MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU

JOI 7 NOIEMBRIE 2019
PARTEA A DOUA

Bună dimineața, prieteni!

Astăzi se împlinesc 102 ani de la Marea Revoluție Socialistă din Octombrie (îi spune așa pentru că a avut loc pe 25 Octombrie pe stil vechi). Să urmărim evenimentele omagiale de la Moscova!

Decese

·         1550: A murit  Jon Arason, ultimul episcop romano-catolic din Islanda; (n.1484). Este  un erou popular islandez intrat in legenda pentru lupta dusa impotriva  danezilor.
* 1579: Gáspár Bekes de Kornyát (sau Gáspár de Corniath Bekes, Gaspar Békés de Kornyát, Kornyáti Bekes Gáspár, sau încă Kaspar Bekes, Caspar Bekesh) (1520-1579), Magnat de Ungaria, conte de Făgăraș, a fost un comandant militar și om politic transilvan.
Născut într-o veche familie din nobilimea maghiară mijlocie, Gáspár Bekes era fiul lui László, vicecomandant (alparancsnok sau viceban) al Lugojului. Bekes a devenit un consilier influent și Mare Trezorier al regatului sub Ioan al II al Ungariei și a fost numit de acesta, în testamentul său, succesor la tronul Transilvaniei.^[1] Dar Dieta Transilvaniei a respins această numire, preferându-l pe Ștefan Báthory, în timp ce Bekes era plecat într-o misiune diplomatică la curtea lui Maximilian al II-lea al Austriei.^[2] În concurență cu Báthory pentru tronul Uniunii Statale Polonia-Lituania, Maximilian de Austria l-a susținut pe Bekes care și-a strâns armata și a organizat o revoltă.^[3] Gáspár Bekes a fost înfrânt, și-a pierdut toate bunurile și a fost constrâns să ceară azil lui Maximilian, la Viena. Când Polonia-Lituania l-a ales rege pe Henric de Valois, Maximilian și Báthory au încetat ostilitățile. Bekes s-a dus în Imperiul Otoman în căutare de aliați, dar fără succes.^[3] Speranțele sale au reapărut când Henric de Valois a abdicat în schimbul tronului Franței, pentru a deveni Henric al III-lea. Rivalitatea Maximilian-Báthory s-a reluat. Susținut de secui, Bekes s-a angajat într-o nouă revoltă, însă a fost învins în bătălia de la Kerelőszentpál.^[4][5] Susținătorilor secui ai lui Bekes le-au fost suprimate cu brutalitate privilegiile

Odată cu alegerea principelui Ștefan Báthory la tronul Poloniei, survenită la 14 decembrie 1575, și moartea lui Maximilian în 1576, Bekes și-a pierdut orice speranță de a-și recupera Transilvania^[1], de acum aflată în mâinile lui Cristofor Báthory. A hotărât să se reconcilieze cu noul rege și a devenit unul dintre cei mai apropiați consilieri ai acestuia, în pofida diferențelor dintre religiile lor.^[7]

A luptat și a comandat excelent în Războiul Danzigului (1576-1577) și a luat parte la Campania din Livonia a lui Ştefan Báthory în 1579 în cursul Războiului Livonian contra lui Ivan cel Groaznic. A primit, pentru serviciile sale, castelul și domeniul Lanckorona, precum și alte pământuri.

Pe drumul spre Hrodna, Bekes a căzut bolnav și a murit la 7 noiembrie 1579.^[1] Corpul său a fost transportat la Vilnius pentru a fi înmormântat, însă niciunul din cimitirele creștine din oraș nu l-au acceptat din cauza unitarianismului său. În consecință a fost îngropat pe un deal, cunoscut mai târziu sub numele de „dealul Békés”. Mormântul său a fost marcat printr-un turn octogonal cu înălțimea de 20 de metri și cu diametrul (?) de 6 metri. Dealul și mormântul său au fost luate de apele râului Vilnia, pe la mijlocul anilor 1800

S-a căsătorit cu Anna Harinnay, prima sa soție, pe 30 noiembrie 1567, apoi cu Anna Sárkándy.

Gáspár Bekes

Născut 1520  Transilvania, Regatul Ungariei  Decedat 7 noiembrie 1579 (59 de ani)  Hrodna, Marele Ducat al Lituaniei  Gáspár Bekes, pictură atribuită lui Alexis Grimou.   Dealul Bekes (în partea dreaptă), înainte de dislocarea sa completă (fotografie luată prin 1873–1881).   Stema lui Gáspár Bekes.

·         1773: Anne Charlotte de Lorena (n. 17 mai 1714, d. 7 noiembrie 1773) a fost Stareță de Remiremont, Mons și Essen. A fost fiica cea mică și cel mai mic copil din cei 13 ai lui Leopold, Duce de Lorena și ai soției lui, Élisabeth Charlotte de Orléans. Mama ei a fost nepoata de frate a regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și sora lui Filip al II-lea, Duce de Orléans regent al Franței în timpul minoratului regelui Ludovic al XV-lea al Franței.
Anne Charlotte de Lorena (n. 17 mai 1714, d. 7 noiembrie 1773) a fost Stareță de Remiremont, Mons și Essen. A fost fiica cea mică și cel mai mic copil din cei 13 ai lui Leopold, Duce de Lorena și ai soției lui, Élisabeth Charlotte de Orléans. Mama ei a fost nepoata de frate a regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și sora lui Filip al II-lea, Duce de Orléans regent al Franței în timpul minoratului regelui Ludovic al XV-lea al Franței.

În 1723, tatăl Annei Charlotte, Léopold, dezamăgit de relațiile sale cu Franța, a decis să-și trimită moștenitorul să-și termine educația la Viena sub supravegherea lui Carol al VI-lea, Împărat Roman. Léopold spera în secret ca fiul său să se căsătorească cu moștenitoarea împăratului, arhiducesa Maria Tereza.

Tânărul prinț în vârstă de 16 ani a murit în același an, și ca rezultat, fratele său, Francis Stephen a devenit moștenitor al Lorenei.

Doi ani mai târziu, cuplul ducal a sperat și a încercat să o căsătorească pe Anne Charlotte cu regele Franței Ludovic al XV-lea care în acel timp avea 15 ani. Intrigile primului ministru, Ducele de Bourbon, prinț de sânge, Șeful familiei Condé și mare rival al Casei de Orléans, care s-a luptat cu înverșunare pentru a stopa căsătoria, au dus de asemena la scăderea influenței lor asupra tânărului rege. Acest lucru nu l-a oprit pe Ducele de Bourbon și pe amanta sa, marchiza de Prie, să-i sugereze regelui căsătoria cu sora Ducelui, Henriette Louise de Bourbon. În ciuda planurilor primului ministru, Maria Leszczyńska a fost aleasă ca mireasă pentru monarh. Părinții Annei Charlotte au fost grav insultați când fiica unui polonez exilat a devenit regină.

Anne Charlotte de Lorena

Stareță de Remiremont, Mons și Essen

Părinți Leopold, Duce de Lorena Élisabeth Charlotte de Orléans[1]  Frați și surori Léopold Clément of Lorraine[*][1] Francisc I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman[1] Prince Charles Alexander of Lorraine[*][1] Louis of Lorraine[*][1] Elisabeth Therese of Lorraine[*][1] Élisabeth Charlotte of Lorraine[*][1]

·         1827: Arhiducesa Maria Theresa Josepha Charlotte Johanna de Austria (14 ianuarie 1767 – 7 noiembrie 1827) a fost a doua soție a regelui Anton de Saxonia.

Leopold al II-lea împreună cu soția sa și copiii lor, 1776. Maria Theresa este prima din stânga, în rochie bleu.

Maria Theresa s-a născut la Florența, Italia și a fost copilul cel mare al Marelui Duce Leopold de Toscana (mai târziu Leopold al II-lea, Sfânt Împărat Roman) și a soției lui, Maria Louisa a Spaniei. Ca toate nepoatele cele mari ale bunicilor paterni, a fost numită după bunica sa, Maria Tereza.

La 8 septembrie 1787 Maria Theresa s-a căsătorit prin procură cu regele Anton de Saxonia; cuplul s-a căsătorit în persoană la Dresda la 18 octombrie 1787. Prima soție a lui Anton, Maria Carolina de Saxonia, a murit de variolă în 1782.

Opera lui Mozart Don Giovanni a fost inițial destinată în onoarea Mariei Tereza și Anton Clement pentru vizita lor la Praga la 14 octombrie 1787. Premiera nu a putut fi aranjată în timp util, astfel încât a fost înlocuită de opera Nunta lui Figaro la ordinul expres al unchiului Mariei Tereza, Iosif al II-lea, Împărat Roman. Alegerea Nunții lui Figaro a fost considerată necorespunzătoare pentru noua mireasă iar cuplul a părăsit teatru de operă timpuriu, fără să vadă întreaga lucrare. Mozart s-a plâns amarnic de intrigi în jurul acestui incident într-o scrisoare adresată prietenului său Gottfried von Jacquin care a fost scrisă în etape, între 15 octombrie și 25 octombrie 1787.

Cei patru copii ai Mariei Theresa au murit sugari. S-a bucurat de titlul de regină a Saxoniei doar câteva luni, după decesul cumnatului ei Frederic August I de Saxonia în mai 1827.

Maria Theresa a murit la Leipzig în 1827.

Maria Theresa de Austria

Părinți Leopold al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Maria Louisa a Spaniei  Frați și surori Arhiducesa Maria Clementina a Austriei Maria Anna Ferdinanda Arhiducele Louis de Austria Francisc I al Austriei Ferdinand al III-lea, Mare Duce de Toscana Arhiducele Joseph, Palatin al Ungariei Arhiducele Rainer Joseph de Austria Anton Victor de Austria Alexandru Leopold de Austria Arhiducele Carol, duce de Teschen Rudolf von Habsburg-Lothringen Arhiducele Ioan de Austria Archduchess Maria Amalia of Austria (1780-1798)[*]  Căsătorită cu Anton de Saxonia Copii Prințesa Maria Ludovika Prințul Frederick Augustus Prințesa Maria Johanna Prințesa Maria Theresa

·         1877: Constantin Ene, maior român, Erou al Războiului de Independență, căzut în luptele de la Rahova (n. 1837)

* 1887: Heinrich Richard Baltzer (n. 27 ianuarie 1818 la Meißen - d. 7 noiembrie 1887 la Gießen) a fost un matematician german, cunoscut prin scrierile sale referitoare la determinanți.

În 1864 devine membru al Academiei Saxone de Științe (Sächsische Akademie der Wissenschaften).

Heinrich Richard Baltzer

* 1898: Prințesa Maria Antonia a celor Două Sicilii (Maria Antonia Anna; 19 decembrie 1814 – 7 noiembrie 1898) a fost Mare Ducesă de Toscana din 1833 până în 1859 ca a doua soție a lui Leopold al II-lea, Mare Duce de Toscana.

Prințesa Maria Antonia, circa 1847, Galleria d'Arte Moderna

Maria Antonia s-a născut la Palatul Regal din Palermo la 19 decembrie 1814, ca fiică a regelui Francisc I al celor Două Sicilii și a celei de-a doua soții, Maria Isabella a Spaniei. A fost botezată Maria Antonia în onoarea Mariei Antoanetei, sora decedată a bunicii sale paterne, Maria Carolina de Austria. Bunicul ei matern a fost regele Carol al IV-lea al Spaniei. Maria Antonia a avut 11 frați și surori inclusiv pe regele Ferdinand al II-lea al Celor Două Sicilii.

Când s-a născut ea, curtea neapolitană era deja mutată la Sicilia din cauza trupelor lui Napoleon care invadaseră regatul. După câteva luni, familia regală s-a putut întoarce la Neapole mulțumită Congresului de la Viena.

A fost în special apropiată de fratele ei, viitorul rege Ferdinand al II-lea al Celor Două Sicilii care o numea afectuos Totò. De asemenea, a fost apropiată de cumnata ei, Maria Christina de Savoia care a venit la curte în 1832.

În 1833, când avea 18 ani, Maria Antonia s-a căsătorit cu Leopold al II-lea, Mare Duce de Toscana, care era cu 17 ani mai mare. Ei erau verișori primari, tatăl Mariei Antonia și mama lui Leopold erau frați. Maria Antonia și Leopold au avut zece copii:

• Arhiducesa Maria Isabella (21 mai 1834 – 14 iulie 1901); s-a căsătorit cu unchiul ei, Prințul Francis, Conte de Trapani, fiul cel mic al regelui Francisc I al celor Două Sicilii și a celei de-a doua soții, Maria Isabella a Spaniei.
• Ferdinand al IV-lea, Mare Duce de Toscana (10 iunie 1835 – 17 ianuarie 1908).
• Arhiducesa Maria Theresa, Prințesă de Toscana (29 iunie 1836 – 5 august 1838).
• Arhiducesa Maria Christina, Prințesă de Toscana (5 februarie 1838 – 1 septembrie 1849).
• Arhiducele Karl Salvator, Prinț de Toscana (30 aprilie 1839 – 18 ianuarie 1892); s-a căsătorit cu Prințesa Maria Immaculata de Bourbon-Două Sicilii, a doua fiică a regelui Ferdinand al II-lea al celor Două Sicilii și Arhiducesa Maria Theresa de Austria.
• Arhiducesa Maria Anna, Prințesă de Toscana (9 iunie 1840 – 13 august 1841).
• Arhiducele Rainer de Austria, Prinț de Toscana (1 mai 1842 – 14 august 1844).
• Arhiducesa Maria Louisa, Prințesă de Toscana (31 octombrie 1845 – 27 august 1917); s-a căsătorit cu Karl, Prinț de Isenburg. Soțul ei a fost nepot al lui Karl, ultimul Prinț suveran de Isenburg.

Fotografie din cca 1887.

• Arhiducele Ludwig Salvator de Austria (4 august 1847 – 12 octombrie 1915); nu s-a căsătorit niciodată însă a avut mai multe iubite și copii nelegitimi.
• Arhiducele Ioan Salvator de Austria (25 noiembrie 1852 – 1890); s-a căsătorit la Londra cu Milly Stubel, o ansatoare de la Operă. Oficial a fost declarat mort în 1911, după ce în februarie 1890 a plecat pe mare cu vasul său și nu s-a mai auzit de el de atunci. Au existat speculații că a supraviețuit sub numele de Johann Orth și s-a stabilit în Patagonia.

În aprilie 1859, înainte de războiul franco-piemont împotriva Austriei, Leopold al II-lea a proclamat neutralitatea, dar guvernul Marelui Ducat se apropia de sfârșit: oamenii foloseau insulte vulgare spre Marea Ducesă și trupele au dat semne de nesupunere.

La 27 aprilie, la ora patru, în fața mulțimii înfuriate ieșită pe străzile din Florența și a trupelor rebele, Leopold al II-lea a părăsit Palatul Pitti, îndreptându-se spre Bologna. El tocmai refuzase să abdice în favoarea fiului său Ferdinand.

În onoarea ei a fost numită în Florența Piazza Maria Antonia – astăzi Piazza dell'Indipendeza (Piața Independenței), linia de cale ferată Maria Antonia și stația omonimă, astăzi numită Firenze Santa Maria Novella.

Maria Antonia a celor Două Siclilii

Maria Antonia a celor Două Sicilii, circa 1870 Părinți Francisc I al celor Două Sicilii Maria Isabela a Spaniei  Frați și surori Carlo Ferdinand Leopold al celor Două Sicilii Prince Louis, Count of Aquila[*] Ferdinand al II-lea al Celor Două Sicilii Prince Francis, Count of Trapani[*] Teresa a celor Două Sicilii Prințesa Caroline Ferdinande, Ducesă de Berry Prințesa Luisa Carlotta a celor Două Sicilii Prințesa Maria Carolina de Bourbon-Două Sicilii Prințesa Maria Amalia de Bourbon-Două Sicilii (1818–1857) Prince Antonio, Count of Lecce[*] Maria Christina a celor Două Sicilii  Căsătorită cu Leopold al II-lea, Mare Duce de Toscana Copii Arhiducesa Maria Isabella Ferdinand al IV-lea Arhiducesa Maria Theresa Arhiducesa Maria Christina Arhiducele Karl Salvator Arhiducesa Maria Anna Arhiducele Rainer Arhiducesa Maria Louisa Arhiducele Ludwig Salvator Arhiducele Ioan Salvator

* 1903: Crescenzo Buongiorno (n. 9 august 1864, Bonito, Italia - d. 7 noiembrie 1903, Dresda, Germania) a fost un compozitor italian al perioadei de glorie a teatrului liric italian.

Opere:

• “La Pia dei Tolomei”, 1887
• “La Fenice”
• Il cuore della fanciulla -- "Das Mädchenherz" (operă lirică în patru acte, libret în italiană, Luigi Illica, compozitor Crescenzo Buongiorno
• "Etelka", 1894, (operă lirică în două acte, libret în italiană, E. Golisciani; compozitor Crescenzo Buongiorno)
• "Das Erntefest," 1896
• " Michelangelo și Rolla " "Michelangelo und Rolla," 1902 (operă lirică într-un act după drama lui C. Lafont, prelucrare de Ferdinando Stiatti; libretul în germană, Ludwig Hartmann; muzica Crescenzo Buongiorno; prima publicare în 1902, în Leipzig, de către J. Schuberth & Co. (Felix Siegel), Leipzig)

·         1908: Gangsterii americani Butch Cassidy şi Sundance Kid sunt ucişi în San Vicente, Bolivia.

·         1910: S-a  stins din viaţă  la varsta de 82 de ani, (20 noiembrie s.n.), marele scriitor rus Lev Nicolaevici Tolstoi,  autorul romanelor “Război şi pace” şi “Anna Karenina”, dar şi a mai multe piese de teatru, povestiri, lucrări de memorialistică şi morală. S-a nascut la 28 august (s.v)/ 9 septembrie (s.n) 1828. Căsătorit în 1862 cu Sofia Andreevna Bers, cu care a avut treisprezece copii, contele scriitor n-a fost prea fericit în căsătorie, după cum notează A. N. Wilson. Capodopera sa, romanul “Război şi pace”, este considerat unul dintre cele mai complete şi complexe romane care s-au scris vreodată, în paginile sale întreţesându-se poveştile a 580 de personaje istorice şi fictive. După 1880, Tolstoi s-a dedicat unei vieţi trăite după concepte proprii, un fel de creştinism primar, “bogumilism”, şi a scris o seamă de broşuri în care şi-a expus ideile asupra religiei, bisericii, artei, şcolii, educaţiei, vieţii, muncii, progresului şi altor chestiuni sociale, scrieri care constituie ceea ce s-a numit “tolstoism”. Succesul literaturii sale a fost atât de răsunător în întreaga lume, încât în 1901 a fost propus pentru Nobel, dar el a refuzat premiul.
* 1913: Alfred Russel Wallace, OM, FRS (n. 8 ianuarie 1823, Usk, Monmouthshire[*], Regatul Unit – d. 7 noiembrie 1913, Broadstone[*], Regatul Unit) a fost un antropolog, biolog, biogeograf, evoluționist și explorator englez. Wallace este cel mai bine cunoscut pentru prezentarea independentă a unei teorii a selecției naturale, ceea ce l-a făcut pe Charles Darwin să publice propria sa teorie evoluționistă.

Alfred Russel Wallace

Alfred Russel Wallace

·         1918 - A murit compozitorul Mihai Burada (n.01.03.1841).

* 1925: Boris Konstantinovic Arseniev (în rusă Борис Константинович Арсеньев; n. 1874^[1] – d. 7 noiembrie 1925, Paris, Franța) a fost un diplomat și om de stat rus, ultimul viceguvernator al Basarabiei.

În 1896 a absolvit Liceul imperial „Aleksandrovsk” din Sankt Petersburg și s-a angajat în cadrul Ministerului Afacerilor Externe. În 1898 a fost numit secretar al Consulatului rus de la Iași. Ulterior a activat ca consul plural la Beirut, și ca al doilea secretar la misiunile din Tokyo și Atena.

Între 1908–1909 a fost prim-secretar al misiunii diplomatice ruse de la Beijing. În același timp, a fost un rezident al spionajului militar rus din Extremul Orient. Arseniev considera că Japonia nu va ataca singură Rusia, ci o va face cu mâinile Chinei.

În toamna anului 1908, l-a asistat pe colonelul Gustav Mannerheim în timpul sejurului său de 64 de zile de la Beijing, în timpul expediției în nordul și vestul Imperiului Qing.

Între 1910 și 1912 a fost Consul general în Bombay și apoi în Calcuta. În 1912, Arseniev s-a întâlnit cu Dalai Lama al XIII-lea, tot atunci fiind ridicat în rang de consilier de instanță.^[4]

În 1914 a fost un consilier al instanței.

Între 1913–1915 a fost prim-secretar al Ambasadei ruse din România.

După Revoluția din Octombrie a emigrat în Franța, acolo fiind atașat la Marele duce Nicolai Nicolaevici.

Al 25-lea (ultimul) viceguvernator al guberniei Basarabia
În funcție 1915 – 1917
Precedat de	Serghei Evreinov
Prim-secretar al Ambasadei ruse din București
În funcție 1913 – 1915
Consul general la Bombay
În funcție 1910 – 1912
Prim-secretar al misiunii diplomatice ruse de la Beijing
În funcție 1908 – 1909

* 1938: Prințul George Constantinovici al Rusiei (6 mai 1903 – 7 noiembrie 1938), a fost fiul cel mic al Marelui Duce Constantin Constantinovici și al soției lui, Prințesa Elisabeta de Saxa-Altenburg.

După Revoluția Rusă, a plecat în Suedia în octombrie 1918, la invitația reginei Suediei, împreună cu mama lui, sora mai mică, Vera Constantinovna, și alte rude, la bordul navei suedeze Angermanland.^[1]

La Stockholm s-au întâlnit cu prințul Gustaf Adolf care i-a luat la palatul regal. Elisabeta Mavrikievna, Vera și George au trăit timp de doi ani în Suedia, la început la Stockholm, apoi la Saltsjöbaden; dar Suedia era prea scumpă pentru ei, așa că s-au mutat în Belgia la invitația regelui Albert I al Belgiei, apoi în Germania, la Altenburg, unde Vera avea să rămână până în anii 1950. Elisabeta a murit de cancer la 24 martie 1927 la Leipzig.

George nu s-a căsătorit niciodată și nu a avut urmași. A lucrat în domeniul decorațiunilor interioare. A murit de complicații în urma unei operații la New York la vârsta de 35 de ani.

Prințul George Constantinovici

Părinți Marele Duce Constantin Constantinovici al Rusiei Prințesa Elisabeta de Saxa-Altenburg  Frați și surori Prințesa Vera Constantinovna a Rusiei Prințesa Tatiana Constantinovna a Rusiei Prințul Ioan Constantinovici al Rusiei Prințul Igor Constantinovici al Rusiei Prințul Constantin Constantinovici al Rusiei Prințul Oleg Constantinovici al Rusiei Prințul Gabriel Constantinovici al Rusiei

·         1944: Spionul  sovietic Richard Sorge  este spânzurat de japonezi. Richard Sorge (în limba rusă Рихард Зорге) (4 octombrie 1895 – 7 noiembrie 1944) a fost un revoluționar, jurnalist care a lucrat în Germania și Japonia și spion al Uniunii Sovietice în Japonia înaintea și în timpul celui de-al doilea război mondial. Numele de cod dat în cadrul NKVD a fost „Ramsay.”
* 1959: Victor Andrew de Bier Everleigh McLaglen (n. 10 decembrie 1886,^[1][2][3][4] Royal Tunbridge Wells, Regatul Unit^[5] – d. 7 noiembrie 1959,^[1][2][3][4] Newport Beach, California, SUA) a fost un boxer englez și veteran al Primului Război Mondial, devenind ulterior un important actor american.

Victor McLaglen

Frați și surori Cyril McLaglen[*]  Copii Andrew V. McLaglen[*]  Victor McLaglen cu Lili Damita în The Cock-Eyed World (1929)

* 1960: Leon Dabo (n. 9 iulie 1865 Paris – d. 7 noiembrie 1960, New York, New York) a fost un pictor american de peisaje, reprezentant al tonalism-ului, cel mai bine cunoscut pentru picturile orașului New York, dar în special cele ale Văii râului Hudson. Picturile sale sunt cunoscute și recunoscute pentru senzația de spațialitate pe care o evocă, având suprafețe mari care au elemente puține, dar vaste, așa cum sunt pământul, marea sau nori. ^[1]

În timpul apogeului său artistic, Leon Dabo a fost considerat un maestru al artei sale, stârnind admirația unor cunoscători de artă ai timpului, printre care se numărau și John Spargo, Bliss Carman, Benjamin De Casseres, Edwin Markham și Anatole Le Braz.^[2]

Fratele său, Scott Dabo, a fost de asemenea un cunoscut pictor care aparținea aceluiași curent artistic al tonalismului, deși acesta din urmă se pare că ar fi manifestat sentimente publice de gelozie față de Leon, un pictor mult mai bine cotat decât el.

Leon Dabo a decedat în Manhattan în 1960 la vârsta de 95. A fost înmormântat în cimitirul Long Island National Cemetery.

Leon Dabo

Dabo în 1909, fotografie de E.O. Hoppé Seară pe [râul] Hudson (conform, Evening on the Hudson), ulei pe pânză, (1909). Pictura aceasta a câștigat un premiu al National Arts Club.

·         1962: Eleanor Roosevelt, prima doamnă a SUA (n. 1884)

·         1977 - A murit Al. Dimitriu-Păuşeşti, publicist şi traducător. A semnat traducerea romanului lui Roger Martin du Gard, "Familia Thibault" (n.24.02.1909).

* 1979: Amedeo Nazzari (născut Amedeo Carlo Leone Buffa la 10 decembrie 1907 în Cagliari - d. 7 noiembrie 1979 în Roma) a fost un actor italian de film, foarte popular în Italia și România.

Amedeo Nazzari

Căsătorit cu Irene Genna[*] (din 1957)  Copii Evelina Nazzari[*]  Amedeo Nazzari şi Lilia Silvi în 1943

·         1980: Steve McQueen, actor american (n. 1930)
* 1981: Allamah Muhammad Husayn Tabataba’i sau Seyed Mohammad Hossein Tabatabaei (16 martie 1904—7 noiembrie 1981) (limba persană:علامه سید محمد حسین طباطبائی) a fost unul dintre cei mai proeminenți gânditori contemporani specializați în filosofia islamică și șiism. Este cunoscut pentru realizarea exegezei coranice Tafsir al-Mizan.
S-a născut în Tabriz, Azerbaijan, în nord-vestul Iranului.A studiat la Najaf sub îndrumarea unor maeștrii precum Mirza 'Ali Qadhi (gnoză), Mirza Muhammad Husain Na'ini, Shaykh Muhammad Husain Isfahani (fiqh și jurisprudență), Sayyid Abu'l-Qasim Khwansari (în matematică). De asemenea, a aprofundat textile clasice, precum Șifa a lui Avicenna, Asfar a lui Sadr al-Din Shirazi și Tamhid al-qawa'id a lui Ibn Turkah. Împreună cu Sayyid Husayn Badkuba'i a fost discipolul a doi dintre cei mai renumiți maeștri ai timpului său: Sayyid Abu'l-Hasan Jilwah and Aqa 'Ali Mudarris Zunuzi.

Tabataba’i a fost atât un filosof și scriitor prolific, cât și o sursă de inspirație pentru discipolii săi. În ultimii ani ai vieții a susținut adesea sesiuni de studii cu Henry Corbin și Sayyid Hossein Nasr, în timpul cărora au dezbătut texte clasice ale înțelepciunii divine și gnosticismului, precum și probleme de gnoză comparată (cum au fost denumite mai târziu de Nasr). În cazul fiecărei sesiuni, textele sacre ale marilor religii care conțin învățături mistice și gnostice, cum ar fi Dao de Jing , Upanișadele și Evanghelia lui Ioan, iar , în general, au fost discutate și comparate cu sufismul și cu doctrinele islamice ezoterice.

Najaf a fost orașul în care Tabataba’i și-a adus cele mai mari contribuții în domeniul exegezei coranice (tafsir), al filosofiei și istoriei credinței șiite. În domeniul filosofiei, cea mai importantă lucrare a sa este „Usul-i falsafeh va raveș-e-realism” (Principiile filosofiei și metoda realismului), care a fost publicată în cinci volume cu note explicative și comentarii de Morteza Motahhari. Contribuțiile lui Tabataba’i în domeniul tafsir-ului, al filosofiei și misticismului islamic au generat relativizarea intelectuală a hawza-ei (școala teologică șiită), având implicați adânci în planul de învățământ^[3].

O altă lucrare filosofică importantă este comentariul amplu la „Asfār al-'arba'eh”, capodopera lui Mulla Sadra, ultimul mare filosof și teolog musulman persan al Evului Mediu. Abordarea umanistă a lui Tabataba’i este evidențiată de cele trei cărți ale sale despre natura umană – omul înainte de a fi în această lume, atunci când este și atunci când nu mai este pe această lume. Filosofia lui se axează pe tratarea sociologică a problemelor umane. Alte două lucrări ale sale, Bidāyat al-hikmah și Nihāyat al-hikmah, sunt considerate opere redutabile ale filosofiei islamice.

Lui Tabataba’i îi mai aparțin și câteva tratate despre istoria șiismului. Unul dintre acestea cuprinde clarificările sale și expunerea credinței șiite ca răspuns la întrebările adresate de renumitul orientalist francez, Henry Corbin. Încă una dintre cărțile sale pe această temă, „Shi'ah dar Islam” a fost tradusă în engleză de către Sayyid Hossein Nasr cu ajutorul lui William Chittick sub titlul Islamul Șiit. Aceste cărți furnizează instrumentul academic ideal de demontare, eliminare și clarificare a celor mai răspândite preconcepții nocive despre credința șiită, pentru a deschide calea unei mai bune înlegeri ecumenice între diferitele școli de gândire islamice.

Allameh Muhammad Husayn Tabatabaei

·         1983: Ion Jalea (n. 19 mai 1887, Casimcea, județul Tulcea - d. 7 noiembrie 1983) a fost un sculptor român, membru titular al Academiei Române. A luptat în Primul Război Mondial și și-a pierdut mâna stângă în luptă, fiind nevoit să sculpteze toată viața doar cu dreapta.

După ce absolvă în 1908 Școala de Arte și Meserii, urmează studiile Academiei de Arte Frumoase din București, avându-i profesori pe sculptorii Frederik Storck și Dimitrie Paciurea. Își desăvârșește formația artistică la Paris, la Academia Julian, în atelierul lui Antoine Bourdelle. Obține Marele Premiu al Expozițiilor Internaționale de la Paris și de la Barcelona, Premiul național pentru sculptură (1941), Premiul de Stat (1957) și - în același an - titlul de Artist al Poporului. Din 1956 a funcționat ca președinte activ al Uniunii Artiștilor Plastici din România.

Sculptorul Ion Jalea este autor a numeroase monumente, statui, busturi, reliefuri, compoziții alegorice. La baza viziunii lui stă cultul pentru formă ca rezultat al observării realității - în special a figurii umane - și tendința încorporării unor morfologii fantastice evocatoare ale mitologiei antice. Sculpturile sale au un sens idealizant, autorul vizând în permanență glorificarea unor fapte sau personalități semnificative din experiența istorică.

În compozițiile sale, Ion Jalea urmează legile clasice ale echilibrului, ale raporturilor armonice între părți, ale dozajului elementelor dinamice - gesturi, diagonale ascendente sau descendente - într-un ansamblu coerent și static. O sinteză a înzestrării sale, a perfectei îmbinări între nivelul realist și cel alegoric, a științei împăcării tensiunilor dinamice și statice ne oferă compoziția Arcaș odihnindu-se, lucrarea sa cea mai reprezentativă, creată în 1926 .

În data de 19 martie 2009, Președintele României, Traian Băsescu, a efectuat o vizită la Curtea de Justiție a Comunităților Europene, ocazie cu care a avut loc ceremonia de inaugurare a copiei în bronz a operei de artă "Arcaș odihnindu-se", sculptură de Ion Jalea, donație a statului român către Curtea de Justiție din Luxemburg

Sculpturi:

Lupta lui Hercule cu Centaurul (1925)

Statuia lui Spiru Haret, executată în 1935 de Ion Jalea din marmură de Carrara

Statuia lui George Enescu, instalată pe peluza din fața Operei Naționale București (1971)

Carmen Sylva Regina Elisabeta a României, Constanța

• Compozițiile alegorice „Căderea îngerilor” și „Căderea lui Lucifer”, expuse în 1915 la a XV-a Expoziție a Tinerimii Artistice. ^[4][5]
• Monumentul eroilor ceferiști, realizat în 1923 împreună cu Cornel Medrea și amplasat lângă Gara de Nord din București.
• Statuia „Lupta lui Hercule cu Centaurul”, amplasată în Parcul Herăstrău din București și datată 1925.
• Statuia lui Spiru Haret, dezvelită în 1935 în București.
• Statuia lui Dumitru Brezulescu, inaugurată în 1936 în localitatea Novaci și distrusă în 1948. ^[6]
• Bustul lui Mihai Eminescu, amplasat în 1943 în Rotonda scriitorilor în Parcul Cișmigiu din București.
• Bustul lui Octavian Goga, amplasat în 1943 în Rotonda scriitorilor, în Parcul Cișmigiu din București. ^[7]. După 1944, prezența în spațiul public a unui bust al lui Goga devenise inoportună, astfel că, după ce într-o noapte a fost nedemn mutilat cu ciocanul^[8], bustul a fost înlăturat, soclul rămânând gol un bun număr de ani, până când, în deceniul 6, a fost instalat pe el bustul lui Ion Creangă. ^[9]
• Bustul lui Leon Ghelerter, dezvelit în anul 1946, la un an de la moartea acestuia, în curtea spitalului „Iubirea de Oameni” din București.
• Statuia lui George Enescu, dezvelită în 1971 și amplasată în fața Operei Naționale București.
• Statuia ecvestră a lui Mircea cel Bătrân, din Tulcea, turnată în bronz, dezvelită în Piața Republicii la data de 1 decembrie 1972. ^[10] Domnitorul este reprezentat călare, în armură de cavaler-oștean, într-o poziție statică și cu privirea spre interiorul țării.^[11]
• Statuia „Aruncătorul de ciocan”, dezvelită în anul 1977 în Parcul Universității din Suceava. ^[12]
• Grupul statuar „Mama și școlarul”, dezvelit în anul 1977 în curtea Școlii Gimnaziale nr. 3 din Suceava. ^[13]
• Statuia ecvestră a lui Decebal din Deva, realizată în anul 1978 și amplasată în Piața Victoriei, în fața Casei de Cultură. ^[14]
• Grupul statuar „Dragoș Vodă și Zimbrul”, dezvelit în anul 1978 în Piața Arboroasa din Câmpulung Moldovenesc.
• Bustul lui Miguel de Cervantes amplasat în Piața Spania din București, lângă Bulevardul Dacia.
• Reliefurile Împărat și Proletar.
• Reliefurile de la Obeliscul Unirii din 1859, componentă a Monumentului Unirii din Focșani, amplasat în Piața Unirii. Înscris în Lista monumentelor istorice din județul Vrancea, cu codul cod LMI VN-III-m-B-06579. ^[15]

Muzeul Memorial „Ion Jalea”, Constanța

Un mare număr din sculpturile lui Ion Jalea se găsesc în Muzeul Memorial „Ion Jalea”, o secție a Muzeului de Artă din Constanța, care cuprinde Colecția „Ion Jalea”. Colecția a fost inaugurată în august 1968 și s-a constituit pe baza donației sculptorului Ion Jalea. Ea grupează 227 lucrări, din care 119 intrate în patrimoniu, în anul 1985.

·         1990: Lawrence George Durrell (n. 27 februarie 1912 - d. 7 noiembrie 1990) a fost un romancier, poet, eseist, dramaturg, parapetician și autor de cărți de călătorie britanic, deși el însuși se considera a fi doar un cosmopolit.

Lawrence George Durrell s-a născut pe 27 februarie 1912, în India, în Jullundur, în fosta Indie Britanică, ca fiu al inginerului de construcții civile Lawrence Samuel Durrell și al unei irlandeze protestante, Louisa Florence Dixie, născuți la rândul lor în Indiile Britanice.

• Frate al lui Gerald Durrell, zoolog și naturalist (1920 - 1995).
• La vârsta de 11 ani, a fost trimis la școală în Anglia - țară în care nu a fost fericit și pe care a părăsit-o foarte repede.
• Primul său roman, Pied Piper of Lovers, a fost publicat in 1935. In acel an Durrell, soția sa, fratii mai mici (Leslie, Margaret, Gerald) și mama s-au mutat pe insula grecească Corfu, unde au trăit până în 1941, când au părăsit-o din cauza declanșării războiului.
• Lawrence Durrell a divorțat de soție in 1942, și a devenit un peripatetician, trăind în Egipt, insula Rhodos, Argentina și Grecia, stabilindu-se în final în sudul Franței.
• A fost căsătorit de 4 ori.

Opere reprezentative:

Romane

• Pied Piper of Lovers, 1935
• Primăvara panicii (publicat sub pseudonimul 'Charles Norden), 1937
• Cartea Neagră, 1938
• Labirintul negru, (Cefalu), 1947
• Vulturi albi deasupra Serbiei, 1957
• Ciclul romanesc Cvartetul din Alexandria, scris între 1957 și 1960
• Al doilea ciclu romanesc, Revolta Afroditei, constând din romanele Tunc, 1968, și Nunquam, 1970)
• Al treilea ciclu romanesc, Cvintetul din Avignon, scris între 1974 și 1985

Note de călătorii

• Celula lui Prospero, 1945
• Reflecții despre o Venus marină, 1953
• Lamâii amărui, 1957
• Setea albastră, 1975
• Caruselul sicilian, 1977
• Insulele grecești, 1978
• Fantoma vastă a lui Cezar, 1990

Poeme

• Poeme alese: 1953 - 1963, editate de Alan Ross, 1964
• Poeme selectate: 1931 - 1974, editate de James A. Brigham, 1980

Teatru

• Safo, 1950
• Un Faust irlandez, 1963
• Acte, 1964

Umor

• Esprit de Corps, 1957
• Buza de sus țeapănă, 1958
• Sauve Qui Peut (Scapă cine poate), 1966

Scrisori și eseuri

• O cheie pentru înțelegerea poeziei moderne britanice, 1952
• Spiritul locului, editat de Alan G. Thomas, 1969
• Corespondența dintre Richard Aldington și Lawrence Durrell, editată de Ian S. MacNiven și Harry T. Moore, 1981
• Un surâs în ochiul minții, 1982
• Corespondența dintre Durrell și Miller : 1935-80, editată de Ian S. MacNiven, 1988

Lawrence Durrell

Părinți Lawrence Samuel Durrell[*] Louisa Durrell[*]  Frați și surori Gerald Durrell Margaret Durrell[*]   Lawrence Durrell

·         1992 - A încetat din viaţă politicianul slovac Alexander Dubček. După numai opt luni de la instalarea sa în funcţia de prim-secretar al CC al PC (5 ianuarie 1968-17 aprilie 1969), trupele Pactului de la Varşovia, cu excepţia celor române, au pus capăt regimului său comunist moderat (1968). În 1989, în urma schimbărilor radicale petrecute în ţara sa, Dubček a fost reabilitat (n. 27 noiembrie 1921)

·         2000: Ingrid a Suediei (Ingrid Victoria Sofia Louise Margareta; 28 martie 1910 – 7 noiembrie 2000) a fost soția regelui Frederick al IX-lea al Danemarcei.

Prințesa Ingrid a Suediei și frații ei: Gustaf Adolf, Sigvard și Bertil.

S-a născut la Stockholm ca al treilea copil al regelui Gustaf al VI-lea Adolf al Suediei și al soției lui Prințesa Margaret de Connaught. Ingrid a fost stră-strănepoata reginei Victoria a Regatului Unit. Ea a fost botezată la 5 mai 1910. Nașii ei au fost: bunicii paterni regele Gustav al V-lea și regina Victoria de Baden, străbunica paternă Sofia de Nassau, bunicii materni Ducele și Ducesa de Connaught și Strathearn, străbunica paternă fosta Marea Ducesă de Baden, actuala Marea Ducesă de Baden, Ducesa de Dalarna, împărăteasa Rusiei, Prințesa Alice, Prințul Adalbert al Prusiei și Prințul de Wales.^[1]

Mama lui Ingrid a murit în 1920 în timp ce era însărcinată cu al șaselea copil. Tatăl ei s-a căsătorit trei ani mai târziu cu Lady Louise Mountbatten. Louise era verișoară de gradul doi cu Ingrid. Din al doilea mariaj n-au rezultat copii. Ingrid a fost crescută în simțul datoriei și seriozitate. După recăsătoria tatălui a avut o perioadă dificilă.

În 1928, Ingrid l-a cunoscut pe Prințul de Wales și a fost văzută de unii ca o posibilă soție pentru moștenitorul tronului britanic, care era vărul ei de-al doilea. Mama ei, Margaret de Connaught, și tatăl Prințului de Wales, regele George al V-lea erau veri primari, ambii fiind nepoți ai reginei Victoria.^[2] Totuși, logodna nu a avut loc.^[3]

Nunta ei cu prințul moștenitor al Danemarcei a fost cel mai important eveniment media din Suedia din anul 1935. Ingrid a apărut la radio în 1935 unde a citit o poezie.

Prințesa Ingrid s-a căsătorit cu Frederic, Prinț Moștenitor al Danemarcei, la Stockholm la 24 mai 1935. Ca descendenți ai regelui Oscar I al Suediei erau verișori de gradul trei. Ca descendenți ai lui Leopold I, Mare Duce de Baden erau verișori de gradul trei. Ca descendenți ai Țarului Pavel I al Rusiei, Frederic era verișor de gardul patru cu mama lui Ingrid. A devenit regină a Danemarcei odată cu ascensiunea la tron a soțului ei la 20 aprilie 1947. Cuplul a avut trei copii:

• Prințesa Margareta (n. 1940), mai târziu regina Margareta a II-a a Danemarcei care s-a căsătorit cu contele francez Henri de Laborde de Monpezat în 1967. Împreună au doi băieți.
• Prințesa Benedikte (n. 1944), care s-a căsătorit cu Prințul Richard de Sayn-Wittgenstein-Berleburg în 1968. Împreună au trei copii.
• Prințesa Anne-Marie (n. 1946), care s-a căsătorit cu regele Constantin al II-lea al Greciei (mai târziu detronat) în 1964. Împreună au cinci copii.

Ingrid a Suediei

Părinți Gustaf al VI-lea Adolf al Suediei Prințesa Margaret de Connaught  Frați și surori Prințul Gustav Adolf, Duce de Västerbotten Prințul Bertil, Duce de Halland Carl Johan Bernadotte Prințul Sigvard, Duce de Uppland  Căsătorită cu Frederick al IX-lea al Danemarcei Copii Margareta a II-a a Danemarcei Prințesa Benedikte Anne-Marie, regină a Greciei

·         2002 - A murit Rudolf Augstein, important jurnalist german, fondator şi director al prestigiosului cotidian „Der Spiegel” (n.05.11.1923).

·         2003 - A încetat din viaţă scriitorul Iosif Naghiu, unul dintre cei mai importanţi dramaturgi contemporani (n.11 martie 1932)

·         2011: Joseph William „Joe“ Frazier (n. 12 ianuarie 1944, Beaufort, Carolina de Sud - d. 7 noiembrie 2011) a fost un campion mondial american de box, la categoria grea. Era poreclit Smokin' Joe („Joe, cel care dă gaz”). Înainte de a deveni profesionist, Frazier a fost campion olimpic de box amator (1964, Tokio), iar cele trei meciuri de box susținute împotriva lui Muhammad Ali (alias Cassius Clay) aparțin meciurilor clasice din istoria boxului. Primul meci împotriva lui Muhammad Ali a fost în anul 1971, Ali neavând nici un meci timp de 3 ani din cauza Războiului din Vietnam. Meciul dintre cei doi pugiliști formidabili s-a desfășurat la Madison Square Garden în New York, ambii având palmaresul curat, zero înfrângeri. Meciul a durat 15 reprize fiind câștigat de Joe Frazier. În anul 1973, Frazier îi dă șansa lui George Foreman de a boxa pentru titlul mondial, Frazier sperând că îl va domina pe mai tânărul și mai neexperimentatul Foreman. Totul a descurs total invers pentru Frazier care a fost trimis la podea de 6 ori în cele 2 reprize cât a durat meciul, arbitrul oprind meciul în cele din urmă. Forța lui Foreman era mult prea mare pentru stilul de luptă al lui Frazier. A doua întâlnire cu Ali a fost în anul 1974, meciul fiind câștigat de Ali după 12 reprize. Apoi în anul 1975 la Manilla, Muhammad Ali îl face TKO pe Frazier după 14 reprize epuizante.

Sărbători

·         Rusia: Ziua consensului și a reconcilierii

·         Calendar religios 7 noiembrie  
- Calendar crestin ortodox: 
Sfintii 33 de Mucenici din Melitena; Cuviosul Lazar din Muntele Galisiei 
- Calendar crestin greco-catolic: 
Sfintii 33 martiri din Melitina; Cuviosul Lazar 
- Calendar crestin romano-catolic: 
Sfanta Carina

VA URMA