MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
SÂMBĂTĂ 14 DECEMBRIE 2019
PARTEA ÎNTÂI

Bună ziua, prieteni!
După cum puteți observa cu ușurință sunt în continuare restricționat de Facebook și nu pot posta decât în grupurile pe care le administrez! Universul și prostia sunt nemărginite - spunea Einstein și cât adevăr este în această zicere!
Doriți să vedeți postările mele zilnice? Căutați-mă pe  blog la adresa: dicuoctavian.blogspot.com.

ISTORIE PE ZILE 14 Decembrie

Evenimente

·         557: Constantinopolul sufera mari distrugeri in urma unui cutremur. Acest cutremur, descris  în lucrările lui Agathias, Ioan Malalas și Teofan Mărturisitorul, a  fost precedat de mai multe cutremure mai mici  intre care două în aprilie și, respectiv, în octombrie. Cel din luna decembrie a fost de o magnitudine fără precedent, și aproape a distrus complet  orașul.  Hagia Sophia a avut de suferit, iar cupola sa s-a prăbușit in  anul urmator. De asemenea multe alte edificii si zidurile de aparare ale orasului au fost deteriorate iar invadatoriihuni au reusit sa le penetreze in unele locuri, în anul următor, dupa care s-au retras.

·         1280: Prima atestare documentară a orașului Sighișoara. Cronicarul sighișorean Georg Kraus (1607-1679) menționează că în anul 1191 locul unde acum se află Sighișoara era locuit, dar prima atestare documentară a așezării este din anul 1280 sub numele de Castrum Sex. În anul 1298 este menționată denumirea germană Schespurch (mai târziu “Schäßburg”). Localitatea este menționată în anul 1367 ca „civitas” (oraș). Numele românesc al orașului este atestat în scris din anul 1435. Forma „Sighișoara” a pătruns în română pe filieră maghiară, fiind o adaptare a numelui „Segesvár”.

·         1287: O furtuna violenta urmata de inundatii masive datorate ruperii digurilor a avut loc in provincia Frizia, in Tarile de Jos. Au murit intre 50.000 si 80000 de oameni. Inundatia petrecuta in ziua de Sfanta Lucia (Sint-Luciavloed), este a cincea  ca importanta cunoscuta de istoria acesei tari.

·         1458: Atestarea documentară a municipiului Onești, printr-un act de danie emis de cancelaria lui Ștefan cel Mare. Onești (maghiară: Ónfalva sau Onyest) este un municipiu de rangul 2 din județul Bacău, Moldova, România. La recensământul populației din 2011 avea o populație de 39.172 de locuitori, într-o scădere mare față de recensământul anterior, când, cu 51.416 locuitori era al 45-lea oraș din țară după numărul de locuitori (clasându-se între orașele Slobozia și Alexandria).

·         1467:  Bătălia de la Baia: Ștefan cel Mare înfrânge armatele maghiare conduse de regele Matei Corvin, care invadasera Moldova. La 14-15 decembrie 1467, noaptea, armata moldovenească (circa 12.000 de oşteni), comandată de Ştefan cel Mare, dă foc oraşului Baia, fosta capitală a Ţării Moldovei, şi atacă pe invadatorii unguri. Campania ungară la est de Carpaţi a fost organizată cu scopul de a-l înlocui pe Ştefan cel Mare de pe tron şi pentru readucerea Moldovei în sfera de influenţă ungară. Regele ungar Matei Corvin, atacă cu un efectiv de 25.000 oameni, armată mai bine echipată decît cea a lui Ştefan, precum şi dotată cu artilerie, inclusiv de asediu. Pînă la Bătălia de la Baia, Şefan cel Mare a adopta o strategie defensivă permiţînd ungurilor să înainteze. Ştefan-Vodă a atacat Baia dîndu-i în prealabil foc, avînd loc lupte crîncene stradale nocturne (o strategie nouă pentru acea perioadă) soldate cu mari pierderi omeneşti pe ambele părţi (după sursele ungare Ştefan a pierdut mai mult de jumătate din efectivul armatei). Totuşi trebuie menţionat că o parte din armată luiŞtefan cel Mare nu a atacat, precum era convenit - trădare care l-ar fi putut costa pe domnitor victoria şi chiar viaţa. Defecţiunea era expresia nemulţumirii unei părţi a marii boierimi faţă de politica lui Ştefan. După bătălie, Ştefan cel Mare a omorît 24 mari boieri trădători printre care şi pe vornicul Crasneş, alţi 40 boieri de rang inferior fiind traşi în ţeapă. După bătălia de la Baia, regele ungar Matei Corvin (rănit în luptă) dispune retragerea armatei. Încheiată cu mari pierderi umane şi pentru unguri, Bătălia de la Baia a constituit ultima mare tentativă a coroanei ungare de a reinstitui prin forţa armelor suzeranitatea asupra Ţării Moldovei. Matia Corvin (în maghiară Hunyadi Mátyás, în latină Matthias Corvinus, în germană Matthias Corvinus, în croată Matija Korvin; n. 23 februarie 1443, Cluj – d. 6 aprilie 1490, Viena), născut Matia de Hunedoara, cunoscut și ca Mateiaș în cronicile Moldovei sau Matei Corvin a fost unul dintre cei mai mari regi ai Ungariei. A condus Regatul Ungariei între anii 1458-1490.

·         1542: Prințesa Maria Stuart devine regina Maria I a Scoției. Maria Stuart, cunoscută în literatura engleză de specialitate sub numele de Mary I of Scotland (Mary I a Scoției) sau de Mary, Queen of Scots (Mary, Regina scoțienilor) (n. 8 decembrie 1542 — d. 8 februarie 1587), a devenit regină a Scoției în 1542, pe când avea doar o săptămână.

·         1704: Se infiinteaza spitalul Coltea. A fost primul spital din Bucureşti, construit la 14 decembrie 1704, din iniţiativa spătarului Mihai Cantucuzino, pentru a fi un spital pentru săraci. Organizarea şi funcţionarea spitalului s-a făcut după modelul spitalului Ospedale di S. Lazzaro e Medicanti din Veneţia.

·         1751: Imparateasa austriaca Maria Tereza  infiinteaza in castelul Wiener Neustadt  prima academie militara din lume – Academia Theresiana.

·         1819: Alabama a devenit cel de-al 22-lea stat american

·         1864: Este inaugurată Școala de Belle–Arte din București, înființată prin decretul domnesc

·         1864: In Romania, a fost promulgat Codul de procedura penala, intrat in vigoare la data de 1 decembrie 1865.

·         1869: Inaugurarea oficiala a clădirii Universității din București, construită între 1857-1869 după planurile arhitectului Alexandru Orăscu

·         1888: Cantareata româna de opera Hariclea Darclée, debutează pe scena Operei Mari din Paris cu rolul “Margareta” din opera “Faust” de Charles Gounod. Hariclea Darclée (nume de familie original Hariclea Haricli, n. 10 iunie 1860, Brăila – d. 12 ianuarie 1939, București), soprană română. Se pare că tot Gounod a fost acela care i-a sugerat luarea numelui Darclée. În scurt timp, Hariclea Darclée cucerește publicul și devine preferata multor compozitori. Astfel, Giacomo Puccini compune pentru vocea ei Tosca, Pietro Mascagni, Iris, iar Alfredo Catalani, La Wally. Hariclea Darclée s-a impus ca primadonna în marile teatre de operă de la Paris, Berlin, Florența, Milano, Roma, Buenos Aires, Lisabona, Barcelona, Madrid, Monte Carlo, Moscova și Sankt Petersburg.

·         1900: Fizicianul Max Planck face publică noua sa teorie despre natura energiei – teoria cuantelor – care va sta la baza fizicii moderne

·         1910: Are loc, la Ussy-les-Moulineaux, lângă Paris, primul zbor experimental din lume al unui avion cu reacție, inventat și pilotat de Henri Coandă

·         1911: Exploratorul norvegian Roald Amundsen a devenit primul om care a ajuns la Polul Sud

·         1912 are loc constituirea Federaţiei Societăţilor de Sport din România (F.S.S.R.).

·         1914: A avut  loc Congresul extraordinar al Ligii pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor, în cadrul căruia se alege un nou comitet de conducere (preşedinte Vasile Lucaciu, vicepreşedinte – Barbu Ştefănescu Delavrancea, secretar general – Nicolae Iorga) şi se hotărăşte schimbarea titulaturii în Liga pentru Unitatea Politică a Tuturor Românilor.

·         1918: Pentru prima oară femeile din Marea Britanie au avut drept de vot la alegerile generale

·         1918: La "Metropolitan Opera" din New York a avut loc premiera operei "Gianni Schicchi" a compozitorului italian Giacomo Puccini

·         1927: Irak-ul își câștigă independența față de Marea Britanie

·         1946: Adunarea Generala a ONU a ales orașul New York ca sediu permanent al ONU

·         1948: Stabilirea de relații diplomatice între România și India

·         1955: România a fost primită în rândul statelor membre ale Organizației Națiunilor Unite
* 1958: 

Cea de-a 3-a Expediție Sovietică devine prima care a cucerit Polul Sudic al Inaccesibilității. În fotografie bustul lui Lenin la Polul Sudic al Inaccesibilității.

·         1959: A fost infiintata celebra casa de discuri Motown din Detroit, SUA.

·         1961: A avut loc, la Berlin, premiera mondială a filmului regizat de americanul Stanley Kramer, "Procesul de la Nürnberg", ecranizare a piesei lui Abby Mann

·         1972: Încheierea programului spațial Apollo 17: ultimul echipaj compus din astronauții americani Eugene Cernan și Harrison Schmitta părăsit Luna, iar de atunci nici un om nu a mai pășit pe suprafața selenară 

·         1976: A fost inaugurat Muzeul Teatrului Național din Iași

·         1989: În Chile au loc primele alegeri libere dupa 16 ani. Patricio Aylwin a fost ales președinte

·         1990: Se constituie, în baza Legii 39 adoptată de Parlament, Consiliul Suprem de Apărare a Țării

·         1995: Seful cuibului “Horia Sima” din Bucuresti, Serban Suru, a anuntat revenirea miscarii legionare pe scena politica romaneasca, scopul acesteia fiind acum doar acela de a prezenta adevarul despre predecesorii lor.

·         1989: Revoluţia eşuată de la Iaşi. Ceea ce s-a petrecut la Iaşi în luna premergătoare declanşării Revoluţiei distruge mitul "revoltei spontane" cultivat atât de asiduu. Pentru că acolo a avut loc o veritabilă conspiraţie, organizată după reguli profesioniste, de un grup de in­telectuali. Conspiraţia avea ca prim obiectiv organizarea unor manifestaţii de amploare, prima dintre ele la data de 14 decembrie 1989. Modul de acţiune şi organizare a mitingului scoate în evidenţă unele coincidenţe cu ceea ce a urmat în săptămâna 17-24 decembrie la Timişoara şi la Bucureşti.  Toate teoriile privind Revoluţia din decembrie 1989 exclud Iaşiul de pe lista oraşelor revoluţionare. Cu toate acestea, la ora când izbucnea la Timişoara mitingul de solidaritate cu pastorul Laszlo Tokes, în Iaşi erau deja arestaţi patru oameni, pentru delictul de "acţiuni anarhoprotestatare de propagandă împotriva orânduirii socialiste". Acţiunea în sine a ieşenilor eşuase la 14 decembrie. Însă ea avea în spate luni întregi de muncă "conspirativă" - un adevărat complot pus la cale de o mână de intelectuali.
CONSPIRAŢIA 
Complotul a fost organizat de-a lungul toamnei anului 1989, de un grup de ingineri de pe marile "platformei industriale" ale Iaşiului: Centrul de Cercetare Ştiinţifică şi Inginerie Tehnologică (CCSITUMP), Combinatul CUG, Nicolina şi Me­talurgica. La început au fost circa 7-8 oameni, avându-l în frunte pe Ştefan Prutianu, economist la Centrul de Cercetare. 
Prutianu a pus la punct schema întregii conspiraţii şi a trecut la treabă. Regulile complotului configurau crearea unei structuri organizate după legile unei conspirativităţi "profesioniste": fiecare din cei contactaţi de Prutianu trebuia să contacteze, la rândul său, alţi trei oameni de maximă încredere, care la rândul lor să contacteze alţi trei. Regula avea un dublu avantaj: cooptarea unui număr foarte mare de oameni într-un timp relativ scurt şi crearea în acest fel a unor reţele în care componenţii nu ştiau prea mult unii de ceilalţi. Se ajunsese la un moment dat ca membrii nou-cooptaţi să-i contacteze pe membri mai vechi ai filierei, fără a şti că de fapt conspiraţia a fost declanşată de aceştia. Nici unul dintre cei care formau baza acestei piramide nu cunoştea decât pe cel care l-a cooptat, alături de cei pe care-i cooptase la rândul său. Această schemă mai avea o însuşire: toată lumea primea ordine de acţiune şi sugestii de la Ştefan Prutianu, de-a lungul reţelei, fără să-l cunoască în mod personal. 

La jumătatea lui noiembrie 1989, conspiraţia avea deja un nucleu de conducere, format din Ştefan Prutianu, Casian Spiridon - proiectant la acelaşi Centru de Cercetare şi membru al Uniunii Scriitorilor, inginerul Georgel Moraru, muncitorul Titi Iacob (cunoscut de ceilalţi încă din 1987, de la acţiunea grevistă de la fabrica Nicolina), inginerii Petrică Duşa şi Ionel Săcăleanu. La jumătatea lunii noiembrie 1989, la sugestia lui Prutianu, condu­cerea grupului decide ca mişcarea să poarte numele de Frontul Popular Român, după numele organizaţiei de opoziţie ce se înfiinţase la Chişinău după dezgheţul Perestroikăi şi al politicii de glasnost a lui Gorbaciov. 
E greu de apreciat cât de mare era conspiraţia la acea dată: Ştefan Prutianu spune astăzi că număra circa 3.000 de membri. Pesimiştii susţin însă că nu depăşea 500, e drept, organizaţi foarte bine şi decişi să treacă la acţiune. 
GRUPUL FRAŢILOR STOICA 
Iaşi, noaptea de 13-14 decembrie 1989, ora 3:00. Patru bărbaţi bat străzile, având asupra lor plicuri cu manifeste: "Participaţi la demonstraţia din Piaţa Unirii, la 14.XII, ora 16:00". Le împrăştie în punctele din oraş, care, peste câteva ceasuri, aveau să se aglomereze de oamenii care se îndreaptă spre serviciu. În fruntea lor, Emilian Stoica, ingi­ner constructor, alături de maistrul Fodor Petru, economistul Vasile Ilaşcu şi inginerul Mihai Sfidineac. Lor li s-a alăturat, la un moment dat, şi Vasile Stoica, fratele lui Emilian Stoica. 

Împrăştierea manifestelor în noaptea de 13-14 decembrie era capătul unui plan pus la punct în ultimele săptămâni. Iniţial, grupul Stoica acţionase pe cont propriu, începând din septembrie 1989. Emilian Stoica spune că la 26 septembrie a găsit în cutia poştală manifeste şi atunci i-a venit ideea să pună şi el umărul la "crearea unei atmosfere potrivnice politicii lui Ceauşescu". Cooptează în jurul acestei idei alţi trei prieteni, cu care ascultă de obicei emisiunile Europei Libere şi cu care comenta evenimentele din Germania, Cehoslovacia şi Ungaria. "Numai noi mai rămăsesem - spune Emilian Stoica -, aşa că ne-am gândit că trebuie pregătit terenul şi pentru România." 
Primele acţiuni au fost redactarea unor manifeste, scrise cu mâna stângă, pe care le împrăştiau prin gări, porţile întreprinderilor, pieţe şi staţiile de tramvai. În luna noiembrie însă, prin intermediul fratelui său, Vasile Stoica, ajunge la mişcarea lui Ştefan Prutianu, Frontul Popular Român, contactaţi fiind de un apropiat al acestuia, Georgel Moraru. Hotărăsc să lucreze împreună. 
ORGANIZAREA MITINGULUI 
Iniţial, grupul Stoica plănuise provocarea a trei demonstraţii, în zilele de 16, 23 şi 30 decembrie 1989, în zilele de sâmbătă. La sfârşitul lunii noiembrie, grupul avea deja matriţele pentru manifeste, confecţionate dintr-o folie de plastic, pe care imprimaseră litere cu ajutorul unui aparat de pirogravat şi din gume de şters în care decupaseră litere cu o lamă de ras. 
În primul manifest, Stoica chema cetăţenii la de­monstraţie împotriva "coşmarului stalinist am­plificat de o conducere incompetentă şi răuvoi­toare", cerea înlăturarea de la conducerea statului a lui Ceauşescu şi a familiei sale şi făcea un apel la Miliţie şi Securitate să dea dovadă de luciditate po­litică. Curios, manifestul a fost semnat "Frontul de Salvare Naţională". La 2 decembrie însă, acţiu­nea
a suferit modificări. Prutianu a cerut grupului Stoi­ca, prin oamenii de legătură, să semneze manifestele cu "Frontul Popular Român" şi să mute data mitingului din 16 în 14 decembrie, într-o zi de joi. Raţiunea acestei decizii era că într-o zi lucrătoare şansele de participare a oamenilor erau mai mari. 
"SECURITATEA E CU NOI" 
Intervalul 2-14 decembrie a însemnat o mobilizare generală a conspiratorilor. Pe lângă manifestele lipite şi mai apoi împrăştiate, în timpul nopţii, prin oraş, s-a trecut la "acţiunea telefonul": telefoane anonime către ieşeni, prin care aceştia erau anunţaţi de mitingul ce urma să aibă loc la 14 decembrie. 
Planul a fost elaborat de Ştefan Prutianu şi de Casian Spiridon, dar oricine din reţea îl putea îmbunătăţi. Oamenii urmau să se adune la ora 16:00 în Piaţa Unirii. Fiecare avea asupra sa textul cântecului "Deşteaptă-te române" şi o lumânare pe care urma să o aprindă. Parola era "Primăvara cade joi". Erau pregătiţi să ia cuvântul capii complotului: Ştefan Prutianu să vorbească despre dezastrul economic, Casian Spiridon să acuze dezastrul cultural, Titi Iacob să vorbească în numele muncitorilor despre nivelul de trai. Urmau să se strige lozinci precum "Jos Ceauşescu", "Jos comunismul" şi "Fără violenţă". 
Un alt aspect curios îl reprezintă asigurările transmise pe filiere de Prutianu, cum că Miliţia şi Securitatea nu vor interveni, întrucât şi aceste structuri doresc căderea lui Ceauşescu, iar mişcarea are un puternic sprijin din exterior. 
O parte din membrii reţelei îşi făcuseră deja legături şi în alte oraşe, unele chiar la Bucureşti. Aurel Ştefănache, de exemplu, inginer pe atunci la CUG, avea deja legătură la Bucureşti cu scriitorul Florin Iaru, care urma să alerteze presa internaţională dacă, după miting, organizatorii acestuia ar fi dispărut. 
EŞECUL DEMONSTRAŢIEI
Mitingul n-a mai avut loc, în ciuda faptului că cei din Frontul Popular s-au dus în piaţă. Asta pentru că Miliţia şi Securitatea au desfăşurat un dispozitiv preventiv de-a dreptul impresionant. Nu mai puţin de şapte maşini de pompieri, cu gratii la ferestre, au înconjurat Piaţa Unirii, într-un spaţiu care avea şi aşa o configuraţie foarte strâmtă. Hotelul Unirea, care închide Piaţa către Splaiul Independenţei, era ticsit de forţe de ordine. Cu doar o lună înainte, Dinamoviada de Judo fusese mutată de la Oradea la Iaşi, iar alături de sportivi - cadre ale Ministerului de Interne - se aflau cazate şi cadre care nu aveau nici o legătură cu sportul. Maşini cu prelată şi numere de Suceava, Botoşani şi Vaslui blocaseră orice intrare în piaţă, iar spaţiul era, într-adevăr, plin cu oameni, dar nu de demonstranţi, ci de forţe de ordine: era spart orice grup mai mare de patru persoane. Pentru a preîntâmpina formarea de grupuri compacte, autorităţile au desfiinţat printr-un simplu ordin staţia de tramvai din Piaţa Unirii, dat fiind că un număr compact de oameni ar fi putut coborî şi ar fi putut coagula o masă care să nu mai poată fi controlată de forţele de ordine. Conspiratorii au dat ocol pieţei de câteva ori, s-au recunoscut, dar nu au putut întreprinde nimic. Câteva ceasuri mai târziu, mitingul se sfârşise înainte de a începe. 
"SECURITATEA NU-I CU NOI"
Desfăşurarea de forţe din ziua de 14 decembrie a fost atent organizată de însăşi conducerea de la Bucureşti a Securităţii. Însuşi generalul Olteanu, secretar al CC, s-a deplasat la Iaşi, alături de Victor Neculicioiu, şeful unităţii de contraspionaj din DSS. 
De fapt, eşecul mitingului putea fi anticipat încă de dimineaţă, o dată cu prima arestare a unui membru al grupului. Vasile Vicol, inginer la Centrul de Cercetare, racolat de însuşi Prutianu, a fost practic primul arestat al Revoluţiei din decembrie. El n-a respectat consemnul de-a racola doar trei oameni de mare încredere. Numărul celor contactaţi de el a fost de peste 20, aşa că şansele de-a deconspira reţeaua au crescut. La ora 10:00 a zilei de 14 decembrie, el a fost ridicat de la serviciu de o dubă a Securităţii, după un control al fişetului din biroul său: s-au găsit biletul cu "Deşteaptă-te române" şi lumânarea pe care urma să o aprindă. Vicol aranjase, printr-o cunoştinţă de la Mitropolia Iaşiului, ca la ora 16:00 să meargă să bată clopotele catedralei, ca semnal de începere a demonstraţiei. N-a mai apucat, căci la acea oră era deja în anchetă. Totuşi, clopotele au fost trase şi a rămas până azi un mister cine anume a preluat din mers o sarcină de care numai Vicol ştia. 
ANCHETA 
La ora când conspiratorii se găseau în piaţă pentru a închega mitingul, Vasile Vicol tocmai afla, în arestul din Strada Triumfului nr. 6, că Securitatea nu era chiar aşa dornică să scape de Ceauşescu, pe cât fusese el asigurat de Prutianu. A doua zi dimineaţă au fost ridicaţi de la serviciu Ştefan Prutianu şi Casian Spiridon. Rând pe rând, i-au urmat în arest Valentin Odobescu, Ionel Săcăleanu şi Aurel Ştefănachi, Titi Iacob şi Sandu Dascălu, care au primit mai apoi şi mandate, după ce Securitatea a mai trecut prin anchetă alte câteva zeci de persoane. Un întreg dispozitiv de anchetă a fost dislocat la Iaşi din judeţele limitrofe şi din Bucureşti. Mijloacele de convingere au fost bătaia cu bastonul la tălpi şi pe braţe. Între anchetatori, maiorul Matei, căpitanul Lazăr, un oarecare "Ionescu", alături de ofiţeri din Neamţ, Vaslui şi Brăila, precum şi însuşi Ioan Ciurău, şeful Securităţii judeţului Iaşi. 
Torturaţi şi ameninţaţi cu lichidarea fizică, a lor şi a familiilor (fiecare avea copii acasă), cu slabă speranţă în succesul unei noi revolte, arestaţii au vorbit. Excepţie a făcut Georgel Moraru, care n-a putut fi convins să deconspire pe cineva, aşa încât reţeaua fraţilor Stoica, pe care o racolase el, n-a ajuns la anchetă. Numărul relativ mic de arestaţi poate fi explicat prin aceea că legile conspirati­vităţii, după care fusese croită mişcarea, au asigurat protecţia reţelelor care nu au fost cunoscute în mod direct de cei arestaţi. 
Au fost eliberaţi la 22 decembrie 1989, după prânz, fără să fi ştiut, în tot acest răstimp, ce se petrece la Timişoara sau la Bucureşti. Se aşteptau în cel mai rău caz la condamnarea la moarte, iar în cel mai bun, la zeci de ani de puşcărie. 
"O SĂ FIE BINE" 
Vasile Vicol povesteşte că în zilele de arest, de atâta bătaie cât încasase, nu-l mai speria nimic. "La data de 19 decembrie, cel care mă ancheta şi care mă bătea mereu ridicase din nou pumnul la mine. M-am uitat senin în ochii lui şi i-am zis: «Degeaba, orice mi-aţi face, eu nu mă mai tem de dumneavoastră». Atunci el a lăsat mâna în jos, a luat un aer complice şi m-a bătut uşurel pe umăr: «Nu-ţi fie teamă, ai să vezi, o să iasă bine»." 
Într-adevăr, a ieşit "bine". La 22 decembrie, imediat după prânz, au intrat în celula lui, iar gardianul i-a dat vestea că e liber. Lui Vicol nu-i venea să creadă, credea că e o nouă diversiune, menită să-l doboare psihic, aşa că a cerut explicaţii. "Ba da, eşti liber. Ai văzut că n-am luptat degeaba", i-a răspuns miliţianul. 
COINCIDENŢE STRANII ŞI SUSPICIUNI 
O serie de amănunte ale pregătirii mitingului eşuat de la Iaşi, precum şi modul de constituire şi acţiune a conspiraţiei par a fi stranii coincidenţe cu ceea ce s-a petrecut mai târziu în ţară, la Timişoara şi la Bucureşti. Prezentăm aceste coincidenţe, precum şi explicaţia celor implicaţi în evenimentele de atunci de la Iaşi. 
1. Numele mişcării era "Frontul Popular Român", după denumirea unei organizaţii similare de la Chişinău. A existat o legătură directă între cele două organizaţii sau a fost vorba mai mult de o influenţă ideologică cu ceea ce se petrecea peste Prut? 
● Stefan Prutianu: "Nu exista nici o legătură cu Frontul de la Chişinău. Noi eram contaminaţi de ceea ce vedeam la televizor. Aşa cum bucureştenii aveau antene spre bulgari, noi le aveam spre ruşi. Ne-a venit ideea văzând ce e acolo". 
2. La 12 decembrie 1989, Emilian şi Vasile Stoica îşi semnau primele manifeste cu "Frontul de Salvare Naţională" - organizaţie care, conform variantei oficiale, s-a înfiinţat la 22 decembrie.
● Emilian Stoica: "Denumirea de Front de Salvare o auzisem încă din vară, de la Europa Liberă, nu avea nici o legătură cu ce a urmat la Bucureşti". 
3. Înainte de mitingul eşuat, Prutianu trimisese pe filieră asigurări că mişcarea avea sprijin extern, iar Securitatea nu se va implica. 
● Ştefan Prutianu: "Nu era vorba de nici un sprijin. Am lansat această idee doar pentru a le insufla curaj". 
Majoritatea membrilor mişcării care a organizat demonstraţia eşuată la 14 decembrie s-au cunoscut abia după Revoluţie. Încercarea de-a pune ordine în povestea pe care au trăit-o s-a soldat însă cu eşec. Asta pentru că liderul Ştefan Prutianu a devenit brusc tot mai necomunicativ şi a dat răspunsuri vagi la întrebările care vizau maniera în care luase decizii în timpul conspiraţiei. Or, reţeaua era astfel construită, încât nimeni nu putea să-l verifice pe Prutianu, în schimb, deciziile sale ajungeau la toţi conspiratorii. 
● Ştefan Prutianu: "Am refuzat, după Revoluţie, să dau tot felul de explicaţii, pentru că începusem să am numai necazuri. Şi nu mai avea rost să caut o logică în tot ce se întâmplase". De reţinut că Prutianu a suferit imediat după Revoluţie un accident (a fost împins de pe bicicletă de doi motociclişti şi şi-a rupt mâna), mama sa a suferit un accident, iar soţia i-a murit de un cancer galopant. A fost nevoit să dea o declaraţie procurorului militar care-l anchetase că nu va revendica nici o pretenţie faţă de tratamentul la care a fost supus în anchetă. O declaraţie similară a dat, în 1990, şi Vasile Vicol, căutat fiind, la serviciu, de acelaşi procuror Constantin Crâşmaru. 
CONTRASPIONAJUL: "ZONA ERA BĂTUTĂ DE RUŞI" 
Referitor la conspiraţia de la Iaşi, referirile Securităţii au fost destul de vagi în anii de după Revoluţie. În 1994, Victor Neculicioiu, fost şef al contraspionajului, reda mitingul eşuat la Iaşi în câteva fraze. Iată mărturia sa în faţa Comisiei senatoriale de cercetare a evenimentelor din decembrie: 
● Valentin Gabrielescu: "În octombrie 1989 aţi făcut la Iaşi o excursie în interes de serviciu?". 
● Victor Neculicioiu: "Nu în octombrie, în decembrie.
La 14 decembrie am fost trimis la Iaşi cu o echipă, să văd implicarea ruşilor. S-a semnalat că va fi o acţiune de anvergură. Aveau oameni care-i ţineau la curent şi cadre de informaţii la ambasadă. Să scoată lumea în stradă. Pe 15, erau doi sau trei reţinuţi. (...) E drept, zona era bătută de ruşi. Trebuia să se iasă în stradă pe 16, 19 şi parcă 22. Nu au ieşit" 
"REPETIŢIE GENERALĂ"? 
Cei care au fost arestaţi la Iaşi la 14 decembrie 1989 au avut nevoie de mulţi ani până să obţină copii după mandatele de arestare şi să fie consideraţi revoluţionari. Asta pentru că Legea revoluţionarilor ia în seamă doar arestaţii şi victimele de după 16 decembrie. Casian Spiridon crede că acest lucru a fost făcut deliberat de autorităţi, la fel cum deliberată a fost şi ignorarea Iaşiului în politica "oficială" faţă de Revoluţie. Asta pentru că ziua de 14 decembrie, în Iaşi, spulbera mitul "revoltei spontane", prin aceea că organizarea unui astfel de miting s-a făcut printr-o complexă conspiraţie. În plus, Casian Spiridon crede că Iaşiul a jucat un rol important în victoria Re­voluţiei de la Timişoara: în primul rând, prin abaterea atenţiei către Moldova, apoi, prin aceea că forţele de represiune au fost concentrate în acele zile la Iaşi. "După cum s-au derulat lucrurile la Iaşi, cred că Miliţia şi Securitatea aveau efective să înăbuşe în faşă orice fel de adunare populară. Pur şi simplu blocau orice posibilitate de adunare. Or, la Timişoara, Miliţia a asistat cu calm la adunarea oamenilor în faţa casei lui Tokes. Acolo s-a putut forma astfel «masa critică»." Revoluţia ar fi izbucnit la Iaşi. (Material apărut în Jurnalul Naţional).

·         2000: A fost închisă definitiv centrala nucleară de la Cernobâl; aici, la 26 aprilie 1986, a avut loc cel mai mare accident nuclear din istorie – la unul dintre reactoarele centralei a avut loc o gravă avarie, în urma căreia s–au produs puternice radiații, cu implicații ecologice resimțite și astăzi (specialiști apreciază că intensitatea radiațiilor a fost echivalentă cu 500 de bombe de la Hiroshima)

·         2004: A fost inaugurat, în sudul Franţei, cel mai înalt pod din lume (300 de metri înălţime), construit pentru a decongestiona traficul zona oraşului Millau; proiectul a fost realizat de arhitectul britanic Norman Foster.

• 2012: Atac armat la o școală primară din Connecticut, Statele Unite, unde au fost uciși 28 de persoane și încă două rănite. Majoritatea decedaților au fost copii cu vârste cuprinse între 5-10 ani și 6 adulți (inclusiv atacatorul și mama lui). Evenimentul tragic a ajuns să fie cunoscut sub numele de: masacrul de la școala din Sandy Hook.
• 2016: Desfințarea echipei de fotbal "FC Rapid București" după ce a fost declarată în faliment.

Nașteri

·         1503: S-a născut in localitatea St. Remy, astrologul, matematicianul şi medicul francez, ramas in istorie Nostradamus (Michel de Nostre-Dame), ramas celebru in istorie prin prezicerile sale. Celebritatea sa se datorează lucrării “Les Propheties”, a cărei primă ediţie a apărut în 1555. În literatura tuturor timpurilor i s-a acordat titlul de prevestitor a tuturor marilor evenimente care se desfăşurau sau urmau să se întâmple în lume. A studiat medicina la Montpellier si a devenit cunoscut dupa ce si-a dovedit calitatile de vindecator in timpul epidemei de ciuma din 1526, izbucnita in Languedoc. Nu a reusit sa isi finalizeze studiile, fiind examatriculat pe motiv ca practica meseria fara sa aiba atestat. A inceput sa calatoreasca prin Franta, ceea ce i-a favorizat contactul cu diverse personalitati ale vremii. Dupa mai bine de zece ani de pribegie s-a stabilit in Salon de Croux. A ramas in aceasta localitate pana la sfarsitul vietii, dedicandu-se astrologiei. Intre 1555-1558 si-a publicat primele profetii, cunoscute sub numele de “Centurii”, in forma de catrene. Prezicerile sale enigmatice au starnit interes, iar reputatia lui Nostradamus a depasit granitele Frantei pentru ca marii regi ai Europei au apelat la serviciile lui. Lucrările lui Nostradamus sunt realizate din catrene, iar multe dintre ele au fost de-a lungul timpului intrepretate sau traduse greşit.S-a stins din viata pe 2 iulie 1566, insa catrenele sale au continuat sa aiba un succes enorm pana in zilele noastre.

·         1546: Tycho Brahe, astronom și chimist danez (d. 1601). A adus contribuții importante în observarea și măsurarea exactă a mișcării planetelor, precum și la catalogarea a peste 800 de stele. Datele adunate de el au depășit în exactitate toate măsurătorile astronomice anterioare descoperirii telescopului.

·         1863: S-a nascut  Gheorghe Baba, zugrav de biserici, tatăl pictorului Corneliu Baba; (d.10.03.1953).

·         1870: S-a născut publicistul transilvănean Ion Rusu-Abrudeanu, redactor la ziarul „Tribuna” din Sibiu; ulterior a scris pentru ziarele „Timpul”, „Adevărul” şi „Dimineaţa”, care apăreau la Bucureşti; (m. 1934)

·         1870: Karl Renner, politician austriac, al 4-lea președinte al Austriei (d. 1950)
* 1883: Tompa László (n. 14 decembrie 1883, Betești - d. 13 mai 1964, Odorheiu Secuiesc) a fost un poet și traducător maghiar din Transilvania.

Tompa László s-a născut în Betești-Harghita. A urmat clasele elementare la Sighișoara, pe cele gimnaziale la Cristuru Secuiesc. A absolvit Liceul de Stat din Sibiu (1902), după care a urmat Facultatea de Drept a Universității din Cluj-Napoca (1907).^[2]

A fost tatăl regizorului Tompa Miclós (1910-1996)^[3] și bunicul lui Gábor Tompa (n. 1957), regizor maghiar din România, director general al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj

Opere:

• Erdély hegyei között (1921)
• Éjszaki szél (1923)
• Ne félj. Versek (1929)
• Hol vagy, ember (1940)
• Válogatott versek (1944)
• Régebbi és újabb versek (1955)
• Legszebb versei (1962)
• Versek (1963)
• Tavaszi eső zenéje ( 1980)
• Erdélyi végzet alatt (2007)
• Válogatott versek (2014)

·         1883: Morihei Ueshiba, fondatorul artei marțiale japoneze Aikido (d. 1969)

·         1887: S-a nascut omul politic român Virgil Madgearu. Virgil Madgearu (nume complet: Virgil Traian N. Madgearu; n. 14 decembrie 1887, Galați – d. 27 noiembrie 1940, pădurea Snagov), economist de marca, sociolog, și politician român de stânga, membru prominent și principal teoretician al Partidului Țărănesc și al succesorului său, Partidul Național Țărănesc (PNȚ) din Romania. A murit asasinat de un comando legionar in ziua de 27.11.1940.

·         1895: Paul Eluard (pseudonim pentru Eugène Grindel), poet francez (d. 1952)

·         1896: Regele George al VI-lea al Angliei (d. 1952) s-a născut. George al VI-lea al Angliei (pe numele sau întreg Albert Frederick Arthur George, 14 decembrie 1895, d. 6 februarie 1952), rege al Marii Britanii, al Irlandei și al altor dominioane britanice, împărat al Indiei din 11 decembrie 1936.

·         1897 - S–a născut George Aurelian, actor (din filmografie: “Neamul Şoimăreştilor”, “Pădurea spânzuraţilor”).

·         1898 - S-a născut Petru Caraman, folclorist şi etnograf (m.09.01.1980).

·         1901: Regele Paul I al Greciei (d. 1964). Paul I al Greciei (14 decembrie 1901 – 6 martie 1964), rege al Greciei din 1947 până în 1964.

·         1910 - S–a născut Gaby Michailescu, impresar de teatru, cronicar dramatic, memorialist, autor al unor cărţi de valoare privind lumea teatrului interbelic: “Leonard, soldatul de ciocolată”, “Cuşca suflerului”, “Cu şi fără machiaj. Însemnările unui impresar”.

·         1914: S-a nascut Karl Carstens, politician german, Presedinte al Germaniei intre 1979 si 1984; (d. 30.05.1992).

·         1918: Radu Beligan (n. 14 decembrie 1918, Galbeni (Filipești), Bacău - d. 20 iulie 2016, București)^[5] a fost un actor român, cu o bogată activitate în teatru, film, televiziune și radio. Pe linie maternă este grec de origine,^[6] pe linie paternă, fiind urmaș al unuia dintre frații lui Ion Creangă.^[7] A fost ales membru de onoare al Academiei Române în 2004. În data de 27 martie 2011 a primit o stea pe Walk of Fame București. Pe 15 decembrie 2013 a fost inclus in Cartea Recordurilor ca fiind cel mai longeviv actor aflat în activitate pe scena unui teatru.^[8][9][10]

Radu Beligan a fost în perioada 1969 - 1989 membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, precum și deputat al Marii Adunări Naționale între anii 1961 - 1975.

Studii:

• 1937: absolvent ca șef de promoție al Liceului Internat „Costache Negruzzi” din Iași
• 1937-1938: studiază Dreptul și Filosofia la București
• Academia Regală de Muzică și Artă Dramatică, profesoară Lucia Sturdza Bulandra - studii neterminate

Radu Beligan a interpretat - în peste șapte decenii - roluri celebre, cum ar fi caractere ale dramaturgilor literaturii române: Ion Luca Caragiale, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Camil Petrescu, Tudor Mușatescu, Mircea Ștefănescu, Victor Ion Popa, Victor Eftimiu, Mihail Sebastian, Aurel Baranga, Alexandru Mirodan și universale: William Shakespeare, Carlo Goldoni, Nicolai Vasilievici Gogol, Anton Cehov, George Bernard Shaw, Maxim Gorki, Albert Camus, Jules Romain, Eugen Ionescu, Jean Anouilh, Friedrich Dürrenmatt, Edward Albee, Peter Shaffer, Patrick Süskind, Neil Simon, Umberto Eco.

A fost unul dintre discipolii actriței Lucia Sturdza Bulandra și al scriitorului Eugen Ionescu. Beligan este privit în general ca unul dintre numele majore ale teatrului românesc, cu un repertoriu complex, clasic și modern. A jucat alături de actori importanți, cu reprezentații atât în țară cât și în străinătate.

Roluri în teatru:

Teatrul Național din București:

• Leon Saint Pe - „Egoistul" de Jean Anouilh, regie proprie, 2004
• Ianke - „Take, Ianke și Cadâr" de Victor Ion Popa, regia Grigore Gonța, 2001
• Guglielmo - „Numele trandafirului" de Umberto Eco, regia Grigore Gonța, 1998
• Actorul - „Azilul de noapte" de Maxim Gorki, regia Ion Cojar, 1998
• Bătrânul - „Cotletele" de Bertrand Blier, regia Gelu Colceag, 1998
• Kondilas - „Moștenirea" de Titus Popovici, regia Horea Popescu, Mihai Manolescu, 1989
• „Contrabasul" (one man show) de Patrick Suskind, regia Grigore Gonța, 1987
• Herb Tucker - „Poveste din Hollywood" de Neil Simon, regia Grigore Gonța, 1984 și 1994
• Spirache - „Titanic-Vals" de Tudor Mușatescu, regia Mihai Berechet, 1983
• Domenico - „Filumena Marturano" de Eduardo De Fillippo, regia Anca Ovanez Doroșenco, 1981
• Chereea - „Caligula" de Albert Camus, regia Horea Popescu, 1980
• Romulus - „Romulus cel Mare" de Friedrich Dürrenmatt, regia Sanda Manu, 1977
• Richard al III-lea - „Richard al III-lea" de William Shakespeare, regia Horea Popescu, 1976
• Autorul dramatic - „Viața unei femei" autor și regia Aurel Baranga, 1976
• Robespierre - „Danton" de Camil Petrescu, regia Horea Popescu, 1974
• Mel - „Prizonierul din Manhattan" de Neil Simon, regia Mihai Berechet, 1973
• Mayer Bayer - „Simfonia patetică" de Aurel Baranga, regia Aurel Baranga, 1973
• Ștefan Valeriu - „Jocul de-a vacanța" de Mihail Sebastian, regia Mihai Berechet, 1971
• George - „Cui i-e frică de Virginia Woolf?" de Edward Albee, regia Michel Făgădău, 1970
• Eduard Forțian - „În valea cucului" de Mihai Beniuc, regia Sică Alexandrescu, 1959
• C.N. Mollin - „Anii negri" de Aurel Baranga, regia Sică Alexandrescu, 1958
• Iacob Bardin - „Dușmanii" de Maxim Gorki, regia Alexandru Finți, 1958
• Horace, Frederic - „Invitație la castel" de Jean Anouilh, regia Sică Alexandrescu, 1958
• Trinculo - „Furtuna" de William Shakespeare, regia Moni Ghelerter, 1958
• Filipetto - „Bădăranii" de Carlo Goldoni, regia Sică Alexandrescu, 1957
• Alexandru - „Rețeta fericirii sau despre ceea ce nu se vorbește" de Aurel Baranga, regia Marietta Sadova, 1957
• Profesorul - „Steaua fără nume" de Mihail Sebastian, regia Sică Alexandrescu, 1956
• Cerchez - „Ziariștii" de Alexandru Mirodan, regia Moni Ghelerter, 1956
• Agamemnon Dandanache - „O scrisoare pierdută" de I.L. Caragiale, regia Sică Alexandrescu, 1956
• Dr. Smil - „Apus de soare" de Barbu Ștefănescu Delavrancea, regia Marietta Sadova, Mihail Zirra, 1956 și 1973
• Poludin - „O chestiune personală" de Alexandr Stein, regia Sică Alexandrescu, 1955
• Stepa - „Platon Krecet" de Alexandr Korneiciuk, regia Alexandru Finți, 1954
• Mircea Cavafu - „Mielul turbat" de Aurel Baranga, regia Sică Alexandrescu, 1954
• Mitică - „Matei Millo" de Mircea Ștefănescu, regia Sică Alexandrescu, 1953
• Voicu - „Ultima oră" de Mihail Sebastian, regia Moni Ghelerter, 1953
• Hlestakov - „Revizorul" de Nikolai Vasilievici Gogol, regia Sică Alexandrescu, 1952
• „Momente" de I.L. Caragiale, regia Sică Alexandrescu, 1952
• Catindatul - „D`ale carnavalului" de I.L. Caragiale, regia Sică Alexandrescu, (Sala Studio), 1951
• Tuzenbach - „Trei surori" de A.P. Cehov, regia Moni Ghelerter, (Sala Comedia), 1950
• Victor Dumitrescu - „Iarba rea" de Aurel Baranga, regia Sică Alexandrescu, 1949
• Rică Venturiano - „O noapte furtunoasă" de I.L. Caragiale, regia Sică Alexandrescu, (Sala Comedia), 1949
• Agamiță Dandanache - „O scrisoare pierdută" de I.L. Caragiale, regia Sică Alexandrescu, (Sala Comedia), 1948
• Studentul - „Confruntarea" de Tur și Lev Seinin, regia Moni Ghelerter, (Sala Studio), 1948
• Romeo - „Romeo și Julieta, actul 6", „Între filologi", „Cine răspunde?" de D.D. Pătrășcanu, regia N.Gh. Kirilov, 1945

Teatrul Odeon:

• Talleyrand - „Supeul" de Jean Claude Brinsville, regia Florentina Enache, 1997
• Antonio Salieri - „Amadeus" de Peter Schaffer, regia Dinu Cernescu, 1982
• „Helen, Tommy și Joe" de James Thurber și Elliot Nugent, regia Marietta Sadova, 1948

Teatrul Evreiesc de Stat:

• Wille Clark - „Băieții de aur" de Neil Simon, regia Ion Lucian, 1997

Teatrul Național din Craiova:

• Zeus - „Danaidele" după Eschil, regia Silviu Purcărete, 1995
• George - „Cui i-e frică de Virginia Woolf?" de Edward Albee, regia Mircea Cornișteanu, 1990

Teatrul Lucia Sturdza Bulandra din București:

• Don - „Transplantarea inimii necunoscute" de Alexandru Mirodan, regia Moni Ghelerter, 1969

Teatrul de Comedie: 1961 - 1968

• Berenger - „Ucigaș fără simbrie" de Eugene Ionesco, regia Lucian Giurchescu
• Chitlaru - „Opinia publică" de Aurel Baranga, regia Mihai Berechet
• Cirivis - „Capul de rățoi" de George Ciprian, regia David Esrig
• Berenger - „ Rinocerii" de Eugene Ionesco, regia Lucian Giurchescu
• Gore, Șeful - „Șeful sectorului suflete" de Alexandru Mirodan, regia Moni Ghelerter
• Jurații - „Procesul domnului Caragiale" de Mircea Ștefănescu, regia David Esrig
• Cheryl - „Celebrul 702" de Alexandru Mirodan, regia Moni Ghelerter

Teatrul Tineretului:

• Doctorul - „Un flăcău din orașul nostru" de Konstantin Simonov, regia Vlad Mugur, 1952

Teatrul Alhambra: 1943 - 1949

• „Rușinea familiei" de Mircea Ștefănescu, după Ronald Harwood, regia Ion Talianu
• „Steaua fără nume" de Mihail Sebastian, regia Soare Z. Soare
• „Nu mai beau" de Gaston de Caillavet și Robert de Flers, regia Soare Z. Soare
• „Pensiunea dragostei" de Alexandru Kirițescu, regia Soare Z. Soare
• „Sărmanul Jonathan" de Karl Milloker

Compania Radu Beligan: 1947 - 1948

• „Clasa a 8-a B" de Roger Ferdinand, regia Ionel Țăranu
• „Rușinea familiei" de Mircea Ștefănescu, după Ronald Harwood, regia Ion Talianu

Teatrul Comedia: 1945 - 1947

• „Primăvara a venit" de John van Druten, regia Sică Alexandrescu
• „Racheta spre lună" de Clifford Odets, regia Marietta Sadova
• „Vis de secătură" de Mircea Ștefănescu, regia W. Siegfried
• „O femeie răpită" de Louis Verneuil, regia Sică Alexandrescu
• „Knock" de Jules Romaine, regia Sică Alexandrescu
• „Sărută-mă imediat" de Tudor Mușatescu și V. Timuș, după Janos Vaszari, regia Ion Talianu
• „Unul cu bani" de George S. Kaufman, regia Sică Alexandrescu
• „Am visat paradisul" de Guido Cantini, regia Sică Alexandrescu
• „Medicul în dilemă" de George Bernard Shaw, regia Sică Alexandrescu

Teatrul Nostru: 1946 - 1947

• „Viața începe mâine" de Marc Gilbert Sauvajon, regia Val Mugur

Teatrul Municipal: 1944 - 1945

• „Omul care a văzut moartea" de Victor Eftimiu, regia Sică Alexandrescu
• „Amantul de carton" de Jacques Deval, regia Sică Alexandrescu

Teatrul Maria Filotti (Sărindar): 1942 - 1943

• „Sextet" de Gregor Schmitt, regia Sică Alexandrescu
• „Domnișoara de ciocolată" de Paul Gavault, regia Ion Șahighian
• „D-ra Butterfly" de Tudor Mușatescu, după Tibor Varady, regia Tudor Mușatescu

Teatrul Majestic: 1940 - 1941

• „Omul care zâmbește" de Luigi Bonelli și Aldo de Benedetti, regia Ion Șahighian
• „Frumoasa aventură" de Gaston de Caillavet și Robert de Flers, regia Sică Alexandrescu
• „Orașul fără avocați" de Nicola Manzari, regia Ion Iancovescu
• „Banii nu fac nici două parale" de Armando Curcio, regia Sică Alexandrescu

Teatrul Tudor Mușatescu (Roxy): 1940 - 1941

• „Îmi pare rău de mine" de Mouezy-Eon și Guitton, regia Ion Sava
• „Titanic Vals" de Tudor Mușatescu, regia Tudor Mușatescu

Grădina C.A. Rosetti: 1940

• „Ascultă, Ionescule" de Tudor Mușatescu, după Mirande și Quinson

Teatrul din Sărindar: 1939 - 1940

• „Calul năzdrăvan" de Gherardo Gherardi, regia Ion Iancovescu
• „Aproape de cer" de Julien Luchaire, regia Aurel Ion Maican
• „Figurantul" de Alfred Savoir, regia Ion Iancovescu
• „Domnișoara Butterfly" de Tudor Mușatescu după Tibor Varady, regia Tudor Mușatescu

Teatrul Uranus - Comedia: 1938 - 1939

• „Tinerețe" de Swarkin, regia Muratov
• „Quadratura cercului" de Valentin Kataiev, regia Victor Ion Popa
• „Zile vesele după război" de Mihail Sadoveanu, regia Victor Ion Popa
• „Jederman" de Hugo von Hoffmanstall, regia Victor Ion Popa

Liedertafel - Alhambra - Regina Maria: 1937 - 1938

• „Molima" de Ion Marin Sadoveanu
• „Pescuitorul de umbre" de Jean Sarment, regia Sergiu Dumitrescu
• „Crimă și pedeapsă" de Gaston Bary, după Fiodor Mihailovici Dostoievski, regia Mihai Zirra (Debut)

Filmografie:

• O noapte furtunoasă (1943) - arhivarul de judecatorie Rica Venturiano
• Visul unei nopți de iarnă (1946) - Milica Dumitrescu
• Răsună valea (1949) - Niky
• Bulevardul “Fluieră Vântu” - scurt metraj (1950)
• Lanțul slăbiciunilor (1952)
• Vizita (1952) - Domnul cu scrisoarea
• Arendașul român (1952)
• O scrisoare pierdută (1953) - Agamemnon Dandanache
• Afacerea Protar (1955) - Profesorul Andronic
• Casa de pe strada noastră (1957) - voce
• Momente "Caragiale" - Tren de placere (1958) - Mihalache Georgescu
• Două lozuri (1960) - voce
• Directorul nostru (1960) - voce
• Bădăranii (1960) - Felippetto
• Celebrul 702 (1962) - Cheryl
• Lanterna cu amintiri (1963)
• Pași spre lună (1964) - Călătorul
• Castelanii (1966)
• Șeful sectorului suflete (1967) - meteorologul Gore
• Realitatea ilustrată (Serial TV) (1969)
• Explozia (1972) - Profesorul Luca
• Întoarcerea lui Magellan (1974) - profesorul
• Agentul straniu (1974)
• Când trăiești mai adevărat (1974)
• Tată de duminică (1975) - procurorul Grigore Manta
• Povestea dragostei (1976) - povestitor
• Singurătatea florilor (1976) - medicul Ovidiu Pavel
• Cuibul salamandrelor (1976) - Profesorul Luca
• Instanța amână pronunțarea (1976)
• Premiera (1976) - dirijorul Mihai Dan, soțul directoarei
• Povestea dragostei (1977) - povestitor
• Brațele Afroditei (1978)
• Aurel Vlaicu (1977) - Ilarie Chendi
• Iancu Jianu, zapciul (1980)
• Rețeaua „S” (1980) - colonelul de Securitate, Dumitrescu
• Iancu Jianu, haiducul (1981)
• Întoarcere la dragostea dintâi (1981)
• Galax, omul păpușă (1983)
• Horea (1984)
• Trahir (1993) - Vlad
• Urmașii Marelui Anonim (1997)
• După-amiaza unui torționar (2001) - Profesorul
• Măria Sa, Birlic! (2010) - el însuși
• Mari actori romani (2008) - voce
• Medalia de onoare (2010) - Ion I. Ion

Televiziune:

• „Al matale, Caragiale", regia Mircea Cornișteanu, 2002
• „Cui i-e frică de Virginia Wolf?" de Edward Albee, regia Olimpia Arghir, 1995
• „Amadeus" de Peter Shaffer, regia Dinu Cernescu
• „Aventură sub pământ" de Ion Băieșu, regia Sergiu Ionescu, 1982
• „Titanic vals" de Tudor Mușatescu
• „Supeul" de Jean Claude Brinsville
• „Mușatinii"
• „Harvey" de Mary Chase
• „Tren de plăcere" de I.L. Caragiale
• „Momente Caragiale" după I.L. Caragiale
• „Conu Leonida" după I.L. Caragiale
• „Marii Artiști pe Micul Ecran"

Teatru radiofonic:

Apollon de Bellac – de Jean Giraudoux

Bădăranii – de Carlo Goldoni

Ce ştia satul – de I. Valjan

Cei trei muşchetari – de Alexandre Dumas

Colegi de promoţie – de Eugene Labiche

Comisarul şi înalta societate –  de Robert Lamoureux

Copacii mor în picioare – de Alejandro Casona

Cyrano de Bergerac – de Edmond Rostand

D’ale carnavalului – de I.L. Caragiale

Dansul milioanelor – de Victor Eftimiu

Don Quijote - de Yves Jamiaque

Escu – de Tudor Muşatescu

Fii cuminte, Cristofor – de Aurel Baranga

Greşelile unei nopţi – de Oliver Goldsmith

Încurcă-lume – de A. D. Herz

Minunile Sfântului Sisoe – de George Topârceanu

Nud cu vioara – de Noel Coward

Numele Trandafirului – de Umberto Eco

Nunta lui Figaro – de Beaumarchais

O glumă cu urmări neprevăzute – de Pierre Trachet

O noapte furtunoasă – de I. L. Caragiale

Ocolul Pământului în 80 de zile – de Jules Verne

Omul care a văzut moartea – de Victor Eftimiu

Opinia publică – de Aurel Baranga

Oraşul fără avocaţi – de Nicola Manzari

Paharul prieteniei – de Charles Maître

Patima roşie – de Mihail Sorbul

Plicul – de Liviu Rebreanu

Revizorul - de N.V. Gogol

Salariul gloriei – de Clifford Odets

Scafandrierii –  de Tudor Muşatescu

Secretul unui om de zăpadă – de Constantin Brăescu

Tapaj nocturn – Marc Gilbert Sauvajon

Titanic-vals – de Tudor Muşatescu

Topaze – de Marcel Pagnol

Tren de plăcere – de I.L.Caragiale

Un week-end de adio – de Marc Gilbert Sauvajon

Vizită pe o mică planetă – de Gore Vidal

Voiajorul – de Maurice Druon

Volpone - de Ben Johnson

Radu Beligan este cunoscut și în calitate de regizor de teatru.

• „Egoistul" de Jean Anouilh, 2004
• „De partea cui ești?" de Ronald Harwood, 1996
• „O scrisoare pierdută" de I.L. Caragiale, 1979
• „Poveste din Irkutsk" de Aleksei Arbuzov, 1960
• „Sălbaticii" de Serghei Mihailovici Mihalkov, 1959
• „Doctor fără voie" de J.B.P. Molière (co-regie cu Sică Alexandrescu), 1955
• „Straini in noapte"de Eric Assous,2007

Este și autor:

• 2013 - „Între acte"
• 2001 - „Note de insomniac"
• 1978 - „Luni, Marți, Miercuri..."
• 1968 - „Pretexte și subtexte"

Activități:

• Profesor la Institutul de Teatru și Film: 1950 - 1965
• Director al Teatrului de Comedie din București: 1961 - 1969
• Director al Teatrului Național București: 1969 - 1990
• Președinte activ (1971) și apoi Președinte de onoare pe viață (1977) al Institutului Internațional de Teatru
• Autorul mesajului internațional pentru Ziua Mondială a Teatrului: 27 martie 1977
• Co-președinte, cu Yehudi Menuhin, al Festivalurilor Internaționale de Teatru și Muzică organizate de UNESCO: 1971 - 1978
• Membru al Cartelului Internațional de Teatru: 1967
• Membru în Consiliul Superior al Teatrului Națiunilor, sub președinția lui Pierre Moinet, directorul general al artelor și literaturii din Ministerul Afacerilor Culturale al Franței
• Membru al Academiei Le Muse din Florența
• Semnatar al Apelului Artiștilor pentru Securitate și Cooperare în Europa, Helsinki, 1985

Conform dezvăluirii ziarului tabloid Libertatea, făcută publică în data de 29 octombrie 2011, Radu Beligan a „reclamat” instituției de opresiune că Televiziunea Română a transmis piesa de teatru O scrisoare pierdută în regia lui Liviu Ciulei, și nu varianta regizată de el. Acea reclamație apare sub forma unei note în Cartea Albă a Securității, de Virgil Măgureanu 1982, cu numărul 296, „colectată” de către Gheorghe Dănescu, persoană ce îndeplinea rolul de conducător al Securității Municipiului București. Conform acesteia, actorul Radu Beligan, artist al Poporului și director al Teatrului Național din București își exprimă nemulțumirea vis-a-vis de piesa de teatru în cauză, pe motivul că Liviu Ciulei a întors spatele țării și a emigrat în străinătate (1980). După părerea lui, tinerimea română nu are ce învăța din piesa lui Ciulei, care se constituie într-o „crimă pentru actul de cultură în sine”

Premii și distincții:

Radu Beligan (în centru), alături de George Ivașcu și Victor Rebengiuc, primind o stea pe Walk of Fame București

Prin Decretul nr. 43 din 23 ianuarie 1953 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Romîne, actorului Radu Beligan i s-a acordat titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Romîne „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă și pentru activitate merituoasă”.^[13]

A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa I (1967) „pentru activitate îndelungată în teatru și merite deosebite în domeniul artei dramatice”.^[14]

• Decorația Regală „Nihil Sine Deo”, acordată de Alteța Sa Regală Principesa Margareta a României, în numele Majestății Sale Regelui Mihai I, la 12 mai 2013, într-o ceremonie desfășurată la Castelul Peleș^{[15] [16][17]}
• Membru de Onoare al Academiei Române, drept recunoaștere a activității în domeniul artei, 2004
• Decorat cu Ordinul Drapelul Iugoslav cu steaua de aur și colan
• Decorat cu Ordinul Serviciul Credincios „Mare Ofițer"
• Doctor Honoris Causa al Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale", 2003
• Trofeul „România 2000", 2003
• Marele Premiu acordat de Guvernul României, în cadrul Premiilor Naționale de Teatru, 2002
• Președintele Franței, Jacques Chirac a semnat Decretul prin care Radu Beligan este numit în grad de Ofițer al Ordinului Național al * * Legiunii de Onoare, 2002
• Premiul revistei „Moftul Român", 2001
• Premiul Revistei „Flacăra", 2000
• Trofeul Eugene Ionesco, 1999
• Premiul Fundației TOFAN, 1998
• PRIX 14 JUILLET 1998 al Ministerului de Externe din Franța
• Premiul Academiei Române, 1997
• Premiul Galei UNITER - Trofeul Dionysos, 1995-1996
• Doctor Honoris Causa al Academiei „George Enescu" din Iași, 1994
• Doctor Honoris Causa al Academiei George Enescu
• Marele Premiu al Centrului de cultură "George Apostu" din Bacău - 1993
• Premiul Academiei „Le Muse" din Florența, 1980

Distincții[modificare | modificare sursă]

• Artist Emerit 1953;
• Artist al Poporului 1962;
• Premiul Academiei "Le Muse" din Florența 1980;
• Premiul Galei UNITER – Trofeul Dionysos 1995 - 1996;
• Premiul Academiei Române, 1997;
• Premiul Fundației Tofan, 1998;
• Prix 14 Juillet al Ministerului de Externe al Franței, 1998;
• Trofeul Eugene Ionesco, 1999;
• Doctor Honoris Causa al Academiei de Arte "George Enescu";
• Cetățean de onoare al municipiilor Iași și Bacău.
• Doctor Honoris Causa al Universitatii Naționale de Artă Teatrală si Cinematografica 'I. L. Caragiale' București
• Doctor Honoris Causa al Universității „Ovidius” Constanța
• Cetățean de Onoare al Municipiului Bacău - Teatrului de Vară din Bacău i se atribuie denumirea "Radu Beligan" - 2008

Radu Beligan
Date personale
Născut	14 decembrie 1918[1][2][3]  Filipești, Bacău, România
Decedat	20 iulie 2016 (97 de ani)[4][2][3]  București, România
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Copii	Anamaria Beligan

·         1922: Nikolai Basov, fizician rus, laureat al Premiului Nobel (d. 2001). Nikolai Ghenadievici Basov (14 decembrie 1922 – 1 iulie 2001), fizician sovietic, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică împreună cu Aleksandr Prohorov și Charles Hard Townes, pentru munca lor de pionierat în domeniul maserilor și laserilor.

·         1922: Beatrice Bednarik, pictoriță și graficiană româncă. Beatrice Bednarik (n. 14 decembrie 1922, București), pictoriță și graficiană română, cercetătoare de istorie a artei la Muzeul Național de Artă. Este fiica artiștilor plastici Elena Alexandra Barabaș Bednarik și Ignat Bednarik (membri fondatori ai Sindicatului Artelor Frumoase din România). Din anul 1974 este membră a Socetății Franceze de Istorie a Artei din Paris.

·         1924: Raj Kapoor, regizor și actor indian (d. 1988)

·         1932: Gheorghe Constantin (n. 14 decembrie 1932, București – d. 9 martie2010, București), poreclit „Profesorul”^[1] a fost un fotbalist român. Este considerat un simbol al Stelei București.

Constantin a debutat la echipa de tineret a Unirii Tricolor, și, la scurt timp după interzicerea echipei, a semnat cu Venus UCB. Avea să joace un singur an pentru această echipă. A jucat pentru o scurtă perioadă de timp la Avântul Reghin și la CFR Iași, după care a semnat un contract cu Steaua București. A jucat 15 ani la acest club, marcând 149 de goluri. A jucat ultimul an din cariera de profesionist la echipa turcă Kayserispor.

În tinerețe a fost poreclit "Crăcănel" și "Corcodel".^[3]

A jucat 39 de meciuri pentru România, marcând 12 goluri. Debutul său în echipa națională s-a produs într-un meci împotriva Serbiei, în care Echipa națională de fotbal a României a fost compusă numai din jucători de la Steaua.

Gheorghe Constantin a fost unul dintre cei mai buni jucători ai echipei naționale. O adevărată dramă a constituit-o însă pentru el ratarea unei lovituri de la 11 metri în meciul cu Echipa națională de fotbal a Ungariei din sferturile de finală ale turneului de fotbal de la Jocurile Olimpice de vară din 1964.^[4][5][6] Echipa de fotbal a României ajunsese până în sferturile de finală ale Turneului olimpic de fotbal, cea mai bună performanță a fotbaliștilor români la Jocurile Olimpice. În sferturi a întâlnit Ungaria, partida desfășurându-se pe 18 octombrie 1964, la Yokohama. La scorul de 0-0, echipa română a beneficiat de un penalti, executat de Constantin: portarul Ungariei, Antal Szentmihályi l-a apărat însă. Până la final echipa maghiară a revenit și a marcat două goluri, eliminând astfel echipa României (de remarcat că Ungaria a ieșit campioană la fotbal la acea ediție a Jocurilor Olimpice).

După revenirea din Turcia a fost numit antrenor secund la Steaua. A fost antrenor principal în 1973, dar după puțin timp a plecat la Bacău. După Bacău a antrenat și pe FCM Galați, dar în 1978 s-a întors la Steaua. A câștigat Cupa României cu Steaua, dar a plecat la Politehnica Iași. În 1983 a fost numit antrenor al echipei a doua a Stelei, Steaua Mecanică Fină București. După doar un an, a plecat la Gloria Buzău.

Gheorghe Constantin

·         1932 - S-a născut Charlie Rich, muzician country american.

·         1932 - S-a născut dramaturgul Dumitru Solomon („Transfer de personalitate”, „Socrate”, „Diogene”, „Ţara lui Abuliu”) (m.10.02.2003).

* 1942: Iuliu Falb (n. 14 decembrie 1942, Timișoara, România – d. 2009) a fost un scrimer român specializat pe floretă, campion mondial pe echipe în 1967 și laureat cu bronz la Campionatele Mondiale din 1969 și din 1970, tot pe echipe. A participat la trei ediții ale Jocurilor Olimpice: Tōkyō 1964, México 1968, München 1972.

·         1943 - S-a născut Frank Allen, basist şi vocalist britanic (The Searchers).

·         1946: Aura Urziceanu (n. 14 decembrie 1946, București) este o cântăreață și compozitoare de jazz din România, considerată una dintre cele mai importante voci românești ale genului; în acest sens, jazzologul și interpretul Mihai Berindei o numește o „cântăreață autentică de jazz de clasă internațională”.^[2] În primii săi ani de activitate a interpretat muzică ușoară, iar mai târziu a abordat și repertoriul de muzică populară românească.

Aura Urziceanu s-a născut în anul 1946 la București. Părinții ei se numeau Jana și Nelu Urziceanu.^[3] La vârsta de cinci (după alte surse, patru^[4]) ani a început să studieze vioara sub îndrumarea tatălui ei.^[5] Mai târziu absolvă clasa de canto de muzică ușoară condusă de profesoara Florica Orăscu la Școala Populară de Artă din București.^[4][6]

Își face debutul la Radiodifuziunea Română în 1959, cu piesa „Vreau să cânt și eu la televizor”. Câțiva ani mai târziu interpretează la Televiziune compoziția „Soarele e-ndrăgostit de Mamaia”,^[5] scrisă de Dinu Șerbănescu pe versurile lui Aurel Felea și prezentată anterior la prima ediție (1963) a Festivalului de Muzică Ușoară de la Mamaia.^[7]

În primii ani, tânăra Aura Urziceanu interpretează muzică ușoară în case de cultură.^[4] Se face remarcată în cadrul unui concert de interpreți amatori cuprins în programul ediției cu numărul trei (1965) a Festivalului de la Mamaia, unde cântă într-o manieră liberă piesa „La tine mi-e gândul”, semnată de compozitorul Petre Firulescu. În același an, își face prima apariție pe o scenă mare la Sala Palatului din București, unde interpretează două numere dintr-un spectacol de revistă al Teatrului Satiric-Muzical „Constantin Tănase”: „Zâmbiți, vă rog” și „Oglinda dragostei”, ambele compuse de Edmond Deda.^[8]

Primul recital de jazz al Aurei Urziceanu are loc la Student Club

Aura Urziceanu în anii 1960.

În primăvara lui 1966, cântăreața este distribuită în spectacolul Jazz–jazz–jazz, prezentat la Teatrul Evreiesc de Stat, alături de pianistul János Kőrössy, contrabasistul Johnny Răducanu, bateristul Miki Mănăilă și balerinele Miriam Răducanu și Cecilia Hoppe.^[9] Se face remarcată în jazz cu o adaptare a Rapsodiei române nr. 1 de George Enescu.^[4]

Interpreta susține turnee în compania celor mai prestigioase orchestre românești de jazz și de muzică ușoară.^[10] În continuare concertează în țară, apoi din nou în Uniunea Sovietică (1968) și înapoi în țară, cu pianistul Horia Ropcea. Urmează concerte împreună cu Edmond Deda la pian, susținute la sala „Dalles” și la Teatrul „Ion Vasilescu” din capitală.^[4]

În 1972, Aura Urziceanu își face debutul internațional pe scena de la Carnegie Hall (New York) cu formația pianistului și șefului de orchestră american Duke Ellington. Va mai cânta alături de alte nume importante ale muzicii de jazz, precum cântăreața Ella Fitzgerald, pianiștii Bill Evans, Ahmad Jamal și Hank Jones, șeful de orchestră Quincy Jones, trompetiștii Dizzy Gillespie și Thad Jones, saxofonistul Paul Desmond, chitaristul Joe Pass și bateristul Mel Lewis.^[10]

Efectuează turnee și în Australia, Brazilia, Bulgaria, Franța, Germania, Italia, Japonia, Polonia, Regatul Unit, Statele Unite ale Americii etc. Face parte din juriile unor concursuri internaționale desfășurate la New York și Toronto (Canada).

Aura Urziceanu însoțește în 1966 o orchestră de muzică ușoară reunind formațiile János Kőrössy și Bebe Prisada într-un turneu sovietic. Cântăreața se bucură de o apreciere deosebită din partea publicului.^[6]

La cea de a cincea ediție (1969) a Festivalului de la Mamaia, ea primește premiul al doilea pentru interpretare.^[11] Doi ani mai târziu, o echipă formată din Aura Urziceanu, Aurelian Andreescu și Mihaela Mihai cucerește Cupa Europei la Festivalul Internațional al Cântecului de la Knokke-Heist (Belgia), iar Urziceanu este numită cântăreața festivalului.^[10][12]

Aura Urziceanu colaborează cu ansamblul condus de Richard Oschanitzky, atât pe scenă, cât și în studiourile de înregistrare; împreună realizează și muzică de film.

În 1968, la doar câțiva ani de la debutul cântăreței pe scenă, Edmond Deda îi caracteriza prestația astfel: „dotată cu un excepțional simț al improvizației de jazz, cu un swing și o deosebită muzicalitate, tânăra Aura Urziceanu – vocalmente în dezvoltare – este azi una din speranțele școlii interpretative a muzicii ușoare românești”.

Unii autori au susținut că artista ar avea o origine etnică romă,^[13][14] afirmația apărând și în unele studii despre cultura romilor.^[15] În octombrie 2010, blogul cântăreței și agenția de știri Optimal Media au criticat gestul editorilor de la Wikipedia în limba română de a publica un număr de referințe susținând afirmația respectivă,^[16][17] care a fost de altfel negată categoric pe blog.^[16] În primăvara anului 2011, în urma primirii unor mesaje de amenințare și injurii din partea unui anonim (identificat ulterior cu un tânăr din localitatea Codlea) și redeschizând disputa din toamnă (sub justificarea că materialul defăimător nu fusese șters de pe Wikipedia), Radu Mușetescu, reprezentantul artistei în România și al Fundației Culturale „Aura Urziceanu”, a anunțat pe canalele electronice de comunicare dedicate acesteia și în dialog cu jurnaliștii mai multor agenții de presă că artista va „renunța definitiv la contactul cu Țara Românească [sic!]”.^{[18][19][20][21][22][23]} În replică, unul dintre editorii implicați în conflictul cu Wikipedia a prezentat politicile editoriale care au permis apariția și păstrarea informației controversate pe site, aducând, de asemenea, dovezi că unele acuzații făcute de Mușetescu sunt false.^[18] Ca reacție la vestea protestului public demarat de cântăreață, câțiva colegi de scenă și prieteni ai acesteia au dat declarații în care și-au exprimat solidaritatea.

Aura Urziceanu
Date personale Alte nume Aura Borealis[1] Gen muzical jazz, muzică ușoară, muzică populară

·         1946: Jane Birkin, actriță de origine britanică. S-a stabilit in Franta si este cunoscută ca muza compozitorului lui Serge Gainsbourg care i-a scris o serie de albume.

·         1946 - S-a născut Joyce Vicent, vocalist american (Dawn).

·         1947: Károly Kerekes (n. 14 decembrie 1947, Târgu Mureș) este un fost deputat român ales în județul Mureș pe listele partidului UDMR în legislaturile 1990-1992, 1992-1996, 1996-2000, 2000-2004, 2004-2008, 2008-2012, 2012-2016. În februarie 2015, Kerekes a fost condamnat definitiv de instanța supremă la 1 an și șase luni de închisoare cu suspendare pentru conflict de interese, după ce și-a angajat soția și fiul în biroul parlamentar.^[1] Károly Kerekes a absolvit Facultatea de Drept Cluj-Napoca, Universitatea Babeș-Bolyai. În cadrul activității sale parlamentare, Károly Kerekes a fost membru în următoarele grupuri parlamentare de prietenie:

• în legislatura 1990-1992: Statul Israel, Republica Italiană, Australia, Ungaria, Regatul Spaniei;
• în legislatura 1996-2000: Republica Cipru, Republica Lituania;
• în legislatura 2000-2004: Republica Algeriană Democratică și Populară, Statul Israel, Regatul Suediei;
• în legislatura 2004-2008: Republica Austria, Islanda, Republica Islamică Iran, Statele Unite Mexicane;
• în legislatura 2008-2012: Republica Estonia, Republica Franceză-Adunarea Națională, Republica Italiană, Republica Arabă Egipt;
• în legislatura 2012-2016: Republica Franceză-Adunarea Națională, Republica Italiană.

·         1947 - S-a născut Patty Duke (Anna Maria Patricia Duke Astin), actriţă şi cântăreaţă americană.

·         1948: Bogdan Nicolae Niculescu-Duvăz, politician român

·         1949: Cliff Williams, chitarist de origine britanică (AC/DC)
* 1949: Nicolae Cernomaz (n. 14 decembrie 1949, satul Țiganca, raionul Cantemir) este un diplomat din Republica Moldova, care a îndeplinit funcția de ministru de stat (1997-1999) și apoi de ministru al afacerilor externe al Republicii Moldova (2000-2001). În perioada 2003 - 2005 a fost Ambasador Republicii Moldova în Ucraina, iar între 1999–2000 Ambasador al Republicii Moldova în Ungaria, și prin cumul în Croația și Cehia.
* 1951: Iurie Sadovnic (n. 14 decembrie 1951, Jura, raionul Rîbnița, RSSM) este un muzician și cântăreț de muzică ușoară și folk din Republica Moldova. Este bine-cunoscut pentru stilul său de interpretare în care pune accentul pe chitară. A activat ca solist al formațiilor vocal-instrumentale „Haiducii din Susleni”, formația „Haiducii” a Institutului de Arte (1968—1973), formația „Sonor” (1973—1976), formația de jazz din Nikolaev (în perioada serviciului militar, 1970—1972), „Contemporanul” (1977-1978) și „Bucuria” (1979-1982) ale Filarmonicii din Chișinău.^[1] În 1983 a fondat formația „Legenda”, care a activat până în 1993. Fost membru PCUS.

În 1999 a lansat volumul de poezie „Am să plec în Codru verde”.

A fost distins cu titlul de Artist emerit al RSSM (1984), cu Medalia „Meritul Civic” (1993), cu medalia „Mihai Eminescu” (2000)^[2] și cu titlul de Artist al Poporului al Republicii Moldova (2011)^[3] și Ordinul Republicii (2015).

Iurie Sadovnic

* 1954: Tiberiu-Aurelian Prodan (n. 14 decembrie 1954, Siret, jud. Suceava) este un fost senator român în legislaturile 2004-2008 și 2008-2012, ales în județul Suceava pe listele partidului PNL. Tiberiu-Aurelian Prodan a devenit senator independent din octombrie 2009. În cadrul activității sale parlamentare în legislatura 2004-2008, Tiberiu-Aurelian Prodan a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Turkmenistan, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Statul Israel, Bosnia și Herțegovina. Tiberiu-Aurelian Prodan a înregistrat 116 de luări de cuvânt în 78 de ședințe parlamentare și a inițiat 21 de propuneri legislative, din care 3 au fost promulgate legi. Tiberiu-Aurelian Prodan a fost membru în comisia pentru muncă, familie și protecție socială (din feb. 2007), în comisia specială pentru modificarea și completarea Regulamentului Senatului (din mar. 2007) și în comisia pentru administrație publică, organizarea teritoriului și protecția mediului (până în feb. 2007).

În legislatura 2008-2012, Tiberiu-Aurelian Prodan a fost membru în comisia pentru muncă, familie și protecție socială (din feb. 2007) - Președinte, în comisia specială pentru modificarea și completarea Regulamentului Senatului (din mar. 2007) și în comisia pentru administrație publică, organizarea teritoriului și protecția mediului (până în feb. 2007). Tiberiu-Aurelian Prodan a înregistrat 5 de luări de cuvânt în ședințe parlamentare și a inițiat 25 de propuneri legislative, din care 5 au fost promulgate legi.

·         1960: Florin Iordache (n. 14 decembrie 1960, Caracal, România) este un politician român, membru al Parlamentului României, din partea PSD. A fost președinte al Camerei Deputaților, între 13 iunie–21 decembrie 2016, după revocarea lui Valeriu Zgonea și până la alegerea lui Liviu Dragnea. Între 4 ianuarie și 9 februarie 2017 a fost ministru al Justiției în guvernul condus de Sorin Grindeanu. A demisionat după protesteleîmpotriva unei ordonanțe de guvern promovate de el și care modifica Legea nr. 286/2009 privind Codul penal și Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală.^[3] Din 4 aprilie 2017, Florin Iordache este vicepreședinte al Camerei Deputaților.^[4]

Înainte de a intra în politică, Florin Iordache a lucrat ca inginer la Fabrica de Mobilă Caracal, după Revoluție fiind director al SAFAR SF6 Caracal.
Florin Iordache este absolvent al facultăților de Mecanică și Drept ale Universității din Craiova, are cursuri postuniversitare de administrație, un masterat în administrație, cursuri postuniversitare de dreptul afacerilor la Universitatea „Nicolae Titulescu” din București, cursuri postuniversitare la Colegiul Național de Apărare, un doctorat în relații economice internaționale și cursuri postuniversitare la Institutul Diplomatic Român.
Pe 16 ianuarie 2017, Newsweek a publicat o analiză a tezei de doctorat intitulată „Impactul corporațiilor transnaționale asupra proceselor de integrare economică a României în UE”, susținută de Florin Iordache la Universitatea Liberă Internațională din Moldova (ULIM).^[7] Potrivit acestei analize, Iordache a plagiat blocuri mari de text, fără să indice sursa și fără să folosească ghilimelele, din numeroase surse, majoritatea acestora fiind neacademice.^[7] ULIM este cunoscută în comunitatea educațională din Republica Moldova ca o „fabrică de diplome”

Activitatea politică a lui Florin Iordache a început în 1996, la Caracal, când a intrat în PSDR, în același an fiind ales și viceprimar al municipiului Caracal, fotoliu pe care l-a ocupat până în 2000.^[10] Odată cu fuziunea PSDR cu PDSR, Florin Iordache a devenit social-democrat și a candidat pe listele acestui partid pentru Camera Deputaților în 2000.^[10] A obținut atunci primul mandat de deputat. A obținut următorul mandat pentru Camera Deputaților în 2004, apoi încă un mandat în 2008, reînnoit în 2012.^[10]

În cadrul PSD a fost președinte și vicepreședinte al organizației Olt. Potrivit declarației de interese, Florin Iordache este vicepreședinte al Asociației Generale a Vânătorilor și Pescarilor Sportivi din România și arbitru la Curtea de Arbitraj Internațional.^[5] Din iunie 2016 și până la încheierea mandatului Parlamentului, Florin Iordache a fost președinte interimar al Camerei Deputaților, urmare a revocării lui Valeriu Zgonea din această funcție.^[11] Până în februarie 2015, a ocupat funcția de președinte al Comisiei pentru muncă și protecție socială. A fost membru în Comisia pentru regulament și în Comisia juridică, de disciplină și imunități.^[12]

În calitate de deputat PSD, Florin Iordache s-a remarcat prin mai multe proiecte de legi menite să slăbească justiția.^[13] Iordache a propus, în 2013, modificarea Legii nr. 51/1991, prin care procurorii nu mai pot utiliza în dosarele de corupție interceptările realizate pe mandate de siguranță națională.^[13] Florin Iordache se numără printre inițiatorii legii care le asigură avocaților superimunitate.^[13] În decembrie 2013, Florin Iordache a fost prezentat de presă ca parlamentarul care a coordonat în Parlament modificările aduse Codului penal de Comisia juridică a Camerei Deputaților și aprobarea proiectului de lege privind amnistia și grațierea

Florin Iordache

Florin Iordache la Summitul Parlamentar Informal de la Bratislava din 7 octombrie 2016 Ministru al Justiției În funcție 4 ianuarie 2017 – 9 februarie 2017 Prim-ministru Sorin Grindeanu Precedat de Raluca Prună Succedat de Tudorel Toader Președinte al Camerei Deputaților Interimar În funcție 13 iunie 2016 – 20 decembrie 2016 Precedat de Valeriu Zgonea Succedat de Liviu Dragnea Membru al Camerei Deputaților Deținător actual Funcție asumată 11 decembrie 2000[1]

* 1960: Florian Nicolae (n. 14 decembrie 1960) este un deputat român, ales în 2012 din partea Partidului Social Democrat.

* 1966: Bogdan Hrib (n. 14 decembrie 1966, București) este un scriitor, editor, fotograf și jurnalist român. În anul 1993 a înființat Editura Tritonic^[1]. Ca scriitor este cunoscut pentru seria polițistă Stelian Munteanu
.Bogdan Hrib s-a născut pe 14 decembrie 1966 în București. A absolvit Facultatea de Construcții Civile, dar n-a lucrat niciodată în domeniu. La începutul anilor '90 a publicat o serie de fotoreportaje și anchete în diferite ziare și reviste^[3], iar în 1992 și-a deschis o agenție de publicitate^[4].

În 1993 a fondat editura Tritonic, în cadrul căreia a publicat mulți autori români și a pus bazele unor serii polițiste, de ficțiune, science fiction și fantasy^[1][3]. În anii care au urmat a colaborat cu diferite universități, susținând prelegeri despre editarea de carte, relații publice și fotojurnalism. În 2008 a devenit consilier editorial la Crime Scene Publishing, iar între 2010 și 2012 a ocupat aceeași funcție la Publicațiile Flacăra^[4].

Bogdan Hrib este membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Asociației Profesioniștilor în Relații Publice, cadru didactic asociat la Facultatea de Management din SNSPA^[1], iar în 2010 a devenit vicepreședinte al clubului Romanian Crime Writers^[4]. Începând cu anul 2011 se ocupă de coordonarea festivalului Mystery & Thriller organizat la Râșnov

Gustul pentru literatură i-a fost deschis de biblioteca părinților săi. A început să scrie de când era în clasa a șasea, prima încercare literară fiind inspirată de romanul Doi ani de vacanță a lui Jules Verne. Descoperirea literaturii SF la determinat ulterior să frecventeze cenaclul bucureștean "Solaris"^[5].

În 2007 publică primul roman al seriei polițiste Stelian Munteanu, Filiera grecească^[6]. Protagonistul seriei este un aventurier pasionat de arme și muniții, comparat de unii critici cu Sherlock Holmes sau Hercule Poirot^[7]. Au urmat Blestemul manuscrisului^[8] (2008), scris în colaborare cu Răzvan Dolea și Somalia, Mon Amour^[9] (2009), scris în colaborare cu Sofia Matei. Al patrulea roman al seriei, Ucideți generalul^[10] (2011), a apărut în același an și în limba engleză la ProFusion Publishers, sub titlul Kill the General^[4].

În 2012, Bogdan Hrib lasă deoparte seria care l-a consacrat^[2] și publică un thriller la editura Cartea Românească, intitulat Ultima fotografie. Spre deosebire de precedentele creații, acesta nu este un roman polițist, autorul explorând prin intermediul lui noi direcții literare^[11]. Caracterizat ca „o carte a mântuirilor parțiale și a trăirilor intense din partea cititorului”^[12], romanul spune povestea unui fotoreporter care fuge de lumea în care a avut parte de dezamăgiri^[13].

Volumul de povestiri 3+1 (2013)^[14] anunță revenirea la seria Stelian Munteanu, în cadrul căreia autorul declara că pregătește un ultim roman^[2]. Acesta a apărut în 2016 sub titlul Patimile doamnei ministru.

Bogdan Hrib a compus și un volum de rețete, Salad Bar, pe care l-a publicat sub pseudonim

Romane

Seria Stelian Munteanu

• Filiera grecească aka Crimă la Paralia (2006) - reeditat în 2007, 2009 și 2015
• Blestemul manuscrisului (2008) - în colaborare cu Răzvan Dolea, reeditat în 2012 și 2016
• Somalia, Mon Amour (2009) - în colaborare cu Sofia Matei, reeditat în 2016
• Ucideți generalul (2011) - reeditat în 2016
• Patimile doamnei ministru (2016)

Alte romane

• Ultima fotografie (2012) - reeditat în 2015
• Terapie pentru crimă (2014) - în colaborare cu Kiki Vasilescu, novelizarea filmului omonim

Volume de povestiri

• 3+1 (2013) - conține trei povestiri din seria Stelian Munteanu
• Vânătoare de asfințituri pe Strada 42 (2015) - conține povestirile din volumul 3+1 și o povestire inedită

Antologii și volume colective

• Romania Noir. O antologie de povestiri mystery & thriller (2011) - în colaborare cu George Arion
• Domino (2017) - în colaborare cu Lucian-Dragoș Bogdan, Teodora Matei, Daniel Timariu și Anamaria Ionescu

Volume traduse

• The greek connection (2011)
• Kill the General (2011)

* 1968: Florin Chilian (n. 14 decembrie 1968, București, România) este un muzician, compozitor, interpret, chitarist și jurnalist român.

Provine dintr-o familie dezorganizată, părinții fiind despărțiți. De mic s-a confruntat cu nevoile și lipsurile.
Are o soră mai mare, Mihaela, de care a fost separat în copilărie și cu care s-a reîntâlnit în adolescență.^[1][2]

La vârsta de 12 ani se orientează către sport. Se înscrie la Clubul de ciclism Stirom București unde ajunge multiplu campion național de ciclism între anii 1981-1985 la probele șosea, pistă, contratimp individual și pe echipe. Cariera de ciclist de înaltă performantă avea și ea constrângerile ei ca de exemplu faptul că ar fi trebuit să-și continue studiile liceale la seral pentru a putea participa la antrenamentele intensive.

A absolvit liceul Matei Basarab din București 1987.^[4][1]
Chilian are doar o diplomă de liceu pe care este mentionată specializarea „mecanic, întreținere mașini și utilaje”.^[2]
Nu are studii muzicale, declarându-se autodidact.

În anul 1985, participând ca spectator la un concert Valeriu Sterian și Compania de sunet, în a cărui deschidere cânta Doru Stănculescu cu a sa melodie Shambala, se simte atras de înțelesurile acelei melodii care îi va schimba viața. Decide să renunțe la cariera sportivă și să învețe să cânte la chitară.

Omul care i-a îndrumat primii pași în muzică a fost un prieten din copilărie, Marcel Condruz, care l-a învățat primele acorduri de chitară.^[1][2]

În cadrul liceului Matei Basarab a facut parte din brigada artistică. Apoi a înființat formația Rubin, participând ca voce și chitară, alături de Mirela Păun(voce și chitară), Adrian Năstase(chitară bas), Dan Cimpoieru(baterie). Cu Rubin și brigada artistică a câștigat Premiul I la Festivalul Național „Cîntarea României” între anii 1984 și 1987.^[1][3]

După treapta a 2-a, în 1985 și după renunțarea la sport, pentru a își asigura traiul s-a angajat ca tehnician la Valeriu Sterian.^[1][3]

Primul său concert solo pe o scenă a fost în 1986 la Clubul Universitas. Atunci Mircea Vintilă i-a împrumutat chitara sa în cadrul unui concert Mircea Vintilă și Valeriu Sterian.^[2]

• În 2001, la 33 de ani, cu prețul unor mari sacrificii financiare personale, reușește să își lanseze primul album „Iubi - Interfața la realitate” care inițial a fost refuzat de toate casele de discuri din România. În cele din urmă reușește să îl pună pe piață cu ajutorul lui Romulus Arhire, la casa de discuri Soft Records. Albumul este foarte bine primit de publicul din zona underground. Cu ajutorul benevol al unui om pe care urma să-l cunoască după mulți ani (Teodorescu Alexandru a.k.a. „Oase” din Buzău ) albumul a devenit foarte cunoscut în lumea underground, Florin Chilian fiind solicitat pentru primul său concert ca artist profesionist în București în anul 2002. Totuși albumul, la epoca sa, nu a fost difuzat de rețelele de radio și televiziune. El conține hiturile „Iubi” și „Chiar dacă”.
• În 2004 semnează un contract cu casa de discuri Roton iar în luna septembrie a aceluiași an lansează cel de-al doilea album „Zece Porunci, raport despre starea națiunii, 1989-2004. Primul pas”, album ce conține hit-ul „Zece”. Albumul este bazat pe interpretarea muzical-laică a celor 10 Porunci biblice, Florin Chilian fiind primul și singurul om care a pus Cele zece porunci pe muzică, de 2000 de ani încoace. Timp de 4 ani, rețelele de radio și televiziune au refuzat difuzarea melodiei „Zece” pe motiv ca acest tip de muzică, doar voce și pian, „țineau de secolul XVI”.^[5] Aceasta până când Giovanni Francesco, managerul canalului MTV România, a decis să difuzeze melodia „Zece” cu riscul de a-și pierde funcția. Succesul a fost instantaneu, melodia Zece ajungând pe prima poziție a topurilor MTV pentru o lungă perioadă de timp. Piesa „Zece” a reușit pâna la urmă să fie difuzată pe toate canalele de radio și TV iar pe YouTube este prima melodie românească ce a reușit să facă primul milion de vizualizări și să atingă ulterior peste 10 milioane de vizualizări.^[5] Artistului i se conferă „Discul de aur” și „Discul de platină” pentru vânzari de către casa de discuri Roton.^[6]
• În 2007 reediteaza primul album „Iubi - Interfață la realitate” și, la o lună de la lansare, i se conferă „Discul de aur” și „Discul de platină” pentru vânzări de către casa de discuri Roton.^[7][8][9]
• În iunie 2010 lansează cel de-al treilea album „Autistul, nu-l mai goniți pe Brâncuși!”, album care în scurt timp atinge un nivel record de vânzari. Artistului i se conferă „Discul de aur” și „Discul de platină” pentru vânzări de către casa de discuri Roton. ^[10]
• În anul 2015 reziliază contractul cu Roton. Își creează propria casă de discuri cu ajutorul artistei Alina Manole.
• În 2017, lansează albumul „Pre@Clasic” la editura „Luna PR & Events”.^[11] Pre@Clasic este o reinterpretare a muzicii clasice, albumul fiind gândit și scris în totalitate pentru cvartet de corzi - muzică de cameră și voce. Prin acest album, el inventează un nou gen muzical ce îmbină pop-ul cu muzica preclasică.^[12][13]

Între anii 2005-2009, la sugestia lui Florian Pittiș, a prezentat la Radio România Tineret o emisiune tip talk-show.^[14]

Între anii 2007-2009, la invitația lui Marius Tucă, a avut propria rubrică în Jurnalul Național, semnând săptămânal un editorial.^[15] A mai semnat editoriale în ziarul Cotidianul.

Florin Chilian este cunoscut drept unul dintre artiștii români care s-a implicat activ și constant în numeroase acte de caritate, mare parte din câștigurile obținute prin muzică fiind donate celor care aveau nevoie.^{[16][16] [17] [18] [19] [20][21]}

Pentru totalitatea operelor sale muzicale este compozitor, textier și interpret.^[22] Este membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România și din Marea Britanie

Florin Chilian

Florin Chilian în concert (2010)

* 1971: Victor Viorel Bologan (n. 14 decembrie 1971) este un șahist din Republica Moldova, mare maestru internațional.
* 1973: Ioan Narcis Chisăliță (n. 14 decembrie 1973) este un senator român, ales în 2016.
* 1975: Vasilică-Cristi Danileț (n. 14 decembrie 1975, Vatra Dornei, județul Suceava) este un judecător din România. A fost membru CSM între ianuarie 2011- ianuarie 2017, ales din partea Judecătoriilor. Înainte de anul 2011 a activat la instanțele din Cluj și Oradea, ultima funcție obținută fiind aceea de vicepreședinte al Judecătoriei Oradea. Cristi Danileț a fost de asemenea membru în echipa ministrului de Justiție Monica Macovei, fiind și fondatorul SoJust.
Cristi Danileț și-a început activitatea ca judecător la Judecătoria Vatra Dornei, în anul 1998. Din 15 mai 2001 a activat ca judecător la judecătoria Cluj Napoca iar din septembrie 2004 ca judecător al Tribunalului Cluj. Între 18 ianuarie 2005 și 21 mai 2007 a fost detașat la Ministerul Justiției fiind numit consilier al ministrului justiției din acea vreme, Monica Macovei. După 22 mai 2007 a revenit la Tribunalul din Cluj, fiind apoi numit vicepreședinte la Judecătoria Oradea.^[2] În perioada ianuarie 2011 - ianuarie 2017, Cristi Danileț a fost membru al Consiliului Superior al Magistraturii, fiind ales în acest organism din partea judecătorilor de la judecătorii.

Cristi Danileț

* 1978: Radu Sîrbu, cunoscut și ca Radu Sârbu, RadU sau Picasso (n. 14 decembrie 1978, în Peresecina, URSS) este un cântăreț și producător muzical român, originar din Republica Moldova, care în prezent activează și locuiește în București. El a devenit cunoscut ca membru al formației O-Zone.

S-a născut în familia lui Gheorghe Costin și Eugenia Stratan. Mama, educatoare și tatăl lucrător în domeniul culturii, în satul Peresecina, raionul Orhei, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste. Numele de Sîrbu l-a preluat de la tatăl vitreg, Alexei Sîrbu, fost pilot. A rămas să locuiască alături de mamă, mutându-se în orașul Orhei. Talentul muzical l-a moștenit de la tatăl său, Gheorghe Costin, care avea și el o voce unică și îl admira în mod deosebit pe Dan Spătaru. Interpreta într-un mod unic melodia acestuia, "Drumurile noastre".

Radu Sîrbu și-a început cariera muzicală în cadrul clubului artistic pentru copii "Picături muzicale", din orașul Orhei. A urmat apoi studii muzicale în Chișinău, acolo unde s-a întâlnit și cu viitorii colegi din trupa O-Zone, Dan Bălan și Arsenie Todiraș.

Radu Sîrbu

* 1981: Mihaela Ani-Senocico (n. 14 decembrie 1981 la Bistrița) este o jucătoare profesionistă de handbal din România și componentă a echipei naționale. În prezent, ea evoluează la clubul HCM Râmnicu Vâlcea, pe postul de centru.
* 1984: Ovidiu Marius Mihalache (n. 14 decembrie 1984 în Iași) este un fotbalist român care joacă pentru CSM Politehnica Iași pe postul de fundaș dreapta.

·         1988: Vanessa Hudgens, interpretă și actriță americană

Decese

* 1542: Iacob al V-lea (n. 10 aprilie 1512 - d. 14 decembrie 1542) a fost rege al Scoției din 19 septembrie 1513 până la moartea sa. A fost fiu al lui Iacob al IV-lea al Scoției.

În ianuarie 1537 s-a căsătorit cu Magdalena de Valois, fiica regelui Francisc I al Franței, care a murit după câteva luni de tuberculoză. S-a căsătorit cu Maria de Guise și a avut cu ea o fiică, pe Maria Stuart. A avut încă 3 fii nelegitimi: Robert Stuart, primul Conte de Orkney, fiu al lui Euphame Elphinstone; John Stuart n.cca 1531-d. noiembrie 1563, fiu al Elisabetei Carmichael; și James Stewart, primul Conte de Moray, fiu al Margaretei Erskine, viitorul regent al Scoției. În 1542, fiica sa, Prințesa Maria Stuart, în vârstă de doar șase sau șapte zile a devenit regină a Scoției.

Iacob al V-lea

Rege al Scoției

Părinți James IV of Scotland[*] Margareta Tudor  Frați și surori Margaret Stewart[*] Margaret Douglas[*] Lady Janet Stewart[*] Arthur Stewart, Duke of Rothesay[*] James, Duke of Rothesay[*] Alexander Stewart, Duke of Ross[*] Alexander Stewart[*] James Stewart, 1st Earl of Moray[*]  Căsătorit cu Madeleine de Valois (1537) Maria de Guise (1538—) Copii James Stewart, Duce de Rothesay Maria, regină a Scoției Robert Stewart, Duce de Albany

* 1591: Ioan al Crucii, (San Juan de la Cruz, pe numele laic: Juan de Yepes Álvarez) n. 24 iunie 1542 - d. 14 decembrie 1591 a fost un scriitor spaniol și preot călugăr din Ordinul Carmelit, fondator al Ordinului Carmelitanii desculți și este venerat ca sfânt în Biserica Catolică.

Creația sa poetică, influențată de Teresa de Jesús, se caracterizează prin fervoare contemplativă, speculația gândirii, preferința pentru antiteză și metaforă, simbol și alegorie, spontaneitatea sensibilității, muzicalitatea suavă a versului, rafinament stilistic. Proza sa este alcătuită din comentarii la propriile sale poeme și o culegere de sentințe.

• Urcuș pe muntele Carmel ("Subida del monte Carmelo")
• Noaptea întunecată a sufletului ("Noche oscura del alma")
• Cânt spiritual ("Cantico espiritual")
• Flacără de dragoste vie ("Llama de amor viva")
• Sfaturi și sentințe spirituale ("Avisos y sentencias espirituales").

Sfântul Ioan al Crucii

Venerație Venerat în Biserica Catolică, Biserica Anglicană, Biserica Luterană Beatificat 25 ianuarie 1675, Papa Clement al X-lea Canonizat 27 decembrie 1726, Papa Benedict al XIII-lea Rămășițe pământești Mănăstirea carmelitană Segovia, Spania Sărbătoare 14 decembrie Însemne În atitudine de contemplație, scriitor Patronaje Viața contemplativă, teologia mistică, poeți spanioli Alte informații Declarat Doctor al Bisericii de Papa Pius al IX-lea în 1926

·         1788: A murit Carl Philipp Emmanuel Bach, compozitor german, al doilea fiu al celebrului compozitor J.S.Bach; (n.08.03.1714).

* 1788: Carol al III-lea al Spaniei (spaniolă : Carlos III de España; n. 20 ianuarie 1716 – d. 14 decembrie 1788) a fost rege al Spaniei (1759-1788, ca și Carlos III de Borbón), rege al Napoli și Sicilia (1735-1759, ca și Carlo VII), și duce de Parma (1732-1735, ca și Carlo I). A fost un adept al despotismului luminat.

Carol a fost primul născut din cea de-a doua căsătorie a lui Filip al V-lea al Spaniei, cu Elisabeta Farnese de Parma.

La vârsta de 16 ani a fost

Pe 1 decembrie 1734, în urma victoriei ducelui de Montemar asupra austriecilor în Bătălia de la Bitonto, și-a câștigat prin luptă controlul asupra lui Napoli și a Siciliei. Carol nu avea însă un caracter militar, rareori purta uniforme, și era cu greu convins să asiste la o trecere în revistă a armatei. Acțiunea peremptorie a marelui amiral britanic din Mediterană, cu puțin timp înainte de Războiul austriac de succesiune, care l-a obligat să promită că va supraveghea neutralitatea, cu amenințarea bombardării lui Napoli, l-a impresionat profund. I-a provocat un sentiment de respingere față de Regatul Marii Britanii, care avea să-i influențeze politicile de mai târziu. În 1735, a renunțat la Parma în favoarea împăratului Carol al VI-lea, în schimbul recunoașterii sale ca rege al Napoli și Siciliei.

Ca rege de Napoli și Sicilia, Carol a început să muncească la o reformă internă pe care avea s-o aplice mai târziu în Spania. Miniștrii străini care au negociat cu el au fost de acord că nu avea nici o abilitate înnăscută deosebită, dar era hotărât să-și îndeplinească datoria de rege, și și-a ales bine miniștrii. Ministrul principal din Napoli, Tanucci, l-a influențat considerabil. În timpul domniei sale, s-au redescoperit orașele romane Herculaneum (1738) și Pompeii (1748). Regele a încurajat excavațiile, și le-a urmărit progresul și din Spania.

Pe 10 august 1759, fratele său vitreg Ferdinand al VI-lea al Spaniei a murit, și Carol i-a urmat pe tron. Pe 6 octombrie 1759, a abdicat de pe tronul lui Napoli și Siciliei, în favoarea celui de-al doilea fiu al său, Ferdinand I al celor Două Sicilii.

Ca rege al Spaniei, politica sa externă a fost marcată de alianța cu Franța (Pacte de Famille) și de conflictul cu Marea Britanie privind controlul posesiunilor din America. Susținerea oferită Franței la sfârșitul Războiului de șapte ani (după ce britanicii ocupaseră Honduras și Franța pierduse Quebecul), a dus la pierderea Floridei în favoarea britanicilor, deși această pierdere a fost parțial compensată de achiziționarea Louisianei franceze. Rivalitatea cu Marea Britanie l-a determinat de asemenea să-i susțină pe revoluționarii americani în cadrul războiului lor de independență, în ciuda faptului că puteau constitui un exemplu pentru coloniile spaniole. În timpul războiului Spania a recuperat Menorca și Florida, dar nu a reușit să cucerească Gibraltarul.

În interiorul țării guvernarea sa a fost, per ansamblu, benefică. A început prin obligarea locuitorilor Madridului să nu mai își arunce gunoiul pe ferestre, și când aceștia au protestat, a spus că sunt precum copiii, care plâng când li se spală fețele. În 1766, încercarea sa de a-i obliga pe madrileni să adopte vestimentația franceză, din motive de siguranță publică (moda spaniolă era similară cu vestimentația unui hoț, cu mantii lungi și pălării care acopereau fețele), a avut drept rezultat Revolta lui Esquilache, în urma căreia ministrul de origine italiană a fost demis. Regele s-a retras atunci la Aranjuez, lăsând guvernarea în mâinile ministrului Aranda.

Carol s-a dovedit a fi intransigent în privința presupusei participări a Ordinului Iezuit în cadrul revoltei din 1766. A consimțit atunci expulzarea ordinului, și a susținut de atunci eliminarea lui definitivă. Conflictul cu iezuiții, și unul mai vechi cu Papa, pe când era rege al Napoli, i-au determinat politica de limitare a puterii Bisericii. Numărul clericilor, în special din cadrul ordinelor monastice, a fost redus, și Inchiziția spaniolă, deși nu a fost pe deplin desființată, a rămas practic fără nicio putere.

Între timp, a fost anulată o mare parte din vechea legislație, care restricționa industria și comerțul; drumuri, canale, sisteme de canalizare au fost contruite atunci. A creat Loteria spaniolă și a introdus procesiunile de Crăciun, după model napolitan. Pe timpul domniei sale, s-a format mișcarea pentru crearea Societăților Economice, prototip al Camerei de Comerț.

Este posibil că, dacă regele Carol al III-lea ar fi apucat să urmărească evenimentele din cadrul Revoluției Franceze, ar fi intervenit în contra revoluționarilor. Dar cum a murit pe 14 decembrie 1788, a rămas cu reputația de rege filantrop și filozof, „Primarul Madridului”, cum a fost numit pentru operele publice de modernizare pe care le-a organizat acolo, pentru a aduce capitala spaniolă la standardele celor mai avansate capitale europene ale vremii (conform principiilor iluministe). Altfel, în ciuda ostilității sale față de iezuiți, a anticlericalismului său în general, și a debilitării Inchiziției spaniole, Carol al III-lea a fost un credincios catolic, și a arătat mult zel în încercarea sa de a-l convinge pe papă să proclame Concepția Imaculată ca dogmă necesară pentru mântuire.

Carol al III-lea al Spaniei

Duce de Parma, rege al Neapolelui și Siciliei, rege al Spaniei

Părinți Filip al V-lea al Spaniei Elisabeta de Parma  Frați și surori Infanta Mariana Victoria a Spaniei Infanta Maria Teresa Rafaela a Spaniei Maria Antonia a Spaniei Ferdinand al VI-lea al Spaniei Ludovic I al Spaniei Filip, Duce de Parma Infante Luis, Count of Chinchón[*] Infante Philip Peter Gabriel of Spain[*]  Căsătorit cu Maria Amalia de Saxonia Copii Infanta Maria Josefa a Spaniei Maria Louisa a Spaniei Infantele Filip, Duce de Calabria Carol al IV-lea al Spaniei Ferdinand I al celor Două Sicilii Infantele Gabriel al Spaniei Infantele Antonio Pascual al Spaniei Rege al Spaniei Domnie 10 august 1759–14 decembrie 1788 Predecesor Ferdinand VI Succesor Carol IV Rege al Neapolelui și Siciliei Domnie 1 decembrie 1734 – 10 august 1759 Predecesor Carol al VI-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Succesor Ferdinand IV & III Duce de Parma și Piacenza Domnie 22 iulie 1731 – 1 decembrie 1734 Predecesor Antonio Farnese Succesor Carol al VI-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman

·         1799: George Washington (n. 22 februarie 1732, Westmoreland^⁠(d),  Virginia — d. 14 decembrie 1799, Mount Vernon^⁠(d), Virginia) a fost un general și om de stat american, militant și factor activ în obținerea independenței față de Regatul Unit a coloniilor din America de Nord, primul președinte al Statelor Unite ale Americii.

În 1775 a fost numit comandant suprem al tuturor forțelor militare ale coloniilor răsculate împotriva Angliei. A avut un rol decisiv în organizarea armatei americane care a repurtat victoriile de la Saratoga (1777) și Yorktown^⁠(d) (1781), hotărâtoare pentru obținerea independenței Statelor Unite ale Americii. În 1787, Washington a fost președintele Convenției constituționale care a adoptat Constituția Statelor Unite ale Americii, în vigoare și astăzi. Ca președinte între 1789 și 1797, Washington a dus o politică internă conservatoare, iar pe plan extern a fost un adept al izolaționismului. Cu ocazia discursului său de adio, în 1797, recomanda Statelor Unite să intervină cât mai puțin posibil în afacerile politice ale lumii și, mai ales, să nu se alieze cu nicio națiune europeană în cazul unui conflict pe vechiul continent.

George Washington a fost primul copil al lui Augustine Washington și Mary Ball Washington, a doua sa soție. Pe data de 6 ianuarie 1759 George Washington s-a căsătorit cu Martha Washington, o văduvă destul de înstărită.

Preia comanda Armatei Continentale pe terenul de la Cambridge, Massachusetts în iulie 1775.

Pe 12 decembrie 1799, Washington petrece câteva ore inspectând ferma sa călare pe cal, în zăpadă, pe o ploaie care s-a transformat mai târziu în grindină. Întorcându-se la fermă, s-a așezat la masă pentru cină fără a-și schimba hainele ude. În dimineața următoare s-a trezit cu o răceală groaznică, febră și o infecție la gât, care s-au transformat curând în laringită acută și pneumonie. Washington moare pe data de 14 decembrie 1799, seara, în casa sa din Mount Vernon, în vârstă de 67 de ani. Ultimele sale cuvinte au fost „Tis well”.

George Washington s-a născut pe 22 februarie 1732, fiind primul copil al lui Augustine Washington^⁠(d) și a doua sa soție, Mary Ball Washington la Pope’s Creek Estate lângă actualul Colonial Beach^⁠(d) în ținutul Westmoreland, Virginia^⁠(d). Tatăl lui a avut patru copii cu prima sa soție, Jane Butler: doi au murit de mici, iar doi fii au supraviețuit (Lawrence, născut circa 1718 și Augustine, născut circa 1720) George devenind astfel al treilea fiu dar mult mai tânăr. Mutându-se la Ferry Farm^⁠(d) în Stafford County la vârsta de 6 ani, George a fost educat acasă de către tatăl său și de către fratele mai mare.

Creșterea tutunului în Virginia pentru vânzare, putea fi măsurat la vremea aceea prin numărul de sclavi folosiți pentru a-l cultiva. La nașterea lui George Washington populația coloniei era 50% de culoare, majoritatea sclavi Africani sau Afro-Americani. În tinerețea sa George Washington a lucrat ca topograf dobândind astfel o cunoaștere a terenului coloniei sale natale Virginia care mai târziu se va dovedi de neprețuit. Căsătoria fratelui său cel mai mare în puternica familie Fairfax i-a adus tânărului George protecția lui Thomas Fairfax, al șaselea Lord Fairfax of Cameron guvernator și latifundiar al regiunii Northern Neck^⁠(d) care se întindea pe circa 5 milioane de acri. Către sfârșitul lunii iulie 1749, imediat după înființarea orașului Alexandria, Virginia de-a lungul râului Potomac, George, în vârstă de 17 ani a fost numit primul topografist al ținutului nou creat Culpeper County, Virginia în interiorul coloniei.

Fără îndoială, această numire i se datorează intervenției Lordului Fairfax și a vărului acestuia William Fairfax of Belvoir, arendaș și membru în Consiliul Guvernatorului. Urmașul unei familii de aristocrați englezi emigrați în America, G Washington a fost unul dintre cei mai bogați plantatori. Alături de Jefferson el a reprezentat în Congres statul Virginia. Experiența militară a căpătat-o participând la conflictul dintre englezi și francezi din cadrul Războiului de 7 ani (1756-1763). În 1775 a fost numit comandant suprem al armatei coloniilor. După adoptarea Constituției din 1787, elaborarea căreia s-a făcut sub conducerea sa, la 16 aprilie 1789 a devenit primul președinte al S.U.A., îndeplinind două mandate (1789-1797). Washington a fost o personalitate istorică remarcabilă, un luptător înflăcărat pentru independența patriei sale, un om neînfricat și incoruptibil. În testamentul său politic a îndemnat americanii să dea întregii lumi un exemplu...,fiind călăuziți în mod consecvent de noțiunea de dreptate.

George Washington își începe cariera ca proprietar de plantație, sau ceea ce istoricii definesc pe cei ce dețin 20 sau mai mulți sclavi. În 1748 este invitat să ajute la topografierea terenurilor la vest de Blue Ridge^⁠(d), o ramură a munților Appalache. În 1749 este numit la primul său post public, topograf al ținutului nou creat Culpeper County. Prin intermediul fratelui său vitreg Lawrence Washington^⁠(d) devine interesat de Ohio Company^⁠(d), companie care țintea să exploateze pământul din vestul Americii. În 1751 George și fratele său vitreg Lawrence călătoresc în Barbados sperând într-o îmbunătățire a sănătății lui Lawrence care suferea de tuberculoză. Aceasta a fost singura dată când George Washington a călătorit în afara a ceea ce este acum Statele Unite. După moartea lui Lawrence în 1752, George Washington moștenește partea din pământul său și preia unele din îndatoririle sale, ca de pildă cea de adjutant al coloniei, ofițer cu rol de conducere în trupele neregulate.

Washington prezintă mesajul francezilor Fort Le Boeuf^⁠(d), 1753

Către sfârșitul anului 1752, noul guvernator al Virginiei, Robert Dinwiddie^⁠(d), divizează comanda armatei neregulate a coloniei, a miliției, în patru regiuni și George Washington solicită unul din posturile de comandă, singurele sale calificări fiind zelul și faptul că era fratele fostului ofițer comandant. Washington este numit ofițer adjutant de district în miliția Virginiei în 1752, funcție care îi aduce gradul de Maior la vârsta de 20 de ani. Este însărcinat cu instrucția miliției în districtul în care comandă. La vârsta de 21 de ani, în Fredericksburg^⁠(d), Washington devine Maestru Mason în Masonerie, o organizație modelată pe modelul frățiilor, care îl va influența toată viața. În decembrie 1753, lui Washington i se cere de către guvernatorul Virginiei, Robert Dinwiddie^⁠(d) să transmită un ultimatum francezilor la frontieră, pe râul Ohio. Washington evaluează forța efectivelor franceze și intențiile și predă mesajul francezilor la Fort Le Boeuf^⁠(d) în actualul Waterford^⁠(d). Mesajul care este ignorat, cere francezilor să abandoneze colonizarea în zona Ohio. Cele două puteri coloniale, Marea Britanie și Franța se îndreptau rapid către conflict la scară mondială. Raportul lui Washington asupra întregii situații este amplu citit de ambele părți ale Atlanticului.

În 1754 Robert Dinwiddie^⁠(d) îl deleagă pe Washington, pe atunci Locotenent Colonel și îi ordonă să conducă o misiune care urma să îi scoată pe francezi din Fort Duquesne^⁠(d). Împreună cu aliații săi indieni conduși de Tanacharison^⁠(d), Washington și trupele sale surprind în ambuscadă un detașament de recunoaștere francez de circa 30 de soldați conduși de Joseph Coulon de Jumonville^⁠(d). Washington și trupele sale sunt copleșiți la Fort Necessity National Battlefield^⁠(d) de o forță franceză și indiană numeric superioară și mai bine poziționată, în ceea ce a fost singura capitulare din cariera sa. Termenii capitulării includ aserțiunea că Washington l-a asasinat pe Jumonville^⁠(d) după ambuscadă. Cum Washington nu cunoștea franceza, nu și-a dat seama de conținut și a semnat documentul. Eliberat de către francezi, Washington se întoarce în Virginia, unde numele îi este spălat de vina capitulării, dar demisionează pentru că nu este de acord cu reorganizarea milițiilor coloniei.

Primul portret cunoscut al lui Washington, pictat în 1772 de Charles Willson Peale^⁠(d), înfățișându-l în uniformă de colonel al Regimentului Virginia.

În 1755 Washington este adjunctul generalului britanic Edward Braddock^⁠(d) în nefericita expediție Monongahela^⁠(d). Acesta a fost un efort major de recucerire al zonei Ohio. În timp ce Braddock este ucis și expediția se sfârșește într-un dezastru militar, Washington se distinge ca eroul de la Monongahela. Rolul lui Washington în timpul bătăliei este încă dezbătut, biograful Joseph Ellis^⁠(d), afirmă că Washington a călărit de-a lungul și de-a latul câmpului de bătălie reorganizând rămașițele forțelor Britanice și a milițiilor din Virginia pentru a se retrage. În urma acestei acțiuni, lui Washington i se încredințează comanda unei zone dificile de frontieră în munții Virginiei unde este recompensat prin avansarea la gradul de colonel și numit comandant al tuturor forțelor coloniei Virginia.... În 1758, Washington participă cu gradul de Brigadier General în expediția lui Forbes care îi silește pe francezi să evacueze Fort Duquesne și duce la întemeierea britanicului Pittsburgh. Târziu în același an, Washington demisionează din serviciul militar activ și petrece următorii 16 ani ca proprietar de plantație și politician în Virginia.

În calitate de ofițer în miliția colonială, cu toate că avea grad înalt, Washington conștientiza acut disparitatea între ofițerii din miliția colonială și cei din armata britanică (regularii). Fratele său cel mai mare Lawrence fusese norocos să fie recompensat cu un grad în rândul armatei britanice, în calitate de “Căpitan în regiment pedestru”, în vara lui 1740, când armata britanică creează un nou regiment (61 infanterie, cunoscut ca Gooch’s American Regiment) în colonii, pentru a fi folosit în lupte în Indiile de Vest. Fiecărei colonii i se îngăduia să își numească singură ofițerii de companie, căpitanii și locotenenții, numiri semnate de către colonelul Willliam Blakeney erau distribuite către diverși guvernatori. Cincisprezece ani mai târziu, când generalul Braddock ajunge în Virginia în 1755 cu două regimente de regulari (44 infanterie și 48 infanterie), Washington caută să obțină o numire dar niciuna nu era de vânzare (numirile ca ofițer putându-se cumpăra de cei cu origine aristocratică). Decât să servească ca locotenent colonel în miliția colonială unde ar fi fost inferior unor tineri ofițeri cu grad mai mic ca el dar în armata britanica ca regulari, Washington alege să servească în calitate privată ca aide-de-camp, ajutor de campanie pe lângă general. Ca ajutor de campanie putea să comande soldați din armata regulată. În urma înfrângerii lui Braddock, parlamentul britanic decide în noiembrie 1755 să creeze un nou regiment regal de infanterie, mai târziu numit Regimentul Regal de Pușcași, dar spre deosebire de predecesorul Regiment American din 1740-1742, toți ofițerii erau recrutați în Anglia sau Europa la începutul lui 1756.

Gravură reprezentând-o pe Martha Dandridge Custis, bazată pe un portret din 1757 de John Wollaston^⁠(d).

În Ianuarie 6, 1759 Washington se căsătorește cu Martha Dandridge Custis Washington, văduvă. Scrisorile care încă se mai păstrează, sugerează că s-ar putea să fi fost îndrăgostit la vremea aceea de Sally Faifax, soția unui prieten. Unii istorici cred că George și Martha ar fi fost rude îndepărtate. Cu toate acestea George și Martha au avut o căsnicie reușită și împreună au crescut doi copii din căsătoria ei anterioară, John Parke Custis^⁠(d) și Martha Parke Custis, alintați cu afecțiune de către familia Jackie și Patsie. Mai târziu soții Washington au crescut doi nepoți ai doamnei Washington, Eleanor Parke Custis Lewis^⁠(d) și George Washington Parke Custis. George și Martha Washington nu au avut copii împreună, variola lui din tinerețe este posibil să îl fi lăsat steril. Cuplul proaspăt căsătorit s-a mutat la Mount Vernon unde el s-a lansat în viața de proprietar de plantație și de figură politică. Căsătoria lui Washington cu Martha, o văduvă bogată, i-a mărit cu mult acestuia atât averea precum și statutul social. Prin căsătorie a dobândit o treime din cei 18000 de acri (73 kilometri pătrați) ai plantației Custis și administrează restul în numele copiilor Marthei. Cumpără frecvent terenuri în numele său. În plus i se dăruiește teren în ceea ce este azi West Virginia ca recompensă pentru serviciile aduse în timpul războiului cu francezii și indienii. În 1775 Washington dublase plantația Mount Vernon ca întindere și numărul de sclavi crescuse la mai mult de 100 de persoane. Ca erou militar și mare proprietar de teren, este ales în corpul legislativ al Virginiei, House of Burgesses^⁠(d), începând cu 1758.

Washington a lărgit reședința de la Mount Vernon^⁠(d) după căsătorie.

Stilul de viață trăit de Washington era unul aristocratic, vânătoarea de vulpi fiind activitatea favorită. Ca și majoritatea proprietarilor de plantație din Virginia timpului său, importa mărfuri de lux din Anglia și plătea pentru ele prin exportul recoltei de tutun. Cheltuielile extravagante precum și fluctuațiile pe piața tutunului însemna că mulți proprietari de plantație contemporani cu Washington pierdeau bani. (Thomas Jefferson spre exemplu a murit înglodat în datorii.) Washington începe să iasă din datorii prin diversificare. Pe la 1766 schimbase recolta principală a plantației din tutun în grâu, o recoltă care putea fi vândută în America și diversificase activitățile prin includerea morăritului, pescuitului, înmulțirea cailor, dărăcitului si țesutului. Moartea lui Patsy Custis de epilepsie în 1773 îl ajută pe Washington să-și plătească datoriile către creditorii britanici, deoarece jumătate din averea acesteia trecuse în numele său. În cursul acestor ani Washington se concentrează mai mult pe afaceri și rămăne oarecum mai puțin preocupat de politică. Deși își exprimase opoziția față de Taxa de timbru din 1765, primul impozit direct asupra coloniilor, nu își asumă un rol de conducere în mereu crescânda mișcare de rezistență din colonii până când protestele în urma Legilor Townshend emise in 1767 devin larg răspândite. În mai 1769, Washington introduce în parlament o propunere redactată de către prietenul său George Mason^⁠(d) care cheamă la boicotul mărfurilor englezești dacă legile nu sunt retrase. Parlamentul refuză adoptarea Legilor Towsend în 1770 și cel puțin pentru Washington criza trecuse. Totuși, Washington privea trecerea cu succes prin parlament a Intolerabilelor Legi în 1774 ca pe o ,,invazie a drepturilor și privilegiilor noastre’’. În iulie 1774 prezidează o ședintă în care sunt adoptate Rezoluțiile Fairfax, care cer printre altele crearea unui Congres Continental. În August, Washington participă la Prima Convenție a Virginiei, unde este ales ca delegat la Primul Congres Continental.

După începerea luptelor în aprilie 1775, Washington apare îmbrăcat în uniformă militară la Al doilea Congres Continental semnalând că el este pregătit de război. Washington avea prestigiul, experiența militară, carisma și prestanța militară, reputația de a fi un patriot, era sprijinit de către Sudul Americii în special Virginia. Deși nu a căutat explicit să ia comanda și chiar a afirmat că nu este la înălțimea unei astfel de însărcinări, nu avea nici un competitor serios. Congresul creează Armata Continentală pe data de 14 iunie 1775. Propus de către John Adams de Massachusetts, Washington este astfel numit General Maior și ales de către congress^⁠(d) pentru a fi Comandant Suprem. Washington preia comanda Armatei Continentale pe câmpul din Cambridge, Massachusetts în Iulie 1775, în timpul asediului Bostonului deja în desfășurare. Realizând că armata sa duce lipsă disperată de praf de pușcă, Washington caută alte surse. Sunt organizate raiduri asupra unor arsenale britanice, inclusiv unele în Caraibe și se încearcă producerea locală a prafului de pușcă. Către sfârșitul lui 1776 sunt obținute 2,5 milioane de livre, majoritatea din Franța, o cantitate abia adecvată față de nevoile armatei. Washington reorganizează armata și îi forțează pe englezi să se retragă prin instalarea artileriei pe înălțimile din Dorchester Heights^⁠(d) care dominau orașul. Britanicii evacuează Bostonul, iar Washington își mută armata la New York. Deși negative în aprecierile referitoare la Congresul Continental, ziare britanice lăudau caracterul lui Washington și calitățile sale de comandant militar. Acestea erau articole îndrăznețe despre un general inamic care comanda o armată apărând o cauză despre care mulți britanici credeau că va ruina imperiul britanic. Refuzul lui Washington de a se implica politic, întărea reputația acestuia de om total dedicat misiunii sale militare și deasupra luptelor diverselor facțiuni.

În august 1776, generalul britanic William Howe^⁠(d) lansează o campanie masivă navală și terestră cu scopul de a ocupa New York-ul și propune un acord negociat. Armata Continentală sub comanda lui Washington angajează inamicul pentru prima dată ca armată a Statelor Unite, de curând declarate independente. Bătălia de la Long Island, cum a rămas în istorie, a fost cea mai mare bătălie din întregul război. Retragerea în timpul nopții în urma bătăliei peste East River^⁠(d) fără nicio pierdere umană sau materială este văzută de către unii istorici ca una din cele mai mari realizări militare ale lui Washington. Această victorie britanică precum și alte câteva îl determină pe Washington să plece din New York și peste New Jersey, ceea ce riscă soarta Armatei Continentale. În 25 decembrie 1776, noaptea, Washington organizează un contraatac, conducând forțele americane peste Delaware River^⁠(d) și capturează în Trenton, New Jersey, 1000 de Hessian^⁠(d), (mercenari germani, soldați de elită, în slujba britanicilor). Urmează o altă victorie la Princeton la începutul lui ianuarie. Aceste victorii nu sunt suficiente pentru câștigarea războiului, mulți soldați nu se mai înrolează la expirarea termenului sau dezertează în cursul aprigei ierni. Washington reorganizează armata cu recompense crecute pentru cei care rămân și pedepse pentru dezertare, ceea ce ridică sensibil numărul trupelor disponibile pentru următoarele bătălii. Forțe britanice înfrâng trupele lui Washington în bătălia de la Brandywine la 11 septembrie 1777. Howe îl păcălește pe Washington și mărșăluiește practic nestingherit în Philadelphia în 26 septembrie. Armata lui Washington atacă fără succes garnizoana britanică din Germantown^⁠(d) la începutul lui octombrie. Între timp, Burgoyne^⁠(d), izolat, îndepărtat de Howe, este prins în capcană și forțat să se predea cu întreaga lui armată la Saratoga^⁠(d). Acesta este un eveniment major, care determină Franța să răspundă la înfrângerea lui Burgoyne prin intrarea în război, aliată deschis cu America și transformând Războiul Revoluționar într-un conflict mondial major. Pierderea orașului Philadelphia de către Washington determină unii membri ai Congresului să discute înlăturarea acestuia de la comandă. Această încercare eșuează însă, după ce suporterii săi se raliază în apărarea acestuia. Armata lui Washington își așează tabăra la Valley Forge^⁠(d) în Decembrie 1777 și rămâne acolo pentru următoarele șase luni. În cursul iernii 2500 de oameni dintr-un efectiv de 10000 de oameni mor de frig și boli. Totuși, primăvara următoare armata iese din tabăra de la Valley Forge în ordine, în parte mulțumită unui program de instruire pe scară largă, supravegheat de către Baronul von Steuben, un veteran al statului major prusac. Britanicii evacuează Philadelphia pentru a se îndrepta spre New York dar Washington îi atacă la Monmouth și îi obligă să se retragă de pe terenul de luptă. După aceasta britanicii continuă să se îndrepte spre New York în timp ce Washington își scoate armata din acest oraș. În vara lui 1779 la cererea lui Washington, generalul John Sullivan lansează o decisivă campanie a „pământului pârjolit” care distruge cel puțin 40 de așezări ale indienilor Iroquois în actuala zonă centrală și superioară a statului New York, ca răspuns la atacurile indiene și ale loialiștilor împotriva așezărilor americane cu ceva timp în urmă. Washington dă lovitura de grație britanicilor în 1781, după ce o victorie navală franceză le permite americanilor să încercuiască armata britanică în Virginia. Predarea britanicilor la Yorktown în octombrie 1781 marchează sfârșitul majorității ostilităților. Deși cunoscut pentru succesele din timpul războiului, Washington a suferit multe înfrângeri până să iasă victorios din război.

Pictură de John Trumbull^⁠(d) Washington dându-și demisia ca și comandant suprem

În martie 1783, Washington își folosește influența pentru a dispersa un grup de ofițeri care amenințau să confrunte congresul în legătură cu întârzierea plății soldelor. Prin Tratatul de la Paris, semnat în decembrie același an, Marea Britanie recunoaște independența Statelor Unite. Washington își dizolvă armata și pe 2 noiembrie le adresează soldaților săi un elocvent discurs de rămas bun. În noiembrie 25, britanicii evacuează New York City și Washington și guvernatorul preiau posesia. În decembrie 4 la Fraunces Tavern^⁠(d) Washington își ia formal rămas bun de la ofițerii săi iar în decembrie 23, 1783 imitându-l pe generalul roman Lucius Quinctius Cincinnatus^⁠(d) demisionează din funcția de comandant suprem. Washington a fost un exemplu republican ideal al cetățeanului conducător care refuză puterea. În timpul acestei perioade conform Articolele Confederației, precursoarele Constituției, nu exista încă funcția de președinte al Statelor Unite. Retragerea lui Washington la Mount Vernon a fost de scurtă durată. A făcut o expediție exploratorie la frontiera vestică în 1784, a fost apoi convins să participe la convenția constituțională în Philadelphia în vara lui 1787 și a fost ales unanim președinte al Convenției. S-a implicat doar puțin în dezbateri (chiar dacă a votat pentru sau împotrivă la diferite articole de lege), dar înaltul său prestigiu a menținut colegialitatea și a ținut delegații la munca lor. Delegații la convenție au creat funcția de președinte cu gândul la Washington și i-au îngăduit acestuia să definească postul odată ales. După convenție suportul acestuia pentru constituție i-a convins pe mulți inclusiv legislativul Virginiei să voteze pentru ratificare, noua constituție a fost în final ratificată de toate cele 13 state de la acea vreme.

Portret de Gilbert Stuart^⁠(d), 1795

Colegiul electoral l-a ales în unanimitate pe George Washington președinte în 1789 și apoi în alegerile din 1792, Washington rămâne până azi singurul președinte care a luat 100% din voturile electorale. La inaugurarea sa a insistat să se servească rom de Barbados. John Adams a fost ales vicepreședinte. George Washington a depus jurământul ca prim președinte conform constituției Statelor Unite ale Americii în 30 aprilie 1789 la Federal Hall^⁠(d) în New York cu toate că, la început nu-și dorea această funcție. Primul Congres al Statelor Unite a votat să-i plătească lui Washington un salariu de 25000 de dolari pe an, o sumă foarte mare pentru 1789. Washington, deja bogat, refuză salariul deoarece prețuia foarte mult imaginea sa ca funcționar public dezinteresat. La insistența Congresului, totuși, acceptă în cele din urmă plata, pentru a evita un precedent în care postul de președinte ar fi perceput ca accesibil numai pentru persoanele bogate care își permiteau să servească țara fără salariu. Washington a participat cu mare atenție la pompa și ceremonia postului, având grijă ca titlurile și vestimentația să fie republicane și nu a imitat niciodată curțile regale europene. Până la sfârșit a preferat apelativul de ,, Domnule Președinte" altor denumiri pompoase care i-au fost sugerate. Washington s-a dovedit a fi un bun administrator. Bun în a delega sarcini și bun judecător al talentului și caracterului personal, Washington ținea regulat ședințe ale cabinetului pentru a dezbate problemele înainte de a lua o decizie. În privința sarcinilor de rutină era ordonat, energic, respectuos cu privire la opinia altora dar hotărât, urmărind obiective generale dar și consistența acțiunilor particulare în atingerea primelor. Washington a servit al doilea termen ca președinte fără entuziasm. A refuzat să candideze pentru al treilea, stabilind astfel obiceiul de maximum două termene ca președinte care mai târziu va deveni lege prin amendamentul 22 la Constituție.

Washington nu era membru al niciunui partid politic și spera că acestea nu se vor forma, fiind de părere că duc la conflict și stagnare.

Consilierii lui cei mai apropriați formează două facțiuni, creând cadrul pentru viitorul Prim Sistem Partinic. Secretarul trezoreriei Alexander Hamilton avea planuri îndrăznețe în crearea sistemului național de creditare și clădirea unei națiuni puternice financiar și pune bazele Partidului federalist. Thomas Jefferson, fondatorul "Jeffersonian Republicans", se opune puternic agendei lui Hamilton, dar Washington îl favorizează pe acesta din urmă.

Residence Act^⁠(d) semnat de Washington autorizează Președintele să aleagă reședința permanentă a guvernului, care va fi aleasă de-a lungul râului Potomac. Legea autorizează Președintele să numească trei împuterniciți care să măsoare și să achiziționeze proprietatea pentru această reședință. Washington supervizează personal aceasta de-a lungul întregului mandat. În 1791 acești împuterniciți numesc reședința guvernului „Orașul lui Washington în districtul Columbia”, în onoarea lui Washington.

În 1800 Teritoriul Columbia devine Districul Columbia unde guvernul federal se mută în conformitate cu prevederile legii privind reședința acestuia.

În 1791, Congresul impune o acciză pe băuturile spirtoase care duce la proteste în districtele de frontieră, în special în Pennsylvania. În 1794, după ce Washington ordonă protestatarilor să apară în fața "US district court", protestele se transformă în răscoale pe scară largă ca Rebeliunea Whiskey-ului.

Armata federală era prea mică să poată fi folosită, așa că Washington invocă Militia Act^⁠(d) din 1792 pentru a chema milițiile din Pennsylvania, Virginia și alte câteva state.

Guvernatorii trimit trupe și Washington ia comanda, mărșăluind în districtele răsculate. Nu au avut loc lupte, dar acțiunea în forță a lui Washington a dovedit că guvernul se poate apăra singur. A fost de asemenea una din cele două ocazii când un președinte în funcție comandă militar pe câmpul de operații. Aceste evenimente marchează prima ocazie când guvernul federal folosește forța militară pentru a-și exercita autoritatea asupra statelor și a cetățenilor.

Statuia lui Washington în Paris, Franța

În 1793 guvernul revoluționar francez îl trimite pe diplomatul Edmond-Charles Genêt^⁠(d), supranumit și ,,cetățeanul Genet" ca ambasador în America. Genet emite scrisori de sechestrare și represalii pentru vasele americane ca acestea să poată captura vase britanice. Genet încearcă să direcționeze sentimentul public american către amestecarea in război de partea Franței și împotriva Marii Britanii, prin crearea unei rețele de Societăți Democratice Republicane în marile orașe americane. George Washington respinge acest amestec în afacerile interne și cere guvernului francez să îl înlocuiască pe Genet, denunțând societățile acestuia.

Hamilton și Washington proiectează tratatul așa numit Jay Treaty^⁠(d) pentru a normaliza relațiile cu Marea Britanie, pentru a evacua britanicii din forturile vestice și a rezolva datoriile financiare în urma revoluției. John Jay negociază și semnează tratatul în 19 noiembrie 1794. Jeffersonienii sprijineau Franța și atacau puternic tratatul. Washington și Hamilton însă au mobilizat opinia publică și au obținut ratificarea de către senat prin accentuarea sprijinului acordat de Washington. Britanicii au fost de acord sa părăsească forturile din zona Marilor Lacuri, granița americano-canadiană a fost ajustată, numeroase datorii pre-revolutie au fost lichidate și britanicii își deschid coloniile din Indiile de Vest pentru comerțul american. Cel mai important însă, tratatul amână războiul cu Marea Britanie și aduce în loc un deceniu de comerț prosper cu această țară. Aceasta i-a înfuriat pe francezi și a devenit o problemă centrală în dezbaterile politice.

Discursul lui Washington de rămas bun (pus în circulație ca scrisoare publică) a fost unul din cele mai influente declarații politice despre valorile politice americane. Schițat în principal chiar de către Washington, cu ajutorul lui Hamilton, sfătuiește asupra necesității și importanței uniunii naționale, valorii constituției și domniei legii, asupra aspectelor negative ale partidelor politice și a adevăratelor valori pe care republicanii trebuie să le posede. În timp ce respinge sugestiile că ar trebui să includă că moralitatea necesită ,,o autoritate religioasă divină", el numește moralitatea ,, un necesar izvor al guvernării populare". Washington afirmă că ,,indiferent cât de mult atribuim influenței unei educații rafinate asupra unor minți de o anumită structură, atât rațiunea cât și experiența ne opresc să ne așteptăm ca morala națională să triumfe în excluderea principiului religios". Discursul politic public al lui Washington avertizează împotriva influenței străine în afacerile interne și asupra amestecului american în afacerile europene. De asemenea avertizează împotriva partizanatului excesiv în politica internă și apelează la toți să se situeze deasupra oricărui partizanat și să servească binele comun. Washington avertizează împotriva ,,alianțelor permanente cu oricare parte a lumii" afirmând că Statele Unite trebuie să se concentreze în principal pe interesele americane. El promovează prietenia și comerțul cu toate națiunile, dar avertizează împotriva amestecului în războaiele europene și a intrării în alianțe ,,încurcate" pe termen lung. Discursul său stabilește rapid standardul valorilor americane cu privire la religie și la relații externe.

După retragerea din funcția de președinte în 1797, Washington se retrage la Mount Vernon cu un profund sentiment de ușurare. Dedică mult timp agriculturii. În iulie 1798, Washington este împuternicit de către președintele John Adams să fie general locotenent și comandant suprem al armatelor ce urmau să fie recrutate în eventualitatea unui război cu Franța. Servește ca șeful statului major al Armatei Statelor Unite între 13 iulie 1798 și 14 decembrie 1799. A participat to planurile pentru o armata provizorie care să poată interveni în caz de nevoie, dar nu a participat de loc pe teren. În 12 decembrie 1799, Washington petrece câteva ore călare în ninsoare inspectându-și fermele, ninsoarea mai târziu se schimbă în grindină și lapoviță. Washington ia loc la cină în acea seară fără să-și schimbe hainele ude. Dimineața următoare se trezește cu o răceală puternică, febră și amigdalită care se transformă în laringită acută și pneumonie. Washington moare în seara de 14 decembrie 1799, în casa sa în vârstă de 67 de ani vegheat de Dr James Craik^⁠(d) unul din prietenii săi apropiați, Dr Gustavus Richard Brown, Dr Elisha C. Dick și Tobias Lear^⁠(d). Lear va însemna evenimentul în jurnalul său, scriind că ultimele sale cuvinte au fost „Tis well”. Doctorii de azi cred că Washington a murit mai mult din cauza tratamentului, care includea clorura de mercur și luarea de sânge rezultând într-o combinație șoc de la pierderea a mai mult de doi litri de sânge, deshidratare și asfixiere. Rămășițele pământești ale lui George Washington au fost înmormântate la Mount Vernon 18 decembrie,1799. Inițial a fost înhumat în vechiul mormânt al plantației. În 1831, la aniversarea a 100 de ani de la nașterea sa, rămășițele pământești i-au fost mutate în actualul mormânt. Pentru a proteja intimitatea lor, în urma morții lui Washington, Martha Washington a ars corespondența dintre cei doi soți. Doar trei scrisori ale cuplului au supraviețuit. În întreaga lume, vestea morții lui Washington a provocat tristețe. Napoleon a ordonat zece zile de doliu în întreaga Franță iar în Statele Unite mii de oameni au purtat doliu luni de zile.

În tinerețe Washington avea părul roșu. Unul din miturile populare americane este că purta perucă, așa cum era moda vremii. Washington nu purta perucă ci își pudra părul, așa cum este reprezentat în mai multe portrete inclusiv în cel mai cunoscut și neterminat pictat de Gilbert Stuart^⁠(d).

Washington a suferit de probleme cu dantura de-a lungul întregii vieți. Primul dinte l-a pierdut la vârsta de 22 de ani și rămăsese cu unul singur când a devenit președinte. John Adams pretinde că Washington și-a pierdut dinții pentru că obișnuia să spargă nuci de Brazilia cu dinții dar istoricii moderni cred că faptul că a fost tratat în tinerețe cu oxid de mercur pentru variolă și malarie, a contribuit la pierderea dinților.

A avut câteva proteze dentare, patru dintre ele create de un dentist cu numele de John Greenwood. Contrar unui alt mit popular american acestea nu erau confecționate din lemn. Proteza dentară creată când Washington a devenit președinte era făcută din fildeș de elefant și de hipopotam, ținute împreună cu arcuri din aur. Fildeșul de hipopotam era folosit pentru placă, în care erau introduși dinți umani și părți din dinți de cal sau de măgar. Problemele dentare ale lui Washington îi cauzau acestuia veșnice dureri din care cauză lua Laudanum^⁠(d). Această suferință este vizibilă în multe din portretele pictate când era încă în funcție, inclusiv în cel folosit pe bancnota de un dolar.

Unul din miturile de durată este acela când Washington a tăiat cireșul tatălui său și când a fost întrebat despre asta a folosit faimosul răspuns ,,nu pot să mint, am folosit securișca". Nu există nici o dovadă că aceasta s-a întâmplat. Aceasta, precum și legenda cu Washington aruncând dolarul de argint peste râul Potomac a făcut parte din colecția de mituri despre Washington scrisă de Parson Weems^⁠(d) care l-a făcut pe Washington o figură legendară nu numai prin realizările sale prezidențiale sau din timpul războiului.

George Washington

Părinți Augustine Washington[*] Mary Ball Washington  Frați și surori Lawrence Washington și Augustine Washington Căsătorit cu Martha Dandridge Custis Washington Primul Președinte al Statelor Unite În funcție 30 aprilie 1789 – 3 martie 1797 Vicepreședinte John Adams Precedat de — Succedat de John Adams Statuia lui Washington lângă Federal Hall în New York , Wall Street.   Statuie din muzeul George Washington.   Portretul lui George Washington pe Muntele Rushmore,(1932).   Semnătura lui George Washington.   Washington este comemorat pe moneda de un sfert de dolar (2006).   Washington comemorat pe unele monezi de 1 $.   George Washington pe bancnota de 1 $. George Washington

·         1860: A decedat George Hamilton-Gordan, conte de Aberdeen, primul ministru englez al cărui guvern a implicat Marea Britanie în Războiul Crimeei care s-a incheiat cu infrangerea Rusiei; (n.28.01.1784).

·         1861: Printul Albert de Saxa-Coburg și Gotha (Francis Augustus Charles Albert Emanuel; n. 26 august 1819 - d. 14 decembrie 1861), a fost soțul Reginei Victoria a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei.

Albert s-a născut în Schloss Rosenau, aproape de Coburg, Germania, ca cel de-al doilea fiu al lui Ernest al III-lea, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld și a primei lui soții, Louise de Saxa-Gotha-Altenburg. Mătușa paternă a lui Albert, Victoria de Saxa-Coburg-Saalfeld, s-a căsătorit cu Edward Augustus, Duce de Kent, al patrulea fiu al regelui George al III-lea al Marii Britanii. Ea a fost mama viitoarei regine Victoria. Deci, Albert și viitoarea sa soție erau veri. De asemenea, ei s-au născut în același an și au fost asistați la naștere de aceeași moașă.^[1]

Albert a fost botezat la Biserica Evanghelică Luterană pe 19 septembrie 1819 în Sala de Marmură, la Schloss Rosenau cu apă luată dintr-un râu local.^[2] Nașii lui au fost: bunica paternă Contesa Augusta de Reuss-Ebersdorf, bunicul matern Ducele de Saxa-Gotha-Altenburg, împăratul Austriei, Ducele de Teschen și Contele von Mensdorff-Pouilly.^[3]

Mama lui Albert a fost exilată, s-a căsătorit pentru a doua oară cu iubitul ei, Alexander von Hanstein, Conte de Polzig-Baiersdorf și a murit la vârsta de 30 de ani de cancer.^[4] Anul următor, tatăl lor s-a căsătorit cu propria lui nepoată și verișoara lui Albert și a fratelui său mai mare, Ernest, cu Prințesa Maria de Württemberg.^[5] În 1825, unchiul lui Albert, Frederic al IV-lea, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg, a murit. Decesul a dus la o rearanjare a ducatelor saxone și anul următor, tatăl lui Albert a devenit duce de Saxa-Coburg și Gotha.^[6]

Cei doi frați au fost educați în primul rând de tutori privați și, mai târziu, la Universitatea din Bonn, ca mulți alți prinți. Acolo, Albert a studiat dreptul, economia politică, filozofie, istoria artei, muzică, gimnastică și a excelat la scrimă și echitație

Prințul Albert, fotografie colorată de mână daghereotipie, 1848

În jurul anului 1836, ideea căsătoriei între Albert și verișoara lui, moștenitoarea tronului britanic, Prințesa Victoria de Kent (așa cum era titlul ei atunci) a apărut în mintea ambițiosului lui unchi, Leopold, regele belgienilor. Leopold a aranjat cu sora lui (mama Victoriei), să-l invite pe Ducele de Saxa-Coburg și Gotha și cei doi fii ai lui s-o viziteze în mai 1836, cu scopul de a o întâlni pe Victoria. Regele William al IV-lea a dezaprobat orice căsătorie cu Coburg și l-a favorizat pe Prințul Alexandru al Țărilor de Jos, al doilea fiu al regelui Willem al II-lea al Țărilor de Jos.

După ce Victoria s-a urcat pe tronul britanic pe 20 iunie 1837, ea a scris scrisori prin care își arăta interesul față de educația lui Albert însă fără să se grăbească să se căsătorească.^[8] În octombrie 1839, Albert și fratele său Ernest au plecat în Anglia, pentru a o vizita pe regină, cu scopul de a soluționa definitiv cererea în căsătorie. Albert și Victoria s-au simțit atrași unul de celălalt. Intenția reginei de a se căsători a fost declarată oficial pe 23 noiembrie 1839^[9].

Cuplul s-a căsătorit pe 10 februarie 1840 la Capela Regală a Palatului St James. Cu patru zile înainte de nuntă, viitoarea soție i-a acordat titlul de Alteță Regală. La început nu a fost popular în rândul britanicilor. A fost perceput ca fiind dintr-un stat sărac și mic, puțin mai mare decât un județ englezesc.^[10] Primul ministru britanic, Lordul Melbourne, a sfătuit-o pe regină să nu-i acorde titlul de "Rege Consort". Parlamentul chiar a refuzat să-l facă pe Albert peer - în parte din cauza sentimentului anti-german și a dorinței de a-l exclude pe Albert din orice rol politic.^[11]

Melbourne a condus un guvern minoritar și opoziția a profitat de căsătorie pentru a continua să-i slăbească poziția. Ei s-au opus la înnobilarea lui Albert și i-au acordat un venit mai mic decât consortului anterior,^[12] 30.000 £ în loc de 50.000 £.^[13] Timp de 17 ani, Albert a folosit titlul de "ASR Prințul Albert" până la 25 iunie 1857 când Victoria i-a acordat titlul de Prinț Consort.

Familia reginei Victoria în 1846 de Franz Xaver Winterhalter de la stânga la dreapta: Prințul Alfred și Prințul de Wales; regina și Prințul Albert; Prințesele Alice, Elena și Victoria

Portret	Nume	Naștere	Deces	Soț/Soție (ani naștere & deces) și copii[15][16]
	Prințesa Victoria, Prințesă Regală	21 noiembrie 1840	5 august 1901	Căsătorită în 1858 cu Prințul Moștenitor al Prusiei Frederic, mai târziu Frederic al III-lea al Germaniei și rege al Prusiei (1831–1888); 4 fii, 4 fiice (inclusiv Wilhelm al II-lea al Germaniei și Sofia, regină a Greciei)
	Prințul Albert Eduard, Prinț de Wales, mai târziu regele Eduard al VII-lea	9 noiembrie 1841	6 mai 1910	Căsătorit în 1863 cu Prințesa Alexandra a Danemarcei (1844–1925); 3 fii, 3 fiice (inclusiv regele George al V-lea și Maud, regină a Norvegiei)
	Prințesa Alice	25 aprilie 1843	14 decembrie 1878	Căsătorită în 1862 cu Ludovic al IV-lea, Mare Duce de Hesse și de Rin (1837–1892); 2 fii, 5 fiice (inclusiv Alexandra, Împărăteasă a Rusiei)
	Prințul Alfred, Duce de Saxa-Coburg și Gotha și Duce de Edinburgh; Amiral al Flotei	6 august 1844	31 iulie 1900	Căsătorit în 1874 cu Marea Ducesă Maria Alexandrovna a Rusiei (1853–1920); 2 fii (1 făt mort), 4 fiice (inclusiv Maria, regină a României)
	Prințesa Elena	25 mai 1846	9 iunie 1923	Căsătorită în 1866 cu Prințul Christian de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg (1831–1917); 4 fii (1 făt mort), 2 fiice
	Prințesa Louise	18 martie 1848	3 decembrie 1939	Căsătorită în 1871 cu John Douglas Sutherland Campbell (1845–1914), marchiz de Lorne, mai târziu al 9-lea Duce de Argyll, de asemenea Guvernator-General al Canadei (1878–83); fără copii
	Prințul Arthur, Duce de Connaught și Strathearn; Mareșal, Guvernator-General al Canadei (1911–1916)	1 mai 1850	16 ianuarie 1942	Căsătorit în 1879 cu Prințesa Luise Margarete a Prusiei (1860–1917); 1 fiu, 2 fiice
	Prințul Leopold, Duce de Albany	7 aprilie 1853	28 martie 1884	Căsătorit în 1882 cu Prințesa Helena de Waldeck și Pyrmont (1861–1922); 1 fiu, 1 fiică
	Prințesa Beatrice	14 aprilie 1857	26 octombrie 1944	Căsătorită în 1885 cu Prințul Henric de Battenberg (1858–1896); 3 fii, 1 fiică (inclusiv Victoria Eugenie, regină a Spaniei)

Albert de Saxa-Coburg și Gotha

Prinț Consort

Fotografie din 1860 de J. J. E. Mayall Părinți Ernest I, Duce de Saxa-Coburg și Gotha Prințesa Louise de Saxa-Gotha-Altenburg  Frați și surori Ernest al II-lea, Duce de Saxa-Coburg și Gotha  Căsătorit cu Victoria a Regatului Unit Copii Victoria, Împărăteasa Germaniei Eduard al VII-lea Alice, Marea Ducesă de Hesa Alfred, Duce de Saxa-Coburg și Gota Elena, Prințesa Christian de Schleswig-Holstein Prințesa Louise, Ducesa de Argyll Prințul Arthur, Duce de Connaught și Strathearn Prințul Leopold, Duce de Albany Beatrice, Prințesa Henry de Battenberg

·         1873: Elisabeth Ludovika de Bavaria (13 noiembrie 1801 – 14 decembrie 1873) a fost prințesă de Bavaria și, mai târziu, prin căsătorie, regină a Prusiei.
Elisabeta s-a născut la Munchen, ca fiica regelui Maximilian I Joseph de Bavaria și a reginei Carolina de Baden.^[3] A fost sora geamănă a Reginei Amalie a Saxoniei (soția regelui Ioan I al Saxoniei), sora Arhiducesei Sofia a Austriei (mama împăratului Franz Joseph al Austriei și a împăratului Maximilian I al Mexicului) și sora Ducesei de Bavaria, Ludovika (mama împărătesei Sisi). În familie i se spunea Elise.

La 29 noiembrie 1823 s-a căsătorit cu viitorul rege Frederic Wilhelm al IV-lea al Prusiei.^[3] În 1830 s-a convertit la protestantism. A devenit regină a Prusiei în 1840 și a influențat politica Prusiei fiind activă în conservarea prieteniei dintre Prusia și Imperiul Austriac.

Soțului său i-a fost soție exemplară; în timpul lungii sale boli l-a îngrijit cu dedicație. Inițial a fost ostilă soției nepotului ei, Prințesa Victoria a Regatului Unit, apoi relația dintre cele două femei s-a dezghețat când Vicky a avut grijă de Elisabeta și a alinat-o în dureroasele primele zile ale văduviei. Elisabeta nu a uitat-o niciodată pe Vicky și a întrerupt tradiția lăsându-i ei bijuteriile. Aceste bijuterii erau menite să fie ale reginei Prusiei și regina de atunci a Prusiei, Augusta de Saxa-Weimar-Eisenach nu a iertat-o pe Vicky pentru acest lucru. După decesul ei la 2 ianuarie 1861, Elisabeta a trăit retrasă la Sanssouci, Charlottenburg și s-a dedicat muncii de caritate în memoria soțului ei.

În timpul vizitei surorii sale gemene, regina Amelia a Saxoniei, Elisabeta a murit în 1873 la Dresda.^[3] A fost înmormântată lângă soțul ei la 21 decembrie la Friedenskirche în Potsdam.

Elisabeth Ludovika

Portret al Elisabetei de Joseph Karl Stieler, 1843 Părinți Maximilian I Iosif de Bavaria Carolina de Baden  Frați și surori Ludovic I al Bavariei Prințul Karl Theodor de Bavaria Prințesa Augusta de Bavaria Prințesa Ludovika de Bavaria Prințesa Sofia de Bavaria Carolina Augusta de Bavaria Maria Anna de Bavaria Prințesa Amalie Auguste de Bavaria Maximiliana of Bavaria[*]  Căsătorită cu Frederic Wilhelm al IV-lea al Prusiei

·         1878: Prințesa Alice (Alice Maud Mary; 25 aprilie 1843 – 14 decembrie 1878) a fost o membră a familiei regale britanice, al treilea copil și a doua fiică a reginei Victoria. Căsătorită cu Ludovic al IV-lea, Mare Duce de Hesse, a purtat și titlul de Mare Ducesă de Hesse.

Prințesa Alice a fost străbunica Prințului Filip, Duce de Edinburgh, soțul reginei Elisabeta a II-a. De asemenea, a fost mama Alexandrei Feodorovna (Alix de Hesse), soția ultimului Țar al Rusiei, Nicolae al II-lea.

Prințesa Alice (dreapta) alături de sora ei mai mare, Victoria, anii anii 1850.

Alice s-a născut la 25 aprilie 1843 la Palatul Buckingham, Westminster, Londra.^[1] A fost al treilea copil și a doua fiică a Reginei Victoria și a Prințului Albert. A fost botezată Alice Maud Mary în capela palatului Buckingham, de către arhiepiscopul de Canterbury, William Howley, la 2 iunie 1843. Nașii aleși de regină au fost Ernest I, regele Hanovrei (reprezentat de Prințul Adolphus, Duce de Cambridge), Feodora, Prințesă de Hohenlohe-Langenburg (reprezentată de Prințesa Victoria, Ducesă de Kent), Ernest al II-lea, prinț Ereditar de Saxa-Coburg și Gotha (reprezentat de Frederic Wilhelm, Mare Duce Ereditar de Mecklenburg-Strelitz) și Prințesa Sophia Matilda de Gloucester.^[2]

Numele Alice a fost ales în onoarea prim-ministrului Victoriei, Lordul Melbourne, care era un admirator al reginei și al cărui nume feminin preferat era Alice.^[3] Maud, numele anglo-saxon pentru Matilda, a fost ales în onoarea uneia dintre nașele sale, Prințesa Sophia Matilda de Gloucester, o nepoată a regelui George al III-lea. Mary a fost ales deoarece Alice s-a născut în aceeași zi cu mătușa ei, Prințesa Mary, Ducesă de Gloucester.^[4]

Educația lui Alicei a fost supravegheată de tatăl ei. La Osborne (reședința de vacanță a familiei), Alice și frații ei învățau abilități practice, cum ar fi menajul, gătitul, grădinăritul și tâmplăria.^[5] Victoria și Albert favorizau o monarhie bazată pe valorile familiei, iar copiii lor purtau haine de clasă de mijloc și dormeau în camere slab mobilate și încălzite.^[6] Alice era fascinată de lumea din afara Casei Regale; la Balmoral îi plăcea să viziteze localnicii care trăiau și munceau pe moșie. În 1854, în timpul războiului Crimeei, la unsprezece ani, Alice a vizitat împreună cu mama ei și cu sora ei mai mare spitalele din Londra pentru militarii răniți.^[7] Ea a fost cea mai sensibilă emoțional dintre toți frații ei.

În copilărie, Alice era foarte apropiată de fratele ei, Prințul de Wales, și de sora cea mare, Victoria, Prințesă Regală.

La 16 martie 1861, a murit bunica ei, Victoria, Ducesă de Kent, mama reginei Victoria. Alice a petrecut mult timp cu bunica sa, adesea cântând la pian pentru ea și îngrijind-o în stadiul final al bolii.^[8] După moartea mamei sale, regina era foarte mâhnită și s-a bazat foarte mult pe Alice, căreia Albert îi dădea instrucțiuni: „Du-te și fă-o pe mama ta să se simtă bine” ^[8] Regina i-a scris unchiului ei, regele Leopold al Belgiei: „draga de Alice a fost plină de tandrețe, afecțiune și suferință pentru mine”.^[9]

După numai câteva luni, la 14 decembrie 1861, a murit și tatăl ei, Prințul Albert. În timpul bolii lui, Alice a rămas lângă el. Tot ea i-a trimis și Prințului de Wales o telegramă fără știrea reginei, care refuza să-i spună despre boala tatălui lui deoarece îl considera vinovat pe el pentru acest lucru.^[10] Regina a fost răvășită de moartea soțului ei iar curtea a intrat într-o perioadă de doliu.^[11] Alice a devenit secretara neoficială a mamei ei pentru următoarele șase luni. Pe la ea treceau actele oficiale către și de la miniștri, regina fiind retrasă din viața publică.^[12] Alice a fost ajutată în această muncă de sora ei mai mică, Prințesa Louise.

Prințesa Alice, 1859

Regina Victoria începuse să facă planuri matrimoniale pentru Alice încă din 1860. Regina și-a dorit ca toți copiii ei să se căsătorească din dragoste, însă pretendenții erau în continuare limitați la membrii caselor regale din Europa. Cu ajutorul fiicei sale mai mari, Victoria, care se căsătorise de curând cu viitorul împărat german Frederic al III-lea, regina a alcătuit o listă cu posibili pretendenți pentru Alice. În urma căutărilor au rezultat doar doi candidați: Wilhelm, Prinț de Orania și Prințul Albert al Prusiei, văr cu soțul Victoriei. Prințul de Orania a fost exclus deoarece era îndrăgostit de o arhiducesă catolică^[13] și nu se arăta deloc interesat de Alice, în ciuda presiunilor făcute de mama lui, Sofia de Württemberg. Nici Prințul Albert nu a fost considerat suficient de bun pentru Alice. Atunci Prințesa Victoria l-a sugerat pe Prințul Ludovic de Hesse, nepotul Marelui Duce Ludovic al III-lea de Hesse.

Prințesa Victoria mersese la curtea ducatului de Hesse pentru a vedea dacă sora lui Ludovic, Prințesa Anna, era o potențială mireasă pentru fratele ei, Albert Eduard, Prinț de Wales. Deși nu și-a făcut o părere favorabilă despre Prințesa Anna, a fost plăcut impresionată de Ludovic și de fratele acestuia, Prințul Henric. Amândoi au fost invitați la Castelul Windsor în 1860 și au impresionat-o și pe regina Victoria.

Alice s-a logodit cu Prințul Ludovic de Hesse la 30 aprilie 1861, în urma consimțământului reginei.^[14] Regina l-a convins pe primul ministru, Lordul Palmerston, să voteze o zestre pentru Alice de 30.000 £.^[15]

Alice în 1861.

Între logodnă și nuntă, a murit tatăl lui Alice la 14 decembrie 1861. În ciuda doliului, regina a poruncit ca pregătirile de nuntă să continue. La 1 iulie 1862, Prințesa Alice s-a căsătorit la Casa Osborne din Isle of Wight cu Prințul german Ludovic de Hesse și de Rin, fiul Prințului Karl de Hesse și de Rin și nepotul lui Ludovic al III-lea, Mare Duce de Hesse. Alice a fost condusă la altar de unchiul său, Ernest al II-lea, Duce de Saxa-Coburg și Gotha și a avut patru domnișoare de onoare: surorile ei mai mici, Prințesele Helena, Louise și Beatrice, și sora lui Ludovic, Prințesa Anna. Pentru ceremonie, Alice a purtat o rochie albă, cu un văl de dantelă Honiton, dar a fost obligată să poarte haine negre de doliu înainte și după ceremonie.

Alice și Ludovic și-au stabilit reședința la Darmstadt, în Hesse. Cuplul a avut șapte copii:

• Prințesa Victoria (1863–1950), s-a căsătorit cu Prințul Louis de Battenberg în 1884
• Prințesa Elisabeta (1864–1918), căreia familia îi spunea ‘Ella’, s-a căsătorit cu Marele Duce Serghei Alexandrovici al Rusiei în 1884 și a fost ucisă în timpul Revoluției bolșevice
• Prințesa Irene (1866–1953), s-a căsătorit cu vărul ei, Prințul Heinrich al Prusiei, în 1888
• Prințul Ernest Louis (1868–1937), ultimul Mare Duce de Hesse și de Rin.
• Prințul Friedrich (1870–1873), căruia familia îi spunea 'Frittie', a murit de hemofilie
• Prințesa Alix (1872–1918), s-a căsătorit cu Țarul Nicolae al II-lea al Rusiei și a fost ucisă împreună cu familia sa la Ekaterinburg în timpul Revoluției bolșevice
• Prințesa Marie (1874–1878), căreia familia îi spunea 'May', a murit de difterie

Louis de Hesse, 1860

Tinerii căsătoriți au primit o casă în Darmstadt cu vedere la stradă. Alice a petrecut aici mult timp pentru a se familiariza cu noile împrejurimi. În 1863, a mers în Anglia la nunta fratelui ei, Prințul de Wales, cu prințesa Alexandra a Danemarcei, și pentru a naște primul ei copil, Victoria Alberta Elizabeth Matilda Marie, la 5 aprilie, în prezența reginei Victoria.^[16] Preotul curții din Darmstadt a fost chemat în Anglia pentru botez.^[17]

După revenirea la Darmstadt în luna mai, Alice și Ludovic au primit o nouă reședință, Kranichstein, la nord-est de Darmstadt. Alice a născut-o acolo pe a doua sa fiică, Elisabeta, poreclită „Ella”, la 1 noiembrie 1864. Decizia lui Alice de a-și alăpta fiica a supărat-o pe mama ei, care era împotriva alăptatului. În plus, regina dându-și seama că Alice este fericită în familia ei și că prin urmare va vizita Anglia mai rar, relațiile dintre mamă și fiică au început să se tensioneze, o tensiune care avea să continue până la moartea lui Alice.^[16]

În 1866, în timpul războiului austro-prusac, Alice, însărcinată cu al treilea copil, și-a îndeplinit îndatoririle regale făcând bandaje pentru trupe și pentru spitale. Trupele prusace au intrat în Darmstadt, iar Alice și-a dedicat mare parte din timpul ei pentru îngrijirea răniților și a bolnavilor. A fost prietenă cu Florence Nightingale, care a strâns și i-a trimis fonduri din Anglia, și i-a dat sfaturi despre curățenia și ventilația din spitale.^[18]

Alice a fost șocată de comportamentul trupelor prusace în Hesse. Berlinul a luat marelui ducat calea ferată și sistemele de telegraf și a îndatorat Hesse cu 3 milioane de florini. Sora lui Alice, prințesa moștenitoare a Prusiei, a spus că ea nu poate să facă nimic „pentru a o scuti pe Alice de poziția dureroasă și stresantă”.^[19] Ajutorul a venit de la împăratul Rusiei, care i-a cerut regelui prusac să-i permită Marele Duce să-și păstreze tronul. Faptul că mama împăratului era mătușa Marelui Duce iar sora lui Alice era prințesa moștenitoare a Prusiei probabil că a influențat generozitatea Prusiei. Totuși, Alice a fost mânioasă de vizita pe care a făcut-o prințesa Victoria în regiunea cucerită Homburg, inițial parte din Hesse, la scurt timp după ce a devenit teritoriu prusac.^[19]

Alice și Louis împreună cu copiii lor: Maria în brațele Marelui Duce și, de la dtânga la dreapta, Ella, Ernie, Alix, Irene și Victoria.

Alice s-a împrietenit cu teologul David Friedrich Strauss, o figură controversată a vremii; acesta a realizat un portret științific al lui Isus cel istoric, căruia i-a negat natura divină. Alice se bucura de compania intelectuală a lui Strauss, pe care soțul ei nu i-o putea oferi, iar acesta era invitat adesea la Palatul Nou pentru lecturi private. Alice l-a prezentat pe Strauss surorii sale Victoria și cumnatului ei Frederick, care l-au invitat la Berlin.^[20] Relația lui Alice cu Strauss a nemulțumit-o pe împărăteasa Augusta, care a etichetat-o pe Alice drept „complet atee”.^[21]

La sfârșitul anului 1871, Alice a călătorit la Balmoral pentru a-și vedea mama, însă aceasta se recupera după două boli grave, iar Alice a avut sentimentul că mama ei n-o voia acolo. Atunci Alice și Ludovic au stat la Prințul și Prințesa de Wales la Sandringham. Cu puțin timp înainte ca ei să plece de la Sandringham, Prințul de Wales s-a îmbolnăvit de febră tifoidă. Situația Prințului a fost critică, însă în cele din urmă și-a revenit.^[22]

Tragedia s-a abătut asupra lui Alice la 29 mai 1873, când fiul ei cel mic, Friedrich, zis „Frittie”, a murit după ce a căzut 6 metri de la fereastră.^[23] Copilul suferea de hemofilie și, deși și-a recăpătat cunoștința, hemoragia internă nu a putut fi oprită. Alice nu și-a revenit niciodată complet după moartea lui Frittie. Ea s-a apropiat mai mult de celălalt fiu al ei, Ernest, și de nou-născuta Maria. În 1875 și-a reluat totuși îndatoririle publice, inclusiv strângerea de fonduri și activitatea medicală și socială.^[24] Relația cu soțul ei a început să se deterioreze. La sfârșitul anului 1876, Alice a mers în Anglia la un tratament și a rămas la Balmoral pentru recuperare.

În ciuda problemelor maritale, Alice a rămas un puternic susținător al soțului ei, extrem de critică atunci când abilitățile sau talentele lui nu erau pe deplin recunoscute. La 20 martie 1877, a murit tatăl lui Ludovic, iar la 13 iunie în același an, a murit și unchiul său, Marele Duce Ludovic al III-lea, Ludovic și Alice devenind astfel Mare Duce și Ducesă de Hesse. Alice s-a folosit de noul ei rol pentru a reforma condițiile sociale din Darmstadt, dar responsabilitatea de Landesmutter (mama poporului) i se părea obositoare.

Alice în anii 1870.

Crăciunul anului 1877 i-a acordat puțin răgaz lui Alice: toată familia s-a adunat din nou împreună, iar ea și-a putut răsfăța fiica cea mică, Maria. Alice a fost prea epuizată pentru a participa la nunta nepoatei ei, Prințesa Charlotte a Prusiei, la Berlin în ianuarie 1878. Deși a încercat să se implice mai mult în arte și științe și să evite evenimentele de protocol, a continuat să simtă povara îndatoririlor sale.^[18] În toamna lui 1878, regina Victoria a invitat familia Marelui Ducat într-o vacanță la Eastbourne, unde au stat într-o casă de pe Grand Parade. Alice a participat la diverse evenimente regale în această călătorie și a vizitat-o pentru ultima oară pe mama ei la Osborne, înainte de a reveni la Palatul Nou de la Darmstadt spre sfârșitul anului

În noiembrie 1878, familia ducală s-a îmbolnăvit de difterie. Prima care s-a îmbolnăvit a fost fiica cea mare, Victoria, care s-a plâns că are gâtul înțepenit în seara zilei de 5 noiembrie. A doua zi dimineața a fost diagnosticată cu difterie, iar în curând boala s-a răspândit și printre ceilalți copii. A urmat apoi și soțul lui Alice. Prințesa Elisabeta a fost singura care nu s-a îmbolnăvit, deoarece fusese trimisă la palatul bunicii ei, Elisabeta a Prusiei.^[26]

Prințesa Maria s-a îmbolnăvit grav la 15 noiembrie și a murit a doua zi, iar Alice i-a scris mamei ei că „durerea este mai presus de cuvinte”.^[27] Timp de câteva săptămâni, Alice nu le-a spus celorlalți copii despre moartea Mariei, dar în cele din urmă i-a spus lui Ernest la începutul lui decembrie. Copilul, care fusese foarte atașat de sora lui, a fost copleșit de durere, iar Alice nu s-a putut abține să nu îl ia în brațe, deși nu avea voie să intre în contact fizic cu bolnavii.^[28]

La început, boala nu s-a manifestat la Alice. S-a întâlnit cu sora ei Victoria care trecea prin Darmstadt în drum spre Anglia, și în aceeași zi i-a scris mamei ei pe un ton ceva mai vesel.^[28] Însă în seara de vineri spre sâmbătă 14 decembrie (ziua comemorării morții tatălui ei), a căzut brusc la pat, din cauza difteriei luate de la fiul ei. Ultimele ei cuvinte au fost „dragă tată”, iar peste noapte și-a pierdut cunoștința.^[29] Dimineața a murit.^[27] A fost înmormântată la 18 decembrie în mausoleul ducal de la Rosenhöhe, lângă Darmstadt, cu drapelul Union Jack pe coșciug.^[30] Joseph Boehm a ridicat acolo un monument special pentru Alice și Maria.^[31]

Ea a fost primul copil al reginei Victoria care a murit; mama ei i-a supraviețuit mai mult de 20 de ani, supraviețuind și altor doi copii ai ei: Leopold și Alfred.

Alice a Regatului Unit

Mare Ducesă de Hesse și de Rin

Părinți Prințul Albert de Saxa-Coburg și Gotha Victoria a Regatului Unit  Frați și surori Prințesa Victoria a Regatului Unit Prințesa Beatrice a Regatului Unit Prințesa Elena a Regatului Unit Prințesa Louise a Regatului Unit Alfred, Duce de Saxa-Coburg și Gotha Leopold, Duce de Albany Arthur, Duce de Connaught și Strathearn Eduard al VII-lea al Regatului Unit  Căsătorită cu Ludovic al IV-lea, Mare Duce de Hesse Copii Prințesa Victoria de Hesse Marea Ducesă Elisabeta Fiodorovna Prințesa Irene de Hesse Ernest Louis, Mare Duce de Hesse Prințul Friedrich de Hesse Alexandra, împărăteasă a Rusiei Prințesa Maria de Hesse

·         1937  - A încetat din viaţă Dumitru Brumărescu, inventator român. În 1910, la Salonul Aviaţiei de la Paris, erau expuse 12 aparate de zbor, dintre care două româneşti: avionul "Coandă" 1910, primul avion cu reacţie din lume şi "Columna " lui Dumitru Brumărescu, un hidroavion – elicopter de concepţie originală

* 1940: Maria Georgievna, Prințesă a Greciei și Danemarcei (greacă Πριγκίπισσα Μαρία της Ελλάδας και Δανίας) (3 martie 1876 – 14 decembrie 1940), a fost al cincilea copil și a doua fiică a regelui George I al Greciei și a reginei Olga.

Primii cinci copii ai regelui George I al Greciei și ai reginei Olga. De la stânga la dreapta: Constantin, George (sus), Maria, Nicolae și Alexandra (jos), 1880.

S-a născut la Atena ca sora mai mică a lui Constantin I al Greciei, Prințul George al Greciei, Alexandra Georgievna a Greciei și Prințului Nicolae al Greciei. A fost sora mai mare a Prințului Andrei al Greciei și Prințului Christofor al Greciei. Prin tatăl ei a fost nepoata regelui Christian al IX-lea al Danemarcei iar prin mama ei a fost strănepoata Țarului Nicolae I al Rusiei.

A fost foarte apropiată de verișoara sa, Marea Ducesă Xenia Alexandrovna a Rusiei. Mai târziu, amândouă s-au măritat cu Mari Duci Romanov și au stat împreună în mai multe ocazii.

La 30 aprilie 1900, Maria s-a măritat cu Marele Duce George Mihailovici al Rusiei în Corfu. George era numit în familie "Gogi", iar Maria a fost denumită "Greek Minny" pentru a o deosebi de împărăteasa Maria a Rusiei. Ea a refuzat să se căsătorească cu Gogi până când locul ei în linia de succesiune la tronurile Greciei și Danemarcei nu a fost asigurat. A arătat clar că nu era îndrăgostită de soțul ei atunci când s-au căsătorit însă Marele Duce a sperat că în timp sentimentele vor crește. Marele Duce o mai ceruse o dată pe Maria în căsătorie în aprilie 1896 și nu a încetat, ulterior, să-i facă curte și să viziteze Grecia după refuzul ei.
Chiar dacă nu era foarte frumos și avea cu 12 ani mai mult decât Maria, Marele Duce oferă avantajul de a fi în linia de succesiune la tronul Rusiei. El avea puține obligații publice la St. Petersburg lucru care îi dădea posibilitatea de a călători în străinătate. Prin căsătorie, prințesa Greciei spera să se poată întoarce regulat în țara natală.

După o lungă perioadă de gândire, ea a reuzat propunerea altui pretendent, regele Alexandru I al Serbiei și a acceptat cererea Marelui Duce. Sigur pe el, că prin eforturi, o va seduce pe prințesa greacă, Marele Duce George a făcut tot posibilul să-i facă pe plac. A obținut de la vărul său Țarul Nicolae al II-lea autorizația de a se căsători în Grecia, lucru care nu era obișnuit în tradiția Romanov. După luna de miere din Italia și Austria, George și Maria s-au instalat în Rusia, la palatul Mihailovski, nu departe de capitala imperială. Prințesa nu a făcut nici un efort să se integreze în noua țară. A făcut tot posibilul să nu utilizeze limba Romanovilor: cu soțul ei vorbea în general în franceză iar cu copiii în engleză.

Cuplul a avut două fete: Nina născută la 7 iunie 1901 și Xenia născută al 9 august 1903. Pe măsură ce fetele au crescut mai mari, Maria a profitat de oportunitatea de a petrece mai mult timp în străinătate, chipurile pentru sănătatea fiicelor ei, dar, de asemenea, să petreacă mai mult timp departe de soțul ei. Când a izbucnit Primul Război Mondial ea era în Marea Britanie și nu a putut reveni în Rusia; a patronat un spital militar acolo.

A devenit văduvă la 30 ianuarie 1919 când soțul ei a fost ucis de bolșevici. La 16 decembrie 1922, Maria s-a recăsătorit cu amiralul Pericles Ioannides în Wiesbaden. A murit în Atena natală în timpul războiului greco-italian (28 octombrie 1940 – 30 aprilie 1941).

Prințesa Maria

Marea Ducesă Maria Georgievna a Rusiei

Părinți George I al Greciei Olga Constantinovna a Rusiei  Frați și surori Alexandra Georgievna a Greciei Constantin I al Greciei Prințul Andrei al Greciei și Danemarcei Prințul Nicolae al Greciei și Danemarcei Prințul George al Greciei și Danemarcei Prințul Christofor al Greciei și Danemarcei  Căsătorită cu Marele Duce George Mihailovici al Rusiei Perikles Ioannidis Copii Prințesa Nina Georgievna Prințesa Xenia Georgievna

* 1945: Prințesa Maud, Contesă de Southesk (Maud Alexandra Victoria Georgina Bertha Carnegie; 3 aprilie 1893 – 14 decembrie 1945) a fost membră a familiei regale britanice, nepoată a regelui Eduard al VII-lea. Maud și sora ei mai mare, Alexandra, au fost singurele nepoate pe linie feminină ale unui suveran britanic care au primit titlul de "prințesă a Marii Britanii și a Irlandei de Nord".

Prințesa Maud de Fife

Contesă de Southesk

Părinți Alexander Duff, 1st Duke of Fife[*] Louise a Marii Britanii  Frați și surori Prințesa Alexandra, Ducesă de Fife  Căsătorită cu Charles Carnegie, al 11-lea Conte de Southesk Copii James Carnegie, al 3-lea Duce de Fife

·         1946: Ioan Alexandru Brătescu-Voinești (n. 1 ianuarie 1868, Târgoviște - d. 14 decembrie 1946, București) a fost un prozator român, faimos pentru povestirile sale, scrise inițial pentru copiii săi.

Ioan Alexandru Brătescu-Voinești s-a născut la Târgoviște, pe 1 ianuarie 1868, ca descendent al unei familii de boieri. Eroul din nuvela „Neamul Udreștilor” e un strămoș al scriitorului. A făcut Liceul și Universitatea la București. A fost judecător în București, Ploiești, Pitești, Craiova și Târgoviște, unde în anul 1896 s-a stabilit definitiv. Intră în viața politică și este prezent până în 1940 în toate legislaturile parlamentare: a fost secretar general al Camerei Deputaților (1914-1940). A fost membru al Academiei Române din 1918.^[1] În anul 1945 a câștigat Premiul Național Pentru Proză. După 1937 alunecă în atitudini profasciste, teoretizate în opuscule programatice: Huliganism (1938), Germanofobie (1940). ^[2]

Ioan Alexandru Brătescu-Voinești

În literatură a debutat sub îndrumarea lui Titu Maiorescu, care i-a fost profesor. Primul volum, culegerea „Nuvele și schițe” i-a apărut în 1903. A urmat în 1906 „În lumea dreptății”, iar în 1912, „Întuneric și lumină”. În anii primului război mondial a scris, în colaborare cu A. de Herz (1887-1936), o piesă de teatru numită „Sorana”. În perioada interbelică a publicat mai puțină proză.

Este cunoscut în special pentru scrierile sale pentru copii: „Puiul” (tragica moarte a unui pui de prepeliță), „Privighetoarea”, „Bietul Tric”, „Niculăiță Minciună” (un copil isteț de la țară neînțeles de săteni) ș.a.

S-a stins din viață în anul 1946, pe 14 decembrie, la București.

Opera:

Antume

• Nuvele și schițe, 1903
• În lumea dreptății, 1906
• Întuneric și lumină, 1912
• Firimituri, 1929
• Cu undița, 1933
• Din pragul apusului, 1935

Reeditări

• Niculăiță Minciună, Editura HERRA, 2006, ISBN 973-7923-65-0
• În lumea dreptății. Întuneric și lumină, Editura Gramar, 2007
• Pagini alese, Editura Ștefan, 2007
• Rătăcire, Editura Semne, 2009
• Nuvele și schițe, Editura Donaris, 2009

Teatru radiofonic

În decursul timpului, Societatea Română de Radiodifuziune a dramatizat câteva din scrierile sale pentru emisiunea „Teatru radiofonic”: Călătorului îi șade bine cu drumul, În lumea dreptății și Un reghiment de antilerie.

Ioan Alexandru Brătescu-Voinești
Ioan Alexandru Brătescu-Voinești
Date personale
Născut	1/13 ianuarie 1868  Târgoviște, România
Decedat	14 decembrie 1946 (78 de ani)  București, România
Părinți	Alexandru Brătescu Alexandrina Voinescu
Căsătorit cu	Penelope Popescu
Copii	2

·         1952: Fartein Valen, compozitor din Norvegia (n. 1887)

·         1962: Simion Mehedinți (n. 16 octombrie 1868, Soveja - d. 14 decembrie 1962, București) a fost un academician, geograf și geopolitician român. Spirit filozofic, format la școala lui Titu Maiorescu, a desfășurat o vastă activitate culturală ca educator al maselor și cu deosebire al tineretului, prin scrierile și numeroasele sale conferințe ținute în fața studențimii române din centrele universitare ale țării. Simion Mehedinți a fost un adept al ideilor naționaliste și legionare numai în ceea ce privește educația și cultul muncii.

Și-a făcut studiile la București, apoi în Franța și Germania. A fost profesor la Universitatea din București, la prima catedră de geografie din România. Academician - a fost membru titular al Academiei Române din anul 1915. A fost director al revistei Convorbiri literare.

A avut un rol important în dezvoltarea gândirii geografice și geopolitice în România. S-a preocupat de stabilirea obiectului și conținutului geografiei, de precizarea locului ei în sistemul științelor, de determinarea legilor și categoriilor geografice și a metodelor de cercetare în geografie și geopolitică.

A elaborat un sistem propriu de gândire geografică, concretizat în lucrarea sa fundamentală Terra - introducere în geografia ca știință (2 vol., 1931). Între 1940 și 1944 a colaborat cu revista Geopolitică și geoistorie. „Analizând metoda originală pe care Simion Mehedinți tocmai o „brevetase”, în premieră pe Glob - metoda geografică -, ajungem la câteva concluzii preliminare:

• funcția face organul cu o anumită formă, impusă de necesitatea funcției de a răspunde la solicitarea evolutivă;
• drept urmare, nu se poate înțelege un fenomen care se petrece la suprafața scoarței terestre fără a înțelege forma sa spațială (cât se desfășoară în suprafață, raportat la scară planetară) - dinamica în spațiu;
• pentru a nu greși, trebuie urmărită evoluția formei spațiale a fenomenului respectiv și în adâncimea sa istorică (raportat, de asemenea, la scară planetară) - dinamica în timp.”^[2]

Numit la 17 mai 1900 profesor la Facultatea de Litere din București, la prima catedră de geografie înființată în România, Simion Mehedinți a format în această calitate generațiile de mari geografi ai țării în frunte cu George Vâlsan, Constantin Brătescu, Vintilă Mihăilescu, Mihail D. David și alții.

A fost profesor la Școala Superioară de Război între 1919-1939, unde preda Geografia generală (...), fiind menționat în lucrarea Istoricul Școalei Superioare de Război 1889-1939, publicată cu ocazia serbării a 50 de ani de la înființarea acesteia.^[3]

A colaborat la numeroase ziare și reviste (mai ales Convorbiri literare pe care a condus-o mulți ani): "Cuvântul Studențesc", "Duminica poporului", "Lamura", precum și la cele de specialitate, cu multe studii de geografie, metodologie geografică și mai ales antropogeografie: "Analele Academiei Române", "Buletinul Societății Române de Geografie", "Analele Dobrogei", "Natura", "Anuarul de Geografie și Antropogeografie", "Volkermagasin" (Germania) și multe altele.

Marginalizat după instaurarea comunismului (cea mai mare parte a studiilor sale fiind interzise de noua orânduire politică), s-a stins din viață în anul 1962.

Opere selective

• Die Kartographische Induktion (teza). Leipzig, 1900
• Etrogeneitatea celor patru sfere. București, 1900
• Problemele geografiei contemporane ca știință despre Cosmos. București, 1900
• Introducere în studiul geografiei. București, 1904
• Die rumänische Steppe. Leipzig, 1904
• Către noua generație. București, 1912
• Poporul. București, 1913
• Primăvara literară, București, 1914
• Omul politic. București, 1915
• Școala poporului, București, 1918
• Legea Eforiilor, București, 1918
• Însușirile omului de Stat, București, 1919
• Altă creștere: Școala muncii, București, 1919
• Caracterizarea etnografică a unui popor prin munca și uneltele sale (Discurs de recepție la Academia Română), București, 1920
• Vechimea poporului româan și legătura cu elementele alogene, București, 1924
• Titu Maiorescu, București, 1925
• Școala română și capitalul biologic al poporului român, Biblioteca eugenică și biopolitică a ASTREI, Cluj, 1927
• Cadrul antropogeografic. Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul. Vol. I, 1918-1928, București
• Terra (metodologie geografică). Operă de importanță științifică mondială, aclamată de specialiștii mondiali în domeniu. Bucuresti, 1930
• Opere complete. „Fundația pentru Literatură și Artă”, București
• Geografia României, București
• Geografia României pentru clasa a III-a, București
• Aproprie-te de Isus prin biserica noastră și prin alegerea educatorilor, București
• Quelque observations sur l'evolution de la geographie en Roumanie. În "La vie scientifique en Roumanie", Academia Română, tomul IV: "Sciences pures" I, pag. 329-371. București, 1937
• Geografie și geografi la începutul sec. XIX-lea, Editura "SOCEC", București, 144 pag.
• Geografie și geografi la începutul sec. XX - Însemnări cu privire la desvoltarea științelor și a învățământului în România, Editura "SOCEC", București, 1938
• Trilogia științei. Cercetător - erudit - savant. În "Memoriul Secției Istorice a Academiei". Tip. Monitorul Oficial, București, 1939, 110 pagini
• Învățătorul și straja țării, Editura "CUGETAREA", București, 276 pagini
• Ce este Transilvania? Biblioteca "Revistei Istorice Române", București, 1940. (Traducere în limba engleză: "What is Transylvania?" de Traian Golea, Editura "Romanian Historical Studies", Miami Beach,  Florida, 1986

Publicații și studii

• Insula Șerpilor. În "Buletinul S.R.R. de Geografie", Vol. XIV
• Locul geografiei între știinte. În "Buletinul S.R.R. de geografie, Vol. XV
• Obiectul și definiția geografiei. În "Convorbiri litarare", 1901
• Aplicări antropogeografice în sfera etnografiei, istoriei și a altor științe. În "Anuarul de Geografie și Antropogeografie", Vol. I, 1910
• Observări asupra Dobrogei. În "Buletinul S.R.R. de Geografie", Vol. XXXVIII, 1919
• Premise etnografice în istoria românilor. În "Analele Academiei Române", București, 1922
• Dacia pontica și Dacia carpatica. În "Buletinul S.R.R. de Geografie", Vol. 47, București, 1923
• Religia ca mijloc de caracterizare a unui popor. În "Analele Academiei Române", București, 1924
• Rumänische Volkskultur. În "Völkermagazin", Berlin, 1924
• Direcția „Convorbirilor literare” și îndrumarea poporului român. În "Convorbiri literare", Ianuarie-Aprilie 1927, Anul LIX
• Considerațiuni geopolitice în Milvovia, anul I, numărul 1, București, 1930 ^[4]
• Coordonate etnografice: civilizația și cultura. În "Memoriile Academiei Române", București, 1930
• Moța-Marin - Urmașii lui Eminescu. În "Cuvântul Studențesc", Anul XII, Nr. 1-4, Ianuarie - Februarie 1937, București
• Deliormanul, o verigă între Carpați și țărmul Mării Negre. În "Analele Dobrogei", Anul XIV, Nr. 2, 1938
• Legăturile noastre cu Dunărea și Marea. Conferință inaugurală a ciclului de prelegeri: "Apele, Dunărea și Marea Neagră" ținute la Liga Navală Română, București, 1938
• Creștinismul Românesc. În "Chemarea Vremii", 194o

Simion Mehedinți

Geograful Simion Mehedinți

·         1989: A murit Andrei D. Saharov, fizician rus și cunoscut disident, laureat al Premiului Nobel pentru Pace pe anul 1975; (n. 21.05.1921).

·         1990: Friedrich Dürrenmatt (n. 5 ianuarie 1921,Konolfingen[*], Elveția^[12] – d. 14 decembrie 1990,^]Neuchâtel, Elveția^[13]) a fost un dramaturg și prozator elvețian de talie europeană, care și-a scris opera în limba germană. A făcut studii de filozofie, literatură și teologie, dar și-a încercat talentul mai întâi ca grafician, tematica desenelor sale expresive prefigurând-o pe aceea a scrierilor de mai târziu. A fost permanent preocupat de confuzia de valori și de incertitudinile epocii în care trăia ("azi nu mai există nici vinovați, nici oameni care să poarte răspunderea a ceva").

În opera lui un loc central îl ocupă problematica dreptății și îndurării, tratată în cheie tragicomică și grotescă. Cele mai multe din povestirile sale îmbracă forma literaturii polițiste.

Ca dramaturg – unul din cei mai importanți de limbă germană din secolul XX – prefera comedia, considerând-o "unica formă dramatică ce mai poate exprima azi tragicul".
* 1990: Johannes, Prinț de Thurn și Taxis (5 iunie 1926 – 14 decembrie 1990) a fost om de afaceri german și șeful Casei de Thurn și Taxis din 1982 până la moartea sa.

Johannes

Prinț de Thurn și Taxis

Johannes, Prinț de Thurn și Taxis și soția sa, Gloria, 1981. Părinți Karl August, Prinț de Thurn și Taxis Princess Maria Anna of Braganza[*]  Căsătorit cu Contesa Mariae Gloria de Schönburg-Glauchau Copii Prințesa Maria Theresia Prințesa Elisabeta Prințul Albert (II.)

·         1994: A murit Petrache Lupu (de la Maglavit), omul care „a vorbit cu Dumnezeu”; (n. 1907). A fost un cioban din localitatea Maglavit din Oltenia, care a a avut mai multe viziuni divine. Acesta L-ar fi vazut pe Dumnezeu, ca un „mos”, langa o salcie, care i-a spus ca oamenii trebuie sa se pocaiasca, si ca el trebuie sa transmita mesajul preotului din sat. Viziunea s-a repetat timp de trei ori, in trei vineri consecutive. Din acel moment, viata ciobanului si a comunei avea sa fie alta. S-a declanșat un fenomen de masă, Maglavitul devenind loc de pelerinaj pentru mulțimi de oameni. Ologii aruncau carjele, orbii isi recapatau vederea, oamenii muţi incepeau sa vorbească…

Petrache Lupu

Petrache Lupu rugându-se. Petrache Lupu la stână   Petrache Lupu propovăduind   Petrache Lupu propovăduind

* 1996: Doina Petruța Cojocaru (nume de fată Băicoianu, n. 25 noiembrie1948, în Sighișoara - d. 14 decembrie 1996) a fost o handbalistăromână ce a jucat pentru echipa națională a României pe postul de coordonator.
* 1996: Nicole Valéry-Grossu (n. Nicoleta Valeria Bruteanu, 4 iulie 1919, la Turnu Măgurele, România - d. 14 decembrie 1996, la Paris, Franța) a fost o scriitoare și jurnalistă română, creștină și anticomunistă.
Nicoleta Valeria Bruteanu s-a născut la Turnu Măgurele, în ziua de 4 iulie 1919. Era nepoată, pe linie maternă, a lui Iuliu Maniu.
Încă din timpul războiului, Nicoleta Valeria Bruteanu a activat, în ilegalitate, în Partidul Național Țărănesc. După 1945 până în 1947, a fost redactor la ziarul Dreptatea, organ de presă al Partidului Național Țărănesc.

După instaurarea comunismului în România și după interzicerea Partidului Național Țărănesc, Nicoleta Valeria Bruteanu a fost evacuată, împreună cu familia sa din locuințele din București, iar în dimineața zilei de 24 august 1949 a fost arestată, fiind deținută, fără condamnare, timp de 4 ani. În decursul detenției sale a cunoscut ororile din închisorile politice ale României comuniste.

În anul 1957, Nicoleta Valeria Bruteanu s-a căsătorit cu scriitorul Sergiu Grossu, care a fost arestat în 1959, condamnat la 12 ani de închisoare, dar eliberat în 1962 după un decret de grațiere.

În anul 1969, Sergiu Grossu și soția sa au părăsit România și s-au refugiat în Franța, unde „Nicoleta Valeria” a devenit „Nicole Valéry-Grossu”.

În Franța, soții Grossu activează în publicistică și în activități de ajutorare. Astfel, Nicole Valéry-Grossu, susținea rubrica „Note de lectură”, corespondența și distribuirea revistei „Catacombes”.

În anul 1976, a editat publicația religioasă „Iisus Biruitorul”, în vederea unificării exilului românesc în jurul idealurilor mișcării Oastea Domnului.

Soții Grossu au fondat asociația La Chaine (în românește: „Lanțul”) și au organizat emisiuni radiofonice, în franceză și în română: „Duh și Adevăr”. Ei au inițiat conferințe în care au demascat realitatea cu privire la situația drepturilor religioase din România comunistă, denunțând comunismul ca fiind dușmanul lui Hristos în lume.

În anul 1976, apare la editura pariziană Plon cartea autobiografică Benie sois-tu, prison, care a avut un mare succes atât în Franța, cât și în alte țări,^[1] fiind tradusă în diferite limbi: engleză, germană, italiană, norvegiană^[1] și în română

Nicole Valéry-Grossu a decedat la spitalul Foch de la Paris, după o grea suferință, în seara zilei de 14 decembrie 1996. Ca urmare a dorinței sale, ea se odihnește, alături de strămoșii și părinții săi, în Cimitirul Sfânta Vineri din București.

Opera:

• Bénie sois-tu, prison^[3], Plon, Paris - Cea mai cunoscută lucrare literară a scriitoarei Nicole Valéry-Grossu a apărut inițial în limba franceză, la editura Plon de la Paris. În traducere românească a apărut la Editura Univers din București, în 1997, iar ediția a doua, în limba română, a fost publicată în anul 2002 la aceeași editură bucureșteană. Cartea a fost ecranizată de Nicolae Mărgineanu, în anul 2002, având titlul Binecuvântată fii, închisoare.

Alte lucrări:

• Hegemonia violenței (Comunism, totalitarism, ateism), traducere din limba franceză de Ileana Cantuniari, Editura „Duh și Adevăr”, București, 2000, 275 pagini, ISBN 973-98392-4-X
• Din toată inima, Editura „Duh și Adevăr”, București, 2003, 140 pagini ISBN 973-98392-7-4

Nicoleta Valeria Grossu
Date personale
Născută	4 iulie 1919 Turnu Măgurele
Decedată	14 decembrie 1996 (77 de ani) Paris
Căsătorită cu	Sergiu Grossu (1957–1996)
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Ocupație	scriitoare, jurnalistă
Pseudonim	Nicole Valéry-Grossu
Partid politic	Partidul Național-Țărănesc
Limbi	franceză, română
Activitatea literară
Activă ca scriitoare	1945 - 1996
Opere semnificative	Binecuvântată fii, închisoare

·  1998:  A incetat din viata Mihai Maximilian, autorul textelor unor cunoscute slagare romanesti si scenarist pentru spectacolele Teatrului de Revista “Constantin Tanase”, indeosebi a celor in care rolul principal era detinut de cuplul Stela Popescu-Alexandru Arsinel.

·         2000 - A murit Nicolae N. Constantinescu, doctor docent în ştiinţele economice, membru al Academiei Române (n.27.03.1920).

·         2007: A murit Mihai Pelin, istoric, scriitor si publicist ; (n.25.08.1940, Cernauti).

* 2013: Peter O'Toole, actor englez de origine irlandeză (n. 1932)

* 2017:  Andrei Țugulea (n. 19 august 1928, Unțești, azi Republica Moldova - d. 14 decembrie 2017, București) a fost un inginer român, membru titular al Academiei Române (din 1999)

A contribuit la afirmarea școlii românești de electrotehnică edificată de Acad. Remus Răduleț, educând în domeniul Bazelor Teoretice ale Electrotehnicii peste 50 de generații de studenți în specialitățile Electrotehnică, Electronică, Energetică și conducând peste 30 de teze de doctorat.

S-a născut în Basarabia, tatăl său fiind învățător. Tot acolo a făcut și școala primară, în comuna Alexieni, județul Bălți (1934-1938)^[4]. După modelul unor veri ai săi, a învățat la Iași în perioada 1938-1944, la Liceul „Național”, un liceu de elită ce a dat absolvenți de renume. Ulterior (1944-1947), ultimele 3 clase le face la Râmnicu Vâlcea, la Liceul „Alexandru Lahovary”, fiind evacuați odată cu intrarea trupelor sovietice în România.^[5]

În anul 1947 intră la Institutul Politehnic din București, la Facultatea de Electro-Mecanică. În fapt, această facultate s-a separat, în acel an, în două: Facultatea de mecanică și Facultatea de Electrotehnică, Adrian Țugulea alegând la început mecanica dar, ulterior, transferându-se la electrotehnică, determinat fiind de prof. Constantin Budeanu.

La doi ani de la terminarea facultății se înscrie pentru doctorat la prof. Remus Răduleț (1953). În 1958 a susținut teza de doctorat cu titlul „Calculul pentru încadrare al permeanțelor în câmpuri cu simetrie”, devenind doctor inginer în specialitatea „bazele teoretice ale electrotehnicii” (secundar „fizică teoretică”), ceea ce-i permite să ocupe o nouă treaptă didactică.

În 1974 a primit titlul de doctor docent.

În 1951, după terminarea facultății, pentru o perioadă de 2 ani, este cercetător la Institutul de Energetică al Academiei Române, poziție la care va mai reveni și în anii următori (1960-1968). De asemenea, activează ca asistent în cadrul școlii, la Catedra de Măsuri și Aparate, și avansează în carieră, trecând pe rând prin treptele didactice: șef de lucrări (1957), conferențiar (1964) și profesor (1968).

Înainte de a fi numit conferențiar, urmează o specializare în U.R.S.S. (1963).

În anul 1972, pentru o perioadă de 4 ani, devine șeful Catedrei de Electrotehnică, pentru ca în perioada 1976-1984 să fie numit decan al Facultății de Electrotehnică. În această perioadă (1971-1981) participă la diverse stagii la ”Direcția de Studii și Cercetări” a societății ”Électricité de France” (E.D.F.), la solicitarea acesteia. Cu această ocazie realizează o serie de studii științifice:

• Aplicarea metodelor variaționale directe la calculul câmpurilor Laplaciene. De menționat că, în teza de doctorat (1958), prefigurează metoda elementului finit;
• Studiul câmpurilor electromagnetice cvasistaționare în medii conductoare (împreună cu Acad. Remus Răduleț și Acad. Alexandru Timotin), cu aplicații la ecranarea electromagnetică și la pătrunderea câmpurilor electromagnetice în structuri feromagnetice cu tole.

În 1984 stă la catafalcul prof. Remus Răduleț, îndrumătorul său la doctorat, și apoi, văduva profesorului îl învită să locuiască, împreună cu familia, în casa profesorului, de la Piața Spaniei, deoarece ea nu avea posibilități materiale de a mai păstra singură acea locuință.

Începând cu anul 1986 revine la conducerea Catedrei de Electrotehnică.

În 1995 este numit Director al Departamentului Științelor Inginerești cu predare în limbi străine, în cadrul facultății cu același nume, din Universitatea Politehnica din București. De asemenea, a ținut cursuri la Academia Tehnică Militară din București.

La 26 februarie 1999 a devenit Secretar General al Academiei Române, funcție pe care a deținut-o până în anul 2002. A lucrat la Institutul de Geodinamică „Sabba S. Ștefănescu” al Academiei Române (2008).

În legislatura 1992-1996 a fost ales senator în județul Sibiu pe listele Frontului Salvării Naționale și membru al Comisiei permanente pentru învățământ și știință din cadrul Senatului României (16 oct 1992-21 nov 1996)^[6] [7]. Este prezentat ca un om cu experiență profesională, având cursurile Facultății de Relații Internaționale la Universitatea din Kiev (1954) și fiind doctor în relații internaționale la Universitatea din New York (1970), adjunct al ministrului Afacerilor Externe în guvernul provizoriu.^[8] Aceasta îi dă ocazia să urce la alt nivel de conducere: adjunct al ministrului învățământului (1990)^[9] și secretar de stat la Ministerul Învățământului și Științei în noul guvern (1990-1991). Andrei Țugulea a fost membru în comisia pentru învățământ, știință, tineret și sport.

La alegerile din 1996 a candidat la Senat, pentru București, pe listele Partidului Democrat, în alianța Uniunea Social Democrată, fără a mai fi ales^[10].

A fost membru în Comitetul Director al Grupului Român al Uniunii Interparlamentare^[11] și președinte al părții române al Consiliului chino-român de cooperare Tehnico-științifică (2014)

Andrei Țugulea este autor sau co-autor a peste 100 de lucrări științifice. Dintre contribuțiile sale originale se remarcă:

• introducerea parametrilor tranzitorii în circuitele electrice cu efect de câmp;
• ecranare electromagnetică; curenți turbionari în circuite magnetice anizotrope;
• aplicarea termodinamicii fenomenelor ireversibile la studiul fenomenelor de transport în semiconductoare;
• noua teorie cu privire la efectele energetice ale circulațiilor de puteri în regimurile nesimetrice și nesinusoidale ale sistemelor electromagnetice;
• stabilirea ecuațiilor bidimensionale ale telegrafiștilor și aplicarea lor la structurile planare de microunde (împreună cu Acad. Remus Răduleț), și altele.
• generalizarea teoriei fenomenelor deformante de circuit (Acad. Constantin Budeanu) la câmpul electromagnetic și la variații temporale cvasi-periodice.

A publicat numeroase lucrări științifice, dintre care pot fi citate:

• 1968 - Câmpul electro-magnetic al unei spire parcurse de curent alternativ în prezența unei coji sferice conductoare;
• 1972 - O teorie de câmp structurală a unei clase de simetrie lineare;
• 1972 - Regimul tranzitoriu al câmpului electromagnetic inductiv într-un sistem de bare conductoare masive. Parametrii tranzitorii;

A fost Secretar de Redacție al revistei ’’Electrotehnica’’ și Redactor Șef la ’’Revue Roumaine de Sciences Tehniques’’, seria ’’Electrotechnique et Energetique’’.

În cadrul activității sale științifice, împreună cu un colectiv de inventatori, a înregistrat și a primit următoarele brevete de invenție:

• Procedeu constructiv pentru micșorarea pierderilor în fier la generatoarele electrice de frecvență ridicată, brevet RO nr. 42449, din 22 aprilie 1961.
• Sisteme de bare pentru curenți de șoc de mare intensitate, brevet RO nr. 59311, din 3 mai 1971.
• Baterie termochimică miniaturizată, brevet RO nr. 96414, din 13 octombrie1986

Cărți:

• Redactor Coordonator al domeniului Electrotehnicii la Lexiconul Tehnic Român, Remus Răduleț, ediția a II, în 19 volume, Editura Tehnică, 1959.
• Protecția prin relee și automatizarea sistemelor energetice. Manual pentru școlile tehnice de maiștri, Colectiv, Editura Didactică și Pedagogică, 1964;
• Câmpul electromagnetic?, Colecția "Știință și Tehnică pentru Toți", Editura Tehnică, 1983;
• Electrotehnica. Manual pentru licee industriale cu profil de electrotehnica, clasele a XI-a și a XII-a, și pentru scoli profesionale, Colectiv, Editura Didactică și Pedagogică, 1981, 1983, 1987;
• Electrotehnica. Manual clasa a X-a, Colectiv, Editura Didactică și Pedagogică, 1989;
• Câmpul electromagnetic?, Ediția a II-a, Editura Tehnică, 1994, ISBN 9733106410;
• Bazele electrotehnicii. Partea 1. Electrostatica și electrocinetica, Colectiv, Editura Romconex, 1994, ISBN 973-96897-1-X;
• Electrotehnica și electronica aplicată, Colectiv, Editura Didactică și Pedagogică, 1995;
• Câmpul electromagnetic?, Ediția a III-a, Seria: "Cunoaștere, educație, știință și tehnică", Editura A.G.I.R., 2011, ISBN 978-973-720-411-0;

Andrei Țugulea

Acad. Andrei Țugulea (2008) Părinți Teodosie, Ana Căsătorit cu Tatiana N. Tureanu, 30 ian 1955[1] Copii Alexandru; Cezar-Adrian

Sărbători

·         Sf. Mc. Tirs, Calinic, Filimon si Apolonie; dezlegare la pește (calendar creștin-ortodox)

·         Sf. Ioan al Crucii (calendar romano-catolic). Ioan al Crucii, (San Juan de la Cruz, pe numele laic: Juan de Yepes Álvarez) n. 24 iunie 1542 – d. 14 decembrie 1591 a fost un scriitor spaniol și preot călugăr al Ordinului Carmelitan, fondator al Ordinului Carmelitanii desculți și este venerat ca sfânt în Biserica Catolică Creația sa poetică, influențată de Teresa de Jesús, se caracterizează prin fervoare contemplativă, speculația gândirii, preferința pentru antiteză și metaforă, simbol și alegorie, spontaneitatea sensibilității, muzicalitatea suavă a versului, rafinament stilistic. Proza sa este alcătuită din comentarii la propriile sale poeme și o culegere de sentințe.

·         Ss Tirs, Leuciu, Calinic, Filimon, Apoloniu si Arian. S Ioan al Crucii (calendar greco-catolic)

VA URMA