuirea lui Christos”, precum și „Dipticul din Urbino”, care reprezintă perechea ducală.

Tabloul „Biciuirea lui Christos” prezintă simultan două scene plasate în epoci diferite. În jumătatea stângă, Christos, după arestarea de către romani, este biciuit ca pedeapsă pentru faptul de a-și fi atribuit titlul de rege. În partea dreaptă se zăresc trei personaje in haine din perioada Renașterii. Se presupune că ar fi vorba despre Oddantonio, fratele vitreg al lui Federigo da Montefeltro, însoțit de doi dintre consilierii săi, doi trădători care luaseră parte la un complot prin care se urmărea răsturnarea ducelui.

Cele două aripi ale „Dipticului ducilor de Urbino” sunt de aceeași mărime și sunt pictate pe ambele părți. Pe o parte sunt pictate portretele de profil ale lui Federigo da Montefeltro și al soției sale, Battista Sforza, pe partea cealaltă scene victorioase ale perechii ducale. În redarea celor două portrete se constată contrastul dintre figurile foarte apropiate și peisajul îndepărtat, pierdut în ceață. profunzimea spațiului este sugerată prin utilizarea numeroaselor nuanțe de culori și prin efectele de difuziune a văzduhului.

Biciuirea lui Christos
Dipticul ducilor de Urbino
Învierea lui Christos
Altarul din Brera

După finalizarea frescelor din Arezzo, Piero della Francesca pictează printre altele fresca intitulată „Madonna del Parto” în capela cimitirului din Monterchi, iar la primăria din Borgo pictează fresca „Învierea lui Christos”, în care bărbatul adormit văzut din față este probabil propriul său autoportret. În jurul anului 1475 realizează două capodopere: „Madonna di Senigallia” și „Altarul din Brera”. Renumele lui Piero della Francesca crește, în atelierul său studiază Luca Signorelli și Perugino. Din păcate, cu timpul își pierde vederea și trebuie să renunțe la pictură. Pe 5 iulie 1487 își scrie testamentul. Moare la Borgo San Sepolcro cinci ani mai târziu, pe 12 octombrie 1492, ziua în care Cristofor Columb descoperea America.

În zilele noastre lucrările sale de matematică sunt aproape total ignorate. În timpul vieții, Piero della Francesca era totuși un matematician reputat, în special în domeniul geometriei. El a scris trei mari tratate în limba latină: două de geometrie, De prospectiva pingendi („Despre perspectivă în pictură”, 1480) și Libellus de quinque corporibus regularibus („Despre cele cinci corpuri regulate”, apărută ca o anexă la o lucrare a lui Luca Pacioli), precum și un manual de calcul, De Abaco.

În lucrarea „Despre perspectivă în pictură”, este descris pe larg modul de a desena imaginea în perspectivă a unui obiect, după proiecția pe verticală și pe orizontală. Utilizează rotirea desenului pentru a trece de la o imagine la alta.

Piero della Francesca
Piero della Francesca : Autoportret. Detaliu din fresca Învierea lui Christos

· 1576: Maximilian al II-lea (n. 31 iulie 1527, Viena — d. 12 octombrie 1576, Regensburg) a fost un împărat al Sfântului Imperiu Roman între anii 1564–1576.

El a fost încoronat la 14 mai 1562 în Praga ca rege al Boemiei și în același an, la 24 noiembrie, ales la Frankfurt am Main ca rege romano-german. La 16 iulie 1563 va fi încoronat la Preßburg ca rege al Ungariei, iar după moartea tatălui său Ferdinand I va urca pe tronul Sfântului Imperiu Roman.

Copilăria o petrece în casa părinților lui, Ferdinand I și Anna Iagello din Innsbruck. Aici el învață dialectul din Tirol pe care o va vorbi și ca monarh. Maximilian primește o educație aleasă, el fiind mult mai erudit decât frații săi. La vârsta de 17 ani, în anul 1548, a fost invitat în Spania și s-a căsătorit după dorința unchiului său Carol Quintul cu fiica acestuia, Maria. În lipsa unchiului, va domni ca regent al lui Carol Quintul.

În timpul domniei sale sunt o serie de nemulțumiri din motive religioase. Maximilian încearcă să aplaneze aceste conflicte dar este în același timp nevoit să apere propria sa confesiunea religioasă catolică. Prin educatorul său Wolfgang Schiefer, monarhul a avut un contact timpuriu cu ideile religiei protestante, fapt care-l face în oarecare măsură să simpatizeze protestantismul. În războaiele purtate de unchiul Carol Quintul contra protestanților, de exemplu Bătălia de la Mühlberg (1547) la care a luat și el parte, va căuta să lase liberi pe căpeteniile protestante, prințul Johann Friedrich von Sachsen și Landgraf Philipp von Hessen. În planul de succesiune la tron a lui Carol Quintul, care observă înclinația lui Maximilian spre protestantism, va fi prevăzut fratele lui Ferdinand, Maximilian fiind din anul 1548 regentul său. În anul 1551 Maximilian va avea cu elefantul numit „Soliman” o intrare triumfală în Viena. Influențat de elocvența predicatorului protestant Johann Sebastian Pfauser, Maximiliam va renunța la obiceiurile catolice, dar din cauza pericolului și dogmelor catolice nu se va converti ca protestant. Maximiliam ajunge într-o situație nesigură, conflictul religios escaladează, iar prietenii protestanți nu-l pot ajuta, în cele din urmă Maximiliam trebuie să cedeze și depună în anul 1562 un jurământ de credință ca și catolic. În anul 1564 urmează pe tronul tatălui său dar a propagat o politică tolerantă în conflictele religioase. Sub presiunea catolică, nu acceptă participarea calviniștilor la Confessio Augustana din 1530, unde se va tolera de către monarhii catolici religia protestantă. În lupta de concurență pentru tronul Poloniei, va ieși câștigător în 1575 Ștefan Báthory. Până la sfârșitul domniei sale Maximilian va fi situat între fronturile confesiunilor religioase. Din această cauză n-a reușit să-și consolideze poziția chiar după moartea lui sultanului Soliman I cu care se afla în război, el va încheia pacea de la Adrianopol, cu Selim, succesorul lui Soliman. Pe patul de moarte Maximilian, ca protestant convins, refuză să primească sacramentul catolic numit „ultima ungere”.

Maximilian II

Rege al Bohemiei, Rege al Ungariei, Împărat al Sfântului Imperiu Roman

Părinți	Ferdinand I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Anna a Boemiei și Ungariei
Frați și surori	Elisabeta de Austria Ecaterina de Austria, regină a Poloniei Arhiducesa Barbara de Austria Arhiducesa Maria de Austria Arhiducesa Eleanor de Austria Ioana a Austriei Margaret of Austria[] Helena von Österreich[] Archduchess Magdalena of Austria[] Anna de Austria Carol al II-lea, Arhiduce de Austria Ferdinand al II-lea, Arhiduce de Austria John of Habsburg[]
Căsătorit cu	Maria a Spaniei
Copii	Anna, regină a Spaniei Rudolf al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Arhiducele Ernest de Austria Elisabeta, regină a Franței Matia I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Maximilian al III-lea, Arhiduce de Austria Albert al VII-lea, Arhiduce de Austria

· 1730: Frederic al IV-lea (11 octombrie 1671 – 12 octombrie 1730) a fost rege al Danemarcei și al Norvegiei din 1699 până la moartea sa. Frederic a fost fiu al regelui Christian al V-lea și Charlotte Amalie de Hesse-Kassel.

Întâlnirea a trei regi la Potsdam, 1709. August al II-lea al Poloniei, Frederic I al Prusiei și Frederic al IV-lea al Danemarcei.

În mare parte a domniei lui Frederic al IV-lea, Danemarca a fost implicată în Marele Război Nordic (1700-1721) de partea Rusiei și împotriva Suediei. O primă întâlnire de scurtă durată în anul 1700 s-a încheiat cu o invazie suedeză și amenințările din partea puterilor occidentale navale din Europa. În 1709 Danemarca a intrat din nou în război încurajată de înfrângerea suedezilor la Poltava. Frederic al IV-lea a comandat trupele daneze în bătălia de la Gadebusch în 1712. Deși Danemarca s-a situat de partea victorioasă, ea nu a reușit să recucerească posesiunile pierdute din sudul Suediei. Cel mai important rezultat a fost distrugerea ducatului pro-suedez de Holstein-Gottorp restabilind dominația Danemarcei în Schleswig-Holstein.

Cea mai importantă reformă internă a fost abolirea în 1702 a așa numitului vornedskab, un fel de iobăgie. Eforturile sale au fost în mare parte în zadar din cauza introducerii iobăgiei în 1733.

După război, comerțul și cultura au înflorit. Primul teatru danez, Lille Grönnegade a fost creat și marele dramaturg Ludvig Holberg și-a început cariera. De asemenea, colonizarea Groenlandei fost inițiată de către misionarul Hans Egede. Din punct de vedere politic această perioadă a fost marcată de conexiunea regelui cu familia Reventlows, rudele Holsteiner ale ultimei regine și de suspiciunea sa în creștere față de vechea nobilime.

În timpul domniei lui Frederic, Copenhaga a fost lovită de două catastrofe naturale: ciuma din 1711 și marele incendiu din octombrie 1728 care a distrus cea mai mare parte din capitala medievală. Deși regele a fost convins de către Ole Rømer să introducă calendarul gregorian în Danemarca-Norvegia în 1700, observațiile și calculele astronomului s-au pierdut în foc.

Frederic al IV-lea a vizitat de două ori Italia și a construit două palate în stilul baroc italian: Palatul Frederiksberg și Palatul Fredensborg.

Prințul Moștenitor Frederic

Stema lui Frederic al IV-lea al Danemarcei și al Norvegiei.

Mama lui era Charlotte, fiica lui Wilhelm al IV-lea de Hesse-Kassel. Fără să divorțeze de prima soție, Louise de Mecklenburg-Güstrow cu care s-a căsătorit la 5 decembrie 1695, Frederic s-a mai căsătorit de două ori: în 1703 cu Elisabeth Helene von Vieregg (d. 1704) și a doua oară, la 26 iunie 1712 cu contesa în vârstă de 19 ani Anne Sophie Reventlow. El i-a acordat titlul de "Ducesă de Schleswig".

La trei săptămâni după decesul reginei Louise la Copenhaga la 4 aprilie 1721, Frederic s-a căsătorit din nou cu Anne, de data asta declarând-o regină (singura soție a unui rege danez ereditar care a purtat titlul și nu a fost prințesă prin naștere).^[1] De la cele trei soții a avut nouă copii însă numai doi au supraviețuit: Christian al VI-lea și Charlotte Amalia, ambii din primul mariaj.

Printre metresele sale, cea mai notabilă a fost Charlotte Helene von Schindel.

Copii:

Cu prima soție, Louise de Mecklenburg-Güstrow:

Christian (28 iunie 1697 - 1 octombrie 1698)
Regele Christian al VI-lea al Danemarcei (10 decembrie 1699 - 6 august 1746)
Frederik Charles (23 octombrie 1701 - 7 ianuarie 1702)
George (6 ianuarie 1703 - 12 martie 1704)
Prințesa Charlotte Amalie a Danemarcei (6 octombrie 1706 - 28 octombrie 1782)

Cu prima sa soție bigamă, Elisabeth Helene von Vieregg:

Frederik Gyldenløve (1704–1705)

Cu a doua soție, Anne Sophie Reventlow:

Christiana Amalia Oldenburg (23 octombrie 1723 - 7 ianuarie 1724)
Frederik Christian Oldenburg (1 iunie 1726 - 15 mai 1727)
Charles Oldenburg (16 februarie 1728 - 10 decembrie 1729)

Frederic al IV-lea

Rege al Danemarcei și Norvegiei

Portretul lui Frederic, 1709

Părinți	Christian al V-lea al Danemarcei Charlotte Amalie de Hesse-Kassel
Frați și surori	Princess Sophia Hedwig of Denmark[] Christiane Gyldenloeve[] Prince Charles of Denmark[] Prince Christian of Denmark[] Prince William of Denmark[] Christian Gyldenløve[] Ulrik Christian Gyldenløve, Count of Samsø[*]
Căsătorit cu	Louise de Mecklenburg-Güstrow Anna Sophie Reventlow
Copii	Christian al VI-lea al Danemarcei Charlotte Amalie a Danemarcei

· 1777: Domnul Moldovei Grigore al III-lea Ghica este ucis de un trimis al sultanului. Pentru ca s-a opus ocuparii Bucovinei, austriecii au cerut turcilor să-l înlăture, iar aceștia au trimis un capugiu (agent executor) la curtea lui Grigore,care l-a strangulat . Este înmormântat la biserica Sfântul Spiridon din Iasi.

· 1825: A murit poetul Nicolae Văcărescu, fiul mai mic al lui Ienăchiţă Văcărescu. Versurile sale manieriste aduc, pe alocuri, neaşteptate inflexiuni folclorice şi preromantice; (n. 1785 sau 1786).

· 1837: Wilhelmine a Prusiei, soția regelui William I al Olandei (n. 1774)

· 1863: A decedat poetul revolutionar roman ardelean Andrei Mureşanu; (n. 1816). Andrei Mureșanu, scris și Mureșianu, (n. 16 noiembrie 1816, Bistrița – d. 12 octombrie 1863, Brașov), poet și revoluționar român din Transilvania. A început să publice poezie în revista Foaia pentru minte, inimă și literatură. A fost printre conducătorii revolutiei de la 1848, participând în delegația Brașovului la Adunarea de la Blaj din mai 1848. Poemul său Un răsunet, scris la Brașov pe melodia anonimă a unui vechi imn religios (Din sânul maicii mele) și denumit ulterior “Deșteaptă-te, române !”, a devenit imn revoluționar – fiind numit de Nicolae Balcescu , Marseilleza românilor. Din 1990, acesta a devenit Imnul Romaniei. După revoluția din 1848, Mureșanu a publicat în revista Telegraful Român, operele sale având tentă patriotică și de protest social. În 1862, poeziile sale au fost adunate într-un volum. Având sănatatea precară, a murit în 1863 la Brașov.

· 1870: Robert Edward Lee (n. 19 ianuarie 1807, Stratford Hall[*], Comitatul Westmoreland, Virginia, SUA – d. 12 octombrie 1870, Lexington[*], Virginia, SUA) a fost un ofițer și inginer american, unul din cei mai respectați generali din istoria militară americană. Lee a fost fiul generaului Henry Lee III (Light Horse Harry) (1756–1818), guvernator al Virginiei, și al celei de-a doua soții a acestuia, Anne Hill Carter (1773–1829). A fost descendent al lui Sir Thomas More și al regelui Robert II al Scoției prin conții de Crawford.^[8]

Absolvent de top al Academiei West Point, Lee s-a distins ca ofițer în armata americană timp de treizeci și doi de ani. A rămas în istorie ca unul din principalii comandanți ai armatei confederate în războiul civil american.

Robert Edward Lee

Generalul Lee în 1863

Părinți	Henry Lee III[] Anne Hill Carter Lee[]
Frați și surori	Henry Lee IV[] Robert Henry Lee[]
Căsătorit cu	Mary Anna Custis Lee[*]
Copii	George Washington Custis Lee[] William Henry Fitzhugh Lee[] Robert E. Lee, Jr.[*]

* 1882: George Pomuț (n. 31 mai 1818, Giula, Ungaria – d. 12 octombrie 1882, Sankt Petersburg, Imperiul Rus) a fost un general american de origine română, care s-a remarcat în Războiul civil american. Anterior a luptat în Revoluția de la 1848 de partea revoluționarilor maghiari, ocazie cu care a primit gradul de căpitan. La sfârșitul vieții a fost diplomat american la curtea imperială rusă de la St. Petersburg.

De numele său este legat procesul de cumpărare a provinciei Alaska de către SUA de la Rusia țaristă

Placa comemorativa din Gyula

S-a născut la data de 31 mai 1818, într-o familie românească din orașul Gyula ^[2] aflat în comitatul Békés (astăzi pe teritoriul Ungariei). Tatăl său era fierar pe moșia grofului Wenckheim. Familia Pomuț (uneori apare în registre drept Pumnuț) se pare că provine din satul Săcele, pe atunci în comitatul Brașov, de unde bunicul său, Dinică Pomuț, a plecat spre vest în căutarea unui trai mai bun, din cauza nivelului economic scăzut din Transilvania de atunci. Copilul a fost botezat ^[3] de către preotul ortodox Atanasie Georgievici din Gyula, cu numele de Georgie Pomutz. Actul de botez se păstrează și în microfilm de către Biserica Mormonilor din Salt Lake City, Utah, SUA și indică, conform transcrierii din graiul local, în limba română, cu caractere chirilice:

"No. 63, 1818 mai 31, prunc.

S-au născut pruncul parte (bărbătească) Georgie în luna Mai, zioa 31 anului celui mai sus. Tatăl pruncului, Pomuț Ioann și muma Victoria, lăcuitori (ai) oraș(ului) Jula. S-au botezat și s-au ouns cu sfântul mir prin mine preotul, Atanasie Georgievici, parohialnic a sfintei bisearici, H(ram) S(fântului) I(erarh) Nicolae care se află în orașul Jula în luna și zioa cea, ce s-au pus supt anul, și s-au dat în sfântul botez pruncului numele Georgie. Nașul lui au fost Pluha Elena lăcuit(oare în) oraș(ul) Jula. Ecstract au căpătat Iunie 27, 858."

Părinții, români de religie ortodoxă, probabil înstăriți, i-au asigurat accesul la învățătură, încât a putut studia arta militară la Academia Militară din Viena și la cea din Saint Etienne (Franța). După absolvirea studiilor universitare, a devenit procuror regal, iar mai târziu și-a deschis un birou de avocatură.

La izbucnirea Revoluției de la 1848, era în vârstă de 30 ani și sub influența mișcării de înnoiri politice și sociale care a cuprins întreaga Europă, a participat la revoluția pașoptistă ungară, iar la scurt timp, s-a înrolat ca voluntar în armata de honvezi. A lucrat o perioadă ca secretar în subordinea guvernatorului fortului Komárom, Ujhazy, combatant revoluționar în mișcarea lui Lajos Kossuth.

Unitatea militară în care a luptat a obținut o serie de victorii în luptele din vara anului 1849, iar Pomuț a fost ridicat la rangul de căpitan. Entuziasmul lui Pomuț pentru revoluția maghiară s-a datorat în principal educării sale în școlile ungurești.

Imagine recensământ

George Pomuț a părăsit fortăreața de la Komárom în perioada 1-3 octombrie 1849, după ce fortăreața a fost cucerită de generalul Julius Jacob von Haynau. Spre sfârșitul anului 1849, pentru a scăpa de condamnarea hărăzită lui de guvernul austriac, s-a refugiat mai întâi în Italia și apoi în Germania. Fiind încă tânăr și fără obligații, a ales să emigreze în Statele Unite ale Americii.

Împreună cu un mic grup de 30 de camarazi, George Pomuț a părăsit portul Hamburg, ajungând la New York la 24 februarie 1850, unde a rămas numai câteva luni. De aici, împreună cu un alt român, bănățeanul Drahoș (Dragoș), cu câțiva revoluționari maghiari, emigranți și ei, au hotărât să se îndrepte spre Vest. Grupul de emigranți s-a stabilit în localitatea Keokuk din statul Iowa, unde au primit în stăpânire un loc sălbatic. Mica lor colonie a primit numele de "New Buda" și se afla la sud de localitatea Burlington. Acest oraș era doar plănuit de către emigranți, el neexistând niciodată ca așezare urbană.

La data de 15 martie 1855, George Pomuț a obținut cetățenia Statelor Unite ale Americii. Fire întreprinzătoare, George Pomuț a cumpărat, sprijinit de către un om bogat, Tall, pe care l-a cunoscut atunci, terenuri întinse de pământ. Începuse să trăiască chiar în lux, când în anul 1859 a oferit găzduire unui prieten venit din Europa. La începutul războiului de secesiune, Pomuț putea fi considerat un om bogat: era proprietarul unor întinse suprafețe de pământ, avea o fermă, realiza venituri frumoase din concesionarea unor exploatări miniere, construise o șosea pentru o mai bună circulație în Vestul încă sălbatic. In anul 1860 apare in recensamantul american pentru Decatur, Iowa, ca avocat de 40 ani, nascut in Ungaria, cu o avere imobiliara de 1000 dolari si o avere personala de 200 dolari.

Generalul George Pomuț

În anul 1861 Pomuț explica necesitatea ca Ungaria să demonstreze un tratament mai bun față de minoritățile sale etnice, precum și nevoia de cooperare cu Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei. Aceste idei nu au mai putut fi dezvoltate, din cauza izbucnirii Războiului de Secesiune din America, război care a divizat nordul aboliționist de sudul care dorea menținerea sclaviei. El a cerut să se înroleze ca voluntar în Armata Uniunii (nordul aboliționist) pentru a-și susține ideile sale generoase.

Este acceptat în anul 1861 ca locotenent în cadrul Regimentului 15 de Infanterie din Iowa, compus din peste 1.000 soldați și 37 ofițeri, sub comanda colonelului Reid. Pomuț a fost promovat ca locotenent major și apoi adjutant. Era apreciat în mod particular datorită calmului și curajului său. A devenit erou încă din viață prin faptele sale de arme din luptele de la Shilloh, Corinth, Vicksburg, Atlanta, Savannah.

În vara anului 1863 este promovat la gradul de maior, iar apoi în mai 1864, la începutul Bătăliei pentru orașul Atlanta, generalul Frank P. Blair îl aduce la Cartierul General al Armatei Nordiste și îl avansează la gradul de “Provost Marshall” al Regimentului 17. În august 1864 Pomuț cere permisiunea să se întoarcă la Regimentul 15 Iowa, i se aprobă transferul și i se oferă comanda Regimentului, fiind promovat la gradul de locotenent-colonel. Aflat mereu în prima linie, Pomuț a luptat în numeroase bătălii grele.

Cu privire la capacitățile militare ale lui George Pomutz în Bătălia de la Atlanta, generalul Walter O. Gresham, comandantul Brigăzii a III-a care cuprindea și regimentul lui Pomuț, a scris odată: “L-am întâlnit pe Pomutz; un brav și curajos ofițer care se bucura de o mare popularitate în rândul camarazilor și soldaților săi. El nu este doar un ofițer valoros, versat în toate problemele militare, ci și un om cu o cultură superioară, un gentleman manierat.”

Generalul Pomuț a fost de asemenea membru al Organizației Foștilor Voluntari, al Legiunii Credincioase și al Ordinului Săgeata Albastră ("Blue Arrow Order"). Peste doi ani, în 1865, ca o recunoaștere a meritelor sale militare, Senatul american îi conferă gradul de general de brigadă.

După război George Pomuț se întoarce la Keokuk. Aici primește vestea numirii sale în funcția de consul al Statelor Unite la Sankt Petersburg (Rusia), numire care are loc la data de 16 februarie 1866. Succesorul președintelui Ulysses Grant, președintele Rutherford B. Hayes îl promovează pe Pomuț la rangul de consul general în anul 1874.

Motivele păstrării sale în această poziție timp de 12 ani l-au reprezentat calitățile și abilitățile sale diplomatice. El a fost foarte mult apreciat deoarece cunoștea bine nu mai puțin de 8 limbi străine.

Pomuț a rezolvat un incident grav între Rusia și SUA. În calitate de consul, a avut meritul de a participa la negocierile pentru cumpărarea peninsulei Alaska de către Statele Unite, de la ruși, cu suma modestă de 7,2 milioane de dolari. Cu această ocazie a participat și la încheierea tratatului americano-rus.

Deși a fost rechemat în America, după ce și-a încheiat misiunea diplomatică în anul 1878, el a rămas în Rusia din motive necunoscute. Chiar și moartea lui este enigmatică. În SUA nu se știe altceva decât că a murit într-o mare sărăcie la 12 octombrie 1882 în orașul Sankt Petersburg. A fost înmormântat în cimitirul Smolensk din orașul Sankt Petersburg, capitala Rusiei din acea vreme.

Unul dintre senatorii statului Ohio i-a menționat pe cei doi eroi români, generalul George Pomuț și căpitanul Nicolae Dunca, printre luptătorii care și-au vărsat sângele pentru păstrarea unității Statelor Unite ale Americii și au gravat numele lor cu litere de aur în paginile de istorie ale Americii.

În anul 1913 Congresul american a emis Decretul 775/1913, prin care a dispus ca rămășițele pământești ale lui George Pomuț să fie aduse și înmormântate în Cimitirul Național din Arlington. Din cauza începerii Primului Război Mondial și revoluției bolșevice planurile au fost abandonate. În anul 1944 cetățeni americani de origine română au construit prin colectă publică un cuirasat pe care l-au oferit guvernului federal; guvernul Statelor Unite i-a dat un nume simbolic: "General George Pomuț". Nava americană s-a aflat în exploatare până în anul 1970.

La 9 iulie 1997, cu ocazia vizitei președintelui american Bill Clinton în România, acesta a evocat în discursul său personalitatea generalului american de origine română George Pomutz ca pe unul dintre cei care au făurit America de astăzi.

La data de 14 august 2004 a fost dezvelită o statuie a generalului Pomutz în fața Catedralei Ortodoxe române Sfânta Maria din orașul Cleveland (Ohio, SUA)

George Pomuț

* 1898: Matthew Wayne "Matt" Shepard (1 decembrie 1976–12 octombrie 1998) a fost un student american la Universitatea din Wyoming, care a fost bătut, torturat și lăsat să moară lângă Laramie, Wyoming, în noaptea de 6 octombrie 1998; a murit șase zile mai târziu, la Spitalul Poudre Valley din Fort Collins, Colorado,^[2] din cauza unor răni grave la cap. Moartea lui Shepard a adus în atenția deopotrivă națională și internațională problemele homofobiei și violenței față de persoanele gay.

Aaron McKinney și Russell Henderson au fost arestați la scurt timp după atac și acuzați de crimă după moartea lui Shepard. Orientarea sexuală a lui Shepard a jucat un rol important în uciderea acestuia, fiind de asemenea și motivul principal al atenției media de care s-a bucurat acest caz. În timpul procesului lui McKinney, au apărut mărturii conform cărora cei doi acuzați au pretins că sunt homosexuali cu scopul de a câștiga încrederea lui Shepard, pentru ca mai apoi să-l jefuiască. Procurorul lui McKinney a declarat că crima a fost premeditată și comisă din lăcomie, în timp ce avocatul acestuia a susținut că McKinney a intenționat numai să-l jefuiască pe Shepard, dar l-a ucis într-un acces de furie la avansurile sexuale ale acestuia. Prietena lui McKinney a declarat poliției că acesta a fost motivat de un sentiment anti-gay, însă și-a retras mai târziu declarația, spunând că a mințit crezând că aceasta îl va ajuta pe prietenul ei. Atât McKinney, cât și Henderson au fost condamnați pentru crimă,^[3] ispășindu-și și astăzi pedepsele de două condamnări consecutive la închisoare pe viață fiecare.

Casper, Wyoming, orașul natal al lui Matthew Shepard

Dennis și Judy Shepard, părinții lui Matthew

Matthew Shepard s-a născut pe 1 decembrie 1976 în Casper, Wyoming, fiind cel mai mare dintre cei doi fii ai soților Judy (născută Peck) și Dennis Shepard. Fratele său mai mic, Logan, s-a născut în 1981. Urmează cursurile școlii publice Natrona, inclusiv Școala Elementară Crest Hill și liceul Dean Morgan. Tatăl său a fost angajat de compania petrolieră Aramco în vara anului 1994, părinții lui Shepard fiind nevoiți să se mute în tabăra rezidențială a companiei din Dhahran, Arabia Saudită.^[4] În acest timp, Shepard urmează cursurile Școlii Americane din Elveția (TASIS),^[5] de unde absolvă în mai 1995. El era de asemenea membru al Bisericii Episcopale Sf. Marcu. Mai târziu, a frecventat Colegiul Catawba în Carolina de Nord și Colegiul Casper în Wyoming, înainte de a se stabili în Denver, Colorado. Shepard a fost admis la Universitatea din Wyoming în Laramie, la specializarea Științe Politice. Aici este ales reprezentant al studenților pentru Consiliul de Mediu Wyoming.

Matthew era descris de tatăl său ca fiind "un tânăr optimist și acceptant care avea darul de a se împrieteni cu aproape oricine. El era tipul de persoană ușor de abordat care căuta mereu noi provocări. Matthew avea o mare pasiune pentru egalitate și era mereu pentru acceptarea diferențelor dintre oameni".^[6] În februarie 1995, în timpul unei excursii organizate de liceu în Maroc, Shepard este bătut și violat, cauzându-i acestuia depresie și atacuri de panică, potrivit mamei sale.^[7] Tom O'Connor, poreclit "Doc", care deținea un serviciu de limuzină și câteodată îl conducea pe Shepard, declara că cu câteva zile înainte de atac, Matt i-a spus că este HIV pozitiv și vrea să se sinucidă. Una dintre prietenele de colegiu ale lui Shepard, Tina LaBrie, era îngrijorată că depresia l-ar fi determinat pe Matthew să consume metamfetamină și heroină pe timpul colegiului

Locul atacului homofob în Laramie, Wyoming

În noaptea de 6 octombrie 1998, Shepard i-a întâlnit pe Aaron McKinney (22) și Russell Henderson (21) la Fireside Lounge & Bar,^[9] un local gay-friendly din Laramie, Wyoming.^[10] Aceștia s-au oferit să-l ducă pe Shepard acasă cu camioneta aparținând tatălui lui McKinney.^[11] Cei doi au condus camioneta într-o zonă rurală, izolată, la est de Laramie. În camionetă, Matthew a fost jefuit de chei, portofel și pantofi și bătut sistematic de unul sau amândoi atacatorii. Acesta a fost scos din camion, plesnit peste cap de 18 ori cu un pistol și lovit între picioare. Matthew a fost legat de un gard, incendiat și lăsat să moară în frig.^[4] Shepard a fost atât de crunt bătut încât întreaga față îi era complet acoperită de sânge, exceptând unele zone ale obrajilor parțial curățate de lacrimi.^[12]^[13] Ambele prietene ale atacatorilor au mărturisit că nici McKinney, nici Henderson nu se aflau sub influența drogurilor sau alcoolului la momentul atacului.^[14] Mai mult, McKinney și Henderson i-au aflat adresa și intenționau să îi jefuiască locuința.

După atac, Aaron McKinney și Russell Henderson s-au întors în oraș unde s-au luat la bătaie cu doi tineri hispanici, Emiliano Morales și Jeremy Herrara; Morales și McKinney s-au ales cu răni la cap în urma încăierării.^[15] Ofițerul Flint Waters a sosit la fața locului, l-a reținut pe Henderson și curând avea să găsească pistolul cu sânge și încălțămintea lui Shepard, precum și cardul lui de credit în camioneta lui McKinney.^[8] Henderson și McKinney au încercat mai târziu să-și convingă prietenele să le ofere alibiuri și să-i ajute să scape de probe.^[8]

Încă legat de gard, Shepard, aflat în comă, a fost descoperit la 18 ore după atac de un ciclist, Aaron Kreifels,^[16] care inițial l-a confundat pe Shepard cu o sperietoare de ciori.^[17] Reggie Fluty a fost primul ofițer de poliție care a ajuns la locul atacului, descoperindu-l pe Shepard în viață, dar plin de sânge. Mănușile medicale emise de către Departamentul Șerifului din Albany County aveau defecte, astfel că Reggie a decis să-și folosească mâinile goale pentru a elibera căile respiratorii sângerânde ale lui Shepard. O zi mai târziu, aceasta a fost informată că Shepard era HIV pozitiv^[4] și că ar putea fi expusă datorită tăieturilor de pe mâinile ei. După ce a urmat timp de o lună un tratament experimental cu azidotimidină (AZT), s-a dovedit că Reggie nu era infectată.^[18] Mama lui Matthew a aflat despre infecția cu HIV a fiului ei doar pe timpul spitalizării la Poudre Valley, după atac.^[19]

Shepard a suferit fracturi la nivelul cefei și urechii drepte. Medicii au descoperit leziuni ireversibile ale trunchiului cerebral, care au afectat capacitatea organismului său de a regla bătăile inimii, temperatura corpului și alte funcții vitale. Au existat de asemenea și zeci de mici lacerații la nivelul capului, feței și gâtului. Rănile lui Matthew erau mult prea grave pentru a putea fi operate de medici.^[20] Shepard nu și-a mai recăpătat cunoștința și a rămas conectat la aparate până când medicii i-au pronunțat decesul pe 12 octombrie 1998,^[21]^[22]^[23] la ora 12:53 după-amiază.^[17] Pe timpul internării lui la terapie intensivă și în zilele de după atac, manifestări de susținere au avut loc în întreaga lume

* 1914: Prințul Oleg Constantinovici al Rusiei (27 noiembrie 1892 - 12 octombrie 1914), a fost al cincilea copil al Marelui Duce Constantin Constantinovici al Rusiei și a soției lui Prințesa Elisabeta de Saxa-Altenburg.

A murit din cauza rănilor suferite în bătălia împotriva germanilor în Primul Război Mondial.

Prințul Oleg Constantinovici

Părinți	Marele Duce Constantin Constantinovici al Rusiei Prințesa Elisabeta de Saxa-Altenburg
Frați și surori	Prințesa Vera Constantinovna a Rusiei Prințesa Tatiana Constantinovna a Rusiei Prințul Ioan Constantinovici al Rusiei Prințul Igor Constantinovici al Rusiei Prințul Constantin Constantinovici al Rusiei Prințul George Constantinovici al Rusiei Prințul Gabriel Constantinovici al Rusiei

* 1915: Arhiducele Ludwig Salvator de Austria (italiană Luigi Salvatore Maria Giuseppe Giovanni Battista Dominico Raineri Ferdinando Carlo Zenobio Antonino; germană Ludwig Salvator Maria Joseph Johann Baptist Dominicus Rainerius Ferdinand Carl Zenobius Antonin; n. 4 august 1847 - d. 12 octombrie 1915) a fost al patrulea fiu al lui Leopold al II-lea, Mare Duce de Toscana și al celei de-a doua soții, Prințesa Maria Antonia a celor Două Sicilii.

A fost verișor de-al doilea cu împăratul Franz Joseph. În tinerețe s-a îndrăgostit de Arhiducesa Matilda care era promisă Prințului Umberto de Savoia. Matilda a murit accidental; s-a plictisit în timp ce urmărea o paradă și a încercat să fumeze o țigară în secret, hainele ei au luat foc și a ars de vie.

În 1867, Ludwig ajunge la Mallorca sub titlul său de Contele de Neuendorf. Îi plac aerul curat, apa și cerul albastru orbitor de la Mallorca care va deveni casa sa pentru restul vieții sale. A făcut explorări cu yacht-ul lui pe aburi numit Nixe. Era cunoscut pentru dragostea lui extremă pentru animale și natură.

Nixe II

Nu s-a căsătorit niciodată. A avut o relație cu Catalina Homar, care l-a convins pe Ludwig să-i permită să viziteze Ierusalimul. Se crede că acolo ea a contactat lepra care a ucis-o în 1905.

Ludwig a avut mai multe iubite, multe din ele din Mallorca, și a avut copii nelegitimi. Cu toate acestea, s-a vorbit despre homosexualitatea lui din cauza unor scrisori pe care le-a primit de la un presupus iubit și care conțineau schițe pornografice.

Principala lui activitate a fost lucrarea în 9 volume Die Balearen (Insulele Baleare) și care i-a luat 22 de ani pentru a o finaliza.

Când a izbucnit Primul Război Mondial familia l-a obligat să părăsească Majorca iar în 1915 a murit la castelul familiei din Boemia. A fost înmormântat la Viena.

Arhiducele Ludwig Salvator

Conte de Neuendorf

Părinți	Leopold al II-lea, Mare Duce de Toscana Prințesa Maria Antonia a celor Două Sicilii
Frați și surori	Arhiducesa Augusta de Austria Arhiducesa Maria Isabella, Prințesă de Toscana Archduchess Caroline Augusta of Austria[] Arhiducele Johann Salvator de Austria Arhiducele Karl Salvator, Prinț de Toscana Ferdinand al IV-lea, Mare Duce de Toscana Maria Luisa of Austria, Princess of Tuscany[] Archduchess Maria Maximiliana of Austria[*]^[1]

· 1924, a încetat din viaţă scriitorul Anatole France, cunoscut pentru scrierile “Insula pinguinilor” (1908) şi “Revolta îngerilor” (1914); a fost laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1921 (n. 18 apr. 1844)
* 1926: Edwin Abbott Abbott (n. 20 decembrie 1838; d. 12 octombrie 1926) a fost un învățător englez și teolog, cunoscut pentru nuvelă sa din 1884: „Flatland: A Romance of Many Dimensions”. El este fiul lui cel mare al lui Edwin Abbott (1808-1882), director al Școlii Filologice, Marylebone și al lui Jane Abbott (1806-1882). Părinții lui erau veri primari.

„Flatterland” de Ian Stewart și Sphereland de Dionys Burger sunt continuările nuvelei „Flatland”.

Edwin Abbott

* 1955: Partenie Cosma (n. septembrie 1918 la Sona, Făgăraș — d. 12 octombrie 1955, închisoarea din Caransebeș) a fost un luptător anticomunist.

Partenie Cosma a luptat pe frontul de est în Armata Română, în cel de-al Doilea Război Mondial.

Partenie Cosma a fost căsătorit și a avut trei copii

· 1965: Paul Hermann Müller, biochimist elvețian, laureat al Premiului Nobel (n. 1899)

· 1969: Sonja Henie, patinatoare americană de origine norvegiană, campioană mondială la patinaj între 1927- 1936 (n. 1912)
* 1970: Ghennadi Mihailovici Miciurin (în rusă Геннадий Михайлович Мичурин, n. 3 septembrie 1897 – d. 12 octombrie 1970, Leningrad, URSS) a fost un actor de teatru și film sovietic. A fost distins cu titlul de Artist emerit al RSFSR (1939) și a fost laureat al premiului Stalin cl. a III-a (1950).

Ghennadi Miciurin a studiat în anii 1917-1918 la școala de teatru din Petrograd sub îndrumarea lui Leonid Vivien. În 1918 a devenit actor la Teatrul Dramatic Balșoi, unde a jucat până în 1931. În 1931 s-a mutat la Moscova și până în 1937 a jucat pe scena Teatrului Vs. Meyerhold.

Părăsește teatrul lui Мeyerhold în 1937, apoi lucrează pentru o scurtă perioadă la Teatrul Мossovet.Potrivit unora, a fost arestat în dosarul lui Meyerhold, dar eliberat după interogatoriu.^[1] În 1939 s-a întors la Teatrul Dramatic M. Gorki.

Începând din 1945 a fost actor la Teatrul Dramatic A.S. Pușkin din Leningrad.

Ghennadi Miciurin a debutat în cinematografie în anul 1923, jucând rolul lui Dmitri Karakozov în filmul Дворец и крепость.

A murit la 12 octombrie 1970 în Leningrad. A fost înmormântat în cimitirul Serafimovski.

Ghennadi Miciurin

· 1971: A murit Dean Gooderham Acheson, om politic american, secretar de stat (1949-1952) şi consilier pentru patru preşedinţi, principalul artizan al politicii externe a Statelor Unite în perioada Războiului Rece de după al doilea Război Mondial (n.11.04.1893).

· 1979: A încetat din viaţă sculptorul Iosif Fekete, realizatorul Monumentului aviatorilor din Bucureşti între anii 1928 şi 1930; (n. 15 iun 1903).

· 1981: Agatha Vasiliu-Bacovia (n. 8 martie 1895, Mizil, România – d. 12 octombrie 1981, București, RS România), născută Grigorescu, a fost soția poetului George Bacovia; a fost o poetă simbolistă minoră. A studiat Literele și Filosofia la Universitatea din București, a fost profesor secundar de literatură română la un liceu. A început să publice în 1918 în revista Scena primele sale poeme sau opere în proză. Are marele merit că a avut grijă de poetul George Bacovia și s-a zbătut ca opera acestuia să fie valorificată pe deplin.
Volume publicate:

Armonii crepusculare, 1923
Muguri cenușii, 1926
Pe culmi de gând, 1934
Terase albe, 1934
Bacovia. Viața poetului, 1962
Lumina, 1965
Poezie și proză, 1967
Cu tine noaptea', 1969
Versuri, 1970
Efluvii, 1977
Șoaptele iubirii, 1979
Poezie sau destin. George Bacovia. Ultimii săi ani, 1981

· 1990: A încetat din viaţă scriitorul rus Arkadi Strugaţki, autor de literatură SF; (n. 18 aug. 1925).
* 1993: Mircea David (n. 16 octombrie 1914, Sinaia - d. 12 octombrie 1993, Iași), supranumit Il Dio - „Zeul”, a fost un fotbalist român, care a jucat pentru clubul Venus București. A participat, cu echipa națională de fotbal a României, la Campionatul Mondial de Fotbal din 1938.

Era de profesie inginer. A fost înmormântat în Cimitirul Eternitatea din Iași.

· 1994: A încetat din viaţă regizorul roman Manole Marcus (“Viaţa nu iartă”, “Actorul şi sălbaticii”, “Mitică Popescu”; (n. 8.01.1928).

· 1996: A murit la Iaşi, poetul Haralambie Ţugui; (n.10 februarie 1916, Dorohoi, jud. Botoşani). A parcurs cursurile şcolii primare la Seminarul Teologic „Pimen Mitropolitul” (1924-1928) şi clasele gimnaziale la Liceul „Grigore Ghica Voievod”(1928-1931) din Dorohoi, Liceul Militar „Ştefan cel Mare” din Cernăuţi (1931-1934), Liceul Militar „General Macarovici” din Iaşi (1934-1936), Şcoala Pregătitoare de Ofiţeri din Bucureşti (1936-1937), Academia Militară de Infanterie Sibiu (1937-1939); ulterior va mai absolvi şi Şcoala de Normare Tehnică din Arad (prom. 1951). În 1941 a fost mobilizat pe Frontul de Răsărit, suportând câţiva ani de prizonierat în U.R.S.S. După repatriere (1948) a funcţionat ca tehnician constructor pe diverse şantiere din ţară (1949-1963) şi ca metodist la Biblioteca Regională Banat (1963-1968). A debutat publicistic în revistele Muguraşi (revistă şcolară; Cernăuţi, 1933), Crai nou(Chişinău, 1934) şi în revista Însemnări din Dorohoi (1935). A avut de asemenea colaborări la diverse publicaţii periodice cu versuri, articole şi reportaje: Albina, Astra, Ateneu, Contemporanul, Convorbiri literare, Cronica, Curentul literar, Familia, Flamuri, Iaşul literar, Însemnări, Luceafărul, Orizont, Pagini basarabene, Scrisul bănăţean, Tribuna, Universul literar, Viaţa Românească ş.a. Figurează în antologia Poezia ieşeană contemporană/ I. Popescu (Iaşi: C.J.C.P., 1968). Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi, 1979.

* 1997: John Denver (născut Henry John Deutschendorf Jr. la 31 decembrie 1943, Roswell,

New Mexico - d. † 12 octombrie 1997, Monterey Bay,

California) a fost un cântăreț și compozitor american de muzică country și folk. Denver este cunoscut publicului din România indirect prin faimoasa interpretare a melodiei "Country roads" ("Drumuri de țară") de către Gil Dobrică în varianta intitulată "Hai acasă".

John Denver

John Denver, 1973

Căsătorit cu	Cassandra Delaney[*] (12 august 1988–1993)
Număr de copii	3

· 2003: A murit memorialistul Ion Ioanid; (n. 28 martie 1926, la Ilovăt, jud. Mehedinti). In 1945 intră la Facultatea de Drept. Este exmatriculat în anul al III-lea, din pricina originii sociale (fost mosier). In 1949 are loc prima sa arestare, iar in 1952 – a doua arestare urmata de o detentie grea si muncă în mină. La 6 iunie 1953 evadează si trăieste în libertate o sută de zile fiind prins în cele dinurma si pedepst sever pentru curajul sau. In 1964, la presiunile guvernelor occidentale, regimul comunist din România îi eliberează pe detinutii „politici”. Ion Ioanid este si el eliberat. Primeşte în 1969 viza pentru Elveţia ca turist, cere azil politic în RFG şi se stabileşte la München unde devine angajat al postului de radio „Europa Liberă”. Seria de volume „Închisoarea noastră cea de toate zilele” (apărută între anii 1991 şi 1996), relatează experienţele sale trăite în închisorile comuniste din România

· 2007: A incetat din viata Paul Bortnovschi, arhitect, scenograf şi designer; (n. 17 iulie 1922, Sinaia, jud. Prahova). A absolvit Facultatea de Arhitectură din Bucureşti în anul 1948 si incă din primii ani a participat la proiectarea a numeroase expoziţii de plastică, scenografie, arhitectură teatrală la: Moscova, Pekin, Budapesta, Praga, Viena, Salonic, Paris, Tokio, Buenos Aires, Havana, Edinburgh etc. În 1951 şi-a început colaborarea cu Liviu Ciulei în scenografie de film, participând la producţiile primei etape de dezvoltare a industriei cinematografice româneşti în studiourile Tomis, Floreasca şi Buftea: „Nepoţii gornistului”, „Răsare soarele”, „Erupţia”, precum şi cu Lucian Pintilie la „Duminică la ora 6”şi „Reconstituirea”. În perioada 1961 – 1973 a avut o intensă activitate didactică, fiind profesor la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, unde a devenit şi şef de catedră din 1967. Realizează decorurile la montarea regizorului Lucian Pintile a piesei ”Revizorul” de Gogol (1971) de la Tearul Bulandra, interzisă de cenzura comunistă la cererea ambasadei URSS. AWfost membru al Comisiei Internaţionale OISTAT UNESCO pentru arhitectură teatrală, al Design History Society, vicepreşedinte al Centrului Român al OISTAT, preşedinte al Comisiei Române de Arhitectură Teatrală, membru al Uniunii Artiştilor Plastici, membru UNITER. Promotor al înfiinţării învăţământului de design, a reuşit inaugurarea acestuia în anul universitar 1969 – 1970. A fost membru al Comisiei Internaţionale OISTAT UNESCO pentru arhitectură teatrală, membru al Design History Society, vicepreşedinte al Centrului Român al OISTAT, preşedinte al Comisiei Române de Arhitectură Teatrală, membru al Uniunii Artiştilor Plastici, membru al UNITER, din conducerea căreia a făcut parte. A primit Premiul Uniunii Artiştilor Plastici pentru Scenografie (1975), Ordinul „Meritul Cultural” clasa a IV-a, Premiul Academiei Române pentru întreaga activitatea (2003), titlul de Doctor Honoris Causa oferit de Uniunea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică (2003).
* 2011: Hidemaro Watanabe (24 septembrie 1924 - 12 octombrie 2011) a fost un fotbalist japonez.

· 2014: A decedat Florin Tudose, medic psihiatru şi profesor universitar; (n. 1952). A absolvit Facultatea de Medicină și Farmacie Carol Davila, devenind medic psihiatru. A lucrat ca profesor universitar din 1999 și a predat cursuri de psihiatrie, psihopatologie și psihologie clinică. A publicat peste 30 de cărți de specialitate (singur sau cu alți colaboratori) și aproape 200 de articole din domeniul psihiatriei. În 1980, împreună cu C. Gorgoș, a pus bazele primului centru de sănătate mintală (CSM) din România. A înfiinţat şi primul serviciu de psihiatrie de legătură, devenit centru de referinţă pentru reformă în psihiatrie din România, în 1995.

Sărbători

· 2005: Hinduism - Dussehra

· 2005: Iudaism - Yom Kippur

· Ziua Internationala a Alimentatiei

· Ziua nationala a Regatului Spaniei

· Ziua nationala a vinului din Republica Moldova

· Calendar religios 12 octombrie
- Calendar crestin ortodox:
Sfantul Mucenic Prov, Tarah si Andronic; Sfantul Ier. Cosma, episcopul Maiumei.
- Calendar crestin greco-catolic:
Sfantul Prob, Tarah si Andronic
- Calendar crestin romano-catolic: Sf. Serafim, călugăr

Ziua orașului Oradea: Oradea, mai demult Oradea Mare, este reședința și cel mai mare municipiu al județului Bihor, situat în vestul României, pe râulCrișul Repede, în imediata apropiere a graniței cu Ungaria. Totodată Oradea este și cel mai important oraș din regiunea istorică Crișana. La recensământul din 2002 municipiul avea 206.614 de locuitori. Zona metropolitană, care include și 11 comune învecinate, avea în anul 2002 populația de 249.746 locuitori, dintre care 68.2% români, 28.7% maghiari ș.a. În perioada interbelică 20,6% din populația orașului era alcătuită din evrei, fiind consemnate de asemenea comunități de germani, slovaci, ucraineni etc.

Stațiunile balneare Băile Felix și Băile 1 mai se află la o distanță de 8 km, respectiv 4 km de oraș. Pe lângă apele termale recunoscute pe plan internațional pentru efectele terapeutice, în această zonă se găsește o formațiune carstică spectaculoasă, mai exact, un aven cu o adâncime de 86 de metri, denumit în zonă „Craterul de la Betfia”, precum și Pârâul Peța, cu o vegetație tropicală unică în Europa.

De secole, municipiul Oradea a reprezentat un punct important de referință pentru zonă, fiind cel mai important centru cultural și comercial. În Evul Mediu, înCetatea Oradiei exista un observator astronomic, iar astronomii care lucrau acolo foloseau meridianul Oradei ca meridian de 0°.

VA URMA

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

vineri, 11 octombrie 2019

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Raportați un abuz