MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
JOI 12 DECEMBRIE 2019

PARTEA ÎNTÂI

Bună dimineața, prieteni!
Ne apropiem cu pași repezi de Marea Sărbătoare a Nașterii Domnului - au rămas mai puțin de două săptămâni!!!
Febra pregătirilor a început!
Nu uitați de tradițiile poporului nostru - trebuie să le ducem mai departe!

ISTORIE PE ZILE 12 Decembrie

Evenimente

·         627: Victorie bizantina in Batalia de la  Ninive. Armata comandata de imparatul Heraclius, zdrobeste fortele Imperiului Sassanid condus de imparatul  Khosrau al II-lea. A fost batalia decisiva in razboiul care a opus cele doua imperii intre anii 602 si 628,iar victoria bizantina a fost semnul declinului imperiului sassanid. Imperiul Bizantin si-a restabilit vechile frontiere,insa cresterea prestigiului sau nu a durat decat cateva decenii, pana la aparitia primelor califate arabe, care au pus din nou in primejdie existenta sa.

·         1098:  Masacrul de Ma’arrat al-Numan. In timpul primei cruciade, cavalerii cruciati  masacreaza   20.000 de locuitori ai cetatii. După ce a apărut lipsa alimentelor, se relatează că ar fi recurs la consumarea de carne din cadavre umane.

·         1408:  Sigismund de Luxemburg fondeaza ordinul cavaleresc  al Dragonului (în latină Societas Draconistrarum), un ordin militar asemănător Ordinului Templierilor, ce s-a instituit în zona centrală a Europei. A fost creat  în principal pentru a proteja creștinătatea de amenințarea otomană. Printre membrii acestui ordin cavaleresc s-a numărat și voievodul muntean Vlad al II-lea Dracul, acesta fiind înnobilat în 1431 la Nürenberg de către Sigismund de Luxemburg. La scurt timp însă, în 1436, numele lui a fost șters de pe lista cavalerilor. În anul 1432, la numai un an de la înnobilare, contrar statutului creștin al Ordinului care avea ca scop protejarea creștinătății de păgâni, în speță de amenințarea otomană, Vlad i-a condus personal pe turcii care au asediat și incendiat Cetatea Severinului, fiind uciși toți cavalerii teutoni din cetate. Sigismund de Luxemburg  (n. 14 februarie 1368 – d.9 decembrie 1437) a fost: principe elector de Brandenburg,  rege al Ungariei si Croatiei din 1387 , rege al Boemiei  din 1419, rege al Germaniei  din 1411, impărat romano-german din 1433 până la moartea sa în 1437. A fost ultimul împărat din Casa de Luxemburg și unul dintre cei mai longevivi regi ai Ungariei , domnind peste 50 de ani.

·         1443: Bătălia de la Zlatiţa [Bulgaria] (12 decembrie 1443), între Iancu de Hunedoara (1441 – 1456) şi otomani, în cadrul „Campaniei celei Lungi” (septembrie 1443 – ianuarie 1444). Armata creştină condusă de voievodul Transilvaniei şi regele Ungariei şi Poloniei, Vladislav (1440 – 1444), continuă expediţia balcanică, după victoriile de la râul Morava şi Niš, în condiţii de iarnă. Victoriile lui Iancu au avut ca urmare izbucnirea mai multor răscoale antiotomane, în Serbia, Bulgaria, Albania sau Grecia. Sultanul Murad II (1421 – 1444, 1446 – 1451) încheie pace cu duşmanul său, Ibrahim, bey-ul Karamaniei, şi hotărăşte să conducă personal apărarea. La 3 decembrie 1443, trupele conduse de Iancu avansau spre trecătorile întărite de otomani, printre lanţul muntos al Balcanilor (Sredna Gora), în drumul său spre Adrianopol şi Constantinopol. Sfatul de război condus de sultan analizează mai multe variante propuse de comandanţi: Murad şi beylerbey-ul Rumeliei propun o luptă deschisă, bey-ul Tessaliei, Turakhan, se pronunţă pentru retragere, iar un alt comandant susţine rezistenţa în faţa duşmanului, folosind clima şi relieful, care avantajau defensiva. Sultanul hotărăşte adoptarea celei de-a treia variante. Ajunşi la Zlatiţa, creştinii au întâlnit o trecătoare întărită cu palisade, pământ şi copaci tăiaţi şi prăvăliţi la pământ. Otomanii trec la ofensivă, marele vizir, observând că armata creştină este inferioară celei otomane, hotărăşte atacul. Voievodul Transilvaniei atacă la rândul său, otomanii sunt obligaţi să se retragă în spatele fortificaţiilor. Datorită frigului tot mai pătrunzător, Vladislav, în contextul unui nou asalt eşuat, hotărăşte retragerea (23 decembrie). Sultanul dispune ca armata otomană să înceapă urmărirea celei creştine, „… îi încredinţează lui Chasim, generalul trupelor din Europa, ca să-i urmărească pe duşmani; şi i-a mai poruncit şi lui Turakhan să meargă după acela împreună cu armata din Tesalia” (Laonic Chalcocondil). Iancu, care de data aceasta asigură ariergarda, reuşeşte să-i mai înfrângă de două ori pe otomani, la Melstiţa (24 decembrie) şi Ialovăţ (2 ianuarie 1444), după care ajunge la Belgrad (25 ianuarie) şi începe tratativele de pace.

·         1787: Pennsylvania a devenit cel de-al doilea stat american care a ratificat Constituția SUA.

·         1806: Țarul Alexandru I adresa un manifest plin de promisiuni divanurilor principatelor românești. El asigura divanurile că la va păzi „de toate relele care ameninţă pământul lor” şi că le va apăra „sloboda lucrare a credinţei, desfăşurarea tuturor privilegiilor şi obiceiurilor lor.” Manifestul împăratului rus venea în momentul în care Principatul Moldovei era deja ocupat iar luptele se duceau pe teritoriul Valahiei, operațiuni militare din cadrul războiului ruso-turc de la 1806-1812. Acest război a fost purtat în întregime pe teritoriul principatelor românești.

·         1864: Episcopia ortodoxă de la Sibiu a fost ridicată la rangul de mitropolie, având în subordine episcopiile de Arad și de Caransebeș; Andrei Șaguna a fost numit mitropolit. Sfântul Ierarh Andrei Șaguna (n. 20 ianuarie 1808, Mișcolț, Ungaria — d. 28 iunie 1873, Sibiu) a fost un mitropolit al Transilvaniei între anii 1864-1873, rămas în istorie ca vajnic apărător al drepturilor ortodocșilor și românilor din Ardeal. Pentru faptele sale sfinte Biserica Ortodoxă Română l-a proslăvit ca sfânt (canonizat) la 21 iulie 2011. Prăznuirea lui se face la 30 noiembrie.

·         1868: Înființarea agenției diplomatice române la Viena.

·         1896: Guglielmo Marconi a făcut, la Londra, prima demonstrație publică a radioului.

·         1911: Regele George al V-lea și regina Mary de Teck sunt încoronați împărat și împărăteasă a Indiei.

·         1913: Pictura "Mona Lisa" a lui Leonardo Da Vinci a fost recuperata, la Florența, dupa doi ani de la furtul ei din Muzeul Luvru din Paris. Celebra pictura a fost descoperita in camera de hotel a unui ospatar italian, Vincenzo Peruggia. Acesta a fost complice la celebrul furt pus la cale de un grup de italieni care a dorit sa readuca in Italia tabloul. Perugia a fost condamnat la 14 luni de inchisoare.

·         1918: Ion I.Brătianu a creat un nou guvern, care a decis ca problemele specifice ale Basarabiei să fie soluţionate de Directorate.

·         1924:  În Austria intră în folosință șilingul drept nouă monedă națională, înlocuind astfel vechea coroană.

·         1925: Din motive personale, prinţul Carol al II-lea al României renunţă pentru a treia oară la tron, hotărîndu-se să rămînă în străinătate sub numele de "Caraiman"

·         1927: S-a înființat Asociația Presei Sportive din România.

·         1941: Al doilea război mondial: La insistențele guvernelor german și italian, România declară război Statelor Unite. Între cele două țări nu au loc operații militare directe, momentul marcând ruperea relațiilor diplomatice.

·         1944: Bunurile Teatrului Național din București au fost cedate rușilor, în contul despăgubirilor de război reglementate de Convenția de Armistițiu semnată la Moscova, la 12 sept. 1944.

·         1963: Kenya își proclamă independența față de Marea Britanie.

·         1991: Curtea Supremă de Justiție, Secția militară, i–a declarat nevinovați pe foștii membri ai Comitetului Politic Executiv al PCR.

·         1992: A luat ființă formația de muzică folk–pop "Pasărea Colibri" avându–i ca membri pe: Mircea Baniciu, Mircea Vintilă, Florian Pittiș, Vladi Cnejevici.

·         1999: În urma unor puternice furtuni ce au avut loc în Europa de Vest, totalul pagubelor fiind evaluat la peste 5 miliarde euro, petrolierul Erika a naufragiat în largul coastelor Bretania; mai multe sute de kilometri de plajă de pe coasta Atlanticului au fost invadate de "mareea neagră" provenită de pe petrolier.

·         2002: Uniunea Europeană a invitat zece țări candidate la aderare – Polonia, Cehia, Ungaria, Slovenia, Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania, Cipru și Malta – să i se alăture începând cu data de 1 mai 2004. Numărul membrilor UE crește astfel de la 15 la 25. Pentru România și Bulgaria a fost fixat ca termen al aderării anul 2007. Conform art. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană: „Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minoritǎților. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați.” Orice stat care respectă condițiile prevăzute la art.2 din Tratatul Uniunii Europene și care se angajează să le promoveze poate solicită să devină membru UE. Statul depune o cerere de aderare Consiliului, Comisia desfășoară o consultare, Parlamentul decide aderarea prin aprobarea majoritară și Consiliul prin unanimitate. În decembrie 1997 se lansează un proces global de extindere prin aplicarea unor strategii de pre-aderare care să includă negocieri de aderare, examenul analitic al legislației UE și procedura de urmat. Extinderea Comunității Europene a început în 1973 prin aderarea Regatului Unit, Irlandei și Danemarcei. Norvegia nu a aderat datorită rezultatului negativ obținut în urmă referendumului consultativ și astfel nu s-a putut ratifică tratatul. Între timp, regimurile dictatoriale în Spania, Portugalia și Grecia au luat sfârșit. S-a creat posibilitatea lărgirii CEE având în vedere relațiile strânse cu aceste trei țări. În 1981 aderă Grecia, iar în 1986 aderă Spania și Portugalia. În 1995 au aderat Austria, Finlanda și Suedia după tratatul de aderare din 1994. Norvegia respinge din nou referendumul. În urma prăbușirii regimurilor comuniste în Europa estică și dispariției URSS din 1989-1991, apare ocazia unei unificări reale și complete a continentului european. În 2004 se desfășoară cea mai mare extindere a UE: Cipru, Malta, Ungaria, Polonia, Cehia, Estonia, Letonia , Lituania, Slovacia și Slovenia. În 2007 aderă Bulgaria și România(și-a câștigat statutul de stat asociat în 1995 după ce a depus candidatura la aderare, iar în 1997, după primirea acceptului din partea Consiliului European, România a primit finanțare pentru îndeplinirea criteriilor de la Copenhaga, negocierile pentru aderare începând la Helsinki în 2000 fiind prevăzute reforme instituționale, economice și sociale, iar în 2005, s-a desfășurat ceremonia de semnare a tratatului de aderare care a intrat în vigoare în 2007). În 2013, numărul statelor membre a crescut la 28 după aderarea Croației. În prezent se desfășoară negocieri cu Macedonia, Serbia, Ucraina și Turcia. Islanda și-a depus candidatura pentru a deveni stat membru UE în iulie 2009, dar ulterior a renunțat. Extinderea UE a fost rezultatul deciziei de a împărți cu alte state beneficiile obținute de Europa Vestică prin crearea unei zone stabile unde războiul a devenit imposibil. UE are responsabilitatea de a consilia și sprijini țările vecine să se dezvolte economic și democratic pentru menținerea stabilității și securității.

·         2002: In Bucuresti a  fost înfiinţat Muzeul Hărţilor şi Cărţilor Vechi.

·         2004:  Alegeri prezidențiale tur II: primarul Bucureștiului, Traian Băsescu, câștigă alegerile, învingându-l pe primul ministru Adrian Năstase.

·         2012: Coreea de Nord lansează cu succes primul ei satelit, Kwangmyŏngsŏng-3-2.

• 2012: Scriitorul român Adrian Melicovici, termină Expediția Interculturală, "Speranța unui Vis", unică in lume, ajungând la Roma și parcurgând pe jos 2200 km. Expediție începută in VamaTârgoviște, la 9 octombrie 2012.
• 2015: La Paris s-a semnat un tratat în temeiul Convenției-cadru a Organizației Națiunilor Unite privind schimbările climatice^⁠(d) (UNFCCC - acronim în limba engleză ), care reglementează măsurile de reducere a emisiilor de dioxid de carbon începând cu anul 2020.

Nașteri

·         1526: Álvaro de Bazán, marchiz de Santa Cruz, amiral spaniol (d. 1588)

·         1574: Ana a Danemarcei, soția lui Iacob I al Angliei (d. 1619)

·         1610: Vasilije Ostroški, călugăr și sfânt sârb (d. 1671)

·         1791: S-a nascut arhiducesa Marie Louise a Austriei, a doua soție a lui Napoleon; (d. 1847). Devenită după căsătorie Împărăteasă a Franței ), iar din 1817Ducesă de Parma, Piacenza și Guastalla, a fost mama regelui Romei, Napoleon al II-lea. În 1821, la patru luni după moartea lui Napoleon, Maria Louise a făcut o casatorie morganatica cu iubitul ei, Contele Adam Albert von Neipperg (1775-1829). Cuplul a avut patru copii, primii doi fiind născuți înainte de căsătoria lor, în timpul mariajului cu Napoleon: La 17 februarie 1834 Marie Louise s-a căsătorit cu șambelanul său, Charles-René, Conte de Bombelles (1785-1856). Marie Louise a fost un conducător al Parmei abil și inteligent; a introdus diferite reforme și a muncit din greu pentru beneficiul supușilor ei. A murit în 1847 la Parma.

·         1792: S-a nascut  Alexandru Ipsilanti, conducătorul miscarii eteriste de la 1821; (d.01.08.1828). Alexandru Ipsilanti a fost conducătorul organizației Philiki Etaireia din 1820. Era fiul domnului Constantin Ipsilanti al Munteniei, descendent direct al domnului Constantin Brâncoveanu. A intrat de timpuriu în armata rusească, a rămas ciung în urma luptei de la Dresda și a ajuns până la gradul de maior. Devenit epitrop general al Eteriei, hotărăște  în 1821 sa declanșeze revoluția de eliberare a grecilor de sub stapanirea otomana. Cu o armată strânsă în Basarabia și formată din greci, macedoromâni, bulgari, sârbi, albanezi și arnăuți, trece în principate, bazându-se și pe ridicarea populației de aici (20 februarie 1821), și mai ales pe sprijinul domnitorului moldovean Mihail Suțu. De la Iași, unde turcii sunt măcelăriți , trece spre Țara Românească. Aici, intră în conflict cu Tudor Vladimirescu, care conducea Revoluția de la 1821. Eteriștii îl ucid pe Vladimirescu în 27 mai 1821 și-i aruncă trupul într-o fântână părăsită de lângă Târgoviște. În cele din urmă însă, eteristii lui Ipsilanti sunt  infranti, dupa ce Rusia ii dezaprobă, iar populația Principatelor Române ii ura, din cauza jafurilor făcute de ei și a uciderii lui Tudor Vladimirescu. Mai mult decât atât, oștile turcești  distrug armata eteristilor  în lupta de la Drăgășani din 7 iunie 1821, deși grecii erau de trei ori mai numeroși. A doua zi, Ipsilanti  a fugit în Transilvania si de aici  la Viena,unde cere permisiunea austriecilor să se întoarcă în Rusia restrict. Cancelarul austriac Metternich a fost de acord, dar în curând el a dat ordin  să fie arestat. In 1827 imparatul rus Nicolaie I a obținut eliberarea sa.  Ipsilanti s-a  retras la Viena, unde a murit   peste câțiva ani  in saracie si nebun.

·         1801: Ioan, rege al Saxoniei (d. 1873)
* 1817: Georg Daniel Teutsch (n. 12 decembrie 1817, Sighișoara - d. 2 iulie1893, Sibiu) a fost un episcop evanghelic sas din Transilvania în secolul al XIX-lea. Și-a desfășurat activitatea ca dascăl, teolog, istoric și politician.

S-a născut în 12 decembrie 1817 în Sighișoara, pe atunci reședința comitatului Târnava Mare, într-o familie modestă de mici meseriași. Tatăl său, Martin Benjamin Teutsch, a fost căsătorit cu Maria Katharina Weiß, Georg Daniel fiind al doilea fiu din patru copii.

A urmat ciclul primar și gimnazial al "Școlii din Deal" și apoi Gimnaziul Evanghelic din Sighișoara (azi Liceul Teoretic Josef Haltrich), pe care l-a terminat cu examen de bacalaureat (Maturitätsprüfung) la 31 iulie/1 august 1837. În toamna aceluiași an a început studii universitare de istorie și teologie evanghelică la Viena, pe care le-a continuat în anul următor de studiu la Berlin, fiind nemulțumit de calitatea învățământului protestant din Viena. După terminarea celui de-al doilea an de studiu, a revenit în Sighișoara terminându-și studiile ca autodidact. A fost meditator la familiile Magay din Alba Iulia și Baksay din Șoimuș. În acest timp s-a folosit pentru studiu de Biblioteca Batthyaneum, înființată de episcopul catolic Ignațiu Batthyany în Alba Iulia, și de Biblioteca Brukenthal din Sibiu, ambele bogate în manuscrise și cărți despre istoria Transilvaniei.

În 1842 a revenit la Sighișoara, iar la 3-4 ianuarie 1843 și-a finalizat studiile cu disertație susținută în istorie, pedagogie și teologie. A devenit lector la "Școala din Deal" din Sighișoara în 1842, co-rector în 1845 și rector (director) între anii 1850-1863.

În anul 1863 a renunțat la activitatea didactică, fiind ales preot evanghelic în Agnita (comitatul Târnava Mare). A fost ales la 19 septembrie 1867 ca episcop al Bisericii Evanghelice din Transilvania, ocupând această funcție până la moarte.

A fost căsătorit de două ori. Cu prima soție, Charlotte Berwerth, s-a căsătorit în 1845, dar aceasta a murit la mai puțin de un an după căsătorie. S-a recăsătorit apoi cu sora primei soții, Wilhelmine. (Friedrich Teutsch, unul din copiii lor, a fost episcop evanghelic săsesc în perioada 1903-1932.)

Școala generală din Agnita îi poartă astăzi numele.

Activitatea sa poate fi împărțită în trei domenii mari: învățământ, teologie și politică. Toată activitatea depusă a fost menită să păstreze integritatea culturală, economică și teritorială a "națiunii săsești" (Sachsenvolk). Pentru împlinirea acestui scop s-a folosit deseori de istoria "națiunii săsești" din Transilvania, pe care a studiat-o de-a lungul anilor ca istoric.

Portretul episcopului realizat de Friedrich Miess

Georg Daniel Teutsch a exercitat profesia de învățător/profesor timp de 21 de ani (din care 13 ani ca director), din 1842 până în 1863 când a trecut, conform tradiției acelor ani, la cea de preot, educația lui școlară permițând acest lucru. "Școala din Deal" este dezvoltată și reformată în perioada activității sale, fiind cel mai renumit liceu german al acelor timpuri (alături de "Gymnasium Academicum" Liceul Brukenthal din 1921 din Sibiu și Liceul Johannes Honterus din Brașov). Seminarul pedagogic de 2 ani este prelungit la trei ani, aici fiind pregătiți educatori și preoți săsești. Reforma școlară a uniformizat învățământul primar, gimnazial și seminariile din școlile săsești. A fost președintele comisiei de examinare pentru candidații din învățământ și teologie. Pentru o pregătire mai bună a viitorilor dascăli, a înființat spre sfârșitul vieții sale (în 1891) seminarul din Sibiu. Nu a uitat nici agricultura pe care a impulsionat-o prin diferite activități organizate cu participarea lui.

În perioada Revoluției din 1848, Teutsch a fost căpitan în garda civilă sighișoreană. Aceasta s-a alăturat trupelor imperiale, câștigând războiul civil în 13 august 1849 împotriva armatei maghiare comandate de Józef Bem.

Dialectul săsesc este un dialect al limbii germane. Regionalismele limbii săsești au dus de la începutul istoriei sașilor la necesitatea unei limbi scrise care a fost și este până azi limba germană.

Ca preot, a pus în aplicare reforma bisericească decisă pentru laicizarea bisericii, hotărâtă în 1861 (pe care a formulat-o ca referent alături de J.A. Zimmermann). A dezvoltat activitățile laice comunitare și a ocupat diferite funcții în conducerea Bisericii Evanghelice din Transilvania.

A fost adeptul teologiei istorice, căutând contactul cu moștenirea lui Isus din Nazaret și încercând să înțeleagă drumul creștinismului în contextul istoric de până atunci. A fost adept al dreptului rațiunii de a sta mai presus de dogme neverificabile, în venire în catolicismul celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, duhul omului având dreptul de a se desfășura liber așa cum spune și învățătura protestantă.

Între anii 1876-1886 nu s-a putut opune ieșirii din biserica evanghelică săsească a celor 16 comunități evanghelice cu credincioși maghiari, care și-au înființat un protopopiat propriu în anul 1881, cu sediul la Săcele (pentru ceangăii din Țara Bârsei).

Fiind adept al autonomiei comunității săsești din Transilvania, Teutsch a finalizat unirea comunităților săsești în Biserica evanghelică săsească. A căutat păstrarea integrității lingvistice și culturale săsești, opunându-se cu vehemență în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea politicii de maghiarizare a învățământului și administrației, ordonate de guvernul de la Pesta. În activitatea sa de politician, el s-a folosit deseori de actele istorice încheiate în secolele precedente. Reorganizând structurile bisericii evanghelice săsești, a reușit să prevină infiltrarea și asimilarea maghiară a acesteia.

Între anii 1863-1865, Teutsch a fost ales în Consiliul imperial din Viena și a fost numit deputat al casei imperiale în adunarea obștească din Sibiu. În anul 1866 este numit reprezentantul sașilor din regiunea Cincu în delegația Ardealului în Adunarea Națională din Budapesta. Renunță la acest mandat în 1868, când devine episcop.

Încă din timpul gimnaziului, fiind preocupat încă de pe atunci de documentarea istoriei strămoșilor săi, Teutsch a constatat lipsa unei istorii scrise a comunității săsești. Între anii 1852-1858 a scris un studiu de istorie a sașilor de până la anul 1699. În perioada de după publicarea acestui studiu, și-a continuat studiul și documentarea istoriei, cunoștințele sale despre istorie dându-i multe argumente pro sau contra actelor politice pe care le-a trăit ca politician și/sau episcop.

A fost corespondent la multe cotidiene și jurnale, unde și-a exprimat punctul de vedere; a fost președinte sau membru în asociații diferite, fiind omagiat cu titlul de Doctor Honoris Causa a Universității de Științe Juridice din Berlin și, în 1882, a Universității de Filosofie din Jena.

Monumentul lui Georg Daniel Teutsch din Sibiu, operă a sculptorului Adolf von Donndorf, a fost dezvelit în anul 1899 în fața Catedralei Evanghelice din Sibiu.

Georg Daniel Teutsch

Monumentul lui Georg Daniel Teutsch, în fața Catedralei Evanghelice din Sibiu

·         1821: S-a născut scriitorul francez Gustave Flaubert: “Doamna Bovary”, “Educaţia sentimentală”; (d. 1880).

·         1863: Edvard Munch, pictor norvegian (d. 1944)

·         1866: Alfred Werner, chimist elvețian, laureat al Premiului Nobel (d. 1919)

·         1875: S-a nascut  Victor Păcală, folclorist, autorul primei monografii ştiinţifice etnofolclorice româneşti dedicate unei localităţi rurale: “Monografia comunei Răşinari”– Sibiu, 1915″, lucrare premiată de Academia Română; (d.1955).

·         1893:  Edward G. Robinson, actor american de origine română (d. 1973). A realizat numeroase filme sub bagheta unor regizori ca John Ford, John Huston, Frank Capra; (d.26.01.1973). După o carieră cinematografică întinsă pe mai mult de cinci decenii (1916-1972), Institutul American de Film l-a clasat pe Robinson printre cei mai mari actori ai secolului al XX-lea.

·         1895: Ilie Lazăr (n. 12 decembrie 1895 ^[1], Giulești, județul Maramureș - d. 6 noiembrie 1976, Cluj) a fost un jurist și om politic român, fruntaș al Partidului Național Țărănesc în perioada interbelică și garda de corp a lui Iuliu Maniu.

A fost un delegat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, organismul legislativ reprezentativ al „tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească”, cel care a adoptat hotărârea privind Unirea Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918.^[2]A luptat în Primul Război Mondial pentru eliberarea Cernăuțiului, apoi cu trupele de moldoveni a participat la eliberarea orașului Sighet. În timpul Austro-Ungariei a fost membru al Partidul Național Român din Ungaria și Transilvania. În 1928 a câștigat fotoliul de deputat din partea PNȚ.
A fost un delegat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, organismul legislativ reprezentativ al „tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească”, cel care a adoptat hotărârea privind Unirea Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918.
Părinții săi au fost descendenții unor vechi familii românești din mica nobilime. Tatăl său era descendent al familiei Lazăr de Purcăreț^[3][4], iar mama sa a fost descendentă a familiei Ivașcu din Apșa de Jos. Bunicul său, Vasile Lazăr, preot și licențiat în drept, a fost protopop al Sighetului, iar acesta descindea din șapte generații de preoți.
A studiat Academia de drept, obținând titlul de doctor în drept. A urmat mai apoi Conservatorul din Viena

În 1946, înaintea alegerilor, a fost arestat de către autoritățile comuniste sub acuzația de trădare, fiind închis timp de 7 luni. Soția sa, Maria Lazăr, a câștigat fotoliul de deputat în locul său, dovedind astfel popularitatea de care se bucura Ilie Lazăr.

În 1947 este implicat în înscenarea de la Tămădău, punctul de plecare al unui proces intentat împotriva unor personalități marcante ale PNȚ. La 12 noiembrie 1947, în urma acestui proces, a fost condamnat la 12 ani de temniță grea, 5 ani degradare civică, confiscarea averii și 50.000 de lei cheltuieli de judecată.

·         1903: Yasujirō Ozu, regizor japonez (d. 1963)

·         1911: Infanta Maria Cristina a Spaniei, contesă de Marone (d. 1996)

·         1915:  S-a născut Frank Sinatra (Francis Albert), actor şi cântăreţ american, laureat al premiului Academiei Americane de Film pentru cel mai bun actor într-un rol secundar, în 1954, pentru rolul jucat în filmul “From Here to Eternity”. Între anii 1951-1957 a fost căsătorit cu Ava Gardner. Printre cele mai cunoscute melodii ale sale sunt: “Strangers in the Night”, “My Way”, “I’ve Got You Under My Skin”;(d. 1998).

·         1918 - S–a născut cântăreţul american de jazz Joe Williams (m.29.03.1999).
* 1928: Nicolae "Nicușor" Dumitru (n. 12 decembrie 1928, București; d. 6 august 2005, București) a fost un fotbalist și antrenor de fotbal român. Atât ca antrenor, cât și ca jucător, și-a legat numele de clubul Dinamo București, la care a evoluat timp de nouă sezoane și l-a antrenat în mai multe rânduri. A făcut parte din lotul care a cucerit primul titlu de campioni ai României, în 1955.

Ca antrenor, principal sau secund la Dinamo, Dumitru Nicolae Nicușor a câștigat de 9 ori titlul de campion al României (1962, 1963, 1964, 1965, 1971, 1975, 1982, 1983, 1984) și de 3 ori Cupa României (1964, 1982, 1984).

Cu Dumitru Nicolae Nicușor pe bancă, Dinamo s-a calificat în semifinalele Cupei Campionilor Europeni (1984), cea mai mare performanță pe plan european în istoria clubului.

·         1929 : S-a nascut  John Osborne, dramaturg, producător britanic de film; piesa sa “Priveşte înapoi cu mânie” –1957– a marcat momentul apariţiei generaţiei “tinerii furioşi” ; (d.24.12.1994). Piesa lui de succes din 1956 Look Back in Anger („Privește înapoi cu mânie”) a fost un moment de răscruce pentru teatrul englez.
* 1933: Viorel Mărginean (n. 12 decembrie 1933,^[1] Cenade, Târnava-Mică, România) este un pictor român, care a fost ales ca membru de onoare al Academiei Române (din martie 2006).^[2]

Artistul plastic a îndeplinit funcția de ministru al culturii în Guvernul României în perioada 5 mai 1995 - 23 august 1996.

Viorel Mărginean a fost al zecelea copil al brigadierului silvic Ilie Mărginean al Mitropoliei Blajului, care a îndeplinit și funcția de primar al localității în primii ani de după Marea Unire din 1918.^[3] Viitorul pictor și-a petrecut primii șapte ani din viață în satul natal (Cenade). Vorbind despre copilăria sa, pictorul povestea astfel: „M‑am născut în cantonul pădurarului, între doi munți printre care curge o vale (...). Probabil că stând pe aceste înălțimi m‑am învățat să văd lumea de sus“

A studiat la Școala Medie de Arte Plastice din Cluj și a absolvit apoi Institutul de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu" din București (1959), la clasa prof. Ioan Marșic (1903-1975). Ulterior a studiat și în străinătate. A urmat cursuri în SUA, Franța și Anglia (1970), ca urmare a unei burse acordate de Departamentul de Stat al SUA, în Italia (1982), printr‑o bursă oferită de statul italian și din nou în SUA (1984).

Începând din 1962 este membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România. A expus atât în țară, cât și în străinătate (SUA, Germania, Austria, Bulgaria, Franța, Italia, Spania), cele mai importante expoziții personale având loc la Sala Dalles (1970), Palatul Palffy din Viena (1980), Palatul UNESCO de la Paris (1992), Accademia di Romania din Roma (1993), Muzeul Brukenthal din Sibiu (1996) și Muzeul Național de Artă al României (2004). La deschiderea Bienalei de la Paris din 1967, lucrările lui Viorel Mărginean au fost remarcate de celebrul omul de cultură francez Andre Malraux.^[4] Pictorul a primit numeroase premii și distincții, naționale și internaționale.

În decursul timpului, Viorel Mărginean a ocupat funcții importante în domeniul culturii: vicepreședinte al Uniunii Artiștilor Plastici (1978–1989), director al Muzeului Național de Artă al României (1993-1995) și ministru al culturii în guvernul Nicolae Văcăroiu (5 mai 1995 - 23 august 1996).

În semn de apreciere a activității sale, a fost ales ca membru al Academiei Europene de Științe, Arte și Litere din Paris (1981) și al Academiei Internaționale de Artă Modernă din Roma (1999), precum și ca membru de onoare al Academiei Române (2006).

Tablourile sale se află în muzee (printre care Muzeul Național de Artă din București sau Muzeul de Artă din Cluj‑Napoca) și în zeci de colecții particulare din țară și străinătate (Anglia, Australia, Bulgaria, Danemarca, Elveția, Germania, Grecia, Israel, Italia, Japonia sau SUA).

În cadrul unei dezbateri desfășurate la sediul Fundației Naționale pentru Știință și Artă în anul 2004 și la care au mai participat oameni de cultură ca acad. prof. dr. Eugen Simion (președintele Academiei Române), acad. prof. dr. Răzvan Theodorescu (ministrul culturii și cultelor), prof. dr. Daniel Dăianu (fost ministru al finanțelor), prof. dr. Adrian Iorgulescu (președintele Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România (UCMR) și ulterior ministru al culturii) și prof. dr. Dan Horia Mazilu, pictorul Viorel Mărginean a propus un program național pe 200 de ani pentru amenajarea urbanistică a Bucureștiului

·         1934 : Miguel de la Madrid Hurtado, politician, președinte al Mexicului (d. 2012)

·         1936: S-a nascut la Timisoara, intr-o familie mixta romano-maghiara (tatăl roman), Iolanda Balas Soter, atleta romana, saritoare la inaltime, presedinte al Federatiei Romane de Atletism. A inceput sa se antreneze cu Luisa Ernst-Lupsa. Prima ei participare la o competitie internationala la categoria senioare s-a inregistrat in 1950, iar un an mai tarziu a realizat primul ei record national, sarind 1,51 din chiar prima incercare. Pe atunci l-a avut ca antrenor pe Ioan Arnautu. Ulterior s-a pregatit cu Ioan Soter, care i-a devenit si sot. Este una dintre cele mai titrate atlete din Romania, fiind detinatoarea a 14 recorduri mondiale, a doua medalii olimpice de aur, una castigata la Roma in 1960 si alta la Tokyo patru ani mai tarziu cand a sarit 1,90. Numele sau figureaza in Cartea Recordurilor ca urmare a celor 140 de victorii consecutive obtinute in competitii. Pe lângă recorduri mondiale și olimpice, în palmaresul său mai intră și două medalii de aur la campionatele europene de atletism de la Stockholm în 1958 și Belgrad în 1962, precum și o medalie de argint la Berna în 1954. După retragerea din competiții, Iolanda Balaș a rămas activă în atletism ca arbitru. Din 1988 pînă în 2005 a fost președintele Federației Române de Atletism (FRA). În anul 2010 Iolanda Balaș a primit din partea Majestății Sale Regele Mihai I al României , în cadrul ceremoniei desfășurate la Palatul Elisabeta din București, decorația regală „Nihil Sine Deo”, pentru merite deosebite aduse sportului românesc, pentru modul în care a condus Federația Română de Atletism și pentru promovarea excelenței în sportul românesc, precum și a tinerilor sportivi.

·         1938: S-a nascut Connie Francis, pe numele real Conetta Rosa Maria Franconera, solista americana.
* 1939: Ioan Baltog (n. 12 decembrie 1939, Piatra Neamț - d. 2 august 2016, București) a fost un fizician român, membru corespondent al Academiei Române din 24 iunie 2016.
Ioan Baltog a urmat cursurile liceului „Petru Rareș” din localitatea natală (1953-1956), apoi Facultatea de Matematică și Fizică a Universității București, absolvită în anul 1962. În anul 1973 și-a susținut doctoratul în fizică, la Universitatea din București sub conducerea științifică a profesorului academician Margareta Giurgea.

Imediat după absolvire Ioan Baltog și-a desfășurat activitatea în funcția de cercetător în cadrul Observatorului Astronomic al Academiei RPR (1962-1963) și apoi în cadrul Institutului de Fizică al Academiei RPR (1964-1975).

Ulterior, s-a transferat la Institutul pentru Fizica Laserilor, Plasmei și Radiației (1975-1991). Începând cu anul 1991, Ioan Baltog și‐a desfășurat activitatea științifică la Institutul Național de Cercetare și Dezvoltare pentru Fizica Materialelor (INCDFM), ca cercetător gradul I, unde a fost, pentru perioade lungi de timp, șef de laborator și președinte al Consiliului Științific.

Activitatea profesională a fost orientată spre cercetări privind Efecte de compoziție, structură și dimensionalitate asupra proprietăților materiei condensate - procese fizice, modele, tehnici experimentale.

Cercetările sale au abordat cu precădere probleme legate de proprietățile optice și electrice ale materiei în stare condensată, folosind metode de caracterizare complexe: spectroscopie de absorbție și emisie, conducție ionică și fotoconducție, precum și o gamă largă de tehnici experimentale, unele originale, pentru studiul diferitelor aspecte ale difuziei luminii în solide și lichide: difuzie Rayleigh în lichide pure și soluții de polimeri, difuzie Rayleigh și Mie în cristale pure și dopate, difuzie Brillouin, difuzie Raman, procese optice de suprafață și interfață generate prin plasmoni de suprafață, difuzie Raman de suprafață, difuzie Raman gigant, procese optice neliniare generate în medii mesoscopice sau asistate de plasmoni de suprafață.

În domeniul proceselor optice neliniare în materiale nanostructurate, acad. Ioan Baltog a avut rezultate cu caracter de premieră științifică, precum: evidențierea pentru prima dată a unui proces Raman stimulat (RS) pompat prin plasmoni de suprafață și a unui proces de emisie anomală anti‐Stokes de tip CARS (Coherent anti‐Stokes Raman Scattering) în structuri mesoscopice, răcirea cuantică a nanotuburilor de carbon de tip semiconductor relevată prin spectre Raman anormale anti‐Stokes, relevarea unor procese de luminescență anti‐Stokes pe compozite de tip polimer conjugat/nanotuburi de carbon. În contextul acestor obiective de cercetare, în România au putut fi dezvoltate primele cercetări pe nanotuburi de carbon și compozite nanotub de carbon/polimer conductor cu aplicații în domeniul bateriilor reîncărcabile cu litiu și supercapacitorilor.

Multe dintre acestea au fost cercetările cu caracter aplicativ omologate și introduse în practică, dintre care:

• analizorul de particule ‐ granulometru, destinat determinării dimensiunii particulelor rezultate din procese de măcinare a minereurilor, cimentului etc,
• fotogoniodifuzometrul pentru determinarea maselor moleculare ale polimerilor,
• elipsometrul fotoelectric, metoda de măsurare a factorului de pierdere în transmisia optică în preforme de sticlă optică,
• fotometrul în infraroșu pentru controlul pierderilor de apă grea și cel pentru controlul cozilor de distilare la instalația de regenerare a apei grele la Unitatea 1 de la Centrala Nuclearo‐Electrică, Cernavodă, cu aport la creșterea contribuției românești la realizarea acestei centrale.

În cursul carierei sale de cercetător științific, acad. Ioan Baltog a beneficiat de mai multe specializări în centre de prestigiu din străinătate:

• 1970 ‐ 1971: stagiu de specializare la Universitatea Paris ‐ Sud, Lab.Physique Cristalline, Orsay, Franta. Domeniul: proprietăți optice și electrice ale corpului;
• 1975 ‐ 1976: stagiu de cercetare la Universitatea Texas din Dallas, USA^[4], Domeniul: laseri pulsați cu azot și colorant.
• 1992 ‐ stagiu de lucru la Institut des Materiaux, Nantes, Franța;
• 1994 ‐ stagiu de lucru la Institut National Polytechnique de Grenoble;
• 1995 ‐ 1996 - profesor asociat la Institut National Polytechnique Grenoble (4 luni anual);
• 1996 ‐ 2006 - profesor asociat la Universite de Nantes/Institut des Materiaux, Nantes (3-4 luni pe an).

De asemenea, a fost profesor asociat la Universitatea de Fizică din București și, începând cu anul 1994, a primit dreptul de a conduce lucrări de doctorat pentru domeniul Fizică, în Specialitatea Optică și Spectroscopie.

In plan personal, Ioan Baltog a fost casatorit din 1963 cu Alexandra-Ana Baltog ( nascuta Tataru ), fizician -cercetator stiintific principal grd I, alaturi de care au activat impreuna, pana la decesul acesteia in 2009. Impreuna au o fiica, Georgia-Alexandra Baltog ( n. 25 august 1964 ), medic primar medicina interna / gastroenterologie.

Rezultatele activității sale științifice au fost concretizate în peste 180 de lucrări științifice. Acestea au întrunit peste 1650 citări de la autori străini. Conform ISI Web of Science, lucrările din domeniul spectroscopiei Raman pe nanotuburi de carbon se clasează pe locul 16 pe plan mondial și pe locul 1 în România.

În domeniul cercetării aplicative, dr. Ioan Baltog este autorul a 8 brevete de invenție și coordonator în realizarea a 10 tehnici, aparate sau echipamente omologate metrologic.

• Funcționalizarea nanotuburilor de carbon pentru aplicații în domeniul stocării energiei - Mihaela Baibarac, Ioan Baltog, Market Watch, 15 octombrie - 15 noiembrie 2011, pag. 41;
• Nonlinear Optical Processes Manifesting as Anderson Localization of Light in Mesoscopic Materials - Ioan Baltog, Mihaela Baibarac, Lucian Mihuț, Ion Smaranda, Serge Lefrant, Proceedings of the Romanian Academy, Series A, Volume 13, Number 2/2012, pp. 109–117.

Ioan Baltog

·         1939: S-a nascut  Tudor Octavian, scriitor, publicist, critic de artă, membru al Uniunii Scriitorilor din România; („Oameni normali”, „Pictori români uitaţi”).

·         1940 - S-a născut Dionne Warwick, cântăreaţă americană.

·         1942 - S-a născut Mike Heron, vocalist multi-instrumentist şi compozitor britanic (Incredible String Band).

·         1942 - S-a născut Declan Clusky, chitarist şi vocalist britanic (The Bachelors).

·         1943 - S-a născut Mike Smith, vocalist şi clăpar britanic (Dave Clark Five).

·         1943 - S-a născut Grover Washington Jr., saxofonist şi compozitor american de jazz

·         1943 - S-a născut Dicky Betts, chitarist şi compozitor american (Allman Brothers)

·         1945 - S-a născut Allan Ward, chitarist şi pianist britanic (The Honeycombs)

·         1945 - S-a născut Tony Williams, baterist şi compozitor jazz-rock american (Lifetime)

·         1946 - S-a născut Clive Bunker, baterist britanic (Jethro Tull, Jude, Blodwin Pig)

·         1947 - S-a născut Ralph Scala, vocalist şi compozitor american (Blue Magoos)

·         1948 - S-a născut Ray Jackson, violonist şi muzicuţist britanic (Lindisfarne)

·         1949: Marc Ravalomanana, politician malgaș, președinte al Madagascarului
* 1950: Andrei Usatîi (n. 12 decembrie 1950) este un medic din Republica Moldova care a deținut funcția de Ministru al Sănătății al Republicii Moldova^[1] în perioada 14 ianuarie 2011 – 18 februarie 2015. El l-a înlocuit în funcție pe Vladimir Hotineanu (2009 – 2011) și a fost succedat de Mircea Buga.

Imaginea și reputația fostului Ministru al Sănătății a avut de suferit în urma luptelor politice dintre partidele pro-europene de coaliție, acesta fiind deseori prezentat populației ca un om controversat, deși rezultatele muncii sale demonstrează cu totul contrariul.

În ianuarie 2013 a început urmărirea penală a lui Andrei Usatîi, alături de șeful Direcției Juridice a ministerului Sănătății, un notar și un registrator de stat, într-un dosar în care Usatîi este învinuit că ar fi dispus ilegal ipotecarea parterului Spitalului Clinic Republican, cu acuzația de „provocare a daunelor în proporții considerabile intereselor publice”.^[2] Pe 2 martie 2015 a fost pus sub învinuire în acest dosar.^[3]

Pe 2 aprilie 2015 i-a fost conferit „Ordinul de Onoare”.^[4]

Pe 10 aprilie 2015 judecătoria sectorului Buiucani (Chișinău) a decis arestarea preventivă pentru 25 de zile a lui Andrei Usatîi, acesta fiind bănuit de acte de corupție în dosarul licitațiilor trucate^[5][6] și acuzat că ar fi „aranjat” licitațiile publice de procurare a utilajului medical pentru spitale.^[7] Pe 22 aprilie, la o ședință de judecată de la Curtea de Apel Chișinău, după ce a aflat decizia Curții că trebuie să-i fie menținută măsura de arest, acesta s-a simțit rău și a fost preluat de ambulanță din instanța de judecată și transportat la spital, unde a fost supus apoi unei intervenții chirurgicale.^[8]

·         1950: Richard Galliano, acordeonist francez de origine italiană

·         1950 - S-a născut Blue Barry (Barry Ian Green), compozitor şi cântăreţ britanic

·         1953: S-a nascut Dan C. Mihăilescu, istoric şi critic literar, traducător, cercetător la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „George Călinescu”.

·         1955: Sorin Ilieșiu (n. 12 decembrie 1955, Baia Mare) este un cineast și politician român. Între 1979 și 1990 a fost director de imagine la Studiourile cinematografice Buftea. În anul 1992 a activat în domeniul video al campaniei electorale a CDR, iar în 1996 a realizat clipurile electorale ale CDR. A fost membru al Grupului pentru Dialog Social din 1990 până în 2012, când a fost exclus,^[1] și membru fondator al Alianței Civice și al Fundației Academia Civică. Din 2012 este senator de Sibiudin partea PNL, iar în aprilie 2015 a trecut la PSD

Filme documentare - 1990-2008. Autor/co-autor scenariu, regie, imagine

• TE IUBESC, LIBERTATE! –10min/35mm – 1990, Co-autori: VIVI DRAGAN VASILE, VLAD PĂUNESCU, SORIN ILIEȘIU. Premiu de popularitate - Festivalul filmului, Costinești 1990.
• PIAȚA UNIVERSITĂȚII - ROMÂNIA -72min/35mm.1991. Coautori: VIVI DRĂGAN VASILE, STERE GULEA, SORIN ILIEȘIU. Producător: LUCIAN PINTILIE. Marele Premiu pt. film documentar - Uniunea Cineaștilor ‘92. Premiu pt. film-eveniment - Festivalul filmului, Costinești 1991. Difuzat de TVR 1 și TVR INTERNAȚIONAL.
• PETRE ȚUȚEA - EMIL CIORAN -25min. 1991. Autori: GABRIEL LIICEANU & SORIN ILIEȘIU. Premiul Special – Festivalul Național, Costinești 1993. Difuzat de TVR1.
• CARTE-OBIECT. CARTE-SPIRIT -17min. 1991. Regia: SORIN ILIEȘIU. Comentariul: GABRIEL LIICEANU. Premiu pentru film de artă - Uniunea Cineaștilor 1992. Difuzat de TVR1.
• ARHITECTURĂ ȘI MODERNITATE -26min. 1992. Autori: MARIANA CELAC & SORIN ILIEȘIU. Premiul Uniunii Cineaștilor din România – Festiv. Internațional de Arhitectură și Urbanism, București 1994 (Președinte:LIVIU CIULEI ). Difuzat de TVR1.
• MONARHIA SALVEAZĂ ROMÂNIA ! -34min. 1992. Regia: SORIN ILIEȘIU. Comentariu istoric: DINU C. GIURESCU. Comentariu-eseu: GABRIEL LIICEANU. Difuzat de TVR1 și parțial de posturi TV din GERMANIA, FRANȚA și BELGIA.
• ELIBERARE -33min. 1993. Autori: SORIN ILIEȘIU & IOAN GROȘAN. Premiul pt. Film Video - Festivalul Național, Costinești 1993.
• AUROLAC -20min. 1994. Autori: SORIN ILIEȘIU & IOAN GROȘAN - Cel mai bun film românesc, Festivalul Internațional, Târgu Mureș 1994. VIDEO COMMUNICATION GOLD AWARD, TOKYO VIDEO FESTIVAL - JVC, 1999. MARELE PREMIU ex-aequo la Festivalul de film româno-maghiar Film.Dok, Sfantu-Gheorghe/Covasna, 2004. Difuzat de Televiziunea Națională Maghiară / Budapesta.
• APOCALIPSA DUPĂ CIORAN -60min. 1995. Autori: GABRIEL LIICEANU & SORIN ILIEȘIU. Premiul pt. Scenariu, Uniunea Cineaștilor 1996. Premiul special al juriului, Mediafest 1996.
• CONSTRUCT -13min. 1996. Regia: SORIN ILIEȘIU. Scenariul: MARIANA CELAC – Premiul APTR & Premiul pt. Imagine, Festivalul de Film, Costinești 1996. Difuzat de KUNSTKANAAL - AMSTERDAM si de TVRI. Difuzat de TVR Cultural.
• RESTAURATORUL (15min). 2002. Coproducător, ASPERA Foundation, USA. Autor : SORIN ILIEȘIU. Premiul pentru cel mai bun scurt-metraj 2002, Uniunea Cineaștilor din România, 2003. Premiul pentru cel mai bun film documentar, Festivalul National de Film “7 arte”, Calarasi, Romania, 2004. Difuzat de TVR Cultural.
• PASIUNEA PENTRU FRUMOS. JURNALUL MARIEI, REGINA ROMANIEI (15min). 2002. Coproducător, ASPERA Foundation, USA. Autor : SORIN ILIEȘIU . Premiul special, Festivalul Internațional de Film DaKino, București, 2003.
• EUROMERICAN NIGHTLOSERS / EUROMERICAN NIGHTLOSERS (15min). 2005. Coproducător, ASPERA Foundation, USA. Autor : SORIN ILIEȘIU.
• CÂTE CEVA DESPRE REGINA MARIA (23min). 2006. Coproducător: Centrul National al Cinematografiei CNC. Autor : SORIN ILIEȘIU. Cu: Maia Morgenstern. Premiul “Made in Romania” acordat de Institutul Cultural Român – Astra Film Festival, Sibiu, 2006.

Director de imagine

Filme realizate în studiourile BUFTEA – ROMANIAFILM (cu excepția ultimului). Format: 35 mm / color.

• TEMA 13 – BĂTRÂNEȚE (20 min) – Româniafilm, 1981. (Regia: CORNEL DIACONU; cu: OCTAVIAN COTESCU) Marele Premiu - Festivalul Internațional al filmului, Bilbao – Spania, 1982.
• RĂMÂN CU TINE (80 min) – Româniafilm, 1981. (R: GEORGE CORNEA; cu: FLORIN ZAMFIRESCU, DANA DOGARU, OCTAVIAN COTESCU, AMZA PELLEA, DINU MANOLACHE, SEBASTIAN PAPAIANI)
• ESCAPADA (80 min) – Româniafilm, 1982. (R: CORNEL DIACONU; cu: GEORGE CONSTANTIN, VALERIA SECIU, OCTAVIAN COTESCU, MAGDA CATONE)
• RACHETA ALBĂ (240 min, serial TV - 8 episoade x 30 min) - Româniafilm & TVR, 1983. (R: CRISTIANA NICOLAE; cu GEORGE CONSTANTIN) Premiul Săgeata de Aur - Festivalul Interviziunii, Plovdiv, 1984.
• O lumină la etajul zece (1984)
• Duminică în familie (1988)
• FIGURANȚII (90 min) – Româniafilm, 1986. (R: MALVINA URȘIANU; coautor imagine: Alexandru Întorsureanu; cu: MARIANA BURUIANĂ, GINA PATRICHI, STELA POPESCU, GHEORGHE DINICĂ, GEORGE CONSTANTIN). Premiul pentru Interpretare Feminină – Mariana Buruiană, Festivalul Național al Filmului, Costinești 1987.
• ORELE UNSPREZECE (75 min) - Româniafilm, 1987. (R: LUCIAN BRATU; cu VALENTIN URITESCU).
• UN STUDIO ÎN CĂUTAREA UNEI VEDETE (80 min) – Româniafilm, 1988, (R: NICOLAE CORJOS; cu: MIHAELA TELEA, DAN CONDURACHE, SEBASTIAN PAPAIANI, MIHAI MĂLAIMARE, DAN PURIC, FLORIN PIERSIC JR).
• MAREA SFIDARE (90 min) – Româniafilm, 1989. (R: MANOLE MARCUS; cu: MAIA MORGENSTERN, FLORIN ZAMFIRESCU, VICTORIA COCIAȘ, VICTOR REBENGIUC).
• SPIRIT OF THE NIGHT (85 min) – FullMoon, Los Angeles, USA & CastelFilm, România, 1994. (R: MARK MANOS; cu JENNA BODNAR).

Scenarii (autor/co-autor) de filme documentare

• PETRE ȚUȚEA - EMIL CIORAN -25min. 1991. Documentar. Scenariul: GABRIEL LIICEANU & SORIN ILIEȘIU. Premiul Special – Festivalul Național, Costinești 1993. Difuzat de TVR1.
• CARTE-OBIECT. CARTE-SPIRIT -17min. 1991. Documentar. Scenariul: SORIN ILIEȘIU. Comentariul: GABRIEL LIICEANU. Premiu pentru film de artă - Uniunea Cineaștilor 1992. Difuzat de TVR1.
• MONARHIA SALVEAZĂ ROMÂNIA ! -34min. 1992. Documentar. Scenariul: SORIN ILIEȘIU. Comentariu istoric: DINU C. GIURESCU. Comentariu-eseu: GABRIEL LIICEANU. Difuzat de TVR1 și parțial de posturi TV din GERMANIA, FRANȚA și BELGIA.
• ELIBERARE -33min. 1993. Documentar. Scenariul: SORIN ILIEȘIU & IOAN GROȘAN. Premiul pt. Film Video - Festivalul Național, Costinești 1993.
• AUROLAC -20min. 1994. Documentar. Scenariul: SORIN ILIEȘIU & IOAN GROȘAN - Cel mai bun film românesc, Festivalul Internațional, Târgu Mureș 1994. VIDEO COMMUNICATION GOLD AWARD, TOKYO VIDEO FESTIVAL - JVC, 1999. MARELE PREMIU ex-aequo la Festivalul de film româno-maghiar Film.Dok, Sfantu-Gheorghe/Covasna, 2004. Difuzat de Televiziunea Națională Maghiară / Budapesta.
• APOCALIPSA DUPĂ CIORAN -60min. 1995. Documentar. Scenariul: GABRIEL LIICEANU & SORIN ILIEȘIU. Premiul pt. Scenariu, Uniunea Cineaștilor 1996. Premiul special al juriului, Mediafest 1996.
• CONSTRUCT -13min. 1996. Documentar. Scenariul: MARIANA CELAC și SORIN ILIEȘIU– Premiul APTR & Premiul pt. Imagine, Festivalul de Film, Costinești 1996. Difuzat de KUNSTKANAAL - AMSTERDAM si de TVRI. Difuzat de TVR Cultural.
• RESTAURATORUL (15min). 2002. Documentar. Coproducător, ASPERA Foundation, USA. Scenariul: SORIN ILIEȘIU. Premiul pentru cel mai bun scurt-metraj 2002, Uniunea Cineaștilor din România, 2003. Premiul pentru cel mai bun film documentar, Festivalul National de Film “7 arte”, Calarasi, Romania, 2004. Difuzat de TVR Cultural.
• PASIUNEA PENTRU FRUMOS. JURNALUL MARIEI, REGINA ROMANIEI (15min). 2002. Documentar. Coproducător, ASPERA Foundation, USA. Scenariul: SORIN ILIEȘIU . Premiul special, Festivalul Internațional de Film DaKino, București, 2003.
• CÂTE CEVA DESPRE REGINA MARIA (23min). 2006. Documentar. Coproducător: Centrul National al Cinematografiei CNC. Scenariul: SORIN ILIEȘIU. Cu: Maia Morgenstern. Premiul “Made in Romania” acordat de Institutul Cultural Român – Astra Film Festival, Sibiu, 2006.
• MEMORIA VICTIMELOR - Documentar scurt-metraj selectat în 2005 de Comisia CNC. Scenariul: SORIN ILIEȘIU.
• DECLARAȚIE DE IUBIRE. Monica Lovinescu și Virgil Ierunca - Documentar lung-metraj selectat în 2006 de Comisia CNC. Scenariul: SORIN ILIEȘIU & GABRIEL LIICEANU. În prezent, în producție.
• ULTIMA ROMANTICĂ - PRIMA FEMEIE MODERNĂ - Documentar lung-metraj selectat în 2006 de Comisia CNC. Scenariul: SORIN ILIEȘIU. În prezent - în producție.
• GENOCIDUL SUFLETELOR. Experimentul Pitești - reeducarea prin tortură. Documentar lung-metraj. Scenariul: SORIN ILIEȘIU. În prezent, în producție.
• STALINISM PENTRU ETERNITATE. Secvențe din istoria comunismului românesc - Documentar lung-metraj. Scenariul: VLADIMIR TISMĂNEANU & SORIN ILIEȘIU.

·         1957 - S-a născut Cy Curnin, vocalist, pianist şi compozitor britanic (Fixx)

·         1959 - S-a născut Sheila E. (Escovedo), cântăreaţă şi compozitoare americană

·         1962: Ovidiu Ioan Silaghi (n. 12 decembrie 1962, Satu Mare) este un om politic român. A îndeplinit funcția de ministru pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii, Comerț, Turism și Profesii Liberale în Guvernul Tăriceanu, din aprilie 2007 și până în decembrie 2008. La data de 7 mai 2012 a fost numit ministrul Transporturilor în Guvernul Victor Ponta.

·         1964 - S-a născut Jeff Aaron Brown, vocalist şi dansator britanic (Pasadenas)

·         1970: Jennifer Connelly, actriță americană
* 1971: Tiberiu Csik (n. 12 decembrie 1971 în Satu Mare) este un fotbalist român. În 1988 a debutat la Olimpia Satu Mare antrenată de Iosif Viguîn Divizia B. În 1992 a evoluat pentru Poli Timișoara în finala Cupei României și apoi în Cupa UEFA împotriva lui Real Madrid. În iarna 1993 a fost transferat la Steaua București. După venirea lui Victor Pițurcă la Steaua ca antrenor s-a decis întinerirea lotului, Csik fiind nevoit să plece la AS Rocar București. În 2002 s-a întors din Ungaria la Olimpia cu care a fost la un pas de promovare în Divizia A. Din 2005 a jucat scurt timp la Universitatea Cluj. În sezonul 2006/07 a jucat la Minerul Lupeni fiind căpitanul echipei până la rezilierea contractului în septembrie 2007. Din octombrie 2007 a preluat antrenamentul la o echipă de copii la Olimpia Satu Mare. Din 15 noiembrie 2007 până la sfârșitul turului 2007/08 a fost antrenor la echipa FC Olimpia Satu Mare. În ianuarie 2008 a revenit ca jucător la Someșul Satu Mare. S-a retras în iulie 2008 din activitatea competițională și a devenit din nou antrenor la FC Olimpia Satu Mare.

A fost selecționat la echipa națională de tineret și la lotul olimpic

·         1972: Wilson Kipketer, atlet danez de origine kenyană
* 1977: Cosette-Paula Chichirău (n. 12 decembrie 1977, Iași, România) este un deputat român, ales în 2016.
Cosette Chichirău s-a născut și a crescut în Iași. A absolvit Liceul de Informatică din Iași (1996) și Facultatea de Științe Economice a Universității „Alexandru Ioan Cuza”, (2000).^[1] După licență a plecat la studii în Statele Unite, unde a obținut un MBA (2002) și un doctorat în finanțe (2007) la University of Massachusetts Amherst.
În 2016 a fost aleasă deputat în circumscripția electorală nr. 24 Iași.^[2] Cosette Chichirău face parte din Comisia pentru buget, finanțe și bănci, iar între noiembrie 2017 și februarie 2018 a fost președinte al Comisiei pentru egalitatea de șanse pentru femei și bărbați.^[2] Este, de asemenea, președinte USR Iași.

·         1978: Monica Elena Bîrlădeanu (n. 12 decembrie 1978, Iași, România), cunoscută și sub numele americanizat Monica Dean, este o actriță română.

Născută la 12 decembrie 1978 în Iași, România, Monica Bîrlădeanu este populară în România și în străinătate, în primul rând ca prezentatoare de televiziune. În SUA a acceptat un rol în serialul Lost, în anul 2006, după rolul din Moartea domnului Lăzărescu (regizor Cristi Puiu).

Biografie:

• Studii: Facultatea de Drept, Iași
• Debuteaza in showbiz in calitate de model in campanii de adevertising.
• Visul de al lucra în televiziune se materializează în 2002, când devine prezentator al emisiunii “La Strada”, pe B1TV
• 2002 – este desemnată drept cea mai frumoasă celebritate din România de revista "Beau Monde" în luna noiembrie, iar în luna decembrie primește premiul revistei "TV Mania" fiind desemnată cea mai sexy vedetă.
• 2003 – prezintă show-ul Viața în direct, împreună cu Dan Tudor
• 2004 – prezintă show-ul estival Extravacanzza - pleacă la Los Angeles, unde urmează cursuri de televiziune și apoi de actorie și începe o carieră în film
• 2018 – prezintă reality-show-ul Ferma vedetelor de la Pro TV

Roluri în filme:

• 2019 - Vlad în rolul Carla
• 2013 - Closer to the Moon (post-production) în rolul Sonia
• 2012 - Of Snails and Men în rolul Manuela
• 2012 - Diaz: Don't Clean Up This Blood în rolul Constantine
• 2011 - Maternity Blues în rolul Eloisa
• 2010 - Angel of Evil în rolul Nicoletta (as Monica Elena Bârladeanu)
• 2010 - Maica Domnului de la parter (short) în rolul Doctor
• 2010 - Stopover (short) în rolul Ingrid
• 2009 - Francesca în rolul Francesca (as Monica Bârladeanu)
• 2007 - Fall Down Dead în rolul Helen Ritter (as Monica Dean)
• 2007 - Living & Dying în rolul Det. Lascar (as Monica Dean)
• 2006 - Nip/Tuck (TV series) în rolul Attractive Organ Thief –ep. Shari Noble (2006) … Attractive Organ Thief (as Monica Dean)
• 2006 - Incubus în rolul Karen (as Monica Dean)
• 2006 - Second in Command (video) în rolul Dr. Johnson
• 2006 - Lost (TV series) în rolul Gabriela –ep. The Hunting Party (2006) … Gabriela (as Monica Dean)
• 2006 - Caved In (TV movie) în rolul Sophie (as Monica Bârladeanu)
• 2006 - Lombarzilor 8 (TV series) în rolul Ana (as Monica Dean)
• 2005 - Moartea domnului Lăzărescu în rolul Mariana
• 2004 - Buds for Life în rolul Stephanie (as Monica Dean)

Monica Elena Bîrlădeanu

* 1979: Robert Cristian Trif (n. 12 decembrie 1979, Călan) este un actor român, scenarist, producător de filme, si antreprenor. A început cariera sa de actorie într-o serie de filme scrise, regizate și produse de el începând cu "[1]Before Suicide]]" [Karma] ", "[2]Please choose me as your boyfriend ]]"și filmul revoluționar"[3] Hello Au Revoir ", regizat de Jason Croot. Trif este un fost jucător de fotbal și agent sportiv, reprezentand jucatori si antrenori de fotbal exclusiv in Estul Mijlociu si Asia. In 2014, ^[1]el a anunțat, într-o conferință de presă, ca intenționează să deschidă un nou club de fotbal care să aibă sediul în^[2] Dubai, Athletic Dubai Sports Club cu sediul în Dubai, devenind astfel singurul străin din istoria fotbalului din Asia care a fondat și condus un club de fotbal.
Robert Cristian Trif (actor) s-a născut la 12 decembrie 1979, în orașul Calan,Hunedoara. Mama lui Maria (1956-1998), era contabila, iar Ioan Trif, mecanic, născut în 1954 în Brad. Trif are două surori, Cristina și Nicoleta. De mic copil, el a vrut să devină jucător profesionist de fotbal insa un accident la genunchi a lăsat în urmă visele lui de a progresa cu o carieră in fotbal. Inca din copilarie el a manifestat un interes deosebit pentru teatru si muzica iar inainte de a deveni fotbalist, Trif a fost cântăreț de muzică ușoară, călătorind în țară pentru concerte. Având de ales între o carieră în muzică sau una în fotbal, la vârsta de 12 ani și-a început cariera în fotbal la Centrul de Instruire Aliman Brad, iar la 16 ani a debutat în prima echipă la Aurul Brad, pe postul de fundaș stânga. A dat probe de joc la CFR Cluj, Steaua, CFR Timișoara și Inter Sibiu, apoi a plecat în liga secundă maghiară, la Csepel Budapesta. O accidentare gravă la genunchi l-a făcut să renunțe la cariera de jucător și să urmeze calea antreprenoriatului

Trif a decis să intre în management în fotbal în 2010, când a fondat agenția^[5] Euro World Sports &^[6] Entertainment Agency,^[7] reprezentând în principal antrenori și jucători în țările din ^[8]Asia și Orientul Mijlociu.^[9] El se consideră diferit față de alți impresari având un rol mai mult de manager, fiind cunoscut pentru abilitatea sa de a motiva sportivii, ajutându-i să ajungă ^[10]la nivelul următor și să atingă performanțe.^[11]

În 2011, a anunțat extinderea companiei Euro World Sports & Entertainment Agency^[12] în alte sporturi, reprezentând jucători în handbal, baschet, volei și cricket, ca parte a extinderii companiei pe piața asiatică.^[13] În februarie 2013 Robert a semnat un contract de exclusivitate și colaborare cu antrenorul român Ilie Balaci pentru zona Asiei.^[14]

Începând cu februarie 2014, Trif a început să exploreze noi oportunități în afaceri și a intrat în industria muzicală, promovând cântăreți și trupe în Asia. În octombrie 2014, într-o conferință de presă la Media Rotana din Dubai, a anunțat planurile pentru ^[15]înființarea unui nou club de fotbal care va avea sediul în orașul Dubai, Emiratele Arabe Unite.

După ce a trecut printr-o perioadă în care a realizat ca fotbalul nu-l mai motiveaza, ^[16]Trif a început să studieze actoria in 2016 cu o școală franceză de actorie și cu școala asiatica Turjuman ^[17]Talents din Dubai, ^[18]studiind cu actori de renume și directori de film din toată Asia. Trif a debutat în "Before Suicide", un scurtmetraj de dramă scris, regizat și produs de el. ^[19]Primul său film este comedia "Te rog alege-mă ca prieten" în care a jucat rolul principal al lui Marco, un tânăr care încearcă împreună cu prietenii săi să câștige inima unei fete întâlnite într-un restaurant.^[20]

În iulie 2017, Trif a lucrat cu regizorul britanic Jason Croot în ^[21]filmul revoluționar Hello Au Revoir, rolul unui comedian (Marco) film care urmeaza să fie lansat la sfârșitul anului 2018. ^[22]19 noiembrie 2017, Trif a castigat premiul cel mai bun strain actor al anului 2017 la gala UAE Short Film Festival.^[23]

În martie 2018, Trif a realizat o versiune teatrală de 10 minute a filmului "Before Suicide", cu numele de "[4]Where Are You God]] "la cel mai mare festival de piese de teatru de 10 minute din lume", Festivalul Short+Sweet de teatru organizat la Dubai.

Robert Cristian Trif

·         1980: Nicolae Dorin Goian^[5] (n. 12 decembrie 1980, Suceava)^[6] este un fotbalist român retras din activitate.^[7] Ca jucător era lent,^[8] dar compensa cu un plasament bun.^[9] Se remarca prin înălțime și forță,^[10][11] care îi permiteau să câștige cu ușurință duelurile aeriene.^[12] Urca la cornere, lovituri libere și centrări,^[13][14] marcând din lovituri cu capul aproape toate golurile carierei sale.^[15] Este cunoscut pentru activitatea sa ca fundaș central la echipa Steaua București, unde a format un cuplu redutabil de fundași centrali cu Sorin Ghionea.^[16] Cu Steaua a obținut două titluri de campion, o supercupă, o calificare în semifinalele Cupei UEFA și trei calificări consecutive în Liga Campionilor.^[6] Pe 6 august 2009 a semnat cu echipa italiană US Palermo,^[17] Steaua București primind în urma transferului său 2 milioane de euro.^[18] A jucat în Italia timp de doi ani, marcând un gol în 30 de partide jucate în campionatul național.^[19] În 2011 a ajuns la Glasgow Rangers, iar în 2012 s-a întors în Italia, la Spezia. Ultimul club pentru care a evoluat, înainte de a se retrage în august 2016, a fost Asteras Tripolis.^[7] A fost component al echipei naționale, pentru care a marcat cinci goluri, cel mai important gol fiind cel marcat cu Olanda.^[20]A jucat în majoritatea meciurilor din preliminarii și în primele două meciuri din Grupa D a Euro 2008. La națională făcea pereche cu Sorin Ghionea, Vlad Chiricheș^[21] sau Gabriel Tamaș.

* 1985: Cristian Boldea (n. 12 decembrie 1985, Timișoara, Caraș-Severin) este fotbalist român, care joacă pentru FC Blaubeuren pe postul de mijlocaș
* 1987: Cătălin Ionuț Botezatu (n. 12 decembrie 1987 în Panciu, județul Vrancea) este un jucător român de rugby în XV și de rugby în VII. Evoluează pe postul de aripă de treisferturi (wing) sau fundaș (fullback).

Decese

·         884: A murit  Carloman al  II- lea (n.cca. 866), rege al Franciei apusene,  cel mai tânăr fiu al regelui Ludovic al II-lea zis „cel bâlbâit” și al printesei Ansgarde de Burgundia. A devenit rege, împreună cu fratele său Ludovic al III- lea, dupa  moartea tatălui său în 879. Unii nobili au  susținut alegerea unui rege unic, dar în cele din urmă ambii frați au fost aleși regi,  iar în martie 880si-au  împărțit la Amiens regatul tatălui lor, Carloman primind Burgundia si Aquitania. In  august 882, Carloman a devenit singurul rege datorită mortii fratelui său, insa regatul se afla într-o stare deplorabilă din cauza   incursiunilor normande si a   revoltelor unor nobili  feudali. Carloman a murit  în timp ce se afla la  vânătoare, la 12 decembrie 884 și a fost succedat  de vărul său, împăratul Carol al III-lea supranumit „cel gras”.

·         1112: Tancred de Taranto, cunoscut și sub numele de Tancred de Galileea, (n. 1075 - d. 12 decembrie 1112) a fost un conducǎtor normand din dinastia Hauteville al primei Cruciade, devenit principe de Galileea (1099 - 1101, 1009 - 1112) și regent în Principatul de Antiohia (1100 — 1103, 1104 — 1112).
Tancred a fost fiul Emmei de Hauteville și al lui Eudes Bunul Marchiz. Pe linie maternă, Tancred era nepotul ducelui Robert Guiscard de Apulia și Calabria și a avut ca unchi, printre alții, pe principele Bohemund de Taranto și ducele Roger Borsa de Apulia.

În 1096 Tancred s-a alăturat unchiului sǎu, Boemund în Prima Cruciadă, obținând conducerea unui detașament. Cei doi au ajuns la Constantinopol, unde, în cadrul negocierilor cu împăratului bizantin Alexios I Comnen, atunci când liderii cruciați au fost obligați să jure credință împăratului, Tancred a refuzat cu fermitate, și a traversat Bosforul, alǎturându-se armatei lorene comandate de Godefroy de Bouillon. Tancred a luat parte la cucerirea Niceei, turcii selgiucizi din oraș predându-se însă doar armatei trimise de Alexios, la 26 iunie 1097. Din acest motiv, conducătorul normand, ca și alți cruciați, au căpătat neîncredere față de bizantini. Tancred a devenit ulterior unul din liderii cruciadei care s-a împotrivit activ întoarcerii orașului în posesia Bizanțului, dar, sub presiunea majorității, a fost nevoit să se supună.

După capturea Niceeii, Tancred s-a remarcat în bătălia de la Dorylaeum împotriva turcilor selgiucizi. Mai târziu, a fost primul care, cu un detașament redus numeric, a traversat porțile Ciliciei și a cucerit Tarsosul, anihilând garnizoana musulmanǎ din oraș. Cu toate acestea, la scurt timp după aceea a sosit și Balduin de Boulogne, cu forțe mai numeroase, propunându-i lui Tancred sǎ jefuiască împreunǎ Tarsosul. Tancred a refuzat, după care oamenii săi au fost atacați de soldații lui Balduin, el fiind expulzat din oraș. Forțat să se retragă, după câteva zile, Tancred a ocupat castelul și a jefuit complet Mamistra. După ce a cucerit-o, el a așteptat momentul în care armata lui Balduin va traversa locul, și l-a atacat pe acesta. Lupta amenința să se agraveze, însǎ protestele soldaților i-au obligat pe lideri sǎ pună capăt disputei.

În timpul asediului Antiohiei din anii 1097 - 1098, Tancred (pentru o taxă de 400 mărci de argint) împreună cu detașamentul său a cucerit ruinele importante din apropierea mănăstirii și un turn strategic, blocând calea de ieșire din oraș. Când Petru Sihastrul și Guillaume de Charpentier, viconte de Melun au dezertat din tabăra cruciaților, a pornit în urmărirea lor și i-a forțat să se reîntoarcă, prevenind astfel abandonul în masǎ al soldaților.

Ulterior, Tancred a fost implicat în disputele dintre liderii cruciadei, susținându-l pe Raimond de Saint Gilles în campania sa spre Tripoli, dar mai târziu s-a certat cu Raimond (nu a fost de acord asupra sumei de bani) și a trecut de partea lui Godefroy de Bouillon, insistând la un atac imediat asupra Ierusalimului. Unitǎțile lui Tancred mărșăluind în avangarda armatei cruciate, la 13 iunie 1099 au cucerit Betleemul.

În timpul Asediului Ierusalimului, Tancred a fost printre primii care au invadat orașul (15 iulie), el disputându-și această poziție de întâietate cu Gaston al IV-lea de Béarn. Oamenii săi au început imediat să jefuiască orașul, și au însușit o bună parte din pradă. Trebuie remarcat, totuși, că el a încercat să protejeze populația civilă de agresiunea cruciaților și a dat stindardul sǎu musulmanilor refugiați în templul lui Solomon (Moscheea Al-Aqsa), pentru a arăta că ei se aflǎ sub protecția lui. În ciuda stindardului lui Tancred, toți musulmanii au fost masacrați, aceasta provocând indignarea lui ^[1].

După capturarea Ierusalimului, creștinii din Nablus, au cerut ca el sǎ le devinǎ conducǎtor. Pe drum însǎ a întâlnit avangarda armatei sarazine, care avansa în direcția Ierusalimului, și l-a avertizat pe Godfrey de Bouillon despre pericolul de atac. Cruciații au făcut fațǎ musulmanilor și, ulterior i-au învins în bătălia de la Ascalon de pe 19 august 1099.

În momentul constituirii Regatului Ierusalimului, Tancred a primit titulatura de principe de Galileea. În 1100, Tancred a devenit regent în Principatul de Antiohia ca urmare a faptului că principele titular, unchiul său Bohemund I căzuse prizonier, fiind capturat de danișmenizi în bătălia de la Melitene. Pe parcursul ocupării acestei poziții, Tancred a extins teritoriul principatului prin cucerirea de teritorii de la bizantini, în pofida tentativelor lui Alexios I din următorul deceniu de a le readuce sub controlul Bizanțului. În 1104, el a preluat controlul și asupra Comitatului de Edessa, după ce viitorul Balduin al II-lea (pe atunci comite) căzuse captiv după bătălia de la Harran. După eliberarea lui Balduin din 1107, acesta a fost nevoit să se confrunte cu Tancred pentru preluarea controlului asupra comitatului; Tancred a fost în cele din urmă înfrânt și a revenit în Antiohia. După evenimentele de la Harran, Bohemund a plecat în Europa pentru a recruta mai mulți cruciați, lăsându-și din nou nepotul ca regent în Antiohia. Victoria lui Tancred asupra lui Radwan de Alep în bătălia de la Artah din 1105 a permis principatului cruciat recuperarea unor teritorii situate la răsărit de râul Orontes.^[2]

În 1108, Tancred a refuzat să respecte clauzele prevăzute în Tratatul de la Devol, potrivit cărora Boemund jurase fidelitate împăratului Alexios, și vreme de decenii Principatul de Antiohia a rămas independent față de Imperiul Bizantin. În 1110, el a preluat controlul asupra Crac des Chevaliers, care ulterior va deveni un important castel în Comitatul de Tripoli. Tancred a rămas ca regent în Antiohia și în numele lui Bohemund al II-lea, până la moartea sa, survenită în 1112, ca urmare a unei epidemii de tifos.

Tancred a fost căsătorit cu una dintre fiicele regelui Filip I al Franței, Cecilia de Franța, însă nu a avut niciun urmaș.

Gesta Tancredi constituie o biografie a lui Tancred scrisă în latină de către Raoul de Caen, un normand care a participat la Prima cruciadă și a servit sub Tancred și Bohemund.

Tancred de Taranto

Principe de Galileea și regent al Antiohiei

Tancred în Bătălia de la Ierusalim Părinți Eudes Bunul Marchiz Emma de Apulia  Frați și surori Q15649137[*]  Căsătorit cu Cecilia a Normandei

·         1574: A murit sultanul otoman Selim al II-lea (n.28 mai 1524), care s-a aflat  pe tronul imperiului otoman  între anii 1566-1574. A fost cel de-al unsprezecelea sultan otoman, fiul lui Suleyman I si al sultanei Hürrem, care nu era  de origine turca, fiind originara  din sudul Ucrainei.

·         1586: A murit principele transilvanean Stefan Báthory (născut pe 27 septembrie 1533), rege al Poloniei si Lituaniei între 1575-1586. István Báthory este cel mai renumit descendent al familiei Bathory. Acestei familii de nobili îi aparține și nepoata lui, Erszebet, precum și Sigismund Báthory. Ștefan Báthory  a fost principe al Transilvaniei între 1571-1575 și rege al Poloniei din 1575 până la moartea sa în 1586.István Báthory este cel mai renumit descendent al familiei Bathory.  În anul 1581  trupele lui Ștefan Báthory au  pătruns adânc in teritoriul Cnezatului Moscovei, la 22 august acestea ajungand  la porțile orașului Poloțk. Trimisul papei de la Roma a incercat  medieze dar, in ciuda   împăcării mediate  de către papă, Ștefan Báthory a asediat orașul într-o iarnă geroasă. Ivan cel groaznic, țarul Rusiei, a cedat în cele din urmă la 15 ianuarie 1582, acceptând un tratat de pace la Jam Zapolski. Prin acest tratat s-a stabilit o pace de 20 de ani,  țarul cedand si  orașele Poloțk și Livland coroanei polono-lituaniane.

·         1711: Gheorghe Brancovici, cronicar, autorul unei cronici în limba română și a alteia în limba sârbă, care cuprinde și date despre români

·         1795: András Adányi, scriitor, poet și călugăr iezuit maghiar (n. 1715)

·         1803: Prințul Frederick Adolf al Suediei, Duce de Östergötland (n. 1750)

·         1821: Scarlat Callimachi (n. 1773 în Constantinopol – d. 12 decembrie 1821) a fost domnul Moldovei în perioadele 24 august 1806 - 26 octombrie1806, 4 august 1807 - 13 iunie 1810 și 17 septembrie 1812 - iunie 1819și al Țării Românești între februarie - iunie 1821.

A fost fiul lui Alexandru și avea o fire liniștită. Luând parte la războiul dintre turci și ruși, este prins de aceștia din urmă în 1810 și dus la Harcov în Rusia. După doi ani de captivitate se întoarce și își reocupă tronul în 1812. S-a străduit să reorganizeze administrația, să restabilească ordinea și să ușureze situația poporului împovărat de greutăți. A adoptat cea mai bună legislație avută până la el. Îi scutește pe boieri de dări și le dă și un număr de oameni (poslușnici). A luat măsuri împotriva ciumei, se îngrijește de podurile de lemn, introduce cartofii în Moldova și sprijină școala lui Asachi.

A fost mazilit pentru că era considerat omul rușilor. Scarlat a fost dus la Constantinopol, unde a scăpat de execuție numai datorită nebuniei care l-a lovit. A fost numit apoi domn în Țara Românească în 1821, dar nu a apucat să domnească, din cauza izbucnirii revoluției lui Tudor Vladimirescu. A murit otrăvit în același an, pentru că era bănuit că este de partea revoluției grecești.

Scarlat Callimachi
Scarlat Callimachi
Date personale
Născut	1773  Istanbul, Imperiul Otoman
Decedat	12/24 decembrie 1821 (48 de ani)  Istanbul, Imperiul Otoman
Cauza decesului	otravă
Părinți	Alexandru Callimachi
Copii	Alexandros Kallimachis[*]
Cetățenie	Imperiul Otoman
Etnie	grec
Ocupație	om politic
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Familia Callimachi
domnitor al Moldovei
Domnie	1806
Domnie	1807 – 1810
Domnie	1812 – 1819
domnitor al Țării Românești
Domnie	1821

·         1843: A murit regele William I al Olandei (n. 1772).

·         1847: Prințesa Charlotte de Saxa-Hildburghausen, prințesă Paul de Württemberg (n. 1787)
* 1870: Basiliu Rațiu (n. 25 decembrie 1783, Turda, Comitatul Turda - d. 12 decembrie 1870, Blaj, comitatul Alba de Jos), cunoscut și ca Vasile Rațiu, Baziliu Rațiu cu predicatul de Nagylak (Noșlac)^[1], în ungurește Vazul Rácz^[2] sau Ratz în germană , a fost preot greco-catolic, protopop, profesor, rector al Seminarului Diecesan din Blaj, canonic^[3] și primul prepozit capitular mitropolitan^[4] [5] al Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică.

S-a născut la 25 decembrie 1783 în Turda, pe atunci capitala comitatului Turda, azi în județul Cluj și a decedat la 12 decembrie 1870 în Blaj, Comitatul Alba de Jos, acum în Județul Alba.

A fost primul din cei opt copii ai lui Gligor și Maria (n. Iancu) Rațiu de Nagylak (Noșlac), creștini neuniți din Turda. Tatăl său a fost proprietar funciar în Turda.

Este descendent al familiei Rațiu de Nagylak (Noșlac) din Turda, atestată în Transilvania la începutul sec. al XIV-lea și reînnobilată în anul 1625 de către principele Gabriel Bethlen.

A studiat la Turda, Aiud, Cluj, Blaj și Viena. A fost hirotonit preot celib cu numele Basiliu în Biserica Sfânta Barbara din Viena în anul 1810. Discipol al lui Petru Maior, a fost doctor în teologie și filozofie al Universității din Viena, 1811.

Personalitate respectată a Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică, Basiliu Rațiu a fost preot în Ocna-Mureș, 1813; protopop în orașul său natal, Turda, 1819; al XII-lea canonic din seria capitularilor, 1824 și primul prepozit mitropolitan, Blaj, 1855.

A fost profesor și rector în trei rânduri al Seminarului diecesan din Blaj, 1827-1832, 1834-1939 și 1842-1845. A scris două cărți, utilizate mult timp ca manuale, „Dreptul canonic”, rămas în manuscris și Istoria Beserecesca, primul manual de istorie a Bisericii, tipărit la Blaj în 1854.

A fost un mare și autentic patriot român, atașat idealurilor naționale, membru fondator al Astrei, cea mai importantă personalitate a familiei de la mijlocul sec. al XIX-lea, supranumit "secolul națiunilor". În timpul lungii sale vieți a fost implicat alături de marii apostoli români ardeleni în toate acțiunile, luptele și demersurile politice purtate pentru împlinirea idealurilor naționale. A intrat definitiv în istoria poporului român pe 3/15 mai 1848, la Marea Adunare de pe „Câmpul Libertății” de la Blaj, așa cum profetic l-a numit Simion Bărnuțiu. Atunci a propus să se așeze acolo un altar național, cu numele „Piatra Libertății”, cunoscută până în ziua de azi ca „Piatra Canonicului Rațiu”.

Colaborator apropiat al primului mitropolit al Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică, Alexandru Sterca-Șuluțiu, a fost unul dintre semnatarii Pronunciamentului de la Blaj, din 3/15 mai 1868, declarația de protest^[6] a fruntașilor intelectuali români transilvăneni față de anularea autonomiei Transilvaniei și a înglobării principatului în Ungaria, urmare a realizării în 1867 a dualismului austro-ungar. Documentul a fost adoptat cu ocazia aniversării a douăzeci de ani de la Marea Adunare Națională de pe Câmpia Libertății din Blaj. Pentru acest fapt a fost trimis în judecată, alături de ceilalți semnatari, sub acuzația „de crimă de înaltă trădare”, la vârsta de 85 de ani. Întrucât prin publicarea Pronunciamentului, dar mai ales prin măsurile represive luate, s-a produs o adevărată emulație, asemănătoare celei din perioada 1848-1849, însoțită de un puternic ecou internațional, a crescut riscul unor frământări politice naționale, împăratul Franz Joseph a suspendat procesul intentat semnatarilor la Tabla Regească din Târgu-Mureș.

Relația amoroasă pe care a avut-o cu Anica Mureșan și faptul că cei doi se afișau în public, a stârnit gelozia unor preoți celibatari, între care s-a remarcat profesorul Timotei Cipariu. Acesta i-a scris în decembrie 1836 lui George Bariț, cu referire la Rațiu: „Mâncă bine, bea bine, fute bine, ce-i mai lipsește?”

Protopărintele^[8] familiei Rațiu din Turda a introdus în anul 1821, transcrierea în grafie latină a numelui familiei, pentru descendenții familiei Racz de Nagylak, renunțând la grafia Rácz în maghiară^[9] [10] și Ratz în germană.^[11] [12] Basiliu alături de frații săi a obținut câștig de cauză în procesul intentat de autorități pentru reatestarea titlului nobiliar în 1829, familia având dreptul să locuiască în continuare în orașul Turda.

Basiliu Rațiu a fost ctitorul^[13] bisericii greco-catolice din Turda Veche, împreună cu sora sa Oana și cei șase frați: Indrei, Grigore, Ioan, David, Dimitrie și Matei. Biserica a fost sfințită în anul 1839 și este cunoscută până în ziua de azi sub numele de Biserica Rățeștilor. Din anul 1948 și până în prezent biserica este în folosința Bisericii Ortodoxe Române.

Basiliu Rațiu a făcut donații importante în favoarea bisericii parohiale greco-catolice din Turda Veche. Banii au provenit de la o hotărâre judecătorească din jurul anul 1830 de restituire bănească pronunțată contra unei confiscări ilegale de terenuri ale familiei Rațiu, petrecută pe timpul lui Gheorghe Rákóczi al II-lea la Noșlac, județul Alba, în secolul al XVII-lea.
Cu despăgubirea obținută pentru confiscarea pământurilor de la Noșlac, în anul 1866, Basiliu Rațiu a întemeiat Eforia Fondului Cultural, pe care a înzestrat-o cu proprietăți imobiliare în centrul orașului Turda, care există și azi. A fondat prima Școala confesională românească greco-catolică din Turda Veche, edificată în 1874. Eforia^[14], a permis consiliului parohial al Bisericii Rățeștilor să realizeze lucrări importante la biserică, precum și înființarea unui fond pentru acordarea de burse și stipendii tinerilor români pentru a studia în diferite școli din Transilvania și din Imperiu, care după întoarcerea acasă au contribuit la luminarea poporului român. Autorul statutelor și primul președinte al Eforiei a fost memorandistul Dr. Ioan Rațiu, nepot de frate al lui Basiliu.

Basiliu Rațiu, după modelul demn de urmat al vlădicilor ardeleni de pie memorie, care după unirea cu Roma au ajuns la o poziție socială și o situație materială mai bună, a decis să redea poporului din care s-a ridicat toată agoniseala lungii sale vieți, pe care a lăsat-o bisericii, Eforiei și școlii din Turda.

La 12 decembrie 2010 au avut loc la Blaj evenimente comemorative prilejuite de împlinirea a 140 de ani de la decesul marelui prelat.^[15]

După celebrarea Sfintei Liturghii în Catedrala Mitropolitană a fost oficiat un parastas de pomenire, după care în cimitirul Bisericuței Grecilor a fost săvârșită o slujbă de binecuvântare a monumentului de la mormântul lui Basiliu Rațiu. În încheiere, a avut loc dezvelirea și binecuvântarea Plăcii Memoriale Basiliu Rațiu, expusă în holul Institutului Teologic Greco-Catolic din Blaj.

În data de 28 iulie 2011, cu aprobarea mitropolitului Andrei Andreicuț, a fost sfințită Pisania Bisericii Rățeștilor, reconstituită după pisania originală, care a dispărut în condiții necunoscute după anul 1948. De asemenea au fost sfințite monumentele ctitorilor și principalilor contributori aflate în curtea bisericii. Reașezarea pisaniei a constituit un gest de recuperare istorică.

„Nestorul bisericii greco-catolice române”^[16], cum a fost considerat de către contemporani și „Patriarhul”^[17] familiei Rațiu din Turda se odihnește împreună cu alte personalități ale neamului românesc în cimitirul Bisericuței Grecilor din Blaj, adevărat Panteon în aer liber al Națiunii Române.

Basiliu Rațiu

Prepozitul canonic Basiliu Rațiu

·         1877: José de Alencar, scriitor brazilian (n. 1829)

·         1892: Robert Browning, poet englez (n. 1812)
* 1909: Ioan Russu-Șirianu (n. 22 iunie 1864, Șiria, comitatul Arad, d. 12 decembrie 1909, București) a fost un ziarist, scriitor, politician român, deputat în Dieta Ungariei.

Provine dintr-o familie de meseriași. Mama sa, Maria, a fost sora mai mare a lui Ioan Slavici.^[1]

A urmat școala primară la Șiria, după care a urmat Școala Normală din Arad. A absolvit studiile pedagogice la Pedagogiul de Stat din Deva^[2].

După absolvirea studiilor merge la București unde devine profesor de istorie la școala pedagogică de fete, între anii 1884 și 1891. În același timp a muncit și ca redactor al ziarelor Lumina pentru toți, Românul lui Vintilă C.A. Rosetti și Voința Națională. În anul 1891 se întoarce în Transilvania și lucrează în redacția ziarului Tribuna din Sibiu, unde devine, după retragerea lui Gheorghe Bogdan-Duică, director.^[3]

În anul 1893 întemeiază la Sibiu, împreună cu Eugen Brote și Septimiu Albini, ziarul Foaia Poporului, iar în anul 1897 înființează la Arad, împreună cu Vasile Goldiș, Tribuna Poporului.

În anul 1894 este condamnat la 6 luni de închisoare, pe care le ispășește la Seghedin, datorită conținutului articolelor sale publicate în ziarul Tribuna^[3].

Nicolae Lăzărescu din Șiria a organizat, în sat, o coletă bănească pentru a-i trimite întemnițatului. Cei 8 florini și 70 creițari au fost întregiți de către Ioan Russu-Șirianu până la 10 florini, pe care i-a trimis ziarului Tribuna din Sibiu, pentru începerea unui fond din care să se ridice o cruce pe mormântul lui Avram Iancu. Din închisoare, la 6 aprilie 1894, îi răspunde și preotului Zaharie Milian din Dezna, care coletase și el bani, motivând de ce nu poate primii banii: iată de ce și ofertul ce mi-ai trimis l-am adăugat fondului pentru ridicarea unui monument național lui Avram Iancu. Pentru toți românii e o datorie să depună prinosul lor de recunoștință pe mormântul aceluia a cărui memorie ne e sfântă tuturora. Astfel a luat naștere ideea ridicării unui monument în memoria eroului național Avram Iancu, monument care să întruchipeze cinstirea ce se aduce de urmaș faptelor străbunilor, pe care Ioan Russu-Șirianu îl considera o icoană sfântă-piatră de hotar care amintește jertfa de sânge pe altarul sfânt al patriei al acestui fiu al pământului românesc.^[4]

După încetarea apariției ziarului Tribuna din Sibiu, la 29 aprilie 1903, ziarul Tribuna Poporului din Arad, își schimbă numele în Tribuna începând cu ianuarie 1904. Ioan Russu-Șirianu a lucrat în redacția ziarului Tribuna Poporului, iar mai apoi al Tribunei din Arad, fiind redactor, redactor responsabil și editor, până în anul 1908.

Între anii 1905 și 1906 a fost deputat în Dieta Ungariei din partea cercului electoral de la Chișineu^[3].

A fost căsătorit cu scriitoarea Constanța Hodoș, pe care a cunoscut-o în perioada când a fost elev la școala normală maghiară, fiind chiriașul acesteia și a primului ei soț, Nicolae Marcu. În urma acestei căsătorii au rezultat doi copii, Letiția și Mircea, mort în 1916 în luptele de la Turtucaia.^[5] A doua soție a fost Lucreția^[2], mama scriitorului Vintilă Russu-Șirianu^[6].

În anul 1908 se întoarce la București, unde a decedat la 12 decembrie 1909.

Opera:

• Românii din Dobrițin, Sibiu, 1892
• Moara din vale, 1894 (povestiri)
• La Roma, Arad, 1903 (impresii de călătorie)
• Românii din statul ungar, București, 1904 - lucrare premiată de Academia Română^[2]
• Românii de peste Carpați, 1907
• Iobăgia, 1908 (studiu istoric)
• Schițe și nuvele inedite, Vălenii de Munte, 1911
• Militărește, Brașov, 1913 (comedie)

Ioan Russu-Șirianu

Bust Ioan Russu Sirianu

·         1909: A decedat  Karl Krumbacher, istoric si filolog german, membru de onoare strain al Academiei Române; este considerat întemeietorul studiilor de istorie bizantina, fiind titularului primei catedre de filologie bizantina din lume; (n.23.09.1856).

·         1912: Luitpold, Prinț Regent al Bavariei (n. 1821)

·         1913: Menelik al II-lea, al 80-lea împărat al Etiopiei (n. 1844)

·         1941: A decedat Émile Picard, matematician francez (n. 1856). Teorema lui Picard : orice funcție cu valori întregi, care nu este constantă, olomorfă în planul complex, ia fiecare valoare de o infinitate de ori cu cel mult o excepție. Picard a fost primul care a utilizat teorema punctului fix a lui Banach în cadrul aplicării metodei de aproximație succesivă pentru determinarea soluțiilor ecuațiilor diferențiale și ecuațiilor cu derivate parțiale.

·         1962: Felix Aderca sau F. Aderca (pronunțat în română [ˈfeliks aˈderka]; născut ca Froim Zelig Adercu^[1] sau Froim Zelig (Froim Zeilic) Aderca,^[2][3][4]cunoscut și ca Zelicu Froim Adercu^[5] sau Froim Aderca; n. 26 martie1891 (S.V. 13 martie), Puiești, județul Tutova - d. 12 decembrie 1962, București) a fost un prozator, romancier, poet, dramaturg, estetician, eseist și critic literar român, de origine evreiască, considerat ca un reprezentant al modernismului literar în cadrul literaturii române.

Ca membru al cercului Sburătorul și prieten apropiat al fondatorului său, Eugen Lovinescu, Aderca a promovat ideile inovației literare, cosmopolitismul și arta de dragul artei, reacționând împotriva dezvoltării curentelor tradiționaliste. Diversele sale lucrări de ficțiune, remarcate prin adaptarea tehnicilor expresioniste în narațiunile convenționale, variază de la romanele psihologice și biografice la scrierile fantastice și științifico-fantastice și aduc, de asemenea, o contribuție considerabilă la literatura erotică.

Respingerea deschisă a tradiției de către Aderca, socialismul și pacifismul său și explorarea de către el a unor subiecte controversate au condus la mai multe scandaluri, făcându-l o țintă principală a atacurilor presei de extrema dreaptă din perioada interbelică. În calitate de membru al comunității evreiești din România și de critic vocal al antisemitismului, scriitorul a fost persecutat de regimurile fascistesuccesive înainte și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. El și-a reluat apoi activitățile de scriitor și de promotor cultural, dar, după ce a eșuat în procesul de adaptarea completă a stilului său la cerințele stabilite de regimul comunist, a trăit ultimii săi ani de viață în obscuritate.

Căsătorit cu poeta și romanciera Sanda Movilă, Aderca s-a remarcat, de asemenea, prin activitatea sa în cadrul comunității literare interbelice, fiind intervievatorul altor scriitori și persoana care a stimulat inițierea mai multor proiecte jurnalistice colective. Interesul pentru diferitele aspecte ale contribuțiilor sale literare a fost reaprins la sfârșitul secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea.

Froim Aderca era originar din regiunea istorică nord-estică Moldova, fiind născut în satul Puiești din județul Tutova (azi în județul Vaslui).^[5] El era unul dintre cei cinci copii ai negustorului Avram Adercu și ai soției sale, Debora Perlmutter,^[6] familia sa făcând parte din grupul minoritar al evreilor cărora România le acordase emanciparea politică.^[7] Strămoșii familiei proveneau de pe teritoriul Cehoslovaciei.^[1] Doi dintre frații lui Froim, Leon și Victor, au urmat meseria tatălui lor: primul a devenit vânzător de pantofi la Milano (Italia), iar al doilea a fost contabil în Israel.^[8]

După ce și-a completat educația primară la școala din satul natal,^[5][1] Froim și-a petrecut restul copilăriei în orașul Craiova din sud-vestul României și în zona rurală a Olteniei. Avram a început acolo o nouă afacere în parteneriat cu Monopolul de Stat asupra tutunului,^[8] iar Froim a urmat studiile secundare la Liceul „Carol I”.^[5][9] Nu și-a putut încheia studiile, deoarece în 1909 a fost exmatriculat „pentru totdeauna din toate școlile din țară”, după ce în teza sa de sfârșit de an a scris că apariția creștinismului era una dintre cauzele decăderii Imperiului Roman;^[1] D.A. Teodoru, secretarul general al Ministerului Instrucțiunii Publice, a sosit la Craiova în calitate de anchetator și a considerat că aserțiunea sa despre Isus cel istoric este anticreștină.^[10] Froim a participat la adunările unor cenacluri literare, alături de scriitori tradiționaliști, care i-au devenit mai târziu adversari ideologici. A încercat să debuteze ca poet încă din 1907, dar poeziile pe care le-a trimis revistei Sămănătorul i-au fost returnate, dar alte creații literare au apărut în revista craioveană Ramuri, satelitul provincial al Sămănătorului.^[9]

Împrietenindu-se cu editorul craiovean Ralian Samitca (al cărui frate, Ignat Samitca, a fost descris ca primul sponsor literar al lui Aderca),^[3] Aderca a publicat mai multe creații literare în volum. În 1910 a publicat eseul politic „Naționalism? Libertatea de a ucide” (sub pseudonimul Oliver Willy; eseul a fost republicat în 1922 sub titlul „Personalitatea. Drepturile ei în artă și viață”, cu o prefață scrisă de Constantin Rădulescu-Motru)^[11] și prima plachetă de versuri: Motive și simfonii.^[5] În 1912 au apărut alte patru plachete de versuri: Stihuri venerice, Fragmente și romanțe, Reverii sculptate și Prin lentile negre.^[5][12] Creațiile sale literare au apărut începând de atunci într-o publicație influentă și mai eclectică, Noua Revistă Română din București.^[5][13] Ciclul de poezii care a fost tipărit acolo, marcând debutul său oficial în 1913, este cunoscut sub titlul Panteism.^[5] În 1913 s-a căsătorit cu Rubina Penchas, fiica unui zaraf sărac.^[1]

După ce a debutat în dramaturgia românească cu versiunea tipărită a „paradoxului teatral” Antractul,^[5] Aderca a plecat în același an în Franța, dorind să-și dea acolo examenul de bacalaureat. El a încercat să înceapă o nouă viață la Paris, a participat la cursuri la Sorbona, dar a dus-o greu din punct de vedere financiar în capitala Franței și în 1914 s-a întors în patria sa pentru a-și efectua serviciul militar.^[5][14] În acest interval, în martie 1914, Noua Revistă Română a publicat unul dintre primele sale eseuri critice, „În marginea poeziei simboliste”, care a marcat începutul relațiilor lui Aderca cu mișcarea simbolistă în general și cu cercurile simboliste locale în particular.^[7] Pentru un timp el a fost însărcinat cu redactarea secțiunii literare a revistei și, în acest context, a început o polemică publică cu criticul tradiționalist (și evreul emancipat) Ion Trivale.^[7] Alte texte pe care le-a scris au fost publicate în Versuri și Proză, un periodic apărut în orașul Iași, asociat adesea cu ultimul val al simbolismului românesc.^[15]

După ce a fost martor al izbucnirii Primului Război Mondial încă înainte de intrarea României, Aderca și-a înregistrat experiența în volumul Sânge închegat. Note de război (1915).^[16] O mare parte a activității sale jurnalistice a fost formată din articole de opinie pacifiste și socialiste, în care a condamnat în egală măsură țările Antantei și Puterile Centrale.^[17] Pentru o vreme, el a avut o orientare germanofilă, argumentând că Puterile Centrale erau cele mai progresiste dintre două părți și chiar a contribuit, în 1915, la ziarul germanofil Seara.^[18]

Cu toate acestea, Aderca s-a aflat printre evreii încorporați în Armata Română în perioada anterioară emancipării depline, participând cu Regimentul I Dolj la acțiunile militare din teatrul de război local și apoi la campania militară a României din 1919 împotriva Ungariei sovietice.^[19][20] Conduita sa militară, considerată „eroică” de către istoricul cultural Andrei Oișteanu,^[21] i-a adus decorarea cu Medalia pentru bărbăție și credință.^[19][22] În perioada cât a fost civil, Aderca a continuat să fie apropiat cercurilor intelectuale anti-Antantă: în timpul perioadei de pace din 1918 el a colaborat la ziarul germanofil Scena al lui A. de Herz, dar a publicat doar poezii și eseuri literare.

După încheierea războiului și formarea României Mari, Aderca s-a întors la Craiova, unde soția lui, Rubina Penchas (1890-1974),^[24] a dat naștere fiului lor, Marcel, în ianuarie 1920.^[25] Mai târziu în acel an, familia s-a stabilit în București, unde Aderca a fost numit ca funcționar public în cadrul Ministerului Muncii (post pe care l-a păstrat până în 1940).^[5][14] El colabora cu un alt poet, Benjamin Fundoianu, pregătind prelegeri pe diverse subiecte literare pentru a completa proiectele teatrale ale lui Fundoianu.^[26] În anul 1922 familia Aderca s-a destrămat, iar Froim a cunoscut-o la cenaclul Sburătorul pe Sanda Movilă (ea însăși o scriitoare aspirantă, născută cu numele de Maria Ionescu în județul Argeș), cu care s-a căsătorit în 1928.^[27]

În paralel, și-a continuat activitatea literară, publicând un număr mare de cărți într-o succesiune rapidă și, în unele cazuri, cu un succes semnificativ în rândul publicului român.^[28] Primul său roman, intitulat Domnișoara din str. Neptun, a fost tipărit în 1921 și a marcat ruptura definitivă a lui Aderca cu tradiționalismul.^[28] A urmat o lungă linie de romane și nuvele: Țapul (1921), reeditat ulterior cu titlurile Mireasa multiplă și Zeul iubirii; Moartea unei republici roșii (1924); Omul descompus (1926); Femeia cu carne albă (1927).^[29] Membru al Societății Scriitorilor Români,^{[19][30][31][32]} Aderca a debutat ca traducător din limba franceză, publicând o versiune a romanului Infernul (1921) al lui Henri Barbusse.^[5] În 1922 a reeditat eseul politic Naționalism? Libertatea de a ucide cu titlul Personalitatea. Drepturile ei în artă și în viață (dedicat filosofului și fondatorului publicației Noua Revistă Română Constantin Rădulescu-Motru) și a scos prima secțiune a unei lucrări mai teoretice, Idei și oameni.^[12]

După ce s-a stabilit la București, Felix Aderca a devenit membru al cenaclului modernist și al revistei Sburătorul. S-a spus că era unul dintre membrii privilegiați ai acestui cenaclu - adică cei ale căror opinii erau prețuite de liderul său, Eugen Lovinescu; potrivit istoricului literar Ovid S. Crohmălniceanu, el și-a asumat sarcina popularizării ideologiei antitradiționaliste și sburătoriste cu o intensitate recunoscută doar de criticii Vladimir Streinu și Pompiliu Constantinescu.^[33] Un verdict asemănător provine de la unul dintre contemporanii și rivalii lui Lovinescu, istoricul literar George Călinescu: „[Aderca] era acela care avea curajul de a lua o atitudine imediată, căreia apoi stăpânul casei [Lovinescu] îi dădea iscălitură și peceți”.^[25] Potrivit lui Marcel Aderca, Lovinescu i-a dat tatălui său pseudonimul Felix, dar scriitorul însuși a continuat să semneze doar F. Aderca.^[25] În 1927 scriitorul era, de asemenea, implicat direct în publicarea revistei omonime, servind ca membru al consiliului editorial și contribuind regulat la articole de recenzii ale cărților.^[34]

Relațiile dintre sburătoriști au fost transpuse din ce în ce mai mult la nivel personal: proprietarul unui automobil Peugeot, Aderca își lua colegii în excursii de weekend la Băneasa sau chiar în Carpații Meridionali.^[35] În cele din urmă, Aderca a devenit ceea ce istoristul literar Ioana Pârvulescu a descris ca fiind „un adevărat prieten” al lui Lovinescu.^[36] La fel ca și ceilalți sburătoriști, el a avut un comportament patern pentru tânăra fiică a mentorului său, Monica (ea însăși cunoscută în deceniile ulterioare ca un critic literar), și a fost prezent la botezul ei.^[37] În iunie 1926 el a fost unul dintre cei care au contribuit la o antologie de versuri scrise în onoarea ei (Versuri pentru Monica).^[34][37]

În alte contexte, întrunirile duceau la conflictele între diferiții membri ai cenaclului, inclusiv între Aderca și Lovinescu. În calitate de cronicar literar, Aderca a publicat comentarii negative referitoare la romanele colegei sale din cenaclul Sburătorul, Hortensia Papadat-Bengescu: în timp ce-i recunoștea construcția de calitate a unor scene literare, el a criticat stilul neîngrijit de exprimare în limba română și în special barbarismele.^[34] Deși a afirmat în repetate rânduri admirația sa pentru poetul nonconformist Al. T. Stamatiad (care s-a contrazis cu Lovinescu în timpul sesiunilor cenaclului Sburătorul), cei doi bărbați s-au certat cu privire la admirația lui Aderca față de Barbusse 

Afilierea proprie a lui Aderca la cercul Sburătorul a fost vagă și interesele sale mai diverse decât cele ale mentorului său, Lovinescu. Crohmălniceanu, care vorbește despre „agitația fertilă” a lui Aderca, notează, de asemenea, că Aderca s-a împărțit între mai multe curente literare, rupând „nenumărate lănci în numele modernismului”.^[12] Lovinescu însuși, reflectând cu privire la perioada începuturilor cenaclului Sburătorul, și-a amintit că Aderca a acționat mai puțin ca un critic și mai mult ca un teoretician militant al propriei sale estetici.^[39] Împreună cu poetul Ion Barbu, colegul său sburătorist, dar contrar gusturilor lui Lovinescu, Aderca promova modernismul sub forma muzicii de jazz și a versurilor de jazz: în 1921, împreună cu Fundoianu șicu criticul Tudor Vianu, ei s-au distrat în compania cântăreței afro-americană de jazz Miriam Barca, care vizita România (această experiență a influențat unele dintre poeziile lui Barbu).^[40] În 1922 l-a ajutat pe Fundoianu să-și publice colecția sa de eseuri, intitulată Imagini și cărți din Franța, la Editura Socec.^[41]

În această fază a carierei sale, Aderca și-a stabilit reputația de publicist și cronicar teatral, interesat în mod deosebit de dezvoltarea modernismului în Republica de la Weimar și în Italia. Articolele sale din 1922 cuprind o imagine de ansamblu a futurismului italian. Publicate în ziarul craiovean Năzuința, ele au argumentat că această mișcare a pus bazele inovației nu numai în artă, ci și în viața cotidiană și în politică.^[42] Pentru o vreme, în 1923, a încercat să-și publice propria revistă, intitulată Spre Ziuă.^[5][43]

În tandem, Aderca s-a angajat într-o colaborare cu Contimporanul, o revistă modernistă vocală publicată de poetul Ion Vinea. Ea a publicat scrisoarea deschisă a lui Aderca din 1923 către profesioniștii de teatru din România. Scrisă ca un comentariu la un manifest artistic german (publicat inițial de Friedrich Sternthal în Der Neue Merkur),^[44] ea susținea că autori sau regizorii nefamiliari cu drama germană modernă nu mai puteau fi considerați competenți sau relevanți în domeniul lor de activitate.^[45] În anii următori, Contimporanul, cu programul fixat de atacul lui Vinea la adresa criticii literare instituționalizate, a publicat o dezbatere aprinsă cu Lovinescu și grupul său, lăsându-l pe nehotărâtul Aderca expus criticilor din partea ambelor părți.^[46] Contribuțiile lui publicistice au fost găzduite de mai multe reviste noi din perioada interbelică, printre care Mișcarea Literară a lui Liviu Rebreanu, unde, în 1925, Aderca a publicat în mod deosebit o introducere la scrierile dramaturgului german Georg Kaiser.^[45] În această perioadă s-a produs încorporarea expresionismului în opera sa literară, un prim rezultat al acesteia fiind piesa lui de teatru din 1923, Sburătorul (numită, ca și revista, după mitul Zburătorului din folclorul românesc).^[47] Simpatia sa crescândă pentru drama expresionistă sau „teatrul abstract” a fost exprimată și într-un set de articole pentru Rampa. Publicate între anii 1924-1925, acestea evidențiază, pe lângă admirația lui Aderca pentru piesele lui Frank Wedekind, aprecierea sa față de expresioniștii români Lucian Blaga și Adrian Maniu.^[48] Aderca a fost, de asemenea, printre cei care au salutat trupa expresionistă de teatru „Vilna” pentru reprezentarea piesei Căsătoria a lui Nikolai Gogol.^[49]

Alte texte ale lui Aderca au fost tipărite în revista Punct (o revistă-satelit provincială Contimporanului, fondată și redactată de Scarlat Callimachi),^[50] și în cotidianul Omul Liber, unde în 1923 l-a acuzat pe romancierul Cezar Petrescu că a plagiat scrierile lui Guy de Maupassant.^[51] Ideile sale despre viața comunității evreiești au fost tipărite în Lumea Evree, o publicație bilunară editată de filozoful Iosif Brucăr.^[52] Alte articole și diverse bucăți literare au fost împrăștiate prin mai multe reviste literare: Viața Romînească, Vremea, Ideea Europeană,^[5][19] Adevărul Literar și Artistic, Flacăra, Revista Fundațiilor Regale și Revista Literară,^[5] plus în suplimentul literar al ziarului Universul.^[19][53] Cercetătorul Dumitru Hîncu, care a numărat aproximativ 60 de publicații care au tipărit scrierile lui Aderca, notează de asemenea colaborarea sa la Îndreptarea, organul de presă al Partidului Poporului al generalului Alexandru Averescu.^[19] Pe lângă semnarea cu numele său sau cu inițialele lui, Aderca a folosit o varietate de pseudonime, printre care Willy, W. și Oliver, A. Tutova, Clifford Moore, F. Lix, Lix și N. Popov.^[54] El a folosit, de asemenea, numele Masca de fier, Masca de catifea și Omul cu mască de mătase.^[54]

Activitățile sale de promotor cultural au deschis calea pentru recunoașterea altor moderniști români. Potrivit lui Crohmălniceanu, eforturile lui Aderca au fost importante pentru popularizarea oficială a poeților Tudor Arghezi (pe care Aderca îl considera cel mai mare poet al vremii sale) și Ion Barbu.^[12] La începutul anilor 1920, Aderca a contribuit sporadic la revista Cuget Românesc, redactată de Arghezi.^[12] În 1928 el a devenit redactor al foii umoristice a lui Arghezi intitulate Bilete de Papagal,^[12][25] fiind unul dintre puținii scriitori evrei români care s-au aflat printre promotorii lui Arghezi.^[7] În paralel, contribuția sa de protector al avangardei românești a fost recunoscută de unii dintre membrii acestei mișcări și a fost remarcată de scriitorul aspirant Jacques G. Costin. Costin i s-a adresat astfel în 1932: „Sunteți amabil și ați asudat mult pentru cauzele mari”.^[55] Aderca s-a remarcat și în calitate de traducător, elaborând versiuni în limba română ale scrierilor Umila viață eroică și Precursorii ale lui Romain Rolland (ambele în 1924), precum și ale textelor lui Stefan Zweig (1926).^[5] El a tradus, de asemenea, R. U. R. (1926) de Karel Čapek,^[56] și Focul (1935) de Henri Barbusse

Susținerea ideilor lui Lovinescu de către Aderca, cu critica sa a didacticismului și a comenzilor politice în domeniul artei, a fost elementul de legătură al eseurilor pe care le-a publicat în 1929 în volumul Mic tratat de estetică sau lumea văzută estetic.^[53][57] Tot în acel an, Aderca a adunat interviuri cu personalități literare, intelectuali și artiști într-o carte intitulată Mărturia unei generații. Cartea, ilustrată cu portrete în cerneală desenate de artistul constructivist Marcel Iancu,^[58] a fost, în ciuda titlului său, un omagiu adus scriitorilor din mai multe generații. Ea a inclus în mod deosebit o discuție extinsă între Aderca și Lovinescu, rezumând apropierile și diferențele dintre cei doi sburătoriști.^[59] În altă parte, Aderca discută cu Ion Barbu despre principalele etape ale poeziei lui Barbu: poetul Barbu respinge calificarea etapei ermetiste a poeziei sale din anii 1920 ca șaradistă, inaugurând un câmp de dezbateri între exegeții ulteriori ai operei sale.^[60][61]

În alte capitole, Cezar Petrescu povestește despre formarea sa ideologică și despre diferitele sale alegeri din anii tinereții,^[62] în timp ce Arghezi vorbește despre angajamentul său față de arta pură.^[58] Cartea include, de asemenea, convorbiri între Aderca și sculptorul Oscar Han, care reacționează împotriva politicilor oficiale cu privire la reperele naționale.^[58] Ceilalți bărbați și femei intervievați de Aderca sunt: scriitorii Blaga, Papadat-Bengescu, Rebreanu, Vinea, Ticu Archip, Camil Petrescu, Carol Ardeleanu, Ioan Alexandru Brătescu-Voinești, Vasile Demetrius, Mihail Dragomirescu, Victor Eftimiu, Elena Farago, Gala Galaction, Octavian Goga, Ion Minulescu, D. Nanu, Cincinat Pavelescu, Mihail Sadoveanu și Mihail Sorbul; actrițele Dida Solomon, Marioara Ventura și Marioara Voiculescu; sculptorul Ion Jalea și colecționarul de artă Krikor Zambaccian.^[63]

În aceeași perioadă, Aderca a recenzat scrierile lui Benjamin Fundoianu, ca urmare a succesului obținut de Fundoianu în Franța. Amintirile lui despre teatrul Insula și rezumarea formării literare a lui Fundoianu au fost corectate chiar de Fundoianu, care a fost oarecum iritat de abordarea acestui subiect (răspunsul poetului a fost publicat în 1930 în Adam, o revistă redactată de I. Ludo).^[64] În ciuda unor astfel de dezacorduri, Aderca și Fundoianu au continuat să corespondeze frecvent, iar Aderca a fost chiar abordat pentru a organiza călătoria de întoarcere în România a lui Fundoianu (planificată în timpul celei de-a doua șederi a lui Fundoianu în Argentina).^[65]

Următoarele contribuții literare ca romancier ale lui Aderca au avut loc în 1932, când a finalizat volumul de literatură fantastică Aventurile D-lui Ionel Lăcustă-Termidor și a publicat în câteva numere consecutive ale revistei Realitatea Ilustrată romanul științifico-fantastic Orașele înecate, redenumit ulterior Orașele scufundate. Inițial, aceste bucăți literare, grupate sub titlul X-O. Romanul viitorului, au fost semnate cu pseudonimul Leone Palmantini. O falsă notă biografică îl prezenta ca un autor italian cu un interes deosebit față de România.^[66] Doi ani mai târziu, diferitele schițe biografice ale unor personalități din secolele al XIX-lea și al XX-lea au apărut într-un volum intitulat Oameni excepționali,^[67] urmat în 1935 de un eseu despre viața modernă din Statele Unite ale Americii.^[68] El și-a extins activitatea de jurnalist, colaborând la Cuvântul liber al lui Tudor Teodorescu-Braniște, la Adam a lui I. Ludo,^[69] și la Discobolul (redactat de Dan Petrașincu și Ieronim Șerbu)

F. Aderca (1936).

La sfârșitul anilor 1920, Aderca a devenit implicat în marea dezbatere ce i-a opus pe moderniști și tradiționaliști cu privire la chestiunea „pornografiei” în literatură, atât în cea străină (tradusă), cât și în cea autohtonă. În articol publicat în 1931 în ziarul Vremea, intitulat Pornografie? și subintitulat Note pentru un studiu de literatură comparată, el s-a opus acestei catalogări, apărând în special integritatea artistică a lui James Joyce și conținutul sexual al romanului său Ulise.^[71] În același timp, el a scris o recenzie entuziastă unei cărți la fel de controversate a tânărului autor român Mircea Eliade, Isabel și apele diavolului, scriind în ziarul Adevărul: „într-o țară de mare cultură, un asemenea debut ar fi adus autorului glorie, notorietate și avere.”^[72]

Pozițiile sale politice și respingerea convențiilor sexuale ale vremii l-au adus în atenția autorităților statului. Un raport confidențial din 1927, întocmit de Siguranța Statului, susținea acuzațiile cu privire la „lipsa de respect” față de regele Ferdinand I, ridiculizarea tradițiilor și a „sănătoaselor noastre obiceiuri”, folosirea „celei mai detestabile pornografii” și a „sexualismului bolnav”.^[19] În această perioadă Aderca și alți tineri moderniști au intrat în conflict cu istoricul Nicolae Iorga, redactorul revistei Cuget Clar și decanul tradiționalismului românesc, care l-a catalogat pe Aderca ca promotor al unei literaturi „bolnave”.^[31] În articolele publicate în Cuvântul liber, el l-a apărat pe susținătorul clasic al cosmopolitanismului și realismului literar român, Ion Luca Caragiale, de atacurile tradiționalistului modern N. Davidescu (pe care Aderca îl considera un „reacționar sângeros”).^[73]

În 1932 Aderca, împreună cu colegii săi romancieri Camil Petrescu și Liviu Rebreanu, a participat la o discuție publică (prezidată de filozoful Ion Petrovici și organizată într-un cinematograf din Lipscani), abordând scandalul internațional declanșat de publicarea cărții Amantul doamnei Chatterley a lui D. H. Lawrence și, în termeni mai generali, gradul de acceptare atât al literaturii erotice, cât și al limbajului profan.^[74][75] În cele din urmă, participanții au fost de acord că pot renunța la unele dintre convențiile tradiționale mai rigide, inclusiv practica autocenzurii,^[74] în timp ce Aderca a publicat un elogiu al „monumentului poetic fără pereche” al lui Lawrence.^[75] În anul următor a încheiat lucrul la un roman inspirat direct de cartea lui Lawrence: Al doilea amant al doamnei Chatterley, numit „o copie nereușită” de către istoricul literar Ștefan Borbély,^[68] și inclus retrospectiv de către criticul Gheorghe Grigurcu printre cele mai importante texte românești cu tematică sexuală ale generației lui Aderca.^[75]

Apariția romanului Al doilea amant... a condus, aproximativ patru ani mai târziu, la arestarea lui Aderca, în baza unor acuzații de pornografie.^[76] Aderca a fost astfel ultimul presupus pornograf care a fost arestat dintre mai mulți autori moderniști: predecesorii lui au fost Geo Bogza și H. Bonciu, ultimul apărându-se singur și apărându-i pe colegii săi cu declarații că nici una dintre lucrările incriminate nu a fost tipărită în mai mult de 500 de exemplare.^[77] Măsurile represive din 1937 au fost sărbătorite în presa tradiționalistă și de extremă dreaptă, în special în articolele criticului Ovidiu Papadima din revista fascistă Sfarmă-Piatră.^[78] În mod asemănător, revistele naționaliste Cuget Clar și Neamul Românesc ale lui Iorga l-au inclus pe Aderca pe o listă de zece autori români considerați licențioși.^[79]

În anii rămași până la cel de-al Doilea Război Mondial, Aderca și-a concentrat interesul pe teme politice. În această perioadă a scris 1916, un roman dedicat în mare parte participării României la Primul Război Mondial, tipărit pentru prima dată la aniversarea a 20 de ani de la intrarea României în război (1936).^[29] În 1936 Editura Vremea a publicat, de asemenea, prima ediție completă a romanului Orașele înecate, dezvăluindu-l ca fiind persoana din spatele pseudonimului Palmantini.^[66] Romanul Revolte, publicat pentru prima dată în 1945, dar, conform afirmației lui Aderca, finalizat în 1938,^[80] a explorat deficiențele sistemului judiciar al României, în timp ce A fost odată un imperiu (1939) era în parte un roman istoric despre declinul și căderea Rusiei imperiale.

La începutul anului 1938, la scurt timp după ce partenerii politici antisemiți Octavian Goga și A. C. Cuza, conducătorii Partidului Național Creștin, au format un nou guvern, Aderca a fost expus direct represiunilor politice. În timp ce toți ceilalți angajați evrei au fost destituiți din funcțiile deținute în administrația publică, Aderca nu a putut fi concediat deoarece fusese decorat în timpul Primului Război Mondial; astfel, ministrul muncii Gheorghe A. Cuza a emis ordinul de transfer disciplinar al lui Aderca într-un oraș îndepărtat, Cernăuți^[19][22] sau Chișinău,^[82] hărțuindu-l pentru a-l determina să-și dea demisia.^[83] Măsura administrativă, care a implicat mutarea lui Aderca departe de soția și de fiul său, a declanșat un protest public din partea scriitorului Zaharia Stancu și a criticului Perpessicius.^[83] Zaharia Stancu a denunțat ipocrizia persecutării unui evreu care „și-a făcut datoria cu prisosință” în timpul războiului, în timp ce primul ministru Goga nici măcar nu participase la război deoarece se afla la Paris.^[19] Scriitorul evreu Mihail Sebastian a consemnat, de asemenea, în Jurnalul său, tristețea de a vedea cum, „după două războaie și după douăzeci de cărți”, scriitorul de vârstă medie Aderca a fost trimis departe de capitală și nevoit să ducă un trai precar „ca represalii”. Sebastian a adăugat: „Am cetit o scrisoare a lui către nevastă-sa. Nici o văicăreală, aproape nici o amărăciune”.^[22] Aderca a fost trimis apoi într-un alt colț al țării, în orașul Lugoj,^[82] iar după căderea guvernului Goga-Cuza a revenit la București.^[83]

Deși a fost dat afară din Societatea Scriitorilor Români pentru că era evreu,^[30][32] Aderca a petrecut o parte din perioada ulterioară scriind un roman biografic despre țarul rus Petru cel Mare; finalizat în 1940, el a fost intitulat Petru cel Mare, întâiul revoluționar, constructorul Rusiei^[84] și a fost publicat sub pseudonimul N. Popov.^[83] În toamna anului 1940, după ascensiunea la putere a organizației de extrema dreaptă Garda de Fier și instaurarea unui guvern național-legionar, ministrul muncii, sănătății și ocrotirii sociale, legionarul Vasile Iașinschi, l-a destituit pe Aderca din Ministerul Muncii.^[83] Mai târziu în același an, Aderca a devenit director artistic al Teatrului Evreiesc Barașeum înainte de inaugurarea sa. Contextul politic era extrem de dificil pentru ghetoul evreiesc, iar misiunea lui Aderca a fost complicată de alte probleme: Marcel Iancu, însărcinat cu renovarea, a fugit în Palestina înaintea inaugurării teatrului; în paralel, a avut loc un conflict cu privire la repertoriu între principalele actrițe Leny Caler și Beate Fredanov, în timp ce prietenul lui Aderca, Sebastian, a refuzat să-l ajute să administreze teatrul.^[85]

Rebeliunea legionară din ianuarie 1941, când conducătorul autoritarist Ion Antonescu s-a confruntat cu o încercare violentă a partenerilor săi din Garda de Fier de a-l înlătura de la putere, a făcut din Aderca o victimă a Pogromului de la București.^[83] Sebastian a scris în Jurnal că Aderca a avut „o candoare aproape comică”: în loc să se ascundă de raziile criminale ale Gărzii, Aderca a bătut la ușa unui cuib legionar pentru a cere informații, a fost reținut și bătut, dar eliberat în aceeași seară, când alții au fost uciși în aceeași zi în acea închisoare improvizată.^[86] Teatrul Barașeum a fost deschis o lună mai târziu sub o nouă conducere.^[85]

După ce noua legislație antisemită i-a înlăturat pe evrei din funcțiile publice și din învățământ (vezi România în al Doilea Război Mondial, Holocaustul în România), Aderca a obținut un post de profesor de estetică literară și filozofică și de istoria literaturii române la Colegiul particular pentru tinerii evrei excluși din învățământul de stat (fondat de Marcu Onescu).^{[5][19][25][87]} El, Sebastian și alți scriitori și jurnaliști evrei români au fost menționați pe o listă de autori cenzurați compusă de guvernul Antonescu, iar scrierile lor au fost oficial interzise.^[88]

Printre cei care au continuat să mai frecventeze casa lui Aderca din apropierea Grădinii Cișmigiu s-au aflat Sebastian, care lucra, de asemenea, la colegiul particular al lui Onescu, și Lovinescu, înainte de moartea sa prematură.^[25] După ce a fost dat afară din Societatea Scriitorilor Români, Aderca a avut greutăți financiare tot mai mari. Potrivit poetului Virgil Carianopol, el a beneficiat de ajutorul material al colegului scriitor Marius Mircu (cunoscut cu pseudonimul G. M. Vlădescu), care i-a sprijinit financiar pe mai mulți artiști marginalizați.^[31] În august 1941, politicile antisemite aprobate de Antonescu au creat riscul internării lui Aderca într-un lagăr de muncă pentru prizonierii evrei. El a primit o notificare oficială pentru a se prezenta pe 20 august 1941 la sediul Prefecturii Capitalei în vederea deportării, dar, datorită trecutului său militar din perioada Primului Război Mondial, i-a fost acordată în cele din urmă o scutire.

Aderca și-a reluat activitățile culturale la scurt timp după răsturnarea regimului Antonescu prin Lovitura de stat de la 23 august 1944. În 1945 a fost numit director al învățământului artistic în Ministerul Artelor, unde a lucrat până în 1948 când s-a pensionat.^[5][19][89] În ianuarie 1945 a fost implicat într-o polemică cu George Călinescu. Focalizată pe recenziile mixte ale romanelor sale realizate de Călinescu, ea a fost declanșată de articolul „Rondul de noapte” publicat de Aderca în ziarul Democrația și reaprinsă mai târziu de răspunsurile publicate în ziarele Victoria și Națiunea Românǎ.^[90] Aderca a purtat discuții cu un autor mai tânăr, Ion Biberi, care a publicat conversațiile lor ca un capitol în volumul său Lumea de mâine.^[14][91]

Aderca a obținut mai multe onoruri, fiind decorat cu Ordinul Meritul Cultural în grad de cavaler, și a început să lucreze la o ediție definitivă a operei sale.^[89] În mai 1945 a reprezentat Ministerul Artelor la înmormântarea prietenului său Sebastian, care murise într-un accident rutier.^[92] Reprimit în Societatea Scriitorilor Români, Aderca a fost membru al comisiei care i-a acordat în 1946 Premiul Național pentru Proză fostei sale colege Hortensia Papadat-Bengescu. În articolele publicate în ziarele românești, Aderca însuși a descris această măsură ca un semn că România revenea la o normalitate artistică și politică, recompensând talentul pe o bază mai degrabă democratică decât etnică.^[93]

După moartea lui Lovinescu, Aderca s-a alăturat unui consiliu de scriitori care continuă să acorde premii anuale în memoria sa. În acel moment, Aderca era implicat într-o serie de dispute între mai vechii sburătoriști și mai tinerii discipoli ai lui Lovinescu din Cercul Literar de la Sibiu. Fiind membru în comitetul de premii al asociației Lovinescu, alături de Camil Petrescu, Perpessicius, Vladimir Streinu, Șerban Cioculescu și liderul Cercului de la Sibiu, Ion Negoițescu, Aderca s-a opus premierii în 1947 a poetului Ștefan Augustin Doinaș, probabil din cauza folosirii ocazionale de către Doinaș a unor subiecte patriotice și, prin urmare, politizate.^[94] În plus față de ediția întârziată a romanului Revolte și de primul volum al scrierilor sale în versiunea definitivă (publicat în 1945 sub titlul Opere și prefațat de Tudor Vianu),^[95][96] el a mai publicat în 1947 un volum de conversații cu privire la arta baletului^[5][97] și a tradus cărți scrise, printre alții, de Vicki Baum, John Steinbeck și Egon Erwin Kisch.^[19] A terminat, de asemenea, o nouă piesă de teatru, parabola Muzică de balet, care conținea și un comentariu cu privire la antisemitismul din timpul războiului.

Potrivit lui Crohmălniceanu, lipsa de conformitate politică a lui Aderca s-a arătat încă din 1950, când comunitatea literară a început să-l evite „ca pe o ciumă”.^[99] El și-a petrecut o parte a anului 1951 la o casă de vacanță a Uniunii Scriitorilor de la Sinaia, unde a scris un jurnal al experiențelor sale zilnice. Deși a criticat vechiul regim și a respectat dogma oficială, el a descris locul ca un refugiu pentru eșecurile literare al celor disperați să asimileze principiile realismului socialist și să permită să fie monitorizați îndeaproape de supraveghetorii politici.^[100]

Partea finală a operei lui Aderca, care acoperă perioada de după instaurarea regimului comunist în România, se axează pe literatura pentru copii și tineret, precum și pe romane biografice și de aventuri (sau, potrivit lui Crohmălniceanu, „cărți destinate tineretului, biografii romanțate și evocări istorico-aventuroase”).^[81] Printre aceste cărți se numără povestirea de aventuri În valea marelui fluviu (1955), o biografie a lui Cristofor Columb din 1957, povestirea pentru tineret Jurnalul lui Andrei Hudici (1958) și o altă povestire de aventuri pentru tineret petrecută în Rusia lui Petru cel Mare (Un călăreț pierdut în stepă, 1961).^[5] PParțial motivat de comenzile ideologice, el a redactat un eseu biografic apologetic al ideologului marxist din secolul al XIX-lea, Constantin Dobrogeanu-Gherea.^[89][101]

Paralizat în urma unui grav accident de circulație, Aderca și-a petrecut ultimii săi ani de viață într-o relativă izolare.^[102] Contractul său din 2 aprilie 1956 cu Editura de Stat pentru Literatură și Artă (ESPLA), o editură de stat condusă de scriitorul Petru Dumitriu, a generat un scandal public: ESPLA a înaintat o plângere juridică împotriva lui Aderca, acuzându-l că nu a restituit o sumă mare de bani pe care o primise ca avans pentru romanul planificat Casa cu cinci fete. Scrierea fusese respinsă din cauza faptului că avea „grave greșeli de ordin ideologic-politic” și „idei vădit reacționare” (vezi Cenzura în România comunistă).^[19][103] El a fost trecut din nou pe lista neagră, dar Crohmălniceanu a reușit o curățare parțială a numelui său în 1960. I s-a permis să publice în Contemporanul un omagiu adresat lui Arghezi, care tocmai fusese complet reabilitat.^[89] La începutul anilor 1960, Aderca și Sanda Movilă frecventau din nou cluburile Uniunii Scriitorilor. Aderca s-a simțit ignorat de Arghezi, ceea ce l-a supărat foarte mult.^[104]

Controversa cu privire la opera sa a reînceput în 1962. În acel an, noul redactor-șef al Editurii pentru literatură, Mihai Gafița, a decis să nu publice studiul biografic al lui Aderca despre Johann Wolfgang von Goethe, la care scriitorul în vârstă lucrase, potrivit spuselor proprii, încă din 1948. Această reacție l-a supărat mult pe Aderca. El i-a scris primului secretar al Partidului Comunist, Gheorghe Gheorghiu-Dej, rugându-l să reevalueze substanța ideologică a textului. A menționat în acea scrisoare că un alt text al său, un roman-reportaj despre muncitorii de la o gospodărie colectivă din Regiunea Mureș-Autonomă Maghiară, fusese, de asemenea, ignorat de Gafița.^[19]

Încă din 1956, Aderca a început să arate semne de tulburare neurologică.^[105] Diagnosticat cu o tumoare cerebrală, el a murit înainte ca problema editării studiului despre Goethe să poată fi soluționată.^[19] Potrivit ultimei sale dorințe, trupul său a fost incinerat și cenușa a fost aruncată în Marea Neagră de văduva și de fiul său pe ritmurile Rapsodiei române de George Enescu.

Selecție din operele publicate

Poezii

• Motive și simfonii (1910)
• Stihuri venerice (1912)
• Fragmente. Romanțe (1912)
• Reverii sculptate (1912)

Nuvele

• Femeia cu carnea albă (1927)

Eseuri

• Mic tratat de estetică sau Lumea privită estetic (1929)

Romane

• Țapul (1921; ed. a II-a, Mireasa multiplă (Țapul), 1932; ed. a III-a, Zeul iubirii, 1945)
• Moartea unei republici roșii (1924)
• Omul descompus (1925), roman pirandellian
• Al doilea amant al doamnei Chatterley (1933)
• A fost odată un imperiu, biografia romanțată a lui Rasputin (1939)
• 1916 (1936)
• Orașele înecate (1936; ed. a II-a, îngrijită de Ovid S. Crohmălniceanu, Orașele scufundate, 1966), roman distopic sau science fiction, tipărit în revista Realitatea ilustrată, în foileton sub titlul X-O. Romanul viitorului. Romanul a apărut și în traducere germană sub titlul Die Unterwasserstädte la Editura Kriterion, București, 1970, cu un cuvânt înainte de Franz Storch.
• Jurnalul lui Andrei Hudici (1958)

Cărți de interviuri

• Mărturia unei generații (1929)

Felix Aderca

Căsătorit cu Rubina Aderca (n. Penchas), Sanda Movilă Copii Marcel Aderca Ocupație prozator, poet, estetician și eseist, novelist, dramaturg, journalist, traducător, critic literar, critic de muzică, critic de teatru, profesor Pseudonim Felix Aderca, A. Tutova, Clifford Moore, F. Lix, Leone Palmantini, Lix, Masca de catifea, Masca de fier, N. Popov, Oliver, Oliver Willy, Omul cu mască de mătase, W., Willy

·         1963: Yasujirō Ozu, regizor japonez (n. 1903)
* 1980: Ionel Cheregi (n. 19 ianuarie 1910, Șimleu Silvaniei, județul Sălaj - d. 12 decembrie 1980, Sibiu) a fost un publicist, om de cultură și tipograf român.

Ionel Cheregi s-a născut la 19 ianuarie 1910 în Șimleul Silvaniei, raionul Șimleu, regiunea Crișana, din părinți gospodari, de clasă mijlocie care au crescut opt copii, patru băieți și patru fete. La vârsta de 13 ani a rămas orfan de mamă.

Studiile elementare și gimnaziale le-a urmat în Șimleu Silvaniei. S-a înscris la liceu în aceeași localitate. Tot aici a învățat meseria de tipograf, la tipografia „Lazăr”.

Manifestând interes și fiind înzestrat cu un talent deosebit pentru scris își face debutul publicistic în anul 1927 la „Gazeta de Duminecă” din Șimleul Silvaniei, cu articole și informații culturale, impunându-se prin combativitate și concizie.

În septembrie, anul 1929, a plecat la Cluj unde a lucrat la tipografia „Naționala” și s-a înscris în Sindicatul Arte Grafice din Cluj.

În anul 1930, luna iulie, a plecat la București unde lucrează, aproape doi ani, la Imprimeria Națională (Monitorul Oficial) de unde a fost concediat, împreună cu alți 26 lucrători din cauză că a declarat o grevă cu caracter de revendicări față de instituția amintită. Împreună cu membri ai organizațiilor de tineret din București a urmat cursuri la sediul din str. Izvor.

În anul 1932 – 1933 a satisfăcut stagiul militar la Batalionul 7 V.M. Zalău, de unde a fost mutat la Bistrița – Năsăud, la Divizia II Munte. După stagiul militar, în luna noiembrie, 1933, după ce a îndurat luni de foame și mizerie a ocupat postul de dactilograf la biroul de notar public Dr. Aciu din Cluj, timp de doi ani. În tot acest timp a activat în Sindicatul Grafic clujean, ca membru al acestuia. Fiind apreciat a primit funcția de corector la editura de ziare „Cultura”, la gazeta „Tipograful”, „Națiunea Română”, „Tribuna” condusă de scriitorul Ion Agîrbiceanu din Cluj unde a lucrat până în anul 1940. La gazeta „Tipograful” a publicat articole din anul 1935. A activat în PSD unde a îndeplinit sarcini de conducere și a fost de mai multe ori membru în Comitetul Județean Cluj.

După dictatul de la Viena a fost arestat în luna septembrie 1940 de către organele poliției horthyste și a rămas fără serviciu. Tot în Cluj a mai fost arestat la 1 mai 1936. În ambele cazuri a fost eliberat după câteva zile.

În luna septembrie a anului 1940, rămas fără serviciu și fără nici o perspectivă, a trecut granița Feleacului și s-a refugiat la Sibiu. Aici, la Sibiu, unde era cunoscută activitatea sa din Cluj și era apreciat în rândul tipografilor, a fost primit de Sindicatul Arte Grafice care i-au oferit un post la tipografia „Veștemean” iar în primăvara anului 1941, la tipografia „Kraft și Drotlef”. În această perioadă este colaborator la mai multe ziare dovedind ușurință în exprimare și deosebită abilitate în scris. În anul 1942, din iulie pâna în decembrie a fost pe front în Uniunea Sovietică, furier și dactilograf la comandamentul Diviziei; frontul a ajuns până în Caucaz. În 23 august 1944 a plecat pe frontul din Ardeal, până la Debrețin, de unde s-a întors în țară la 19 decembrie 1944.

Scrisul, ca pasiune și cu mult talent, de la debutul din 1927, l-a făcut să colaboreze la „Scânteia” (obținând premiul II în iunie 1948), „Timpul liber”, Almanahul Grafic din Cluj, Ziarul „Țara” din Sibiu și „Timpul” din Bucuresti, în care au apărut articole îndeosebi pe probleme culturale și sociale.

Din anul 1947, din colaborator la ziarul „România Viitoare” a trecut în redacție ca redactor. A îndeplinit funcțiile de redactor I, secretar de redacție și prim-redactor la ziarele „România Viitoare”, „Lupta Sibiului” și de colaborator permanent la „Flacăra Sibiului”( 1952-1968), „Tribuna Sibiului”(1968-1989) , „Drum Nou” din Brașov. A mai colaborat la „Scânteia”, la „Munca” și la „Neuer Weg” cu articole semnate fie cu numele propriu, fie cu pseudonimele Doina Sălăjan, Ionel Crișanu, Mircea Mureș sau doar cu inițialele, ori nesemnate.

A îndeplinit funcția de lector și vicepreședinte la S.R.S.C. filiala Sibiu, funcția de președinte a Sindicatului de artiști, ziariști și scriitori din Sibiu( 1948-1949), președinte al Cenaclului literar „Orizonturi Noi” în aceeași perioadă.

La 8 septembrie 1950 a fost dat afară din toate funcțiile, acuzat, cercetat și arestat că ar fi desfășurat activitate legionară. A fost achitat și repus în drepturi.

Între anii 1954-1958 a fost lector la diferite școli de calificare și recalificare din poligrafie, comerț, cooperație ș.a. În această perioadă și după pensionarea din anul 1967 nu a încetat să scrie și să continue colaborarea la diferite ziare.

Aprecierea și recunoșterea activității, a colaborării cu personalități din lumea poeziei, culturii și artei a fost imortalizată pe pelicula lui Aristide Buhoiu într-un interviu, realizat în Parcul sub Arini din Sibiu, în anul 1969.

·         1983: Amza Pellea (n. 7 aprilie 1931 în Băilești, Dolj - d. 12 decembrie 1983, București) a fost un actor român de teatru și film. A fost creatorul și interpretul personajului Nea Mărin, care i-a relevat atât de bine disponibilitățile pentru comedie; totodată, a interpretat unele dintre cele mai strălucite figuri ale istoriei românilor, precum Decebal sau Mihai Viteazul.

Amza Pellea s-a născut la Băilești, într-o familie cu cinci copii, iar tatăl său s-a numit tot Amza Pellea și a fost directorul cooperativei "Munca Noastră" din Băilești în anul 1933. A absolvit cursurile Colegiului Național Carol I din Craiova, și Școala tehnică de electrotehnică din Craiova. Un reprezentant al Promoției de aur a teatrului românesc, Amza Pellea a jucat la Teatrul Național din Craiova, Teatrul Mic, Teatrul Nottara, Teatrul de Comedie și Teatrul Național din București, unde s–a impus ca unul dintre actorii cei mai dotați ai scenei românești. A fost profesor la IATC.

Pe scena craioveană realizează, în perioada stagiaturii de trei ani (1957-1959), nu mai puțin de 14 roluri, între care Jack Worthing (Ce înseamnă să fii onest de Oscar Wilde), Vedernikov (Ani de pribegie de Aleksei Arbuzov), Vladică Ilarion (Tudor din Vladimiri de Mihnea Gheorghiu), Comandantul vasului (Tragedia optimistă de Vsevolod Visnevski), Bepe (Galcevile din Chioggia de Carlo Goldoni), Horatio (Hamlet de Shakespeare), Colonelul Dobre (Ecaterina Teodoroiu de Nicolae Tăutu), Otto Katz (Soldatul Svejk de Jaroslav Hašek), Esteban (Fântâna turmelor de Lope de Vega).

Pe scena Teatrului de Comedie creează alte personaje, printre care Brettschneider (Svejk în al doilea război mondial de Brecht- 1962), Pietro (Umbra de E. Svart- 1963), Manole (Somnoroasa aventură de Teodor Mazilu- 1964), Subcomisarul (Capul de rățoi de G. Ciprian- 1966), Platonov(Un Hamlet de provincie de Cehov- 1967), Voievodul Basarab (Croitorii cei mari din Valahia de Al. T. Popescu- 1969), Noah (Arca bunei speranțe de I.D. Sîrbu- 1970), Hrisanide (Interesul general de Aurel Baranga- 1972), Hickok (Buffalo Bill și indienii de A. Kopit- 1973),"inginerul" din Nic Nic.

Pe scena Teatrului Național din București dă viață lui Petre Dinoiu (Comoara din deal de Corneliu Marcu- 1977) și lui Vlad Țepeș (A treia țeapă de Marin Sorescu - 1979).

Ultimul rol creat la teatru îl readuce pe scena Teatrului de Comedie, realizând - în regia lui Gheorghe Harag - personajul bătrânului moșier Muromski în Procesul de Suhovo-Kobilin - 1983.

Amza Pellea a interpretat atât personaje istorice (Vladica Hariton din Tudor din Vladimiri de Mihnea Gheorghiu, Voievodul Basarab din Croitorii cei mari din Valahia de Al. Popescu, rolurile din Tudor, Răscoala, Haiducii, Dacii, Columna, Mihai Viteazul), cât și personaje contemporane (Ailincii din Secunda 58 de Dorel Dorian, Manole din Somnoroasa aventură de T.Mazilu), dar și personaje din repertoriul clasic universal (Esteban din Fântâna turmelor de Calderon, Horațiu din Hamlet, Platonov din Un Hamlet de provincie de Cehov).

Rămas probabil în conștiința publicului prin rolul domnitorului din Mihai Viteazul și prin Nea Mărin, reușește în Atunci i-am condamnat pe toți la moarte să atingă ambele personaje. Umilul, și câteodată veselul Ipu recapătă, în finalul filmului, figura dârză și tragică a soldatului țăran din primul război.

Mormântul actorului Amza Pellea din Cimitirul Bellu ortodox

A câștigat în 1977 premiul de interpretare masculină, cel mai bun actor, la Festivalul Internațional de Film de la Moscova, pentru rolul său excepțional (Manolache Preda) din filmul Osânda, unde a jucat alături de Gheorghe Dinică și Ernest Maftei, într-o ecranizare de Sergiu Nicolaescu după "Velerim și Veler Doamne" de Victor Ion Popa.

Între 22 martie 1973 și 24 septembrie 1974 a fost director al Teatrului Național Craiova.

A fost căsătorit timp de 25 de ani din 1958 până la moartea sa în 1983 cu Domnica Mihaela din familia Policrat din Craiova. Este tatăl actriței Oana Pellea.

A decedat în data de 12 decembrie 1983 la București în vârstă de 52 de ani. Este înmormântat la cimitirul Bellu.

Fundația Enciclopedică „Amza Pellea” a realizat un film documentar numit „Douăzeci de ani fără Amza”.

Filmografie:

• Dragul meu anonim
• Alarmă în munți (1955)
• Setea (1960)
• Darclée (1961)
• Celebrul 702 (1962)
• Tudor (1963)
• Pisica de mare (1964)
• Camera albă (1965)
• Neamul Șoimăreștilor (1965)
• Răscoala (1965)
• Haiducii (1966)
• Dacii (1967)
• Columna (1968)
• Războiul domnițelor (1969)
• Mihai Viteazul (1971)
• Atunci i-am condamnat pe toți la moarte (1972)
• Puterea și adevărul (1972)
• Săgeata căpitanului Ion (1972)
• Ciprian Porumbescu (1973)
• Ultimul cartuș (1973)
• Aventurile lui Babușcă (1973)
• Bălcescu (1974)
• Nemuritorii (1974)
• Proprietarii (1974)
• Un august în flăcări (1974)
• Porțile albastre ale orașului (1974)
• Un comisar acuză (1974)
• Stejar – extremă urgență (1974)
• Cantemir (1975)
• Ulzana, căpetenia apașilor (1975)
• Evadarea (1975)
• Tată de duminică (1975)
• Osînda (1976)
• Lumina pe coline (1976)
• Trei zile și trei nopți (1976)
• Tufă de Veneția (1977)
• Împușcături sub clar de lună (1977)
• Accident (1977)
• Das Verschollene Inka-Gold - Omul de aur - film TV (1978)
• Eu, tu, și... Ovidiu (1978)
• Pentru patrie (1978)
• Melodii, melodii (1978)
• Revanșa (1978)
• Ecaterina Teodoroiu (1978)
• Brațele Afroditei (1978)
• Nea Mărin miliardar (1979)
• Mihail, cîine de circ (1979)
• Duios Anastasia trecea (1980)
• Casa dintre câmpuri (1980)
• Poarta de aur a incașilor (1981)
• Șantaj (1981)
• Spectacolul spectacolelor (1981)
• Detașamentul „Concordia” (1981)
• Ana și hoțul (1981)
• Capcana mercenarilor (1981)
• Rămân cu tine (1982)
• Cucerirea Angliei (1982)
• Imposibila iubire (1983)

Amza Pellea

Actorul Amza Pellea în rolul Nea Mărin Căsătorit cu Domnica Mihaela Policrat Copii Oana Pellea

·         1993: Alexandru Drăghici (n. 26 septembrie 1913, Tisău, județul Buzău - d. 12 decembrie 1993, Budapesta)^[1] a fost un comunist român. A fost deputat în Marea Adunare Națională (MAN) între 1946-1948, președinte al MAN (28 decembrie 1949 - 26 ianuarie 1950), viceprim-ministru (18 martie 1961 - 27 iulie 1965 și 9 decembrie 1967 - 26 aprilie 1968).
S-a născut în localitatea Tisău în 1913, a lucrat ca muncitor feroviar. În 1930, a intrat în Partidul Comunist. A participat, din 1931, la mișcările greviste ale muncitorilor ceferiști, fiind unul dintre conducătorii tinerilor comuniști. În 1935 a fost arestat și condamnat la închisoare în același proces cu Ana Pauker. Detenția și-a executat-o la Jilava, Doftana, Caransebeș și în lagărul de la Târgu Jiu.

După evenimentele de la 23 august 1944, a fost activist al CC al PCR, devenind colaborator apropiat al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și a înaintat în ierarhia politică astfel:

• membru supleant al CC al PCR (la Conferința națională a PCR din octombrie 1945)
• membru al CC al PMR (la Congresele din 1948 și 1955)
• membru supleant al Biroului Politic al CC al PMR (aprilie 1945)
• membru al Biroului Politic al CC al PMR (decembrie 1956)
• secretar al CC al PCR (1965-1967)
• deputat de Hunedoara și Bacău în Marea Adunare Națională (1946-1968)

A fost acuzator public pe lângă Tribunalul Poporului (27 aprilie 1945), care îi judeca pe inculpații acuzați de crime de război, sau ca dușmani ai statului român. A făcut parte alături de Teohari Georgescu și Iosif Rangheț din comisia care l-a anchetat pe Lucrețiu Pătrășcanu (arestat la 28 aprilie 1948) și a elaborat informarea pe baza căreia s-a hotărât judecarea fostului fruntaș al mișcării comuniste (6-13 aprilie 1954).

Fost ministru al Securității Statului, Alexandru Drăghici a intenționat, fără a pune în aplicare, să folosească batalioanele de instrucție ale grănicerilor pentru operațiuni în munți, împotriva grupurilor de partizani din cadrul rezistenței armate anticomuniste.

După unele informații, în 1956 s-ar fi opus extrădării lui Imre Nagy, fost premier al guvernului de la Budapesta, care, după eșecul insurecției anticomuniste maghiare a fost deportat în România, și deținut la Snagov.^[2]

În anul 1958, personalul Trupelor de Securitate era stabilit la 5.633 ofițeri, 4.108 sergenți reangajați, 1.416 angajați civil și 46.028 militari în termen, adică 57.185 persoane.^{[necesită citare]}

Alexandru Drăghici a fost general-maior (30 decembrie 1950), general-locotenent (2 octombrie 1952), general-colonel (20 august 1955).

După alegerea sa ca secretar general al PCR, Nicolae Ceaușescu a trecut la consolidarea puterii sale. Treptat au fost înlăturați din conducerea de partid și de stat toți cei care se opuneau ascensiunii sale. Plenara CC al PCR din aprilie 1968 a făcut o analiză a așa-numitor "greșeli comise de partid în trecut" și a hotărât reabilitarea unor foști demnitari comuniști, în special grupul lui Lucrețiu Pătrășcanu, care au căzut victimă a epurărilor de la mijlocul anilor 1950. Cum pe vremea aceea Drăghici era ministru de interne, și răspundea direct de arestarea și interogarea comuniștilor acuzați, el a fost făcut responsabil principal (Gheorghe Gheorghiu-Dej nu mai trăia) și înlăturat din toate funcțiile de partid și de stat. Ulterior a fost degradat din gradul de general-colonel și trecut în rezervă cu gradul de soldat (14 noiembrie 1968).

Măsurile represive împotriva lui s-au oprit aici, el nu a fost dat în judecată pentru fărădelegile comise. În 1969 a fost numit director al „IAS Buftea”, funcție pe care a păstrat-o până în anul 1972, când a ieșit la pensie.

Noua conducere a României instaurată după revoluția din decembrie 1989 a făcut pași spre începerea unei cercetări penale împotriva lui, pentru crimele comise în trecut. Pentru a scăpa de această anchetă Drăghici în 1991 a fugit împreună cu soția sa, Marta Cziko,^[3] în Ungaria, la fiica lor Alexandra (care emigrase mai demult în Ungaria). În anul următor guvernul român a făcut o cerere de extrădare, dar autoritățile ungare au refuzat să-i dea curs favorabil, deoarece crimele comise de Drăghici au fost prescrise din punctul de vedere al jurisprudenței ungare. În 1993 a fost din nou inculpat și condamnat în contumacie pentru o altă crimă: ordinul dat pentru asasinarea lui Ibrahim Sefit (un etnic turc născut la Ada Kaleh).

A murit la 12 decembrie 1993 la Budapesta.

Portretul lui a fost afișat pe pereții de onoare ai Camerei Deputaților, alături de alți președinți ai Parlamentelor României din ultimul secol și jumătate, ca semn al continuității.

Alexandru Drăghici

Alexandru Drăghici, în uniformă de general-colonel Căsătorit cu Marta Cziko Copii Alexandra Membru al CC al PCR În funcție 24 februarie 1948 – 26 aprilie 1988 Membru al Biroului Politic al CC al PMR În funcție 28 decembrie 1955 – 23 iulie 1965 Ministru de Interne În funcție 28 mai 1952 - 20 septembrie 1952 19 martie 1957 – 27 iulie 1965 Ministru al Securității Statului În funcție 20 septembrie 1952 – 19 martie 1957 Președinte al Marii Adunări Naționale În funcție 28 decembrie 1949 – 26 ianuarie 1950 Viceprim-ministru În funcție 18 martie 1961 - 27 iulie 1965 9 decembrie 1967 – 26 aprilie 1968

·         1996 - A încetat din viaţă actriţa Ileana Predescu; timp de peste patru decenii, sub îndrumarea  unor mari regizori precum Lucian Pintilie, Liviu Ciulei, Alexandru Tocilescu, a întruchipat pe scena Teatrului Lucia Sturza Bulandra personaje memorabile, atât în dramă cât şi în comedie („Profesiunea doamnei Warren”, „Arsenic şi dantelă veche”, „Woyzeck”)   (n. 24 iunie 1927)

·         2001 - A murit Jean Richard, actor francez ce a interpretat rolul comisarului Maigret, în 96 de episoade ale celebrului serial de televiziune (n.18.04.1921)

·         2011: Mălina Olinescu, cântăreață română (n. 1974). Provenea  dintr-o famile de artiști, mama sa Doina Spataru, este o cântăreață consacrată și rudă (vară) cu solistul Dan Spataru, iar tatăl, Boris Olinescu, un actor apreciat în anii 1960; (n. 29 ianuarie 1974).

Mălina Olinescu s-a născut pe data de 29 ianuarie 1974, la București.^[1]A absolvit Liceul de Filologie „Iulia Hașdeu”. Provenea dintr-o famile de artiști, mama, Doina Spătaru, cântăreață consacrată și rudă cu solistul Dan Spătaru, iar tatăl, Boris Olinescu, un actor apreciat în anii 1960. Mălina a iubit muzica și a început să cânte încă de la vârsta de 5 ani, participând apoi la numeroase festivaluri împreună cu corul școlii gimnaziale.

Începând cu anul 1993, după terminarea liceului, Mălina, a cântat în programele unor cluburi din București.

În 1995 a participat la Festivalul de muzică ușoară Aurelian Andreescu, secțiunea interpretare, unde câștigă premiul I.

În anul 1996, a făcut parte dintr-o echipă de cântăreți talentați, numită „Școala Vedetelor”, într-un show de televiziune foarte apreciat și urmărit, împreună cu care solista a realizat și numeroase concerte în întreaga țară. Această perioadă a fost pentru cântăreață rampa de lansare în lumea muzicală și șansa ei de a câștiga un public din toate categoriile de vârstă.

În 1996 a participat la Festivalul de muzică ușoară de la Mamaia, unde a obținut premiul III la secțiunea „Interpretare”.

În 1997, în cadrul aceluiași festival, a obținut împreună cu compozitorul Adrian Romcescu, premiul I la secțiunea „Șlagăre”, cu melodia „Mi-e dor de tine”. De altfel, 1997 a fost un an încununat de succese pentru cântăreață, aceasta câștigând și premiul I la secțiunea „Interpretare” a Festivalului Cerbul de Aur.

În 1998, împreună cu Adrian Romcescu, a câștigat Selecția Națională Eurovision și a reprezentat România la Birmingham, în Anglia, cu melodia Eu cred, clasându-se pe locul 22 din 25, cu șase puncte. Tot în același an a câștigat și premiul al III-lea, împreună cu colegul și compozitorul Adrian Despot, la secțiunea „Creație” a Festivalului Mamaia, cu piesa „Pot să zbor”.

În 2000 a moderat alături de Petre Magdin emisiunea „Întâlnirea de la miezul nopții”, TVR.

Mălina Olinescu a murit în noaptea de duminică spre luni, la vârsta de 37 de ani. S-a sinucis, aruncându-se de la etajul șase al blocului în care locuia, în zona Gării de Nord din București. Călin Geambașu, bun prieten al artistei, a declarat că aceasta s-ar fi sinucis după despărțirea de iubitul ei, Sebastian Truță, acum Lead Tester la Electronic Arts.^[2] A fost înhumată la Cimitirul Sfânta Vineri.

Sărbători

• Sf. Ierarh Spiridon al Trimitundei, făcătorul de minuni; dezlegare la pește  (calendar creștin-ortodox)

·         Sf. Fecioară Maria de la Guadalupe; Sf. Conrad, episcop; Sf. Vincelin, episcop (calendar romano-catolic)

·         S Spiridon Taumaturgul (calendar greco-catolic)
* Kenia: Independența față de Marea Britanie (1963)

VA URMA