MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU

VINERI 15 NOIEMBRIE 2019

PARTEA A DOUA

Bună ziua, prieteni!

Începe Postul Nașterii Domnului

RELIGIE ORTODOXĂ 15 Noiembrie

+) Sfantul Cuvios Paisie de la Neamt; Sf Mc și Mărturisitori Gurie, Samona si Aviv, diaconul; Începutul Postului Nașterii Domnului

+) Sf Cuv Paisie de la Neamț

Sfantul Paisie de la Neamt este unul din marii nevoitori si innoitori ai monahismului romanesc din veacul al XVIII-lea. Este cunoscut si sub numele de Paisie Velicicovski. Este pomenit de Biserica Ortodoxa Romana in fiecare an, la data de 15 noiembrie. S-a nascut la 21 decembrie 1722 ca fiu al protopopului Ioan din Poltava, primind la botez numele Petru.

Luand hotararea de a se calugari, ajunge la manastirile Liubetk si Medvedovschi. Nemultumit de viata de aici, ajunge la Lavra Pecerska din Kiev, unde devine rasofor. Impreuna cu prietenul sau Alexie, decide sa plece in Tarile Romane.

Ajuns in Tara Romanesca vietuieste in schiturile Dalhauti, Traisteni, Poiana Marului si Carnu. Ii cunoaste pe schimonahii Vasile de la Poiana Marului, Onufrie de la Carnu si alti parinti cu viata aleasa.

Dupa o vreme ajunge la Sfantul Munte Athos, unde este tuns in monahism si unde se nevoieste timp de 17 ani. Paraseste Sfantul Munte in anul 1763 si ajunge la schitul Varzaresti, din partile Buzaului. De aici se indreapta spre Moldova. Este numit staret la Manastirea Dragomirna, ctitoria mitropolitului Anastasie Crimca. Vietuieste aici din anul 1763 pana in 1775, cand, datorita ocupatiei austriece, se retrage cu intreaga obste la Manastirea Secu.

Paisie va primi in dar de la voievodul Constantin Moruzzi Manastirea Neamt. Astfel,  va lasa la Secu pe duhovnicul Ilarion si se  va muta la Neamt. Numarul vietuitorilor nemteni s-a ridicat la 700, intre care erau moldoveni, munteni, transilvaneni, rusi, ucrainieni, bielorusi, greci, bulgari, sarbi si chiar fosti necrestini trecuti la Ortodoxie. In anul 1791, Paisie a fost hirotesit arhimandrit de catre arhiepiscopul Ambrosie Serebrenikov. In ziua de 15 noiembrie 1794, Paisie a trecut la cele vesnice si a fost ingropat in biserica mare a manastirii Neamt.
Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse l-a canonizat in 1988. In sedinta Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane din 20 iunie 1992, s-a hotarat generalizarea cultului Cuviosului Paisie de la Neamt si in Biserica noastra.

Troparul Sfântului Cuvios Paisie de la Neamț

Apărătorule al dreptei credințe și lauda monahilor, Cuvioase Părinte Paisie, din pruncie iubind pe Hristos, ca un alt Avraam ai părăsit patria ta, în Muntele Athosului nevoindu-te; și, adunând ceată de ucenici, te-ai așezat în țara Moldovei cea binecuvântată și Mănăstirea Neamțului rai pământesc ai făcut-o. Pentru aceasta, împreună cu îngerii, nu înceta a te ruga lui Dumnezeu pentru sufletele noastre.

Condacul Sfântului Cuvios Paisie de la Neamț

Pe Cuviosul Paisie de la Neamț, vasul cel ales al Duhului Sfânt, pe părintele Filocaliei românești și dascălul cel cu mulți ucenici, care a hrănit pe toți cu învățăturile Sfintelor Evanghelii, înnoind multe mănăstiri, să-l lăudăm astăzi după cuviință, cântându-i împreună cu cetele cerești: Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, lauda Moldovei și cununa Cuvioșilor!

Tot astazi, Biserica face pomenirea:
- Sfintilor Mucenici si Marturisitori Gurie, Samona si Aviv diaconul 

Viaţa Sfântului Mucenic Mărturisitor Gurie. Când Biserica lui Dumnezeu era prea mult prigonită de slugile diavolului Diocleţian şi Maximian şi era înconjurată de multe primejdii, ca o corabie pe marea lumii, în acea vreme se aflau aproape de cetatea Edesei doi bărbaţi dreptcredincioşi şi cu fapte bune, anume Gurie şi Samona. Ei vieţuiau în locuri deosebite, ca într-un liman neînviforat; dar, fiind crescuţi în Edesa, n-au voit a rămâne într-însa, pentru gâlcevile şi fărădelegile ce se făceau în cetate, precum zice David: Văzut-am fărădelege şi pricire în cetate. Ci, fugind de lume şi de răutăţile ei, au ieşit afară din cetate şi, depărtându-se de oamenii cei necredincioşi, se apropiau de Unul Dumnezeu, crezând în El şi slujindu-I cu osârdie ziua şi noaptea, în post, în rugăciune şi în păzirea sfintelor Lui porunci. Dar nu numai ei singuri slujeau Domnului cu credinţă, ci şi pe alţii îi povăţuiau; apoi pe mulţi necredincioşi, întorcându-i de la închinarea de idoli, îi aduceau către adevăratul Dumnezeu.

    Deci, înştiinţându-se despre dânşii Antonin, care era pus atunci de împăraţii romanilor ca stăpânitor în cetatea Edesei, a poruncit îndată să-i prindă pe ei şi pe toţi cei care urmau învăţăturii lor. Fiind prinşi de pagini, mărturisitorii lui Hristos, Gurie şi Samona, şi împreună cu dânşii mulţime de credincioşi, au fost ţinuţi sub strajă până la o vreme. Iar după câtăva vreme, chemând Antonin pe urmaşii lui Hristos, a poruncit tuturor să se plece poruncii împăratului şi să aducă jertfă idolilor; dar nici unul n-a voit să se lepede de Domnul lor. Atunci a poruncit să pună asupra lor răni multe, gândind că de va îndupleca spre închinarea de idoli pe învăţătorii creştinilor, apoi şi ceilalţi se vor pleca cu lesnire. Pentru aceea numai pe Gurie şi pe Samona i-a oprit la întrebare, iar pe ceilalţi, certându-i cu bătăi, i-a eliberat la casele lor ca şi cum şi-ar fi făcut milă cu dânşii.

    Deci, pe cei doi sfinţi mărturisitori punându-i înaintea judecăţii, a zis către dânşii: "Marii noştri împăraţi vă poruncesc ca, depărtându-vă de credinţa creştinească, să vă închinaţi marelui zeu Die (Joie) şi să-i aduceţi tămâie în capiştea lui". La aceasta Sfântul Samona a răspuns: "Nu ne vom depărta de credinţa cea dreaptă, prin care aşteptăm să dobândim viaţă fără de moarte şi nu ne vom închina lucrurilor făcute de mâini omeneşti". Iar Antonin a zis: "Sunteţi datori a împlini desăvârşit porunca împărătească".

    Gurie a răspuns: "De sfânta noastră credinţă cea fără prihană nu ne vom lepăda niciodată, nici nu ne vom învoi cu dorinţa omenească cea rea şi pierzătoare, ci vom face voia Domnului nostru, Care a zis: Tot cel ce Mă va mărturisi înaintea oamenilor şi Eu îl voi mărturisi pe el înaintea Părintelui Meu, Care este în ceruri. Iar cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu de dânsul înaintea Părintelui Meu, Care este în ceruri". Atunci a început judecătorul a-i îngrozi cu moarte, dacă nu se vor supune voii împărăteşti. Dar Sfântul Samona i-a răspuns cu îndrăzneală, zicând: "Noi nu vom muri, o, muncitorule, făcând voia Ziditorului nostru, ci mai vârtos vii vom fi în veci. Iar de vom urma poruncii împărăteşti, deşi nu vom fi ucişi de tine, vom pieri singuri". Acestea auzindu-le judecătorul Antonin, a poruncit să arunce pe sfinţi într-o temniţă întunecoasă.

    În acea vreme a venit în Edesa ighemonul Muzonie, fiind trimis de păgânii împăraţi pentru uciderea creştinilor. Acela, scoţând din temniţă pe Sfinţii Mucenici Gurie şi Samona, i-a pus înaintea sa şi a zis către dânşii: "Aceasta este porunca împăraţilor noştri, ca să aduceţi vin şi tămâie la altarul lui Die. Iar de nu, apoi eu vă voi pierde cu multe munci. Căci trupul vostru îl voi zdrobi cu bătăi; apoi, spânzurându-vă de mâini şi de picioare, voi rupe toate încheieturile trupurilor voastre şi voi pune asupra voastră munci noi, nemaiauzite, pe care nu le veţi putea răbda".

    Sfântul Samona la acestea a răspuns: "Ne temem mai tare de viermii cei neadormiţi şi de focul cel nestins, care este gătit tuturor celor ce s-au lepădat de Domnul, decât de muncile pe care le-ai pomenit tu; pentru că Acela, Căruia îi aducem jertfă înţelegătoare, ne va întări pe noi în munci şi nebiruiţi ne va arăta; după aceea răpindu-ne din mâinile tale, ne va sălăşlui unde este petrecerea tuturor celor ce se veselesc. Deci, nu ne temem de îngrozirea ta, pentru că tu te într-armezi numai împotriva trupului, iar sufletul nu-l poţi vătăma. Căci până când sufletul vieţuieşte în trup, până atunci mai mult se curăţeşte şi se luminează prin muncile care se aduc trupului; şi cu cât se strică omul nostru cel din afară, cu atât se înnoieşte cel dinăuntru. De aceea prin răbdare alergăm spre nevoinţa care ne stă înainte".

    Iar ighemonul iarăşi a zis: "Lăsaţi nebunia voastră şi ascultaţi sfatul meu; depărtaţi-vă de rătăcirea voastră şi faceţi porunca împăratului, că nu veţi putea răbda muncile pe care vi le-am gătit vouă". Sfântul Gurie a răspuns: "Nici n-am rătăcit, precum ţi se pare, nici nu vom asculta sfatul nebuniei tale, nici voii împărăteşti nu ne vom supune. Căci nu vom fi atât de mici la suflet şi nebuni ca, temându-ne de muncile tale, să mâniem pe Domnul nostru. Deci nu ne vom teme, căci suntem robii Aceluia, Care, arătându-ne bogăţia bunătăţii Sale, şi-a pus sufletul pentru noi. Apoi, oare să nu stăm şi noi pentru Dânsul, împotriva păcatului până la sânge? Vom sta tare, pentru Iisus, Cel ce ne întăreşte pe noi. Vom sta neclintiţi de meşteşugirile vrăjmaşului; vom sta până când vom surpa pe vrăjmaşul cel ce s-a sculat asupra noastră".

    Deci, văzându-i muncitorul neclintiţi în credinţa lor, s-a întors spre a-i munci şi a poruncit să lege pe unul de o mână şi pe altul de altă mână şi aşa să-i spânzure; iar de picioarele lor să lege câte o piatră grea. Aşa au răbdat spânzuraţi de la ceasul al treilea până la ceasul al optulea; iar ighemonul în acea vreme zăbovea, judecind pe alţii. După aceasta i-a întrebat de voiesc să se plece poruncii împărăteşti ca să scape de munci. Iar ei au rămas neschimbaţi în mărturisirea lor cea bună. Atunci a poruncit muncitorul să-i dezlege şi să-i arunce într-o temniţă foarte întunecoasă, în care nu strălucea niciodată lumina soarelui, nici vântul nu o răcorea. Şi au petrecut în acea temniţă din ziua cea dintâi a lui august până la zece noiembrie, având picioarele legate în obezi. Iar ei, răbdând închisoare, foame şi sete, mulţumeau lui Dumnezeu.

    După o închisoare atât de grea şi îndelungată, au fost scoşi la judecată înaintea ighemonului. Sfântul Gurie era abia viu, fiind slăbit de nevoia cea mare a temniţei, de multă foame şi sete; iar Sfântul Samona era sănătos. Şi i-a întrebat ighemonul, zicând: "Oare nu v-aţi socotit atâta vreme în temniţă şi nu v-aţi schimbat inima voastră cea împietrită, ca să ascultaţi sfatul meu cel bun, ca, cinstind pe zeii noştri, să scăpaţi de nişte asemenea nevoi?"

    Sfinţii au răspuns: "Cele ce am grăit ţie mai înainte, acelea grăim şi acum: Nu ne vom depărta de Domnul nostru Iisus Hristos, iar tu munceşte-ne pe noi cum voieşti!" Deci, a poruncit muncitorul să ducă în temniţă pe Sfântul Gurie, care era bolnav, că nu voia să-l muncească atunci ca să nu moară degrabă; pentru că încă nădăjduia că îl va îndupleca spre a sa păgânătate. Iar pe Sfântul Samona a poruncit să-l spânzure de un picior cu capul în jos, iar de celălalt picior să-i lege o greutate de fier.

    Şi a fost spânzurat astfel, de la ceasul al doilea din zi până la ceasul al nouălea. Atunci li s-a făcut milă de dânsul ostaşilor care stăteau împrejur, şi-l sfătuiau rugându-l să se plece poruncii împărăteşti şi să scape de acele munci grele. Iar el nu le răspundea nimic, ci, uitându-se la cer, se ruga lui Dumnezeu din adâncul inimii şi pomenea minunile Lui cele din veac, zicând:

    "Doamne, Dumnezeul meu, fără de a Cărui voie nici o pasăre nu cade în laţ! Tu, Care ai desfătat inima lui David în nevoi, Care pe proorocul Daniil l-ai arătat mai tare decât leii şi pe cei trei tineri din Babilon i-ai făcut biruitori; Tu, Doamne, Cela ce ştii neputinţa firii noastre, vezi războiul care s-a sculat asupra noastră, căci se sârguieşte vrăjmaşul să zădărnicească lucrul mâinilor Tale şi să ne lipsească pe noi de slava care este la Tine. Ci Tu, cu ochiul bunei Tale îndurări, caută spre noi şi păzeşte în noi nestinsă făclia poruncilor Tale şi cu lumina Ta îndreptează paşii noştri şi ne învredniceşte a ne îndulci de fericirea Ta; că bine eşti cuvântat în vecii vecilor".

    Astfel rugându-se pătimitorul, un om scria repede cele grăite de dânsul. Apoi a poruncit ighemonul să dezlege pe Samona, dar fiind dezlegat nu putea să stea pe picioarele sale, pentru că încheieturile genunchilor şi ale coapselor se rupseseră din locurile lor. Deci, luându-l slujitorii, după porunca muncitorului, l-au dus în temniţă şi l-au pus lângă Sfântul Gurie.

    Iar în luna noiembrie în 15 zile, Mozonie ighemonul, sculându-se la cântarea cocoşilor, a mers în divan unde se făceau judecăţile şi mergeau înaintea lui purtătorii de arme; apoi a şezut la judecată cu mare mândrie şi a poruncit să aducă înaintea sa pe Gurie şi Samona. Sfântul Samona mergea între doi ostaşi, ţinându-se de dânşii cu amândouă mâinile şi şchiopătând cu picioarele, pentru că erau rupte din încheieturi de când fusese spânzurat. Iar pe Gurie l-au dus slujitorii, fiindcă nu mai putea să păşească câtuşi de puţin, căci picioarele lui, care fuseseră strânse în obezi, erau rănite cumplit.

    Căutând asupra lor, ighemonul a început a grăi: "Aţi avut vreme destulă să vă luaţi seama şi să alegeţi ce este mai bine, viaţa sau moartea. Spuneţi-mi dar acum, ce v-aţi gândit? Oare v-aţi săturat cu muncile ce au trecut şi acum v-aţi hotărât să împliniţi porunca împărătească, pentru ca să vă îndulciţi cu cei vii de lumina cea dulce?" Sfinţii au răspuns la acestea: "Socotitu-ne-am şi ne-am ales ceea ce ne va fi nouă de folos. Am ales mai bine a primi moarte pentru Hristos, decât viaţa pentru lumea aceasta deşartă, pentru că destul ne este nouă vremea ce a trecut, în care ne îndulceam de lumina zilei celei întunecate. Iar acum, sufletele noastre doresc a trece către lumina cea neînserată".

    Ighemonul a zis: "Mi-aţi surzit urechile cu cuvintele voastre cele potrivnice. Eu pe scurt vă grăiesc şi vă dau un sfat de folos: să puneţi tămâie pe altarul lui Die şi apoi vă veţi duce pe la casele voastre cu pace. Iar de nu, îndată voi porunci ca să vă taie capetele". Sfinţii au răspuns: "Nu sunt de trebuinţă multe cuvinte; iată suntem înaintea ta şi ceea ce voieşti a face, nu întârzia, ci fă, pentru că noi nu vom înceta a spune că suntem robi ai Domnului nostru Iisus Hristos şi unui Dumnezeu ne închinăm, iar de închinarea idolilor ne lepădăm". Atunci ighemonul a dat hotărâre asupra lor, ca să fie tăiaţi cu sabia.

    Sfinţii, auzind despre tăierea cu sabia, s-au bucurat mult, fiindcă mai degrabă se vor dezlega de trup şi vor merge către Domnul Cel dorit. Deci tiranul a poruncit speculatorului, ca să pună pe mucenici într-o căruţă şi ducându-i departe după cetate, să le tăie capetele acolo. Atunci sfinţii au fost duşi după cetate, pe porţile cele dinspre miazănoapte, neştiind nimeni dintre cetăţeni, pentru că toţi dormeau în acea vreme. Apoi i-a suit pe un munte ce se chema Vetilavicle; acolo stând ostaşii, a poruncit speculatorului să taie pe sfinţi. Iar sfinţii coborându-se din căruţe, au cerut puţină vreme ca să se roage. Şi rugându-se cu sârguinţă, au zis la sfârşit: "Dumnezeule, Părintele Domnului nostru Iisus Hristos, primeşte cu pace sufletele noastre". Apoi întorcându-se Sfântul Samona către speculator, a zis: "Săvârşeşte porunca!" După aceea, plecându-şi sfintele lor capete sub sabie, au fost tăiaţi pe când se lumina de ziuă. Şi astfel s-a săvârşit alergarea lor. Înştiinţându-se credincioşii despre sfârşitul sfinţilor mucenici, au mers şi au luat sfintele lor trupuri şi le-au îngropat cu cinste.

    Trecând câţiva ani, păgânul împărat Liciniu, care împărăţea împreună cu marele Constantin, a venit în Nicomidia şi, lepădându-se de Constantin, a pornit prigoană împotriva creştinilor, nepăzind aşezământul pe care-l făcuse cu marele Constantin. Pentru că acesta, dând lui Liciniu pe sora sa de soţie şi, făcându-l părtaş al împărăţiei romanilor, a pus astfel de aşezământ ca Liciniu să nu facă nici un rău creştinilor, deşi era de credinţă pagina; ci pe fiecare să-l lase să vieţuiască după cum va voi şi orice credinţă va iubi, aceea să o ţină.

    Liciniu, neţinând un aşezământ ca acesta şi lepădând dragostea către Constantin, făcătorul său de bine, s-a sculat asupra creştinilor în părţile Răsăritului şi mulţime mare de dreptcredincioşi îi pierdea cu felurite morţi. Atunci în oraşul mai sus numit Edesa, în care pătimiseră mai înainte Sfinţii Mucenici Gurie şi Samona, era un diacon numit Aviv. Acesta, umblând prin tot oraşul Edesa din casă în casă, învăţa pe oameni credinţa creştinească şi-i întărea în mărturisirea lui Hristos, încât pe mulţi necredincioşi îi sfătuia să trăiască cu plăcere de Dumnezeu.

    Înştiinţându-se despre dânsul eparhul cetăţii, anume Lisanie, a scris către împăratul Liciniu despre Aviv, că a umplut tot oraşul Edesa cu înşelăciunea creştinească. Deci, îl întreba ce porunceşte pentru dânsul. Pentru aceea Lisanie a scris către împăratul ca să ia de la dânsul stăpânire spre a munci pe creştini, căci încă nu-i era încredinţată puterea spre a face ceva rău creştinilor. Iar împăratul îndată a scris înapoi către dânsul, să pedepsească cu moarte pe Aviv. Deci, luând Lisanie porunca împărătească, a trimis să caute pe Sfântul Aviv spre a fi muncit.

    Sfântul Aviv petrecea atunci într-o casă neştiută, împreună cu mama sa şi cu rudeniile sale, având sârguinţa spre înmulţirea sfintei credinţe, pe care, unde nu putea pe faţă, o propovăduia în ascuns. Ostaşii, căutând pe fericitul diacon Aviv prin toată cetatea, el, în loc să se ascundă, s-a dat pe faţă şi, ieşind din casa sa, s-a dat singur în mâinile ostaşilor. Acolo, întâlnind pe cel mai mare al ostaşilor, care avea numele Teoteki, a zis către dânsul: "Iată eu sunt Aviv, pe care aveţi poruncă a-l căuta; deci, luaţi-mă şi duceţi-mă la cel ce v-a trimis". Iar Teoteki, căutând către dânsul cu blândeţe, a zis: "Nu te ştie încă nimeni că ai venit la mine, omule; mergi dar şi te fereşte, ca să nu te vadă vreun ostaş şi să te prindă".

    Sfântul a răspuns: "De nu mă vei lua tu, apoi mă voi duce singur şi mă voi arăta eparhului şi voi propovădui pe Hristosul meu înaintea împăraţilor şi a domnilor". Iar Teoteki, auzind acestea, l-a dus la Lisanie, care l-a întrebat pe Sfântul despre neam şi despre nume. Iar Sfântul, mai întâi a spus că este creştin; apoi, spunându-şi numele său, a zis că este dintr-un sat ce se numeşte Telseia. Lisanie îl silea să jertfească idolilor uneori cu îngroziri, alteori cu momeli, sîrguindu-se a-l întoarce de la Hristos spre slujirea idolilor. Dar el era tare în mărturisirea lui Hristos, ca un stâlp neclintit şi ca un zid nebiruit.

    Muncitorul, neputând cu cuvinte a-l aduce la a sa păgânătate, a început a-l sili cu munci, căci a poruncit să-l spânzure şi să-i strujească trupul cu unghii de fier. După aceea iarăşi îl sfătuia cu cuvinte să se închine idolilor şi să aducă tămâie pe altarul jertfelor păgâneşti. Iar sfântul îi răspundea cu bărbăţie, zicând: "Nimic nu mă va despărţi de Dumnezeul meu, chiar dacă mă vei munci cu mii de munci şi mai cumplite. Şi l-a întrebat muncitorul: "Ce folos vă este vouă creştinilor din aceste munci pe care le răbdaţi pentru Dumnezeul vostru? Şi ce răsplată aveţi de aici că trupurile voastre se zdrobesc în bucăţi şi vă alegeţi de bunăvoie moarte amară?"

    Sfântul a răspuns: "De ai fi vrut, o, muncitorule, să cauţi cu adevărat spre nădejdea răsplătirii, care este făgăduită nouă de la Dumnezeul nostru, ai fi zis cu adevărat ceea ce a zis odinioară Apostolul Domnului: "Că nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum faţă cu slava care o să se arate". Iar muncitorul a râs de cuvintele mucenicului, socotindu-le neînţelepte, însuşi fiind neînţelept, ticălosul. Apoi văzând că nu poate despărţi pe bunul pătimitor de unul adevăratul Dumnezeu, l-a osândit să fie ars cu foc. Deci, făcând un foc mare afară din cetate unde era să fie pus mucenicul, mergea bucurându-se; pentru că voia să se aducă lui Dumnezeu jertfă şi ardere de tot. Apoi îl urma mama sa şi rudeniile sale, iar ei îl mângâiau şi-l sfătuiau să nu se mâhnească pentru dânsul, ci mai vârtos să se bucure că merge să stea înaintea lui Hristos, pe Care-L va ruga pentru dânşii.

    Venind la foc s-a rugat mult şi, dând sărutarea cea mai de pe urmă maicii sale şi tuturor cunoscuţilor săi, a intrat în văpaie. Şi îndată şi-a dat sufletul în mâinile Domnului. Iar după ce s-a stins focul, a aflat mama sa dimpreună cu alţii, trupul fiului său nevătămat de foc şi, luându-l, l-au uns cu mir şi l-au îngropat lângă mormântul Sfinţilor Mucenici Gurie şi Samona, care pătimiseră mai înainte; pentru că, după câţiva ani, în aceeaşi zi a pătimit şi Sfântul Aviv, în care au pătimit şi ceilalţi sfinţi. Apoi, încetând prigoana, credincioşii au zidit o biserică în numele acestor trei sfinţi mucenici şi au pus într-însa sfintele lor moaşte într-o raclă ce izvora celor bolnavi tămăduiri şi multe minuni făcea acolo. Din aceste minuni, vom pomeni aici una preamărită ce s-a făcut acolo.

    Odată s-a ridicat asupra împărăţiei greceşti un neam păgân barbar de la Răsărit, care locuia aproape de perşi, ce se chema Etalite, şi multe cetăţi pustiind şi robind, a ajuns până la Edesa, vrând ca s-o ia şi pe dânsa şi s-o nimicească, precum nimicise şi multe altele. Deci împăraţii greci vrând să apere cetatea de vrăjmaşi şi să o scape de înconjurare, au adunat mulţimea oştilor lor şi le-au trimis spre ajutor la cetatea Edesa.

    Intrând oştile greceşti în Edesa, au rămas într-însa multă vreme apărând cetatea de barbari. Şi era în oastea grecilor un ostaş de neam got. Acest ostaş s-a întâmplat în Edesa că a fost în gazdă în casa unei văduve înţelepte, cu numele Sofia, care avea o singură fiică, cu numele Eufimia, pe care o păzea în feciorie ca pe lumina ochilor, învăţând-o obiceiurile cele bune şi frica de Dumnezeu. Apoi se sârguia s-o ascundă de vederea oamenilor, căci era foarte frumoasă la faţă. De aceea o păzea maică saîntr-o cameră deosebită că să n-o vadă ochii bărbăteşti. Dar petrecând gotul acela multă vreme în casa văduvei, s-a întâmplat de a văzut odată copilă şi minunându-se de frumuseţea ei, s-a rănit foarte cu inima şi se gândea neîncetat în ce chip ar putea s-o înşele.

    Deci apropiindu-se de maică să, a început să o roage ca să-i dea de soţie pe fiica ei cu toate că ticălosul acesta de got avea în ţara sa femeie şi copil. Însă tăinuia aceasta şi se făcea ca şi cum ar fi neînsurat, spre a dobândi ceea ce poftea. Dar mama copilei se lepăda de dânsul, zicând: "Nu voi da în pământ străin pe fiica mea cea unică pentru că tu eşti om străin şi vrei s-o duci pe fiica mea în pământul tău; iar eu aş fi foarte mâhnita fără dânsa, căci n-am alt fiu sau fiică, cu care aş putea să mă mângâi în văduvia mea, decât numai pe aceasta singură. Deci nu ţi-o voi da pentru că nu pot trăi dacă nu voi vedea faţa ei".

    Atunci el, umplându-se de mânie, a început a o îngrozi foarte, zicând: "De nu-mi vei da pe fiica ta, nu voi ieşi de aici până când nu voi aduce multe rele asupra ta şi te voi arunca în cea mai mare nevoie; căci sunt ostaş şi orice fel de ispită voi vrea, pot să ţi-o fac lesne". Iar ea, deşi era singură şi nu avea cine să-i ajute, cu îndrăzneală i se împotrivea. Atunci ostaşul o rugă cu momeli; apoi cu îngroziri o sfătuia ca să-i dea pe fiica ei spre însoţire. Astfel a supărat-o toată vremea cât a petrecut acolo, dându-i daruri - căci nu era dintre cei săraci -, şi a cumpărat atât văduvei cât şi fiicei sale, podoabe de aur şi haine scumpe, ca să poată dobândi ceea ce dorea.

    Însă văduva nici darurile nu le primea, ci se lepăda de dânsul, ascunzând copila cu mai mare pază, ca să n-o mai vadă acel ostaş fărădelege. Iar odată văduva a zis către dânsul: "Eu am auzit că tu ai în ţara ta femeie şi copil". Iar el, fiind biruit de dorul copilei şi neavând frică de Dumnezeu, a început a se jura şi a se blestema zicând că niciodată n-a avut femeie, ci voieşte a avea de soţie pe fiica ei şi a o face doamnă peste toată averea ce o are în patria lui. Iar văduva Sofia a crezut pe acest ostaş viclean pentru că se jura cu mii de jurăminte şi chemă pe Dumnezeu ca martor că nu are femeie.

    Atunci s-a plecat văduva spre rugămintea lui şi a voit să-i dea pe fiica sa Eufimia. Deci, ridicându-şi mâinile către Dumnezeu a zis: "Tu, Stăpâne, eşti Părintele orfanilor şi judecătorul văduvelor, caută cu milostivire spre zidirea Ta şi nu lăsa pe copila aceasta care se însoţeşte cu acest bărbat necunoscut. Nu trece cu vederea sărăcia mea şi nu mă lăsa pe mine fără de ajutor, pentru că nădăjduind spre purtarea Ta de grijă, dau pe sărmana mea fiică acestui om străin şi pe Tine Te iau martor jurămintelor şi făgăduinţelor lui".

    Apoi copila a fost dată acelui got şi, săvârşându-se nunta, trăiau în pace. Iar fiică a zămislit un fiu; dar mai înainte de a naşte s-au dus potrivnicii de la cetate, căci n-au putut s-o robească pentru că oastea grecească ce era înăuntru apăra bine zidurile ei, făcând mult război împotriva vrăjmaşilor. Iar mai vârtos se apăra cetatea cu rugăciunile Sfinţilor Mucenici Gurie, Samona şi Aviv.

    Deci, ducându-se vrăjmaşii înapoi şi oastea grecească trebuia să se întoarcă într-ale sale. Atunci şi gotul se sârguia să se întoarcă în ţara sa, iar maică, tânguindu-se nemângâiata de despărţirea fiicei sale, voia să n-o dea gotului s-o ducă în pământ străin. Însă nu putea rupe legătura însoţirii ce era legată prin legea firii. Deci, voind vicleanul ginere să plece cu soţia, Sofia l-a luat pe el şi pe fiica ei şi i-a dus în biserica Sfinţilor răbdători de chinuri, Gurie, Samona şi Aviv şi, aşezându-i înaintea sicriului lor, a zis către ginerele său: "Eu nu-ţi încredinţez pe fiica mea, dacă nu-mi vei da garanţi pe aceşti sfinţi care au pătimit pentru Hristos. Atinge-te dar de sfânta lor raclă şi jură că nu vei face nici un rău fiicei mele, ci o vei avea în dragostea ce i se cuvine şi în cinste".

    Gotul, crezând că acest lucru este uşor, îndată, fără sfială s-a atins de cinstitul sicriu al sfinţilor mucenici, zicând: "Din mâinile voastre, o, sfinţilor, primesc pe copila aceasta şi pe voi vă fac martori maicii sale, că nici un rău nu voi face soţiei mele, nici n-o voi mâhni niciodată, ci o voi păzi pe dânsa până la moartea mea". Aşa vorbea gotul, ba încă se jura pe Dumnezeu, netemându-se că Domnul Dumnezeul izbândirilor va răsplăti lui după faptele sale şi după vicleşugul lui îl va pierde.

    Iar maică, auzind jurământul ginerelui său, a strigat către sfinţii mucenici, zicând: "Vouă, după Dumnezeu, o, Sfinţilor Mucenici, vă încredinţez pe fiica mea şi prin voi o dau acestui străin". Astfel rugându-se, s-au sărutat una pe alta cu dragoste şi s-au despărţit. Văduva Sofia s-a întors acasă, iar gotul şi Eufimia au plecat în calea lor. Apoi pe sluga pe care o aveau atunci pe lângă dânşii, a eliberat-o, ca să nu se descopere taina din casa ei.

    După o cale atât de lungă, ajungând la patria gotului şi fiind aproape de casa lui, s-a repezit gotul asupra copilei ca un vrăjmaş cu mare răutate, uitând de dragostea cea faţă de dânsa şi de jurământul ce-l dăduse. A dezbrăcat de pe dânsa hainele cele scumpe şi podoabele cele de aur şi a îmbrăcat-o în haine proaste, ca pe o roabă şi, scoţând sabia, a îngrozit-o pe dânsa, zicând: "De vrei să fii vie, atunci când vei intra în casa mea, să nu spui nimănui nimic din cele ce s-au petrecut între noi, ci să zici că-mi eşti roabă; fiindcă eu am în casa mea femeie şi copil, iar tu să fii roaba femeii mele şi să te supui ei în toate. Iar de vei spune ei sau altcuiva din rudeniile mele că te-am luat pe tine de soţie, atunci sabia aceasta îndată o vei vedea pe grumazul tău şi vei muri cu amar".

    Astfel văzându-se copila înşelată şi batjocorită de acel barbar, auzind îngrozirea lui, s-a înspăimântat şi, fiindu-i frică, a zis către dânsul: "Oare aceasta este dragostea ta? Aceasta este împlinirea făgăduielilor tale? Acestea sunt jurămintele tale? Oare astfel ţi-a fost gândul, ca pe mine soţia ta, să mă faci roabă, eu care eram slobodă? Eu pentru tine am lăsat pe maica mea, rudenii şi patrie şi m-am lipit de tine cu dragoste nefăţarnică, crezând cuvintelor tale pe care le-ai întărit cu jurământ. Iar tu acum îmi răsplăteşti cu amar în locul dragostei mele şi în loc de bărbat şi soţ te-ai făcut vrăjmaş şi muncitor aducându-mă în pământ străin, ca să mă pierzi pe mine aici".

    Acestea zicând, şi-a ridicat mâinile şi ochii către cer, oftând din adâncul inimii şi tânguindu-se amar şi plângând, a strigat către Dumnezeu, zicând: "Dumnezeul părinţilor mei, vezi nevoia mea, auzi suspinul meu şi ia aminte la glasul rugăciunii mele. Vezi ce-mi face mie călcătorul de jurământ şi mă izbăveşte din toate răutăţile acestea cu rugăciunile sfinţilor tăi plăcuţi, care pentru Tine au pătimit. O, Sfinţilor Mucenici Gurie, Samona şi Aviv, pe voi vă chem acum, ajutaţi-mi mie celeia ce am căzut în neaşteptată nevoie; pentru că eu, nădăjduind spre voi, am mers după gotul acesta. Deci fiţi răzbunători asupra lui, iar pe mine izbăviţi-mă dintr-o nevoie ca aceasta".

    Astfel tânguindu-se ea cu amar şi rugându-se către Dumnezeu în taina inimii sale, a intrat în casa gotului. Iar femeia văzând pe copilă şi luând aminte la frumuseţea ei, s-a tulburat de zavistie căci zicea că bărbatul ei a luat pe tânăra aceasta cu gând rău. Deci a întrebat pe bărbatul său, zicând: "Cine este fecioară aceasta şi de unde ai adus-o?"

    Iar el a zis: "Am adus-o din Edesa, ca să-ţi fie ţie roabă". Iar femeia a zis: "Frumuseţea feţei o arată a fi liberă, nu roabă". Iar bărbatul a zis: "Deşi a fost liberă în pământul ei, precum faţa o arată, însă acum este roaba ta". Iar Eufimia, de frică, neîndrăznind a zice ceva, tăcea şi se supunea femeii gotului, slujind ca o roabă doamnei sale, pentru că nu ştia ce să facă pentru a se izbăvi de primejdia ce o cuprinsese.

    Acolo făcea slujbă ca o roabă şi, având pe sfinţii mucenici totdeauna în mintea sa, grăia către dânşii cu lacrimi: "Sârguiţi de ajutaţi-mi mie, roabei voastre, o, sfinţilor, sârguiţi-vă de mă miluiţi şi nu treceţi cu vederea batjocură şi înşelăciunea ce mi s-a făcut". Iar stăpâna ei, având pizmă în inima sa, s-a făcut aspră şi cumplită spre copilă şi-i poruncea să facă lucrurile cele mai grele şi în multe feluri o muncea. Apoi mai cumplit decât toate era, că nu voia să vorbească cu dânsa niciodată şi nici tânără nu ştia limba aceea, neputând să spună stăpânei sale nimic. Căci se temea de got ca să nu o omoare, dacă ar spune stăpânei sale ceva din cele privitoare la sine. Iar după puţină vreme femeia gotului a cunoscut că Eufimia este îngreuiată şi s-a aprins asupra ei cu mai multă pizmă şi mai cumplită mânie, poruncindu-i a face lucrurile cele mai aspre şi mai grele, vrând cu acest chip s-o omoare.

    Împlinindu-se zilele, a născut un băiat care avea asemănarea gotului, tatăl adevărat al acelui prunc. Iar femeia gotului văzând copilul că după chip este asemenea bărbatului său, s-a umplut de nespusă mânie şi cugetă în ce chip să-l omoare. Şi a zis către bărbatul său: "În zadar te lepezi că n-ai cunoscut pe tânăra aceasta, pentru că iată, pruncul cel născut dintr-însa este adevărată dovadă; căci îţi seamănă ţie în toate". Iar el iarăşi s-a lepădat, zicând: "Nu este adevărat, căci eu niciodată n-am cunoscut-o, iar tu ai stăpânire peste dânsa şi orice voieşti fă cu dânsa căci este roaba ta". Atunci prea înrăutăţita femeie a pus în mintea sa gând să omoare pe copil cu otravă. Şi după puţină vreme a pregătit otravă de moarte, apoi a trimis pe maica copilului la lucru.

    Rămânând copilul singur, femeia i-a turnat otrava cea de moarte în gura lui şi îndată a murit copilul. Întorcându-se maica de unde a fost trimisă, a văzut pe copil zăcând mort şi s-a umplut de negrăită jale, încât i se rupea inima de mare supărare pentru copil. Ea nu ştia care este pricina morţii copilului, pentru că nu fusese nimeni atunci în casă, când stăpâna sa a turnat otrava în gura copilului. Deci, privind maică pe fiul său, a văzut otrava curgând din gura lui şi şi-a adus aminte că stăpână s-a lăudat odată asupra ei şi asupra copilului că îi va pierde pe dânşii cu moarte. Atunci a priceput că ea este pricina morţii copilului, însă tăcea neîndrăznind a zice ceva.

    Şi luând puţină pânza, a şters otrava care curgea din gura copilului şi a păstrat-o la sine, nespunând nimănui taina aceea; apoi a îngropat copilul. După câteva zile gotul a chemat la ospăţ pe prietenii săi şi tânăra slujea la masă. Deci, când a venit vremea să dea paharul la stăpâna sa, vrând să cunoască dacă într-adevăr ea a omorât copilul ei cu otravă, a luat pânza aceea cu care ştersese gura copilului şi a înmuiat-o în ascuns în paharul cel cu băutură şi, scoţând-o, a stors-o iarăşi în pahar. Apoi a dat băutura aceea stăpânei sale. Aceasta, neştiind nimic, a băut din pahar şi astfel s-a întors durerea la capul ei, căci în acea noapte a murit repede femeia gotului, căzând în groapa pe care a săpat-o altuia.

    Gotul, sculându-se a doua zi şi văzând pe femeia lui moartă, s-a spăimântat de moartea ei cea repede. Apoi s-a umplut toată casa de jale, adunându-se rudeniile, prietenii şi vecinii şi plângând pentru dânsa. După aceea, zidind mormânt frumos, a îngropat-o cu cinste şi trecând şapte zile de la moartea ei şi-au adus aminte rudeniile moartei de tânăra cea adusă din Edesa şi au zis: "Nu este altcineva pricina morţii rudei noastre decât numai roaba aceasta, căci ea totdeauna avea pizmă asupra ei".

    Deci s-au sculat toţi asupra Eufimiei şi voiau s-o dea ighemonului ca s-o bată şi s-o întrebe cum a omorât pe stăpâna sa. Dar nefiind atunci ighemonul acasă, cei fărădelege au făcut alt sfat şi au hotărât ca să îngroape pe Eufimia de vie, împreună cu cea moartă. Deci, descoperind mormântul celei moarte, au pus pe tânăra acolo, lângă trupul cel împuţit şi plin de viermi, ca să moară cu moarte negrăită, apoi au prăvălit o piatră mare peste mormânt şi au pus strajă. Cine va putea spune supărarea şi necazul ce avea atunci în mormânt tânăra aceea? Căci era cuprinsă de frică, de spaimă mare şi de plângere. Să-şi închipuiască cineva ce fel de frică şi nevoie are omul viu închis în mormânt, împreună cu un trup împuţit.

    În acea strâmtoare fiind Eufimia, a strigăt din mormânt către Dumnezeu în amărăciunea inimii sale, precum odinioară proorocul Iona în pântecele chitului şi se ruga, zicând: "Doamne, Dumnezeul puterilor, Care Te odihneşti peste heruvimi şi vezi adâncurile; Tu vezi amărăciunea inimii mele şi strâmtorarea mea în acest mormânt întunecos şi împuţit. Tu ştii că pentru numele Tău am fost dată acestui got fără de lege, căci el, jurându-se cu numele Tău, m-a luat pe mine. Deci, miluieşte-mă pentru numele Tău Cel sfânt. Tu omori şi faci viu, pogori în iad şi ridici; deci izbăveşte-mă din această moarte amară şi mă scoate din acest mormânt ca din iad căci eşti puternic a scula şi pe cei morţi, cu cât mai vârtos pe mine cea vie, care sunt aproape de moarte; deci scoate-mă din porţile morţii. Miluieşte-mă, o, Stăpâne, pentru rugăciunile Sfinţilor Tăi Mucenici Gurie, Samona şi Aviv a căror vărsare a sângelui şi moarte a lor ai primit-o ca pe o jertfă curată. O, Sfinţilor Mucenici, vrăjmaşul meu v-a pus garanţi maicii mele; deci miluiţi-mă pe mine, care pier cumplit".

    Astfel rugându-se în amărăciunea sufletului, iată s-au arătat trei bărbaţi purtători de lumină, strălucind ca trei luceferi, adică Sfinţii Mucenici Gurie, Samona şi Aviv. Şi îndată a pierit duhoarea care era în mormânt, iar Eufimia a mirosit frumoasă mireasmă care ieşea nu din trup, ci de la sfinţii mucenici cei ce se arătaseră. Sfinţii au zis către dânsa: "Îndrăzneşte, fiică, şi nu te teme; degrab vei dobândi mântuirea". Acestea zicând sfinţii, s-a îndulcit inima Eufimiei de vederea cea prealuminată a sfinţilor şi de cuvintele lor cele mângâietoare. Apoi, umplându-se de bucurie, a adormit cu un somn dulce. Iar pe când dormea, a fost luată din mormânt, cu puterea cea nevăzută şi atotputernică a lui Dumnezeu şi într-un ceas a fost adusă în Edesa în biserica Sfinţilor Mucenici Gurie, Samona şi Aviv, unde a fost pusă lingă cinstitul lor mormânt. Şi era atunci noapte când a fost adusă Eufimia şi se săvârşea în biserică obişnuita cântare a Utreniei.

    Deşteptându-se din somn, a văzut iarăşi pe Sfinţii Mucenici zicând către dânsa: "Bucură-te, fiică, şi cunoaşte unde eşti acum. Iată am împlinit ceea ce am făgăduit; mergi acum cu pace la maica ta". Zicând acestea, s-au făcut nevăzuţi, iar tinăra sculându-se, lua seama unde este; căci cunoştea acum că nu este în mormânt. Apoi, văzând zidurile bisericii şi cinstita raclă a Sfinţilor Mucenici şi auzind cântarea clericilor, a cunoscut că este în Edesa în biserica Sfinţilor răbdători de chinuri ai lui Hristos, Gurie, Samona şi Aviv.

    Deci s-a umplut de negrăită bucurie şi veselie şi, cuprinzând cu dragoste racla Sfinţilor Mucenici, cu lacrimi a dat mulţumire lui Dumnezeu şi sfinţilor Lui pentru mila ce a făcut cu dânsa. Şi astfel grăia în mulţumirea sa: Dumnezeul nostru, în cer şi pe pământ, toate câte a vrut a făcut. Trimis-a din cer şi m-a mântuit. Bine eşti cuvântat, Doamne, Cel ce mântuieşti pe cei ce nădăjduiesc spre Tine. Seara se va sălăşlui plângere şi dimineaţa bucurie.

    Acestea şi multe altele zicând ea cu lacrimi de bucurie, preotul a auzit cuvintele şi plângerea ei. Apoi, apropiindu-se de dânsa, a întrebat-o: "Cine eşti tu şi pentru ce plângi aşa?" Iar ea, deschizându-şi gura, a început a-i spune lui toate cu de-amănuntul; cum a fost dată de maică să gotului, în urma jurământului de lângă racla sfinţilor şi ce a pătimit de la acel călcător de jurământ; cum a fost închisă în mormânt şi cum, rugându-se ea, i s-au arătat Sfinţii Mucenici şi într-un ceas au adus-o pe ea din ţara goţilor în biserica aceasta. Iar preotul, auzind acestea, s-a spăimântat, mirându-se de puterea cea mare a lui Dumnezeu. Însă nu voia să creadă desăvârşit cele grăite şi a întrebat-o: "Cine este maica ta?" Apoi înştiinţându-se că văduva Sofia este maica ei, a trimis îndată după dânsa, chemând-o să vină la biserică.

    Sofia, neştiind nimic, a venit degrabă şi văzând pe fiica sa stând lângă cinstita raclă a sfinţilor mucenici, îmbrăcată în haine proaste, s-a spăimântat de o vedere că aceea nenădăjduită; apoi s-au îmbrăţişat, plângând amândouă, încât nu puteau să vorbească vreun cuvânt. După aceea, nu degrabă potolindu-se de tânguirea lor cea cu lacrimi, a întrebat-o maică să: "Cum ai venit aici, fiica mea preadulce şi pentru ce eşti îmbrăcată cu aceste haine întinate?" Iar ea a spus toate cu de-amănuntul cele ce a pătimit în pământ străin de la acel bărbat viclean, cum ieri a fost îngropată în mormânt şi cum a fost scăpată cu preaslăvire şi a fost adusă aici, prin mijlocirea Sfinţilor Mucenici Gurie, Samona şi Aviv.

    Auzind acestea, mama ei se topea cu inima de durere. Şi toţi cei ce se întâmplaseră acolo, ascultând cuvintele ce le spunea Eufimia, se minunau foarte şi preamăreau puterea lui Dumnezeu cea atotputernică şi mila Lui. Apoi mama ei, cazând înaintea raclei Sfinţilor Mucenici, înălţa mulţumire lui Dumnezeu şi sfinţilor Lui cu mare glas; şi toată ziua aceea a petrecut-o în biserică, rugându-se, mulţumind lui Dumnezeu şi cuprinzând racla sfinţilor mucenici cu dragoste şi cu osârdie. Iar seara târziu, luând maică pe fiica sa, s-a dus cu bucurie la casa ei, lăudând pe Dumnezeu.

    A doua zi a străbătut prin toată cetatea vestea despre acea minune. Şi s-au adunat de pretutindeni în casa văduvei rudeniile şi vecinii care se minunau de cele ce povestea copila Eufimia. Apoi toţi lăudau numele Domnului, propovăduindu-se ajutorul Sfinţilor Mucenici. De aici înainte Sofia a vieţuit împreună cu fiica ei cu plăcere de Dumnezeu, povestind tuturor puterea Lui, care se arătase lor cu milostivire. Şi Eufimia zicea: "Dreapta Domnului a făcut putere, dreapta Domnului m-a adus pe mine de la goţi la Edesa. Nu voi muri, ci voi fi vie şi voi povesti lucrurile Domnului". Iar Dumnezeu a făcut izbânda acelui got călcător de jurământ în acest chip.

    După câţiva ani acel neam păgân, care şi mai înainte dăduse război asupra grecilor, unindu-se cu perşii, iarăşi s-a răsculat asupra ţinutului aceluia şi încerca să ia cetatea Edesa. Pentru aceea iarăşi a fost trimisă oastea grecească la Edesa spre apărarea cetăţii. Şi a venit împreună cu oastea aceea şi gotul cel mai sus pomenit, care cu vicleşug şi cu înşelăciune luase de la Sofia pe fiica ei, Eufimia. El nu ştia nimic de minunea ce se făcuse, căci socotea acum că Eufimia a murit în mormânt fiind închisă cu femeia sa cea moartă. El a venit la casa Sofiei ca la soacra sa, neruşinîndu-se. Dar ea, văzând că vine, a ascuns pe Eufimia în cămara cea mai dinăuntru şi l-a primit în casa sa ca pe un ginere al său, ca şi cum se bucura de venirea lui.

    Apoi, adunându-şi rudeniile sale şi vecinii, a început înaintea lor a întreba pe got, zicând: "Cum aţi călătorit de aici şi cum s-a păzit fiica mea, fiind pe cale îngreuiată şi cum a născut? Căci multă mâhnire am avut pentru dânsa şi mă temeam să nu i se întâmple ceva de supărare, pe cale". Iar el a răspuns: "Dumnezeu, cu rugăciunile tale, ne-a uşurat calea de am călătorit fără necaz şi fiica ta este sănătoasă şi a născut un băiat. Ea îţi trimite închinăciune prin mine şi de nu ne-ar fi fost fără de veste această plecare, apoi şi fiica ta ar fi venit la tine, împreună cu mine şi cu copilul, ca să te mângâi împreună cu dânsa. Dar va veni în altă vreme mai lesnicioasă".

    Sofia, auzind cuvintele acestea s-a aprins de dreaptă mânie faţă de cuvintele mincinoase ale acestui om rău şi a strigat tare, rupându-şi hainele şi zicând: "Înşelătorule, vicleanule şi ucigaşule! Ce ai făcut cu fiica mea?" Zicând acestea, a scos pe Eufimia din cămara cea dinăuntru şi a adus-o înaintea ucigaşului. Apoi a zis: "Oare cunoşti pe această tânără? Cine este aceasta? Ştii unde ai închis-o pe dânsa, călcătorule de jurământ? Cum ai dat-o morţii, nelegiuitule?" Iar el, auzind aceste cuvinte şi văzând pe Eufimia, s-a cutremurat şi a rămas fără de glas, nemaiputând a-şi deschide gura să grăiască vreun cuvânt; ci era ca un mort.

    Atunci, rudeniile şi vecinii care se adunaseră acolo, l-au închis cu grijă într-o cameră şi au pus strajă la uşă. Iar Sofia împreună cu fiica sa, chemând un scriitor, au scris toate cele ce li s-au întâmplat, nelăsând nimic nescris din acea minune. Apoi, mergând la fericitul Evloghie, episcopul acelei cetăţi, i-a dat acea scrisoare, spunându-i despre venirea vrăjmaşului şi vicleanului său ginere. Iar episcopul citind scrisoarea, îndată, luând clerul său, a mers la voievodul care era peste oştile greceşti ce veniseră acolo. Şi a poruncit ca înaintea voievodului să se citească scrisoarea aceea, dată de văduva şi de fiica sa, în care era scrisă cu amănuntul minunea Sfinţilor Mucenici.

    Voievodul, ascultând cu luare aminte, s-a spăimântat de acea minune preamărită şi toţi cei care erau împreună cu dânsul s-au umplut de frică. Apoi voievodul îndată a poruncit să aducă înaintea lui atât pe got, cât şi pe văduva Sofia împreună cu fiica sa Eufimia. Şi a poruncit ca să se citească iarăşi povestirea în auzul tuturor, căci se adunase mulţime de popor în curtea voievodului, bărbaţi şi femei. Deci, voievodul a întrebat pe got dacă sunt adevărate cele scrise, iar gotul a răspuns că sunt adevărate şi nu este nici o minciună într-însele. Atunci voievodul a zis către dânsul: "Ucigaşule, ticălosule, cum nu te-ai temut de Dumnezeu, nici de judecata Lui cea înfricoşată? Cum nu te-ai înfricoşat de jurământul ce l-ai făcut lingă racla Sfinţilor Mucenici, pe care i-ai făcut garanţi şi martori ai făgăduinţei tale? Pentru ce n-ai miluit pe fecioara pe care ai înşelat-o cu vicleşugul tău? Deci primeşte vrednica pedeapsă pentru faptele tale!" Şi îndată a poruncit să-i taie capul cu sabia şi să ardă în foc trupul lui.

    Dar iubitorul de Dumnezeu episcop a rugat mult pe voievod ca să nu piardă cu moarte pe got, ci să facă milă cu dânsul şi să-l lase viu, ca să preamărească minunile lui Dumnezeu. Iar voievodul a răspuns episcopului: "Mă tem a milui pe cel ce a făcut atâta răutate, ca să nu minii pe Sfinţii Mucenici pe care i-a înşelat acest călcător de jurământ". Deci, gotul a fost tăiat după porunca voievodului, iar pentru rugămintea episcopului, trupul lui n-a fost ars ci l-a îngropat în pământ; şi astfel a luat sfârşit acel om ticălos. Astfel, Dumnezeu Se preamărea întru sfinţii Săi, Căruia şi de la noi păcătoşii, să-I fie slavă, cinste şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Viaţa Sfântului Mucenic Samona. Când Biserica lui Dumnezeu era prea mult prigonită de slugile diavolului Diocleţian şi Maximian şi era înconjurată de multe primejdii, ca o corabie pe marea lumii, în acea vreme se aflau aproape de cetatea Edesei doi bărbaţi dreptcredincioşi şi cu fapte bune, anume Gurie şi Samona. Ei vieţuiau în locuri deosebite, ca într-un liman neînviforat; dar, fiind crescuţi în Edesa, n-au voit a rămâne într-însa, pentru gâlcevile şi fărădelegile ce se făceau în cetate, precum zice David: Văzut-am fărădelege şi pricire în cetate. Ci, fugind de lume şi de răutăţile ei, au ieşit afară din cetate şi, depărtându-se de oamenii cei necredincioşi, se apropiau de Unul Dumnezeu, crezând în El şi slujindu-I cu osârdie ziua şi noaptea, în post, în rugăciune şi în păzirea sfintelor Lui porunci. Dar nu numai ei singuri slujeau Domnului cu credinţă, ci şi pe alţii îi povăţuiau; apoi pe mulţi necredincioşi, întorcându-i de la închinarea de idoli, îi aduceau către adevăratul Dumnezeu.

    Deci, înştiinţându-se despre dânşii Antonin, care era pus atunci de împăraţii romanilor ca stăpânitor în cetatea Edesei, a poruncit îndată să-i prindă pe ei şi pe toţi cei care urmau învăţăturii lor. Fiind prinşi de pagini, mărturisitorii lui Hristos, Gurie şi Samona, şi împreună cu dânşii mulţime de credincioşi, au fost ţinuţi sub strajă până la o vreme. Iar după câtăva vreme, chemând Antonin pe urmaşii lui Hristos, a poruncit tuturor să se plece poruncii împăratului şi să aducă jertfă idolilor; dar nici unul n-a voit să se lepede de Domnul lor. Atunci a poruncit să pună asupra lor răni multe, gândind că de va îndupleca spre închinarea de idoli pe învăţătorii creştinilor, apoi şi ceilalţi se vor pleca cu lesnire. Pentru aceea numai pe Gurie şi pe Samona i-a oprit la întrebare, iar pe ceilalţi, certându-i cu bătăi, i-a eliberat la casele lor ca şi cum şi-ar fi făcut milă cu dânşii.

    Deci, pe cei doi sfinţi mărturisitori punându-i înaintea judecăţii, a zis către dânşii: "Marii noştri împăraţi vă poruncesc ca, depărtându-vă de credinţa creştinească, să vă închinaţi marelui zeu Die (Joie) şi să-i aduceţi tămâie în capiştea lui". La aceasta Sfântul Samona a răspuns: "Nu ne vom depărta de credinţa cea dreaptă, prin care aşteptăm să dobândim viaţă fără de moarte şi nu ne vom închina lucrurilor făcute de mâini omeneşti". Iar Antonin a zis: "Sunteţi datori a împlini desăvârşit porunca împărătească".

    Gurie a răspuns: "De sfânta noastră credinţă cea fără prihană nu ne vom lepăda niciodată, nici nu ne vom învoi cu dorinţa omenească cea rea şi pierzătoare, ci vom face voia Domnului nostru, Care a zis: Tot cel ce Mă va mărturisi înaintea oamenilor şi Eu îl voi mărturisi pe el înaintea Părintelui Meu, Care este în ceruri. Iar cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu de dânsul înaintea Părintelui Meu, Care este în ceruri". Atunci a început judecătorul a-i îngrozi cu moarte, dacă nu se vor supune voii împărăteşti. Dar Sfântul Samona i-a răspuns cu îndrăzneală, zicând: "Noi nu vom muri, o, muncitorule, făcând voia Ziditorului nostru, ci mai vârtos vii vom fi în veci. Iar de vom urma poruncii împărăteşti, deşi nu vom fi ucişi de tine, vom pieri singuri". Acestea auzindu-le judecătorul Antonin, a poruncit să arunce pe sfinţi într-o temniţă întunecoasă.

    În acea vreme a venit în Edesa ighemonul Muzonie, fiind trimis de păgânii împăraţi pentru uciderea creştinilor. Acela, scoţând din temniţă pe Sfinţii Mucenici Gurie şi Samona, i-a pus înaintea sa şi a zis către dânşii: "Aceasta este porunca împăraţilor noştri, ca să aduceţi vin şi tămâie la altarul lui Die. Iar de nu, apoi eu vă voi pierde cu multe munci. Căci trupul vostru îl voi zdrobi cu bătăi; apoi, spânzurându-vă de mâini şi de picioare, voi rupe toate încheieturile trupurilor voastre şi voi pune asupra voastră munci noi, nemaiauzite, pe care nu le veţi putea răbda".

    Sfântul Samona la acestea a răspuns: "Ne temem mai tare de viermii cei neadormiţi şi de focul cel nestins, care este gătit tuturor celor ce s-au lepădat de Domnul, decât de muncile pe care le-ai pomenit tu; pentru că Acela, Căruia îi aducem jertfă înţelegătoare, ne va întări pe noi în munci şi nebiruiţi ne va arăta; după aceea răpindu-ne din mâinile tale, ne va sălăşlui unde este petrecerea tuturor celor ce se veselesc. Deci, nu ne temem de îngrozirea ta, pentru că tu te într-armezi numai împotriva trupului, iar sufletul nu-l poţi vătăma. Căci până când sufletul vieţuieşte în trup, până atunci mai mult se curăţeşte şi se luminează prin muncile care se aduc trupului; şi cu cât se strică omul nostru cel din afară, cu atât se înnoieşte cel dinăuntru. De aceea prin răbdare alergăm spre nevoinţa care ne stă înainte".

    Iar ighemonul iarăşi a zis: "Lăsaţi nebunia voastră şi ascultaţi sfatul meu; depărtaţi-vă de rătăcirea voastră şi faceţi porunca împăratului, că nu veţi putea răbda muncile pe care vi le-am gătit vouă". Sfântul Gurie a răspuns: "Nici n-am rătăcit, precum ţi se pare, nici nu vom asculta sfatul nebuniei tale, nici voii împărăteşti nu ne vom supune. Căci nu vom fi atât de mici la suflet şi nebuni ca, temându-ne de muncile tale, să mâniem pe Domnul nostru. Deci nu ne vom teme, căci suntem robii Aceluia, Care, arătându-ne bogăţia bunătăţii Sale, şi-a pus sufletul pentru noi. Apoi, oare să nu stăm şi noi pentru Dânsul, împotriva păcatului până la sânge? Vom sta tare, pentru Iisus, Cel ce ne întăreşte pe noi. Vom sta neclintiţi de meşteşugirile vrăjmaşului; vom sta până când vom surpa pe vrăjmaşul cel ce s-a sculat asupra noastră".

    Deci, văzându-i muncitorul neclintiţi în credinţa lor, s-a întors spre a-i munci şi a poruncit să lege pe unul de o mână şi pe altul de altă mână şi aşa să-i spânzure; iar de picioarele lor să lege câte o piatră grea. Aşa au răbdat spânzuraţi de la ceasul al treilea până la ceasul al optulea; iar ighemonul în acea vreme zăbovea, judecind pe alţii. După aceasta i-a întrebat de voiesc să se plece poruncii împărăteşti ca să scape de munci. Iar ei au rămas neschimbaţi în mărturisirea lor cea bună. Atunci a poruncit muncitorul să-i dezlege şi să-i arunce într-o temniţă foarte întunecoasă, în care nu strălucea niciodată lumina soarelui, nici vântul nu o răcorea. Şi au petrecut în acea temniţă din ziua cea dintâi a lui august până la zece noiembrie, având picioarele legate în obezi. Iar ei, răbdând închisoare, foame şi sete, mulţumeau lui Dumnezeu.

    După o închisoare atât de grea şi îndelungată, au fost scoşi la judecată înaintea ighemonului. Sfântul Gurie era abia viu, fiind slăbit de nevoia cea mare a temniţei, de multă foame şi sete; iar Sfântul Samona era sănătos. Şi i-a întrebat ighemonul, zicând: "Oare nu v-aţi socotit atâta vreme în temniţă şi nu v-aţi schimbat inima voastră cea împietrită, ca să ascultaţi sfatul meu cel bun, ca, cinstind pe zeii noştri, să scăpaţi de nişte asemenea nevoi?"

    Sfinţii au răspuns: "Cele ce am grăit ţie mai înainte, acelea grăim şi acum: Nu ne vom depărta de Domnul nostru Iisus Hristos, iar tu munceşte-ne pe noi cum voieşti!" Deci, a poruncit muncitorul să ducă în temniţă pe Sfântul Gurie, care era bolnav, că nu voia să-l muncească atunci ca să nu moară degrabă; pentru că încă nădăjduia că îl va îndupleca spre a sa păgânătate. Iar pe Sfântul Samona a poruncit să-l spânzure de un picior cu capul în jos, iar de celălalt picior să-i lege o greutate de fier.

    Şi a fost spânzurat astfel, de la ceasul al doilea din zi până la ceasul al nouălea. Atunci li s-a făcut milă de dânsul ostaşilor care stăteau împrejur, şi-l sfătuiau rugându-l să se plece poruncii împărăteşti şi să scape de acele munci grele. Iar el nu le răspundea nimic, ci, uitându-se la cer, se ruga lui Dumnezeu din adâncul inimii şi pomenea minunile Lui cele din veac, zicând:

    "Doamne, Dumnezeul meu, fără de a Cărui voie nici o pasăre nu cade în laţ! Tu, Care ai desfătat inima lui David în nevoi, Care pe proorocul Daniil l-ai arătat mai tare decât leii şi pe cei trei tineri din Babilon i-ai făcut biruitori; Tu, Doamne, Cela ce ştii neputinţa firii noastre, vezi războiul care s-a sculat asupra noastră, căci se sârguieşte vrăjmaşul să zădărnicească lucrul mâinilor Tale şi să ne lipsească pe noi de slava care este la Tine. Ci Tu, cu ochiul bunei Tale îndurări, caută spre noi şi păzeşte în noi nestinsă făclia poruncilor Tale şi cu lumina Ta îndreptează paşii noştri şi ne învredniceşte a ne îndulci de fericirea Ta; că bine eşti cuvântat în vecii vecilor".

    Astfel rugându-se pătimitorul, un om scria repede cele grăite de dânsul. Apoi a poruncit ighemonul să dezlege pe Samona, dar fiind dezlegat nu putea să stea pe picioarele sale, pentru că încheieturile genunchilor şi ale coapselor se rupseseră din locurile lor. Deci, luându-l slujitorii, după porunca muncitorului, l-au dus în temniţă şi l-au pus lângă Sfântul Gurie.

    Iar în luna noiembrie în 15 zile, Mozonie ighemonul, sculându-se la cântarea cocoşilor, a mers în divan unde se făceau judecăţile şi mergeau înaintea lui purtătorii de arme; apoi a şezut la judecată cu mare mândrie şi a poruncit să aducă înaintea sa pe Gurie şi Samona. Sfântul Samona mergea între doi ostaşi, ţinându-se de dânşii cu amândouă mâinile şi şchiopătând cu picioarele, pentru că erau rupte din încheieturi de când fusese spânzurat. Iar pe Gurie l-au dus slujitorii, fiindcă nu mai putea să păşească câtuşi de puţin, căci picioarele lui, care fuseseră strânse în obezi, erau rănite cumplit.

    Căutând asupra lor, ighemonul a început a grăi: "Aţi avut vreme destulă să vă luaţi seama şi să alegeţi ce este mai bine, viaţa sau moartea. Spuneţi-mi dar acum, ce v-aţi gândit? Oare v-aţi săturat cu muncile ce au trecut şi acum v-aţi hotărât să împliniţi porunca împărătească, pentru ca să vă îndulciţi cu cei vii de lumina cea dulce?" Sfinţii au răspuns la acestea: "Socotitu-ne-am şi ne-am ales ceea ce ne va fi nouă de folos. Am ales mai bine a primi moarte pentru Hristos, decât viaţa pentru lumea aceasta deşartă, pentru că destul ne este nouă vremea ce a trecut, în care ne îndulceam de lumina zilei celei întunecate. Iar acum, sufletele noastre doresc a trece către lumina cea neînserată".

    Ighemonul a zis: "Mi-aţi surzit urechile cu cuvintele voastre cele potrivnice. Eu pe scurt vă grăiesc şi vă dau un sfat de folos: să puneţi tămâie pe altarul lui Die şi apoi vă veţi duce pe la casele voastre cu pace. Iar de nu, îndată voi porunci ca să vă taie capetele". Sfinţii au răspuns: "Nu sunt de trebuinţă multe cuvinte; iată suntem înaintea ta şi ceea ce voieşti a face, nu întârzia, ci fă, pentru că noi nu vom înceta a spune că suntem robi ai Domnului nostru Iisus Hristos şi unui Dumnezeu ne închinăm, iar de închinarea idolilor ne lepădăm". Atunci ighemonul a dat hotărâre asupra lor, ca să fie tăiaţi cu sabia.

    Sfinţii, auzind despre tăierea cu sabia, s-au bucurat mult, fiindcă mai degrabă se vor dezlega de trup şi vor merge către Domnul Cel dorit. Deci tiranul a poruncit speculatorului, ca să pună pe mucenici într-o căruţă şi ducându-i departe după cetate, să le tăie capetele acolo. Atunci sfinţii au fost duşi după cetate, pe porţile cele dinspre miazănoapte, neştiind nimeni dintre cetăţeni, pentru că toţi dormeau în acea vreme. Apoi i-a suit pe un munte ce se chema Vetilavicle; acolo stând ostaşii, a poruncit speculatorului să taie pe sfinţi. Iar sfinţii coborându-se din căruţe, au cerut puţină vreme ca să se roage. Şi rugându-se cu sârguinţă, au zis la sfârşit: "Dumnezeule, Părintele Domnului nostru Iisus Hristos, primeşte cu pace sufletele noastre". Apoi întorcându-se Sfântul Samona către speculator, a zis: "Săvârşeşte porunca!" După aceea, plecându-şi sfintele lor capete sub sabie, au fost tăiaţi pe când se lumina de ziuă. Şi astfel s-a săvârşit alergarea lor. Înştiinţându-se credincioşii despre sfârşitul sfinţilor mucenici, au mers şi au luat sfintele lor trupuri şi le-au îngropat cu cinste.

    Trecând câţiva ani, păgânul împărat Liciniu, care împărăţea împreună cu marele Constantin, a venit în Nicomidia şi, lepădându-se de Constantin, a pornit prigoană împotriva creştinilor, nepăzind aşezământul pe care-l făcuse cu marele Constantin. Pentru că acesta, dând lui Liciniu pe sora sa de soţie şi, făcându-l părtaş al împărăţiei romanilor, a pus astfel de aşezământ ca Liciniu să nu facă nici un rău creştinilor, deşi era de credinţă pagina; ci pe fiecare să-l lase să vieţuiască după cum va voi şi orice credinţă va iubi, aceea să o ţină.

    Liciniu, neţinând un aşezământ ca acesta şi lepădând dragostea către Constantin, făcătorul său de bine, s-a sculat asupra creştinilor în părţile Răsăritului şi mulţime mare de dreptcredincioşi îi pierdea cu felurite morţi. Atunci în oraşul mai sus numit Edesa, în care pătimiseră mai înainte Sfinţii Mucenici Gurie şi Samona, era un diacon numit Aviv. Acesta, umblând prin tot oraşul Edesa din casă în casă, învăţa pe oameni credinţa creştinească şi-i întărea în mărturisirea lui Hristos, încât pe mulţi necredincioşi îi sfătuia să trăiască cu plăcere de Dumnezeu.

    Înştiinţându-se despre dânsul eparhul cetăţii, anume Lisanie, a scris către împăratul Liciniu despre Aviv, că a umplut tot oraşul Edesa cu înşelăciunea creştinească. Deci, îl întreba ce porunceşte pentru dânsul. Pentru aceea Lisanie a scris către împăratul ca să ia de la dânsul stăpânire spre a munci pe creştini, căci încă nu-i era încredinţată puterea spre a face ceva rău creştinilor. Iar împăratul îndată a scris înapoi către dânsul, să pedepsească cu moarte pe Aviv. Deci, luând Lisanie porunca împărătească, a trimis să caute pe Sfântul Aviv spre a fi muncit.

    Sfântul Aviv petrecea atunci într-o casă neştiută, împreună cu mama sa şi cu rudeniile sale, având sârguinţa spre înmulţirea sfintei credinţe, pe care, unde nu putea pe faţă, o propovăduia în ascuns. Ostaşii, căutând pe fericitul diacon Aviv prin toată cetatea, el, în loc să se ascundă, s-a dat pe faţă şi, ieşind din casa sa, s-a dat singur în mâinile ostaşilor. Acolo, întâlnind pe cel mai mare al ostaşilor, care avea numele Teoteki, a zis către dânsul: "Iată eu sunt Aviv, pe care aveţi poruncă a-l căuta; deci, luaţi-mă şi duceţi-mă la cel ce v-a trimis". Iar Teoteki, căutând către dânsul cu blândeţe, a zis: "Nu te ştie încă nimeni că ai venit la mine, omule; mergi dar şi te fereşte, ca să nu te vadă vreun ostaş şi să te prindă".

    Sfântul a răspuns: "De nu mă vei lua tu, apoi mă voi duce singur şi mă voi arăta eparhului şi voi propovădui pe Hristosul meu înaintea împăraţilor şi a domnilor". Iar Teoteki, auzind acestea, l-a dus la Lisanie, care l-a întrebat pe Sfântul despre neam şi despre nume. Iar Sfântul, mai întâi a spus că este creştin; apoi, spunându-şi numele său, a zis că este dintr-un sat ce se numeşte Telseia. Lisanie îl silea să jertfească idolilor uneori cu îngroziri, alteori cu momeli, sîrguindu-se a-l întoarce de la Hristos spre slujirea idolilor. Dar el era tare în mărturisirea lui Hristos, ca un stâlp neclintit şi ca un zid nebiruit.

    Muncitorul, neputând cu cuvinte a-l aduce la a sa păgânătate, a început a-l sili cu munci, căci a poruncit să-l spânzure şi să-i strujească trupul cu unghii de fier. După aceea iarăşi îl sfătuia cu cuvinte să se închine idolilor şi să aducă tămâie pe altarul jertfelor păgâneşti. Iar sfântul îi răspundea cu bărbăţie, zicând: "Nimic nu mă va despărţi de Dumnezeul meu, chiar dacă mă vei munci cu mii de munci şi mai cumplite. Şi l-a întrebat muncitorul: "Ce folos vă este vouă creştinilor din aceste munci pe care le răbdaţi pentru Dumnezeul vostru? Şi ce răsplată aveţi de aici că trupurile voastre se zdrobesc în bucăţi şi vă alegeţi de bunăvoie moarte amară?"

    Sfântul a răspuns: "De ai fi vrut, o, muncitorule, să cauţi cu adevărat spre nădejdea răsplătirii, care este făgăduită nouă de la Dumnezeul nostru, ai fi zis cu adevărat ceea ce a zis odinioară Apostolul Domnului: "Că nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum faţă cu slava care o să se arate". Iar muncitorul a râs de cuvintele mucenicului, socotindu-le neînţelepte, însuşi fiind neînţelept, ticălosul. Apoi văzând că nu poate despărţi pe bunul pătimitor de unul adevăratul Dumnezeu, l-a osândit să fie ars cu foc. Deci, făcând un foc mare afară din cetate unde era să fie pus mucenicul, mergea bucurându-se; pentru că voia să se aducă lui Dumnezeu jertfă şi ardere de tot. Apoi îl urma mama sa şi rudeniile sale, iar ei îl mângâiau şi-l sfătuiau să nu se mâhnească pentru dânsul, ci mai vârtos să se bucure că merge să stea înaintea lui Hristos, pe Care-L va ruga pentru dânşii.

    Venind la foc s-a rugat mult şi, dând sărutarea cea mai de pe urmă maicii sale şi tuturor cunoscuţilor săi, a intrat în văpaie. Şi îndată şi-a dat sufletul în mâinile Domnului. Iar după ce s-a stins focul, a aflat mama sa dimpreună cu alţii, trupul fiului său nevătămat de foc şi, luându-l, l-au uns cu mir şi l-au îngropat lângă mormântul Sfinţilor Mucenici Gurie şi Samona, care pătimiseră mai înainte; pentru că, după câţiva ani, în aceeaşi zi a pătimit şi Sfântul Aviv, în care au pătimit şi ceilalţi sfinţi. Apoi, încetând prigoana, credincioşii au zidit o biserică în numele acestor trei sfinţi mucenici şi au pus într-însa sfintele lor moaşte într-o raclă ce izvora celor bolnavi tămăduiri şi multe minuni făcea acolo. Din aceste minuni, vom pomeni aici una preamărită ce s-a făcut acolo.

    Odată s-a ridicat asupra împărăţiei greceşti un neam păgân barbar de la Răsărit, care locuia aproape de perşi, ce se chema Etalite, şi multe cetăţi pustiind şi robind, a ajuns până la Edesa, vrând ca s-o ia şi pe dânsa şi s-o nimicească, precum nimicise şi multe altele. Deci împăraţii greci vrând să apere cetatea de vrăjmaşi şi să o scape de înconjurare, au adunat mulţimea oştilor lor şi le-au trimis spre ajutor la cetatea Edesa.

    Intrând oştile greceşti în Edesa, au rămas într-însa multă vreme apărând cetatea de barbari. Şi era în oastea grecilor un ostaş de neam got. Acest ostaş s-a întâmplat în Edesa că a fost în gazdă în casa unei văduve înţelepte, cu numele Sofia, care avea o singură fiică, cu numele Eufimia, pe care o păzea în feciorie ca pe lumina ochilor, învăţând-o obiceiurile cele bune şi frica de Dumnezeu. Apoi se sârguia s-o ascundă de vederea oamenilor, căci era foarte frumoasă la faţă. De aceea o păzea maică saîntr-o cameră deosebită că să n-o vadă ochii bărbăteşti. Dar petrecând gotul acela multă vreme în casa văduvei, s-a întâmplat de a văzut odată copilă şi minunându-se de frumuseţea ei, s-a rănit foarte cu inima şi se gândea neîncetat în ce chip ar putea s-o înşele.

    Deci apropiindu-se de maică să, a început să o roage ca să-i dea de soţie pe fiica ei cu toate că ticălosul acesta de got avea în ţara sa femeie şi copil. Însă tăinuia aceasta şi se făcea ca şi cum ar fi neînsurat, spre a dobândi ceea ce poftea. Dar mama copilei se lepăda de dânsul, zicând: "Nu voi da în pământ străin pe fiica mea cea unică pentru că tu eşti om străin şi vrei s-o duci pe fiica mea în pământul tău; iar eu aş fi foarte mâhnita fără dânsa, căci n-am alt fiu sau fiică, cu care aş putea să mă mângâi în văduvia mea, decât numai pe aceasta singură. Deci nu ţi-o voi da pentru că nu pot trăi dacă nu voi vedea faţa ei".

    Atunci el, umplându-se de mânie, a început a o îngrozi foarte, zicând: "De nu-mi vei da pe fiica ta, nu voi ieşi de aici până când nu voi aduce multe rele asupra ta şi te voi arunca în cea mai mare nevoie; căci sunt ostaş şi orice fel de ispită voi vrea, pot să ţi-o fac lesne". Iar ea, deşi era singură şi nu avea cine să-i ajute, cu îndrăzneală i se împotrivea. Atunci ostaşul o rugă cu momeli; apoi cu îngroziri o sfătuia ca să-i dea pe fiica ei spre însoţire. Astfel a supărat-o toată vremea cât a petrecut acolo, dându-i daruri - căci nu era dintre cei săraci -, şi a cumpărat atât văduvei cât şi fiicei sale, podoabe de aur şi haine scumpe, ca să poată dobândi ceea ce dorea.

    Însă văduva nici darurile nu le primea, ci se lepăda de dânsul, ascunzând copila cu mai mare pază, ca să n-o mai vadă acel ostaş fărădelege. Iar odată văduva a zis către dânsul: "Eu am auzit că tu ai în ţara ta femeie şi copil". Iar el, fiind biruit de dorul copilei şi neavând frică de Dumnezeu, a început a se jura şi a se blestema zicând că niciodată n-a avut femeie, ci voieşte a avea de soţie pe fiica ei şi a o face doamnă peste toată averea ce o are în patria lui. Iar văduva Sofia a crezut pe acest ostaş viclean pentru că se jura cu mii de jurăminte şi chemă pe Dumnezeu ca martor că nu are femeie.

    Atunci s-a plecat văduva spre rugămintea lui şi a voit să-i dea pe fiica sa Eufimia. Deci, ridicându-şi mâinile către Dumnezeu a zis: "Tu, Stăpâne, eşti Părintele orfanilor şi judecătorul văduvelor, caută cu milostivire spre zidirea Ta şi nu lăsa pe copila aceasta care se însoţeşte cu acest bărbat necunoscut. Nu trece cu vederea sărăcia mea şi nu mă lăsa pe mine fără de ajutor, pentru că nădăjduind spre purtarea Ta de grijă, dau pe sărmana mea fiică acestui om străin şi pe Tine Te iau martor jurămintelor şi făgăduinţelor lui".

    Apoi copila a fost dată acelui got şi, săvârşându-se nunta, trăiau în pace. Iar fiică a zămislit un fiu; dar mai înainte de a naşte s-au dus potrivnicii de la cetate, căci n-au putut s-o robească pentru că oastea grecească ce era înăuntru apăra bine zidurile ei, făcând mult război împotriva vrăjmaşilor. Iar mai vârtos se apăra cetatea cu rugăciunile Sfinţilor Mucenici Gurie, Samona şi Aviv.

    Deci, ducându-se vrăjmaşii înapoi şi oastea grecească trebuia să se întoarcă într-ale sale. Atunci şi gotul se sârguia să se întoarcă în ţara sa, iar maică, tânguindu-se nemângâiata de despărţirea fiicei sale, voia să n-o dea gotului s-o ducă în pământ străin. Însă nu putea rupe legătura însoţirii ce era legată prin legea firii. Deci, voind vicleanul ginere să plece cu soţia, Sofia l-a luat pe el şi pe fiica ei şi i-a dus în biserica Sfinţilor răbdători de chinuri, Gurie, Samona şi Aviv şi, aşezându-i înaintea sicriului lor, a zis către ginerele său: "Eu nu-ţi încredinţez pe fiica mea, dacă nu-mi vei da garanţi pe aceşti sfinţi care au pătimit pentru Hristos. Atinge-te dar de sfânta lor raclă şi jură că nu vei face nici un rău fiicei mele, ci o vei avea în dragostea ce i se cuvine şi în cinste".

    Gotul, crezând că acest lucru este uşor, îndată, fără sfială s-a atins de cinstitul sicriu al sfinţilor mucenici, zicând: "Din mâinile voastre, o, sfinţilor, primesc pe copila aceasta şi pe voi vă fac martori maicii sale, că nici un rău nu voi face soţiei mele, nici n-o voi mâhni niciodată, ci o voi păzi pe dânsa până la moartea mea". Aşa vorbea gotul, ba încă se jura pe Dumnezeu, netemându-se că Domnul Dumnezeul izbândirilor va răsplăti lui după faptele sale şi după vicleşugul lui îl va pierde.

    Iar maică, auzind jurământul ginerelui său, a strigat către sfinţii mucenici, zicând: "Vouă, după Dumnezeu, o, Sfinţilor Mucenici, vă încredinţez pe fiica mea şi prin voi o dau acestui străin". Astfel rugându-se, s-au sărutat una pe alta cu dragoste şi s-au despărţit. Văduva Sofia s-a întors acasă, iar gotul şi Eufimia au plecat în calea lor. Apoi pe sluga pe care o aveau atunci pe lângă dânşii, a eliberat-o, ca să nu se descopere taina din casa ei.

    După o cale atât de lungă, ajungând la patria gotului şi fiind aproape de casa lui, s-a repezit gotul asupra copilei ca un vrăjmaş cu mare răutate, uitând de dragostea cea faţă de dânsa şi de jurământul ce-l dăduse. A dezbrăcat de pe dânsa hainele cele scumpe şi podoabele cele de aur şi a îmbrăcat-o în haine proaste, ca pe o roabă şi, scoţând sabia, a îngrozit-o pe dânsa, zicând: "De vrei să fii vie, atunci când vei intra în casa mea, să nu spui nimănui nimic din cele ce s-au petrecut între noi, ci să zici că-mi eşti roabă; fiindcă eu am în casa mea femeie şi copil, iar tu să fii roaba femeii mele şi să te supui ei în toate. Iar de vei spune ei sau altcuiva din rudeniile mele că te-am luat pe tine de soţie, atunci sabia aceasta îndată o vei vedea pe grumazul tău şi vei muri cu amar".

    Astfel văzându-se copila înşelată şi batjocorită de acel barbar, auzind îngrozirea lui, s-a înspăimântat şi, fiindu-i frică, a zis către dânsul: "Oare aceasta este dragostea ta? Aceasta este împlinirea făgăduielilor tale? Acestea sunt jurămintele tale? Oare astfel ţi-a fost gândul, ca pe mine soţia ta, să mă faci roabă, eu care eram slobodă? Eu pentru tine am lăsat pe maica mea, rudenii şi patrie şi m-am lipit de tine cu dragoste nefăţarnică, crezând cuvintelor tale pe care le-ai întărit cu jurământ. Iar tu acum îmi răsplăteşti cu amar în locul dragostei mele şi în loc de bărbat şi soţ te-ai făcut vrăjmaş şi muncitor aducându-mă în pământ străin, ca să mă pierzi pe mine aici".

    Acestea zicând, şi-a ridicat mâinile şi ochii către cer, oftând din adâncul inimii şi tânguindu-se amar şi plângând, a strigat către Dumnezeu, zicând: "Dumnezeul părinţilor mei, vezi nevoia mea, auzi suspinul meu şi ia aminte la glasul rugăciunii mele. Vezi ce-mi face mie călcătorul de jurământ şi mă izbăveşte din toate răutăţile acestea cu rugăciunile sfinţilor tăi plăcuţi, care pentru Tine au pătimit. O, Sfinţilor Mucenici Gurie, Samona şi Aviv, pe voi vă chem acum, ajutaţi-mi mie celeia ce am căzut în neaşteptată nevoie; pentru că eu, nădăjduind spre voi, am mers după gotul acesta. Deci fiţi răzbunători asupra lui, iar pe mine izbăviţi-mă dintr-o nevoie ca aceasta".

    Astfel tânguindu-se ea cu amar şi rugându-se către Dumnezeu în taina inimii sale, a intrat în casa gotului. Iar femeia văzând pe copilă şi luând aminte la frumuseţea ei, s-a tulburat de zavistie căci zicea că bărbatul ei a luat pe tânăra aceasta cu gând rău. Deci a întrebat pe bărbatul său, zicând: "Cine este fecioară aceasta şi de unde ai adus-o?"

    Iar el a zis: "Am adus-o din Edesa, ca să-ţi fie ţie roabă". Iar femeia a zis: "Frumuseţea feţei o arată a fi liberă, nu roabă". Iar bărbatul a zis: "Deşi a fost liberă în pământul ei, precum faţa o arată, însă acum este roaba ta". Iar Eufimia, de frică, neîndrăznind a zice ceva, tăcea şi se supunea femeii gotului, slujind ca o roabă doamnei sale, pentru că nu ştia ce să facă pentru a se izbăvi de primejdia ce o cuprinsese.

    Acolo făcea slujbă ca o roabă şi, având pe sfinţii mucenici totdeauna în mintea sa, grăia către dânşii cu lacrimi: "Sârguiţi de ajutaţi-mi mie, roabei voastre, o, sfinţilor, sârguiţi-vă de mă miluiţi şi nu treceţi cu vederea batjocură şi înşelăciunea ce mi s-a făcut". Iar stăpâna ei, având pizmă în inima sa, s-a făcut aspră şi cumplită spre copilă şi-i poruncea să facă lucrurile cele mai grele şi în multe feluri o muncea. Apoi mai cumplit decât toate era, că nu voia să vorbească cu dânsa niciodată şi nici tânără nu ştia limba aceea, neputând să spună stăpânei sale nimic. Căci se temea de got ca să nu o omoare, dacă ar spune stăpânei sale ceva din cele privitoare la sine. Iar după puţină vreme femeia gotului a cunoscut că Eufimia este îngreuiată şi s-a aprins asupra ei cu mai multă pizmă şi mai cumplită mânie, poruncindu-i a face lucrurile cele mai aspre şi mai grele, vrând cu acest chip s-o omoare.

    Împlinindu-se zilele, a născut un băiat care avea asemănarea gotului, tatăl adevărat al acelui prunc. Iar femeia gotului văzând copilul că după chip este asemenea bărbatului său, s-a umplut de nespusă mânie şi cugetă în ce chip să-l omoare. Şi a zis către bărbatul său: "În zadar te lepezi că n-ai cunoscut pe tânăra aceasta, pentru că iată, pruncul cel născut dintr-însa este adevărată dovadă; căci îţi seamănă ţie în toate". Iar el iarăşi s-a lepădat, zicând: "Nu este adevărat, căci eu niciodată n-am cunoscut-o, iar tu ai stăpânire peste dânsa şi orice voieşti fă cu dânsa căci este roaba ta". Atunci prea înrăutăţita femeie a pus în mintea sa gând să omoare pe copil cu otravă. Şi după puţină vreme a pregătit otravă de moarte, apoi a trimis pe maica copilului la lucru.

    Rămânând copilul singur, femeia i-a turnat otrava cea de moarte în gura lui şi îndată a murit copilul. Întorcându-se maica de unde a fost trimisă, a văzut pe copil zăcând mort şi s-a umplut de negrăită jale, încât i se rupea inima de mare supărare pentru copil. Ea nu ştia care este pricina morţii copilului, pentru că nu fusese nimeni atunci în casă, când stăpâna sa a turnat otrava în gura copilului. Deci, privind maică pe fiul său, a văzut otrava curgând din gura lui şi şi-a adus aminte că stăpână s-a lăudat odată asupra ei şi asupra copilului că îi va pierde pe dânşii cu moarte. Atunci a priceput că ea este pricina morţii copilului, însă tăcea neîndrăznind a zice ceva.

    Şi luând puţină pânza, a şters otrava care curgea din gura copilului şi a păstrat-o la sine, nespunând nimănui taina aceea; apoi a îngropat copilul. După câteva zile gotul a chemat la ospăţ pe prietenii săi şi tânăra slujea la masă. Deci, când a venit vremea să dea paharul la stăpâna sa, vrând să cunoască dacă într-adevăr ea a omorât copilul ei cu otravă, a luat pânza aceea cu care ştersese gura copilului şi a înmuiat-o în ascuns în paharul cel cu băutură şi, scoţând-o, a stors-o iarăşi în pahar. Apoi a dat băutura aceea stăpânei sale. Aceasta, neştiind nimic, a băut din pahar şi astfel s-a întors durerea la capul ei, căci în acea noapte a murit repede femeia gotului, căzând în groapa pe care a săpat-o altuia.

    Gotul, sculându-se a doua zi şi văzând pe femeia lui moartă, s-a spăimântat de moartea ei cea repede. Apoi s-a umplut toată casa de jale, adunându-se rudeniile, prietenii şi vecinii şi plângând pentru dânsa. După aceea, zidind mormânt frumos, a îngropat-o cu cinste şi trecând şapte zile de la moartea ei şi-au adus aminte rudeniile moartei de tânăra cea adusă din Edesa şi au zis: "Nu este altcineva pricina morţii rudei noastre decât numai roaba aceasta, căci ea totdeauna avea pizmă asupra ei".

    Deci s-au sculat toţi asupra Eufimiei şi voiau s-o dea ighemonului ca s-o bată şi s-o întrebe cum a omorât pe stăpâna sa. Dar nefiind atunci ighemonul acasă, cei fărădelege au făcut alt sfat şi au hotărât ca să îngroape pe Eufimia de vie, împreună cu cea moartă. Deci, descoperind mormântul celei moarte, au pus pe tânăra acolo, lângă trupul cel împuţit şi plin de viermi, ca să moară cu moarte negrăită, apoi au prăvălit o piatră mare peste mormânt şi au pus strajă. Cine va putea spune supărarea şi necazul ce avea atunci în mormânt tânăra aceea? Căci era cuprinsă de frică, de spaimă mare şi de plângere. Să-şi închipuiască cineva ce fel de frică şi nevoie are omul viu închis în mormânt, împreună cu un trup împuţit.

    În acea strâmtoare fiind Eufimia, a strigăt din mormânt către Dumnezeu în amărăciunea inimii sale, precum odinioară proorocul Iona în pântecele chitului şi se ruga, zicând: "Doamne, Dumnezeul puterilor, Care Te odihneşti peste heruvimi şi vezi adâncurile; Tu vezi amărăciunea inimii mele şi strâmtorarea mea în acest mormânt întunecos şi împuţit. Tu ştii că pentru numele Tău am fost dată acestui got fără de lege, căci el, jurându-se cu numele Tău, m-a luat pe mine. Deci, miluieşte-mă pentru numele Tău Cel sfânt. Tu omori şi faci viu, pogori în iad şi ridici; deci izbăveşte-mă din această moarte amară şi mă scoate din acest mormânt ca din iad căci eşti puternic a scula şi pe cei morţi, cu cât mai vârtos pe mine cea vie, care sunt aproape de moarte; deci scoate-mă din porţile morţii. Miluieşte-mă, o, Stăpâne, pentru rugăciunile Sfinţilor Tăi Mucenici Gurie, Samona şi Aviv a căror vărsare a sângelui şi moarte a lor ai primit-o ca pe o jertfă curată. O, Sfinţilor Mucenici, vrăjmaşul meu v-a pus garanţi maicii mele; deci miluiţi-mă pe mine, care pier cumplit".

    Astfel rugându-se în amărăciunea sufletului, iată s-au arătat trei bărbaţi purtători de lumină, strălucind ca trei luceferi, adică Sfinţii Mucenici Gurie, Samona şi Aviv. Şi îndată a pierit duhoarea care era în mormânt, iar Eufimia a mirosit frumoasă mireasmă care ieşea nu din trup, ci de la sfinţii mucenici cei ce se arătaseră. Sfinţii au zis către dânsa: "Îndrăzneşte, fiică, şi nu te teme; degrab vei dobândi mântuirea". Acestea zicând sfinţii, s-a îndulcit inima Eufimiei de vederea cea prealuminată a sfinţilor şi de cuvintele lor cele mângâietoare. Apoi, umplându-se de bucurie, a adormit cu un somn dulce. Iar pe când dormea, a fost luată din mormânt, cu puterea cea nevăzută şi atotputernică a lui Dumnezeu şi într-un ceas a fost adusă în Edesa în biserica Sfinţilor Mucenici Gurie, Samona şi Aviv, unde a fost pusă lingă cinstitul lor mormânt. Şi era atunci noapte când a fost adusă Eufimia şi se săvârşea în biserică obişnuita cântare a Utreniei.

    Deşteptându-se din somn, a văzut iarăşi pe Sfinţii Mucenici zicând către dânsa: "Bucură-te, fiică, şi cunoaşte unde eşti acum. Iată am împlinit ceea ce am făgăduit; mergi acum cu pace la maica ta". Zicând acestea, s-au făcut nevăzuţi, iar tinăra sculându-se, lua seama unde este; căci cunoştea acum că nu este în mormânt. Apoi, văzând zidurile bisericii şi cinstita raclă a Sfinţilor Mucenici şi auzind cântarea clericilor, a cunoscut că este în Edesa în biserica Sfinţilor răbdători de chinuri ai lui Hristos, Gurie, Samona şi Aviv.

    Deci s-a umplut de negrăită bucurie şi veselie şi, cuprinzând cu dragoste racla Sfinţilor Mucenici, cu lacrimi a dat mulţumire lui Dumnezeu şi sfinţilor Lui pentru mila ce a făcut cu dânsa. Şi astfel grăia în mulţumirea sa: Dumnezeul nostru, în cer şi pe pământ, toate câte a vrut a făcut. Trimis-a din cer şi m-a mântuit. Bine eşti cuvântat, Doamne, Cel ce mântuieşti pe cei ce nădăjduiesc spre Tine. Seara se va sălăşlui plângere şi dimineaţa bucurie.

    Acestea şi multe altele zicând ea cu lacrimi de bucurie, preotul a auzit cuvintele şi plângerea ei. Apoi, apropiindu-se de dânsa, a întrebat-o: "Cine eşti tu şi pentru ce plângi aşa?" Iar ea, deschizându-şi gura, a început a-i spune lui toate cu de-amănuntul; cum a fost dată de maică să gotului, în urma jurământului de lângă racla sfinţilor şi ce a pătimit de la acel călcător de jurământ; cum a fost închisă în mormânt şi cum, rugându-se ea, i s-au arătat Sfinţii Mucenici şi într-un ceas au adus-o pe ea din ţara goţilor în biserica aceasta. Iar preotul, auzind acestea, s-a spăimântat, mirându-se de puterea cea mare a lui Dumnezeu. Însă nu voia să creadă desăvârşit cele grăite şi a întrebat-o: "Cine este maica ta?" Apoi înştiinţându-se că văduva Sofia este maica ei, a trimis îndată după dânsa, chemând-o să vină la biserică.

    Sofia, neştiind nimic, a venit degrabă şi văzând pe fiica sa stând lângă cinstita raclă a sfinţilor mucenici, îmbrăcată în haine proaste, s-a spăimântat de o vedere că aceea nenădăjduită; apoi s-au îmbrăţişat, plângând amândouă, încât nu puteau să vorbească vreun cuvânt. După aceea, nu degrabă potolindu-se de tânguirea lor cea cu lacrimi, a întrebat-o maică să: "Cum ai venit aici, fiica mea preadulce şi pentru ce eşti îmbrăcată cu aceste haine întinate?" Iar ea a spus toate cu de-amănuntul cele ce a pătimit în pământ străin de la acel bărbat viclean, cum ieri a fost îngropată în mormânt şi cum a fost scăpată cu preaslăvire şi a fost adusă aici, prin mijlocirea Sfinţilor Mucenici Gurie, Samona şi Aviv.

    Auzind acestea, mama ei se topea cu inima de durere. Şi toţi cei ce se întâmplaseră acolo, ascultând cuvintele ce le spunea Eufimia, se minunau foarte şi preamăreau puterea lui Dumnezeu cea atotputernică şi mila Lui. Apoi mama ei, cazând înaintea raclei Sfinţilor Mucenici, înălţa mulţumire lui Dumnezeu şi sfinţilor Lui cu mare glas; şi toată ziua aceea a petrecut-o în biserică, rugându-se, mulţumind lui Dumnezeu şi cuprinzând racla sfinţilor mucenici cu dragoste şi cu osârdie. Iar seara târziu, luând maică pe fiica sa, s-a dus cu bucurie la casa ei, lăudând pe Dumnezeu.

    A doua zi a străbătut prin toată cetatea vestea despre acea minune. Şi s-au adunat de pretutindeni în casa văduvei rudeniile şi vecinii care se minunau de cele ce povestea copila Eufimia. Apoi toţi lăudau numele Domnului, propovăduindu-se ajutorul Sfinţilor Mucenici. De aici înainte Sofia a vieţuit împreună cu fiica ei cu plăcere de Dumnezeu, povestind tuturor puterea Lui, care se arătase lor cu milostivire. Şi Eufimia zicea: "Dreapta Domnului a făcut putere, dreapta Domnului m-a adus pe mine de la goţi la Edesa. Nu voi muri, ci voi fi vie şi voi povesti lucrurile Domnului". Iar Dumnezeu a făcut izbânda acelui got călcător de jurământ în acest chip.

    După câţiva ani acel neam păgân, care şi mai înainte dăduse război asupra grecilor, unindu-se cu perşii, iarăşi s-a răsculat asupra ţinutului aceluia şi încerca să ia cetatea Edesa. Pentru aceea iarăşi a fost trimisă oastea grecească la Edesa spre apărarea cetăţii. Şi a venit împreună cu oastea aceea şi gotul cel mai sus pomenit, care cu vicleşug şi cu înşelăciune luase de la Sofia pe fiica ei, Eufimia. El nu ştia nimic de minunea ce se făcuse, căci socotea acum că Eufimia a murit în mormânt fiind închisă cu femeia sa cea moartă. El a venit la casa Sofiei ca la soacra sa, neruşinîndu-se. Dar ea, văzând că vine, a ascuns pe Eufimia în cămara cea mai dinăuntru şi l-a primit în casa sa ca pe un ginere al său, ca şi cum se bucura de venirea lui.

    Apoi, adunându-şi rudeniile sale şi vecinii, a început înaintea lor a întreba pe got, zicând: "Cum aţi călătorit de aici şi cum s-a păzit fiica mea, fiind pe cale îngreuiată şi cum a născut? Căci multă mâhnire am avut pentru dânsa şi mă temeam să nu i se întâmple ceva de supărare, pe cale". Iar el a răspuns: "Dumnezeu, cu rugăciunile tale, ne-a uşurat calea de am călătorit fără necaz şi fiica ta este sănătoasă şi a născut un băiat. Ea îţi trimite închinăciune prin mine şi de nu ne-ar fi fost fără de veste această plecare, apoi şi fiica ta ar fi venit la tine, împreună cu mine şi cu copilul, ca să te mângâi împreună cu dânsa. Dar va veni în altă vreme mai lesnicioasă".

    Sofia, auzind cuvintele acestea s-a aprins de dreaptă mânie faţă de cuvintele mincinoase ale acestui om rău şi a strigat tare, rupându-şi hainele şi zicând: "Înşelătorule, vicleanule şi ucigaşule! Ce ai făcut cu fiica mea?" Zicând acestea, a scos pe Eufimia din cămara cea dinăuntru şi a adus-o înaintea ucigaşului. Apoi a zis: "Oare cunoşti pe această tânără? Cine este aceasta? Ştii unde ai închis-o pe dânsa, călcătorule de jurământ? Cum ai dat-o morţii, nelegiuitule?" Iar el, auzind aceste cuvinte şi văzând pe Eufimia, s-a cutremurat şi a rămas fără de glas, nemaiputând a-şi deschide gura să grăiască vreun cuvânt; ci era ca un mort.

    Atunci, rudeniile şi vecinii care se adunaseră acolo, l-au închis cu grijă într-o cameră şi au pus strajă la uşă. Iar Sofia împreună cu fiica sa, chemând un scriitor, au scris toate cele ce li s-au întâmplat, nelăsând nimic nescris din acea minune. Apoi, mergând la fericitul Evloghie, episcopul acelei cetăţi, i-a dat acea scrisoare, spunându-i despre venirea vrăjmaşului şi vicleanului său ginere. Iar episcopul citind scrisoarea, îndată, luând clerul său, a mers la voievodul care era peste oştile greceşti ce veniseră acolo. Şi a poruncit ca înaintea voievodului să se citească scrisoarea aceea, dată de văduva şi de fiica sa, în care era scrisă cu amănuntul minunea Sfinţilor Mucenici.

    Voievodul, ascultând cu luare aminte, s-a spăimântat de acea minune preamărită şi toţi cei care erau împreună cu dânsul s-au umplut de frică. Apoi voievodul îndată a poruncit să aducă înaintea lui atât pe got, cât şi pe văduva Sofia împreună cu fiica sa Eufimia. Şi a poruncit ca să se citească iarăşi povestirea în auzul tuturor, căci se adunase mulţime de popor în curtea voievodului, bărbaţi şi femei. Deci, voievodul a întrebat pe got dacă sunt adevărate cele scrise, iar gotul a răspuns că sunt adevărate şi nu este nici o minciună într-însele. Atunci voievodul a zis către dânsul: "Ucigaşule, ticălosule, cum nu te-ai temut de Dumnezeu, nici de judecata Lui cea înfricoşată? Cum nu te-ai înfricoşat de jurământul ce l-ai făcut lingă racla Sfinţilor Mucenici, pe care i-ai făcut garanţi şi martori ai făgăduinţei tale? Pentru ce n-ai miluit pe fecioara pe care ai înşelat-o cu vicleşugul tău? Deci primeşte vrednica pedeapsă pentru faptele tale!" Şi îndată a poruncit să-i taie capul cu sabia şi să ardă în foc trupul lui.

    Dar iubitorul de Dumnezeu episcop a rugat mult pe voievod ca să nu piardă cu moarte pe got, ci să facă milă cu dânsul şi să-l lase viu, ca să preamărească minunile lui Dumnezeu. Iar voievodul a răspuns episcopului: "Mă tem a milui pe cel ce a făcut atâta răutate, ca să nu minii pe Sfinţii Mucenici pe care i-a înşelat acest călcător de jurământ". Deci, gotul a fost tăiat după porunca voievodului, iar pentru rugămintea episcopului, trupul lui n-a fost ars ci l-a îngropat în pământ; şi astfel a luat sfârşit acel om ticălos. Astfel, Dumnezeu Se preamărea întru sfinţii Săi, Căruia şi de la noi păcătoşii, să-I fie slavă, cinste şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Viaţa Sfântului Mucenic Aviv diaconul.  Când Biserica lui Dumnezeu era prea mult prigonită de slugile diavolului Diocleţian şi Maximian şi era înconjurată de multe primejdii, ca o corabie pe marea lumii, în acea vreme se aflau aproape de cetatea Edesei doi bărbaţi dreptcredincioşi şi cu fapte bune, anume Gurie şi Samona. Ei vieţuiau în locuri deosebite, ca într-un liman neînviforat; dar, fiind crescuţi în Edesa, n-au voit a rămâne într-însa, pentru gâlcevile şi fărădelegile ce se făceau în cetate, precum zice David: Văzut-am fărădelege şi pricire în cetate. Ci, fugind de lume şi de răutăţile ei, au ieşit afară din cetate şi, depărtându-se de oamenii cei necredincioşi, se apropiau de Unul Dumnezeu, crezând în El şi slujindu-I cu osârdie ziua şi noaptea, în post, în rugăciune şi în păzirea sfintelor Lui porunci. Dar nu numai ei singuri slujeau Domnului cu credinţă, ci şi pe alţii îi povăţuiau; apoi pe mulţi necredincioşi, întorcându-i de la închinarea de idoli, îi aduceau către adevăratul Dumnezeu.

    Deci, înştiinţându-se despre dânşii Antonin, care era pus atunci  împăraţii romanilor ca stăpânitor în cetatea Edesei, a poruncit îndată să-i prindă pe ei şi pe toţi cei care urmau învăţăturii lor. Fiind prinşi de pagini, mărturisitorii lui Hristos, Gurie şi Samona, şi împreună cu dânşii mulţime de credincioşi, au fost ţinuţi sub strajă până la o vreme. Iar după câtăva vreme, chemând Antonin pe urmaşii lui Hristos, a poruncit tuturor să se plece poruncii împăratului şi să aducă jertfă idolilor; dar nici unul n-a voit să se lepede de Domnul lor. Atunci a poruncit să pună asupra lor răni multe, gândind că de va îndupleca spre închinarea de idoli pe învăţătorii creştinilor, apoi şi ceilalţi se vor pleca cu lesnire. Pentru aceea numai pe Gurie şi pe Samona i-a oprit la întrebare, iar pe ceilalţi, certându-i cu bătăi, i-a eliberat la casele lor ca şi cum şi-ar fi făcut milă cu dânşii.

    Deci, pe cei doi sfinţi mărturisitori punându-i înaintea judecăţii, a zis către dânşii: "Marii noştri împăraţi vă poruncesc ca, depărtându-vă de credinţa creştinească, să vă închinaţi marelui zeu Die (Joie) şi să-i aduceţi tămâie în capiştea lui". La aceasta Sfântul Samona a răspuns: "Nu ne vom depărta de credinţa cea dreaptă, prin care aşteptăm să dobândim viaţă fără de moarte şi nu ne vom închina lucrurilor făcute de mâini omeneşti". Iar Antonin a zis: "Sunteţi datori a împlini desăvârşit porunca împărătească".

    Gurie a răspuns: "De sfânta noastră credinţă cea fără prihană nu ne vom lepăda niciodată, nici nu ne vom învoi cu dorinţa omenească cea rea şi pierzătoare, ci vom face voia Domnului nostru, Care a zis: Tot cel ce Mă va mărturisi înaintea oamenilor şi Eu îl voi mărturisi pe el înaintea Părintelui Meu, Care este în ceruri. Iar cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu de dânsul înaintea Părintelui Meu, Care este în ceruri". Atunci a început judecătorul a-i îngrozi cu moarte, dacă nu se vor supune voii împărăteşti. Dar Sfântul Samona i-a răspuns cu îndrăzneală, zicând: "Noi nu vom muri, o, muncitorule, făcând voia Ziditorului nostru, ci mai vârtos vii vom fi în veci. Iar de vom urma poruncii împărăteşti, deşi nu vom fi ucişi de tine, vom pieri singuri". Acestea auzindu-le judecătorul Antonin, a poruncit să arunce pe sfinţi într-o temniţă întunecoasă.

    În acea vreme a venit în Edesa ighemonul Muzonie, fiind trimis de păgânii împăraţi pentru uciderea creştinilor. Acela, scoţând din temniţă pe Sfinţii Mucenici Gurie şi Samona, i-a pus înaintea sa şi a zis către dânşii: "Aceasta este porunca împăraţilor noştri, ca să aduceţi vin şi tămâie la altarul lui Die. Iar de nu, apoi eu vă voi pierde cu multe munci. Căci trupul vostru îl voi zdrobi cu bătăi; apoi, spânzurându-vă de mâini şi de picioare, voi rupe toate încheieturile trupurilor voastre şi voi pune asupra voastră munci noi, nemaiauzite, pe care nu le veţi putea răbda".

    Sfântul Samona la acestea a răspuns: "Ne temem mai tare de viermii cei neadormiţi şi de focul cel nestins, care este gătit tuturor celor ce s-au lepădat de Domnul, decât de muncile pe care le-ai pomenit tu; pentru că Acela, Căruia îi aducem jertfă înţelegătoare, ne va întări pe noi în munci şi nebiruiţi ne va arăta; după aceea răpindu-ne din mâinile tale, ne va sălăşlui unde este petrecerea tuturor celor ce se veselesc. Deci, nu ne temem de îngrozirea ta, pentru că tu te într-armezi numai împotriva trupului, iar sufletul nu-l poţi vătăma. Căci până când sufletul vieţuieşte în trup, până atunci mai mult se curăţeşte şi se luminează prin muncile care se aduc trupului; şi cu cât se strică omul nostru cel din afară, cu atât se înnoieşte cel dinăuntru. De aceea prin răbdare alergăm spre nevoinţa care ne stă înainte".

    Iar ighemonul iarăşi a zis: "Lăsaţi nebunia voastră şi ascultaţi sfatul meu; depărtaţi-vă de rătăcirea voastră şi faceţi porunca împăratului, că nu veţi putea răbda muncile pe care vi le-am gătit vouă". Sfântul Gurie a răspuns: "Nici n-am rătăcit, precum ţi se pare, nici nu vom asculta sfatul nebuniei tale, nici voii împărăteşti nu ne vom supune. Căci nu vom fi atât de mici la suflet şi nebuni ca, temându-ne de muncile tale, să mâniem pe Domnul nostru. Deci nu ne vom teme, căci suntem robii Aceluia, Care, arătându-ne bogăţia bunătăţii Sale, şi-a pus sufletul pentru noi. Apoi, oare să nu stăm şi noi pentru Dânsul, împotriva păcatului până la sânge? Vom sta tare, pentru Iisus, Cel ce ne întăreşte pe noi. Vom sta neclintiţi de meşteşugirile vrăjmaşului; vom sta până când vom surpa pe vrăjmaşul cel ce s-a sculat asupra noastră".

    Deci, văzându-i muncitorul neclintiţi în credinţa lor, s-a întors spre a-i munci şi a poruncit să lege pe unul de o mână şi pe altul de altă mână şi aşa să-i spânzure; iar de picioarele lor să lege câte o piatră grea. Aşa au răbdat spânzuraţi de la ceasul al treilea până la ceasul al optulea; iar ighemonul în acea vreme zăbovea, judecind pe alţii. După aceasta i-a întrebat de voiesc să se plece poruncii împărăteşti ca să scape de munci. Iar ei au rămas neschimbaţi în mărturisirea lor cea bună. Atunci a poruncit muncitorul să-i dezlege şi să-i arunce într-o temniţă foarte întunecoasă, în care nu strălucea niciodată lumina soarelui, nici vântul nu o răcorea. Şi au petrecut în acea temniţă din ziua cea dintâi a lui august până la zece noiembrie, având picioarele legate în obezi. Iar ei, răbdând închisoare, foame şi sete, mulţumeau lui Dumnezeu.

    După o închisoare atât de grea şi îndelungată, au fost scoşi la judecată înaintea ighemonului. Sfântul Gurie era abia viu, fiind slăbit de nevoia cea mare a temniţei, de multă foame şi sete; iar Sfântul Samona era sănătos. Şi i-a întrebat ighemonul, zicând: "Oare nu v-aţi socotit atâta vreme în temniţă şi nu v-aţi schimbat inima voastră cea împietrită, ca să ascultaţi sfatul meu cel bun, ca, cinstind pe zeii noştri, să scăpaţi de nişte asemenea nevoi?"

    Sfinţii au răspuns: "Cele ce am grăit ţie mai înainte, acelea grăim şi acum: Nu ne vom depărta de Domnul nostru Iisus Hristos, iar tu munceşte-ne pe noi cum voieşti!" Deci, a poruncit muncitorul să ducă în temniţă pe Sfântul Gurie, care era bolnav, că nu voia să-l muncească atunci ca să nu moară degrabă; pentru că încă nădăjduia că îl va îndupleca spre a sa păgânătate. Iar pe Sfântul Samona a poruncit să-l spânzure de un picior cu capul în jos, iar de celălalt picior să-i lege o greutate de fier.

    Şi a fost spânzurat astfel, de la ceasul al doilea din zi până la ceasul al nouălea. Atunci li s-a făcut milă de dânsul ostaşilor care stăteau împrejur, şi-l sfătuiau rugându-l să se plece poruncii împărăteşti şi să scape de acele munci grele. Iar el nu le răspundea nimic, ci, uitându-se la cer, se ruga lui Dumnezeu din adâncul inimii şi pomenea minunile Lui cele din veac, zicând:

    "Doamne, Dumnezeul meu, fără de a Cărui voie nici o pasăre nu cade în laţ! Tu, Care ai desfătat inima lui David în nevoi, Care pe proorocul Daniil l-ai arătat mai tare decât leii şi pe cei trei tineri din Babilon i-ai făcut biruitori; Tu, Doamne, Cela ce ştii neputinţa firii noastre, vezi războiul care s-a sculat asupra noastră, căci se sârguieşte vrăjmaşul să zădărnicească lucrul mâinilor Tale şi să ne lipsească pe noi de slava care este la Tine. Ci Tu, cu ochiul bunei Tale îndurări, caută spre noi şi păzeşte în noi nestinsă făclia poruncilor Tale şi cu lumina Ta îndreptează paşii noştri şi ne învredniceşte a ne îndulci de fericirea Ta; că bine eşti cuvântat în vecii vecilor".

    Astfel rugându-se pătimitorul, un om scria repede cele grăite de dânsul. Apoi a poruncit ighemonul să dezlege pe Samona, dar fiind dezlegat nu putea să stea pe picioarele sale, pentru că încheieturile genunchilor şi ale coapselor se rupseseră din locurile lor. Deci, luându-l slujitorii, după porunca muncitorului, l-au dus în temniţă şi l-au pus lângă Sfântul Gurie.

    Iar în luna noiembrie în 15 zile, Mozonie ighemonul, sculându-se la cântarea cocoşilor, a mers în divan unde se făceau judecăţile şi mergeau înaintea lui purtătorii de arme; apoi a şezut la judecată cu mare mândrie şi a poruncit să aducă înaintea sa pe Gurie şi Samona. Sfântul Samona mergea între doi ostaşi, ţinându-se de dânşii cu amândouă mâinile şi şchiopătând cu picioarele, pentru că erau rupte din încheieturi de când fusese spânzurat. Iar pe Gurie l-au dus slujitorii, fiindcă nu mai putea să păşească câtuşi de puţin, căci picioarele lui, care fuseseră strânse în obezi, erau rănite cumplit.

    Căutând asupra lor, ighemonul a început a grăi: "Aţi avut vreme destulă să vă luaţi seama şi să alegeţi ce este mai bine, viaţa sau moartea. Spuneţi-mi dar acum, ce v-aţi gândit? Oare v-aţi săturat cu muncile ce au trecut şi acum v-aţi hotărât să împliniţi porunca împărătească, pentru ca să vă îndulciţi cu cei vii de lumina cea dulce?" Sfinţii au răspuns la acestea: "Socotitu-ne-am şi ne-am ales ceea ce ne va fi nouă de folos. Am ales mai bine a primi moarte pentru Hristos, decât viaţa pentru lumea aceasta deşartă, pentru că destul ne este nouă vremea ce a trecut, în care ne îndulceam de lumina zilei celei întunecate. Iar acum, sufletele noastre doresc a trece către lumina cea neînserată".

    Ighemonul a zis: "Mi-aţi surzit urechile cu cuvintele voastre cele potrivnice. Eu pe scurt vă grăiesc şi vă dau un sfat de folos: să puneţi tămâie pe altarul lui Die şi apoi vă veţi duce pe la casele voastre cu pace. Iar de nu, îndată voi porunci ca să vă taie capetele". Sfinţii au răspuns: "Nu sunt de trebuinţă multe cuvinte; iată suntem înaintea ta şi ceea ce voieşti a face, nu întârzia, ci fă, pentru că noi nu vom înceta a spune că suntem robi ai Domnului nostru Iisus Hristos şi unui Dumnezeu ne închinăm, iar de închinarea idolilor ne lepădăm". Atunci ighemonul a dat hotărâre asupra lor, ca să fie tăiaţi cu sabia.

    Sfinţii, auzind despre tăierea cu sabia, s-au bucurat mult, fiindcă mai degrabă se vor dezlega de trup şi vor merge către Domnul Cel dorit. Deci tiranul a poruncit speculatorului, ca să pună pe mucenici într-o căruţă şi ducându-i departe după cetate, să le tăie capetele acolo. Atunci sfinţii au fost duşi după cetate, pe porţile cele dinspre miazănoapte, neştiind nimeni dintre cetăţeni, pentru că toţi dormeau în acea vreme. Apoi i-a suit pe un munte ce se chema Vetilavicle; acolo stând ostaşii, a poruncit speculatorului să taie pe sfinţi. Iar sfinţii coborându-se din căruţe, au cerut puţină vreme ca să se roage. Şi rugându-se cu sârguinţă, au zis la sfârşit: "Dumnezeule, Părintele Domnului nostru Iisus Hristos, primeşte cu pace sufletele noastre". Apoi întorcându-se Sfântul Samona către speculator, a zis: "Săvârşeşte porunca!" După aceea, plecându-şi sfintele lor capete sub sabie, au fost tăiaţi pe când se lumina de ziuă. Şi astfel s-a săvârşit alergarea lor. Înştiinţându-se credincioşii despre sfârşitul sfinţilor mucenici, au mers şi au luat sfintele lor trupuri şi le-au îngropat cu cinste.

    Trecând câţiva ani, păgânul împărat Liciniu, care împărăţea împreună cu marele Constantin, a venit în Nicomidia şi, lepădându-se de Constantin, a pornit prigoană împotriva creştinilor, nepăzind aşezământul pe care-l făcuse cu marele Constantin. Pentru că acesta, dând lui Liciniu pe sora sa de soţie şi, făcându-l părtaş al împărăţiei romanilor, a pus astfel de aşezământ ca Liciniu să nu facă nici un rău creştinilor, deşi era de credinţă pagina; ci pe fiecare să-l lase să vieţuiască după cum va voi şi orice credinţă va iubi, aceea să o ţină.

    Liciniu, neţinând un aşezământ ca acesta şi lepădând dragostea către Constantin, făcătorul său de bine, s-a sculat asupra creştinilor în părţile Răsăritului şi mulţime mare de dreptcredincioşi îi pierdea cu felurite morţi. Atunci în oraşul mai sus numit Edesa, în care pătimiseră mai înainte Sfinţii Mucenici Gurie şi Samona, era un diacon numit Aviv. Acesta, umblând prin tot oraşul Edesa din casă în casă, învăţa pe oameni credinţa creştinească şi-i întărea în mărturisirea lui Hristos, încât pe mulţi necredincioşi îi sfătuia să trăiască cu plăcere de Dumnezeu.

    Înştiinţându-se despre dânsul eparhul cetăţii, anume Lisanie, a scris către împăratul Liciniu despre Aviv, că a umplut tot oraşul Edesa cu înşelăciunea creştinească. Deci, îl întreba ce porunceşte pentru dânsul. Pentru aceea Lisanie a scris către împăratul ca să ia de la dânsul stăpânire spre a munci pe creştini, căci încă nu-i era încredinţată puterea spre a face ceva rău creştinilor. Iar împăratul îndată a scris înapoi către dânsul, să pedepsească cu moarte pe Aviv. Deci, luând Lisanie porunca împărătească, a trimis să caute pe Sfântul Aviv spre a fi muncit.

    Sfântul Aviv petrecea atunci într-o casă neştiută, împreună cu mama sa şi cu rudeniile sale, având sârguinţa spre înmulţirea sfintei credinţe, pe care, unde nu putea pe faţă, o propovăduia în ascuns. Ostaşii, căutând pe fericitul diacon Aviv prin toată cetatea, el, în loc să se ascundă, s-a dat pe faţă şi, ieşind din casa sa, s-a dat singur în mâinile ostaşilor. Acolo, întâlnind pe cel mai mare al ostaşilor, care avea numele Teoteki, a zis către dânsul: "Iată eu sunt Aviv, pe care aveţi poruncă a-l căuta; deci, luaţi-mă şi duceţi-mă la cel ce v-a trimis". Iar Teoteki, căutând către dânsul cu blândeţe, a zis: "Nu te ştie încă nimeni că ai venit la mine, omule; mergi dar şi te fereşte, ca să nu te vadă vreun ostaş şi să te prindă".

    Sfântul a răspuns: "De nu mă vei lua tu, apoi mă voi duce singur şi mă voi arăta eparhului şi voi propovădui pe Hristosul meu înaintea împăraţilor şi a domnilor". Iar Teoteki, auzind acestea, l-a dus la Lisanie, care l-a întrebat pe Sfântul despre neam şi despre nume. Iar Sfântul, mai întâi a spus că este creştin; apoi, spunându-şi numele său, a zis că este dintr-un sat ce se numeşte Telseia. Lisanie îl silea să jertfească idolilor uneori cu îngroziri, alteori cu momeli, sîrguindu-se a-l întoarce de la Hristos spre slujirea idolilor. Dar el era tare în mărturisirea lui Hristos, ca un stâlp neclintit şi ca un zid nebiruit.

    Muncitorul, neputând cu cuvinte a-l aduce la a sa păgânătate, a început a-l sili cu munci, căci a poruncit să-l spânzure şi să-i strujească trupul cu unghii de fier. După aceea iarăşi îl sfătuia cu cuvinte să se închine idolilor şi să aducă tămâie pe altarul jertfelor păgâneşti. Iar sfântul îi răspundea cu bărbăţie, zicând: "Nimic nu mă va despărţi de Dumnezeul meu, chiar dacă mă vei munci cu mii de munci şi mai cumplite. Şi l-a întrebat muncitorul: "Ce folos vă este vouă creştinilor din aceste munci pe care le răbdaţi pentru Dumnezeul vostru? Şi ce răsplată aveţi de aici că trupurile voastre se zdrobesc în bucăţi şi vă alegeţi de bunăvoie moarte amară?"

    Sfântul a răspuns: "De ai fi vrut, o, muncitorule, să cauţi cu adevărat spre nădejdea răsplătirii, care este făgăduită nouă de la Dumnezeul nostru, ai fi zis cu adevărat ceea ce a zis odinioară Apostolul Domnului: "Că nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum faţă cu slava care o să se arate". Iar muncitorul a râs de cuvintele mucenicului, socotindu-le neînţelepte, însuşi fiind neînţelept, ticălosul. Apoi văzând că nu poate despărţi pe bunul pătimitor de unul adevăratul Dumnezeu, l-a osândit să fie ars cu foc. Deci, făcând un foc mare afară din cetate unde era să fie pus mucenicul, mergea bucurându-se; pentru că voia să se aducă lui Dumnezeu jertfă şi ardere de tot. Apoi îl urma mama sa şi rudeniile sale, iar ei îl mângâiau şi-l sfătuiau să nu se mâhnească pentru dânsul, ci mai vârtos să se bucure că merge să stea înaintea lui Hristos, pe Care-L va ruga pentru dânşii.

    Venind la foc s-a rugat mult şi, dând sărutarea cea mai de pe urmă maicii sale şi tuturor cunoscuţilor săi, a intrat în văpaie. Şi îndată şi-a dat sufletul în mâinile Domnului. Iar după ce s-a stins focul, a aflat mama sa dimpreună cu alţii, trupul fiului său nevătămat de foc şi, luându-l, l-au uns cu mir şi l-au îngropat lângă mormântul Sfinţilor Mucenici Gurie şi Samona, care pătimiseră mai înainte; pentru că, după câţiva ani, în aceeaşi zi a pătimit şi Sfântul Aviv, în care au pătimit şi ceilalţi sfinţi. Apoi, încetând prigoana, credincioşii au zidit o biserică în numele acestor trei sfinţi mucenici şi au pus într-însa sfintele lor moaşte într-o raclă ce izvora celor bolnavi tămăduiri şi multe minuni făcea acolo. Din aceste minuni, vom pomeni aici una preamărită ce s-a făcut acolo.

    Odată s-a ridicat asupra împărăţiei greceşti un neam păgân barbar de la Răsărit, care locuia aproape de perşi, ce se chema Etalite, şi multe cetăţi pustiind şi robind, a ajuns până la Edesa, vrând ca s-o ia şi pe dânsa şi s-o nimicească, precum nimicise şi multe altele. Deci împăraţii greci vrând să apere cetatea de vrăjmaşi şi să o scape de înconjurare, au adunat mulţimea oştilor lor şi le-au trimis spre ajutor la cetatea Edesa.

    Intrând oştile greceşti în Edesa, au rămas într-însa multă vreme apărând cetatea de barbari. Şi era în oastea grecilor un ostaş de neam got. Acest ostaş s-a întâmplat în Edesa că a fost în gazdă în casa unei văduve înţelepte, cu numele Sofia, care avea o singură fiică, cu numele Eufimia, pe care o păzea în feciorie ca pe lumina ochilor, învăţând-o obiceiurile cele bune şi frica de Dumnezeu. Apoi se sârguia s-o ascundă de vederea oamenilor, căci era foarte frumoasă la faţă. De aceea o păzea maică saîntr-o cameră deosebită că să n-o vadă ochii bărbăteşti. Dar petrecând gotul acela multă vreme în casa văduvei, s-a întâmplat de a văzut odată copilă şi minunându-se de frumuseţea ei, s-a rănit foarte cu inima şi se gândea neîncetat în ce chip ar putea s-o înşele.

    Deci apropiindu-se de maică să, a început să o roage ca să-i dea de soţie pe fiica ei cu toate că ticălosul acesta de got avea în ţara sa femeie şi copil. Însă tăinuia aceasta şi se făcea ca şi cum ar fi neînsurat, spre a dobândi ceea ce poftea. Dar mama copilei se lepăda de dânsul, zicând: "Nu voi da în pământ străin pe fiica mea cea unică pentru că tu eşti om străin şi vrei s-o duci pe fiica mea în pământul tău; iar eu aş fi foarte mâhnita fără dânsa, căci n-am alt fiu sau fiică, cu care aş putea să mă mângâi în văduvia mea, decât numai pe aceasta singură. Deci nu ţi-o voi da pentru că nu pot trăi dacă nu voi vedea faţa ei".

    Atunci el, umplându-se de mânie, a început a o îngrozi foarte, zicând: "De nu-mi vei da pe fiica ta, nu voi ieşi de aici până când nu voi aduce multe rele asupra ta şi te voi arunca în cea mai mare nevoie; căci sunt ostaş şi orice fel de ispită voi vrea, pot să ţi-o fac lesne". Iar ea, deşi era singură şi nu avea cine să-i ajute, cu îndrăzneală i se împotrivea. Atunci ostaşul o rugă cu momeli; apoi cu îngroziri o sfătuia ca să-i dea pe fiica ei spre însoţire. Astfel a supărat-o toată vremea cât a petrecut acolo, dându-i daruri - căci nu era dintre cei săraci -, şi a cumpărat atât văduvei cât şi fiicei sale, podoabe de aur şi haine scumpe, ca să poată dobândi ceea ce dorea.

    Însă văduva nici darurile nu le primea, ci se lepăda de dânsul, ascunzând copila cu mai mare pază, ca să n-o mai vadă acel ostaş fărădelege. Iar odată văduva a zis către dânsul: "Eu am auzit că tu ai în ţara ta femeie şi copil". Iar el, fiind biruit de dorul copilei şi neavând frică de Dumnezeu, a început a se jura şi a se blestema zicând că niciodată n-a avut femeie, ci voieşte a avea de soţie pe fiica ei şi a o face doamnă peste toată averea ce o are în patria lui. Iar văduva Sofia a crezut pe acest ostaş viclean pentru că se jura cu mii de jurăminte şi chemă pe Dumnezeu ca martor că nu are femeie.

    Atunci s-a plecat văduva spre rugămintea lui şi a voit să-i dea pe fiica sa Eufimia. Deci, ridicându-şi mâinile către Dumnezeu a zis: "Tu, Stăpâne, eşti Părintele orfanilor şi judecătorul văduvelor, caută cu milostivire spre zidirea Ta şi nu lăsa pe copila aceasta care se însoţeşte cu acest bărbat necunoscut. Nu trece cu vederea sărăcia mea şi nu mă lăsa pe mine fără de ajutor, pentru că nădăjduind spre purtarea Ta de grijă, dau pe sărmana mea fiică acestui om străin şi pe Tine Te iau martor jurămintelor şi făgăduinţelor lui".

    Apoi copila a fost dată acelui got şi, săvârşându-se nunta, trăiau în pace. Iar fiică a zămislit un fiu; dar mai înainte de a naşte s-au dus potrivnicii de la cetate, căci n-au putut s-o robească pentru că oastea grecească ce era înăuntru apăra bine zidurile ei, făcând mult război împotriva vrăjmaşilor. Iar mai vârtos se apăra cetatea cu rugăciunile Sfinţilor Mucenici Gurie, Samona şi Aviv.

    Deci, ducându-se vrăjmaşii înapoi şi oastea grecească trebuia să se întoarcă într-ale sale. Atunci şi gotul se sârguia să se întoarcă în ţara sa, iar maică, tânguindu-se nemângâiata de despărţirea fiicei sale, voia să n-o dea gotului s-o ducă în pământ străin. Însă nu putea rupe legătura însoţirii ce era legată prin legea firii. Deci, voind vicleanul ginere să plece cu soţia, Sofia l-a luat pe el şi pe fiica ei şi i-a dus în biserica Sfinţilor răbdători de chinuri, Gurie, Samona şi Aviv şi, aşezându-i înaintea sicriului lor, a zis către ginerele său: "Eu nu-ţi încredinţez pe fiica mea, dacă nu-mi vei da garanţi pe aceşti sfinţi care au pătimit pentru Hristos. Atinge-te dar de sfânta lor raclă şi jură că nu vei face nici un rău fiicei mele, ci o vei avea în dragostea ce i se cuvine şi în cinste".

    Gotul, crezând că acest lucru este uşor, îndată, fără sfială s-a atins de cinstitul sicriu al sfinţilor mucenici, zicând: "Din mâinile voastre, o, sfinţilor, primesc pe copila aceasta şi pe voi vă fac martori maicii sale, că nici un rău nu voi face soţiei mele, nici n-o voi mâhni niciodată, ci o voi păzi pe dânsa până la moartea mea". Aşa vorbea gotul, ba încă se jura pe Dumnezeu, netemându-se că Domnul Dumnezeul izbândirilor va răsplăti lui după faptele sale şi după vicleşugul lui îl va pierde.

    Iar maică, auzind jurământul ginerelui său, a strigat către sfinţii mucenici, zicând: "Vouă, după Dumnezeu, o, Sfinţilor Mucenici, vă încredinţez pe fiica mea şi prin voi o dau acestui străin". Astfel rugându-se, s-au sărutat una pe alta cu dragoste şi s-au despărţit. Văduva Sofia s-a întors acasă, iar gotul şi Eufimia au plecat în calea lor. Apoi pe sluga pe care o aveau atunci pe lângă dânşii, a eliberat-o, ca să nu se descopere taina din casa ei.

    După o cale atât de lungă, ajungând la patria gotului şi fiind aproape de casa lui, s-a repezit gotul asupra copilei ca un vrăjmaş cu mare răutate, uitând de dragostea cea faţă de dânsa şi de jurământul ce-l dăduse. A dezbrăcat de pe dânsa hainele cele scumpe şi podoabele cele de aur şi a îmbrăcat-o în haine proaste, ca pe o roabă şi, scoţând sabia, a îngrozit-o pe dânsa, zicând: "De vrei să fii vie, atunci când vei intra în casa mea, să nu spui nimănui nimic din cele ce s-au petrecut între noi, ci să zici că-mi eşti roabă; fiindcă eu am în casa mea femeie şi copil, iar tu să fii roaba femeii mele şi să te supui ei în toate. Iar de vei spune ei sau altcuiva din rudeniile mele că te-am luat pe tine de soţie, atunci sabia aceasta îndată o vei vedea pe grumazul tău şi vei muri cu amar".

    Astfel văzându-se copila înşelată şi batjocorită de acel barbar, auzind îngrozirea lui, s-a înspăimântat şi, fiindu-i frică, a zis către dânsul: "Oare aceasta este dragostea ta? Aceasta este împlinirea făgăduielilor tale? Acestea sunt jurămintele tale? Oare astfel ţi-a fost gândul, ca pe mine soţia ta, să mă faci roabă, eu care eram slobodă? Eu pentru tine am lăsat pe maica mea, rudenii şi patrie şi m-am lipit de tine cu dragoste nefăţarnică, crezând cuvintelor tale pe care le-ai întărit cu jurământ. Iar tu acum îmi răsplăteşti cu amar în locul dragostei mele şi în loc de bărbat şi soţ te-ai făcut vrăjmaş şi muncitor aducându-mă în pământ străin, ca să mă pierzi pe mine aici".

    Acestea zicând, şi-a ridicat mâinile şi ochii către cer, oftând din adâncul inimii şi tânguindu-se amar şi plângând, a strigat către Dumnezeu, zicând: "Dumnezeul părinţilor mei, vezi nevoia mea, auzi suspinul meu şi ia aminte la glasul rugăciunii mele. Vezi ce-mi face mie călcătorul de jurământ şi mă izbăveşte din toate răutăţile acestea cu rugăciunile sfinţilor tăi plăcuţi, care pentru Tine au pătimit. O, Sfinţilor Mucenici Gurie, Samona şi Aviv, pe voi vă chem acum, ajutaţi-mi mie celeia ce am căzut în neaşteptată nevoie; pentru că eu, nădăjduind spre voi, am mers după gotul acesta. Deci fiţi răzbunători asupra lui, iar pe mine izbăviţi-mă dintr-o nevoie ca aceasta".

    Astfel tânguindu-se ea cu amar şi rugându-se către Dumnezeu în taina inimii sale, a intrat în casa gotului. Iar femeia văzând pe copilă şi luând aminte la frumuseţea ei, s-a tulburat de zavistie căci zicea că bărbatul ei a luat pe tânăra aceasta cu gând rău. Deci a întrebat pe bărbatul său, zicând: "Cine este fecioară aceasta şi de unde ai adus-o?"

    Iar el a zis: "Am adus-o din Edesa, ca să-ţi fie ţie roabă". Iar femeia a zis: "Frumuseţea feţei o arată a fi liberă, nu roabă". Iar bărbatul a zis: "Deşi a fost liberă în pământul ei, precum faţa o arată, însă acum este roaba ta". Iar Eufimia, de frică, neîndrăznind a zice ceva, tăcea şi se supunea femeii gotului, slujind ca o roabă doamnei sale, pentru că nu ştia ce să facă pentru a se izbăvi de primejdia ce o cuprinsese.

    Acolo făcea slujbă ca o roabă şi, având pe sfinţii mucenici totdeauna în mintea sa, grăia către dânşii cu lacrimi: "Sârguiţi de ajutaţi-mi mie, roabei voastre, o, sfinţilor, sârguiţi-vă de mă miluiţi şi nu treceţi cu vederea batjocură şi înşelăciunea ce mi s-a făcut". Iar stăpâna ei, având pizmă în inima sa, s-a făcut aspră şi cumplită spre copilă şi-i poruncea să facă lucrurile cele mai grele şi în multe feluri o muncea. Apoi mai cumplit decât toate era, că nu voia să vorbească cu dânsa niciodată şi nici tânără nu ştia limba aceea, neputând să spună stăpânei sale nimic. Căci se temea de got ca să nu o omoare, dacă ar spune stăpânei sale ceva din cele privitoare la sine. Iar după puţină vreme femeia gotului a cunoscut că Eufimia este îngreuiată şi s-a aprins asupra ei cu mai multă pizmă şi mai cumplită mânie, poruncindu-i a face lucrurile cele mai aspre şi mai grele, vrând cu acest chip s-o omoare.

    Împlinindu-se zilele, a născut un băiat care avea asemănarea gotului, tatăl adevărat al acelui prunc. Iar femeia gotului văzând copilul că după chip este asemenea bărbatului său, s-a umplut de nespusă mânie şi cugetă în ce chip să-l omoare. Şi a zis către bărbatul său: "În zadar te lepezi că n-ai cunoscut pe tânăra aceasta, pentru că iată, pruncul cel născut dintr-însa este adevărată dovadă; căci îţi seamănă ţie în toate". Iar el iarăşi s-a lepădat, zicând: "Nu este adevărat, căci eu niciodată n-am cunoscut-o, iar tu ai stăpânire peste dânsa şi orice voieşti fă cu dânsa căci este roaba ta". Atunci prea înrăutăţita femeie a pus în mintea sa gând să omoare pe copil cu otravă. Şi după puţină vreme a pregătit otravă de moarte, apoi a trimis pe maica copilului la lucru.

    Rămânând copilul singur, femeia i-a turnat otrava cea de moarte în gura lui şi îndată a murit copilul. Întorcându-se maica de unde a fost trimisă, a văzut pe copil zăcând mort şi s-a umplut de negrăită jale, încât i se rupea inima de mare supărare pentru copil. Ea nu ştia care este pricina morţii copilului, pentru că nu fusese nimeni atunci în casă, când stăpâna sa a turnat otrava în gura copilului. Deci, privind maică pe fiul său, a văzut otrava curgând din gura lui şi şi-a adus aminte că stăpână s-a lăudat odată asupra ei şi asupra copilului că îi va pierde pe dânşii cu moarte. Atunci a priceput că ea este pricina morţii copilului, însă tăcea neîndrăznind a zice ceva.

    Şi luând puţină pânza, a şters otrava care curgea din gura copilului şi a păstrat-o la sine, nespunând nimănui taina aceea; apoi a îngropat copilul. După câteva zile gotul a chemat la ospăţ pe prietenii săi şi tânăra slujea la masă. Deci, când a venit vremea să dea paharul la stăpâna sa, vrând să cunoască dacă într-adevăr ea a omorât copilul ei cu otravă, a luat pânza aceea cu care ştersese gura copilului şi a înmuiat-o în ascuns în paharul cel cu băutură şi, scoţând-o, a stors-o iarăşi în pahar. Apoi a dat băutura aceea stăpânei sale. Aceasta, neştiind nimic, a băut din pahar şi astfel s-a întors durerea la capul ei, căci în acea noapte a murit repede femeia gotului, căzând în groapa pe care a săpat-o altuia.

    Gotul, sculându-se a doua zi şi văzând pe femeia lui moartă, s-a spăimântat de moartea ei cea repede. Apoi s-a umplut toată casa de jale, adunându-se rudeniile, prietenii şi vecinii şi plângând pentru dânsa. După aceea, zidind mormânt frumos, a îngropat-o cu cinste şi trecând şapte zile de la moartea ei şi-au adus aminte rudeniile moartei de tânăra cea adusă din Edesa şi au zis: "Nu este altcineva pricina morţii rudei noastre decât numai roaba aceasta, căci ea totdeauna avea pizmă asupra ei".

    Deci s-au sculat toţi asupra Eufimiei şi voiau s-o dea ighemonului ca s-o bată şi s-o întrebe cum a omorât pe stăpâna sa. Dar nefiind atunci ighemonul acasă, cei fărădelege au făcut alt sfat şi au hotărât ca să îngroape pe Eufimia de vie, împreună cu cea moartă. Deci, descoperind mormântul celei moarte, au pus pe tânăra acolo, lângă trupul cel împuţit şi plin de viermi, ca să moară cu moarte negrăită, apoi au prăvălit o piatră mare peste mormânt şi au pus strajă. Cine va putea spune supărarea şi necazul ce avea atunci în mormânt tânăra aceea? Căci era cuprinsă de frică, de spaimă mare şi de plângere. Să-şi închipuiască cineva ce fel de frică şi nevoie are omul viu închis în mormânt, împreună cu un trup împuţit.

    În acea strâmtoare fiind Eufimia, a strigăt din mormânt către Dumnezeu în amărăciunea inimii sale, precum odinioară proorocul Iona în pântecele chitului şi se ruga, zicând: "Doamne, Dumnezeul puterilor, Care Te odihneşti peste heruvimi şi vezi adâncurile; Tu vezi amărăciunea inimii mele şi strâmtorarea mea în acest mormânt întunecos şi împuţit. Tu ştii că pentru numele Tău am fost dată acestui got fără de lege, căci el, jurându-se cu numele Tău, m-a luat pe mine. Deci, miluieşte-mă pentru numele Tău Cel sfânt. Tu omori şi faci viu, pogori în iad şi ridici; deci izbăveşte-mă din această moarte amară şi mă scoate din acest mormânt ca din iad căci eşti puternic a scula şi pe cei morţi, cu cât mai vârtos pe mine cea vie, care sunt aproape de moarte; deci scoate-mă din porţile morţii. Miluieşte-mă, o, Stăpâne, pentru rugăciunile Sfinţilor Tăi Mucenici Gurie, Samona şi Aviv a căror vărsare a sângelui şi moarte a lor ai primit-o ca pe o jertfă curată. O, Sfinţilor Mucenici, vrăjmaşul meu v-a pus garanţi maicii mele; deci miluiţi-mă pe mine, care pier cumplit".

    Astfel rugându-se în amărăciunea sufletului, iată s-au arătat trei bărbaţi purtători de lumină, strălucind ca trei luceferi, adică Sfinţii Mucenici Gurie, Samona şi Aviv. Şi îndată a pierit duhoarea care era în mormânt, iar Eufimia a mirosit frumoasă mireasmă care ieşea nu din trup, ci de la sfinţii mucenici cei ce se arătaseră. Sfinţii au zis către dânsa: "Îndrăzneşte, fiică, şi nu te teme; degrab vei dobândi mântuirea". Acestea zicând sfinţii, s-a îndulcit inima Eufimiei de vederea cea prealuminată a sfinţilor şi de cuvintele lor cele mângâietoare. Apoi, umplându-se de bucurie, a adormit cu un somn dulce. Iar pe când dormea, a fost luată din mormânt, cu puterea cea nevăzută şi atotputernică a lui Dumnezeu şi într-un ceas a fost adusă în Edesa în biserica Sfinţilor Mucenici Gurie, Samona şi Aviv, unde a fost pusă lingă cinstitul lor mormânt. Şi era atunci noapte când a fost adusă Eufimia şi se săvârşea în biserică obişnuita cântare a Utreniei.

    Deşteptându-se din somn, a văzut iarăşi pe Sfinţii Mucenici zicând către dânsa: "Bucură-te, fiică, şi cunoaşte unde eşti acum. Iată am împlinit ceea ce am făgăduit; mergi acum cu pace la maica ta". Zicând acestea, s-au făcut nevăzuţi, iar tinăra sculându-se, lua seama unde este; căci cunoştea acum că nu este în mormânt. Apoi, văzând zidurile bisericii şi cinstita raclă a Sfinţilor Mucenici şi auzind cântarea clericilor, a cunoscut că este în Edesa în biserica Sfinţilor răbdători de chinuri ai lui Hristos, Gurie, Samona şi Aviv.

    Deci s-a umplut de negrăită bucurie şi veselie şi, cuprinzând cu dragoste racla Sfinţilor Mucenici, cu lacrimi a dat mulţumire lui Dumnezeu şi sfinţilor Lui pentru mila ce a făcut cu dânsa. Şi astfel grăia în mulţumirea sa: Dumnezeul nostru, în cer şi pe pământ, toate câte a vrut a făcut. Trimis-a din cer şi m-a mântuit. Bine eşti cuvântat, Doamne, Cel ce mântuieşti pe cei ce nădăjduiesc spre Tine. Seara se va sălăşlui plângere şi dimineaţa bucurie.

    Acestea şi multe altele zicând ea cu lacrimi de bucurie, preotul a auzit cuvintele şi plângerea ei. Apoi, apropiindu-se de dânsa, a întrebat-o: "Cine eşti tu şi pentru ce plângi aşa?" Iar ea, deschizându-şi gura, a început a-i spune lui toate cu de-amănuntul; cum a fost dată de maică să gotului, în urma jurământului de lângă racla sfinţilor şi ce a pătimit de la acel călcător de jurământ; cum a fost închisă în mormânt şi cum, rugându-se ea, i s-au arătat Sfinţii Mucenici şi într-un ceas au adus-o pe ea din ţara goţilor în biserica aceasta. Iar preotul, auzind acestea, s-a spăimântat, mirându-se de puterea cea mare a lui Dumnezeu. Însă nu voia să creadă desăvârşit cele grăite şi a întrebat-o: "Cine este maica ta?" Apoi înştiinţându-se că văduva Sofia este maica ei, a trimis îndată după dânsa, chemând-o să vină la biserică.

    Sofia, neştiind nimic, a venit degrabă şi văzând pe fiica sa stând lângă cinstita raclă a sfinţilor mucenici, îmbrăcată în haine proaste, s-a spăimântat de o vedere că aceea nenădăjduită; apoi s-au îmbrăţişat, plângând amândouă, încât nu puteau să vorbească vreun cuvânt. După aceea, nu degrabă potolindu-se de tânguirea lor cea cu lacrimi, a întrebat-o maică să: "Cum ai venit aici, fiica mea preadulce şi pentru ce eşti îmbrăcată cu aceste haine întinate?" Iar ea a spus toate cu de-amănuntul cele ce a pătimit în pământ străin de la acel bărbat viclean, cum ieri a fost îngropată în mormânt şi cum a fost scăpată cu preaslăvire şi a fost adusă aici, prin mijlocirea Sfinţilor Mucenici Gurie, Samona şi Aviv.

    Auzind acestea, mama ei se topea cu inima de durere. Şi toţi cei ce se întâmplaseră acolo, ascultând cuvintele ce le spunea Eufimia, se minunau foarte şi preamăreau puterea lui Dumnezeu cea atotputernică şi mila Lui. Apoi mama ei, cazând înaintea raclei Sfinţilor Mucenici, înălţa mulţumire lui Dumnezeu şi sfinţilor Lui cu mare glas; şi toată ziua aceea a petrecut-o în biserică, rugându-se, mulţumind lui Dumnezeu şi cuprinzând racla sfinţilor mucenici cu dragoste şi cu osârdie. Iar seara târziu, luând maică pe fiica sa, s-a dus cu bucurie la casa ei, lăudând pe Dumnezeu.

    A doua zi a străbătut prin toată cetatea vestea despre acea minune. Şi s-au adunat de pretutindeni în casa văduvei rudeniile şi vecinii care se minunau de cele ce povestea copila Eufimia. Apoi toţi lăudau numele Domnului, propovăduindu-se ajutorul Sfinţilor Mucenici. De aici înainte Sofia a vieţuit împreună cu fiica ei cu plăcere de Dumnezeu, povestind tuturor puterea Lui, care se arătase lor cu milostivire. Şi Eufimia zicea: "Dreapta Domnului a făcut putere, dreapta Domnului m-a adus pe mine de la goţi la Edesa. Nu voi muri, ci voi fi vie şi voi povesti lucrurile Domnului". Iar Dumnezeu a făcut izbânda acelui got călcător de jurământ în acest chip.

    După câţiva ani acel neam păgân, care şi mai înainte dăduse război asupra grecilor, unindu-se cu perşii, iarăşi s-a răsculat asupra ţinutului aceluia şi încerca să ia cetatea Edesa. Pentru aceea iarăşi a fost trimisă oastea grecească la Edesa spre apărarea cetăţii. Şi a venit împreună cu oastea aceea şi gotul cel mai sus pomenit, care cu vicleşug şi cu înşelăciune luase de la Sofia pe fiica ei, Eufimia. El nu ştia nimic de minunea ce se făcuse, căci socotea acum că Eufimia a murit în mormânt fiind închisă cu femeia sa cea moartă. El a venit la casa Sofiei ca la soacra sa, neruşinîndu-se. Dar ea, văzând că vine, a ascuns pe Eufimia în cămara cea mai dinăuntru şi l-a primit în casa sa ca pe un ginere al său, ca şi cum se bucura de venirea lui.

    Apoi, adunându-şi rudeniile sale şi vecinii, a început înaintea lor a întreba pe got, zicând: "Cum aţi călătorit de aici şi cum s-a păzit fiica mea, fiind pe cale îngreuiată şi cum a născut? Căci multă mâhnire am avut pentru dânsa şi mă temeam să nu i se întâmple ceva de supărare, pe cale". Iar el a răspuns: "Dumnezeu, cu rugăciunile tale, ne-a uşurat calea de am călătorit fără necaz şi fiica ta este sănătoasă şi a născut un băiat. Ea îţi trimite închinăciune prin mine şi de nu ne-ar fi fost fără de veste această plecare, apoi şi fiica ta ar fi venit la tine, împreună cu mine şi cu copilul, ca să te mângâi împreună cu dânsa. Dar va veni în altă vreme mai lesnicioasă".

    Sofia, auzind cuvintele acestea s-a aprins de dreaptă mânie faţă de cuvintele mincinoase ale acestui om rău şi a strigat tare, rupându-şi hainele şi zicând: "Înşelătorule, vicleanule şi ucigaşule! Ce ai făcut cu fiica mea?" Zicând acestea, a scos pe Eufimia din cămara cea dinăuntru şi a adus-o înaintea ucigaşului. Apoi a zis: "Oare cunoşti pe această tânără? Cine este aceasta? Ştii unde ai închis-o pe dânsa, călcătorule de jurământ? Cum ai dat-o morţii, nelegiuitule?" Iar el, auzind aceste cuvinte şi văzând pe Eufimia, s-a cutremurat şi a rămas fără de glas, nemaiputând a-şi deschide gura să grăiască vreun cuvânt; ci era ca un mort.

    Atunci, rudeniile şi vecinii care se adunaseră acolo, l-au închis cu grijă într-o cameră şi au pus strajă la uşă. Iar Sofia împreună cu fiica sa, chemând un scriitor, au scris toate cele ce li s-au întâmplat, nelăsând nimic nescris din acea minune. Apoi, mergând la fericitul Evloghie, episcopul acelei cetăţi, i-a dat acea scrisoare, spunându-i despre venirea vrăjmaşului şi vicleanului său ginere. Iar episcopul citind scrisoarea, îndată, luând clerul său, a mers la voievodul care era peste oştile greceşti ce veniseră acolo. Şi a poruncit ca înaintea voievodului să se citească scrisoarea aceea, dată de văduva şi de fiica sa, în care era scrisă cu amănuntul minunea Sfinţilor Mucenici.

    Voievodul, ascultând cu luare aminte, s-a spăimântat de acea minune preamărită şi toţi cei care erau împreună cu dânsul s-au umplut de frică. Apoi voievodul îndată a poruncit să aducă înaintea lui atât pe got, cât şi pe văduva Sofia împreună cu fiica sa Eufimia. Şi a poruncit ca să se citească iarăşi povestirea în auzul tuturor, căci se adunase mulţime de popor în curtea voievodului, bărbaţi şi femei. Deci, voievodul a întrebat pe got dacă sunt adevărate cele scrise, iar gotul a răspuns că sunt adevărate şi nu este nici o minciună într-însele. Atunci voievodul a zis către dânsul: "Ucigaşule, ticălosule, cum nu te-ai temut de Dumnezeu, nici de judecata Lui cea înfricoşată? Cum nu te-ai înfricoşat de jurământul ce l-ai făcut lingă racla Sfinţilor Mucenici, pe care i-ai făcut garanţi şi martori ai făgăduinţei tale? Pentru ce n-ai miluit pe fecioara pe care ai înşelat-o cu vicleşugul tău? Deci primeşte vrednica pedeapsă pentru faptele tale!" Şi îndată a poruncit să-i taie capul cu sabia şi să ardă în foc trupul lui.

    Dar iubitorul de Dumnezeu episcop a rugat mult pe voievod ca să nu piardă cu moarte pe got, ci să facă milă cu dânsul şi să-l lase viu, ca să preamărească minunile lui Dumnezeu. Iar voievodul a răspuns episcopului: "Mă tem a milui pe cel ce a făcut atâta răutate, ca să nu minii pe Sfinţii Mucenici pe care i-a înşelat acest călcător de jurământ". Deci, gotul a fost tăiat după porunca voievodului, iar pentru rugămintea episcopului, trupul lui n-a fost ars ci l-a îngropat în pământ; şi astfel a luat sfârşit acel om ticălos. Astfel, Dumnezeu Se preamărea întru sfinţii Săi, Căruia şi de la noi păcătoşii, să-I fie slavă, cinste şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.


Începutul Postunui Nașterii Domnului

Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos

Postul Nașterii Domnului (al Crăciunului) a fost rânduit de Biserică pentru a-i pregăti pe credincioși spre cuviincioasa întâmpinare și serbare a marelui praznic al nașterii cu trup a Mântuitorului Iisus Hristos. El aduce aminte creștinilor de patriarhii și drepții din Vechiul Testament, care au petrecut timp îndelungat în post și rugăciune, în așteptarea și cu nădejdea venirii lui Mesia – Izbăvitorul. Acest post începe în 15 noiembrie și se încheie în ajunul praznicului, pe 24 decembrie.

Ca vechime, cele dintâi mențiuni despre practicarea acestui post provin din secolele IV–V, de la Fericitul Augustin și episcopul Leon cel Mare al Romei, care a rostit nouă cuvântări despre acest post, numit „postul din luna a zecea”. Dar la început, creștinii nu posteau toți în același fel și același număr de zile. Așa, de exemplu, unii posteau numai șapte zile, alții șase săptămâni; unii țineau un post mai aspru, alții unul mai ușor. Sinodul local din Constantinopol, ținut la anul 1166 (sub patriarhul Luca Hrisoverghi) a uniformizat durata postului Nașterii Domnului în Bisericile Ortodoxe, hotărând ca toți credincioșii să postească timp de 40 de zile, începând de la 15 noiembrie. Se lasă sec în seara zilei de 14 noiembrie (pomenirea Sf. Apostol Filip și a sfântului ierarh Grigorie Palama); iar dacă această dată cade miercurea sau vinerea, se lasă sec cu o zi mai înainte. Postul durează până în seara zilei de 24 decembrie, inclusiv.

După unii tâlcuitori ai cultului ortodox, prin lungimea sau durata lui de 40 de zile, acest post ne aduce aminte de postul lui Moise de pe Muntele Sinai, când acesta aștepta să primească cuvintele lui Dumnezeu scrise pe lespezile de piatră ale Tablelor Legii. Tot așa și creștinii, postind 40 de zile, își curățesc sufletele și trupurile și se învrednicesc să primească pe Cuvântul lui Dumnezeu, Cuvântul cel Viu, nu scris cu litere, ci întrupat și născut din Sfânta Fecioară. După alți tâlcuitori ai cultului, postul Nașterii mai simbolizează și noaptea întunecoasă a Vechiului Testament.

Ca fel de postire de bucate, postul Nașterii Domnului este de asprime mijlocie – ca și al Postul Sfinților Apostoli –, mai puțin riguros decât Postul mare, având multe dezlegări la pește, ulei și vin.

După rânduiala străveche, în timpul acestui post, în mănăstiri se ajunează lunea, miercurea și vinerea, până la Ceasul IX (circa 3-4 P.M.), când se mănâncă hrană uscată sau legume fierte fără untdelemn; marțea și joia se mănâncă plante fierte, drese cu untdelemn și se bea vin, iar sâmbăta și duminica se îngăduie și pește (afară de răstimpul 20–24 decembrie, pentru că aceste 5 zile sunt premergătoare praznicului Crăciunului – notate în calendar „înainteprăznuire” – și sunt zile stricte de post). Dacă lunea, marțea sau joia cade serbarea vreunui sfânt cu doxologie (sfinții „cu cruce neagră” în calendarele românești), se dezleagă la pește, iar miercurea și vinerea, în acest caz, se dezleagă la untdelemn și vin, dar se mănâncă numai o dată pe zi. Dacă se întâmplă miercuri și vineri un sfânt cu Priveghere, ori hramul bisericii, atunci se dezleagă la untdelemn, pește și vin. Dezlegare la pește se dă de asemenea la praznicul Intrării în Biserică a Maicii Domnului (21 noiembrie), în orice zi ar cădea.

Zilele de prăznuire a unor sfinți cu doxologie, în care este dezlegare la pește (dacă sunt în zilele de luni, marți sau joi) în calendarul Bisericii Ortodoxe Române sunt:

• 16 noiembrie – Sf. Apostol și Evanghelist Matei
• 20 noiembrie – Sf. Grigorie Decapolitul
• 21 noiembrie – Intrarea Maicii Domnului în Biserică
• 25 noiembrie – Sf. Mare Muceniță Ecaterina din Alexandria
• 30 noiembrie – Sf. Apostol Andrei (cel Întâi chemat)
• 4 decembrie – Sf. muceniță Varvara
• 5 decembrie – Sf. Cuvios Sava cel Sfințit
• 6 decembrie – Sf. Ierarh Nicolae al Mirelor
• 7 decembrie – Sf. Muceniță Filofteia de la Curtea de Argeș
• 9 decembrie – Zămislirea Maicii Domnului
• 12 decembrie – Sf. Spiridon al Trimitundei
• 13 decembrie – Sf. Ierarh Dosoftei, mitropolitul Moldovei
• 18 decembrie – Sf. Cuvios Daniil Sihastrul

Ultima zi a postului Nașterii (24 decembrie), numită ajunul Crăciunului, este zi de post mai aspru decât celelalte zile: se ajunează până la Ceasul IX (cca. orele 15:00), când se obișnuiește să se mănânce, în unele părți, grâu fiert amestecat cu fructe și miere, în amintirea postului lui Daniel și al celor trei tineri în Babilon (Daniel I, 5, 8–16). În unele părți se ajunează în această zi până la răsăritul luceafărului de seară, care ne aduce aminte de steaua care a vestit magilor Nașterea Domnului. Această ajunare amintește totodată postul ținut odinioară de catehumenii care în seara acestei zile primeau botezul creștin și apoi prima împărtășire, la liturghia săvârșită atunci în acest scop (Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, care în prezent se săvârșește dimineața).

În timpul Postului Crăciunului începând cu data de 21 noiembrie se introduc în cadrul slujbei Utreniei Catavasiile Nașterii Domnului, care se cântă până în data de 30 decembrie inclusiv. În această perioadă a Postului Crăciunului la Ceasuri și Pavecerniță nu se cântă stihirile și nici troparele, ci toate sunt rostite. Dacă ajunul Crăciunului cade sâmbăta sau duminica, slujba Ceasurilor Împărătești se mută în vinerea dinainte, această zi devenind aliturgică. De asemenea, dacă ajunul Crăciunului cade în zilele de luni până vineri se va oficia în această zi Liturghia Sfântului Vasile cel Mare urmând ca în ziua praznicului să se săvârșească Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur, pe când dacă ajunul va fi sâmbăta sau duminica, în ziua de ajun se va oficia Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, iar în ziua Crăciunului Liturghia Sfântului Vasile cel Mare unită cu Vecernia.

ARTĂ CULINARĂ – REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI 15 Noiembrie

A.  GUSTĂRI

Minipizza

* 2 gogoşari

* 1-2 ardei graşi galbeni

* 100 g tofu

* 2-3 fire de ceapă verde

* 2 linguri cu ulei de măsline

* 2 linguriţe cu cimbru

* mărar.

 PENTRU ALUAT:

* 200 g margarină * 300 g făină

* 150 ml apă caldă

* 1/2 linguriţă cu sare

Din făina proaspăt cernută, apă şi sare, frământă un aluat omogen. Întinde din el o foaie potrivit de groasă, unge cu margarină şi pliază

şi pliază.

Lasă la rece minimum o oră, după care întinde din nou o foaie.

Cu ajutorul unui pahar, taie cercuri şi aşază-le într-o tavă neunsă.

Unge-le cu uleiul de măsline amestecat cu cimbru şi mărar tocat.

Aşază deasupra câte o rondelă de gogoşar, cubuleţe de ardei gras, tofu şi puţină ceapă.

Coace la cuptor, la foc moderat, 20- 30 minute

B. SALATE
Salată de fasole boabe
• 400 g fasole boabe;
• 2 cepe mijlocii;
• 3 linguri ulei;
• Oţet;
• Sare;
• Piper măcinat
Se fierbe fasolea după procedeul clasic, apoi se strecoară, se pune în salatieră fierbinte şi se amestecă cu ceapa tăiată felii, uleiul şi oţetul.
Se potriveşte la gust de sare şi piper.

C. SOSURI
Sos beşamel  
• 3 linguri margarină;
• 3 linguri făină;
• 1 ½ ceaşcă apă;
• Sare;
• Piper;
• 1 linguriţă zeamă de lămâie
În 3 linguri margarină topită se pun 3 linguri făină.
Se amestecă continuu la foc mic până când făina capătă culoare gălbuie.
Se adaugă sare, piper şi 1 ½ ceaşcă apă sau zeamă de zarzavaturi fierte şi se fierbe sosul rezultat încă 5 minute. Se adaugă o linguriţă margarină şi o linguriţă zeamă de lămâie şi se mai fierbe încă 5 minute amestecând continuu pentru a nu se prinde.
Se obţine circa 1 ½ ceaşcă sos.

D. BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME
Ciorbă rusească de post
• 1 ceapă;
• 2 morcovi;
• 1 rădăcină pătrunjel;
• ½ rădăcină ţelină;
• 3 – 4 roşii;
• 2 ardei;
• 1 legătură leuştean uscat;
• 1 legătură pătrunjel verde;
• Mărar conservat;
• Sare;
• ¼ varză dulce;
• 1 sfeclă;
• ¾ litri borş
Zarzavatul se taie mărunt sau se trece prin răzătoarea mare, apoi se pune la fiert într-o oală cu apă şi se lasă până sunt moi.
Se adaugă roşiile curăţate de coajă şi seminţe şi tăiate cubuleţe precum şi ardeiul tăiat felii lungi şi subţiri, ca tăieţeii şi se mai lasă să fiarbă puţin.
Separat se fierbe borşul care se adaugă la ciorbă şi se drege cu sare.
La sfârşit se presară verdeaţa tocată şi puţin ulei.

E. MÂNCĂRURI
Varză la cuptor
• 2 verze murate mici;
• 1 ceaşcă sos beşamel;
• ½ ceaşcă margarină
Se spală varza, se desărează, se taie în sferturi şi se fierbe.
Se aşază într-o tavă tapetată cu margarină, se toarnă deasupra sosul alb şi se lasă în cuptor să se rumenească bine.

F. DULCIURI
Cornuleţe de post
• 250 g margarină;
• 150 g zahăr;
• 250 g făină;
• 3 linguri rom;
• Coajă de lămâie
Se freacă margarina cu zahărul până se face spumă.
Se adaugă pe rând celelalte ingrediente, se frământă bine, astfel încât să se obţină un aluat potrivit de moale.
Se înting foi, se taie triunghiuri, se umplu cu rahat sau gem şi se împăturesc.
Se coc la foc potrivit şi se pudrează cu mult zahăr imediat ce se scot din cuptor.

ARTE 15 Noiembrie

INVITAŢIE LA OPERĂ 15 Noiembrie

De Christoph Willibald Gluck:

Christoph Willibald Ritter von Gluck (n. 2 iulie 1714 la Erasbach lângă Berching (Germania) - d. 15 noiembrie 1787 la Viena) a fost un compozitor german.

Este unul dintre compozitorii importanți de operă din cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și primul reformator al perioadei muzicale clasice. Este cunoscut în special pentru opera Orfeu și Euridice. A fost profesorul de muzică al Mariei Antoaneta, regina Franței. Unii îl consideră părintele perioadei muzicale clasice și rococo - cel puțin în domeniul operei.

Operă muzicală

·         Artaserse, 1741

·         Demofoonte, 1742

·         Cleonice (Demetrio), 1742

·         Il Re Poro, 1743

·         Ipermnestra, 1744

·         Ezio, 1750

·         La clemenza di Tito, 1752

·         Le Cinesi, 1754

·         L'ivrogne corrigé, 1760

·         Le cadi dupé, 1761

·         Orfeo ed Euridice, 1762

·         Alceste, 1767

·         Paride ed Elena, 1770

·         Iphigénie en Aulide, 1774

·         L'arbre enchanté, ou Le tuteur dupè, 1775

·         Ippolito, Milano 1775

·         Armide, 1777

·         Iphigénie en Tauride, 1778/79

·         Écho et Narcisse, 1779

Alceste ( Vienna ) - Cristoph Willibald Gluck

• Alceste ( Vienna ) - Cristoph Willibald Gluck – 1967:

Alceste , Wq. 37 (versiunea franceză mai recentă este Wq. 44), este ooperă a lui Christoph Willibald Gluck din 1767. Libretul (în italiană) a fost scris de Ranieri de 'Calzabigi și bazat pe piesa Alcestis de Euripides .Premiera a avut loc la 26 decembrie 1767 la Burgtheater din Viena.

Când Gluck a publicat scorul lui Alceste în 1769, el a adăugat o prefață scrisă de Calzabigi, care și-a stabilit idealurile pentru reforma operatică. ^[1] Opera prezintă caracteristicile expuse în acest manifest, și anume:

·         nu da capo arias

·         puțin sau deloc oportunitate de improvizație vocală sau de afișări virtuozice de agilitate vocală sau de putere

·         nu melisme lungi

·         un set mai predominant syllabic al textului pentru a face cuvintele mai inteligibile

·         mult mai puțin repetarea textului într-o arie

·         o neclaritate a distincției între actorii recitativi și arii, pasajele declamatorii și lirice, cu tot mai puțin recitative

·         însoțită mai degrabă decât secco recitativă

·         mai linii melodice mai simple și mai fluide

·         o uvertura care este legata de tema sau starea de spirit a actiunii care urmeaza

Alceste nu are, de asemenea, nici un rol pentru vocea castrato , deși Gluck se va întoarce la un castrat în următoarea sa operă, Paride ed Elena , și chiar va rescrie rolul de tenor al lui Admetus pentru castrato soprana Giuseppe Millico , în 1770 revigorarea lui Alceste la Viena

Roluri 

Versiunea originala Rol	Versiune revizuită Rol	Tipul de voce	Versiunea originala Premiere cast Viena, 1767 [8] Conductor: -	Versiune revizuită Premiere cast Paris, 1776 Conductor: -
Alceste ( Alcestis ), regina din Pherae din Tesalia	Alceste, regina Tesaliei	sopran	Antonia Bernasconi	Rosalie Levasseur
Admeto ( Admetus ), soțul ei	Admète, soțul ei	tenor	Giuseppe Tibaldi	Joseph Legros
Eumelo și Aspasia, copiii lor	Cei doi copii (caractere silențioase)	triple (1767)
Evandro (Evander), un confidenta a lui Admetus	Evandre, lider al poporului Pherae	tenor	Antonio Pilloni [9]	Thirot (o Tirot)
Ismene, un confident al lui Alcestis	(fără rol)	sopran	Teresa Eberardi	(fără rol)
Marele preot al lui Apollo	Mare preot	bariton	Filippo Laschi	Nicolas Gélin
(fără rol)	Hercule ( Hercule )	bariton	(fără rol)	Henri Larrivée
Apollo	Apollon (Apollo), protector al casei lui Admetus	bariton	Filippo Laschi	Jean-Pierre (?) Moreau [10]
Doamna infernală	Thanathos, o divinitate infernală	bas		De La Suze
(fără rol)	Choryphaei (lideri de cor)	soprană, contralto , bariton, bas	(fără rol)
Oracol		bas
herald		bariton	Domenico Poggi
Chorus (1767): curteni, cetateni, fecioare de onoare ale lui Alcestis, preoti ai lui Apollo, zei ai lumii interlope
Chorus (1776): ofițerii palatului, însoțitorii lui Alcestis, cetățeni ai lui Pherae, zeități infernale, preoți și preotese în templul lui Apollo.

Sinopsis 

Versiunea originală italiană ^[11]

Locul: Pherae clasice, Thessalia ^[12]

Act 1 

Un vrăjitor anunță poporului din Thessalia că regele Admeto este grav bolnav și că nu există prea multă speranță. Evandro îi cheamă pe toți să se roage la oracolul de la templul lui Apollo. Alceste se alătură și îi cere lui Apollo milă. Oacolul spune că Admeto poate fi salvat dacă altcineva își sacrifică în mod voluntar viața. Acest lucru provoacă o mare consternare. Alone, Alceste agonizează dacă să-și dea viața pentru soțul ei.

Actul 2 

Într-o pădure densă dedicată zeilor din lumea interlopă, Ismene îi întreabă pe Alceste de ce își părăsi sotul și copiii. Alceste îi spune lui Ismene intențiile ei. Între timp, Admeto are o recuperare miraculoasă pentru bucuria întregii Tesalia. Evandro îi spune că cineva se pare că sa jertfit pentru rege. Când apare Alceste, o întreabă până când mărturisește. Regele disperat se grăbește în templu pentru a se adresa cu zeii. Cu toate acestea, Alceste își ia rămas bun de la copii.

Actul 3 

Decizia zeilor nu este revocată. Oamenii se plâng de moartea apropiată a lui Alceste. După ce și-a luat rămas bun de la Alceste, Admeto decide să o urmeze în moarte. Apoi, cerul se deschide, Apollo coboară și proclamă că zeii le-au dat viața ca răsplată pentru dragostea lor fermă.

Sinopsis

Sinopsis referință. ^[4]

Uvertura este impresionantă, nobilă și tragică, privind în perspectivă unele dintre lucrările minore ale lui Mozart. Corul propune o mare parte din acțiune în primele două acte, iar setările vocale ale lui Gluck sunt deosebit de elegante, profitând de ritmurile netede ale limbii franceze, deși scrisul este mai degrabă static în demnitatea sa trista.

Act 1 

Regele Admetus moare, iar oamenii lui sunt în disperare. Zeul Apollo refuză sacrificiul lor animal, proclamând că Admetul va trăi numai dacă o altă persoană este sacrificată în locul lui. Regina Alceste crede că este victima pe care o are în minte Apollo, dar declară că își va preda viața doar pentru iubire. (Aria: "Divinites du Styx")

Actul 2 

Oamenii sărbătoresc recuperarea regelui. Admetus nu-și dă seama că Alceste sa oferit voluntar să moară în locul lui, iar soția lui nu se va da până când dosarul nu va fi stabilit drept. Când învață adevărul, Admetus crede că Alceste îl abandonează și preferă să moară.

Actul 3 

Oamenii, trăgând din nou, pregătesc copiii cuplului regal pentru sacrificiu în locul lor. Prietenul lui Admetus, Hercules, soseste si promite sa cucereasca moartea in numele sau si calatoreste spre Hades. Între timp, Alceste a ajuns deja la porțile iadului; Admetus încearcă so descopere, dar se sacrifică pentru iubire, mai degrabă decât ca un act eroic. Ea moare, dar Hercules o salvează - cu excepția faptului că acum Alceste pare aproape nebun. Apollo ajunge, promite nemurirea lui Hercule și lasă pe Admetus și pe Alceste într-o lume care pare a fi lipsită de moarte. Lucrarea se încheie cu un cor de bucurie.

Înregistrări 

·         Alicete (versiunea originală italiană editată de Geraint Jones), Kirsten Flagstad , Raoul Jobin, Alexander Young , Marion Lowe, Thomas Hemsley, Joan Clark, Rosemary Thayer, Geraint Jones Orchestra și cântăreți, Geraint Jones (Decca LP LXT 5273-5276; 1952)

·         Alceste cu dirijorul Serge Baudo și Orchestra Simfonică Radio din Bavaria . Lansat pe CD în 1995 pe eticheta Orfeo.Filmul include: Jessye Norman , Nicolai Gedda , Peter Lika , Robert Gambill , Roland Bracht , Kurt Rydl și Bernd Weikl .

·         Alceste (versiunea vieneză) Ringholz / Lavender? Degerfeldt / Treichl, Chorus și orchestră de teatru Drottningholm , Arnold Östman (Naxos, 1999)

·         Alceste cu dirijorul Sir John Eliot Gardiner , solistii barocii englezi , si Corul Monteverdi . Lansat pe CD și DVD de pe eticheta Philips în 2002, printre alții se numără Anne Sofie von Otter , Dietrich Henschel , Paul Groves , Yann Beuron , Joanne Lunn , Katherine Fuge , Nicolas Testé și Ludovic Tezier .

·         Alceste cu dirijorul Charles Mackerras și Royal Opera de la Covent Garden. Lansat pe CD-ul de pe eticheta Ponto în 2005. La concerte se numără: Elaine Mary Hall , Janet Baker , Janice Hooper-Roe , John Shirley-Quirk , Jonathan Summers , Mark Curtis, Matthew Best , Philip Gelling și Robert Tear .

• IPHIGENIE auf Tauris - Christoph Willibald Gluck:

IPHIGENIE auf Tauris - Christoph Willibald Gluck

Iphigénie en Tauride este o operă a lui Christoph Willibald Gluck în 1779, în patru acte. A fost cea de-a cincea operă pentru scena franceză. Libretul afost scris de Nicolas-François Guillard .

Cu Iphigénie, Gluck și-a luat reforma operatică la concluzia sa logică.Recitativele sunt mai scurte și sunt récitatif accompagné (adică corzile și, probabil, alte instrumente joacă, nu doar acompaniament continuu).Mișcările normale de dans care se regăsesc în tragédie en musique sunt aproape în întregime absente. Drama se bazează, în cele din urmă, pe piesa Iphigenia din Tauris de către Euripides, anticul dramaturg grec, care se ocupă cu povestiri despre familia lui Agamemnon în urma războiului troian .

Iphigénie en Tauride a fost interpretat pentru prima oară la 18 mai 1779 de Paris Opéra la al doilea Salle du Palais-Royal și a fost un mare succes. Unii cred că șeful Paris Opéra, Devismes, a încercat să stopeze rivalitatea dintre Gluck și Niccolò Piccinni , compozitor italian, de asemenea, rezident în capitala franceză, cerându-i pe amândoi să creeze o operă pe tema Iphigenia in Tauris . În acest caz, Iphigénie en Tauride a lui Piccinni nu a avut premiera până în ianuarie 1781 și nu sa bucurat de popularitatea pe care a făcut-o lucrarea lui Gluck. ^[1]

În 1781, Gluck a realizat o versiune germană a operei, Iphigenia in Tauris, pentru vizita Marelui Duce al Rusiei la Viena , cu libretul tradus și adaptat de Johann Baptist von Alxinger în colaborare cu compozitorul. Printre schimbările majore se număra transpunerea rolului lui Oreste de la bariton la tenor și înlocuirea corului final al Actului 2 cu o mișcare instrumentală. ^[2] [3] Versiunea revizuită a fost singura operă scrisă de Gluck în limba germană ^[4] și ultima sa lucrare pentru scenă. Styled "Singspiel tragic", a fost organizat la 23 octombrie 1781 la Nationalhoftheater ^[5] , pe când împăratul Iosif al II-lea a avut renumitul Burgtheater, după ce a renunțat la cântăreții italieni și orchestra lor în 1776 și a instalat actori germani în teatru.Când rezultatele slabe realizate de noile programe Singspiel ^{[6] l-} au determinat pe împărat să se retragă, au fost recrutați din nou o companie belgiană de operă de operă și l-au angajat pe Lorenzo Da Ponte ca poet de teatru ^[7] , acesta a fost însărcinat să pregătească o traducere italiană din operă Gluck, care a fost pusă în scenă în Burgtheater restaurat, la 14 decembrie 1783. ^{[8] În} conformitate cu reminiscențele lui Michael Kelly, irlandezul Michael Kelly , această producție a fost personal supravegheată de Gluck. ^[9] Ediția germană a fost reînviată la Berlin la fostul Königliches Nationaltheater în Gendarmenmarkt la 24 februarie 1795, în timp ce traducerea lui Da Ponte a fost aleasă pentru prima interpretare de la Londra la Teatrul Regelui, la 7 aprilie 1796. ^[11] Versiunea originală franceză sa dovedit a fi una dintre cele mai populare compoziții ale lui Gluck din Paris: "a fost facturată la 35 de date în 1779 și a continuat să se bucure de mai mult de patru sute de reprezentări în 1781-93, 1797-1808, 1812-18, 1821-23, 1826-28 și 1829. ^[12] A fost montată la Châtelet (1868), ^[13] Renaissance (1899) și Opéra-Comique (1900). prezentă în Paris la 27 iunie 1931 cu ajutorul Societății Wagner din Amsterdam și cu dirijorul orchestrei " Pierre Monteux ". ^[14]

În 1889, Richard Strauss a realizat un nou aranjament al lucrării pentru editorul Adolph Fürstner , care a fost ulterior organizat la Weimar la Hoftheater, la 9 iunie 1900, sub titlul Iphigenie auf Tauris, inspirat de Goethe . ^[15] Versiunea lui Strauss a fost destul de des interpretată la începutul secolului al XX-lea și a fost folosită și pentru premiera de la Opera Metropolitană în 1916 ^[16], dar este rareori ascultată. ^[11] A fost înregistrată în 1961 cu Montserrat Caballé în rolul principal, ^[17] realizat de Antonio de Almeida , în spectacol la Teatro Nacional de São Carlos , Lisabona. A fost reînviat recent la Festivalul della Valle d'Itria din 2009 la Martina Franca . ^[15]

În ceea ce privește versiunea italiană Da Ponte, ^{[18] a} avut loc o "memorabilă" scenă la Teatro alla Scala în 1957, cu Nino Sanzogno conducând orchestra, Luchino Visconti în calitate de regizor și Maria Callas în rolul principal.

Roluri 

Rol	Tipul de voce	Premiere, 18 mai 1779 [20] (Conductor: - )
Iphigénie ( Iphigenia ), Preoteasa lui Diana	soprană sau mezzo-soprană	Rosalie Levasseur
Oreste ( Orestes ), fratele ei	bariton sau tenor	Henri Larrivée
Pylade ( Pilate ), prietenul lui	tenor	Joseph Legros
Thoas, regele Scythiei	bas	Jean-Pierre (?) Moreau [21]
Diane ( Diana )	sopran	Chateauvieux
Sciți, preotese ale lui Diana, greci

Sinopsis 

Act 1 [ modifică ]

Scena: Sala de intrare a templului lui Diana în Tauris.

Nu există nici o uvertura; opera începe cu un pasaj scurt care evocă calm înainte de a se transforma într-o reprezentare a unei furtuni puternice pe mare. Ifigenia , sora lui Orestes , este preoteasa înaltă a lui Diana în templul Taurului, fiind transportată acolo magie de zeiță când tatăl ei, Agamemnon, a încercat să o ofere ca pe un sacrificiu. Iphigenia și preotesele ei îi cer pe zei să-i protejeze de furtună ( Grands dieux! Soyez nous secourables ).

Deși furtuna moare, Iphigenia rămâne tulburat de un vis pe care la avut, în care ea și-a imaginat mama ei Clytaemnestra uciderea tatălui ei, apoi fratele ei Orestes uciderea mamei ei, și în cele din urmă mâna ei înjunghierea fratelui ei. Se roagă la Diana să o reunească cu Orestes ( Ô toi qui prolongeas mes jours ). Thoas, regele Taurului, intră. Și el este obsedat de gânduri întunecate (de noirs pressentiments ): oracolele, îi spune el, prezică o doom pentru el dacă un singur străin scapă cu viața lui. (Obiceiul sciților , care locuiesc în Tauri, este acela de a sacrifica ritual pe cei care sunt naufragi pe malurile lor).

Un cor de sciți vine venind să aducă vestea a doi tineri greci care tocmai au fost găsiți la naufragiu, cerând sângele lor ( Il nous fallait du sang ). După plecarea Ifigenia și a preoteselor, Thoas aduce grecii, care se dovedesc a fi Orestes și prietenul său Pylades. După ce le-a întrebat ce scop au venit (au venit să-și recupereze statuia Dianei și să o întoarcă în Grecia, deși nu o dezvăluie), Thoas le promite moartea și le-a luat.

Actul 2 [ modifică ]

Scena: O cameră interioară a templului

Oreste și Pilații se culcă în lanțuri. Orestes se bate pentru că a provocat moartea prietenului său draguț ( Dieux qui me poursuivez ), dar Pylades îl asigură că nu se simte disimulat, pentru că vor muri uniți ( Unis dès la plus tendre enfance ). Un ministru al sanctuarului vine să înlăture Pylades. Orestes jumătate adormă ( Le calme rentre dans mon coeur ), dar este chinuit de viziunile furielor , care doresc să-și răzbune uciderea mamei sale (pe care Orestes a ucis-o pentru uciderea tatălui său, Agamemnon).

Iphigenia intră și, deși cei doi nu se recunosc, Orestes vede o asemănare uluitoare între ea și Clytaemnestra ucisă văzută în visul lui. Ea îl întreabă mai departe, întrebându-i soarta lui Agamemnon și a întregii Grecie, iar el îi spune despre uciderea lui Agamemnon de către soția sa și despre uciderea soției de fiul ei. În agitație, ea întreabă soarta fiului, iar Orestes spune că fiul a găsit moartea pe care o căuta de mult și că numai sora lor Electra rămâne în viață. Ifigenia trimite Orestes departe, iar preotesele ei se plâng de distrugerea țării sale și de presupusa moarte a fratelui ei (" malheureuse Iphigénie" ). Ea și preotesele efectuează o ceremonie funerară pentru Orestes ( Contemplez ces tristes apprêts ).

Actul 3 [ modifică ]

Scena: camera lui Iphigenia

Iphigenia este atrasă de străinul care îi amintește de fratele ei Orestes ( D'une image, hélas! Trop chérie ). Ea îi spune lui Orestes și a lui Pylades că poate să-l convingă pe Thoas să-i salveze pe unul din ei și să-i ceară pe cel care este cruțat să-și transmită soarta soției sale, Electra, în Argos . Ambii bărbați sunt de acord, iar Iphigenia alege Orestes pentru a supraviețui.

Dar, la ieșirea ei, Orestes insistă asupra faptului că Pilații sunt de acord să treacă la locul lui, deoarece Orestes nu poate suporta gândul morții prietenului său și vede muri ca o scăpare din nebunia lui; Pylades, dimpotrivă, se bucură de gândul de a muri, astfel încât Orestes poate trăi (Duet: Et tu pretends encore que tu m'aimes și arie pentru Pylades: Ah! Mon ami, j'implore ta pitié! ). Când Iphigenia se întoarce, Orestes insistă să-și inverseze decizia, amenințându-se să se sinucidă în fața ochilor ei dacă nu o face. Cu nevoie, ea este de acord să îl păstreze pe Pylades și să-i trimită mesajul către Electra.Toți, în afară de Pylades, pleacă și el închide actul promis că va face tot posibilul pentru a salva Orestes ( Divinité des grandes âmes! ).

Actul 4 [ modifică ]

Scena: În interiorul templului lui Diana

Iphigenia se întreabă cum poate face vreodată uciderea lui Orestes, deoarece cumva sufletul ei se micșorează de la gândul ei. Îi întreabă pe zeița Diana să-și ajute singur oțelul pentru sarcină ( Je t'implore et je tremble ). Preotesele îl aduc pe Orestes, care a fost pregătit pentru sacrificiu (Chorus: Diane, sois nous propice ). El îi spune să nu-l plângă, ci să o lovească, spunându-i că este voia zeilor. Preotesele cântă un imn lui Diana, în timp ce îl conduc pe Orestes la altar (Chorus: Chaste fille de Latone ). În timp ce poartă cuțitul, Orestes exclamă numele lui Iphigenia, conducând-o pe ea și pe preotese să-l recunoască și să oprească sacrificarea rituală.

Reuniunea fericită a surorii și a fratelui este tăiată la știrea că vine Thoa, auzind că unul dintre captivi a fost eliberat și intenționat asupra sângelui celuilalt. Regele intră sălbatic, ordonând gardienilor să-l prindă pe Orestes și promițând să-i sacrifice pe el și pe sora lui. În acel moment, Pylades intră cu o bandă de greci, tăind Thoas unde stă.

Lovitura rezultată a sciților de către greci este oprită de o apariție dea ex machina a Dianei, care comandă sciților să-și readucă statuia în Grecia ( Arrêtez! Écoutez mes décrets éternels ). Ea, de asemenea, ia o iertare lui Orestes pentru uciderea mamei sale, trimițându-l ca fiind rege peste Micene și rugându-l să-l restaureze pe Iphigenia în țara sa. Pe măsură ce Diana este adusă înapoi în nori, toată lumea cântă un cor care se bucură de bucuria de a avea favoarea pământului și a cerului restaurat ( Les dieux, longtemps en courroux ).

MUZICĂ 15 Noiembrie

JOYAS MUSICALES DE TODOS LOS TIEMPOS. Seleccion de Cecil Gonzalez

Mendelssohn - Piano Collection

The Very Best Of Beautiful Romantic Saxophone Love Songs - Great Saxophone instrumental Music

Golden Memories Of The 50's 60's - Best Golden Old Songs Memories Music

POEZIE 15 Noiembrie

Vasile Conta

Biografie
Născut 15 noiembrie 1845
Ghindăoani, Neamț, România

Decedat 21 aprilie 1882 (36 de ani)
București

S-a născut în satul Ghindăoani, comuna Crăcăoani, județul Neamț, descendent al unei familii de preoți. Străbunii săi erau preoți de cel puțin trei generații, ceea ce înseamnă că nu puteau fi armeni, cum a susținut armeanul Octav Minar, un editor al operelor lui Conta, întrucât pe vremea aceea puteau fi preoțiți numai ortodocșii care erau născuți din părinți ortodocși. Chestiunea originilor lui Conta, și dovada faptului că era român, a fost discutată cu lux de amănunte de istoricul ieșean Florin Cîntec, în Memorie si uitare în cultura româna. Cazul Vasile Conta, Iasi, Timpul, 2003.
Studii
Urmează cursurile Școlii primare de la Tg. Neamț, unde îl are coleg pe Ion Creangă, iar mai apoi Academia Mihăileană sau Gimnaziul Central din Iași, unde va lua bacalaureatul abia în 1868. În 1862, întrerupe studiile și însoțește o trupă de actori prin întreaga Moldovă, timp în care scrie o piesă de teatru jucată la Botoșani, iar în 1875 traduce piesa "Miss Multon" de Ad. Belot. În 1864, reia studiile liceale, terminate patru ani mai târziu, în 1868. După absolvire, funcționează ca profesor suplinitor la Catedra de filosofie. În același an, 1868, se înscrie la Facultatea de Drept din Iași. În octombrie 1869 obține o bursă din partea „Societății pentru încurajarea junimii române la învățătură” („Pogor–Fătu”) și este trimis pentru studii comerciale în Belgia, unde urmează cursurile Institutului de Comerț din Anvers, pe care le încheie în 1871. După obținerea diplomei, în 1871, studiază și dreptul, dobândind, după numai un an, titlul de doctor în drept al Universității din Bruxelles. Revenit în țară, Vasile Conta va practica avocatura și va obține, prin concurs, Catedra de Drept Civil a Universității din Iași.
Perioada basarabeană
A fost și un mare iubitor și apărător al Basarabiei. Tatăl său, preot de meserie, a început să-și desfășoare cariera preoțească în satul Ghindăoani din județul Neamț. Între anii 1865 – 1869, pe când era elev în ultimele clase ale Liceului Național din Iași, și-a petrecut vacanțele pe pământul Basarabiei, la Cahul, unde tatăl său, preotul Grigore Conta, era protoiereu, (aici a ajuns dupa ce a plecat de la Ghindăoani - Neamt). La vremea respectivă, sud-vestul Basarabiei a aparținut României(vezi și Cahul, Bolgrad și Ismail). Părintele Grigore își începuse cariera preoțească în satul Ghindăoani (com. Balțătești) din județul Neamț. Dar pentru că îi îndemnase pe țărani să-l dea în judecată pe arendașul moșiei la Divanul din Iași, acesta, uzând de prevederile Regulamentului organic, pe atunci în vigoare în Țările Române, l-a surghiunit din sat. Stabilit la Târgu Neamț, ajunge protoiereu al acestui ținut, apoi, în 1865 a fost numit protoiereu la Cahul. În urma războiului Crimeei, în 1856 s-a încheiat la Paris pacea prin care, printre alte prevederi favorabile, României i s-au restituit trei județe din sudul Basarabiei. Între acestea era și Cahul. Acestea sunt împrejurările datorită cărora adolescentul Vasile Conta, născut în Ghindăoani din ținutul Neamțului, a avut posibilitatea să-și petreacă vacanțele la Cahul, care era atât de îndepărtat de plaiurile copilăriei sale. La finele acestor vacanțe, petrecute în aceste locuri de câmpie, se simțea atât de bine încât credea că a scăpat definitiv de boala crudă ce-l chinuia (T.B.C.). Conta n-a folosit aceste vacanțe numai în scopul întremării sale fizice ci a desfășurat o remarcabilă activitate culturală din care menționez Culegerea de poezii populare din împrejurimi, pe care le-a strâns într-o colecție intitulată "Cântece basarabene".
Între anii 1870 – 1872 Eminescu era la studii în Belgia. Aici Vasile Conta îi trimite "Cântecele basarabene". Mihai Eminescu îi răspunde :
"Mi-ai trimis, domnule Conta, un prieten sincer ca să mă iau în ceasuri lungi și plictisitoare. A fost o revelație pentru mine "Cântecele basarabene". Multe din ele samănă cu cele din Moldova de sus. Ah!, cum aș dori să văd această parte înstrăinată ..."
Conta își va arăta în mod public dragostea pentru Basarabia. După cum se știe, imediat după războiul din 1877, rușii și-au manifestat intenția de a răpi din nou cele trei județe din sudul Basarabiei. Conta, acum profesor universitar și filozof de renume european, își folosește condeiul în apărarea Basarabiei și scrie în acest scop trei articole : “Basarabia”, “Chestia Orientului” și “Viitorul României pregătit de domnul Brătianu și Kogălniceanu”. Toate trei, dar mai ales ultimul, a avut un mare ecou, fiind reprodus în toate ziarele.
Activitate publicistică și profesională
Traduce și adnotează legi, practică avocatura publică, începând din 1875. În 1875-1876, publică în revista ieșeană Convorbiri literare prima sa lucrare filosofică,Teoria fatalismului, studiu ce apare, în 1877, și în limba franceză, la Bruxelles, apoi Teoria ondulației universale (1877), Încercări de metafizică (1878). Ultima lucrare a fost tradusă, în 1880, în limba franceză, la Bruxelles, cu titlul definitiv Introducere în metafizică.
Coleg de clasă cu Ion Creangă, prieten cu Mihai Eminescu, Vasile Conta ocupă în 1873 postul de profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din Iași. Din 1873 frecventează ședințele Junimii, unde ține conferințe asupra teoriei fatalismului și își publică în Convorbiri literare primele sale lucrări filosofice. El s-a manifestat ca un militant pentru progresul multilateral al tânărului stat național, pentru apărarea și consolidarea independenței, pentru dezvoltarea industriei, a comerțului autohton, a învățământului și a culturii.
A susținut "prelecțiuni populare", organizate sub auspiciile "Junimii", intitulate: "Materialismul", "Fetișismul", "Starea economică" etc., apreciate de mari oameni de cultură, printre care și Mihai Eminescu, pe atunci redactor al "Curierului de Iași" și membru al "Junimii". Deși participant la ședințele "Junimii", și-a păstrat independența de gândire și de acțiune în politică. La Facultatea de Litere, în proiect figura și predarea unui curs de istorie critică a religiilor. La 20 iulie 1880 devine ministru al Instrucțiunii Publice și Cultelor. La 10 aprilie 1881 demisionează din guvern și activează ca membru al Curții de Casație. Bolnav de ftizie, efectuează o ultimă călătorie în Italia, înainte de a muri. Corpul său a fost transportat la Iași, unde i s-au făcut funeralii naționale.
A fost înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iași.
Opere principale
• Teoria fatalismului (1875-1876)
• Teoria ondulațiunii universale (1876-1877)
• Încercări de metafizică (1879)
• Bazele metafizicii (1890).
Lucrările sale filosofice s-au tipărit și în limba franceză la Paris, Bruxelles și Iași, bucurându-se de apreciere dincolo de granițele țării. Filosofia materialistă a lui Vasile Conta, ideile lui ateiste au avut un ecou în țară, în cercurile progresiste ale vremii, găsind adepți printre oamenii de știință, ca și în rândurile tinerilor; pentru unii dintre aceștia ea a constituit o punte de trecere spre concepția marxistă. Operele sale filosofice principale, publicate în timpul vieții sau postum, au apărut atât în românește cât și în franceză, mai toate bucurându-se de prefețe sau recenzii elogioase ale unor mari gânditori români și străini. Astfel, Teoria fatalismului, apărută în românește în anii 1875-1876, va fi tradusă în limba franceză de D. Rosetti-Tescanu, cu o prefață de L. Büchner, va apărea la Paris în 1895; Originea speciilor, apărută în Convorbiri literare în anul 1877, va fi tipărită în limba franceză în 1888, la Iași;Încercări de metafizică (1879) va apărea și în franceză, la Bruxelles, în 1880 cu titlul Introduction a la Métaphysique . Postum vor apărea: Bazele metafizicii (în limba franceză, în traducerea lui D. Rosetti-Tescanu cu titlul Les fondaments de la métaphysique, Paris, 1890); Întâiele principii care alcătuiesc lumea (în limba franceză cu titlul Premiers principes composant le monde , 1888, Iași) ș. a. Prima ediție a operelor complete ale lui Vasile Conta apare în 1914, coordonată deOctav Minar, la editura C. Sfetea, București, și cuprinde, pe lângă operele menționate, scrisori, acte și manuscrise inedite (poezii, cugetări, discursuri parlamentare, articole politice, studii juridice, proiecte de lege și regulamente, însemnări, note explicative). Sunt publicate, în această ediție, scrisorile primite de Vasile Conta de la L. Büchner. Ch. Darwin, E. Haeckel, O. Liebmann, E. Tylor, E. Zeller, H. Ulvici, E. Reich, J. Lubbock, B. Müller, N. Morisson, H. Delboeuf, Eltlruh. Între edițiile operelor filosofice ale lui Vasile Conta se numără: Opere filosofice (Editura Cartea Românească, București, 1922, ediție îngrijită de Nicolae Petrescu); Opere filosofice (ediție îngrijită de N. Gogoneață, Editura Academiei, 1967); Scrieri filosofice alese (ediție îngrijită de Nicolae Gogoneață, Editura Minerva, București, 1975) ș.a. Lucrările lui V. Conta au fost recenzate de numeroase reviste străine de prestigiu printre care: Revue Philosophique, La Critique Philosophique, La Revue de Belgique, Athaeneum, Menschentum, Journal d’Hygiene ș.a. De o mare atenție se vor bucura în țară operele filosofului român din partea lui Mihai Eminescu, Iacob Negruzzi, I. Nădejde etc. care vor puncta elogios realizările lui V. Conta nu numai în filosofie, dar și în conferințe publice, articole și discursuri parlamentare.
Contribuții
În istoria filosofiei românești, opera lui Vasile Conta a înscris o pagină memorabilă, aducând din nou - după lucrările lui Dimitrie Cantemir și Nicolae Bălcescu - cultura noastră pe arena științifică europeană. Scrierile lui Vasile Conta prezintă un moment important în evoluția gândirii românești. Materialismul său este o expresie a ideologiei elementelor radicale ale burgheziei românești din deceniul al VIII-lea și al secolului al XIX-lea. Gândirea sa filosofică s-a format, în condițiile orientării materialiste a științelor naturii în România, sub influența materialismului francez, a materialismului vulgar și a cuceririlor științelor naturii, în special adarwinismului.
Vasile Conta a încercat să realizeze o sinteză materialistă a marilor descoperiri făcute de științele naturii în secolul al XIX-lea, elaborând o teorie generală a evoluțieipe care a intitulat-o "Teoria ondulațiunii universale". Evoluționismul lui Vasile Conta are, în ansamblu, un caracter mecanicist, dar cu toate acestea, concepția lui conține și unele elemente dialectice. În domeniul sociologiei, Vasile Conta a suferit influența lui Herbert Spencer, adoptând necritic "teoria organicistă".
A fost cel dintâi filosof român care a pus bazele «unui sistem filosofic propriu, original. Influențat de empirismul englez, pozitivismul, francez și materialismul german, atacă chestiunile de bază ale epistemologiei, punând la baza cunoașterii experiența, în concepția sa, materia se metamorfozează neîncetat, luând forme niciodată identice unele cu altele, întreaga existență se supune "mișcării ondulatorii", care apare astfel ca o "lege fatală", adică necesară, a universului. Ca filosof determinist, afirmă că toate fenomenele de care se ocupă'"științele pozitive" sunt "regulate de către legi inflexibile". Respingând liberul arbitru, exclude deplina , libertate a voinței. ("Prin urmare, nu există nimic din tot ceea ce s-a numit voință liberă omenească sau dumnezeiască").
În concepția sa, există un determinism universal, care se manifestă în toate domeniile: natură, conștiință, economie și viața socială. Determinismul social este explicat prin apelul la datele istoriei, economiei și ale statisticii. Istoria este o știință care ne arată "legătura de cauză și efect sau legătura de evoluțiune ori metamor¬fozare ce există între faptele sociale ce se succedă în curgerea vremii". Ea a încetat de a mai fi "o poveste a faptelor eroice ale unor oameni de seamă", care acționau "după bunul lor plac", istoria căutând acum legi, legăturile dintre "faptele sociale". Dezvoltarea, progresul sunt rezultat al mișcării ondulatorii, care se înfăptuiește prin apariția și dispariția formelor materiale deosebite calitativ unele de altele; pe calea înlăturării vechilor forme materiale și a apariției unor forme noi, mai perfecte, pe calea luptei noului cu vechiul, în succesiunea permanentă din procesul evoluției formelor materiale, fiecare fenomen dispare odată co apariția altui fenomen mai perfect, exemple fiind luate din dezvoltarea ideilor sau procesul adevărului. Izvorul dezvoltării se află în interiorul fenomenelor, "în fiecare ființă vie, evoluțiunea complexivă rezultă mai cu seamă din echilibrul și lupta forțelor interne, adică a acelor forțe care se nasc din interiorul forțelor ce evoluează".
Vasile Conta este de asemenea reprezentantul uneia dintre cele mai virulente și devastatoare forme de naționalism și xenofobie. Este pentru revizuirea celebrului articol 7 care garanta cetățenia română etniilor conlocuitoare, în special evreilor, și susține teorii rasiste pentru purificarea națiunii de elementele alogene. În 4 septembrie 1879 ține un discurs în camera deputaților în care cere oferirea cetățeniei române doar acelor ”elemente” care se amestecă cu etnia română (excluzându-i aici pe turci și pe evrei). Tot el afirmă că „dacă nu vom lupta contra elementului jidovesc, vom pieri ca națiune“ și reprezintă una dintre cele mai cunoscute influențe rasiste asupra gândirii lui Zelea Codreanu.

Căderea Stambulului

O viziune a unui bun otoman
Oare sunt reale cele ce aud?
Simt şi văd eu bine tot ce mă-nconjoară?
Alah! nu pot crede ca să fii tu crud!
Poate e părerea care mă-nfioară.

Iat-o neagră noapte ce cu-a sale coame
A încins Stambulul de jur împrejur,
Acum e tăcere…totul parcă doarme
Nimic nu se vede…totul e obscur.

Vai! Alah vrea oare a ne-ameninţa?
Căci tăcerea fuge…o voce turbată
Furioasă vine spre a domina
În locul tăcerii, deja detronată.

Căci aud strigarea undei din Bosfor,
Care nu produce ca odinioară,
Acel dulce sunet ce inspiră dor…
Acea melodie, lină şi uşoară.

Iar zefirul alene s-alungă din zbor
Cu a lui întinse aripi de azur,
Lovea faţa undei, lin încetişor,
Sonuri plăcute răspândind în jur.

Nu, căci iată acolo monstrul fioros,
Iată uraganul, cumplită turbare,
Cu aripa-i tare luptă ca şi Eros,
Bosforul murmură fără încetare.

Unda atacată face munţi de valuri,
Cată să se lupte, strigă, urlă, geme,
Şi-nfuriată sare peste maluri
Totul ameninţă, de nimic nu se teme.

Iată cum deschide guri nenumărate
Cari ameninţă a ne înghiţi,
Vai! în contra noastră toate-s revoltate
Ah! Alah! ai milă, nu ne părăsi!

Din Stambul sinistra pasăre de noapte,
În cadenţi trimite un lugubru gemet,
Care ca un eco cu bocinde şoapte,
Cu tristeţe-ngână pe al undei urlet…

Alah! pe noi singuri oare ne priveşte
Augurul acesta sau pe lumea toată?…
…………………………..
Cerule!…aice…ce se mai zăreşte?
Poate e părere?… O nu, căci iată:

Un mormânt se vede…iată se despică…
Şi din el mai neagră chiar decât noaptea,
O fantasmă iese şi-ncet se ridică,
Fioroasă încă mai mult decât moartea…

Greapţeană  pământul cu hidoasa-i ghiară,
Membre deşirate târâie cu sine,
Râde cu sarcasme nemiloasa fiară,
Ş-ameninţătoare vine către mine…

Iat-o că m-ajunge…voiu să fug…nu pot…
Tremur, mă pătrunde…stau încremenit…
Cerul se-nvârteşte şi pământul tot;
Ah, Alah! se vede că m-ai părăsit!
…………………………..

A! ce văd acolo? Colo-n depărtare?
Neagra coamă a nopţii iat-o despicată,
De o furioasă rază arzătoare,
Purcegând din crucea ce mi-se arată.

Ea, cu ghiauri, fără a se teme,
Spre Stambulul nostru lipsit de viaţă…
……………………………….
Soarta, vai! comandă, căci mormântul geme…
Îl aud…mă cheamă…sângele-mi îngheaţă…

Dar, păgânul vine şi voios surâde,
Pe când respirarea-mi se opreşte în piept…
Spectrul vai! mă trage…mormântul se-nchide…
Ah, Alah! părinte, cât eşti de nedrept!

Meditaţiune

Peste spiritu-mi se-ntinde a ideilor torent
Ce aleargă-n întuneric după un ţel ce se departă,
A mea inimă-i cuprinsă de al neliniştei moment,
Ce mă-ndeamnă, mă opreşte, mă disperă, mă transportă.

La scânteile divine adresez doru-mi ce arde…
Dar, de zidul ignoranţei, iarăşi creieru-mi se frânge!
Străbat codrul cu mistere unde-s spiritele-n hoarde
Unde ramurile ţipă ţi-ntre frunze vântul plânge…

Întreb vântul, el suspină…
Întreb floarea, ea se-nchină…
Întreb unda, ea se teme,
Şi, cu frică, fugind, geme…

O, răspunde iar tu spirit ce-nsufleţeşti pe toate:
Pentru ce şi până unde se ridică acest fum?
Printre şoaptele înţelese a naturei speriate,
Se strecoară până-n pieptu-mi acest eco: eşti nebun!

Mă arunc prin veşnicie cu aripa cugetărei..
Rătăcesc în negrul haos…în acest etern mormânt…
Ş-un oribil întuneric sfărâmând scara înnălţărei,
Cu blestemele pe buze cad zdrobit iar la pământ!…

Ce-i iubirea?

Iubirea, e o lumină din cer pe suflete prelinsă;
Cel cea simţit-o odată, rămâne pe pânza ei cuprinsă;
Copilă adorată, te lasă a fi ademenită,
Lumina e atât de albă, încât şi-o inimă cernită

Ar reînvia în clipa asta, spre a mări Dumnezeirea!
De ce nu vrei să mă-nţelegi, cât de sublimă e iubirea?

Un Vis al tinereţei, uşor c-aripa de cocoară,
Urcă infinitul şi tot pare că nu zboară,
Un zeu în faţa cărui regii, umiliţi, s-au ploconit,
Căci săgeata de iubire te-a învins, când te-a lovit;

Poate vrei să mă sfidezi cu privirea ta isteaţă?
Eşti copilă, căci iubirea de-ai simţit-o, îţi dă viaţă.

Benjamin Fundoianu

Biografie

Nastere: 14 noiembrie 1898, Iași
Deces: 2 octombrie 1944, Polonia

B. Fundoianu a fost un critic, eseist, poet și teoretician literar franco-roman de etnie evreiasca.

Fiul lui Isac Wechsler, originar din Herta, judetul Dorohoi, s-a nascut la 14 noiembrie 1898 in Iasi. Mama se trage dintr-o familie cu o cultura aleasa, fratele ei scriind chiar o istorie a evreilor din Romania.

Copilul absolva, in 1913, in particular, Scoala de Baieti nr. 1 „Trei Ierarhi din Iasi, apoi urmeaza cursurile Gimnaziului „Alexandru cel Bun si (din 1914) ale Liceului National din Iasi, avand coleg de clasa pe Al. Philippide. in 1914 debuteaza propriu-zis in literatura cu sonetul original Dorm florile, in revista ieseana „Valuri, semnat B. Fundoianu. De acum va colabora la diverse publicatii cu poezie, proza, talmaciri, foiletoane. in 1918 debuteaza editorial cu placheta Tagaduinta lui Petru, prilej de discutii aprinse in presa vremii. Dupa examenul de bacalaureat (sustinut la Bucuresti) se inscrie la Facultatea de Drept din Iasi, pa care insa n-o absolva. Realizeaza, in 1922, primul teatru de avangarda din tara noastra, cu un ecou larg in lumea literar-artistica.

Din anul 1923 poetul pleaca in Franta, stabilindu-se la Paris. Dupa o perioada de privatiuni, incepe colaborareape variate planuri culturale: publica in prestigioase reviste de profil din Franta, si, mai tarziu, si in reviste de peste Ocean, continuand sa trimita colaborari la revistele din tara. Activitatea sa se va concretiza in numeroase lucrari, poezie, eseistica, (Martin Heidegger, Rimbaud le Voyou, La Conscience malheureuse), volume de poeme, lucrari de estetica. Experimentul de avangarda teatrala, inceput in tara, va fi continuat si consolidat de Fundoianu in cadrul studiourilor cinematografice „Paramount, unde va fi angajat, din 1929, ca regizor.

Turneaza filme, conferentiaza in Franta sau America Latina, fiind unul dintre ambasadorii fideli ai acestei arte. In 1931 se casatoreste cu avocata Genevieve Tissier, avand ca martor si pe Constantin Brancusi. in 1939, „tinand seama de laborioasa activitate ca poet, eseist, critic, publicist, scenarist, regizor de film, conferentiar, poetul primeste cetatenia franceza „la recomandarea Societatii Scriitorilor Francezi. in timpul razboiului al doilea mondial se inroleaza in armata, cade prizonier, se imbolnaveste, este internat, operat, apoi eliberat. Desi familia lui se afla in afara zonei de ocupatie, vine ades, cu acte false, in Paris, iar in urma unui denunt este arestat, in 1944, de Gestapo. Moare, asasinat prin gazare, in lagarul de la Auschwitz, la 3 octombrie 1944.

Relativ restransa creatie poetica in limba romana pe care Fundoianu ne-a lasat-o a sugerat criticilor literari aprecieri diverse. Privelistile sale s-ar apropia, prin titlu, de spiritul traditionalist, marcant in epoca. Dar acestea nu sunt cu adevarat pasteluri, ci proiectii mentale ale unei lumi care, asa cum poetul insusi marturisea, le opune „ca o protestare intima impotriva peisagiului mecanic, de gloante, de sarma ghimpata, de tancuri. Poetul face, asa cum sublinia criticul literar Laurentiu Ulici, „din evocare un purgatoriu; sufletul iese din el mai linistit. Este apoi, in lirica sa, un amalgam in care se intrevad deopotriva elementele spiritului modern cultivate de avangarda noastra literara, ca si senzatiile abisale, venind dintr-o constiinta a apartenentei la un popor marcat de istorie: disperare si speranta, fatum si constiinta a viitorului. La nivelul textului, lirica sa imbraca tot mai vizibil formele innoitoare ale expresiei artistice.

In timpul vietii autorului a aparut un singur volum de poezii in limba romana, Privelisti, poeme, Bucuresti, Editura Cultura Nationala, 1930. in 1965, la E.P.L., a parut volumul Poezii, antologie si traducere de Virgil Teodorescu. in 1974, la Cartea Romaneasca, a aparut volumul Privelisti si inedite.

Ruga simpla a aparut in volumul Privelisti, Bucuresti, Editura Cultura Nationala, 1930. Subdatata 1921.
E ziua cea din urma a aparut in volumul Privelisti, Bucuresti, Editura Cultura Nationala, 1930.
Alte privelisti - IV a aparut in volumul Privelisti, Bucuresti, Editura Cultura Nationala, 1930.

Ce simplu e amurgul

Ce simplu e amurgul acesta de sfarsit de toamna!
Boi pe dealuri, duc aratura-n vid.
Septembre strange-n doniti, strugurii toti, din toamna, si-n talpile-i desculte ii calca sus, in crama.
Parc-a plouat cu sange peste pamantul ud.
Cate-un pandar, impusca tacerea, ca un surd, si vrabii, din trifoisti, s-au inaltat roscate.
O fata, ici in campuri, a adormit pe spate, si-acum, o duc taranii pe umeri.
Pe sicriu, un clopot se desfoaie de cantec aramiu, sa prelungeasca parca tacerea din vecerne.
E miros, tare umed, in fanuri.
E de vreme -si-i, langa moarta, bine, oriunde te intorci.
Ca totdeauna,
Viata-i cu garduri si cu porci, cu visini si neveste care au tata seaca.
In anotimp, simti pasul lui
Dumnezeu, cum calca, si numara, pe mana, castigul din faneti: malai pentru oameni si mei, pentru stigleti.
Cirezi halucinate, mugesc dupa mosie; femei goale, in lanuri, au pielea pamantie si ai putea pamantul, in pielea lor, sa-l ai.
Un popa - poate
Naiba - cu ochii
Ia malai, peste sicriu, cu bratul spre camp, blagosloveste.
Din umbra lui, pamantul s-a-ntins, se umfla, creste, si cheama catre dansul oamenii de noroi.
Si oamenii se culca, cu sufletu-n noroi, il scuipa, il saruta, il blastama, il iarta
si bulgarii de noapte se prabusesc pe moarta.

Amintirea

O, tu, a carei umbra imi staruie, dar nu er atit in amintire traieste trupu-ti gol, ti-oi podobi gradina cu-o singura statuie deasupra, ce dorintei sluji-va de simbol si bratele-i cata-vor faptura ta, ce nu e.

Ti-or podobi gradina irisi si chiparoasa cu
Dragostea, ce fi-va un tisnitor havuz ; in freamatul din seara ce lesne-o sa-l auzi, pe-aleea unde pasul s-opreste si apasa, cind, in apus de soare, de clara roua uzi, se-nalta chiparosii si rozele se lasa.

Fintina si statuie, adeveriti-mi visul de-a fi trait cu dinsa aici, in seara, plina se fac florile singe si arborii tarina, iar celui ce va trece, statuie si fintina, sa-i spuneti ca aicea fu
Dragostea si
Visul

Seară mistică

E-atata liniste pe camp, ca poti s-auzi in noua primavara, crapat de umezeala si de seara, cum creste spicul graului in camp.

E-atata liniste pe camp —
plansul campiei lung, ca dupa ploaie ;
greoiul fum de pe gunoaie
se suie — ca alt cer — in camp.

Un taur sta cu-o vaca-n camp, pe pata alba, pusa jos de luna, si speriosi ca se-mpreuna mugesc spre luna lung si tamp.

Alexandru Ciorănescu, lingvist, etimolog, istoric, poet, prozator

Biografie

n. 15 nov. 1911, com. Moroeni, jud. Dambovita - m 19 nov. 1999, Santa Cruz de Tenerife. 

Istoric literar, comparatist, prozator, poet si dramaturg. 

Fiul lui Ion Cioranescu, invatator, si al Ecaterinei (n. Teodorescu). 

Frate cu loan I. Cioranescu si cu George Cioranescu. 

Liceul "Spiru Haret" din Bucuresti; Facultatea de Litere a Univ. din Bucuresti, absolvita in 1933, o data cu Scoala de Arhivistica si Paleografie. Elev la Ecole Roumaine de la Fontenay-aux-Roses (1934-1939), trece doctoratul de stat la Paris, cu o teza despre Ariosto in Franta (1938). Debuteaza in rev. scolara Vlastarul (1926). Colab. la Viata Romaneasca, Revista Fundatiilor Regale, Studii italiene, Revue de literature comparee, Universul literar, Diogene, Ethos etc. Debut editorial cu un studiu critic despre Alexandru Deparateanu (1936). Consilier cultural al ambasadei romane de la Paris (1940; 1945-1946); lector de lb. romana la Univ. din Lyon (1937-1940); director literar al Editurii Contemporane (1942-1945); director al Teatrului Municipal din Bucuresti (1944-1945); inspector general al artelor (1943-1946); director al rev. Universul literar (1944-1945). intors la Paris, e destituit din functiile oficiale romanesti (1946); devine secretar al rev. Le livre (1947-1948); cercetator la Centre National de la Recherche Scientifique (1948); prof. de literatura franceza la Univ. din La Laguna (Tenerife, Spania) din 1948; visitingprofessor la Bahia Blanca, Bordeaux, Londra, Oxford. Romanist de reputatie internationala, a publicat lucrari esentiale de istorie literara romaneasca si de literatura comparata, atat in domeniul teoriei (Principios de literatura comparada, 1964), cat si in cel aplicat (asupra relatiilor literaturii romane cu literaturile franceza si italiana a celei italiene si spaniole cu cea franceza etc), de lexicologie (Diccionario etimologica rumano, 1958-1966; Los hispanistnos en el frances clasico, 1987), de bibliografie (bibliografia literaturii franceze din sec. al XVI-lea - al XVIII-lea), studii si culegeri de documente de istorie romana, balcanica, franceza si spaniola, a cercetat, prezentat si tradus in lb. franceza textele ramase de la Columb, al carui biograf si analist a devenit (Colon y Canarias, 1959; La primera biografia de Cristobal Colon, 1960; Colon humanista, 1967 etc). Autor al unor studii de autoritate asupra literaturii spaniole din "secolul de aur" si a reflexelor sale in spatiul european {El Barroco o el descubrimiento del drama, 1957; Le masque et le visage, 1983), al unor cercetari monografice asupra utopiei, a temelor ruinelor, timpului, a Insulelor Canare in literatura etc, CIORANESCU este, in acelasi timp, si scriitor (romancier, poet, dramaturg) si virtuoz traducator, din lb. franceza in romana, din lb. italiana si spaniola in franceza, din lb. engleza in spaniola etc, unul dintre cei mai completi si mai interesanti oameni de litere pe care tara noastra i-a dat culturii europene.

Surprinzatoare de la inceput prin dimensiunea sa proteica, activitatea lui CIORANESCU ilustreaza inca de pe bancile facultatii preocupari de istorie nationala si universala, de literatura romana veche (cartile populare in special, dupa exemplul profesorului sau, N. Cartojan, dar si cronicarii, opera istorica a lui I. Budai-Deleanu) si moderna (Carlo-va, Gr. Alexandrescu, Alecsandri), dar mai ales de literatura comparata, domeniu pentru care il recomandau poliglosia, eruditia dobandita foarte de timpuriu in cateva literaturi, spiritul iscoditor, asociativ, capacitatea de a vedea in plan universal evolutia unei probleme, a unei idei literare. O mare parte din studiile sale de tinerete sunt de fapt investigatii asupra scriitorilor romani din perspectiva marilor miscari europene, a dominantelor de gust, moda, ideologie, urmarind nu atat izvoarele (lamurite si ele, adesea, in subsidiar), ci inrudirile si diferentele specifice, care pun in evidenta valentele originale ale scriitorilor nostri, interesul si valoarea acestui tip de cercetare venind din "reconstituirea unei atmosfere literare si facilitatea cunoasterii si analizei procesului de creatie prin izolarea factorilor adiacenti", cum afirma autorul. Monografia unui scriitor de a doua mana (Al. Deparateanu, de pilda) devine astfel o reconstituire a tendintelor generale ale epocii, in care poetul este pretextul si catalizatorul reflectei critice; preferinta cercetatorului se si indreapta foarte curand tocmai spre fenomenele caracteristice unui anumit moment literar (influenta lui Musset in literatura romana, Rollinat si satanismul in poezia noastra) sau spre istoria unei teme literare ("taranul de la Dunare", de pilda), ca modalitate dinamica de investigare a evolutiei conceptelor, gustului, ideilor literare. Corolarul lor firesc este in studiile de tipologie literara propriu-zisa, despre Cultura romana si spiritul european (1942), care afirma europenismul neintrerupt al culturii noastre si rolul sau de mediator intre civilizatiile Orientului si Occidentului, sau Clasicism si romantism in literatura romana (1959), demonstrand "vocatia" romantica a literaturii romane, care nu importa curentul, ci se regaseste prin el si in el "isi realizeaza propriile dimensiuni". Cu timpul, dupa exemplul lui Iorga (in care vazuse "un simbol, reprezentantul viu al unei idei" pentru ca pusese "temeiul pentru prima oara pe puterea de creatie nationala"), aria preocuparilor lui CIORANESCU se adanceste si se diversifica inca. In 1943, publica un studiu despre Teatrul romanesc in versuri si izvoarele lui, unde urmarirea izvoarelor (a modelelor, am spune azi) nu ofera numai cadrul necesar reinvierii epocii, a numeroase piese si reactii critice a vremii, dar si pretextul pentru a studia "progresele literaturii dramatice din acelasi timp cu perfectionarea mijloacelor de expresivitate", adica "mersul ingemanat, in ultima suta de ani, al destinelor teatrului romanesc cu acela al limbajului poetic", insasi materia aleasa ii ofera autorului argumente pentru ideea dupa care "cultura romana n-a cunoscut o epoca si o literatura clasica", ci numai o "conceptie clasica" existenta in proportii diferite, la scriitorii veacului trecut, si ca romantismului "ii datorim tot ce a dat teatrul romanesc in versuri".

Asupra literaturii romane, de fapt niciodata parasita, intre multiplele sale directii de studiu, CIORANESCU revine in decursul timpului fie pentru a lamuri chestiuni de ordin documentar (in general de literatura mai veche), fie pentru a contura personalitatea complexa a cate unui autor, neinteles sau rau inteles din unghiul modernitatii: mai multe articole dedicate prea curand disparutului Al. Busuioceanu sau doua monografii clasice, una consacrata lui Alecsandri (1973), destul de aspra cu teatrul sau, pretuind insa proza si culegerea de poezii populare, si o alta, surprinzatoare, consacrata lui Ion Barbu (1981), "poate cel mai mare poet roman al secolului"; stralucitoare, demonstratia autorului tinde sa refuze legenda poetului-matematician, definindu-i poezia ca un continent unic, al carui domeniu nu e universul, ci meditatia despre univers. Ambele carti, aparute in englezeste si folosind un fundal comparatist accesibil cititorului strain, plaseaza doi importanti scriitori romani intr-o adevarata si meritata perspectiva universala. Cercetarea sa comparatista este insa reprezentata in ce are aceasta mai bun, inclusiv in dezvoltarile teoretice care decurg firesc din examinarea unui urias material faptic, prin studiile consacrate literaturii spaniole din secolul de aur si efectelor sale asupra literaturii europene, franceze in primul rand: barocul, in care autorul vede, dincolo de trasaturile unui stil, punctul de plecare al modernitatii literare, al cautarii sinelui (El Barroco o el descubrimien-to del drama, 1957), sau investigatia impactului pe care aceasta literatura 1-a avut asupra celei franceze din secolul al XVII-lea, duplicitatea fundamentala a personajelor care o populeaza aparand ca o forma frusta, directa a ambiguitatii constitutive pe care si-o descopera omul modern de la Don Quijote incoace, sfasiat intre aparenta si realitate, intre vis si viata, intre "masca si fata reala" {Le masque et le visage, 1983). Desi umbrita de marea sa cariera stiintifica, opera literara a lui CIORANESCU nu este neglijabila si ilustreaza un artist complet. El debutase in 1926, in revista liceului, cu proze romantioase, dar pline de culoare; va face apoi timide incursiuni in poezie, dar mai ales in traducerea de poezie, dand o remarcabila echivalare a stantelor lui Moreas, poet pe care-1 analizase cu patrundere inca din 1934. in 1954, publica o drama in proza. Don Carlos de Viana, in care eroul se zbate intre datorie si iubire, ca avataruri ale luciditatii omului modern; dilema ii pare insolubila si eroul nu rezista tensiunii, disparand in mister: accident, crima sau sinucidere? Sugestia ultima e ca nici eroul nu ar sti exact ce s-a intamplat, destinul unei vieti nedecise implinindu-se intr-un act obscur, ambiguu. Revenit la proza cu un delicat roman de analiza a psihologiei cuplului [Le couteau vert, 1963), CIORANESCU infatiseaza cateva ipostaze ale esecului erotic. Martori si participanti potentiali la acest joc complicat sunt doi copii, frate si sora, care prefigureaza cu ingenuitate sentimentele ilustrate, cu o anumita oboseala, de cei varstnici.

OPERA

Alexandru Deparateanu, Bucuresti, 1936; L Arioste en France, des origines a la fin du XVIII-eme sitele, I-II, Paris, 1939 (ed. II, Torino, 1963); Vie de Jacques Amyot d apras des documents inedits. Paris, 1941; La tradition historique et l origine des Roumains, Bucuresti, 1942; Teatrul romanesc in versuri si izvoarele lui. Bucuresti, 1943; La Roumanie vue par Ies etrangers, Bucuresti, 1944; Literatura comparata. Studii si schite, Bucuresti, 1944; Atlantic, versuri, Santa Cruz de Tene-rife, 1950; Biografie pentru randunele, versuri, Santa Cruz de Tenerife, 1952; Estudios de literatura espanola y comparada, La Laguna, 1954; Au revoir, Monsieur l Ange, teatru, Paris, 1954; Don Carlos de Viana, drama in patru acte, Paris, 1954; El Barroco o el descubrimien-to del drama. La Laguna, 1957 (versiune romana de F. Tureacu, Cluj-Napoca, 1980); Bibliographie de la litterature francaise du XVI-e siecle, Paris, 1959; Le couteau vert, roman, Paris, 1963 (versiune germana 1965); Principios de literatura comparada, La Laguna, 1964; Bibliographie de la litterature francaise du XVlI-e siecle. Paris, 1967; Colon humanista. Estudios de humanismo atlantico, Madrid, 1967; Bibliographie de la litterature francaise du XVIII-e siecle, Paris, 912Vasile Alecsandri, New York, 1973; Bibliografia franco-espanola. 1600-1715, Madrid, 1977; Historia de Santa Cruz de Tenerife, Santa Cruz, 1978; Ion Barbu, New York, 1981; Le masque et le visage. Du baroque espag-nol au classicisme frantais, Geneve, 1983; Santa Cruz, primavera y poesia, Santa Cruz de Tenerife, 1986; Jose de Archieta, escritor. La Laguna, 1987; Amintiri fara memorie, Bucuresti, 1995; Ion Barbu, Bucuresti, 1996; Viitorul trecutului. Utopie si literatura, trad. din lb. franceza de Ileana Cantuniari, Bucuresti, 1996; Principii de literatura comparata, trad. de Tudora Sandru Mehedinti, Bucuresti, 1997. Traduceri: J. Moreas, Stante, Bucuresti, 1945; Dante, La Divine Comedie, introduc -tion et notes. Geneve, 1964.

REFERINTE CRITICE
A. Marino, in Ramuri, nr. 9, 1969; M. Bucur, Istoriografia; M. G. Popescu, in Scripta Valachica, voi. IV, 1972; M. Anghelescu, in Romania literara, nr. 23, 1983; A. Rauta, in Cuvantul romanesc, Hamilton (Canada), ian., 1984; M. Anghelescu, in Luceafarul, nr. 25, 1995; Alex. Stefanescu, in Romania literara, nr. 2, 1996; V. Spinei, in Cronica, nr. 21-22, 1996; Tudora Sandru Mehedinti, in Romania literara, nr. 49, 1999.

Ades mi-aduc aminte

Ades mi-aduc aminte, iubito, că stăteam

În ceţele gălbui de toamnă, în odaie

Să despletesc reci chipuri pe aburitul geam

Din linii frânte, fine ca firele de paie.

Acuma, când trecutul l-aud ca un refren

Şi-n gânduri mi se-nfige ca-ntr-un oştean o schije,

Figura ta, iubito, o văd ca pe-un desen

Ce-l însemnai odată copil, cu sârg şi grije.

Cum aş privi în lumea de-afară liniştit

Prin chipu-ţi cu reflexe de solzi uşori de mică !

Dar geamul iar se face în minte-mi aburit

Şi nu mai văd nimica, şi nu mai ştiu nimica ...

RUGĂCIUNEA ITALIANĂ 

A LUI PETRU CERCEL

[traducerea lui Al. Ciorănescu]

Stăpîne Domn pe-adînc şi pe văzduhuri,

     Tu, ce-ai făcut pămînt şi cer şi mare,

     Pe om din lut şi nevăzute duhuri;

Tu, care din fecioară întrupare

     Ai vrut să iei, Părinte preaputernic,

     Ca să-nviezi şi să ne dai iertare;

Tu, ce vărsîndu-ţi sîngele cucernic

     Ai sfărîmat a iadului tărie

     Şi l-ai legat pe diavolul nemernic;

Tu, ce-ai deschis a ta împărăţie

     Şi blînd te-arăţi şi milostiv cu mine,

     Spre-a-mi face raiul veşnică moşie;

Ascultă, Tată, ruga mea ce vine

     La tine arzătoare şi plecată,

     Tu, ce-ai fost om ca să mă-nalţi la tine.

Cum voi plăti, stăpînul meu, vreodată

     Atîtea bunuri mie hărăzite,

     Şi ce-aş putea să-ţi juruiesc răsplată?

Mă-nbelşugaşi cu daruri nesfîrşite,

     Fiind nevrednic eu, şi cu-ndurare

     M-ajuţi mereu, mă-ndrepţi din căi greşite.

Tu nu pui preţ pe-averi şi pe odoare,

     Pe perle, nici pe pietre nestemate,

     Căci tot ce e, e-al tău, Stăpîne mare.

De tine-au fost făcute-n lume toate,

     Şi omul mîrşav nici c-un pai subţire

     Să se fălească-a fi al său nu poate.

Cu o bătaie de-aripi, cu-o privire

     Chiverniseşti şi-ndrepţi orice făptură,

     Şi cerul, şi tărîmul de sub fire.

Plăcute-altfel de jertfe nu-ţi mai fură,

     Alt dar decît o inimă curată

     Şi închinată ţie cu căldură,

Şi toţi să te mărturisească, Tată,

     Drept Domn al Israelului, cel care

     L-a înecat pe Faraon odată.

Tu vrei doar fapta bună şi-nchinare.

     Şi toţi să te slujim, căci ştii în minte

     Şi-n inimă ce-ascunde fiecare.

E mică plata ce ne ceri, Părinte,

     Şi n-o-mplinim pe toată cu dreptate,

     Dar tot ne vrei moşneni ai slavei sfinte.

Prea multă dragoste şi bunătate

     Arăţi spre noi, căci cu nesocotire

     O preţuim, şi numai cu păcate

Răspundem la a ta milostivire

     Şi-al tău judeţ, cu care plin de fală

     Călăuzeşti cu bine-ntreaga fire.

Cu multă neştiinţă şi greşală

     Noi ne trudim să-ţi dăm în închinare

     O inimă plecată cu sfială,

Dar, bieţi de noi, greşim fără-ncetare

     În faţa ta, puternice-mpărate,

     Şi-ţi risipim averea-n desfătare.

Pîn’ce Ursitele ne-nduplecate

     Vor rupe-al anilor mei fir subţire,

     Îmi iartă, Doamne, grelele păcate

Şi-atât de mare ai milostivire

     Spre mine, sluga ta cea vinovată,

     Ca să trăiesc cu tine-n nemurire.

Şi fă-mă, Doamne, vrednic de răsplată,

     Nu-mi da pedeapsă după-a mele vine,

     Ce trec măsura ce-ar fi fost iertată.

Greşit-am, Tată, milă ai de mine,

     Aprinde-mi sufletul şi mă învaţă,

     Şi fă să vin alăturea de tine.

Tu, ce eşti cale, adevăr şi viaţă,

     Ştiu că tot binele ce va să-mi vie

     Mi-l va trimite sfînta ta povaţă.

Ferice de voi fi şi-n bogăţie

     De stare şi avere, dă-mi putere

     Cu spaimă mare să ţi-o-nchin tot ţie.

Iar caznă cînd avea-voi şi durere,

     Să fiu ca Iov cu straşnică răbdare

     Şi să-ţi slujesc statornic îţi voi cere.

Orice ţi-e voia, Împărate mare,

     Nespus de mult mă bucură şi-mi place,

     De-ar fi spre bine sau spre grea-ncercare.

Mi-e gîndul doar la slujba ce voi face

     Măriei Tale tot mereu, căci ţie

     Cel ce-ţi slujeşte va trăi în pace

Şi va zbura la cer cu bucurie.

Anna de Noailles (născută Brâncoveanu)

Biografie Anna de Noailles
Anna de Noailles (1876, Paris - 1933, Paris) născută prinţesa Brâncoveanu, a fost o scriitoare şi o poetă franceză de origine română.

Vedetă a saloanelor mondene din Paris la începutul secolului al XX-lea, Anna de Noailles s-a născut în familia Brâncoveanu, dintr-o mamă grecoaică, Raluca Musuruş, şi un tată român, un prinţ Brâncoveanu, Grigore Brâncoveanu. Mama ei, fiica lui Musuruş-paşa, ambasador al Turciei la Londra, în anii 1850 şi a Anei Vogoride, a fost o cunoscută muziciană, idolul compozitorului polonez Paderewski. Ana Brâncoveanu s-a căsătorit cu Mathieu de Noailles în anul 1897. După circa un secol Anna de Noailles este mai celebră pentru rolul ei de femeie de societate şi aristocrată, de prietenă a unor literaţi celebri, decât pentru poemele sale de influenţă Parnasiană. Debutul său poetic s-a produs în 1899, iar la scurt timp a publicat un volum antologic, în 1901, “Le Cœur innombrable” care a avut un succes remarcabil. A fost aleasă imediat membră a prestigioasei Académie Royale Belge de Langue et de Littérature Françaises şi apoi a exclusivistei Academii Franceze care i-a acordat marele premiu pentru literatură. A fost prima femeie comandor al Legiunii de Onoare. Noailles era vara prinţilor Bibesco şi se înrudea cu toţi aristocraţii care au avut reşedinţa la Paris. Corespondenţa sa inedită cu Maurice Barrès a fost publicată în 1986. A fost admirată de Jean Cocteau şi i-a fost prezentată lui Pierre Loti, un alt mare scriitor francez şi prieten personal al reginei Maria şi al României.

Salonul Anei de Noailles, de pe Avenue Hoche a atras ca un magnet pe unii din cei mai mari scriitori francezi Parisului secolului XX: Pierre Loti, Francis Jammes, Andre Gide, Gabriela Mistral, Colette, Paul Valéry, Jean Cocteau, Francois Mauriac, fraţii Daudet, Robert de Montesquiou, Paul Hervieu, Paul Claudel, Max Jacob.


După primul Război Mondial societatea şi gusturile literare se modifică şi Anna de Noailles se trezeşte că scena literară este ocupată de Dadaism şi Tristan Tzara şi de avangarda suprarealistă a lui Andre Breton. Ea nu are însă organul necesar ca să-i înţeleagă.

Deşi era prietena personală a lui Colette, Anna de Noailles rămîne o reprezentatntă a ceea ce criticii francezi numesc la Belle Époque literară. Opera ei a fost comparată cu cea a unor Swinburne şi d’Annunzio, iar textele ei au fost considerate ca fiind “Dionysiac--ecstatice, senzuale, erotice, jucăuşe, cîteodată violente şi mereu marcate de un tragic curent subteran”. Se spune că Joseph Reinach i-ar fi spus:

Madam, în Franţa sunt numai trei miracole – Jeanne d’Arc, râul Marne şi dumneavostră.

Nicolae Iorga o considera "cel mai mare poet francez, care era dinspre partea tatălui o Româncă" şi vorbea de faptul că şi-a câştigat "un loc unic", în "literatura franceză, în a lumii întregi". Anna de Noailles a fost modelul personajului Marcel Proust al contesei Gaspard de Reveillon din romanul "Jean Santeuil", şi s-a considerat pe sine însăşi cea mai mare poetă franceză şi regină literară neîncoronată a Franţei.

La slujba sa de înmormântare ţinută la Biserica ortodoxă din Paris au participat cei mai importanţi politicieni şi literaţi ai epocii sale. "Istoria literaturii române de la origini până în prezent" a lui G. Călinescu o descrie doar ca fiind "lipsită de loialitate faţă de rădăcinile sale româneşti" . Pe măsură ce poeta Ana de Noailles revine în atenţia culturii franceze ea va fi probabil redescoperită şi în ţara natală.

Amiază pașnică

Ce proaspata mireasma de catina, de coaja
Si de polen si seva in jur s-a risipit ;
Copacul, plin de soare, isi picura-a lui vraja ;
Un har divin in parcul imens s-a-nstapanit.

Frunzisurile limpezi par crete, moi dantele ;
Si iarba si samanta si mugurul verzui,
Cu sclipete-argintate, par verzi, mici pasarele ;
Nu-i primavara numai, desi nici vara nu-i !

Ce straluciri, ce poze de incantare pline !
Flori de migdal si piersic, corolele clatind,
Vibreaza ca o roza roire de albine,
Cu inima parfumate si guri spre noi tanjind.

Nimic nu misca. Pacea-i deplina in natura!
Pe la fereste, storuri de trestii odihnesc;
Chiar gazele-n nisipuri, sub umbra de rasura,
Au ametit de parca, sfarsite, se topesc.

Nu simti nimic, nici varsta, nici doruri, nici regrete ;
Esti un copil, ce cata, nestanjenit si pur,
Cu bratele intinse, pe tarm sa se desfete
Pe pajistea tivita de cerul de azur.

Ce bun, ce lent e totul, ce liniste descinde …
Si totusi, obsedante, moi griji parca respir ;
Brusc, linistea aceasta tot sufletu-mi cuprinde.
O, Doamne, Doamne, iata : e-aproape un delir ! 

TEATRU/FILM 15 Noiembrie

Ștefan Sileanu (n. 15 noiembrie 1939) este un actor și pictor român. A debutat în anul 1965.

A jucat teatru la Teatrul Național din Târgu Mureș și la Teatrul Nottara din București.

În 1979 a jucat rolul titular în filmul istoric "Vlad Țepeș" în regia lui Doru Năstase. Filmul a fost produs de Casa de Filme 5 sub direcția lui Dumitru Fernoagă și realizat în Centrul de Producție Cinematografică București.

Are un hobby major, pictura, având de-a lungul anilor câteva expoziții personale.

Filme cu Ștefan Sileanu: Vezi filme

·         Rămâi cu mine (2013) Trailer

·         Europolis (2010) - voce Ata Trailer

·         Păcală se întoarce (2006) - popă Trailer

·         Azucena - Ingerul de abanos (2005) - Bulibasa

·         Despre morți numai de bine (2005) - Senatorul Panait

·         Valsul lebedelor (2002)

·         Incidentul Ankara (2001)

·         Don Juan sau dragostea pentru pentru geometrie / (1997)

·         Nekro (1997)

·         Scrisorile prietenului (1997)

·         Initiativa (1996)

·         A részleg / The Outpost (1995)

·         Aștept provincia (1995) - D-nul Blandu

·         Craii de Curtea Veche (1995)

·         Crucea de piatră / Crucea de piatră - ultimul bordel (1994) - Comisar

·         Somnul insulei (1994)

·         E pericoloso sporgersi (1993) - Unit Commnander

·         Privește înainte cu mânie (1993) - Stavros Trailer

·         Cum va place? (1992)

·         Băiatul cu o singură bretea (1991)

·         Șobolanii roșii (1991) - Prim-secretar

·         Trandafirul si coroana / (1991)

·         Liliacul înfloreşte a doua oară (1988) - Alexandru

·         Bătălia din umbră (1986)

·         Clipa de răgaz (1986)

·         Adela (1985)

·         Raliul (1984) - Arghir

·         Amurgul fantanilor (1983)

·         Scopul și mijloacele (1983)

·         Stop cadru la masă (1982) - Pictorul din restaurant

PRIN CENUSA IMPERIULUI 

Vlad Tepes (1979) 

Oblomov (1987) - Ivan Alexandrovici Goncearov

Tennessee Williams - Dulcea pasare a tineretii

SFATURI UTILE 15 Noiembrie

APA FILTRATĂ – CEA MAI BUNĂ SOLUȚIE

Corpul uman contine 69% apa, apa fiind astfel cel mai important element pentru un organism sanatos. Indiferent de cat de sanatos ai incerca sa traiesti, daca apa pe care o bei nu e buna, efectele se vor vedea in timp.

Dar de unde putem sa luam apa buna?

Apa de la robinet are clor, fluor, paraziti, sedimente, rugina etc. Majoritatea acestor componente nu se elimina prin fierbere, asa cum s-ar crede,  astfel incat, daca bem numai apa imbuteliata dar gatim cu apa de la robinet nu suntem feriti de substante nedorite.

Apa imbuteliata e imbuteliata in plastic; plasticul contine ftalati care ajung in apa imediat cum variaza temperatura. Aceeasi apa imbuteliata contine nitriti si nitrati, e drept ca in limita legala admisa (50 miligrame/litru, dar care limita e contestata de medici si mult prea mare pentru copii si bebelusi). Si E-urile sunt admise de lege, dar stim cu totii cat de bine e sa le consumam.
Apa minerala, consumata in cantitati mari, duce la o acumulare de minerale in corp peste necesarul nostru. Copiii nu au voie sa bea apa minerala deoarece organismul lor nu este suficient de puternic, iar buna functionare a rinichilor nu trebuie sa fie impiedicata de asimilarea mineralelor. De aceea, copiii nu ar trebui sa bea apa cu un grad de mineralizare care sa depaseasca 120 mg/l (0.12 gr/l) si cu continut de sodiu de peste 20 mg/l (0.02 gr/l).

Pentru o apa curata si sigura avem 2 variante:

1) apa de izvor, imbuteliata in recipient de sticla direct de la sursa.

2) apa filtrata cu filtru de carbon (carbune) activ.

Filtrele Aqua Pure Easy Complete de la 3M sunt filtre de apa potabila pentru chiuveta, filtre cu carbune activ si cu robinet 3M inclus. Au un pret de 396 lei inclusiv tva, iar pachetul contine sistemul de filtrare cu robinet si toate componentele de care aveti nevoie sa-l montati, plus cartusul de filtrare. Livrarea este gratuita prin curier.
Poti achizitiona Filtrul de apa 3M de pe site-ul de produse bio: www.bioproducts.ro

Cartusul poate filtra 2,839 litri (echivalentul a 1,420 sticle de apa de 2 litri) si se recomanda schimbarea lui la 6 luni. Pretul cartusului este de 148 lei tva inclus si se livreaza gratuit prin curier.

Economia de buget este de minim 90%, daca ne raportam la bidoanele de 5 litri, si de 95% daca ne raportam la sticlele de apa de 2 litri. De asemenea, se evita transportarea si depozitarea anevoiasa a bidoanelor de apa.

Dar ce face filtrul acesta, totusi?

·         elimină clorul: în procent de 96-98% (inclusiv gustul şi mirosul acestuia)

·         îmbunătăţeşte gustul

·         elimină mirosul

·         elimină sedimentele, inclusiv cele invizibile cu ochiul liber: până la 0,5 microni, în procent de 99.4%

·         reduce acumularea plumbului, cu până la 99.3%

·         elimină compuşii organici volatili în procent de 92- 99.8%

·         elimină cyst-urile (de ex. giardia): în procent de 99.99%

Filtrul este testat si certificat de NSF International, cel mai important organism de certificare in domeniul sistemelor de filtrare din SUA.
Cifrele ca cifrele, dar gustul este surprinzator.  Are exact gustul apei de izvor - niciun gust, doar apa curata.

Filtrul se instaleaza usor de cineva care necesita aptitudini de baza in intretinerea casei. Nu e nevoie de instalator, iar de schimbarea cartusului se poate ocupa oricine, dureaza fix 5 secunde.

Avantajele sistemului de filtrare Aqua Pure

Aveti cea mai curata si mai sigura apa, pe care o puteti folosi nu numai pentru baut, ci si pentru gatit, ceai, cafea, gheata, spalatul legumelor si altele.
Faceti economie de pana la 96% din banii pe care ii cheltuiti in prezent pe apa.
Nu mai carati baxuri de apa si nu mai umpleti spatiile de depozitare.

GÂNDURI PESTE TIMP 15 Noiembrie

Vasile Conta - Citate:

Henryk Sienkiewicz - Citate