MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
MIERCURI 25 DECEMBRIE 2019
PARTEA A DOUA

Astăzi S-a născut Hristos, Mesia cel luminos!

LA MULȚI ANI TUTUROR PRIETENILOR MEI VIRTUALI CU PRILEJUL SĂRBĂTORII NAȘTERII DOMNULUI!

LA MULȚI ANI CELOR CE POARTĂ NUMELE CRISTIAN ȘI CRISTINA!

RELIGIE ORTODOXĂ 25 Decembrie

(+) Nașterea Domnului (Crăciunul)

Cel dintai praznic imparatesc cu data fixa, in ordinea fireasca (cronologica) a vietii Mantuitorului, este Nasterea, numita in popor si Craciunul, la 25 decembrie, este sarbatoarea anuala a nasterii cu trup a Domnului nostru Iisus Hristos (vezi Luca II, .1-21). Pare a fi cea dintai sarbatoare specific crestina, dintre cele ale Mantuitorului, desi nu este tot atat de veche ca Pastile sau Rusaliile, a caror origine sta in legatura cu sarbatorile iudaice corespunzatoare.

a) In mentalitatea crestina primitiva, mostenita de la lumea veche, accentul se punea pe ziua mortii si a invierii divinitatilor adorate, iar nu pe ziua nasterii lor. De aceea, cultul Mantuitorului in Biserica primara era concentrat mai tot in jurul mortii si al invieriiSale. Calendarele crestine pastreaza de asemenea in amintirea posteritatii, nu datele nasterii mucenicilor si ale Sfintilor, ci datele mortii lor. De aceea, Nasterea Domnului este considerata in general ca o sarbatoare de origine mai noua decat Pastile. Vechimea ei se poate urmari retrospectiv in documente pana pe la sfarsitul secolului III, cand - dupa o traditie consemnata de istoricul bizantin Nichifor Calist - pe timpul prigoanei lui Diocletian si Maximian, o mare multime de crestini au pierit arsi de vii intr-o biserica din Nicomidia, in care ei se adunasera sa praznuiasca ziua Nasterii Domnului.

b) Desi sarbatorita in toata lumea crestina, totusi, la inceput era deosebire intre crestinii din Apus si cei din Rasarit, in ceea ce priveste data acestei sarbatori. Astfel, in Apus, cel putin de prin sec. III, Nasterea Domnului se serba, ca si azi, la 25 decembrie, potrivit unei vechi traditii, dupa care recensamantul lui Cezar August, in timpul caruia Sf. evanghelist Luca ne spune ca s-a intamplat Nasterea Domnului (Luca II, 1 ), a avut loc la 25 decembrie 754 ab Urbe condita (de la fundarea Romei). Dupa Sf. Ioan Gura de Aur, traditia aceasta este foarte veche la Roma si acolo, spune el, Nasterea Domnului s-ar fi serbat de la inceput la 25 decembrie. Cam acelasi lucru afirma, putin mai tarziu, si Fericitul Ieronim, intr-o cuvantare tinuta de el la Ierusalim, in ziua de 25 decembrie; convingerea ca in aceasta zi S-a nascut Hristos, spune el, este veche si universala.

De asemenea, dupa Fericitul Augustin, consensul Bisericii fixeaza ziua nasterii Domnului in ziua a opta a calendelor lui ianuarie (25 decembrie). Dar ceea ce este sigur este ca in Rasarit, pana prin a doua jumatate a secolului IV, Nasterea Domnului era serbata in aceeasi zi cu Botezul Domnului, adica la 6 ianuarie; aceasta dubla sarbatoare era numita in general sarbatoarea Aratarii Domnului. Practica rasariteana se intemeia pe traditia ca Mantuitorul S-ar fi botezat in aceeasi zi in care S-a nascut, dupa cuvantul Evangheliei, care spune ca, atunci cand a venit la Iordan sa Se boteze, Mantuitorul avea ca la 30 ani (Luca III, 23).

De fapt insa, atat in Orient cat si in Occident Nasterea Domnului a fost serbata de la inceput la aceeasi data, in legatura cu aceea a solstitiului de iarna, numai ca orientalii au fixat-o, dupa vechiul calcul egiptean, la 6 ianuarie, pe cand Apusul, in frunte cu Roma, a recalculat-o, fixand-o in functie de data exacta la care cadea atunci solstitiul, adica la 25 decembrie.

Se considera ca sarbatoarea Nasterii s-a despartit pentru prima data de cea a Botezului, serbandu-se la 25 decembrie, in Biserica din Antiohia, in jurul anului 375, apoi la Constantinopol in anul 379, cand Sf. Grigorie de Nazianz a tinut cu acel prilej celebra predica festiva, care va servi mai tarziu ca izvor de inspiratie imnografului Cosma de Maiuma la compunerea canonuluf Nasterii ("Hristos Se naste, slaviti-L! Hristos din ceruri, intampinati-L !...").

Peste cativa ani, se introducea data de 25 decembrie, pentru praznuirea Craciunului, si la Antiohia, dupa cum dovedeste Omilia la Nasterea Domnului, tinuta la Antiohia de Sf. loan Gura de Aur in 386, si amintita mai inainte. In Constitutiile Apostolice (V, 13), redactate spre sfarsitul, secolului IV, Nasterea Domnului e numarata ca cea dintai dintre sarbatori, recomandandu-se serbarea ei la 25 decembrie, iar in alt loc (cart. VIH, cap. 33) e amintita ca o sarbatoare deosebita de cea. a Epifaniei. Cu timpul, si anume prin prima jumatate a secolului V, ziua de 25 decembrie ca data a sarbatorii Nasterii a fost introdusa si in Biserica Alexandriei, apoi in cea a Ierusalimului, generalizandu-se astfel in crestinatatea rasariteana. Numai armenii serbeaza inca pana astazi Nasterea Domnului tot la 6 ianuarie (odata cu Botezul Domnului), ca in vechime.

c) La fixarea zilei de 25 decembrie ca data a sarbatorii Nasterii Domnului, s-a avut in vedere probabil si faptul ca mai toate popoarele din antichitate aveau unele sarbatori solare care cadeau in jurul solstitiului de iarna (22 decembrie), sarbatori care erau impreunate cu orgii si. petreceri desantate si pe coare Craciunul crestin trebuia sa le inlocuiasca. Biserica a vrut sa contrapuna o sarbatoare crestina mai ales cultului lui Mitra, zeul soarelui, cult de origine orientala, care prin sec. III facea o serioasa concurenta crestinismului, indeosebi in randurile armatei romane, si a carui sarbatoare centrala cadea in jurul solstitiului de iarna (22-23 decembrie), ea fiind privita ca zi de nastere a zeului Soare, invingator in lupta contra frigului si a intunericului, si Ziua de nastere a Soarelui nebiruit, pentru ca de aici inainte zilele incep sa creasca, iar noptile sa scada. Opinia generala a liturgistilor si istoricilor apuseni este ca ziua de nastere a zeului Mitra (sarbatoare introdusa la Roma de imparatul Aurelian la 274) ar fi fost astfel inlocuita cu ziua de nastere a Mantuitorului care fusese numit de prooroci "Soarele Dreptatii" (Maleahi IV, 2) si "Rasaritul cel de sus" (comp. Zaharia VI, 12 ; Luca I, 78, 79 si Troparul Nasterii Domnului) si pe Care batranul Simeon il numise "Lumina spre descoperirea neamurilor" (Luca II. 32), iar apoi El insusi Se numise pe Sine "Lumina lumii" (Ioan IX, 5). Este insa posibil ca adevaratul raport cronologic dintre aceste doua sarbatori sa fie invers, adica va fi existat mai intai sarbatoarea crestina a Nasterii lui Iisus la 25 decembrie, iar introducerea de catre Aurelian a sarbatorii pagane a lui Mitra la 274 sa fi constituit o incercare neizbutita de a inlocui sarbatoarea crestina, mai veche.

Tot in legatura cu fenomenele naturii erau si sarbatorile de iarna ale romanilor, ca Saturnaliile (sarbatoarea lui Saturn) si Juvenaliile (sarbatoarea tinerilor sau a copiilor), care cadeau cam in acelasi timp. De aceste sarbatori ale stramosilor nostri romani erau legate o multime de datini si obiceiuri vechi, pe care poporul nostru le pastreaza pana azi, dar le-a pus in legatura cu Nasterea Domnului si le-a imprumutat sens si caracter crestin, ca de exemplu: colindele, sorcova, plugusorul s.a., la care cu timpul s-au adaugat si altele, de origine si conceptie pur crestina, ca : Vicleiemul, Irozii, Steaua s.a., care fac din sarbatoarea Craciunului una dintre cele mai scumpe si mai populare sarbatori ale Ortodoxiei romanesti.

Nu mai putin se poate sa fi contribuit la fixarea zilei de 25 decembrie ca data a Nasterii Domnului si o consideratie simbolica, in legatura cu cursul anului solar. Deoarece Sf. Ioan Botezatorul a spus: "Aceluia (adica lui Iisus) se cade sa creasca, iar mie sa ma micsorez" (Ioan III, 30), s-a asezat sarbatoarea Nasterii lui la 24 iunie (momentul solstitiului de vara, cand zilele incep sa descreasca), iar Nasterea Mantuitorului la 25 decembrie, adica dupa solstitiul de iarna, cand zilele incep sa se mareasca.

d) Odata fixata la 25 decembrie, sarbatoarea Nasterii Domnului a atras dupa sine revizuirea si deplasarea sau fixarea datelor unui sir intreg de alte sarbatori, in general mai noi, care stau in dependenta cronologica de ea, si anume : Taierea-imprejur a Domnului, intampinarea Domnului, Bunavestire si Nasterea Sf. Ioan Botezatorul (vezi mai departe). Totodata, in legatura cu marele praznic, au luat nastere in calendarul rasaritean pomenirile unor sfinti mai importanti din Vechiul si din Noul Testament, grupate inainte si dupa data Nasterii Domnului (ca de ex: cele 2 duminici dinaintea Nasterii si cea de dupa Nastere), a caror vechime e atestata inca din sec. IV. Sarbatoarea Nasterii a devenit astfel al doilea punct cardinal al anului bisericesc, dupa Sfintele Pasti. Dupa cum data Pastilor guverneaza intreg ciclul sarbatorilor cu data variabila   (vezi   mai departe   la aceasta sarbatoare), tot asa Craciunul reglementeaza un ciclu important de sarbatori cu date fixe, presarate in tot cursul anului bisericesc.

e)  In ceea ce priveste modul sarbatoririi, ziua Nasterii Domnului, fiind privita ca una dintre cele mai mari sarbatori crestine, era praznuita cu mare solemnitate. In ziua precedenta se ajuna  (obicei existent inca din sec. IV), se facea slujba in cadrul careia se botezau catehumenii, ca si la Pasti si la Rusalii, si se citeau Ceasurile mari sau imparatesti, numite asa pentru ca la Bizant luau parte la ele si imparatii, iar la noi domnitorii cu toata curtea lor. Tot in ajun, slujitorii Bisericii (preotii si cantaretii) umblau, ca si azi, cu icoana Nasterii pe la casele credinciosilor, pentru a le vesti maritul praznic de a doua zi. Cu timpul, s-a instituit si postul Craciunului, ca mijloc de pregatire sufleteasca pentru intampinarea sarbatorii. Ziua sarbatorii insasi era zi de repaus; pana si sclavii erau scutiti in aceasta zi de corvezile obisnuite. Erau oprite, prin legi civile, spectacolele si jocurile de teatru si cele din palestre si circuri. Era interzisa, de asemenea, plecarea genunchilor, atat in ziua Nasterii cat si in tot timpul pana in ajunul Bobotezei, regula pe care, in virtutea traditiei, o pastreaza pana astazi cartile noastre de slujba.

Ev. Matei 2, 1-12

  Dacă s-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod împăratul, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând: unde este împăratul iudeilor, Cel care s-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui. Şi auzind împăratul Irod, s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el; şi adunând pe toate căpeteniile preoţilor şi cărturarii poporului, i-a întrebat: unde trebuie să se nască Hristos? Iar ei i-au zis: în Betleemul din Iudeea, căci aşa este scris prin proorocul: şi tu, Betleeme, din pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic dintre căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Povăţuitorul, care va paşte poporul meu Israel. Atunci Irod a chemat în ascuns pe magi şi a aflat de la ei lămurit în ce vreme s-a arătat steaua. Şi, trimiţându-i la Betleem, le-a zis: mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi, dacă-L veţi afla, să mă vestiţi şi pe mine, ca să vin şi eu să mă închin Lui. Iar ei, ascultând pe împărat, au plecat şi iată steaua, pe care o văzuseră în Răsărit, mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra, unde era Pruncul. Când au văzut ei steaua, s-au bucurat cu bucurie foarte mare. Şi intrând în casă şi văzând pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, s-au aruncat cu faţa la pământ şi s-au închinat Lui; apoi, deschizându-şi vistieriile lor, I-au adus daruri: aur, tămâie şi smirnă. Dar, primind înştiinţare prin vis să nu se întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor.

Ap. Galateni 4, 4-7

  Fraţilor, când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea. Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: Avva, Părinte! Astfel, dar, nu mai eşti rob, ci fiu; iar de eşti fiu, eşti şi moştenitor al lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos.

Acatistul Nasterii Domnului Iisus Hristos 

Troparul Nasterii Domnului: 

PREDICA PĂRINTELUI ILIE CLEOPA LA NAȘTEREA DOMNULUI

Iubiți credincioşi, părinţilor, fraţilor,

 Pentru ca să tâlcuim Dumnezeiasca Evanghelie de astăzi, de la Matei, este nevoie să luăm lucrurile mai de sus, mai din vechime şi să înfăţişăm o istorie de demult. Iată ce vreau să spun: Cam cu o mie cinci sute de ani înainte de venirea Dom­­nului în trup, trăia în Mesopotamia, în ţara cea din­tre două râuri care se mai chemau pe atunci „Poarta lui Dumnezeu”, adică între Tigru şi Eufrat, un mare vrăjitor. Şi pe acel mare vrăjitor îl chema Valaam. El era dintr-o re­giune numită Petor (Numerii 22, 5). Tot în vremea aceea po­porul lui Israel era în nemernicia lui cea de patruzeci de ani în pustie şi ajunsese în pământul Amoreilor. După ce l-a bătut pe Sihon, împăratul amoreilor, ajunsese în pă­mântul Vasanului. Acolo l-a bătut pe Og, împăratul Va­sanului şi mare groază a băgat în popoarele de dincolo de Iordan şi din pământul lui Moab, care erau dincoace de Iordan, deşi nu trecuse încă poporul Iordanul. Îm­pă­ră­ţia lui Moab, care era lângă poalele muntelui Carmel şi lân­gă Ierihon, avea pe atunci un împărat cu numele Balac. Şi acesta, când a văzut că poporul lui Israel – căruia îi ajuta Dumnezeu în vremea aceea, că era singurul popor ce se închina adevăratului Dumnezeu – ia ţară după ţară şi po­por după popor şi a ajuns lângă hotarele lui, a fost cu­prins de mare spaimă şi grijă.

De aceea împăratul Balac a strâns boierii curţii sale din Madiam şi a zis: „Poporul acesta mănâncă acum totul împrejurul nostru, cum mănâncă boul iarba câm­pu­lui” (Numerii 22, 4). Deci sfătuindu-se ei şi socotind că nu vor ţine piept unui popor care se arată aşa de puter­nic, au hotărât că nu este de făcut altceva mai bun decât să cheme în ajutor pe Valaam din Petor (Numerii 22, 4). Că era mare credinţă în acest vrăjitor, pe vremea aceea, la popoarele păgâne. Atâta de mare credinţă aveau în acel vră­jitor, încât îl socoteau ca pe un Dumnezeu, iar aceasta se va vedea din cele ce urmează. Şi a trimis Balac împă­ra­tul o delegaţie peste Eufrat, în Mesopotamia, cu mari da­ruri şi cu mare cinste la Valaam din Petor, să vină să-i a­jute cu farmecele sale, mai bine zis cu puterea dră­ceas­că, să bată pe poporul lui Israel, că dacă nu, ţara lor va fi pier­dută. Dar îndată ce au ajuns căpeteniile lui Moab la Valaam, Dumnezeu a venit la Valaam şi i-a spus: „Să nu te duci cu ei şi să nu blestemi pe poporul acela, că este binecuvântat!” (Numerii 22, 12). Şi deoarece Valaam a as­cul­tat pe Dumnezeu şi nu s-a dus, a trimis împăratul Ba­lac o altă solie, mai însemnată decât cea dintâi, şi cu mai mari făgăduinţe. Atunci Dumnezeu i-a spus lui Valaam în timpul nopţii: „Dacă oamenii aceştia au venit să te che­me, scoală şi te du cu ei; dar să faci ce-ţi voi zice Eu!” (Numerii 22, 20).

Şi Valaam a încălecat pe asina sa şi luând cu sine do­uă slugi, a plecat spre pământul Moabului, cale depăr­ta­tă. Şi când mergea pe drum, îngerul Domnului i-a îm­pie­dicat calea şi asina, care era mai curată decât el, vă­zând îngerul Domnului, a lăsat drumul şi a luat-o pe câmp. Iar Valaam, fiind orbit, n-a văzut îngerul Dom­nu­lui şi a început să bată asina. Şi-o frâna de căpăstru să vie înapoi la drum. Deci cu mare greutate a scos-o la drum. Şi după o vreme iarăşi  îngerul Domnului se arată undeva între vii la un loc îngust, unde de o parte şi de al­ta era zid în calea lui şi îngerul Domnului îi ţinea calea. Pe care văzându-l asina, s-a tras iar lângă zid şi a strâns piciorul lui Valaam în zid şi acesta iar a început s-o bată. Însă îngerul Domnului a trecut apoi şi a stat la loc strâmt, unde nu era loc să te abaţi nici la dreapta, nici la stânga. Şi când a ajuns acolo Valaam călare pe măgăriţă, măgăriţa a văzut pe îngerul Domnului în pară de foc, cu sabia goală trasă în calea ei şi nemaiavând unde se feri, că şi în stânga şi în dreapta era strâmtorarea muntelui, s-a culcat jos, sub stăpânul ei. Atunci, mâniindu-se Valaam, a început să o bată pe asină cu toiagul. Şi mă­gă­ri­ţa, căzută jos în genunchi, a început să vorbească cu dân­sul prin puterea Dumnezeirii: „Ce ţi-am făcut eu, de mă baţi acum pentru a treia oară?!... Avut-am oare de­prin­derea de a mă purta aşa cu tine?”.

Şi când a zis măgăriţa acestea, a văzut Valaam – cel ce nu era vrednic să vadă – pe îngerul Domnului în pară de foc, cu sabia goală. Şi când l-a văzut, s-a închinat şi a căzut cutremurat cu faţa la pământ. Iar îngerul i-a zis: „De ce ai bătut asina ta de trei ori? Eu am ieşit să te împiedic, deoarece calea ta nu este dreaptă înaintea mea; ...dacă ea nu s-ar fi întors de la mine, eu te-aş fi u­cis pe tine, iar pe ea aş fi lăsat-o vie”. Şi pentru că Va­laam a mărturisit că se căieşte, îngerul i-a zis: „Du-te cu oamenii aceştia, dar să grăieşti ceea ce-ţi voi spune eu!” (Numerii 22, 21-35).

Şi s-a dus Valaam cu căpeteniile lui Balac şi când a ajuns în ţara Moabului, i-a ieşit în întâmpinare împă­ra­tul Balac cu toţi curtenii lui, cu toată suita lui, cu mare cinste, că toţi aveau credinţă că dacă vine acest fermecă­tor, negreşit că farmecele sale vor ajuta lor să bată pe Israel. Şi când s-a închinat împăratul Moabului lui Vala­am, acesta i-a zis: „Iată, acum am venit la tine. Dar pot eu, oare, să-ţi spun ceva? Ce-mi va pune Dumnezeu în gu­ră, aceea îţi voi grăi!”.

Şi a doua zi, dis-de-dimineaţă, l-a suit Balac pe Valaam în­tr-un munte, unde era capiştea lui Baal, zeul lor spur­cat, la care se închinau şi i-a arătat oştirile lui Israel. Iar Valaam a spus: „Zideşte-mi aici şapte jertfelnice!”. Şi îndată le-a făcut împăratul şi a pus pe fiecare jertfelnic un viţel şi un berbec şi le-a adus ca jertfă. Iar când a dat foc jertfelor, Valaam a început să proorocească. Însă în loc să blesteme pe Israel, a zis: „Cum să blestem pe cel ce nu-l blestemă Dumnezeu?! Sau cum să osândesc pe cel ce nu-l osândeşte Dumnezeu?!... Să moară sufletul meu moar­tea drepţilor acestora şi să fie sfârşitul meu ca sfâr­şitul lor!” (Numerii 23, 7-10).

Şi s-a speriat Balac şi a zis: „Eu te-am adus să-mi blestemi pe vrăjmaşii mei şi iată că tu îi binecuvântezi!”. Zise Valaam: „Oare să nu spun eu lui Balac ceea ce îmi pune Domnul în gură?” (Numerii 23, 12). Atunci a zis Balac: „Vino cu mine în alt loc... să mi-l blestemi de acolo!”. Şi l-a dus el pe vârful muntelui Fazga şi a zidit acolo şapte jertfelnice, şi a pus câte un viţel şi câte un berbec pe fie­care jertfelnic. Şi atunci a început Valaam a zice: „Ia­tă, am primit poruncă să binecuvântez; El (Dumnezeu) a bi­ne­cuvântat şi eu nu pot întoarce binecuvântarea. El nu ve­de nedreptate în Iacov şi silnicie în Israel; Domnul Dumnezeul său este cu el...” (Numerii 23, 18-24). Şi s-a spe­riat Balac şi s-a mâhnit foarte, şi zise din nou: „Hai să te duc în alt loc: poate-I va plăcea lui Dumnezeu şi mi-l vei blestema de acolo!”. Şi l-a dus pe vârful muntelui Peor şi acolo i-a făcut iarăşi jertfelnice. Şi atunci a început Va­la­am să proorocească cele despre Naşterea lui Iisus, zicând: „Cât sunt de frumoase lăcaşurile tale, Iacove, cor­tu­ri­le tale, Israele!... O stea răsare din Iacov; un toiag se ri­di­că din Israel şi va lovi pe căpeteniile Moabului şi pe toţi fiii lui Set îi va zdrobi. Din Iacov Se va scula Cel ce va stă­pâ­ni cu putere...” (Numerii 24, 3-24). Şi astfel a proorocit des­pre steaua care trebuia să se arate la Naşterea Mân­tu­i­torului şi că Acesta va da lovitura de moarte lumii pă­gâ­ne şi idolatre şi va împărăţi peste toate popoarele lumii, până în veac; acestea le-a proorocit întrucât Duhul lui Dumnezeu a umbrit pe Valaam vrăjitorul, care, în loc să vrăjească, a proorocit adevărul.

Şi aşa a proorocit şi a treia oară despre Israel şi a spus de Naşterea lui Hristos, de arătarea stelei din vremea când va veni El şi apoi, sculându-se Valaam, s-a înapoiat în ţara sa.

Băgaţi de seamă, că acestea s-au întâmplat cu o mie cinci sute de ani înainte de venirea Mântuitorului, când trăia Balac, împăratul Moabului şi Moise. Şi de atunci, prin tradiţie, magii şi astrologii şi cititorii în stele ştiau ce a proorocit Valaam şi era tradiţia aceasta în tot pământul din platoul care astăzi se numeşte Irakul şi Iranul. Toate popoarele ştiau că din poporul Israel o să ia­să un mare împărat care va împărăţi peste toată lumea şi că împărăţia lui va fi veşnică. Şi aşa, din tradiţie în tra­di­ţie, a ajuns proorocia aceasta, pe care o istoriseşte Dum­ne­zeiasca Scriptură, până în vremea Naşterii lui Iisus Hristos. Şi atunci, numai cu doi ani mai înainte, s-a arătat steaua în Egipt, în Persia şi în alte părţi.

Dar de ce se zice că cu doi ani mai înainte de Naş­te­re a apărut steaua? Iată de ce: când apare o cometă pe cer, o comentează fiecare – ba c-o să fie război, ba c-o să fie pace, ba că-i moarte, ba că va fi cutremur şi altele de acestea. Dar când au văzut magii, despre care se vorbeşte în Evanghe­lia de astăzi (Matei 2, 13), o stea care nu-şi mai făcea dru­mul ca şi celelalte şi nu mai mergea de la răsărit la apus, ci venea de la miazăzi la miazănoapte, şi încă o stea atât de mare, au putut cunoaşte – ştiind şi proorocia lui Va­laam despre steaua care va răsări din Iacov – că un împărat mare se va naşte de la miazăzi.

Dar cine erau magii care au pornit să se închine Mântuitorului? Să nu credeţi că erau vrăjitori ca Valaam din Petor, nu. În Persia, magi se numeau cei mai mari filosofi şi astronomi şi ghicitori în stele sau astrologi. Şi aceştia ştiau, din tradiţia de un mileniu şi jumătate, că va veni o vreme când o să se vadă o stea neobişnuită, iar atunci se va naşte un Împărat care va împărăţi peste toată lumea. Şi ei aveau cărţi vechi, rămase de la Valaam şi de la alţi înaintaşi şi pândeau – că erau astronomi – să vadă când va apărea o stea care să-şi facă drumul nu aşa ca toate celelalte, ci de la miazăzi spre miazănoapte.

Oare nu te-ai speria să vezi acum o stea că vine de la miazăzi spre miazănoapte? Acum ai zice că e un sa­te­lit, că seamănă cu stelele, dar atunci nu erau sateliţi. Deci se ştia că acesta este un semn minunat, nemaiîn­tâl­nit, o stea făcându-şi drumul astfel, nu aşa cum i-a pus rânduială Ziditorul de la început. Şi aşa, aceşti magi, cu doi ani înainte, au văzut steaua cea minunată. A fost o rânduială Dumnezeiască să o vadă cu doi ani înainte, ca să aibă ei când se pregăti, când se gândi: „Oare ce-i cu steaua aceas­ta? O fi steaua despre care a spus Valaam din Petor; deci hai să ne pregătim!”. Că aveau de pregătit o călătorie lun­gă din Persia până la Ierusalim. Trebuia să meargă peste o mie de kilometri şi pe atunci nu era atât de uşor ca a­cum, când te duci cu avionul. Şi au avut timp să se pre­gă­tească cei trei mari filosofi şi magi, cu cămilele în­căr­ca­te cu hrană, cu bani, cu daruri potrivite pentru Împă­ra­tul lu­mii, pe care au pornit să-l găsească.

Şi magii au venit, după cum ştiţi şi când au ajuns în Iudeea s-au dus la stăpânitorul Irod şi au întrebat unde este Împăratul abia născut. Şi acela s-a umplut de frică – fiindu-i teamă să nu-i ia domnia – şi adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului la curtea sa, i-a întrebat: „Unde este să se nască Hristos, Mesia?”. Iar ei i-au zis: „În Betleemul Iudeii, că aşa este scris de proorocul: Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nicidecum nu eşti mai mic între voievodatele lui Iuda, căci din tine va ieşi Po­vă­ţuitorul care va paşte pe poporul Meu Israil” (Matei 2, 4-6).

Şi înţelegând Irod că din Iudeea şi în Betleem se va naşte Hristos, cu mare vicleşug le-a spus magilor: „Mer­geţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi dacă Îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui” (Matei II, 7-8). N-avea el de gând să-L cinstească, ci vrea numai să afle unde este, ca să-L piardă. Dar cum v-am mai spus ieri la predică, sau cum voi mai spune cât m-o ţine Dumnezeu cu zile, planul lui Dumnezeu nu-l poate opri nimeni, nici dracii, nici îngerii, nici oamenii, nici po­poa­rele – nimeni, nimeni! El înaintează veşnic, după cum e rân­du­it de Dumnezeu.

S-au dus deci magii, după cum ştiţi şi au aflat dea­su­pra peşterii din Betleem steaua, s-au închinat cu mare bucurie şi cinste Domnului Iisus, I-au adus daruri – aur, smirnă şi tămâie – şi înainte de a porni să-i spună lui Irod – căci s-ar fi dus, fiind oameni cinstiţi şi de cuvânt şi necunoscând vicleşugul aceluia –, au luat înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod. Irod, văzând că a fost batjocorit, s-a umplut de mare furie, de mare tulburare. Şi aducându-şi aminte de cele spuse de magi, de când li s-a arătat steaua şi-a zis că poate atunci s-a născut, nu acuma. Că magii au spus că steaua s-a arătat cu doi ani înainte. Deci a hotărât să taie toţi pruncii care-s de doi ani mai jos, că numai aşa va fi sigur de uciderea Aceluia Care-i Hristos, Mesia. Şi a trimis ostaşi în Betleemul Iudeii şi în jur, ca să taie toţi pruncii de doi ani şi mai jos.

Dar înainte de a începe a se executa porunca lui Irod, îngerul Domnului se arată lui Iosif în vis şi-i spune: „Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt!”. Dar de ce i-a zis „fugi”? Ca să arate că vine mare urgie în Betleem şi că trebuie să fugă repede, ca să nu-i ajungă aceia. Dar, oare, s-a temut Hristos de Irod? De ce fuge Dumnezeu de om? De câte ori nu a trecut Hristos prin mij­locul fariseilor când au vrut să-L prindă, cum s-a întâmplat şi la Muntele Galileii, când au vrut să-L arunce în prăpastie? Aceasta a făcut-o spre a ne da nouă pildă să fugim din calea primejdiei când vedem că vine asupra noastră.

Dar câţi din drepţi n-au fugit şi nu s-au ferit? De câte ori n-a fugit David de furia lui Saul, care îl urmărea ca să-l piardă? Aşa vedem şi după Învierea Mântuitorului, că Apostolii stăteau cu uşile încuiate de frica iudeilor, că Pavel se ascundea în oraşul Filipi, la o vânzătoare de mătăsuri, anume Lidia, pe care a botezat-o apoi cu toată casa ei. Iar Petru se ascundea la Simon curelarul, pe malul mării, în oraşul Jaffa de astăzi, sau Iope. Cei mai mari Apostoli fugeau şi ceilalţi se ascundeau de furia prigoanei de atunci. Pentru ce? Zice Dumnezeiescul Ioan Gură de Aur: „Dacă vezi că vine primejdia, să n-ai cutezanţa şi mândria cugetului să stai în calea primejdiei, că dacă stai, va lua Dumnezeu darul de la tine, fiindcă te încrezi în tine. Dacă fugi şi Dumnezeu vrea să pătimeşti marti­ri­ul şi suferinţa, te găseşte duşmanul acolo, că Dumnezeu te scoate să te încununeze. Dar tu eşti dator să te pă­zeşti, să nu crezi că eşti mai tare decât Petru şi Pavel şi să stai în calea primejdiei, că aceasta este o cutezanţă, o mândrie care depărtează darul lui Dumnezeu de la om”. Aşa au cugetat Dumnezeieştii Părinţi. Marele Atanasie a fugit patruzeci şi şapte de ani din loc în loc de furia ari­e­ni­lor şi de şapte ori a fost izgonit din scaunul Alexandriei; Sfân­tul Emilian al Cizicului treizeci de ani a umblat fu­gar; Teofilact al Nicodimiei, douăzeci şi opt; Ilarion cel Nou a stat la o văduvă bătrână şapte ani într-o grădină, în­tr-un bordei; Sfântul Nichifor, Patriarhul Constan­ti­no­po­lului, a stat doisprezece ani într-un mormânt pe malul mării, la un pescar, fiindcă îl urmărea Leon, împăratul cel iconoclast; Sfântul Teodor Studitul douăzeci de ani a fost fugar şi de asemenea, ucenicul său Nicolae Mărtu­ri­si­torul. Chiar astăzi Biserica îi prăznuieşte pe cei două­zeci de mii de mucenici din Nicodimia care au ars în ziua de Crăciun, pe timpul lui Diocleţian. S-au mai ascuns în Mun­tele Nicodimiei 6528 de creştini, dar i-au găsit mai a­poi şi i-au trecut prin sabie ostaşii puşi pe urmele lor.

Deci, vedem din vremea prigoanelor cum s-au ferit creştinii şi sfinţii, ca să n-aibă mândria să spună: „Mă duc la moarte”. Pentru că nu suntem pregătiţi de moarte şi Dumnezeu, când vede că omul se reazemă pe puterile lui, ia darul de la dânsul. E mai bine să zicem: „Doamne, sunt păcătos, sunt neputincios şi fricos, de aceea fug; dacă vrei să mă întăreşti Tu, scoate-mă; dacă nu, fug”.

Ce a făcut Marele Mucenic Mina? Întâi a fugit în pus­tietatea muntelui şi s-a întărit acolo cu post şi cu ru­gă­ciuni, ani de zile şi apoi a ieşit când i-a zis îngerul: „Du-te în Alexandria să mărturiseşti pe Hristos!”. Dar s-a dus numai după ce s-a întărit cu post şi cu rugăciune, după ce s-a lepădat de sine, ca să nu se mai iubească pe sine, ci numai pe Hristos.

Aşadar, să ştiţi că nu e vitejie, nu e laudă, când vine prigoana, să-i stai în cale. Dacă te-a prins, Dumnezeu vrea şi atunci zi: „Doamne, întăreşte-mă, că n-am altă nădejde”; dacă nu, fereşte-te! Ce spune Proorocul Isaia în cântarea a patra? „Mergi, norodul Meu, încuie uşa, as­cun­de-te puţin, câtuşi de puţin, până va trece mânia Dom­nului". Nu avem poruncă să ieşim în vileag, dar nici să ne lepădăm de Hristos când suntem descoperiţi. Auzi ce zice Hristos: „Feriţi-vă de oameni, căci vă vor da pe mâ­na sinedriştilor şi în sinagogile lor vă vor bate cu bi­ciul. La dregători şi la regi veţi fi duşi pentru Mine...” (Matei 10, 16-18). Deci: „vă vor da”, „veţi fi duşi”. Aşa explică Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Auzi, lasă să te ducă alţii, nu te duce tu, ca să nu se ducă darul lui Dumnezeu de la tine!”. Ne-am oprit la această pericopă ca să ştiţi că în vre­me de primejdie poate omul să se ferească. Dar dacă Dumnezeu ne descoperă, atunci nu trebuie să ne ferim. Căci zice Sfântul Andrei al Cezareei, în tâlcuirea Apocalip­sei, pentru prigoana cea mare care va fi către sfârşitul lumii pentru toată Biserica de pe faţa pământului: „În vremea aceea va ajuta Bisericii lui Hristos pustia cea gândită şi cea simţită”. Cea gândită, care va ţine atunci credinţa în taină, în oraş, în sat, la oi, la lucrări de păduri, numai el va şti că este cel ce crede în Dumnezeu, atâta va fi pustia cea gândită. Şi se va ruga din inimă lui Dumnezeu să se pregătească pentru mucenicie şi pentru moarte. Iar pustia cea simţită vor fi codrii, munţii, dealu­rile, pâraiele adânci, desişurile care vor adăposti pe robii lui Dumnezeu şi îi vor acoperi. Aşa trebuie să facem. Negreşit, în toată vremea şi în tot locul, creştinul trebuie să fie pildă, să mărturisească prin toată viaţa sa că este cu adevărat „lumina lumii” şi „sarea pământului”, să aibă mereu în mintea sa cuvântul Apostolului Pavel: „Cu inima sa crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Romani 10, 10). Dar şi aceasta să o învăţăm din Evanghelia de azi: că este bine – şi după Evanghelie şi după Sfinţii Pro­oroci şi după Sfinţii Apostoli şi după Sfinţii Părinţi – să te fereşti din calea primejdiei, când poţi. Când nu, stăm înaintea Domnului şi El va întări pe cele neputincioase şi va plini pe cele de lipsă ale noastre.

Şi ce s-a întâmplat? Sculându-se Iosif, a luat Prun­cul şi pe muma Lui şi s-au dus noaptea. Auzi, noaptea! De ce noaptea? Ziua s-ar fi văzut cine fuge: o femeie cu un prunc pe o asină, însoţiţi de un bătrân. De aceea noap­tea a ieşit din Betleem – aşa spune Sfânta Evanghelie – şi a fugit în Egipt. Şi i-a zis îngerul: „Să stai acolo până voi zice ţie, că vrea Irod să caute Pruncul să-L omoare!”. Şi s-au dus în Egipt şi au stat acolo, după mărturia unor sfinţi şi a unor mari istorici, şapte ani, că Irod a domnit 13 ani, cum arată marele istoric evreiesc Iosif Flaviu.

Deci, s-au dus şi au stat şapte ani în Egipt; şi când a murit Irod, îndată îngerul Domnului s-a arătat lui Iosif, vestindu-i aceasta. „Atunci Iosif a luat Pruncul şi pe ma­ma Lui şi a venit în pământul lui Israel. Dar auzind că în Iudeea domnea Arhelau în locul lui Irod, tatăl său, s-a te­mut să mai meargă acolo; şi, primind poruncă în vis, s-a dus în părţile Galileii” (Matei 2, 21-22). În Iudeea deja se ves­tise că se caută un prunc şi au fost magii... şi aşa mai de­parte. S-au dus tocmai în Galileea, care-i foarte de­par­te de Iudeea, în Nazaretul Galileei, care e tocmai către Si­ria. S-au dus mai departe de Iudeea, acolo unde nu se au­zise, sau chiar dacă se auzise vestea despre Iisus mai îna­inte, dar se stinsese.

Şi ducându-se în Galileea, s-au aşezat în cetatea Na­zaret. Dar de ce au venit tocmai la Nazaret? Este o pro­o­rocie la Judecători (13, 5), când l-a sfinţit nazireu din pân­tecele maicii lui pe Samson. S-a spus că aceasta se po­triveşte lui Hristos ca nazarinean. Dar nu-i aşa, deşi chiar în Călăuza Scripturilor de Nazarie şi Kiricescu se zice: „S-a împlinit proorocia aceea de la Judecători XIII cu 5”. Nu-i adevărat. Acolo vine îngerul Domnului la Manoe şi la soţia lui şi le spune de naşterea lui Samson. Se spune că briciul de capul lui nu se va atinge, că va fi sfinţit din pântecele maicii sale şi vin şi oţet nu va bea şi va scoate poporul din robia filistenilor şi celelalte. Dar că va fi nazireu şi sfinţit şi că nu se va bărbieri şi va purta părul lung, acestea se potrivesc la nazirei, la călugării vechi din Legea Veche. Dar nu se loveşte la nazarinean.

Căci de la Sfinţii Părinţi aflăm că cuvântul naza­ri­nean nu există în toată Scriptura. Dar atunci de ce se zice: „Şi a venit şi a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazari­nean se va chema” (Matei 2, 23). Dar câte Scripturi nu existau mai înainte de care ştim prin tradiţie? Iudeii au fost strămutaţi din locul lor şi o mulţime de cărţi canonice de-ale lor s-au pierdut, cum s-a pierdut şi Cartea Înţelepciunii lui Isus, Fiul lui Sirah şi altele, a lui Tobie bunăoară, care au intrat în canonul cărţilor creştineşti. Aşa se înţelege proorocia aceasta de Nazarinean. Se bănuieşte că se afla în cărţile lui Enoh, care a scris 19 cărţi, ce se aflau în corabia lui Noe când a venit potopul. Căci se ştia şi după potop de proorocia lui Enoh, de care aminteşte de către Sfântul Apostol Iuda în epistola sa sobornicească, precum şi în cea de a doua a Sfântului Apostol Petru.

Deci cuvântul nazarinean nu-l găseşti în toată Scrip­tura, dar s-a păstrat prin tradiţie, din proorociile lui Enoh. Aşa spun Dumnezeieştii Părinţi. Dar mai avem oare şi altele din proorociile care s-au păstrat numai prin tradiţie şi nu sunt scrise? Da, avem.

Iată ce spune epistola cea de a doua a Sfântului Apostol Pa­vel către Timotei: „După cum Iannes şi Iambres s-au îm­potrivit lui Moise, aşa şi aceştia stau împotriva adevă­ru­lui...” şi celelalte.

Aţi văzut? Dar căutaţi la Numeri şi la Levitic, să ve­deţi, găsiţi pe Iannes şi pe Iambres în Scriptură?

Am avut discuţii cu adventiştii de la Fundul Moldo­vei, care ziceau că ei cred numai ce este scris. Dacă voi credeţi numai ce e scris, vă rog să-mi arătaţi unde se scrie de Iannes şi de Iambres în Scriptură. Au zis: Nu e scris. Şi de unde ştie Pavel, care nu spune minciuni? Voi credeţi în Epistolele lui, în toate 14. De unde ştie el că Iannes şi Iambres s-au împotrivit lui Moise? Au răspuns că, poate, din tradiţie. Nu poate, că eu vă aduc şi altele din Scriptură, care arată că Tradiţia e mai veche decât Scriptura. Şi nu este altceva Scriptura decât o tradiţie întreagă scrisă. V-am dat pilda cu Iannes şi Iambres. Unde vedeţi în Scriptură că aşa i-a chemat? În ea se spune numai că vrăjitorii lui Faraon s-au împotrivit lui Moise până la a treia plagă (Ieşirea 7, 11, 22; 8, 7), până ce a dat Moise în tot pământul muşiţă, dar nu spune cum îi chema pe vrăjitorii care s-au împotrivit lui.

Aşadar, fraţii mei, din predica de azi, pe lângă al­te­le, să vă rămână cu osebire în minte, întâi, că suntem da­tori, în vreme de primejdie, să ne ferim, după a noastră pu­tere; iar în al doilea rînd, că unele proorocii despre Mân­tui­to­rul, Sfinţii Evanghelişti le-au adus din Sfânta Tradiţie, care este mai veche decât Sfânta Scriptură. Aşa este aceasta care zice că Mântuitorul se va chema Nazarinean.

Cu aceasta închei şi rog pe Bunul Dumnezeu să ne ajute să nu uităm cele ce le-am spus şi cele ce aţi auzit. Amin!

VA URMA