MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
LUNI 20 IANUARIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE; PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI (A)

Bună dimineața, prieteni!
O săptămână cu pace, sănătate și bucurii să avem cu toți! Doamne miluiește!

ISTORIE PE ZILE 20 Ianuarie

Evenimente

· 250 – Împăratul Decius începe o persecuție pe scară largă a creștinilor din Roma. A fost prima persecuție anti-creștină care s-a derulat în întreg Imperiul. Decius a lansat un program politic tradiționalist, acesta incluzând revenirea la religia politeistă, romană. Episcopilor și preoților creșini li s-a ordonat să se sacrifice pentru împărat de sau să treacă la religia romană. Majoritatea creștinilor au considerat o mare ofensă, și au hotărât să moară ca și martiri. Arestat din porunca lui Decius, Papa Fabian a murit în închisoare ca martir și a fost înmormântat în catacomba Sf. Calixt.
* 649: Împăratul Chindasuint, la îndemnul episcopului Braulio de Zaragoza, îl croază pe fiul său Recceswinth în calitate de co-conducător al Regatului Visigotic.

· 1265: Primul parlament englez conduce prima ședință la Palatul Westminster. Palatul Westminster, cunoscut și sub numele de Casa Parlamentului Englez este locul unde se află cele două camere ale Parlamentului Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord: Camera Lorzilor și Camera Comunelor.

· 1320 – Vladislav I cel Scurt (în poloneză: Władysław I Łokietek) – (1261 – 2 martie 1333) a fost incoronat rege al Poloniei. A fost duce până în 1300 și prinț de Cracovia din 1305, până la încoronarea sa ca rege. În timpul domniei sale s-a depașit fragmentarea internă a Poloniei și țara s-a reunit într-un regat independent, sub conducerea lui. In ultimii sai ani de domnie a purtat un război cu teutonii (1326 – 1332), reusind sa stopeze extinderea teutonilor in detrimentul Poloniei. Vladislav s-a străduit să stabilească un cod uniform legal în toată țara. În acest cod, el a asigurat siguranța și libertatea evreilor, pe care i-a pus pe picior de egalitate cu creștinii.

· 1356 – Edward Balliol, devenit rege al Scotiei cu sprijin englez, a renuntat la tron, abdicand in favoarea regelui Angliei, Edward al III-lea. Pensionat de regele Eduard al III-lea al Angliei, a murit in ianuarie 1364 la Wheatley in apropiere de Doncaster. Data precisa a mortii sale este necunoscuta, aceasta intervenind intre 1 si 24 ianuarie. Odata cu disparitia sa,se sting si pretentiile la tronul Scotiei ale familiei Balliol.

· 1368: Domnul Munteniei, Vladislav I (Vlaicu Voda), confirmă braşovenilor privilegiile lor comerciale în Muntenia (cel mai vechi privilegiu comercial cunoscut, acordat de un domn român, scris în limba latină). El atesta intensificarea comerţului de “drumul Brăilei “ si face prima mențiune documentară a orașului Slatina într-un act oficial in care acordă scutire de vamă negustorilor brașoveni la trecerea peste raul Olt. Vladislav I (n. 1325, d. 1377[1]) a fost domn al Țării Românești între 1364 și cca. 1377. A fost fiul lui Nicolae Alexandru și al Klárei Dobokay (care provenea dintr-o familie de nobili maghiari) și frate al voievodului Radu I. Vladislav I este cunoscut și sub numele de Vlaicu Vodă. A acceptat suzeranitatea maghiară, fapt pentru care a primit ca feude Amlașul, Severinul și Făgărașul.

1390: S-a încheiat tratatul de la Lublin dintre Mircea cel Bătrân, domnul Țării Românești (1386 - 1418), și Wladislaw al II-lea Jagello, regele Poloniei (1386-1434).

· 1523: Christian al II-lea este obligat să abdice ca rege al Danemarcei și Norvegiei.

· 1527: Petru IV-lea Rareş urcă pentru prima dată la domnia Moldovei. În rîndul domnilor moldoveni din veacul al XVI-lea, istoria a aşezat la loc de mare cinste pe voievodul Petru Rareş, fiul nelegitim al lui Ştefan cel Mare. Conform tradiţiei orale, Petru a fost în tinereţe negustor de peşte, pe care îl transporta cu maje (nişte care mari, trase de patru sau şase boi). De aici şi porecla de Petru Măjerul. S-a ridicat în domnie cu ajutorul micii boierimi, al tîrgoveţilor, al ţărănimii dar şi prin voinţa predecesorului său Ştefăniţă Vodă, care, aflîndu-se, aşa cum scria Grigore Ureche, “bolnav la Hotin au lăsat cuvîntul, că dacă va săvîrşi el, să nu puie pre altul la domnie, ci pre Pătru Măjariul, ce l-au poreclit Rareş, despre numele muierii ce au fost după alt bărbat, tîrgoveţ din Hîrlău”. Nu trebuie să credem că Petru însuşi se îndeletnicea cu pescuitul: îl vedem mai degrabă ca pe un mare proprietar al unei zone piscicole şi al unei gospodării mari de prelucrare. Această îndeletnicire se explică şi mai bine odată cu lămurirea originii mamei lui Petru Rareş, Maria, descendentă din neamul boierilor Cernat, stăpînitori ai zonei lacului Brateş, cu nenumăratele-i iezere, iezărcane, gîrle etc., ale căror bogăţie în peşte trebuia valorificată. Anul naşterii lui Petru Rareş nu este cunoscut. Cînd a ajuns domn al Moldovei (20 ianuarie 1527), avea cam 40 de ani; era căsătorit cu o Marie, dintr-o familie încă necunoscută, cu care avea şi un fiu Bogdan şi o fiică Cneajna (din botez – Ana). Dintr-o căsătorie anterioară mai avea încă două fete – Ana şi Maria. În aprilie 1530 domnul s-a căsătorit iarăşi şi şi-a adus în Moldova o nouă doamnă, pe Elena-Ecaterina Brankovici, fiica despotului sîrb Iovan Brankovici (mort în 1502). Noua soţie a lui Petru avea o cultură înaltă pentru acele timpuri. Cu Elena Petru a avut mai mulţi copii: Iliaş, Ştefan, Constantin şi Ruxanda. În plan intern, Petru Rareş, ca şi părintele său Ştefan cel Mare, a promovat o politică ce urmărea consolidarea autorităţii centrale, îngrădirea puterii marilor boieri, întărirea ţării. Pe plan extern, Petru Rareş a desfăşurat o largă activitate diplomatică, urmărind, pe lîngă lupta împotriva Imperiului Otoman, ridicarea ţării ca factor important pe arena internaţională.

· 1567 – Fortele portugheze aflate sub comanda Estácio de Sá, alunga definitiv pe francezi din Rio de Janeiro. Estácio de Sá (n.Santarém, 1520 – d.Rio de Janeiro, 20 februarie 1567) a fost un militar, fondator al orasului Rio de Janeiro si primul gouvernator-général al acestui teritoriu portughez din America de Sud.

· 1576 – Orasul mexican León este intemeiat de viceregele spaniol Don Martín Enríquez de Almanza.

· 1603: Prima atestare documentară a satului Bravicea.

· 1840: Willem al II-lea a devenit rege al Țărilor de Jos după abdicarea tatălui său Willem I. Willem al II-lea (Wilhelm Frederick George Ludovic) (6 decembrie 1792 – 17 martie 1849) a fost rege al Țărilor de Jos și Mare Duce de Luxemburg de la 7 octombrie 1840 până la moartea sa în 1849.

· 1840: Exploratorul francez Jules Dumont d’Urville conduce o expediție prin care a descoperit Adélie. Jules-Sébastien-César Dumont d’Urville (n. 23 mai 1790, Condé-sur-Noireau – d. 8 mai 1842, Meudon) a fost un navigator și explorator polar francez

· 1841: Anglia ocupa Hong-Kong-ul. Urmare a infrangerii Chinei in primul Razboi al Opiumului din 1841,,insula Hong-Kong a fost cedata definitiv Angliei. Dupa al doilea razboi al Opiumului, China cedeaza Angliei pentru 99 de ani Noile Teritorii. In 1997,dupa indelungate negocieri, Anglia restituie Chinei colonia Hong Kong.

· 1880: Apare la Bucureşti, in România, revista „Literatorul„, sub conducerea lui Alexandru Macedonski. De orientare antijunimista, revista va aparea pana in martie 1919, cu mari intreruperi si schimbari de titlu. Publicatia teoretizeaza poezia de factura sociala, iar mai tarziu, parnasianismul si simbolismul. Macedonski a incurajat, la inceputurile activitatii lor scriitoricesti, numerosi tineri talentati. Printre colaboratorii sai se numarau: Duliu Zamfirescu, George Bacovia (care debuteaza in revista in anul 1899 cu poezia „Si toate”, sub semnatura V. George), Alexandru Stamatiad, Tudor Vianu s.a. Revista Literatorul a fost expresia unui curent literar innoitor si a fost o remarcabila scoala literara. In jurul lui Macedonski vor gravita discipolii si simpatizantii sai, constituiti mai apoi in cenaclul „Literatorul” (o grupare formata ca reactie a influentei germane asupra gruparii Junimea), care va promova poezia simbolista. Alexandru A. Macedonski (n. 14 martie 1854, București, d. 24 noiembrie 1920, București) a fost un poet, prozator, dramaturg și publicist român. Supranumit poetul rondelurilor, inspirându-se din literatura franceză, este primul reprezentant al simbolismului în literatura română. Inițiatorul cenaclului și revistei literare Literatorul, a susținut modernizarea poeziei românești, fiind într-o continuă polemică cu junimiștii. Aceste polemici i-au afectat serios cariera literară și viața și au rămas notabile polemicile sale cu Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu și Ion Luca Caragiale. Pe de altă parte, Alexandru Macedonski a încurajat, la începuturile activității lor scriitoricești, numeroși tineri talentați, printre care George Bacovia și Tudor Vianu, pe care i-a publicat în revista sa Literatorul, iar în revista Liga ortodoxă debutează, printre alții, Tudor Arghezi și Gala Galaction. Alexandru Macedonski a fost ales (în 2006) membru post-mortem al Academiei Române.

· 1884: Ia ființă, din inițiativa lui Spiru Haret, "Casa pentru ajutorul școalelor".

· 1905: Podul egiptean din Sankt Petersburg utilizat atât de către pietoni cât și de căruțe trase de cai, s-a prăbușit atunci când un escadron de cavalerie l-a traversat. Toți cei 60 de soldați căzuți în râul Fontanka au fost salvați însă câțiva cai s-au înecat. Structura actuală a podului, care încorporează sfincși si multe alte detalii ale podului construit în secolul XIX, a fost finalizată în 1955.

· 1920: Guvernele României, Cehoslovaciei și Regatului sîrbilor, croaților și slovenilor cer Conferinței ambasadorilor să interzică revenirea pe tronul Ungariei a habsburgilor, subliniind că ei nu vor tolera o asemenea tentativă.

· 1923: Partidul Ţărănesc Basarabean, condus de Ion Inculeţ, a fuzionat cu Partidul Naţional-Liberal, precum şi cu Partidul Democrat al Unirii din Bucovina, condus de Ion Nistor.

· 1928: Are loc premiera filmului "Năpasta", după I.L. Caragiale.

· 1929 - SUA şi Canada au adoptat un plan de protejare a cascadei Niagara.

· 1936: Eduard al VIII-lea devine Rege al Angliei.

· 1941: S-a hotărât militarizarea instituțiilor, întreprinderilor de stat și particulare, fiind puse sub controlul Marelui Stat Major sau al organelor armatei.

· 1942: SS-Obergruppenführer Reinhard Heydrich și alți oficiali din Germania Nazistă au ținut Conferința de la Wannsee în care au discutat implementarea „Soluției finale a problemei evreiești”.

· 1942: Generalul Iosif Iacobici este inlocuit la sefia Marelui Stat Major al Armatei Romane, cu generalul Ilie Steflea, maresalul Ion Antonescu reprosandu-i, printre altele, rezervele fata de continuarea operatiilor in adancimea teritoriului sovietic.

· 1945 – In Romania se elaborează un decret-lege privind organizarea sindicatelor, precum si decretele pentru urmarirea si pedepsirea criminalilor de razboi si a persoanelor “raspunzatoare pentru dezastrul tarii”.

· 1945: Spre sfarsitul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, Germania incepe in fata ofensivei armatei sovietice, o vasta operatiune de evacuare a 1.8 milioane de etnici germani din Prusia Orientala, care va lua sfarsit in urmatoarele doua luni.

· 1946 – Generalul de Gaulle demisioneaza. Dupa petrecerea a 18 luni la conducerea guvernului provizoriu francez, generalul de Gaulle isi anunta intempestiv demisia. Motivul: dezacordul cu Partidul comunist privitor la elaborarea noii Constitutii a tarii.

· 1947: SUA semnează Tratatul de pace cu România.

· 1950: Capitala statului Israel este transferată de la Tel Aviv la Ierusalimul de Vest, împreună cu instituțiile centrale și ale administrației de stat. Statele lumii nu recunosc acest act și își mențin misiunile diplomatice la Tel Aviv.

· 1953: Republicanul Dwight Eisenhower devine cel de-al 34-lea președinte al Statelor Unite.

· 1961: Democratul John F. Kennedy devine cel de-al 35-lea președinte al Statelor Unite. John Fitzgerald Kennedy (n. 29 mai 1917 – d. 22 noiembrie 1963), cunoscut și ca John F. Kennedy, JFK sau „Jack Kennedy”, a fost cel de-al treizeci și cincilea președinte al Statelor Unite ale Americii. A servit din 1961 până la asasinarea sa survenită în ziua de 22 noiembrie 1963, la Dallas, Texas. A fost unul dintre membrii cei mai proeminenți ai familiei Kennedy implicați în politică, fiind totodată considerat un stindard al liberalismului american.

· 1964: Membrii trupei britanice The Beatles au lansat primul lor album în SUA, Meet the Beatles.

· 1965: Democratul Lyndon B. Johnson devine cel de-al 36-lea președinte al Statelor Unite.

· 1969: Republicanul Richard Nixon devine cel de-al 37-lea președinte al Statelor Unite.

· 1969: Primul pulsar (pulsari = stele care se rotesc, formate din neutroni și observabile ca surse de radiație electromagnetică) este descoperit în Crab Nebula.

· 1977: Democratul Jimmy Carter devine cel de-al 39-lea președinte al Statelor Unite.

· 1981: Republicanul Ronald Reagan devine cel de-al 40-lea președinte al Statelor Unite.

· 1989: Republicanul George H. W. Bush devine cel de-al 41-lea președinte al SUA

· 1990: A apărut, la București, primul număr al revistei „22”, editată de Grupul pentru Dialog Social.

· 1990: Armata Roșie a reprimat violent demonstrațiile pro-independență din Baku, RSS Azerbaidjan.

· 1992: Biblioteca Americană din București devine Centrul Cultural American.

· 1993: Democratul Bill Clinton devine cel de-al 42-lea președinte al Statelor Unite.

· 1996: Primele alegeri generale libere organizate vreodată în teritoriile palestiniene autonome, Cisiordania, Fâșia Gaza și Ierusalimul de Est. Yasser Arafat a fost ales în funcția de președinte al Autorității Naționale Palestiniene (m. 2004)

· 1999 - După ce Miron Cozma a respins o propunere a Guvernului de începere a unor negocieri cu o comisie guvernamentală, minerii din Valea Jiului au plecat de dimineaţă, din Târgu Jiu spre Bucureşti, cu circa 70 de autobuze şi peste 200 de autoturisme. Ei au ajuns, în jurul prânzului, în apropierea localităţii Costeşti, la câţiva kilometri de Horezu. Aici se afla un baraj al forţelor de ordine, format din circa şase mii de luptători DIAS şi BAOLP care aveau dispoziţie din partea prefectului de Vîlcea, Nicolae Curcăneanu, să împiedice, prin toate miljloacele legale, înaintarea minerilor spre Bucureşti. Puţin după ora 15.00 au început ciocnirile, extrem de violente, soldate în cele din urmă cu retragerea forţelor de ordine.

· 2001: Republicanul George W. Bush Jr. devine cel de-al 43-lea președinte al Statelor Unite.

· 2003: Irakul refuză survolarea teritoriului de către avioane americane de spionaj U2.

· 2004: Președintele Ion Iliescu i-a decernat Regelui Mihai I Marele Premiu al Institutului Cultural Român.

· 2009: Democratul Barack Obama devine cel de-al 44-lea președinte al Statelor Unite. Barack Hussein Obama al II-lea (n. 4 august 1961, Honolulu, Hawaii) a fost al 44-lea președinte al Statelor Unite ale Americii, fiind primul afro-american ales în această funcție, în urma alegerilor prezidențiale din 4 noiembrie 2008, alături de Joe Biden ca vicepreședinte. A fost învestit în funcție la 20 ianuarie 2009 și l-a înlocuit pe predecesorul său George W. Bush. În 2012, a fost reales, rămânând astfel în funcție pentru încă 4 ani.

· 2014: Tragic accident de avion în Munții Apuseni. Un avion YR-BNP de tip Britten-Norman BN-2A-27 Islander, care efectua o cursă umanitară, a aterizat forțat într-o zonă împădurită din Munții Apuseni la o altitudine de circa 1600 m, lângă satul Petreasa din comuna Horea, situat la limita dintre județele Cluj și Alba. Avionul, pilotat de Adrian Iovan în calitate de comandant și Răzvan Petrescu, copilot, transporta la acel moment o echipă de cinci cadre medicale de la București la Oradea. În acest accident au murit comandantul Iovan și studenta la medicină Aurelia Ion, iar pilotul și cei patru medici au fost răniți. Raportul final elaborat de către autoritatea națională de investigare a evenimentelor produse în aviația civilă, comunicat la 19 octombrie 2015, a relevat că determinantă în producerea accidentului a fost oprirea motoarelor ca urmare a givrajului sever al carburatoarelor.

· 2016: NASA și Administrația Națională Oceanică și Atmosferică au anunțat că anul 2015 a fost cel mai cald an din istorie de la începutul înregistrărilor meteorologice în 1890.

· 2017: Republicanul Donald Trump devine cel de-al 45-lea președinte al Statelor Unite. Donald John Trump [ˈdɒnəld d͡ʒɒn trʌmp] (n. 14 iunie 1946, Queens, New York) este un magnat miliardar american, vedetă de televiziune, politician şi actualul preşedinte al Statelor Unite ale Americii. El a fost candidatul republican şi a fost ales al 45-lea preşedinte al Statelor Unite în alegerile din 8 noiembrie 2016, învingând pe contracandidatul democrat Hillary Clinton; a preluat oficial mandatul de preşedinte pe 20 ianuarie 2017, succedându-l pe Barack Obama. La cei 70 de ani ai săi, Trump este cea mai în vârstă persoană care îşi asumă preşedinţia Statelor Unite.

Nașteri

· 225 – S-a nascut imparatul roman Gordian al III-lea. Marcus Antonius Gordianus Pius (20 ianuarie 225 – 11 februarie 244), cunoscut sub numele de Gordian al III-lea, a fost un împărat roman între anii 238 – 244. El a fost fiul Antoniei Gordiana și al unui senator al cărui nume nu este cunoscut (a decedat înainte de 238). La vârsta de 13 ani a devenit cel mai tânăr împărat roman din istoria imperiului. În anul 241 Gordian a fost căsătorit cu Furia SabiniaTranquilina, fiica prefectului pretorian Timesitheus. În calitate de șef al Gărzii de pretoriene și socru al împăratului, Timesitheus a devenit rapid conducătorul de facto al Imperiului Roman. Gordian a fost ucis la Zaitha, dupa infrangerea armatei romane in batalia cu persii, cauza morții lui fiind necunoscuta. După moartea sa, Senatul l-a zeificat.
* 1554: Sebastian I (portugheză Sebastião I; 20 ianuarie 1554 – 4 august 1578) a fost al 16-lea rege al Portugaliei. A fost fiul Prințului João Manuel al Portugaliei și al soției lui, Ioana a Spaniei. Bunicii paterni au fost regele Ioan al III-lea al Portugaliei și regina Ecaterina de Habsburg; bunicii materni au fost Carol al V-lea, Împărat Roman și Isabela a Portugaliei.

Sebastian s-a născut la două săptămâni după decesul tatălui său în ziua de 20 ianuarie 1554 (Ziua Sfântului Sebastian). La vârsta de trei ani i-a succedat bunicului său patern, Ioan al III-lea al Portugaliei.

Curând după nașterea sa, mama sa Ioana a Spaniei și-a părăsit copilul pentru a servi ca regent al Castiliei pentru tatăl ei, împăratul Carol Quintulși în 1556 pentru fratele ei, Filip al II-lea al Spaniei. A rămas în Spania până la moartea ei în 1573 fără să-și mai vadă fiul vreodată.

În Portugalia, regența a fost acordată inițial bunicii paterne, Ecaterina de Habsburg, apoi unchiului său, Henric de Évora.

Jump to navigation Jump to search

Date personale
Sebastian
Rege al Portugaliei
Portret al regelui Sebastian de Alonso Sánchez Coello
Născut	20 ianuarie 1554 Palatul Ribeira, Lisabona
Decedat	4 august 1578 (24 de ani) Ksar-el-Kebir, Maroc
Cauza decesului	înec
Părinți	João Manuel Ioana a Spaniei
Cetățenie	Portugalia
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	om politic
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Aviz-Beja
Rege al Portugaliei
Domnie	11 iunie 1557—4 august 1578
Încoronare	16 iunie 1557
Predecesor	Ioan III
Succesor	Cardinalul Henric Sebastian la vârsta de 8 ani, 1562.

·

* 1716: Carol al III-lea, rege al Spaniei (d. 1788)

· 1719: S-a născut Mitropolitul Iacob Putneanu, considerat autorul primului Abecedar cunoscut, aparut sub titlul de „Bucvar”, editat în anul 1775. A fost mitropolit al Moldovei între 1750–1760 si a îndeamnat cu tărie pe părinți să își dea copiii la școală. L-a convins în 1759 pe domnul Ioan Teodor Callimachi să înființeze prima școală rurală din Moldova, lângă Mănăstirea Putna. În cei 10 ani în care a fost mitropolit, s-au publicat mai multe cărți în Moldova decât în cei 40 de ani de mai înainte. Personal a scris și a publicat primul Abecedar tipărit din Moldova, Bucvarul din 1755. Mitropolitul Iacov a fost unul dintre cei mai importanți ierarhi ai românilor. Autor al unor gesturi de mare curaj în timpul vieții, mergând până la a-și da demisia pentru a apăra interesele poporului în fața exceselor domnilor fanarioți, al doilea ctitor al Mănăstirii Putna și al altor biserici și mănăstiri din Moldova, profund implicat în problemele sociale și economice ale țării, el a rămas în conștiința urmașilor ca un „om sfânt”, așa cum îi va spune și Nicolae Iorga. A decedat la 15 mai 1778 si a fost înmormântat la manastirea Putna, în pridvorul bisericii voievodale, lângă osemintele părinților săi.

* 1750: Prințesa Louise a Danemarcei și Norvegiei (20 ianuarie 1750 - 12 ianuarie 1831) a fost fiica regelui Frederic al V-lea al Danemarcei și a reginei Louise a Marii Britanii (fiica regelui George al II-lea al Marii Britanii).^[1] Prima ei fiică va deveni regina Marie Sophie a Danemarcei după căsătoria cu regele Frederic al VI-lea al Danemarcei.

Date personale
Louise a Danemarcei și Norvegiei
Prințesă a Danemarcei și Norvegiei

Născută	20 ianuarie 1750 Castelul Christiansborg
Decedată	12 ianuarie 1831 (80 ani, 357 zile) Castelul Gottorp
Înmormântată	Catedrala Schleswig
Părinți	Frederic al V-lea al Danemarcei Louise, regină a Danemarcei și Norvegiei
Frați și surori	Christian al VII-lea al Danemarcei Prințul Frederic al Danemarcei și Norvegiei Sophia Magdalena a Danemarcei Prințesa Wilhelmina Caroline a Danemarcei și Norvegiei Christian, Crown Prince of Denmark[*]
Căsătorită cu	Charles de Hesse-Kassel
Copii	Marie Sophie, regină a Danemarcei și Norvegiei Wilhelm, Prinț de Hesse Prințul Frederic de Hesse Juliane, Prințesă de Hesse Prințul Christian de Hesse Louise Caroline, Ducesă de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg
Cetățenie	Danemarca
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Oldenburg Casa de Hesse (prin căsătorie)

* 1751: Ferdinand de Parma (20 ianuarie 1751 – 9 octombrie 1802) a fost Duce de Parma din 1765 până în 1802. fost al doilea copil și singurul fiu al lui Filip, Duce de Parma și a Prințesei Louise Élisabeth a Franței, fiica cea mare a regelui Ludovic al XV-lea al Franței și a reginei Maria Leszczyńska. Bunicii paterni erau Filip al V-lea al Spaniei (nepot al regelui Ludovic al XIV-lea al Franței) și a doua sa soție, Elisabeta Farnese.
Născut la palatul ducal din Colorno, el a fost considerat nepotul favorit al bunicului său matern, regele Ludovic al XV-lea al Franței. Ca nepot pe linie masculină a regelui Filip al V-lea al Spaniei el a fost considerat infante al Spaniei.

Ca moștenitor al unei dintre cele mai mari colecții de ducate suverane, Ferdinand a fost un candidat atractiv pentru multe prințese din Europa. Printre posibilele candidate s-a inclus moștenitoarea Prințesa Maria Beatrice Ricciarda d'Este de Modena, fiica lui Ercole al III-lea de Modena. Posibila lui căsătorie cu Prințesa Maria Beatrice a fost, însă, foarte puțin probabilă, deoarece acesta din urmă era logodită cu Arhiducele Leopold de Austria (mai târziu împăratul Leopold al II-lea), de la o vârstă foarte tânără și mai târziu cu fratele mai mic al lui Leopold, Arhiducele Ferdinand.

O altă candidată a fost Louise Marie Thérèse Bathilde d'Orléans care deținea o zestre foarte mare; ea era singura fiică în viață a lui Louis Philippe I, Duce de Orléans și sora lui Philippe Égalité.

În cele din urmă Ferdinand s-a căsătorit cu Arhiducesa Maria Amalia a Austriei, al optulea copil al împărătesei Maria Tereza a Austriei și sora mai mare a reginei Neapolelui și Siciliei și a viitoarei regine a Franței. A avut loc o căsătorie prin procură al Viena la 27 iunie iar la 1 iulie Maria Amalia își părăsea casa. Viitoarea ducesă și-a întâlnit soțul la Mantua la 16 iulie. Ea a venit însoțită de fratele ei Iosif al II-lea, Împărat Roman iar Ferdinand însoțit de membrii familiei Sforza. La 19 iulie a avut loc o ceremonie la palatul ducal din Colorno unde s-a născut Ferdinand. Cuplul și-a făcut intrarea la Palermo la 24 iulie.

Copii:

Prințesa Carolina Maria Teresa Giuseppa de Parma (22 noiembrie 1770–1 martie 1804), căsătorită cu Prințul Maximilian al Saxoniei
Prințul Louis Francis Philibert de Parma (5 iulie 1773–27 mai 1803). S-a căsătorit cu verișoara lui primară Maria Luisa Josefa Antonietta Vicentia a Spaniei și a avut copii; a fost primul rege al Etruriei.
Prințesa Maria Antonia Giuseppa Walburga Anna Luisa Vicenza Margherita Caterina de Parma (28 noiembrie 1774–1841), care a devenit călugăriță ursulină.
Prințesa Carlotta Maria de Parma (7 septembrie 1777–1812)
Prințul Felipe de Parma (22 mai 1783–1786)
Prințesa Antoina Luigia de Parma (21 octombrie 1784)
Prințesa Luigia Maria of Parma (17 aprilie 1787–1789)
Prințesa X de Parma - fiică nenăscută (21 mai 1789) (gemeni)
Prințul X de Parma - fiu nenăscut (21 mai 1789) (gemeni)

Date personale
Ferdinand

Nume la naștere	Ferdinando Maria Filippo Lodovico Sebastiano Francesco Giacomo di Borbone
Născut	20 ianuarie 1751 Parma, Italia
Decedat	9 octombrie 1802 (51 de ani) Fontevivo, Italia
Înmormântat	Sanctuary of Santa Maria della Steccata[*]
Părinți	Filip, Duce de Parma Prințesa Louise-Élisabeth a Franței
Frați și surori	Prințesa Isabella Maria de Parma Maria Luisa de Parma
Căsătorit cu	Maria Amalia a Austriei
Copii	Prințesa Caroline de Parma Louis de Etruria Prințesa Maria Antonia de Parma
Cetățenie	Țările de Jos
Ocupație	aristocrat[*]
Activitate
Apartenență nobiliară
Titluri	Duce
Familie nobiliară	House of Bourbon-Parma[*]
Duce de Parma, Piacenza și Guastalla
Ferdinand, Maria Amalia și copii lor

* 1757: S-a născut printul Ioan Cantacuzino, unul dintre primii reprezentanti ai literaturii moderne românești (d.1828).

· 1775: André-Marie Ampère (n. 20 ianuarie 1775 – d. 10 iunie 1836) a fost un fizician și matematician francez.

A descoperit legea interacției curenților electrici (1820) și a propus ipoteza curenților moleculari pentru explicarea magnetismului corpurilor, fiind considerat unul dintre principalii fondatori ai electromagnetismului.

Ampère a fost un autodidact, studiind matematica, fizica, chimia, științele naturale, muzica, filozofia și sociologia. La 12 ani cunoștea calculul diferențial și integral, la 13 ani a prezentat Academiei din Lyon un tratat despre secțiunile conice și un memoriu asupra rectificării unui arc oarecare de cerc mai mic decât o jumătate de circumferință.

Până la 20 de ani, a citit cele 20 de volume ale Marii Enciclopedii, întocmite de Diderot și d'Alembert.

Ampère cunoștea mecanica analitică a lui Lagrange, precum și limbile latină, greacă și italiană.

În 1801 este profesor de fizică-chimie la liceul de stat din Bourg-en-Bresse, iar în 1803 este numit profesor de matematică la liceul din Lyon. Ulterior preia catedra de Analiză la "École polytechnique" din Paris.

În 1806 devine membru consultativ în Comitetul Artelor și Meseriilor. Este numit inspector general universitar în 1808, ca un an mai târziu să preia catedra de Fizică experimentală la "Collège de France" și de Astronomie la Universitatea din Paris.

În 1814 devine membru al "Académie des Sciences".

Ampère a realizat studii privind interacțiunea reciprocă a curenților și magneților, apoi a curenților asupra câmpului magnetic al selenoidului.

Stabilește expresia matematică a forței electrodinamice între două fire conductoare prin care trec curenți electrici (1826^[4]), care devine una din legile de bază ale electrodinamicii.

De asemenea, a determinat configurația curenților asupra câmpului magnetic al selenoidului, stabilind regula de fixare a sensului liniilor de câmp.

Introduce noțiunea de curent electric și tensiune electrică.

Explică magnetismul corpurilor printr-o ipoteză care se bazează pe forma circulară a curenților moleculari închiși^[5].

Prin legea circuitului magnetic sau legea circuitală a lui Ampère, stabilește prima teorie a electromagnetismului și introduce noțiunile de electrostatică și electromagnetism. Această lege stabilește legătura dintre câmpul magnetic și curent.

Inventează galvanometrul, aparatul cu care pot fi măsurate tensiunile electrice și curentul electric. Inventează de asemeni un electromagnet și împreună cu François Arago realizează în 1820, primul aparat telegrafic.

Contribuțiile lui Ampère în domeniul electromagnetismului au constituit un punct de plecare pentru cercetările lui Maxwell, Ohm, Joule.

Ampère a adus contribuții și în alte ramuri ale fizicii. Astfel, în 1828 a studiat teoria suprafețelor de undă, refracția luminii, teoria undelor luminoase, teoria cinetică a gazelor și numeroase probleme de cinematică.

Pentru Ampère, matematica a constituit fundamentul științelor. În acest domeniu, a studiat ecuațiile derivate parțiale. Aplică calculul variațional în probleme de mecanică și a adus îmbunătățiri în teoria funcțiilor analitice. A dat o nouă demonstrație teoremei lui Taylor. A stabilit ecuația lănțișorului.

De asemenea, s-a ocupat de problema cuadraturii cercului, de studiul echivalenței volumelor poliedrelor, de rectificarea aproximativă a arcelor de curbă.

În filozofie, Ampère este adept al concepției materialiste și al transformismului. De asemenea, a susținut ideea existenței magnetismului animal.

Ampère a fost unul dintre creatorii teoriei atomice.

Spre sfârșitul vieții, a încercat să scrie o lucrare de filozofie a științei, care rămâne neterminată.

Scrieri:

Cours de calcul différentiel et intégral (Curs de calcul diferențial și integral), pe care l-a predat la Școala Politehnică
Considerații asupra teoriei matematice a jocurilor (Considerations sur la théorie mathématique du jeu), Perisse, Lyon Paris 1802, online lesen im Internet-Archiv
Précis élémentaire d'arithmétique
Théorie des phénomènes électrodynamiques
Essai sur la philosophie des sciences (Paris, 1848)
Méditation (1805)

Date personale
André-Marie Ampère
André-Marie Ampère
Născut	20 ianuarie 1775 Lyon, Franța
Decedat	10 iunie 1836 (61 de ani) Marseille, Franța
Înmormântat	cimitirul Montmartre[*]
Părinți	Jeanne Antoinette de Sarcey[*]
Căsătorit cu	Julie Carron[*]^[1]
Copii	Jean-Jacques Ampère[*]
Naționalitate	Francez
Cetățenie	Franța
Etnie	Francezi
Religie	Catolicism
Ocupație	fizician matematician inginer filozof
Activitate
Alma mater	École polytechnique
Organizație	École polytechnique^[1] Collège de France^[2]
Premii	Legiunea de Onoare în grad de cavaler[]^[3] membru străin al Royal Society[]
Profesor pentru	Jean Baptiste Firmin Demonferrand[*] Galvanometru

· 1804: Eugène Sue, romancier francez (d. 1857)

· 1809: Andrei Șaguna, mitropolit al Transilvaniei (d. 1873). S-a născut în ianuarie 1808, la Mișcolț în nordul Ungariei, din părinți aromâni, originari din Grabova, lângă Moscopole în Balcani. A fost un militant pentru drepturile ortodocsilor și ale romanilor din Transilvania, fondator al Gimnaziului romanesc din Brasov (1851), membru de onoare al Academiei Romane. La 3/15 mai 1848 a prezidat, împreună cu episcopul greco-catolic Ioan Lemeni, Adunarea romanilor de la Blaj si in fruntea unei delegații, duce petiția de la Blaj la Viena, împăratului Franz Joseph. În 16/28 decembrie 1848 a organizat o adunare la Sibiu, de unde a trimis o nouă petiție împăratului austriac. Ideea unității romanilor este conținută în „Memoriul” națiunii române din Marele Principat al Ardealului, din Banat din părțile vecine ale Ungariei și din Bucovina, prezentat tot împăratului. La 12 martie 1850 a organizat la Sibiu un congres bisericesc la care a participat și Avram Iancu. Biserica Ortodoxă Română l-a proslăvit ca sfânt (canonizat) la 21 iulie 2011. Prăznuirea lui se face la 30 noiembrie

· 1814 - S-a născut pictorul francez Jean-François Millet.
* 1842: Miklós Konkoly-Thege (20 ianuarie 1842, Pesta - 17 februarie 1916, Budapesta) a fost un nobil și astronom maghiar, fondator al Observatorului Kionkoly

A studiat astronomia și fizica la universitățile din Budapesta (1857-1860) și din Berlin, din 1860 până în 1862.^[3] După studii a continuat să viziteze observatoarele din Göttingen, Greenwich, Heidelberg și Paris.

În 1871 Konkoly-Thege a construit un telescop în reședința sa, iar în 1874, un observator la Ógyalla (astăzi Hurbanovo, în Slovacia). Observațiile provenind de aici au fost folosite de Radó Kövesligethy pentru producerea Catalogului spectral de la Ógyalla.

Date personale
Miklós Konkoly-Thege
Miklós Konkoly-Thege
Născut	20 ianuarie 1842 Pesta
Decedat	17 februarie 1916 Budapesta
Naționalitate	maghiară
Cetățenie	Ungaria
Ocupație	astronom fizician om politic
Activitate
Domeniu	astronomie
Instituție	Observatorul Konkoly
Alma Mater	Universitatea „Eötvös Loránd” din Budapesta
Cunoscut pentru	fondarea Observatorului Kionkoly

* 1849: Prințesa Maria Alexandrine de Saxa-Weimar-Eisenach (Marie Alexandrine Anne Sophie Auguste Helene; 20 ianuarie 1849 – 6 mai 1922) a fost fiica cea mare și al doilea copil al lui Karl Alexander, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach și a soției acestuia, Prințesa Sofia a Olandei.^[1]

Prin mama ei, Maria a fost a doua în linia de succesiune la tronul olandez după nepotul ei, Wilhelm Ernest, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach din 1900 până la nașterea Prințesei Iuliana în 1909. Cum era de așteptat ca nepotul ei să renunțe la drepturile sale de moștenire asupra tronului olandez în favoarea păstrării titlului său de Mare Duce, Maria ar fi fost moștenitoarea coroanei olandeze în cazul unui eventual deces al verișoarei Wilhelmina (mama Prințesei Iuliana). Nașterea Iulianei a schimbat substanțial succesiunea.

Ca fată tânără, Maria și verișoara ei, Prințesa Pauline, erau considerate posibile mirese pentru Albert Edward, Prinț de Wales (viitorul Eduard al VII-lea al Regatului Unit).^[2]

Planul nu s-a împlinit, mama lui, regina Victoria credea că dinții Mariei erau "aproape negri"^[2]; ambele fete erau considerate "delicate însă nu frumoase".^[3] Mai târziu prințul s-a căsătorit cu Prințesa Alexandra a Danemarcei.

La 6 februarie 1876 la Weimar, Maria s-a căsătorit cu Prințul Heinrich VII Reuss de Köstritz.^[1] Cuplul a avut următorii copii:

un fiu (1877)
Prințul Heinrich XXXII Reuss de Köstritz (1878–1935); căsătorit cu Prințesa Maria Adelheid de Lippe-Biesterfeld (1895–1993)
Prințul Heinrich XXXIII Reuss de Köstritz (1879–1942); căsătorit prima dată cu Prințesa Victoria Margaret a Prusiei (1890–1923) și a doua oară cu Allene Tew (1876–1955)
Prințesa Johanna Reuss de Köstritz (1882–1883)
Prințesa Sophie Renate Reuss de Köstritz (1884–1968); căsătorită cu Prințul Heinrich XXXIV Reuss (1887–1956)
Prințul Heinrich XXXV Reuss de Köstritz (1887–1936); căsătorit prima dată cu Prințesa Maria de Saxa-Altenburg (1888–1947) și a doua oară cu Prințesa Maria Adelheid de Lippe-Biesterfeld (1895–1993)

Date personale
Prințesa Maria Alexandrine
Prințesă Heinrich VII Reuss de Köstritz
Prințesa Maria, c. 1900.
Nume la naștere	Marie Alexandrine Anne Sophie Auguste Helene Prinzessin von Sachsen-Weimar-Eisenach^[1]
Născută	20 ianuarie 1849 Weimar
Decedată	6 mai 1922 (73 de ani) Trebschen
Înmormântată	Trzebiechów, Zielona Góra County[*]
Părinți	Karl Alexander, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach Prințesa Sofia a Țărilor de Jos
Frați și surori	Karl Augustus, Mare Duce Ereditar de Saxa-Weimar-Eisenach Elisabeta Sybille de Saxa-Weimar-Eisenach
Căsătorită cu	Prințul Heinrich VII Reuss de Köstritz
Copii	Prințul Heinrich XXXII Reuss de Köstritz Prințul Heinrich XXXIII Reuss de Köstritz Prințesa Johanna Reuss de Köstritz Prințesa Sofia Renate Reuss de Köstritz Prințul Heinrich XXXV Reuss de Köstritz
Cetățenie	Saxa-Weimar-Eisenach
Ocupație	pictoriță
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Saxa-Weimar-Eisenach Casa de Reuss

* 1857: George D. Pallade (n. 20 ianuarie 1857, Bârlad - d. 27 mai 1903, Bârlad) a fost un jurist, profesor, ziarist și om politic român, care a îndeplinit funcția de ministru de finanțe al României în două perioade (1898-1899 și 1901-1902).

George D. Pallade s-a născut la data de 20 ianuarie 1857, în orașul Bârlad, ca descendent al uneia din cele mai vechi familii de boieri moldoveni.

A terminat cursurile școlii primare și ale Liceului "Gh. Roșea Codreanu" (promoția 1876). Și-a continuat studiile în România, devenind licențiat al Facultății de Drept din București (1880).

După absolvirea facultății, a activat un timp ca judecător de instrucție la București, după care a început să practice avocatura în Baroul Ilfov. În paralel, a fost și profesor de economie politică și științe juridice la Școala liberă de științe politice din București. De asemenea, colaborează la mai multe publicații, cum ar fi: „Românul” și „Naționalul” și a condus „Gazeta Poporului”.

În anul 1884, devine membru al P.N.L., fiind ales în același an ca deputat, în trei legislaturi (1884,1888,1891). În această calitate, are un rol important în susținerea ideii lui C.A. Rosetti privind constituirea Colegiului electoral unic și libertatea presei.

A predat cursuri de economie politică la Școala liberă de Științe de Stat.

Ca avocat și ziarist a colaborat la "Românul" și "Gazeta Poporului" (al cărui director a fost până în 1895, când a devenit ministru).

Din 1888 devine dizident al Partidului Liberal și creează (cu o parte dintre conservatori și cu radicalii liberali) așa-numita Opoziție Unită. Ca membru al „Opoziției Unite”, a atacat prin toate mijloacele guvernul condus de I.C. Brătianu.

Odată cu unificarea Partidului Liberal (după moartea lui I. C. Brătianu), G. D. Palade revine la Partidul Liberal (1891), devenind membru al Comitetului Executiv al acestui partid.

A îndeplinit de mai multe ori funcții de ministru în guvernele liberale formate de către Dimitrie A. Sturdza: ministrul agriculturii, industriei, comerțului și domeniilor (4 octombrie 1895 - 21 noiembrie 1896), ministrul justiției (12 ianuarie - 1 octombrie 1898), ministru de finanțe (1 octombrie 1898 - 30 martie 1899 și 14 februarie 1901 - 9 ianuarie 1902) și ministru de interne (18 iulie - 22 noiembrie 1902, când și-a dat demisia din cauza unei boli cardiace).

Moare în Bârlad la 27 mai 1903 în Grădina Publică, în vârstă de numai 46 ani, la banchetul oferit lui de către municipalitatea bârlădeană cu ocazia inaugurării statuii sale, acolo.

1 Mai 1900 - 8 ore de lucru (D.A. Sturdza, Anastase Stolojan, Gheorghe Pallade și ... Mihail Pherekyde), caricatură de Nicolae S. Petrescu-Găină

* 1865: Friedrich, Prinț de Waldeck și Pyrmont (Friedrich Adolf Hermann Prinz zu Waldeck und Pyrmont; 20 ianuarie 1865 – 26 mai 1946) a fost ultimul Prinț de Waldeck și Pyrmont care a domnit din 12 mai 1893 până la 13 noiembrie 1918.

Date personale
Friedrich I

Nume la naștere	Friedrich Adolf Hermann
Născut	20 ianuarie 1865 Arolsen, Waldeck și Pyrmont
Decedat	26 mai 1946 (81 de ani) Arolsen, Germania de Vest
Părinți	George Victor, Prinț de Waldeck și Pyrmont Prințesa Elena de Nassau
Frați și surori	Prince Wolrad of Waldeck and Pyrmont[] Emma de Waldeck și Pyrmont Prințesa Helena de Waldeck și Pyrmont Prințesa Marie de Waldeck și Pyrmont Prințesa Pauline de Waldeck și Pyrmont Princess Elisabeth of Waldeck and Pyrmont[] Sophie van Waldeck-Pyrmont[*]
Căsătorit cu	Prințesa Bathildis de Schaumburg-Lippe
Copii	Josias, Prinț de Waldeck și Pyrmont Prințul Maximilian Elena, Mare Ducesă de Oldenburg Prințul Georg
Cetățenie	Germania
Ocupație	suveran[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Waldeck și Pyrmont
Prinț de Waldeck și Pyrmont
Domnie	12 mai 1893 – 13 noiembrie 1918
Predecesor	Prințul Georg Victor
Succesor	Prințul Josias

· 1872 - S-a născut pictorul Ştefan Popescu. Maniera picturii sale se aseamănă impresionismului german, prin caracterul veridic, calmul atmosferei, seriozitatea meşteşugului artistic.

· 1873: Johannes Vilhelm Jensen, scriitor danez, laureat al Premiului Nobel (d. 1950)
* 1883: Enoch Lewis "Nucky" Johnson (n. 20 ianuarie 1883 - d. 9 decembrie 1968) a fost un om politic din Atlantic City, New Jerseyimplicat în mai multe activități ilegale.
Din anii 1910 și până la încarcerarea sa din 1941, a fost "șeful" de necontestat al mașinăriei politice republicane care controla Atlantic City și guvernul comitatului Atlantic. Profitând de statutul său politic, în anii '20 Johnson a făcut din Atlantic City (pe atunci în culmea popularității) un refugiu temporar împotriva Prohibiției; organizația sa mai era implicată în contrabandă cu alcool, jocuri de nororc și prostituție.
* 1896: George Burns (născut Nathan Birnbaum la 20 ianuarie 1896 – d. 9 martie1996) a fost un actor evreu-american de film.

George Burns în „The Lucy Show”

Burns are la activ 10 cărți scrise:

Burns, George; Hobart Lindsay, Cynthia (1955). I Love Her, That's Why. Simon and Schuster.
Burns, George (1976). Living it up: Or, They Still Love Me in Altoona!. Putnam. ISBN 978-0-399-11636-0.
Burns, George (1980). The Third Time Around. Putnam. ISBN 978-0-399-12169-2.
Burns, George (1983). How To Live To Be 100 – Or More – The Ultimate Diet, Sex and Exercise Book. Robson Books. ISBN 978-0-399-12939-1.
Burns, George (1984). Dr. Burns' Prescription for Happiness: Buy Two Books and Call Me in the Morning. Putnam.
Burns, George (1985). Dear George. Putnam.
Burns, George (1988). Gracie : A Love Story. Putnam. ISBN 0-399-13384-4.
Burns, George; Fisher, David (1989). All My Best Friends. Putnam. ISBN 0-399-13483-2.
Burns, George; Goldman, Hal (1991). Wisdom of the 90's. Putnam.
Burns, George (1996). 100 Years 100 Stories. Putnam. ISBN 978-0-399-14179-9.

Filmografie:

The Big Broadcast (1932)
International House (1933)
College Humor (1933)
Six of a Kind (1934)
We're Not Dressing (1934)
Many Happy Returns (1934)
Love in Bloom (1935)
Here Comes Cookie (1935)
The Big Broadcast of 1937 (1936)
College Holiday (1936)
A Damsel in Distress (1937)
College Swing (1938)
Honolulu (1939)
The Solid Gold Cadillac (1956) (narrator)
The Sunshine Boys (1975)
Oh, God! (1977)
Movie Movie (1978)
Sgt. Pepper's Lonely Hearts Club Band (1978)
Just You and Me, Kid (1979)
Going in Style (1979)
Oh, God! Book II (1980)
Oh, God! You Devil (1984)
18 Again! (1988)
A Century of Cinema (1994) (documentary)
Radioland Murders (1994)
Lambchops (1929)
Fit to Be Tied (1930)
Pulling a Bone (1931)
The Antique Shop (1931)
Once Over, Light (1931)
100% Service (1931)
Oh, My Operation (1932)
The Babbling Book (1932)
Your Hat (1932)
Let's Dance (1933)
Hollywood on Parade No. A-9 (1933)
Walking the Baby (1933)
Screen Snapshots: Famous Fathers and Sons (1946)
Screen Snapshots: Hollywood Grows Up (1954)
Screen Snapshots: Hollywood Beauty (1955)
All About People (1967) (narrator)
A Look at the World of Soylent Green (1973)
The Lion Roars Again (1975)

Date personale
George Burns
Burns in 1986
Nume la naștere	Nathan Birnbaum
Născut	20 ianuarie 1896 New York City
Decedat	9 martie 1996 (100 de ani) Beverly Hills, California
Înmormântat	Forest Lawn Memorial Park[*]
Cauza decesului	insuficiență cardiacă
Părinți	Louis Birnbaum, Dorah (nèe Bluth)
Căsătorit cu	Hannah Siegal (divorced) Gracie Allen (c. 1926; vâd. 1964)
Copii	Sandra Jean Burns (1934–2010) Ronald Jon Burns (1935–2007)
Cetățenie	SUA
Etnie	evrei americani
Ocupație	Actor, comedian, scriitor
Activitate
Cauza decesului	insuficiență cardiacă
Alte nume	Nattie
Ani de activitate	1902–96
Premii	Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar (1975) Screen Actors Guild Life Achievement Award[] Kennedy Center Honors[] Premiul Oscar Premiul Saturn

* 1901: Louis Boyer (n. 20 ianuarie 1901 – d. 1999) a fost un astronom francez.

A lucrat la observatorul din Alger și a descoperit numeroși asteroizi.

Boyer a denumit asteroidul 1713 Bancilhon, pornind de la numele colegei sale, astronoma Odette Bancilhon, soția astronomului francez Alfred Schmitt.

* 1909: Carlos Román Delgado Chalbaud Gómez (n. 20 ianuarie 1909, Caracas, Venezuela - d. 13 noiembrie 1950, Caracas, Venezuela) a fost un militar și om politic, președintele Venezuelei în perioada 24 noiembrie 1948-13 noiembrie 1950, când a fost asasinat
S-a născut în familia generalului Roman Delgado Chalbo. În 1913, tatăl său a fost arestat la ordinul dictatorului Juan Vicente Gómez, iar familia a plecat în exil la Paris. În 1927, generalul Delgado Chalbo a fost eliberat din închisoare și a început la Paris pregătirea răsturnării lui Gomez. Din această cauză, tânărul Carlos Delgado s-a întâlnit cu participanții la mișcarea studențească împotriva dictaturii, care pregăteau Revoluția. După eșecul invaziei Venezuelei în 1929, în care a murit tatăl său, s-a întors la Paris, unde a absolvit Școala superioară specializată de lucrări publice, obținând studii superioare în științe tehnice. S-a căsătorit cu Lucia Devin, comunistă română.

Date personale
Carlos Delgado Chalbaud
Carlos Delgado Chalbaud
Născut	20 ianuarie 1909^[1] Caracas, Venezuela
Decedat	13 noiembrie 1950 (41 de ani)^[1] Caracas, Venezuela
Cauza decesului	omor
Cetățenie	Venezuela
Ocupație	om politic personal militar[*]
Președinte al Venezuelei
În funcție 24 noiembrie 1948 – 13 noiembrie 1950

* 1914: Prințul Vsevolod Ivanovici al Rusiei (20 ianuarie 1914 – 18 iunie 1973) a fost stră-strănepot al Țarului Nicolae I al Rusiei și nepot al regelui Alexandru I al Iugoslaviei. A fost ultimul membru Romanov pe linie masculină născut în familia imperială rusă.^[1] Și-a petrecut mare parte a vieții în exil în Marea Britanie.

Prințul Vsevolod Ivanovici a fost primul copil al Prințului Ioan Constantinovici al Rusiei și a Prințesei Elena a Serbiei. S-a născut la 20 ianuarie 1914 la Palatul Marble în St Petersburg.

La 25 ianuarie împăratul Nicolae al II-lea împreună cu soția sa Alexandra și cu mama sa, Maria Feodorovna, au participat la botezul prințului la Palatul Marble. Alături de bunica prințului, Marea Ducesă Elisabeth Mavriekievna, Nicolae al II-lea a fost unul dintre nași.^[2] Și-a primii ani ai vieții locuind cu părinții în apartamente în aripa de nord a Palatului Pavlovsk.^[3] În timpul Primului Război Mondial, tatăl lui Vsevelod, Prințul Ivan a luptat în armată și a fost decorat ca erou de război. Mama lui Vsevelod a servit ca soră medicală în timpul războiului, în timp ce Vsevelod și sora sa Ecaterina au rămas la St Peterburg în grija bunicii paterne.

În timpul Revoluției ruse, tatăl lui Vsevolod și doi din unchii săi, Constantinși Igor au fost arestați de bolșevici. Au fost uciși la Alapaevsk împreună cu alți Romanovi în iulie 1918. Prințul Vsevolod împreună cu alte rude Romanov au continuat să locuiască la Pavlovsk^[4] într-o existență precară.

Vsevolod în vârstă de patru ani a plecat în Suedia la bordul navei suedeze Ångermanland în octombrie 1918 împreună cu bunica paternă, sora sa Ecaterina, unchiul său George, mătușa sa Vera și verii săi primari: Prințul Teymuraz Constantinovici și Prințesa Natalia Constantinovna Bagration-Mukhransky atunci când bolșevicii le-au permis să părăsească Rusia la invitația reginei Victoria a Suediei.

În Suedia, Vsevolod s-a reunit cu mama sa.^[5] S-au mutata la Paris și în cele din urmă au locuit la Belgrad cu bunicul patern regele Petru I al Serbiei.^[5]

După decesul unchiului lui Vsevolod, regele Alexandru în 1921, familia și-a cumpărat o vilă la Cap Ferrat în sudul Franței.^[5] În cele din urmă s-au stabilit în Anglia.^[5]

Prințul Vsevolod a fost educat la Colegiul Eton și la Oxford.^[5] Și-a petrecut mare parte din viață în Marea Britanie. La 31 mai 1939, s-a căsătorit la Londra cu Lady Lygon. Căsnicia a durat până în 1956 când au divorțat.^[6] La 28 martie 1956, s-a căsătorit cu o unguroaică, Emilia de Gosztoyi, de care a divorțat cinci ani mai târziu.^[6] La Londra, la 8 iunie 1961, Vsevolod s-a căsătorit din nou, de data asta cu Valli Knust, o femeie cu 16 ani mai mică decât el.^[6]

La decesul său de la 18 iunie 1973, la Londra, linia masculină a ramurei Constantinovici a Romanovilor s-a stins.

Date personale
Prințul Vsevolod Ivanovici

Nume la naștere	Vsevolod Ivanovici Romanov
Născut	20 ianuarie 1914 St.Petersburg, Rusia
Decedat	18 iunie 1973 (59 de ani) Londra, Regatul Unit
Părinți	Prințul Ioan Constantinovici al Rusiei Prințesa Elena a Serbiei
Frați și surori	Princess Catherine Ivanovna of Russia[*]
Căsătorit cu	Lady Mary Lygon Emilia de Gosztoyi Valli Knust
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Cneaz
Familie nobiliară	Casa Holstein-Gottorp-Romanov

· 1918: Ion Frunzetti (n. 20 ianuarie 1918, Bacău – d. 11 septembrie 1985, București) a fost un critic și istoric de artă, eseist, poet scriitor și traducător, profesor universitar român.

Ion Frunzetti a fost fiul ofițerului de carieră Constantin Frunzetti și al Anei Pandele. În perioada 1924 - 1927 urmează cursurile școlii primare din Târgu Ocna după care face liceul în diverse orașe prin care meseria tatălui său l-a purtat: Galați (unde îl are ca profesor pe Anton Holban), Oradea(aici publică primele sale epigrame în revista "Flori de crâng"), Focșani și Timișoara. Ia lecții de desen de la pictorul Stavru Tarasov^[1] și mai apoi de la Nicolae Tonitza. La Focșani colaborează la editarea revistei locale de avangardă "13" și sonetul "Nevroză" obține premiul întâi în anul 1934 la concursul organizat de redacția revistei. Liceul reușește să-l termine în orașul Timișoara unde-și dă bacalaureatul în anul 1936 după care publică poezii în câteva reviste locale, cum au fost: Crai nou, Fruncea, Colț de țară.^[2]

Frunzetti se înscrie la cursurile Facultății de Litere și Filozofie din Bucureștiși în paralel între anii 1936 - 1937 face studii la Facultatea de Drept din cadrul Universității București. În anul 1940 își susține teza de licență în estetică sub conducerea lui Tudor Vianu, teză care a fost intitulată Problema tragicului în artele plastice și care a fost distinsă cu magna cum laude. Încă de pe băncile facultății, Frunzetti este numit asistent onorific la Catedra de istoria artei, care era pe atunci condusă de către George Oprescu. În perioada 1936 - 1937, devine titular al cronicii plastice a revistei "Vremea" la recomandarea lui Francisc Șirato. Lucrează asiduu la revista "Semne" publicând cronici plastice, eseuri, recenzii sub pseudonimul Mircea Vuian sau Valeriu Morjan. Tot acum, începând din această perioadă, își începe o colaborare fructuoasă cu cele mai notabile periodice culturale ale timpului cum au fost Revista Fundațiilor Regale,Viața românească unde a a făcut parte o vreme din redacție, Universul Literarunde a folosit pseudonimele F. Ion, Ion F., Socrate, Menipos, Lafcadio, Menin, Philolaos din Crotona sau Menale.^[2]

Ion Frunzetti a publicat în anul 1942 eseuri dedicate operei lui Lucian Blaga și, în același an, a început să-și facă teza de doctorat nefinalizată niciodată intitulată Tipologia ornamenticii populare românești, sub directa îndrumare a lui I.D. Ștefănescuși George Oprescu. Părți din această teză au apărut începând din anul 1940 în revista Viața Românească. În perioada 1944 - 1946 îndeplinește funcția de asistent al Catedrei de Estetică a Facultății de Litere din București condusă de Tudor Vianu.^[2]

Scrie volumul de poezii "Maree" pe care-l publică la Editura Forum în anul 1945 și până în acest an face cronică de artă la ziarul "Victoria" condus în acea vreme de N.D. Cocea și George Ivașcu. Din 1948 Ion Frunzetti revine în învățământul universitar la nou-creata Catedră de istoria Literaturii Universale, de unde va fi destituit din motive politice în anul 1951. În perioada 1955 - 1967 a fost șeful sectorului de artă românească modernă și contemporană în cadrul Institutului de Istoria Artei, îndeplinind această funcție cu ajutorul lui George Oprescu.^[2]

Alexandru Ciucurencu îl susține, în anul 1954, să-și reia activitatea de critic de artă, semnând în publicații de profil numeroase cronici de artă, articole și sinteze precum și prefețe ale unor cataloage cum a fost cel al Pavilionului Românesc la bienalele organizate în Veneția acelor timpuri. În plus, Ion Frunzetti a participat la numeroase emisiuni de televiziune și radiofonice.^[2]

În 1956 obține funcția de asistent, ulterior lector și conferențiar al Institutului de Arte Plastice "N. Grigorescu" din Bucureștiunde începând din anul 1975 va deține șefia catedrei de istoria și teoria artei. În 1971 și 1972 ajunge director al Editurii Meridiane, iar în perioada 1972 - 1975 a fost director al Institutului de Istoria Artei al Academiei Române. În 1977, apoi în 1981 este ales vicepreședinte al Uniunii Artiștilor Plastici

A fondat în 1938, împreună cu George Petcu, Laurențiu Fulga, Magda Isanos, Ștefan Baciu, Vintilă Horia, Ion Sofia Manolescu^[3], Virgil Carianopol, Ion Siugariu și alții, Gruparea scriitorilor tineri.
Cărți:

Disparate, București, Editura Meridiane, 2002
Studii critice, București, Editura Fundației Culturale Române (Colecția Antropologie culturală), 2000.
În căutarea tradiției, București, Editura Meridiane, 1998.
Scrieri, I, II - Constanța, Editura Europolis, 1997.
Arta românească în secolul XIX, București, Editura Meridiane, 1991.
Pegas între Meduză și Perseu (vol. I: Gâlceava și împăcarea văzului cu lumea; vol. II: Formă și semn), București, Editura Meridiane, 1985.
Țărmurile clipei, Buc., 1983;
Dimitrie Paciurea - București, Editura Meridiane, 1971;
Dragostele aceleași inimi, Buc., 1967;
Ostrovul meu, ESPLA, Buc., 1957;
Maree, cu un portret de G. Tomaziu, Ed. Forum, Buc., 1945;
Greul pământului, cu o vinietă de A. Diaconescu, Buc., 1943;
Risipă avară, cu un portret de G. Tomaziu, Buc., 1941;

Ion Frunzetti a tradus din engleză, spaniolă, rusă capodopere ale literaturii universale precum:

Franz Jakobsen, "Barbara", Buc., 1942 (în colaborare cu C. Frunzetti);
Arthur Rimbaud, "Iluminările, precedate de poeme din Primele versuri", Buc., 1945;
Louis Golding, "Porți ferecate", Buc., 1946;
Cervantes, "Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha (prelucrare de Jose Gonzales)", Buc., 1949 (colaborare cu Savin Bratu); reed. Buc., 1957 (colaborare cu Edgar Papu);
Boris Gorbatov, "Generația mea", Buc., 1949 (colaborare cu E. Hariton);
L.N. Tolstoi, "Război și pace", I-IV, Buc., 1949-55 (colaborare cu N. Parocescu),
L.N. Tolstoi, "Povestiri din Sevastopol", Buc., 1955 (colaborare cu E. Antonescu);
F.M. Reșetmikov, "Oameni din Podlipnaia", Buc., 1954 (colaborare cu Maria Bistrițeanu);
Heinrich Mann, "Supusul", Buc., 1954 (colaborare cu Ioan D. Gherea);
Victor Hugo, "Oamenii mării", Buc., 1955 (colaborare cu M. Ariel); ediția a 2-a, Buc., 1968 (în colaborare cu Fanny Milton Lehrer);
"Proză satirică spaniolă", Buc., 1955;
Shakespeare, "Comedia erorilor", în "Opere", I, Buc., 1955 (colaborare cu Dan Duțescu); "Zadarnicele chinuri ale dragostei", în "Opere", III, Buc., 1956 (colaborare cu Dan Grigorescu); "Totu-i bine când sfârșește bine", în "Opere", VIII, Buc., 1960, "Sonete", pref. trad., Buc., 1964;
W.M. Thackeray, "Bâlciul deșertăciunilor", I-II, Buc., 1956 (colaborare cu Constanța Tudor);
Tirso de Molina, "Don Gil de Ciorap-Verde", Buc., 1957 (colaborare cu Eugen Schileru);
Feodor Gladkov, "Cimentul", Buc., 1960 (colaborare cu E. Antonescu);
"Isprăvile unor vântură-lume. Proză picarescă spaniolă", Buc., 1961;
Ezekiel Mphahlele, "Pe Second Avenue", Buc., 1967.
Don Quijote de la Mancha de Cervantes (1965, împreună cu E. Papu),
Război și pace de Lev Tolstoi (1959, în colaborare cu N. Parocescu).

Date personale
Ion Frunzetti

Născut	20 ianuarie 1918 Bacău, România
Decedat	11 septembrie 1985, (67 de ani) București, Republica Socialistă România
Părinți	Constantin Frunzetti, Ana Pandele
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	antropolog cultural, critic și istoric de artă, eseist, poet scriitor și traducător, profesor universitar
Pseudonim	Mircea Vuian, Valeriu Morjan, F. Ion, Ion F., Socrate, Menipos, Lafcadio, Menin, Philolaos din Crotona, Menale
Studii	Facultatea de Litere a Universității din București, Facultatea de Drept a Universității din București
Pregătire	Anton Holban, Nicolae Tonitza, Stavru Tarasov
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1934 - 1985
Mișcare/curent literar	Gruparea scriitorilor tineri
Subiecte	poezie, eseu, cronică de artă
Operă de debut	1934 - sonetul Nevroză în revista "13"
Opere semnificative	Volumul de versuri Maree

· 1920: Federico Fellini (n. 20 ianuarie 1920 la Rimini, Italia - d. 31 octombrie1993 la Roma) a fost un reputat regizor și scenarist italian, laureat al mai multor premii internaționale, între care și premiul Oscar (pe care l-a câștigat de patru ori, al cincilea primindu-l onorific). Fellini a avut una dintre cele mai mari influențe asupra viziunii cinematografice a secolului trecut.
Regizor, scenarist și, secundar, actor, Fellini e unul dintre cei mai autobiografici cineaști. "Dac-ar fi să fac un film despre viața unui suflet, ar ieși până la urmă despre mine". Fascinația lui pentru circ și "vaudevill"-uri, educația catolică și slujbele lui de tinerețe: reporter criminalistic și caricaturist, iar mai apoi creator de gag-uri și de asemenea soția sa, Giulietta Masina (care apare în multe dintre filmele lui), sunt tot atâtea influențe puternice în opera regizorului italian.
Filmografie:

1990 La voce della luna
1987 Intervista
1986 Ginger și Fred (Ginger e Fred)
1983 E la nave va
1980 La città delle donne
1978 Prova d'orchestra
1976 Casanova
1973 Amarcord
1972 Roma
1971 Clovnii (I Clowns) (TV)
1969 Satyricon
1969 Block-notes di un regista
1968 Histoires extraordinaires (segmentul "Toby Dammit")
1965 Giulietta degli spiriti
1963 8½
1962 Boccaccio '70 (segmentul "Le tentazioni del dottor Antonio")
1960 La Dolce vita
1957 Notti di Cabiria, Le
1955 Escrocii - Il bidone
1954 La Strada
1953 L'Amore in città (segmentul "Agenzia matrimoniale, Un'")
1953 I Vitelloni
1952 Lo Sceicco bianco
1950 Luci del varietà

Date personale
Federico Fellini

Născut	20 ianuarie 1920^[1]^[2]^[3]^[4]^[5]^[6]^[7]^[8]^[9]^[10]^[11] Rimini, Italia^[12]^[2]
Decedat	31 octombrie 1993 (73 de ani)^[1]^[3]^[4]^[5]^[6]^[7]^[8]^[9]^[10] Roma, Italia^[13]
Înmormântat	Rimini
Cauza decesului	cauze naturale[*] (Accident vascular cerebral)
Căsătorit cu	Giulietta Masina (1943–1993)
Cetățenie	Italia Regatul Italiei Italia
Ocupație	regizor de film scenarist satirist[] autor de benzi desenate[]
Alma mater	Universitatea Sapienza din Roma
Premii Oscar
Întreaga carieră (1993)
Premii BAFTA
BAFTA Award for Best Production Design[] (1978) pentru Il Casanova di Federico Fellini[]
Alte premii
Praemium Imperiale[] Blue Ribbon Awards for Best Foreign Film[] pentru La Strada Premiile Bodil[] pentru La Strada, 8½ și Amarcord[] Palme d'Or (1960) pentru La dolce vita David di Donatello for Best Director[] (1957) pentru Le notti di Cabiria[], La dolce vita și Amarcord[] David Luchino Visconti[] (1984) Q30135073[] (1984) pentru E la nave va[] Q21235042[] (1986) pentru Ginger e Fred[] Directors Guild of America[] European Film Academy Lifetime Achievement Award[] (1989) Film Society of Lincoln Center[] French Syndicate of Cinema Critics Award[] pentru Roma[] și Amarcord[] Nastro d'Argento for Best Director[] (1954) pentru I vitelloni[], La Strada, Le notti di Cabiria[], 8½, Amarcord[], La città delle donne[] și E la nave va[] Nastro d'Argento for Best Screenplay[] (1955) pentru La Strada, 8½ și Amarcord[] Q16156319[] (1961) pentru La dolce vita, 8½ și Amarcord[] Kansas City Film Critics Circle Awards 1966[] pentru Giulietta degli spiriti[] Kinema Junpo[] pentru La Strada, 8½ și Amarcord[] Moscow International Film Festival awards[] pentru 8½ și Intervista[] New York Film Critics Circle Awards[] pentru Amarcord[] Sant Jordi Prize[] pentru Le notti di Cabiria[], Giulietta degli spiriti[] și E la nave va[] Q30895682[] pentru Amarcord[] Grand Jury Prize[] (1953) pentru I vitelloni[] și La Strada Golden Lion for Lifetime Achievements[] (1985) Ordinul de Merit al Republicii Italiene în grad de Mare Cavaler[]

* 1920: Jackson DeForest Kelley (n. 20 ianuarie 1920, Toccoa, Georgia – d. 11 iunie 1999, Woodland Hills, California) a fost un actor american cel mai cunoscut pentru interpretarea Dr. Leonard „Bones” McCoy (un membru al echipajului navei USS Enterprise) în mai multe producții Star Trek.

Date personale
DeForest Kelley
DeForest Kelley în 1988 la o convenție Star Trek
Născut	20 ianuarie 1920^[1]^[2]^[3]^[4] Atlanta, SUA
Decedat	11 iunie 1999 (79 de ani)^[5]^[2]^[3]^[4] Woodland Hills[*], SUA
Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer la stomac)
Cetățenie	SUA
Ocupație	actor de televiziune[] actor de film[] actor

* 1921: Telmo Zarraonandia Montoya (20 ianuarie 1921 – 23 februarie 2006), cunoscut ca Zarra (Pronunție în bască: /ˈs̻ara/, pronunție în spaniolă: /ˈθara/), a fost un fotbalist basc spaniol, care evolua pe poziția de atacant. Majoritatea carierei sale a petrecut-o la Athletic Bilbao între 1940 și 1955, pentru care a rămas golgheter all-time cu 335 de goluri.

· 1928 - S-a născut geologul Dan Rădulescu, membru şi vicepreşedinte al Academiei Române.

* 1930: Edwin Eugene Aldrin, Jr. (n. 20 ianuarie 1930), cunoscut ca Buzz Aldrin, este un astronaut și inginer american, cunoscut pentru faptul că a fost al doilea om, după Neil Armstrong, coechipierul său, care a pășit pe Lună.

A absolvit Academia West Point și a zburat în 66 de misiuni de luptă în Războiul din Coreea. În 1963, a obținut doctoratul la MIT și a fost selectat ca astronaut. În 1966, i s-a alăturat lui James A. Lovell, Jr. în zborul Gemini 12, care a durat patru zile (11-15 noiembrie). Ieșirea de 5 ore și jumătate în spațiu a lui Aldrin a dovedit că, de fapt, organismul uman poate lucra în vidul din spațiul cosmic.

A fost pilot al modulului lunar al navei Apollo 11, în cadrul unei misiuni care s-a desfășurat între 16 și 24 iulie 1969, în timpul căreia, pe 20 iulie, a coborât pe Lună împreună cu Neil Armstrong.

Date personale
Buzz Aldrin
Buzz Aldrin
Nume la naștere	Edwin Eugene Aldrin Jr.
Născut	20 ianuarie 1930 (89 de ani)^[2]^[3]^[4]^[5]^[6]^[7] Glen Ridge[*], SUA
Căsătorit cu	Lois Driggs Cannon[*]
Cetățenie	SUA
Ocupație	ofițer de aviație[] pilot de vânătoare[] astronaut autobiograf[] scriitor de literatură științifico-fantastică[] inginer om de afaceri
Alma mater	Massachusetts Institute of Technology United States Military Academy
Organizație	NASA
Timp în spațiu	12 zile, o oră și 52 de minute
Misiuni	Gemini 12, Apollo 11
Emblema misiunii
Decorații	Crucea pentru Distincție în Zbor legionar al Legiunii de Merit[] Ordinul Culturii[] (1969) Medalia Prezidențială pentru Libertate[] Air Medal[] Air Force Distinguished Service Medal Harmon Trophy[] NASA Exceptional Service Medal[] (1969) Premiul Steiger[] Medalia de Aur a Congresului[] National Aviation Hall of Fame[] (2000) California Hall of Fame[] (2011) New Jersey Hall of Fame[] Horatio Alger Award[] (2005)^[1] Grande Médaille d'Or des Explorations[] (1970) Medalia de Aur Langley[] (1999) Cullum Geographical Medal[] (1969) NASA Distinguished Service Medal[] United States Astronaut Hall of Fame[] NASA Space Flight Medal[] Hubbard Medal[] (1970) Aviation Hall of Fame and Museum of New Jersey[]

· 1931 - S-a născut prozatorul şi publicistul Vasile Băran ("Călcîiul lui Ahile", "Cocorii de iarnă").

· 1931: David Morris Lee, fizician american
* 1936: Edward Albert Feigenbaum (n. 20 ianuarie 1936, Weehawken, New Jersey, SUA) este un informatician american, cu contribuții în domeniul inteligenței artificiale. A primit Premiul Turing, cea mai prestigioasă distincție din domeniul informaticii, în 1994, împreună cu Raj Reddy "pentru pionieratul în domeniul proiectării și construcției de sisteme cu inteligență artificială pe scară largă, demonstrând importanța practică și impactul comercial potențial al tehnologiei inteligenței artificiale".

Date personale
Edward Albert Feigenbaum
Edward Feigenbaum
Născut	20 ianuarie 1936 (83 de ani) Weehawken, New Jersey, SUA
Naționalitate	american
Cetățenie	SUA
Ocupație	informatician profesor universitar cercetător al inteligenței artificiale[*] inventator
Activitate
Rezidență	Statele Unite ale Americii
Domeniu	informatician
Instituție	Universitatea Stanford
Alma Mater	Universitatea Carnegie-Mellon[*]
Organizații	Academia Americană de Arte și Științe[] National Academy of Engineering[] Association for the Advancement of Artificial Intelligence[*] Association for Computing Machinery
Conducător de doctorat	Herbert Simon
Premii	Premiul Turing, 1994

* 1936: Frances Shand Kydd (născută Burke Roche, fostă Viscontesă de Althorp) (20 ianuarie 1936 – 3 iunie 2004) a fost soția lui John Spencer, al VIII-lea Conte Spencer și mama prințesei Diana, Prințesă de Wales. După două căsătorii nereușite și moartea a doi dintre copiii săi, ea și-a devotat ultimii ani de viață muncii de caritate în cadrul bisericii romano-catolice.

Date personale
Frances Shand Kydd
Nume la naștere	Frances Ruth Roche
Născută	20 ianuarie 1936 Park House, Sandringham, Norfolk, Anglia
Decedată	3 iunie 2004 (68 de ani) Seil, Argyll and Bute, Scoția
Cauza decesului	cauze naturale[] (cancer al creierului[])
Părinți	Edmund Roche, 4th Baron Fermoy Ruth Roche, Baroness Fermoy
Frați și surori	Edmund Roche, 5th Baron Fermoy[*]
Căsătorită cu	John Spencer, Viconte de Althorp (1954–1969) Peter Shand Kydd (1969–1990)
Copii	Lady Sarah McCorquodale Jane Fellowes, Baroness Fellowes The Hon John Spencer Dianei, Prințesă de Wales Charles Spencer, 9th Earl Spencer
Naționalitate	Britanică
Cetățenie	Regatul Unit
Religie	Romano-catolică
Ocupație	aristocrat[*]
Activitate
Cauza decesului	cancer al creierului[*] boala Parkinson

* 1938: Maria-Magdalena Zaharescu (n. 20 ianuarie 1938, Cluj) este o chimistă română, membră a Academiei Române.

Maria-Magdalena Zaharescu s-a născut la Cluj, copil unic la părinți: Titu Demian și Alexandrina (n. Pelle)^[1]. Școala primară a făcut-o în orașul natal. A terminat liceul în 1954, cu Diplomă de merit. A cochetat cu arhitectura, apoi cu arheologia.^[2]

În 1959 a absolvit Facultatea de Chimie din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, specialitatea chimie anorganicăși analitică, obținând Diploma de merit alături de alți doi colegi. Parcurge pregătirea doctorală la Institutul de Chimie din Cluj începând cu anul 1966 și obține titlul de doctor în anul 1971, cu o teză ce avea ca obiect studiul sistemului ternar SiO₂-TiO₂-NiO.^[3]

A participat la diverse stagii de specializare în domeniul echilibrelor termice de faze în sisteme oxidice, în Danemarca (1974 – Technology University, Lyngby), Polonia, Suedia, Franța, Marea Britanie, S.U.A. și Japonia.

A obținut repartizarea la Întreprinderea „Carbochim” din Cluj-Napoca, pe post de chimist. Aici începe să studieze materialele oxidice. Are ocazia, în această perioadă, să participe (1963) la o specializare la Institutul de Chimia Silicaților Leningrad^[4]. De asemenea, în perioada cât a lucrat la Carbochim, a publicat primele sale 3 lucrări de cercetare^[3]. În 1964 s-a transferat cercetător la Centrul de Chimie Anorganică al Academiei Române, transformat ulterior în Centrul de Chimie Fizică al Academiei Române (1969). În 1971 este numită la conducerea Laboratorului de "Combinații Oxidice și Știința Materialelor". După 1990, instituția se transformă în Institutul de Chimie Fizică „Ilie G. Murgulescu” al Academiei Române.

S-a ocupat de chimia fizică a sistemelor oxidice (mecanisme de reacție, echilibre termice de faze, corelație structură-proprietăți), de știința sol-gel (abordând acest domeniu pentru prima dată în România), materiale oxidice cu proprietăți magnetice și electrice speciale, respectiv sisteme vitroase cu proprietăți speciale (sticle rezistente chimic și termic sau emailuri).

A activat ca Profesor asociat la Catedra de Știința și Ingineria Materialelor Oxidice din cadrul Universității „Politehnica” din București (1993-1999) și la Universitatea din București (2004-2006), și a condus doctorate la Universitatea din București. în perioada 1990-2008 a condus doctoratul pentru 34 specialiști înscriși dintre care 17 doctoranzi au obținut titlul de doctor în perioada 1997-2008.

Este autoare a peste 440 de studii și lucrări științifice, din care 254 publicate în reviste și 130 în volumele unor conferințe naționale și internaționale. Posedă 3 brevete de invenție și are omologate 3 procese tehnologice. Este membră în diverse societăți științifice:

Membră a Societății de Chimie din România;
Membră a Comisiei de Materiale Noi a Academiei Române;
Vice-președinte al Societății Române de Ceramică (CEROM);
Membră a Asociației Române a Sticlei (AROS);
Membră a Societății Internaționale Sol-Gel;
Membră în American Ceramic Society-Basic Research Division.

Ca o recunoaștere a pregătirii sale profesionale, este cooptată evaluator al programelor naționale MATNANTECH, CEEX, PN1 și PN2, respectiv al unor granturi internaționale gen NSF-SUA (USA-Israel Binational Science Foundation), Czech Science Foundation (Cehia-Germania) sau Bulgarian Science Foundation.

A fost aleasă membru în colegiile de redacție a diverselor publicații:

Journal of Sol-Gel Science and Technology (Springer - Olanda);
Revue Roumaine de Chimie;
Revista de Chimie;
Journal of Optoelectronics and Advanced Materials;
Revista Română de Materiale;
Analele Universității din București.

De asemenea, a fost aleasă în Comitetele de organizare și Comitetele științifice a numeroase Conferințe precum și în conducerea a numeroase de echipe de proiect

Maria-Magdalena Zaharescu

Date personale

Născută

20 ianuarie 1938 (81 de ani)
Cluj

Căsătorită cu

Bogdan Constantin, 9.10.1965

Copii

Mihaela Maria

Naționalitate

România

Cetățenie

România

Ocupație

chimistă

Activitate

Domeniu

chimie fizică

Instituție

Academia Română

Alma Mater

Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj
Royal Institute of Chemistry[*]

Membru titular al Academiei Române

· 1944: Dan Covătaru, sculptor român

* 1944: Nancy Julia Chodorow (n. 20 ianuarie 1944, New York, SUA) este o sociologă feministă și psihanalistă.
În cartea ei "The Reproduction of Mothering: Psychoanalysis and the Sociology of Gender" (1978) Nancy Julia Chodorow respinge determinismul freudian punând accentul pe socializarea timpurie a fetelor și băieților în relație cu mamele lor. Teoria propusă de Chodorow pune accent pe relațiile cu particularul, cu cei intimi apropiați, analizând plăcerile și ambivalențele generate de aceste relații. Autoarea consideră că băieții și fetele nu trec prin aceleași procese Oedip, fetele construindu-și identitatea prin identificare cu mamele (feminitate împărtășită) iar băieții printr-un proces de diferențiere față de ele (separarea de mame induce o masculinitate defensivă caracterizată prin respingerea conexiunii, a tot ce e feminin). Datorită preocupărilor femeilor pentru maternitate, puterea publică s-a concentrat în mâinile bărbaților contribuind la o diviziune socială gen-izată între dragoste și muncă, emoție și rațiune (ambivalența maternității). Chodorow este criticată pentru generalizarea concluziilor dincolo de profilul eșantionului studiat.

Date personale
Nancy Chodorow
Născută	21 ianuarie 1944 (75 de ani) New York, SUA^[2]
Cetățenie	SUA
Ocupație	psiholog scriitoare sociologă[*]
Activitate
Alma mater	Radcliffe College[] Universitatea Harvard Universitatea Brandeis[]
Organizație	Universitatea Berkeley din California
Premii	Jessie Bernard Award[*] (1979)^[1

· 1945: Adrian Grăjdean, publicist român

· 1946: David Keith Lynch (născut pe 20 ianuarie 1946 în Missoula, Montana) este un producător, regizor, compozitor și scenarist de film american.

Filmele lui Lynch sunt cunoscute pentru elementele lor de suprarealism, secvențele de vis și coșmar, imaginile stranii de multe ori cu elemente distincete de noir și neo-noir, coloana sonoră creată cu meticulozitate. Deseori, creațiile sale explorează misterele orășelelor (ficționale, dar "tipice") din Statele Unite (Blue Velvet și serialul de televiziune Twin Peaks) sau ale marilor metropole (Lost Highway, Mulholland Drive).

In decursul îndelungatei sale cariere, Lynch a dezvoltat o abordare consistentă a povestirii și un stil vizual (adesea conotat ca lynch-ian) pe care spectatorii din lumea întreagă le recunosc imediat. Deși nu a fost niciodată un factor major al vânzărilor, Lynch a fost un favorit permanent al criticilor de film și are un număr impresionant de fani devotați.
Lynch a urmat cursurile liceului la Corcoran School of Art în Washington, D.C. S-a înscris apoi la School of the Museum of Fine Arts din Boston, Massachusetts, un an înainte de a pleca în Europa cu intenția de a studia cu pictorul expresionist Oskar Kokoschka. Deși plănuise să stea trei ani, Lynch s-a întors în Statele Unite după numai 15 zile.

În 1966, Lynch s-a mutat la Philadelphia, unde a urmat Academia de Arte Frumoase din Pennsylvania (PAFA) și a făcut o serie de mozaicuri complexe în forme geometrice pe care le-a denumit Simfonii industriale. Tot aici a început să lucreze la filme. Primul său scurt metraj Six Figures Getting Sick (1966), pe care îl descrie ca "57 de secunde de creștere și foc și trei secunde de vomă", a fost proiectat în buclă la o expoziție de artă. A câștigat concursul anual de film al Academiei.

Incepând cu 1970, Lynch și-a concentrat atenția asupra filmului. A beneficiat de o bursă de 5.000 de dolari de la Institutul de Film American (conform American Film Institute, sau AFI) pentru a produce The Grandmother, un film despre un băiat neglijat care își "crește" o bunică dintr-o graunță. Filmul de 30 de minute conține deja multe elemente care vor deveni tradiționale pentru Lynch, printre care sunete și imagini neliniștitoare și interesul pentru dorințele inconștiente, acestea înlocuind adesea povestirea tradițională.

În 1971, Lynch s-a mutat la Los Angeles, California pentru a studia la Conservatorul AFI. La conservator, Lynch a început să lucreze la primul său de film lung-metraj, Eraserhead, folosind o bursă de 10.000 de dolari, primită de la AFI. Bursa nu i-a fost suficientă pentru a termina filmul și în lipsă de buget, Eraserhead a fost filmat intermitent pană în 1977. Un film enigmatic, Eraserhead spune povestea unui tânăr tăcut (Jack Nance) trăind pe un maidan industrial, a cărei prietenă dă naștere unui copil ciudat, un mutant care plânge în continuu. Lynch s-a referit la Eraserhead ca la "povestea mea cu Philadelphia", ceea ce înseamnă că filmul reflectă toate elementele periculoase și angoasante pe când studia și trăia în Philadelphia ([1]). El a spus "acest sentiment m-a marcat profund. Si când a revenit la suprafață, a devenit Eraserhead". Filmul reflectă și teama regizorului de rolul de tată, personificată în copilul ciudat. Lynch refuză să discute despre cum a fost făcut copilul și o legendă urbană pretinde că acesta a fost creat dintr-un fetus de vacă îmbălsămat. Filmul final a fost inițial considerat că fiind imposibil de scos pe piață, dar mulțumită eforturilor distribuitorului Ben Barenholtz, a devenit un clasic. A fost de asemenea și un succes la public, lansându-l pe Lynch în avangarda filmului. Stanley Kubrick a spus că filmul este unul din favoritele sale absolute. Acesta a cimentat echipa de actori și tehnicieni care îi vor defini textura lucrărilor sale în anii următori, incluzându-i pe cameramanul Frederick Elmes, pe designerul de sunet Alan Splet și pe actorul Jack Nance.

The Elephant Man, Dune, Blue Velvet

Eraserhead a atras atenția producătorului Mel Brooks care l-a angajat pe Lynch pentru a regiza în anii '80 Elephant Man, o biografie a lui Joseph Merrick, un om cu o gravă diformitate, trăind din epoca victoriană. Filmul a fost un succes financiar și comercial și a câștigat opt nominalizări la Oscar, printre care Cel mai bun regizor și Cel mai bun scenariu adaptat pentru Lynch. Filmul i-a stabilit și poziția de regizor hollywoodian viabil comercial, deși întunecat și neconvențional. Apoi, Lynch a acceptat să regizeze o adaptare a povestirii SF Dune a lui Frank Herbert pentru compania De Laurentiis Entertainment Group a producătorului italian Dino De Laurentiis cu condiția ca aceasta să producă un al doilea proiect al lui Lynch, asupra căruia regizorul ar fi avut control creativ total. Deși De Laurentiis a sperat într-un al doilea Războiul stelelor, Dune (1984) al lui Lynch a fost un eșec comercial și critic, care a costat 45 de milioane de dolari și care a câștigat 27.4 milioane în Statele Unite. Filmul a fost ciopârțit prin montaj - cele 137 de minute au fost obținute din montajul de trei ore și jumătate al lui Lynch într-un fel care a făcut acțiunea de neînțeles. Studioul a scos pe piață versiunea mai lungă pentru televiziune în care s-au refolosit scene din versiunea lungă originală; totuși, principala condiție a fost ca anumite scene din altă parte a filmului să fie repetate de-a lungul poveștii ca să dea impresia că astfel filmul a devenit mai lung. În orice caz, nici această versiune nu a fost identică cu cea a lui Lynch, ci mai degrabă una despre care studioul a crezut că este mai de înțeles decât varianta care a rulat în cinematografe. Lynch a protestat contra acestor schimbări și a renegat versiunea lungă, a cărui regizor a fost creditat Allen Smithee. Aceasta versiune a fost comercializată pe video în lumea întreagă. Cel de-al doilea film de Lynch finanțat de De Laurentiis a fost Blue Velvet din 1986, povestea unui student (Kyle MacLachlan) care descoperă partea negativă a orășelului său în timp ce face investigații despre o ureche tăiată găsită pe câmp. Filmul conține performanțe remarcabile ale actriței Isabella Rossellini în rolul unei tulburate cântărețe de bar și a lui Dennis Hopper în rolul unui criminal sociopat și lider al unui grup de gangsteri. Blue Velvet are un succes enorm la critică și îi aduce lui Lynch a doua nominalizare la Oscar pentru cel mai bun regizor. Filmul introduce câteva elemente comune în lucrările sale, printre care femei abuzate, misterele micilor orașe, cântece vechi folosite în mod neconvențional. "Blue Velvet" cântat de Bobby Vinton și "In Dreams" de Roy Orbison sunt ambele prezentate în moduri deranjante. De asemenea, a fost prima colaborare cu compozitorul Angelo Badalamenti, care va contribui în continuare la toate filmele sale de lung metraj.

Twin Peaks, Wild at Heart, Industrial Symphonies, American Chronicles și Hotel Room

La sfârșitul anilor '80, Lynch a avut dificultăți în a găsi finanțare pentru câteva scenarii finalizate. Apoi a colaborat cu producătorul de televiziune Mark Frost pentru serialul Twin Peaks, despre un orășel din statul Washington care este locul câtorva întâmplări bizare. Serialul s-a centrat pe investigația morții unei eleve de liceu, Laura Palmer, făcută de agentul special FBI Dale Cooper (interpretat de Kyle MacLachlan). Investigația dezvăluie secretele multor locuitori ai orașului. Lynch a regizat șase episoade ale serialului, inclusiv episodul pilot, a scris și a colaborat la altele și chiar a jucat în câteva. Serialul a debutat la postul ABC Network pe 8 aprilie 1990 și s-a transformat cu timpul din succes cult în fenomen cultural. Nici un alt proiect al lui Lynch nu a fost acceptat atât de bine de către majoritatea publicului. Fraze cheie din serial au intrat în dialectul cultural și parodii au fost făcute în alte spectacole, în Saturday Night Live și în The Simpsons (Familia Simpson). Lynch a apărut pe coperta revistei Time în mare parte datorită succesului serialului. Lynch apare în serial în rolul șefului de birou FBI regional Gordon Cole, parțial surd, țipând în continuu.

Totuși, Lynch n-a fost de acord cu ABC Network în câteva aspecte, și mai ales în decizia de a revela sau nu pe ucigașul Laurei Palmer. Studioul a insistat ca revelația să fie făcută în al doilea sezon, dar Lynch a dorit ca misterul să dureze cât serialul. Lynch a devenit în curând demotivat de serial (mulți actori se vor plânge că se simt abandonați) și după ce a filmat episodul pilot a început să lucreze la Wild at Heart. Adaptat după nuvela lui Barry Gifford, Wild at Heart este un film halucinant (un road movie) având în rolurile principale pe Nicholas Cage și pe Laura Dern. A câștigat Palme d'Or la Festivalul de la Cannes din 1990 dar a fost prost primit de către critici și de spectatorii americani. Mulți au ieșit în timpul pre-vizionărilor. Veriga lipsă între Twin Peaks și Wild at Heart este Industrial Symphony No. 1: The Dream of the Broken Hearted. Filmul este o nouă colaborare cu compozitorul Angelo Badalamenti. În film sunt zece cântece cu Julee Cruise și câțiva membri ai echipei de actori din Twin Peaks ca și Nicholas Cage, Laura Dern. Lynch a descris spectacolul muzical ca "efectele de sunet ale muzicii și ale... happening-ului pe scenă. Si are o legătură cu...hm, sfârșitul unei relații". David Lynch a produs un film al spectacolului în 1990. Între timp, Twin Peaks a suferit o scădere a popularității și a fost anulat în 1991. Totuși, Lynch a scris un scenariu despre ultimele șapte zile din viața Laurei Palmer, acțiunea petrecându-se înaintea celei din serial. Filmul rezultant, Twin Peaks: Fire Walk With Me (1992), a fost un eșec de box office și a primit cele mai proaste critici din cariera lui Lynch. În această perioadă, împreună cu Mark Frost a scris și a regizat câteva episoade din comedia On the Air pentru ABC, comicăriile ridicole ale unui studio de televiziune din anii '50. În Statele Unite doar trei episoade au fost difuzate, desi șapte au fost filmate. În Olanda, VPRO a difuzat toate cele șapte episoade. Lynch a mai produs, cu Frost, și regizat documentarul de televiziune American Chronicles.

Lost Highway, The Straight Story, Mulholland Drive, INLAND EMPIRE

În 1997, Lynch a revenit cu filmul neliniar, negru, Lost Highway, scris împreună cu Barry Gifford și având în rolurile principale pe Bill Pullman și pe Patricia Arquette. Filmul a fost un eșec comercial și a primit critici împărțite. Totuși, datorită în parte coloanei sonore cu Marilyn Manson, Rammstein, Nine Inch Nails și Smashing Pumpkins, l-a ajutat pe Lynch să-și câștige o nouă audiență printre membrii Generației X. În 1999, Lynch și-a surprins fanii și criticii cu The Straight Story, o producție Disney, care este la prima vedere un film simplu și umil despre povestea adevarată a unui bătrân din Iowa (Richard Farnsworth) care conduce o secerătoare până în Wisconsin pentru a face pace cu fratele său bolnav. Filmul a primit critici pozitive și i-a câștigat o nouă audiență lui Lynch. În același an, Lynch i-a abordat pe cei de la ABC încă odată cu ideea unei drame de televiziune. Rețeaua de televiziune i-a aprobat lui Lynch să filmeze un episod pilot de două ore pentru serialul Mulholland Drive, dar disputele despre conținut și lungime au făcut ca proiectul să fie definitiv îngropat. Cu șapte milioane de dolari de la distribuitorul francez Canal Plus, Lynch a terminat episodul-pilot transformându-l în film. Mulholland Drive este o poveste enigmatică despre partea întunecată a Hollywood-ului și are în rolurile principale pe Naomi Watts, Laura Elena Harring și Justin Theroux. Filmul a fost un succes relativ de box office în lume și a fost un succes de critică. Lynch a câștigat premiul pentru Cel mai bun regizor la Festivalul de la Cannes în 2001 (ex-equo cu Joel Coen pentru The Man Who Wasn't There) și premiul pentru Cel mai bun regizor de la New York Film Critics Association. În 2002, Lynch și-a tratat fanii cu o comedie de situații în propriul stil via site-ului său web personal – Rabbits, opt episoade de suprarealism, actorii purtând costume de iepure. Mai târziu, și-a dezvăluit experimentele de filmare în Video Digital (DV) în forma scurt-metrajului Darkened Room, în stil film de groază japonez. La Festivalul de la Cannes din 2005, Lynch a anunțat că și-a petrecut mai mult de un an filmând noul său film digital în Polonia. Filmul, numit Inland Empire (cu litere mari), include colaboratori obișnuiți ai lui Lynch ca Laura Dern, Harry Dean Stanton și Justin Theroux, ca și pe Jeremy Irons. Lynch a descris filmul ca "un mister despre o femeie care are probleme". Este programat pentru 2006 și va fi primul lung-metraj filmat în întregime în DV. În 2005, Lynch a creat o serie de scurt metraje pe site-ul său web, numite Dumb Land. În mod intenționat crud în conținut și execuție, serialul de opt episoade a fost mai târziu editat pe DVD.

Lynch a fost căsătorit de trei ori:

Peggy Lentz (1967 - 1974), (o fiică Jennifer Chambers Lynch, regizoare)
Mary Fisk (1977-1987), (un fiu—Austin Jack Lynch)

Date personale
David Lynch
Lynch în 2009
Nume la naștere	David Keith Lynch
Născut	20 ianuarie 1946 (73 de ani) Missoula, Montana, SUA
Părinți	Donald Walton Lynch Edwina (născută Sundholm)
Căsătorit cu	Peggy Lentz (c. 1967; div. 1974) Mary Fisk (c. 1977; div. 1987) Mary Sweeney (c. 2006; div. 2006) Emily Stofle (c. 2009)
Număr de copii	4
Copii	Jennifer Lynch[*]
Cetățenie	Statele Unite ale Americii
Religie	—^[1]
Ocupație	Regizor, scenarist, producător, pictor, muzician
Activitate
Domiciliu	Los Angeles, California
Educație	School of the Museum of Fine Arts , Boston
Alma mater	Pennsylvania Academy of Fine Arts , AFI Conservatory
Ani de activitate	1966–prezent
Organizație	David Lynch Foundation, Transcendental Meditation
Lucrări remarcabile	Twin Peaks, Mulholland Drive , Blue Velvet , The Elephant Man , Eraserhead
Partid politic	Partidul Democrat
Partener(ă)	Isabella Rossellini (1986–1991)
Număr de copii	4 David Lynch la Cannes, 2001

· 1949 - S-a născut poetul şi publicistul Constantin Pricop ("Viaţa fără sentimente", "Marginea şi centrul").

* 1950: Nicolae-Vlad Popa (n. 20 ianuarie 1950) este un fost senator român în legislatura 2000-2004, 2004-2008 și 2012-2016 ales în județul Brașov pe listele partidului PNL.

În legislatura 2000-2004, Nicolae-Vlad Popa a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Africa de Sud, Republica Peru și Republica Polonă. Nicolae-Vlad Popa a înregistrat 346 de luări de cuvânt în 135 de ședințe parlamentare și a inițiat 23 de propuneri legislative, din care 6 au fost promulgate legi. Nicolae-Vlad Popa a fost membru în comisia juridică, de numiri, disciplină, imunități și validări.

În legislatura 2004-2008, Nicolae-Vlad Popa a demisionat din Senat pe data de 4 decembrie 2007 și a fost înlocuit de senatoarea Carmen Felicia Tănăsescu. În cadrul activității sale parlamentare, Nicolae-Vlad Popa a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Irlanda, Republica Polonă și Republica Federală Germania. Nicolae-Vlad Popa a înregistrat 121 de luări de cuvânt în 75 de ședințe parlamentare și a inițiat 22 de propuneri legislative, din care 5 au fost promulgate legi. Nicolae-Vlad Popa a fost membru în comisia pentru egalitatea de șanse (din oct. 2005), în comisia juridică, de numiri, disciplină, imunități și validări (până în oct. 2005)și în comisia specială pentru modificarea și completarea Regulamentului Senatului.

În legislatura 2012-2016, Nicolae-Vlad Popa a inițiat 82 de propuneri legislative, din care 14 au fost promulgate legi.

· 1951: Ian Hill, muzician britanic (Judas Priest)

· 1952: Petru Cimpoeșu, scriitor român

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

sâmbătă, 18 ianuarie 2020

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Raportați un abuz