MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU VINERI 31 IANUARIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE; PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

ISTORIE PE ZILE 31 Ianuarie

Evenimente

·         106: Se termină reconstrucția podului peste Dunăre (cu o lungime de 1135 m) la Drobeta, de către Apolodor din Damasc. Podul lui Traian a fost un pod construit de Apolodor din Damasc, arhitectul Columnei, între primăvara anului 103 și primăvara anului 105 pe Dunărea de Jos, la est de Porțile de Fier, în orașul Drobeta-Turnu Severin. Scopul construcției a fost de a facilita transportul trupelor romane conduse de Traian și a proviziilor necesare celei de-a doua campanii miltare de cucerire a Daciei regelui Decebal. Apolodor sau Apollodoros din Damasc (c. 60 – c. 125) a fost un arhitect greco-sirian[1], favorit al împăratului roman Traian. Este creditat cu numeroase monumente și clădiri, printre care:

- Podul lui Traian peste Dunăre;
- Forul lui Traian de la Roma;
- în acel For, Columna lui Traian, inaugurată la 12 mai 113: se află între Biblioteca greacă și Biblioteca latină iar în starea inițială, era în întregime colorată; statuia Împăratului Traian, aflată în vârful coloanei, a fost înlocuită la finele Evului mediu (în columnă se afla, într-o urnă de aur, cenușa lui Traian). Apolodor construiește între anii 103-105 podul de peste Dunăre între Pontes (azi satul Kostol/Custura din Serbia) și Drobeta (Turnu-Severin de azi). Podul era lung de circa 1135 m, lat de circa 15 m, înalt de circa 19 m, fiind construit din bârne de lemn încrucișate, sprijinite de piloni construiți din piatră, caramidă, mortar și ciment natural numit „pozolană”, fabricat din cenușă vulcanică adusă din Italia). Nu se cunosc amănunte despre metoda de construcție, dar se presupune că Apolodor, cu ajutorul triburilor dace din sudul Carpaților (Oltenia actuală), aliate ale Romanilor și potrivnice lui Decebal, a deviat cursul Dunării și apoi a ridicat picioarele podului. Odată cu construirea podului, au fost ridicate două castre numite Drobeta și Pontes, pentru paza podului. Accesul nu era posibil decât trecând prin aceste castre. La încetarea stăpânirii romane în Dacia, podul este distrus, poate chiar de autoritatea romană, pentru a împiedica incursiunile Gepizilor, Vizigoților și Carpilor în imperiu. Astăzi, pe malurile Dunării, încă se mai pot vedea picioarele podului. În 1858, Dunărea a înregistrat un nivel atât de scăzut încât s-au putut zări și construcțiile de sub apă.

·         314: Papa Silvestru I isi incepe pontificatul. Conform legendei, papa Silvestru l-a vindecat pe împăratul Constantin cel Mare de lepra. În spațiul central-european petrecerea de  revelion este numită Silvester, după numele sfântului zilei de 31 decembrie.

·         1834:  Se deschide, la București, Școala de muzică vocală, de declamație și literatură a „Societății Filarmonice".

·         1844: Emanciparea țiganilor aparținând așezămintelor bisericești și mănăstirilor de către Mihail Sturdza, Domnul Moldovei (1834-1849). La 14 ianuarie 1844, au fost eliberați și țiganii robi ai statului. Mihail Sturdza (n. 24 aprilie 1794, Iași – d. 8 mai 1884, Paris) a fost domnitor al Moldovei între aprilie 1834 și iunie 1849. În secolul al XIX-lea, generaţiile de tineri instruiţi în vestul Europei adoptă concepţiile progresiste occidentale. Se creează astfel un puternic val antisclavagist si este desfiinţată la jumătatea secolului al XIX-lea, ca o consecinţă a campaniei purtate de tinerii revoluţionari care au adoptat ideile liberale ale iluminismului. În programul progresist al Revoluţiei din 1848 se cerea dezrobirea ţiganilor. Aarhimandritul Iosafat Snagoveanul, luând parte la această revoluţie, a fost ales membru în Comisia pentru dezrobirea ţiganilor, împreună cu Cezar Bolliac şi Petrache Poenaru, fapt pentru care a fost exilat din Ţara Românească, ajungând la Paris, unde a înfiinţat prima capelă românească, în anul 1853. A murit în exil, departe de ţară şi de rromii pe care-i preţuia. Înfrângerea Revoluţiei din anul 1848 a însemnat apusul procesului de eliberare a ţiganilor. Bucuria izbăvirii a durat prea puţin. După aproape 8 ani, la 8/20 februarie 1856 a fost votată „Legiuirea pentru emanciparea tuturor ţiganilor din Principatul Ţării Româneşti“. Va fi desfiinţată robia ţiganilor particulari, dându-se drept despăgubire 10 galbeni pentru fiecare ţigan, din Casa fondului de despăgubire. Erau obligaţi să se statornicească, iar nomazii să se aşeze în satele unde doresc, cu obligaţia de a avea locuinţe şi gospodării proprii. Aşadar, votarea celor două legi, în anul 1855 în Moldova şi în 1856 în Ţara Românească, va constitui practic cea din urmă etapă a dezrobirii ţiganilor, fiind prima mare reformă socială, când cetăţenii aceleaşi ţări aveau aceleaşi drepturi, fără nici o discriminare.

·         1851 – Este inventat laptele praf. Inventatorul american Gail Borden Jr. (9 noiembrie 1801 - 11 ianuarie 1874) pune la punct procedeul de obtinere a  laptelui praf. Invenţia lui va avea  un succes foarte mare laptele praf fiind folosit pentru hranirea soldaţilor,câţiva ani mai târziu, în timpul războiului civil american(1861-1865).

·         1891: În Portugalia a avut loc prima revoluție republicană.

·         1901: A avut loc premiera absolută a capodoperei cehoviene „Trei surori", la Teatrul de artă din Moscova (regia: K. S. Stanislavski).

·         1920: Inaugurarea "Universității din Cluj", deschisă de Consiliul Dirigent al Ardealului în prezența Regelui Ferdinand I.

·         1929: Uniunea Sovietică îl exilează pe Leon Troțki.  Leon Troţki a fost un revolutionar marxist rus-sovietic.El a fost fondatorul Armatei Roşii şi unul dintre cei mai importanti lideri ai revoluţiei ruse. S-a opus lui Stalin si din aceasta cauza a fost exclus din partidul bolsevic in anul 1927 si expulzat din U.R.S.S. A fost asasinat in Mexic in anul 1940 de un agent al lui Stalin.

·         1942: Al doilea război mondial: Japonezii au ocupat Peninsula Malacca.

·         1944: Al doilea război mondial: Debarcarea forțelor aliate în Arhipelagul Marshall.

·         1950: Președintele american Harry S. Truman anunță un program pentru dezvoltarea bombei cu hidrogen.

·         1958: Prima lansare, reușită, în Cosmos a unui satelit construit de SUA – „Explorer 1".

·         1961: Americanii il lanseaza pe o orbita circumterestra pe cimpanzeul Ham. Acesta  a fost trimis  la bordul unei nave  Mercury si s-a intors nevătămat. După zbor Ham a fost încredinţată Gradinii zoologice din Washington. A murit in anul  1983 la respectabila varsta de 27 de ani. Datele obtinute din zborul incununat de succes al lui Ham, au permis  NASA sa trimita un om în spaţiu. Patru luni mai târziu, Alan Shepard, primul cosmonaut american a fost trimis in spaţiu.

·         1964: Guvernele român și suedez hotărăsc să ridice legațiile lor de la Stockholm și București la rangul de ambasade.

·         1967: România și Republica Federală Germania au stabilit relații diplomatice la nivel de ambasadă.

·         1968: Trupele comuniste Vietcong au atacat ambasada Statelor Unite din Saigon.

·         1968 - România a ratificat Tratatul privind "Principiile care guvernează activitatea statelor în exploatarea şi folosirea spaţiului cosmic, a Lunii şi a altor corpuri cereşti", semnat la 27 ianuarie 1967 la Washington, Moscova şi Londra

·         1990: A fost deschis la Moscova primul restaurant McDonalds.

·         1996: Astronomul amator japomez Yuji Hyakutake a  descoperit cometa care ii poarta de atunci numele.

·         2001:  Pronunțarea verdictului în procesul privind atentatul de la Lockerbie, din 1988, în urma căruia cetățeanul libian Abdel Basset Ali al-Megrahi a fost condamnat la închisoare pe viață, iar cel de-al doilea suspect, Al Amine Khalifa Fhimah, a fost achitat de către instanța scoțiană.

·         2003 - Experţii ONU au început primele inspecţii aeriene la Bagdad

·         2007 - Preşedintele Microsoft, Bill Gates, a inaugurat Centrului de Suport Tehnic al Microsoft România şi a lansat în România sistemul de operare Windows Vista

·         2009 - Republicanii au ales pentru prima dată, la conducerea partidului, un afroamerican, Michael Steele, la zece zile după învestitura primului preşedinte de culoare al Statelor Unite, Barack Obama

·         2010: Avatar devine primul film cu încasări de peste 2 miliarde de dolari la nivel mondial.

Nașteri

·         31 i.Hr: S-a nascut Antonia Minor (d. 1 mai 371), cea mai tanara fiica a lui Marc Antoniu si a Octaviei (sora lui Octavianus, viitorul imparat Augustus). Era numita asa pentru a fi  deosebita de sora ei mai mare, Antonia Major (Antonia Major). Tacitus, în Analele lui, confundă cele două surori. Antonia Minor era nepoata imparatului Augustus, sora împăratului Tiberius, bunica paternă a împăratului Caligula și a împărătesei Agrippina Minor, mama împăratului Claudius și strabunica maternă a împăratului Nero. Antonia a fost una dintre cele mai importante femei romane, renumita pentru frumusețea și virtutea ei. În 16 î.Hr, sa casatorit cu generalul și consulul Drusus. Ei au mai multi copii, insa doar trei au supraviețuit: celebrul generalul Germanicus, Livilla și Claudius, viitorul împărat. Drusus a murit în 9 î.Hr.. AD în Germania, după agravarea leziunilor avute dupa o cădere de pe cal. După moartea sotului, nu s-a recăsătorit. Comportamentul nebunesc al lui Caligula o impinge la sinucidere. Suetonius menționează că ea s-ar fi otrăvit. Când Claudius a  devenit împărat în 41 AD., ii dă mamei sale titlul de Augusta.

·         1756: Marie-Thérèse de Savoia, soția regelui Carol al X-lea al Franței(d. 1805)

·         1769 – S-a nascut Andre-Jacques  Garnerin, inventatorul parasutei.  Garnerin a facut pentru prima dată în istorie un  salt cu parasuta dintr-un  balon, pe 22 octombrie 1797,  în Parcul Monceau din Paris. A aterizat în siguranţă în faţa unei mulţimi speriate, care credea că isi va pierde viaţa.

·         1797  - S-a născut compozitorul Franz Schubert, unul dintre cei mai mari compozitori ai istoriei muzicii. Creaţia sa însumează peste 950 de opusuri, muzică de scenă, religioasă, coral, simfonică (9 simfonii), muzică de cameră, pentru pian, vocală (605 lieduri, 10 uverturi) şi pentru pian (22 de sonate) (m. 19 noiembrie 1828). Franz Peter Schubert (n. 31 ianuarie 1797, Himmelpfortgrund, astăzi în compunerea districtului (germ. Gemeindebezirk) Alsergrund, Viena – d. 19 noiembrie 1828, Viena) a fost un compozitor romantic austriac. Deși a trăit doar 31 de ani, Franz Schubert a scris, ca orice geniu, impresionant de mult. Sute de lieduri, simfonii, uverturi, cvartete, sonate, misse, piese corale și lucrări pentru teatru muzical, toate se regăsesc în creația acestui muzician. Totodată, el este și creatorul impromptu-ului, un gen improvizatoric. Schubert a compus opt astfel de piese, toate constituind o piatră de încercare pentru orice pianist.
* 1818: Infantele Carlos, Conte de Montemolín (31 ianuarie 1818 – 13 ianuarie1861) a fost pretendent carlist la tronul Spaniei sub numele de Carlos al VI-lea după ce tatăl său a renunțat în 1845 iar el a luat titlul de Conte de Montemolín.
Carlos s-a născut la Palatul Regal din Madrid, ca fiul cel mare Infantelui Carlos al Spaniei (fratele regelui Ferdinand al VII-lea) și a primei lui soții, Infanta Maria Francisca a Portugaliei.

La 10 iulie 1850, Carlos s-a căsătorit cu verișoara lui primară, Prințesa Maria Carolina de Bourbon-Două Sicilii, a cincea fiică a regelui Francisc I al celor Două Sicilii și a celei de-a doua soții, Maria Isabella a Spaniei. Nu au avut copii.

În 1860 el și fratele său, Infantele Don Fernando au fost luați prizonieri la San Carlos de la Rápita. Mai târziu au fost eliberați. În 1861, brusc și neașteptat, Carlos Luis, soția lui Carolina și fratele lui Fernando au murit, probabil de tifos. Toți trei au fost înmormântați la Trieste. Don Carlos a fost succedat de fratele său, Juan, Conte de Montizón.

Infantele Carlos
Infantele Carlos
Date personale
Nume la naștere	Carlos Luis
Născut	31 ianuarie 1818 Madrid, Spania
Decedat	31 ianuarie 1861 (43 de ani) Trieste, Imperiul austriac
Înmormântat	Trieste Cathedral[*]
Părinți	Infantele Carlos, Conte de Molina Infanta Maria Francisca a Portugaliei
Frați și surori	Juan, Conte de Montizón Infante Fernando of Bourbon and Braganza[*]
Căsătorit cu	Prințesa Maria Carolina de Bourbon-Două Sicilii
Cetățenie	Spania
Ocupație	scriitor
Apartenență nobiliară
Titluri	Conte
Familie nobiliară	Casa de Bourbon
Pretendent carlist sub numele Carlos VI
Domnie	1845–1861
Predecesor	Carlos V
Succesor	Juan III

* 1824: Leopold Franz Julius, Prinț de Saxa-Coburg-Gotha-Koháry (31 ianuarie 1824 – 20 mai 1884), a fost prinț german din Casa de Saxa-Coburg-Gotha.

Leopold
Prinț de Saxa-Coburg-Kohary
Date personale
Nume la naștere	Leopold Franz Julius
Născut	31 ianuarie 1824 Viena
Decedat	20 mai 1884 (60 de ani) Viena
Înmormântat	Chapelle royale de Dreux[*]
Părinți	Prințul Ferdinand de Saxa-Coburg și Gotha Maria Antonia Koháry
Frați și surori	Prințesa Victoria de Saxa-Coburg-Kohary Ferdinand al II-lea al Portugaliei Prințul August de Saxa-Coburg și Gotha
Căsătorit cu	Constanze Geiger
Copii	Franz, Baron de Ruttenstein
Cetățenie	Germania
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	personal militar[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Saxa-Coburg și Gotha

·         1843 - S-a născut scriitorul Ion Bumbac (m.1902).

·         1854: David Emmanuel (n. 31 ianuarie 1854, București - d. 4 februarie1941, București) a fost matematician român. Este considerat drept întemeietorul școlii matematice moderne din România. A fost membru de onoare (din 1936) al Academiei Române.

S-a născut într-o familie săracă și numeroasă, fără posibilități materiale. A efectuat școala primară la Ploiești (1861 - 1864), ca în perioada 1865 - 1873 să parcurgă ciclul gimnazial la Gh. Lazăr și Gh. Șincai. Încă din tinerețe și-a dovedit înclinația către matematică. Ca elev, dădea meditații pentru a se putea întreține.

După nenumărate lipsuri și greutăți, reușește să plece la Paris pentru perioada 1873 - 1879. Aici urmează cursurile de matematici superioare la Facultatea de Științe și la École Pratique des Hautes Études. În anul 1879 își ia doctoratul la Sorbona cu teza Étude des intégrales abéliennes de troisième espèce, devenind astfel al doilea român, după Spiru Haret, doctor în matematici la Sorbona.

În 1881, David Emmanuel devine profesor suplinitor la Catedra de Algebră și Geometrie Analitică la Facultatea de Științe din București, apoi la Școala Specială de Artilerie și Geniu.

În 1882 intră ca profesor de algebră superioară și de teoria funcțiilor la facultatea de Știință a Universității din București. Aici, în 1888, a ținut primele cursuri de teoria grupurilor și de teoria lui Galois. Printre studenții săi se numără Gheorghe Țițeica, Traian Lalescu și Simion Stoilow.

A fost președintele primului congres de matematică desfășurat în România. Sedința de deschidere a Congresului a avut loc în Aula Magna a Universității din Cluj, la data de 9 mai 1929.

Biroul Congresului l-a avut ca președinte de onoare pe profesorul David Emmanuel, președinți: Gheorghe Țițeica, Dimitrie Pompeiu și I. Ionescu, iar secretar general, Petru Sergescu. Lucrările s-au desfășurat pe patru secțiuni: Algebră și Analiză (prezidată de Simion Stoilow și Constantin Popoviciu), Geometrie (prezidată de Simion Sanielevici), Matematici aplicate (prezidată de Em. Filipescu, Theodor Angheluță și A. Maior), Istoria și didactica matematicii (prezidată de G. Bratu, G. Iuga și Octav Onicescu) ^[1].

David Emmanuel a avut un rol important în introducerea în România a studiului matematicilor moderne și în abordarea riguroasă a acestora.

Printre studenții săi cei mai notabili se pot enumera, Țițeica, Lalescu, Davidoglu, Pompeiu, Sanielevici, Myller, Onicescu, Moisil, Nicolescu, Vâlcovici, Froda și alții.

Cercetările sale au avut ca obiectiv principal teoria funcțiilor eliptice și a obținut diverse rezultate originale în acest domeniu. A îmbinat ideile lui Weierstrass cu acelea ale lui Cauchy.

În cercetările sale a mai fost influențat de spiritul riguros al lui Cauchy, Puiseux, Briot, Bouquet.

David Emmanuel
Date personale
Născut	31 ianuarie 1854 București, Țara Românească
Decedat	4 februarie 1941, (87 de ani) București, România
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	matematician
Activitate
Educație	Universitatea Sorbona
Alma mater	Universitatea din Paris
Organizație	Universitatea din București
A influențat pe	Țițeica, Lalescu, Davidoglu, Pompeiu, Sanielevici, Myller, Onicescu, Moisil, Nicolescu, Vâlcovici, Froda
Cunoscut pentru	A fost întemeietorul școlii matematice moderne din România
Membru de onoare al Academiei Române

* 1857: Ernesto Basile (n. 31 ianuarie 1857, Palermo - d. 26 august 1932, Palermo) a fost un arhitect, decorator de interioare și pedagog italian, exponent al modernismului, cunoscut pentru realizarea unor clădiri în stilurile arhitecturale de Art Nouveau, și ulterior, de Art Deco.

Basile a devenit cunoscut mai ales pentru stilul său unic de fuziune a variate elemente antice, medievale și moderne. ^[1] Este considerat unul din pionierii curentului artistic Art Nouveau în Italia.

* 1859: Grigore Cobzac (n. 31 ianuarie 1959) este un politician din Republica Moldova, care din decembrie 2014 este deputat în Parlamentul Republicii Moldova de legislatura a XX-a (2014-2018) în fracțiunea Partidului Liberal Democrat din Moldova (PLDM). Este membru al comisiei parlamentare pentru administrație publică, dezvoltare regională, mediu și schimbări climatice.

A mai fost deputat și în legislatura anterioară între anii 2010–2011, însă, fiind ales în funcția de președinte al raionului Hâncești, a renunțat la mandatul de deputat.^[3][4]

La alegerile parlamentare din noiembrie 2014 din Republica Moldova a candidat la funcția de deputat de pe locul 12 în lista candidaților PLDM, obținând astfel mandatul de deputat în Parlamentul Republicii Moldova de legislatura a XX-a.^[5]

După ce a fost ales din nou ca deputat, în ianuarie 2015 el a renunțat la funcția de președinte al raionului Hâncești în favoarea celei de deputat în Parlament

·         1868: Theodore William Richards, chimist american, laureat al Premiului Nobel pentru chimie (d. 1928)
* 1874: František Borový (n. 31 ianuarie 1874, Praga^[1] – d. 20 martie 1936, Praga) a fost un editor ceh. S-a născut în familia moșierului František Borový (1844-1907) din orașul Jílové u Prahy. Tatăl său a fost din 1877 partener al profesorului Alfred Slavík (1847-1907) în compania editorială Slavík a Borový (1877-1883).^[2]

După ce a absolvit Gimnaziul Academic din Praga, a plecat să studieze medicina veterinară la Viena pentru a conduce în viitor ferma familiei. S-a întors acasă atunci când tatăl său s-a îmbolnăvit și nu și-a mai terminat studiile. Editura a fost preluată de fratele său, Josef, care a studiat electrotehnica la Universitatea Tehnică din Praga. Acesta a murit subit în anul 1898,^[3] iar autoritățile nu au permis preluarea concesiunii editurii de către tânărul František Borový. Activitatea editurii a fost întreruptă în perioada 1898-1912.

Pentru a obține iarăși concesiunea editurii, František s-a alăturat editurii Jan Otto, unde a lucrat ca partener și contabil.^[4] În același timp a studiat economia politică și contabilitatea la Universitatea Tehnică din Praga. În anul 1912 a câștigat din nou concesiunea editurii și în anul următor a extins activitatea prin concesiunea unei librării. Compania a intrat ulterior în dificultăți economice și în anul 1928 a fost preluată de Jaroslav Stránský. Numele original al editurii a fost păstrat.^{[p 1]}František Borový a rămas director până în anul 1931, când a demisionat.

A fost căsătorit cu Františka Odlovou (1876-1932),^[5] cu care a fost o fiică pe nume Jaroslava (n. 1905). El a murit pe 20 martie 1936 și a fost înmormântat în Cimitirul Vinohrady din Praga (secțiunea 20, mormântul 162)
* 1880: Cornel Albu (n. 31 ianuarie 1880, Mânerău - d. Șiria ) a fost un delegat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, organismul legislativ reprezentativ al „tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească”, cel care a adoptat hotărârea privind Unirea Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918.

A urmat cursurile la Facultatea de Drept din Budapesta.

A fost avocat și în această calitate a îndeplinit funcția de secretar în statul major al Gărzilor Naționale Române pentru Transilvania și Ungaria. După Marea Unire de la 1918 a fost avocat în Reghinul Săsesc și în Arad (1930-1939), apoi notar public în Șiria.

A fost delegat titlular al cercului electoral Arad. Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

·         1881 - S-a născut balerina rusoaică Anna Pavlova (m.23.01.1931).

·         1902: Alva Myrdal, sociolog și politician suedez, laureat al Premiului Nobel pentru Pace (d. 1986)

·         1914 - S-a născut Cyril Stapleton, şef de orchestră britanic.

·         1915 - S-a născut Allan Lomax, muzician folk american, fiul lui John Lomax.
* 1919: Jack Roosevelt „Jackie” Robinson (n. 31 ianuarie 1919 - d. 24 octombrie 1972) a fost primul jucător de baseball afro-american care a jucat în Major League Baseball.^[4] A evoluat pentru formația Brooklyn Dodgers între anii 1947–1956.^[5] A fost inclus în Baseball Hall of Fame în 1962

·         1921: S-a nascut tenorul si  actorul de cinema italo- american  Mario Lanza (Alfred Arnold Cocozza, d. 7 octombrie 1959). Lanza a inceput sa studieze pentru a fi o cantaret  profesionist la vârsta de 16 ani, dupa care s-a lansat la Hollywood din 1947. A semnat un contract de film de șapte ani cu Louis B. Mayer, șeful Metro-Goldwyn-Mayer. Înainte de aceasta,  Lanza  cântase  doar două spectacole de operă.

·         1921: John Agar, actor american (d. 2002)

·         1923: Tia (Ernestina) Peltz, pictoriță și graficiană româncă (d. 1999)

·         1923: Norman Mailer, prozator american (d. 2007)

·         1925 - S-a născut Isidore Isou (Jean-Isidore Goldstein), poet, prozator, dramaturg, eseist român, stabilit în Franţa, laureat al Premiului Nobel pentru literatură („L’Agrégation d’un Nom et d’un Messie”, „Introduction ŕ une nouvelle poésie et une nouvelle musique”).

·         1926: Dominic Stanca (n. 31 ianuarie 1926, Cluj - d. 26 iulie 1976) a fost un actor, autor, dramaturg, poet și traducător român. Este fiul medicului Dominic Stanca și al Corneliei, născută Vlad. A fost căsătorit cu doamna Sorana Coroamă-Stanca.
Urmează clasele primare între anii 1932 - 1936, apoi cursurile Școlii Normale de Învățători din Cluj. În 1936, tatăl său transmite Editurii ziarului "Patria" un caiet al său de compoziții, poezii, caricaturi și desene, intitulat "Ziua bună se cunoaște de dimineață", foarte bine primit de critică.

Între anii 1936 - 1940, urmează primele clase de liceu la Seminarul Pedagogic al Universității din Cluj. Continuă ultimele clase de liceu la Liceul "Aurel Vlaicu" din Orăștie (1940 - 1944), unde familia sa se refugiase, după Dictatul de la Viena.

Din 1941, datează parodia, în 6 tablouri "Suferințele tânărului Faust", scrisă la Orăștie. Impresionat de realitățile războiului, scrie ciclul de poeme "Ceruri arse" (1942 - 1945). Debut literar cu poezia "Crengi" în "Revista Fundațiilor Regale" (1944). La insistențele familiei se înscrie la Facultatea de Medicină a Universității "Regele Ferdinand I" Cluj (Sibiu) la care renunță însă curând. Între 1944 - 1946, se atașează grupării "Cercului literar" de la Sibiu. Se înscrie la Facultatea de Drept a Universității din Cluj (1944). Din anul 1945, începe să scrie ciclul "Nunțile de la Romos", care vor fi tipărite în volumul "Strada care urcă la cer" (1997). Între 1946 - 1949, urmează cursurile Academiei de Muzică și Artă Dramatică din Cluj, specialitatea dramă - comedie.

După terminarea facultății este angajat la Teatrul Național din Cluj (1948 - 1952), unde joacă alături de mari actori ca: Marietta Sadova, Ion Tâlvan, Dorina Ghibu. Primul său rol ca actor este în piesa "Frederic Chopin" a lui Ștefan Horea, după care urmează alte roluri în piese de Mihai Davidoglu, I.L. Caragiale, Maxim Gorki, etc. Între 1952 - 1953, evoluează ca actor la Teatrul din Reșița. Revine la Cluj în 1953, la Teatrul Național, unde rămâne până în 1954, când Marietta Sadova îl aduce, prin transfer, la Teatrul "Constantin Nottara" din București. În același an, se căsătorește cu Sorana-Iosefina-Caterina Plăcinteanu (în teatru Sorana Coroamă), inginer chimist și regizor de teatru. Debutează editorial cu volumul "Roata cu șapte spițe" la ESPLA (1957).
Scrieri:

• Roata cu șapte spițe (povestiri), Editura ESPLA, 1957
• Pentr-un hoț de împărat volumul anterior, adăugit cu un ciclu de povestiri despre Avram Iancu, 1968
• Hurmuzul jupîniței, 1968
• O sălbatică floare, 1976
• Balade, 1971
• Itinerar dacic, 1972
• Strada care urcă la cer (balade), 1977
• Timp scufundat (ediție îngrijită de Sorana Coroamă – Stanca și Mariana Vartic), Editura Eminescu, 1981
• Un ceas de hârtie (versuri, traduceri, jurnal – ediție îngrijită de Sorana Coroamă–Stanca), 1984

Roluri:

• Horatio din „Hamlet”, de William Shakespeare,
• Busto din „Steaua Seviliei”, de Lope de Vega,
• Ferdinand din „Intrigă și iubire”, de Friedrich Schiller,
• Chiriac din „O noapte furtunoasă”, de Ion Luca Caragiale.

Dominic Stanca

·         1926: Maria Emanuel, Margraf de Meissen (31 ianuarie 1926 – 23 iulie 2012) a fost Șeful Casei Regale a Saxoniei și a Poloniei

Născut la Castelul Prüfening din Regensburg, Bavaria, a fost fiul cel mare al pe atunci Prințul Ereditar Frederic Christian de Saxonia, mai târziu Margraf de Meissen, și al soției acestuia, Elisabeta Elena de Thurn și Taxis.

La vârsta de 18 ani Emanuel a fost închis și condamnat la moarte de naziști pentru că se opunea conducerii lor. După ce a scăpat de pedeapsă a trebuit să scape de sovieticii care se apropiau de patria sa, Saxonia, care a devenit o parte din Germania de Est după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial. După război, s-a mutat în Elveția, unde a început să lucreze în sectorul serviciilor financiare. De asemenea, fiind un pictor talentat, Emanuel și-a expus o serie din lucrările sale într-o expoziție.^[3]

S-a căsătorit la vârsta de 37 de ani cu Prințesa Anastasia de Anhalt (n. 1940) la 31 ianuarie 1963 la Vevey, Elveția. Cuplul nu a avut copii.

Maria Emanuel a devenit Șeful Casei Regale a Saxoniei după moartea tatălui său, la 9 august 1968.

Cum Maria Emanuel nu a avut copii legitimi, el l-a recunoscut ca moștenitor al său pe Prințul Alexander de Saxa-Gessaphe, fiul cel mare a surorii sale, prințesa Anna. Alexander este căsătorit cu prințesa Gisela de Bavaria.

Linia regală a Casei de Wettin aplică legea semi-salică, care permite și femeilor moștenirea. După decesul lui Maria Emanuel și a fratelui mai mic al acestuia, Albert, în linia de succesiune ar urma copiii surorilor lor: Maria Josepha (necăsătorită), Maria Anna și Matilda, însă numai căsătoria Matildei a îndeplinit cerințele casei regale și singurul ei fiu a murit în 1987. Prin urmare, dacă pretenția lui Gessaphe este invalidă, succesiunea ar trece la mătușile paterne, care sunt: Margarete Karola (1900–1962), Maria Alix (1901–1990) și Anna (1903–1976), toate cu copii. Margaret fiind cea mai mare, moștenitor ar fi nepotul ei, Karl Friedrich, Prinț de Hohenzollern (n. 1932), șef al Casei de Hohenzollern.

Totuși, fratele margrafului, Albert, a susținut cerințele de egalitate pentru a permite fiului morganatic al vărului său, prințul Timo de Saxonia, Rüdiger (n. 1953), să succeadă. Rüdiger are împreună cu prima lui soție, Astrid Linke (1949–1989), trei fii: Daniel (n. 1975), Arne (n. 1977) și Nils (n. 1978).

Maria Emanuel
Margraf de Meissen
Date personale
Născut	31 ianuarie 1926 Castelul Prüfening, Bavaria, Germania
Decedat	23 iulie 2012 (86 de ani) [1] La Tour-de-Peilz, Elveția
Înmormântat	30 iulie 2012 Capela Regală din Königskapelle, Tyrol
Părinți	Friedrich Christian, Margraf de Meissen Prințesa Elisabeta Elena de Thurn și Taxis
Frați și surori	Albert, Margrave of Meissen[*] Princess Anna of Saxony[*] Princess Mathilde of Saxony[*]
Căsătorit cu	Prințesa Anastasia de Anhalt
Cetățenie	Germania
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	conducător[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Margraf
Familie nobiliară	Casa de Wettin
Șeful Casei de Saxonia
Domnie	9 august 1968 – 23 iulie 2012
Predecesor	Friedrich Christian
Succesor	Albert (disputat) Alexander (disputat)

·         1928 - S-a născut Chuck Willis, cântăreţ şi compozitor R&B american.

·         1929 - S-a născut scriitorul Constantin Mateescu.

·         1929: Rudolf Mössbauer, fizician german, laureat al Premiului Nobel

·         1930 - S-a născut scriitoarea Marta Cosmin.

·         1931 - S-a născut scriitorul Andrei Băleanu.

* 1931: Ileana Ploscaru (n. 31 ianuarie 1931, Cluj-Napoca) este o actriță română.

A debutat pe scena Teatrului Național „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca la 24 februarie 1951, în spectacolul „Fântâna turmelor” de Lope Félix de Vega Carpio, în regia lui Ion Dinescu.^[1]

În 1961, Ileana Ploscaru se transferă, prin concurs, la Teatrul de Stat din Constanța, debutând pe 12 noiembrie 1961, în spectacolul „Zări necuprinse”, scris de Nikolai Virta și regizat de Constantin Dinischiotu^[1]. În prezent, Ileana Ploscaru este actriță a Teatrului de Stat din Constanța^[2], evoluând în spectacolele „Scaiul” de Georges Feydeau (regia: Ion Lucian), „Titanic Vals” de Tudor Mușatescu (regia: Cristian Șofron), „Trei surori” de A.P. Cehov (regia: Dominic Dembinski) și „Bătrâna și hoțul” de Viorel Savin (regia: Iulian Enache)^[3].

Pentru cei 65 de ani de activitate, dintre care 55 pe scena teatrului constănțean, Consiliul Local Municipal Constanța i-a acordat, la sfârșitul anului 2016, titlul de cetățean de onoare

Ileana Ploscaru
Date personale
Născută	31 ianuarie 1931 (88 de ani)  Cluj, Regatul României
Cetățenie	România
Ocupație	actriță
Activitate
Ani de activitate	1951-1961: Teatrul Național „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca; 1961-prezent: Teatrul de Stat din Constanța, Teatrul „Fantasio” Constanța.

·         1935 - S-a născut romancierul japonez Kenzaburo Oe; Premiul Nobel pentru literatură pe 1994.

* 1937: Mircea Micu (n. 31 ianuarie 1937, Vărșand, județul Arad - d. 18 iulie2010) a fost un poet, prozator și publicist român. Autor a peste 35 de volume de proză, versuri, memorialistică, laureat al premiilor literare pentru proză, poezie și dramaturgie a Asociației Scriitorilor din Bucureștiși al Academiei Române, președintele Fundației Internaționale pentru cultură, artă și morală civica Mihai Eminescu. Este autorul romanului Patima și Semnul Șarpelui, al volumului de versuri Poeme pentru mamași al volumelor de memorialistică Întâmplări cu scriitori. Parodist remarcabil și-a adunat volumele tipărite în antologia La munte și la mare…parodii.

Tatăl lui Mircea Micu a fost ofițer de jandarmi, mort în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, mama a fost casnică. A copilărit la casa unui unchi de al său după mamă și a făcut școala primară în satul Grăniceri. Având în familie doi intelectuali ^[cine?], crescuți în spiritul Școlii Ardelene, beneficiază de lecturi literare solide, încă din copilărie. Din 1950, locuiește la Arad, unde urmează un an cursurile Liceului Moise Nicoară, după care se înscrie la Școala Pedagogică Dimitrie Țichindeal din Arad. După absolvire, frecventează cursurile Facultății de Filologie din ...^[Când?] , vreme de trei ani. Se angajează în învățământ, la Șiria, predând ca profesor suplinitor la Școala de Surzi^[1].

Printre altele, ocupă postul de redactor la stația locală de radio din Arad și este redactor la ziarul local Flacăra Roșie.

În anul 1965, se stabilește în București și este angajat la Uniunea Scriitorilor, unde a ocupat diverse funcții administrative, până în 1989. A lucrat și la Asociația Scriitorilor din București, editând o serie de almanahuri literare. Este membru al Uniunii Scriitorilor din anul 1970. După 1989, conduce revista săptămânală Viața Capitalei, apoi este inspector-șef la Direcția de cultură a Capitalei și, din 1992, director al cotidianului Cronica Română. Debutează în 1968 cu volumul Nopțile risipitorului, după care publică alte cărți de poezie – Teama de oglinzi (1970), Vânătoare de seară(1971), Murind pentru prima oară (1972), Poeme pentru mama (1973), Cu inima în palmă (1974). Este și autor al mai multor volume de parodii: Dracul verde, Parodii de la A la Z, Cetiți-le ziua, fiind considerat printre cei mai buni parodiști, alături de George Topârceanu și Marin Sorescu.

A scris și numeroase cărți de proză, iar cu romanul Patima, apărut în 1972, se afirmă ca un prozator redutabil în buna tradiție a Școlii ardelene, fiind comparat cu Slavici, Agârbiceanu sau Titus Popovici. Criticul Nicolae Manolescu îi consacră o cronică laudativă, romanul fiind apreciat drept cea mai bună carte de proză a anului. Volumul doi al romanului apare în 1975, împreună cu primul său titlu Semnul șarpelui. Alte cărți de proză: Secretul doamnei de zăpadă(1976), Singur în Mongolia (1989), precum și seria de Întâmplări cu scriitori, trei volume, un fel de istorie literară, amuzantă, ai căror eroi sunt scriitori din epocă. Eseuri și portrete, profiluri, sunt prezente în volumul Miere și fum (1989). După romanul Patima, regizorul Mircea Veroiu a ecranizat filmul Semnul șarpelui. În 1978, debutează în dramaturgie cu piesa Avram Iancu, pusă în scenă la Teatrul Național din Cluj.

După revoluție, Mircea Micu publică mai rar și este prezent în presa scrisă cu numeroase articole și eseuri pe care nu le-a reunit într-un volum. Dintre volumele apărute după anii ‘90, amintim Viața în pijama (1999), Singur în Mongolia (1991) - proză, Poeme pentru mama (2000), Ascuns în lacrimă (2002), ambele de poezie, și un original Dicționar sentimental de poezie, volumul I, apărut în 2002, care conține o altă serie de portrete.^[2] Este autorul mai multor scenarii radiofonice, iar pentru cărțile de poezie, proză și dramaturgie a fost laureat cu Premii ale Uniunii Scriitorilor. Este laureat al Premiului de excelență al Academiei Române. A tradus din lirica universală și a colaborat constant la aproape toate revistele literare ale vremii. La revista Luceafărul, spre exemplu, a avut o rubrică intitulată Rememorări, pe care a susținut-o până în 1989, vreme de 20 de ani. Romanul Patima a fost tradus în limbile poloneză și rusă. În anul 2003, apare cartea de rememorări literare Întâmplări vesele cu scriitori triști, o radiografie amuzantă, dar și plină de veridicitate despre viața scriitorilor din deceniul șapte și opt. Despre Mircea Micu s-a scris mult. Critici ca Mihai Ungheanu, Marian Popa, Nicolae Manolescu, Cornel Ungureanu, Laurențiu Ulici l-au apreciat drept un scriitor complet, în sensul că a practicat toate genurile literare cu succes.

Volumele sale, tipărite înainte de revoluție, precum și cele de după, au cunoscut o largă audiență în rândul cititorilor, apărând într-un tiraj de peste un million de exemplare.

În ultimii ani, Mircea Micu a colaborat la diverse posturi de televiziune realizând emisiunile „Convorbiri duminicale“ și „Ateneul artelor“.

* 1937: Marin Moraru (n. 31 ianuarie 1937, București, România – d. 21 august2016, București, România) a fost un actor român de teatru și film.

Marin Moraru s-a născut la data de 31 ianuarie 1937 în București și s-a stins din viață la 21 august 2016, la București (Spitalul Elias). A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale” în anul 1961, la clasa profesor Dina Cocea, având ca examen de diplomă rolul Agamiță Dandanache din piesa O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale.

După absolvirea facultății, a activat ca actor pe scenele de la Teatrul Tineretului (1961-1964), apoi la Teatrul de Comedie (1965-1968), la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra” (1968-1971) și la Teatrul Național „Ion Luca Caragiale” (1971-1974).

După o perioadă în care a predat în calitate de conferențiar universitar la I.A.T.C. București (1974-1980), s-a reîntors în anul 1980 la Teatrul Național „I.L. Caragiale”. Din anul 2002 a fost societar de onoare al Teatrului Național din București.

Filmografie:

• Haiducii (1966)
• Un film cu o fată fermecătoare (1966)
• Maiorul și moartea (1967)
• Răzbunarea haiducilor (1968)
• Felix și Otilia (1972) - dublaj de voce Costache Giurgiuveanu
• Filip cel Bun (1974)
• Un comisar acuză (1974) - comisarul Ghiță Petrescu
• Un zâmbet pentru mai târziu (1974)
• Actorul și sălbaticii (1975) - majordomul Vasile
• Elixirul tinereții (1975)
• Toamna bobocilor (1975) - Toderaș
• Operațiunea Monstrul (1976) - Corneliu
• Tufă de Veneția (1977)
• Iarna bobocilor (1977) - Toderaș
• Cianura și picătura de ploaie (1978) - Dr. Grecea
• Concurs (1982)
• Faleze (1982)
• Ringul (1984) - Tom
• Zbor periculos (1984)
• Masca de argint (1985) - Boier Vâlcu
• Vară sentimentală (1986)
• Cuibul de viespi (1986)
• Chirița în Iași (1987)
• În fiecare zi mi-e dor de tine (1988)
• Inimă de țigan (2007) - Cristofor
• Regina (2008) - Cristofor
• Iubire și Onoare (2010) - Mohamed
• Pariu cu viața (2011) - Silviu ”Bunicu” Crăciun
• O nouă viață (2014) - Silviu ”Bunicu” Crăciun

Roluri în teatru:

• Pigulete plus cinci fete de C. Bratu
• Chirița în provincie de Vasile Alecsandri
• Ocolul Pământului de P. Kohout
• Umbra de E. Swartz
• Troilus și Cresida de W. Shakespeare
• Capul de rățoi de George Ciprian
• D'ale carnavalului de I.L. Caragiale
• Nepotul lui Rameau de Diderot
• "Transplantarea inimii necunoscute de A. Marodin
• Leonce și Lenav de G. Buchner
• Un fluture pe lampă de Paul Everac
• Trei frați gemeni din Veneția de A. Mattiuzzi
• Ultima oră de Mihail Sebastian
• O noapte furtunoasă de I.L. Caragiale
• Saragosa
• Romulus cel Mare de Friedrich Dürrenmatt
• Gaițele de Alexandru Kirițescu
• Fundația de Valeho
• O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale
• Așteptându-l pe Godot de Samuel Beckett
• Harap Alb de Radu Ițcuș
• Azilul de noapte de Maxim Gorki
• Take, Ianke și Cadîr de Victor Ion Popa
• Crimă pentru pământ, dramatizare de Gr. Gonța după romanul omonim de Dinu Săraru
• Egoistul de Jean Anouilh
• Femeia îndărătnică de W. Shakespeare
• Piscina de la miezul nopții de Peter Karvas

Marin Moraru
Date personale
Născut	31 ianuarie 1937  București, România
Decedat	21 august 2016 (79 de ani)  București, România
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Cetățenie	România
Ocupație	actor actor de teatru[*] actor de film[*] actor de televiziune[*]
Alma mater	Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București
Premii Gopo
2009 Gopo pentru întreaga operă

·         1937: Philip Glass (n. 31 ianuarie 1937) este un compozitor american. Este adesea considerat cel mai influent compozitor al sfîrșitului de secol 20.^[9][10][11] Muzica sa e de asemenea adesea descrisă controversat ca minimalistă, împreună cu lucrările altor „minimaliști de seamă” La Monte Young, Terry Riley și Steve Reich

Mai tîrziu el s-a distanțat însăși de etichetarea sa ca "minimalist", descriindu-se în schimb ca un compositor de "muzică cu structuri repetitive."^[13] Deși primele sale compoziții muzicale mature împart mult cu ceea ce se numește în mod normal "minimalist", el a evoluat stilistic.^[14][15] În prezent, el se descrie ca fiind un "clasic", subliniind că este instruit în armonie și Contrapunct și a studiat compozitori ca Franz Schubert, Johann Sebastian Bach și Wolfgang Amadeus Mozart cu Nadia Boulanger.^[16] Glass este un compozitor prolific: el a scris lucrări pentru grupul muzical pe care l-a fondat, Philip Glass Ensemble (în cadrul căruia interpretează la clape), precum și opere muzicale, opere de teatru și zece simfonii, unsprezece concerte, lucrări solo, muzică de cameră, inclusiv cvartet de coarde și sonate instrumentale, și Coloane sonore. Trei dintre coloanele sale sonore au fost nominalizate pentru Premiul Oscar.

Printre prietenii lui Glass se numără mulți artiști și colaboratori de-ai săi, inclusiv artiști vizuali (Richard Serra, Chuck Close), scriitori (Doris Lessing, David Henry Hwang, Allen Ginsberg), regizori de teatru și film (incluzînd Errol Morris, Robert Wilson, JoAnne Akalaitis, Godfrey Reggio, Paul Schrader, Martin Scorsese, Christopher Hampton, Bernard Rose, și mulți alții), coreografi (Lucinda Childs, Jerome Robbins, Twyla Tharp), musizicieni și compozitori (Ravi Shankar, David Byrne, dirijorul Dennis Russell Davies, Foday Musa Suso, Laurie Anderson, Linda Ronstadt, Paul Simon, Joan LaBarbara, Arthur Russell, David Bowie, Brian Eno, Roberto Carnevale, Patti Smith, Aphex Twin, Lisa Bielawa, Andrew Shapiro, John Moran, Bryce Dessner și Nico Muhly). Printre colaboratorii recenți a lui Glass sunt colegii New Yorkezi Woody Allen, Stephen Colbert,^[17] și poetul și compozitorul Leonard Cohen. Potrivit unui interviu, Franz Schubert este compozitorul preferat a lui Glass, cu care el împărtășește ziua de naștere.

* 1938: Beatrix Wilhelmina Armgard de Orania-Nassau (n. 31 ianuarie 1938, Baarn) este fiica cea mare a reginei Juliana și a soțului acesteia, Prințul Bernhard. A fost regină a Regatului Țărilor de Jos care cuprinde: Țările de Jos, Curaçao, Sint Maarten și Aruba, din 1980 până în 2013. În urma abdicării ea este numită Prințesa Beatrix.

Copilăria și-a petrecut-o în exil, în Canada, unde a făcut și primii ani de școală. Întoarsă acasă, regina și-a terminat studiile în țară, obținând, în 1961, diploma în drept, la Universitatea Leiden. A fost măritată cu diplomatul german Claus von Amsberg, până la moartea acestuia pe 6 octombrie 2002. Este mamă a trei băieți: prințul Willem-Alexander, Prinț de Orange, prințul Johan Friso și prințul Constantijn.

După ce a anunțat cu 3 luni înainte că va abdica ^[1] în favoarea fiului ei cel mare, Prințul Moștenitor Willem-Alexander Beatrix a făcut aceasta la 30 aprilie 2013, de Koninginnedag (Ziua Reginei)

Prințesa Beatrix s-a născut Prințesa Beatrix Wilhelmina Armgard a Olandei, de Orania-Nassau și de Lippe-Biesterfeld la 31 ianuarie 1938 la Palatul Soestdijk din Baarn, Olanda. A fost fiica cea mare a Prințesei Iuliana a Olandei și a lui Bernhard de Lippe-Biesterfeld.^[3] Nașii de botez ai Beatrixei sunt: regele Leopold al III-lea al Belgiei, Prințesa Alice, Contesă de Athlone, Prințesa Elisabeth zu Erbach-Schönberg, Ducele Adolf Friedrich de Mecklenburg și Contesa Allene de Kotzebue.^[4] Când Beatrix avea un an, în 1939, s-a născut sora sa Prințesa Irene.^[3]

Când a izbucnit cel de-Al Doilea Război Mondial, în mai 1940, familia regală olandeză s-a mutat la Londra, Marea Britanie. O lună mai târziu, Beatrix a plecat la Ottawa, Canada cu mama sa Iuliana și sora sa Irene, în timp ce tatăl ei Bernhard și bunica regina Wilhelmina au rămas la Londra.^[3]

Familia a locuit la reședința Stornoway.^[5] Cea de-a doua soră a Beatrixei, Prințesa Margriet, s-a născut în 1943.^[3] În timpul exilului din Canada, Beatrix a urmat grădinița și școala primară^[6] Rockcliffe Park Public School.^[7]

Familia s-a întors în Olanda la 2 august 1945. Beatrix a urmat școala De Werkplaats din Bilthoven. Cea de-a treia soră, Prințesa Christina s-a născut în 1947.^[3] La 6 septembrie 1948, mama sa, Iuliana, i-a succedat bunicii sale Wilhelmina ca regină a Olandei, iar Beatrix a devenit moștenitoare prezumptivă a tronului Olandei la vârsta de zece ani.

Apariția ei pe scena politică a fost aproape imediat marcată de controverse. În 1965, prințesa Beatrix s-a logodit cu aristocratul german Claus von Amsberg, un diplomat al Ministerului German de Externe. Căsătoria lor a provocat un protest masiv în timpul nunții la Amsterdam la 10 martie 1966. Prințul Claus a servit în Tineretul lui Hitler și în Wehrmacht și a fost, prin urmare, asociat de către o parte a populației olandeze cu nazismul german.

Protestele au inclus sloganuri memorabile, cum ar fi "Claus 'raus!" (Claus afară!) și "Mijn fiets terug" (Dă-mi înapoi bicicleta), o trimitere la memoria soldaților germani ocupanți care confiscau biciclete olandeze. O bombă de fum a fost aruncată în alaiul de la nuntă de către un grup provo, provocând lupte de stradă violente cu forțele de poliție. Pe măsură ce timpul a trecut, prințul Claus a devenit unul dintre membri cei mai populari ai monarhiei din Țările de Jos și moartea sa din anul 2002 a fost larg jelită.

Cuplul a avut trei copii:

• Prințul Willem-Alexander (n. 27 aprilie 1967); căsătorit la 2 februarie 2002 cu Máxima Zorreguieta Cerruti; au trei fiice: prințesa Catharina-Amalia, prințesa Alexia și prințesa Ariane.
• Prințul Johan-Friso (n. 25 septembrie 1968 - 12 august 2013); căsătorit la 24 aprilie 2004 cu Prințesa Mabel a Olandei; au două fiice: contesa Luana și contesa Zaria.
• Prințul Constantin (n. 11 octombrie 1969); căsătorit la 19 mai 2001 cu Laurentien Brinkhorst; au două fiice și un fiu: contesa Eloise, contele Claus-Casimir și contesa Leonore.

La 30 aprilie 1980, Beatrix a devenit regină a Țărilor de Jos la vârsta de 42 de ani, după abdicarea mamei sale, regina Iuliana. Lucrează la Palatul Noordeinde și locuiește la Huis ten Bosch în apropiere de Haga. În politica internă nu are influență; în relațiile internaționale, regina are o anumită poziție. În 1994, ministrul Afacerilor de Externe a transmis în Parlament că ambasada olandeză în Iordania a fost deschisă la cererea reginei.

La 6 octombrie 2002, soțul reginei, prințul Claus a murit după o boală lungă. Un an și jumătate mai târziu, mama ei a murit după o luptă lungă cu demența în timp ce tatăl ei a murit de cancer în decembrie 2004.

Regina Beatrix este rareori citată direct în presă, deoarece serviciul de informații guvernamentale (Rijksvoorlichtingsdienst) condiționează interviurile astfel încât ea să nu poată fi citată. Această politică a fost introdusă la scurt timp după inaugurarea ei, conform relatărilor pentru a o proteja de complicațiile politice care pot fi generate de observații scoase din context. Acest lucru nu se aplică pentru fiul ei Prințul Willem-Alexander.

La 29 aprilie și 30 aprilie 2005 ea a celebrat jubileul de argint al domniei ei. A fost intervievată de televiziunea olandeză, a avut loc un concert în piața Dam din Amsterdam și o celebrare la Haga, sediul guvernului țării. În 1996 regina a primit Premiul Carol cel Mare pentru eforturile sale de unificare a Europei. Este membru de onoare a asociației umaniste Club de Roma.^[8].

Un moment tensionat a avut loc la 30 aprilie 2009, de "Ziua Reginei", când Beatrix și mai mulți membri de rang înalt ai familiei regale au fost țintele unui atac. Un bărbat pe nume Karst Tates a intrat cu mașina în mulțime ratând cu puțin un autobuz care o transporta pe regină. Cinci persoane au fost ucise pe loc și două victime și agresorul Tate au murit mai târziu. Alte victime ale accidentului au fost într-o situație critică. Acesta este considerat a fi primul atac fizic asupra regalității olandeze în timpuri moderne.

În martie 2012, fiul ei mijlociu, Prințul Johan Friso, a fost victima unei avalanșe, iar în urma accidentului a intrat în comă permanentă. La 30 aprilie 2013, a abdicat, iar fiul său, Willem-Alexander, a fost încoronat rege, după 123 de ani în care tronul de la Amsterdam a fost ocupat consecutiv de către personalități feminine.

Beatrix
Prințesa Beatrix în 2015
Date personale
Nume la naștere	Beatrix Wilhelmina Armgard van Oranje-Nassau
Născută	31 ianuarie 1938 (81 de ani) Palatul Soestdijk, Baarn, Olanda
Părinți	Bernhard de Lippe-Biesterfeld Juliana a Țărilor de Jos
Frați și surori	Prințesa Irene a Olandei Prințesa Margriet a Țărilor de Jos Princess Christina of the Netherlands[*]
Căsătorită cu	Claus von Amsberg c. 1966; dec. 2002
Copii	Willem-Alexander, Prinț de Orange Prințul Johan-Friso Prințul Constantijn
Cetățenie	Regatul Țărilor de Jos
Etnie	Olandezi
Religie	Protestant Church in the Netherlands[*]
Ocupație	monarh
Apartenență nobiliară
Titluri	Principatul Orange[*] Prințesă Regină
Familie nobiliară	Casa de Orania-Nassau
Imn regal	Het Wilhelmus
Regină a Țărilor de Jos
Domnie	30 aprilie 1980 – 30 aprilie 2013 (33 ani, 0 zile)
Predecesor	Juliana
Succesor	Willem-Alexander

·         1938: Lucia Mureșan, actriță româncă de teatru și film (d. 2010) ("Secretul lui Bachus", "Miss Litoral").

·         1938: Ajip Rosidi, scriitor indonezian

·         1951: Cornel Popa (n. 31 ianuarie 1951, Sudrigiu, România) este un politician român. A studiat la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, Facultatea de Fizică iar apoi la ASE București, Masterat în Management și Relații Internaționale, absolvit în 2005. În anul 2006, Cornel Popa a absolvit cursul postuniversitar de la Colegiul Național de Apărare.

Profesor de fizică, gradul I, între 1976 și 1992 și Director General la o firmă particulară între 1992 și 2000, Cornel Popa a acumulat o bogată experiență în administrația publică, după ce a intrat în politică și a fost ales, în anul 2000, deputat de Bihor. În mandatul 2004 - 2008 a continuat să reprezinte Bihorul în Camera Deputaților iar în 2008 - 2012 a reprezentat Bihorul în Senat. Între 2012 și 2016 a fost Președinte al Consiliului Județean Bihor.

În cele 3 mandate de parlamentar, Cornel Popa a avut 85 de inițiative legislative, 19 legi promulgate, 95 de declarații politice, 120 de luări de cuvânt în plen, 119 de întrebări sau interpelări și 14 moțiuni depuse. Mandatul său de președinte al Consiliului Județean Bihor, a fost cel mai bun mandat din istoria instituției, fiind marcat de cifre precum 120 milioane euro fonduri europene atrase în județul Bihor, prin 22 de proiecte, din care, 22 milioane euro prin Programul National de Dezvoltare Locala (PNDL) și 33 milioane de euro prin Programul Operațional Regional (POR) 2007 - 2013. De asemenea, s-au reabilitat 225,48 km de drumuri județene. Aceste cifre au dus Consiliul Județean Bihor pe locul 4 în țară iar județul Bihor pe locul 1 la capitotul fonduri europene atrase în 2015.

Din septembrie 2001 până în iulie 2016, Cornel Popa a fost Președinte al filialei PNL Bihor. Preluând filiala cu un scor de 5.36% la alegerile locale din iunie 2000, a reușit să construiască o filială puternică care a înregistrat un scor de 48.37% la alegerile locale din 2012.

La alegerile parlamentare din 11 decembrie 2016, Cornel Popa a obținut un mandat de senator, candidând de pe prima poziție pe lista PNL Bihor pentru Senat

·         1951 - S-a născut Harry Wayne Casey, vocalist, clăpar şi compozitor american (K.C. & The Sunshine Band).
* 1952: Gheorghe Dumitru (n. 31 ianuarie 1952, Hagieni, Constanța^[1] ) este un fost jucător de rugby român, care a devenit antrenor.

Și-a făcut debutul la echipa națională a României într-un meci de Cupa FIRA cu Spania în aprilie 1973. A contribuit la victorii istorice cu Franța în 1976 (15–12) și în 1980 (15–0), cu Țara Galilor în 1983 (24–6) și cu Scoția în 1984 (28–22). A purtat banderola căpitanului în 1978 și 1979 în turneele din Marea Britanie, câștigând de presa britanică porecla de „Căpitanul de pe Arms Park”.^[2] Alături de Mircea Paraschiv, a participat ca jucător-antrenor la prima ediției a Cupei Mondiale, în 1987. De-a lungul carierei, a strâns 68 de selecții pentru „Stejarii” și a marcat 12 de puncte, înscriind trei eseuri.

Și-a petrecut mare parte din carieră la RCJ Farul Constanța, cu care a fost campion României. În sezonul 1989 s-a transferat la clubul bulgar Spartak Varna, cu care a câștigat campionatul și Cupa Bulgariei.^[2] În anul 1990 s-a alăturat ca jucător și antrenor secund clubului francez USA Limoges, care evolua în al doilea eșalon valoric.^[2] S-a retras în 1992, dar a continuat să continuat să joace pentru un club amator, Rugby Club Palaisien, care a botezat propriul stadion după numele său.^[

·         1953: Ovidiu Lipan „Țăndărică", muzician român, fost membru al grupului „Phoenix"

·         1954 - S-a născut Adrian Vandenberg, chitarist, clăpar, vocalist şi compozitor olandez (Vandenberg).

·         1955: Virginia Ruzici (n. 31 ianuarie 1955, Câmpia Turzii, Județul Cluj) este o fostă jucătoare profesionistă de tenis, actuală antrenoare, manager și comentator sportiv din România.

Originară din Câmpia Turzii, a devenit jucătoare profesionistă în 1975. Virginia Ruzici a câștigat 14 titluri la simplu în cariera sa, incluzând unul de Grand Slam, la Roland Garros (Paris) în 1978. În acea finală, Virginia a învins-o pe câștigătoarea din 1977, Mima Jaušovec, cu scorul de 6-2, 6-2.

S-a retras din cariera sportivă în anul 1987, fiind antrenoare de tenis și comentator sportiv. În prezent este managerul jucătoarei românce Simona Halep dar și comentator sportiv la postul Eurosport.

Virginia Ruzici
Date personale
Născută	31 ianuarie 1955 (64 de ani)[2]  Câmpia Turzii, România
Cetățenie	România
Ocupație	jucătoare de tenis[*]
Țara	România
Debut profesionist în	1975
Retras(ă)	1987
Mâna cu care lovește	dreapta
Venituri în carieră	1.183.728 dolar american
Simplu
Victorii-înfrângeri	377-221
Număr titluri	14
Cea mai bună clasare	Nr. 8 (21 mai 1979)
Rezultate la simplu la turneele de Mare Șlem
Australian Open	1/4 F (1980)
Roland Garros	C (1978)
Wimbledon	1/4 F (1978, 1981)
U.S. Open	1/4 F (1976, 1978)
Dublu
Victorii-înfrângeri	38–27[1]

* 1955: Viorel Catarama (n. 31 ianuarie 1955) este un om de afaceri si politician român care a fondat în 1990 compania Elvila.
S-a născut la Bacău, unde a urmat cursurile școlii primare nr. 7 și ale Liceului „Lucrețiu Pătrășcanu” (în prezent Colegiul Național „Gheorghe Vrânceanu”). A absolvit Facultatea de Comerț, din cadrul ASE, promoția 1980, fiind doctor în economie, titlu acordat de Academia de Studii Economice din București - Catedra de Relații Economice Internaționale, din anul 2004.

* 1956: John Joseph Lydon (n. 31 ianuarie 1956, Londra), cunoscut și sub fostul său nume de scenă Johnny Rotten, este un cantautor și prezentator de televiziune englez. Este cunoscut și ca solistul vocal al trupei punk Sex Pistols din 1975 până în 1978 și din nou în anii '90 și 2000 în diverse reuniri ale formației. Este bine cunoscut și ca solistul vocal al grupului post-punk Public Image Ltd, pe care l-a fondat și al cărui lider a fost din 1978 până în 1993 și din nou în intervalul 2009-2010.
* 1958: David Edward "Dave" Finlay (n. 20 octombrie 1958) este un wrestler și un road-agent nord-irlandez ce activează în prezent în WWE Friday Night SmackDown folosind numele de ring Fit Finlay.Fiul său, Hornswoogle,s-a mutat în RAW, mutat de Finlay. Hornswoogle a trecut prin clipe groaznice atunci când s-a uitat sub fusta Santinei Marella, Finlay nu-l putea ajuta. De fapt, înainte de WrestleMania 24 s-a stabilit ca Hornswoggle este fiul lui Vince McMahon.
* 1959: Grigore Cobzac (n. 31 ianuarie 1959) este un politician din Republica Moldova, care din decembrie 2014 este deputat în Parlamentul Republicii Moldova de legislatura a XX-a (2014-2018) în fracțiunea Partidului Liberal Democrat din Moldova (PLDM). Este membru al comisiei parlamentare pentru administrație publică, dezvoltare regională, mediu și schimbări climatice.

A mai fost deputat și în legislatura anterioară între anii 2010–2011, însă, fiind ales în funcția de președinte al raionului Hâncești, a renunțat la mandatul de deputat.^[3][4]

La alegerile parlamentare din noiembrie 2014 din Republica Moldova a candidat la funcția de deputat de pe locul 12 în lista candidaților PLDM, obținând astfel mandatul de deputat în Parlamentul Republicii Moldova de legislatura a XX-a.^[5]

După ce a fost ales din nou ca deputat, în ianuarie 2015 el a renunțat la funcția de președinte al raionului Hâncești în favoarea celei de deputat în Parlament.

* 1960: Florica Cherecheș (n. 31 ianuarie 1960, Vintere, România) este un deputat român, ales în legislația 2012-2016 și în legislația 2016-2020 

·         1961 - S-a născut Lloyd Cole, vocalist şi compozitor britanic (Commotions).
* 1966: Müller (fotbalist) (n. 31 ianuarie 1966) este un fost fotbalist brazilian.
* 1967: Chad Channing (n. 31 ianuarie 1967 în Santa Rosa, CA) este un muzician american, cel mai cunoscut ca bateristul trupei Nirvana din 1988 până în 1990 - interval în care formația a înregistrat și lansat albumul de debut Bleach. În prezent cântă la voce și bas în grupul Before Cars.
* 1967: Roberto Palazuelos Badeaux (născut 31 ianuarie 1967 (51 de ani) în Acapulco, Guerrero)^[1], cunoscut sub numele de Roberto Palazuelos, este un actor mexican foarte cunoscut pentru telenovelele sale.
Roberto Palazuelos, poreclit „Cărbunele”^[2][3] pentru pielea de culoare închisă și ochii albaștri, s-a măscut dintr-un tată mexican și o mamă franțuzoaică.
* 1971: Lee Young-ae (născută la 31 ianuarie 1971) este o actriță sud-coreeană care are numeroși fani în foarte multe țări, în deosebi în Estul și Sud-Estul Asiei unde valul filmelor coreene a dat năvală. În ultimul timp și-a făcut fani și în țări precum Iran (Orientul Mijlociu), Zimbabwe (Africa), și nici continentul european nu a scăpat de influența și frumusețea actriței. 
* 1971: Patricia Carola Velásquez Semprún (n. 31 ianuarie 1971) este o actrițăși fost supermodel din Venezuela
Patricia Velásquez s-a născut pe 31 ianuarie 1971 în Maracaibo, Venezuela, fiind al cincilea din cei șase copii ai cuplului Lidella Semprún și Aquiles Velásquez. Mama sa provine din tribul indigen colombo-venezuelan wayu,^[2] iar tatăl său este metis.^[3] Ambii au fost profesori, tatăl său lucrând, de asemenea, pentru UNESCO, motiv pentru care a petrecut o parte din copilăria ei în Mexic și Franța.^[3] A urmat Liceul „San Vicente de Paúl”, absolvind în 1987. În 1989, a participat la concursul Miss Venezuela ca reprezentantă a Peninsulei Guajira,^[4]clasându-se pe locul secund. După trei ani de studii universitare de inginerie, Patricia Velásquez s-a stabilit la Milano pentru a urma o carieră în modelling.

·         1974 - S–a născut Doctor Jazz (Realini Lupşa), membru al grupului tehno "Gaz pe foc".
* 1974: Ionuț Călin Contraș (n. 31 ianuarie 1974, Zalău) a fost in perioada 2002-2010 managerul trupei rock Phoenix și totodată membru al ei (din 1998 după turneul Cantafabule se alătură Phoenixului ), contribuind la percuții și voce. Din 2010, este managerul trupei Bosquito.Calin-Ionut Contras a fost decorat cu Ordinul 'Meritul Cultural' in grad de Cavaler, categoria B 'Muzica'.
Producator Executiv al ultimului material discografic PHOENIX , ( Baba Novak ) in componenta : Nicu Covaci, Mircea Baniciu, Josef Kappl, Ovidiu Lipan, Mani Neumann , Cristi Gram si Ionut Contras !
* 1975: Oltin Hurezeanu (n. 31 ianuarie 1975, București) este un actor de film și televiziune din România.

Hurezeanu a debutat în actorie în anul 2006, în telenovela românească Iubire ca în filme. De atunci, acesta s-a făcut remarcat în câteva producții autohtone foarte populare: „Restul e tăcere” (în regia lui Nae Caranfil), „Supraviețuitorul” (Sergiu Nicolaescu), „Poveste de dragoste” alături de Dragoș Bucur și „Palatul copiilor”, ultima producție a lui Bobby Păunescu.^[1][2]

În anul 2016, pelicula românească regizată de Florin Anghel din care au făcut parte Hurezeanu, Lia Sinchevici, Vlad Radescu și Flaviu Crisan a câștigat trofeul „Festival Do Minuto” în Brazilia, cel mai longeviv și prestigios festival pentru filme de 1 minut din lume

Filmografie:

• (2018) Royal Hearts / Regatul inimii mele
• (2016) Hotel of the Damned - Prietenul lui Bogdan
• (2015) Box - Eduard
• (2015) Palatul pionierilor - Doctor
• (2015) Poveste de dragoste - Actor
• (2015) Tamara, Echelon / Tamara Echelon - Costică
• (2014) Dispăruții - Oltin
• (2013) Walking with the Enemy
• (2010) Liceenii, în 53 de ore și ceva - Ramirez
• (2008) Restul e tăcere - Candidat conservator
• (2008) Supraviețuitorul - Tânăr 1

* 1976: Traianos Dellas (în greacă Τραϊανός Δέλλας; n. 31 ianuarie 1976, în Salonic, Grecia) este un fost fotbalist grec și actual antrenor al clubului AEK Atena.
* 1977: Serghei Pareiko (n. 31 ianuarie 1977) este un fotbalist estonian, membru al selecționatei Estoniei, care în prezent evoluează la echipa rusă Volga Nijni Novgorod. E cunoscut pentru temperamentul său, având câteva ieșiri nervoase în cadrul meciurilor.
* 1980: James Haig Adomian (n. 31 ianuarie 1980) este un actor de film, televiziune și voce american.
* 1981: Badr El Kaddouri (n. 31 ianuarie 1981, Casablanca, Maroc) este un fotbalist aflat sub contract cu Dinamo Kiev.
* 1981: Ion Luchianov (în rusă Иван Лукьянов, Ivan Lukianov; n. 31 ianuarie 1981, Slobozia-Dușca, raionul Criuleni) este un atlet din Republica Moldova specializat pe proba de alergare.^[1] El a concurat pentru țara sa natală la Jocurile Olimpice de vară din 2004 din Atena, Grecia, unde s-a clasat pe poziția a noua în cursa de 3000 de metri obstacole, ratând participarea în finală. La Jocurile Olimpice de vară din 2008 din Beijing, China el s-a clasat pe poziția a 12-a în finală. La Jocurile Olimpice de vară din 2012 de la Londra, el s-a clasat pe poziția a 10-a în finală.

În 2010 el a fost desemnat „sportivul anului în Republica Moldova” de către Asociația Presei Sportive din Moldova.^[2]

În decembrie 2013 Ion Luchianov și-a exprimat refuzul să mai reprezinte Moldova pe arena internațională, luând decizia să evolueze sub drapelul Federației Ruse.^[3][4] În mai 2014 el a devenit eligibil să evolueze pentru altă țară

* 1981: Justin Randall Timberlake (n. 31 ianuarie 1981) este un cântăreț american de muzică pop, compozitor, producător muzical, dansator, om de afaceri, filantrop și actor. Născut în Memphis, Tennessee, el a apărut în show-urile televizate Star Search și Clubul lui Mickey Mouse în timpul copilăriei. În anii 90, Timberlake a devenit celebru ca membru fondator al formației 'N Sync, a cărei lansare a fost finanțată de către Lou Pearlman.

Cât timp formația a fost în repaus, Timberlake a lansat albumele muzicale Justified (2002) și FutureSex/LoveSounds; hit-urile „Cry Me a River” și „Rock Your Body” au debutat în topul Billboard 200 și a produs single-urile „SexyBack”, „My Love”, și „What Goes Around... Comes Around” care au ajuns în Billboard Hot 100. Alte trei melodii au ajuns în top 20: „Summer Love”, „LoveStoned/I Think She Knows” și „Until the End of Time”. Până în ianuarie 2008, FutureSex/LoveSounds s-a comercializat în peste 8 milioane de exemplare. Cu fiecare album lansat, Timberlake a fost clasat ca fiind unul dintre cei mai de succes cântăreți ai deceniului. Din 2007 până în 2012, Timberlake s-a axat pe cariera sa de actor, punând cariera muzicală în repaus. El a jucat personajele principale în filmele Rețeaua de socializare, Profă rea, dar buuună, În timp și Prietenie cu folos.

În 2013, Timberlake și-a reluat cariera muzicală cu ajutorul albumelor muzicale The 20/20 Experience și The 20/20 Experience – 2 of 2. Acestea au devenit cele mai vândute albume muzicale ale anului și au scos hit-urile „Suit & Tie” și „Mirrors”, precedate de „Take Back the Night” iar apoi de „Not a Bad Thing”. Munca lui Timberlake i-a adus nouă Premii Grammy și patru Premii Emmy. A fondat casa de discuri Tennman Records și o casă de modă numită William Rast. Este proprietarul a două restaurante: Destino și Southern Hospitality.

·         1982: Elena Paparizou, cântăreață greacă, câștigătoare a Eurovision 2005
* 1982: Andreas Görlitz (n. 31 ianuarie 1982) este un jucător de fotbalgerman, care evoluează ca fundaș.
* 1983: Fabio Quagliarella (n. 31 ianuarie 1983) este un fotbalist italian, care joacă evoluează la clubul Sampdoria în Serie A. Între 2007 și 2010 Fabio a jucat în 25 de meciuri la echipa națională de fotbal a Italiei.
* 1984: Mohamed 'Mémé' Gasana Tchité (n. 31 ianuarie 1984) este un fotbalist burundez care joacă pentru clubul [[K. Sint-Truidense VV |Sint-Truiden]] pe postul de atacant.
* 1985: Novak Martinović (sârbă Hoвaк Mapтинoвић) (n. 31 ianuarie 1985, Belgrad, Iugoslavia) este un fotbalist sârb retras din activitate care a evoluat pe postul de fundaș central
* 1986: Teodora Adriana Bloj (născută pe 31 ianuarie 1986, în Târgu Mureș)^[1] este o handbalistă română ce joacă pentru clubul Corona Brașov^[2] pe postul de intermediar stânga.
* 1987: Victor Ortiz (n. 31 ianuarie 1987) este un boxer american. A deținut centura WBC la categoria semimijlocie în 2011, și a fost clasat în primii trei semimijloci de către revista The Ring, BoxRec sau ESPN.
* 1989: Roxana Alina Ioneac (n. Joldeș, 31 ianuarie 1989, în Bistrița)^[1] este o handbalistă din România care joacă pentru clubul german TV Nellingen^[2] pe postul de intermediar stânga.
* 1989: Rubén Ramos Martínez (n. 31 ianuarie 1989, Leganés, Spania) este un fotbalist spaniol care evoluează în prezent la Petrolul Ploiești. De-a lungul carierei a mai evoluat la rezervele celor de la Atlético și Real Madrid.
* 1989: Danijel Subotić (n. 31 ianuarie 1989, Zagreb, RSF Iugoslavia) este un fotbalist elvețian care joacă pentru FK Qäbälä. De asemenea este și un fost component al echipei naționale de fotbal U19 a Elveției.
* 1991: Anastasia Dmîtruk (în ucraineană Анастасія Дмитрук, în rusă Анастасия Дмитрук; n. 31 ianuarie 1991, în Nijîn) este o poetă ucraineană care scrie versuri în rusă și ucraineană. A devenit cunoscută în prima jumătate a anului 2014, când în contextul Euromaidanului și a tulburărilor civile pro-ruse din Ucraina a compus o serie de poezii patriotice. Cea mai cunoscută poezie a sa a devenit „Noi niciodată nu vom fi frați!” (în rusă Никогда мы не будем братьями!). Poezia a fost scrisă ca răspuns la anexarea Crimeei de către Federația Rusă în 2014, în versuri fiind apreciată revoluția ucraineană și fiind respinsă ideea națiunii pan-ruse conform căreia slavii de est trebuie să fie uniți împreună împotrivă lumii occidentale. Poezia prezintă ideea că ucrainenii trebuie să-și urmeze calea democratică, în loc să rămână ca frați mai mici ai „marilor ruși” care sunt conduși de către „Țar” (conform versurilor). Înregistrarea pe YouTube cu Anastasia Dmitruk recitându-și poezia a devenit rapid virală, acumulând într-un timp scurt un milion de vizualizări. Ulterior, pe baza poeziei, de un grup de muzicieni lituanieni din Klaipeda a creat o piesă, care de asemenea într-un timp foarte scurt a trecut de borna de un milion de vizualizări pe YouTube, iar după 2 luni și 15 zile de la publicare clipul a adunat 2,65 milioane de vizualizări.^[1] Poezia Anastasiei a fost pe larg dezbătută în presă.
* 1993: Angela Malestein (n. 31 ianuarie 1993, în Spakenburg) este o handbalistăolandeză care joacă pentru clubul german SG BBM Bietigheim și pentru echipa națională a Olandei. În decembrie 2015, Malestein a făcut parte din echipa Olandei care a câștigat medalia de argint la Campionatul Mondial, desfășurat în Danemarca

Decese

·         632: A murit sfântul irlandez Aidan, primul episcop de Ferns (Wexford). A fost  călugăr al mănăstirii fondate de Sf Columbape insula Iona, fiind cunoscut pentru asceza sa strictă. E cunoscut și sub numele de Sf. Madoc  si este creditat cu mai multe minuni. A avut o mare afecțiune pentru animale și se  spune că a făcut un  cerb invizibil pentru ai permite  să scape o haită de câini. Se spune ca este  fondatorul a treizeci de biserici și mănăstiri.

·         1418: Mircea cel Bătrân, domn al Țării Românești. La 31 ianuarie 1418 se stinge din viață Mircea cel Bătrîn, de două ori domn al Munteniei, fiind înmormîntat la ctitoria sa de la Cozia, la 4 februarie același an.„Principe între creștini cel mai viteaz și cel mai ager”, așa cum a fost numit de către istoricul german Leunclavius, Mircea a domnit peste Valahia timp de 32 de ani. Mircea cel Bătrîn (n.1355 - 31 ianuarie 1418), este fiul lui Radu I și fratele lui Dan I pe care l-a urmat la tron după moartea acestuia, la 23 septembrie 1386. În actele oficiale apare ca „În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos iubitorul și singur stăpînitorul, Io Mircea mare voievod și domn...”. În istoriografia română apare și subnumele Mircea cel Mare. Găsind țara în plin proces de dezvoltare, Mircea Voievod continuă consolidarea economiei, armatei, administrației și bisericii. Stăpînind un vast teritoriu centralizeaza puterea, emite monedă și stimulează comerțul, dezvoltă minăritul și consolidează agricultura. Sfatul boierilor e alcătuit în special din dregători, se majorează numărul judecătorilor și colectorilor de taxe, doteaza armata și înființează cetăți. Mircea ctitorește o serie de mănăstiri și biserici pe întreg cuprinsul țării, care vor deveni în timp centre de cultură prin activitatea copiștilor și caligrafilor, precum și prin crearea școlii de pictură religioasă și activitatea zugravilor acestora. În 1401, mitropolitul Munteniei (Valahiei) primește titlul de „exarh al plaiurilor”, avînd astfel jurisdicție și asupra credincioșilor din Ardeal. Rezultatele obținute de Mircea cel Mare îi vor permite să reziste tendințelor de expansiune ale Regatului Ungar și ale Poloniei, care urmăreau în special acapararea gurilor Dunării, și să stăvilească forțele otomane aflate în plină expansiune în Balcani. În timp ce organiza principatul, Mircea a stabilit și alianțe solide. În baza interesului reciproc în lupta împotriva extinderii Imperiului Otoman, Mirca se aliază cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei. Trebuie menționat faptul că Mircea a fost vasalul regelui ungar, care i-a recunoscut ca feude ducatele Făgăraș, și Amlaș și Banatul de Severin; în plus i-a mai acordat castelul Bran și domeniul Bologa cu 18 sate. Cu toate că jurămîntul de credință nu s-a păstrat pînă în zilele noastre, aluzii la existența acestuia se regăsesc în tratatul militar între cele două țări, încheiat la Brașov în 1395. Mircea cel Bătrîn a stabilit o alianță cu voievodul Petru Mușat al Moldovei încă din 1389. Prin intermediul lui Petru I al Moldovei, Mircea a reușit în 1389 să încheie cu regele Vladislav al II-lea al Poloniei o alianță îndreptată împotriva lui Sigismund de Luxemburg, în cazul în care acesta din urmă ar fi pornit un război cu una din cele două țări. Tratatul a fost înnoit în 1404, cu termeni mai puțini preciși. După întrevederea din 1406 de la Severin, în care regele Sigismund i-ar fi cerut lui Mircea cetatea Licostomo (Chilia), relațiile dintre Ungaria și Muntenia se înrăutățesc. Pentru a contracara o eventuală campanie militară a regelui ungar, domnul muntean reînoiește în 1410 tratatul cu Polonia. În 1400, Mircea îl îndepărtează de la tronul Moldovei pe Iuga Ologul și îl impune ca domn pe Alexandru cel Bun, fiul lui Roman I Mușat. Pînă la moartea voievodului muntean, relațiile dintre cele două principate românești vor rămîne cordiale. Mircea a mai întreținut relații de bună vecinătate și cu regii (țarii) din sudul Dunării. În perspectiva căderii Dobrogei sub stăpînirea otomană, ceea ce i-ar fi adus inamicul în zona porturilor dunărene, Mircea preia inițiativa și o alipește Munteniei în 1388. Mircea a intrat în conflict cu Imperiul Otoman datorită intervențiilor sale în sprijinul popoarelor creștine din sudul Dunării. În urma bătăliilor de la Rovine și Argeș, pierde tronul și se retrage în Transilvania. În Muntenia, turcii îl așează în scaunul domnesc pe un anume Vlad, care va fi îndepărtat de către Mircea abia în 1397, cu ajutor militar din partea lui Sigismund de Luxemburg. În 1396 Mircea, în calitate de principe creștin vasal regelui maghiar, participă la cruciada anti-otomană. După cîteva succese minore, cruciada s-a încheiat lamentabil cu dezastrul de la Nicopole din 25 septembrie. Anul următor, 1397, pe rîul Ialomița, precum și în 1400, Mircea cel Bătrîn zdrobește categoric două incursiuni otomane ce se întorceau peste Dunăre din expediții de jaf în Transilvania. Înfrîngerea sultanului Baiazid I de către Timur Lenk (Tamerlane sau Timur cel Șchiop) la Ankara în vara lui 1402 a deschis perioadă de anarhie în Imperiul Otoman, ca urmare Mircea a organizat împreună cu regele maghiar o campanie împotriva turcilor. În 1404 Mircea a reușit să se impună din nou drept conducător peste Dobrogea. Mai mult, el a luat parte la lupta pentru tronul imperiului otoman și l-a ajutat pe Musa Celebi să devină sultan (pentru o perioadă scurtă), după moartea căruia a sprijinit și alți pretendenți (Mustafa Celebi, frate al lui Musa, apoi pe șeicul Bedr-ed-Din). Cu toate acestea, sultanul Mahomed I reușește să-și înfrîngă oponenții și plănuiește o expediție de pedepsire a voievodului valah. Pentru a evita campania sultanului, Mircea semnează spre sfîrșitul domniei (1415 sau 1417) un tratat de pace cu Imperiul Otoman, care recunoștea libertatea Valahiei în schimbul unui tribut anual de 3.000 de piese de aur. Totodată, domnul român a fost obligat să trimită la Constantinopol un fiu drept garanție. Domnitorul muntean, din 1408 îl va asocia la domnie pe fiul cel mare, viitorul domn al munteniei, Mihail I, acesta avîndu-și curțile la Tîrgoviște. Remarcabil comandant militar şi om politic, Mircea cel Mare, s-a aflat în bune relaţii cu Ungaria, Polonia şi Moldova, a repurtat victorii asupra turcilor şi a intervenit, după 1402, în luptele pentru succesiune în Imperiul otoman. Mircea cel Mare al Munteniei rămîne în istoria universală o figură proeminentă a luptei antiotomane a creștinilor din Balcani.

Mircea ajunge să stăpânească un vast teritoriu, pe care îl va organiza într-o formă centralizată, sub autoritatea domniei care era stabilită la Curtea de Argeș. Din 1408 îl va asocia la domnie pe fiul cel mare, Mihail I, acesta avându-și curtea la Târgoviște.

Economia țării este întărită prin măsuri privind sistemul de impozite și taxe, prin emiterea de monedă în cantități suficiente și cu valori potrivite, precum și prin stimularea schimburilor comerciale cu țările vecine cu care încheie tratate și privilegii în acest sens. Se înființează noi surse de venit în urma deschiderii minelor de aramă, în timp ce producțiile de cereale, animale și sare cresc.

Administrația este organizată centralizat, punându-se accentul pe sfatul boieresc alcătuit în principal din dregătorii curții. De asemenea, se înmulțește numărul funcționarilor însărcinați cu adunarea impozitelor și judecarea pricinilor și le sunt stabilite clar jurisdicția precum și datele pentru strângerea dărilor.

Armata este organizată în oastea cea mare, alcătuită în principal din țărani, și oastea cea mică sau curtea. Este de semnalat faptul că Mircea păstrează dreptul de oaste asupra satelor scutite și se pare că reactivează această obligație pentru ohabele create de domnii anteriori. În paralel, înzestrează armata cu arme și întărește sau înființează cetăți în punctele strategice ale țării.

Mircea ctitorește o serie de mănăstiri și biserici pe întreg cuprinsul țării, care vor deveni în timp centre de cultură prin activitatea copiștilor și caligrafilor, precum și prin crearea școlii de pictură religioasă și activitatea zugravilor acestora. În 1401, mitropolitul Țării Românești primește titlul de „exarh al plaiurilor”, având astfel jurisdicție și asupra credincioșilor din Ardeal.

Sigismund de Luxemburg

Vladislav al II-lea al Poloniei

În timp ce organiza țara, Mircea a fondat și alianțe solide pentru a-și mări șansele de a păstra independența țării. A păstrat relații strânse cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, bazate pe interesul reciproc în lupta împotriva extinderii Imperiului Otoman. Trebuie menționat faptul că Mircea a fost vasalul regelui ungar, care i-a recunoscut ca feude ducatele Făgăraș, Amlaș și Banatul de Severin; în plus i-a mai acordat castelul Bran și cetatea Bologa cu 18 sate^[22]. Cu toate că jurământul de credință nu s-a păstrat până în zilele noastre, aluzii la existența acestuia se regăsesc în tratatul de ordin politic și militar între cele două țări, încheiat la Brașov în 1395^[23]. Tratatul încheiat la Brașov de Mircea cel Bătrân cu regele Sigismund la 7 martie 1395 conține clauze reciproce pe picior de egalitate: „Nos, Mirchya, vaivoda Transalpinus, dux de Fugaras et banus de Zeuerin” - așa începe actul latinesc păstrat (în Arhiva Națională a Ungariei), care amintește apoi de Sigismund: „a arătat față de noi osebita bunăvoință a maiestății sale, de când ne-am cunoscut <precum și> prielnicul și prietenescul său sprijin...”^[24]

Domnitorul muntean a stabilit o alianță cu voievodul Petru Mușat al Moldovei încă din 1389.^[25] Prin intermediul lui Petru I, domnul Moldovei, a reușit în 1389 să încheie cu regele Vladislav al II-lea al Poloniei o alianță îndreptată împotriva lui Sigismund de Luxemburg, în cazul în care acesta din urmă ar fi pornit un război cu una din cele două țări. Tratatul a fost înnoit în 1404, cu termeni mai puțini preciși. După întrevederea din 1406 de la Severin, în care regele Sigismund i-ar fi cerut lui Mircea cetatea Licostomo (Chilia Veche),^[26] relațiile dintre Ungaria și Țara Românească se înrăutățesc. Pentru a contracara o eventuală campanie militară a regelui ungar, domnul muntean reînnoiește în 1410 tratatul cu Polonia.

În 1400 Mircea l-a îndepărtat de la tronul Moldovei pe Iuga Ologul și l-a impus ca domn pe Alexandru cel Bun, fiul lui Roman Mușat. Până la moartea voievodului muntean, relațiile dintre cele două țări vor rămâne cordiale.

Mircea a mai întreținut relații de bună vecinătate și cu regii/țarii din sudul Dunării.^[27] În perspectiva căderii Dobrogei sub stăpânirea otomană, ceea ce i-ar fi adus inamicul în zona porturilor dunărene, Mircea preia inițiativa și o alipește Țării Românești în 1388.

Bătălia de la Nicopole. Miniatură din cronica lui Jean Froissart, 1398

Mircea a intrat în conflict cu Imperiul Otoman din cauza intervențiilor sale în sprijinul popoarelor creștine din sudul Dunării. În 1395, Baiazid I (zis și Ildîrîm sau Fulgerul) a trecut Dunărea în fruntea unei forțe însemnate (aprox. 40.000 de soldați, după unii autori). Mircea bazându-se pe o armată mai mică (aprox 12.000 de soldați), neputându-se opune într-o luptă deschisă, a ales o tactică de hărțuire. În ziua de 17 mai 1395 (după alte surse 10 octombrie 1394^[29]), armata Țării Românești înfrânge avangarda otomană într-un loc mlăștinos și împădurit, numit Rovine. Bătălia nu este decisivă, căci Mircea cel Bătrân, după o luptă dată lângă Argeș, pierde tronul și se retrage în Transilvania. Strategia militară abordată de către acesta precum și tactica retragerii îi aduce o oarecare faimă între conducătorii acelei vremi. În Țara Românească, turcii îl așază în scaun pe un anume Vlad, care va fi înlăturat de către Mircea abia în 1397, cu ajutor militar din partea lui Sigismund de Luxemburg.

În 1396 Mircea, în calitate de principe creștin vasal regelui maghiar, participă la cruciada anti-otomană inițiată de o parte a capetelor încoronate și o parte a nobilimii occidentale și condusă teoretic de regele maghiar. După câteva succese minore, cruciada s-a încheiat lamentabil cu dezastrul de la Nicopole din 25 septembrie. Oastea valahă, formată din cavalerie ușoară, nefiind invitată să ia parte la șarja cavaleriei grele, se retrage fără a intra în luptă.

În scrierea istoricului grec Dionisie Fotino^[30] este descrisă bătălia de la Nicopole: „Baiazet,...devastând Bulgaria, s-a apropiat de marginile Dunărei, către Nicopole. Acolo i-a eșit înainte Sigmund Domnul Transilvaniei, și generalissimul regelui Ungariei Sigismund, cu mulțime de oștire compusă din Unguri, Transilvani, Germani și două mii nobili din Franța, cari veniseră cu comitele de Nevers în ajutoriu. Dar Baiazet, neîngrozindu-se a căzut asupra lor, și atâta vărsare de sânge a făcut, în cât a sfărâmat cu totul oștirile aliate, și Sigmund abia a scăpat cu o barcă pescărească.” Este de menționat că Dionisie Fotino îl denumește pe Mircea cu numele Mircea I Bassarab, „carele s'a făcut deplin domnitor al Țerei Muntenesci, adecă atât peste cele 13 județe (împreună cu al Brăilei) cât și peste cele 5 ale Banatului Craiovei de peste Olt.”(Dionisie Fotino, op. cit. p. 16).

Mahomed I

Anul următor, în 1397, pe râul Ialomița, precum și în anul 1400, Mircea cel Bătrân zdrobește categoric două incursiuni otomane ce se întorceau peste Dunăre din expediții de jaf în Transilvania.

Înfrângerea sultanului Baiazid I de către Timur Lenk (Tamerlane sau Timur cel Șchiop) la Ankara în vara lui 1402 a deschis perioadă de anarhie în Imperiul Otoman, ca urmare Mircea a organizat împreună cu regele maghiar o campanie împotriva turcilor. În 1404 Mircea a reușit să se impună din nou drept conducător peste Dobrogea. Mai mult, el a luat parte la lupta pentru tronul imperiului otoman și l-a ajutat, prin sprijin militar, pe Musa Celebi (fiul lui Baiazid I) să devină sultan (pentru o perioadă scurtă), după moartea căruia a sprijinit și alți pretendenți (în 1416 pe Mustafa Celebi, frate al lui Musa, apoi pe șeicul Bedr-ed-Din). În anul 1409 Musa a venit în Țara Românească, fiind primit de Mircea. În anul următor, cu ajutor de la domnul român și de la despotul Serbiei, Ștefan Lazarevici, forțele lui Musa au învins pe cele ale fratelui său Soliman (Suleiman), ucis după ce fugise de pe câmpul de luptă. La 17 februarie 1411, Musa era proclamat sultan la Edirne (Adrianopol).^[31]

Cu toate acestea, sultanul Mahomed I reușește să-și înfrângă oponenții și plănuiește o expediție de pedepsire a voievodului valah.

Pentru a evita campania sultanului, Mircea semnează spre sfârșitul domniei (1415 sau 1417) un tratat de pace cu Imperiul Otoman, care recunoștea libertatea Valahiei în schimbul unui tribut anual de 3.000 de piese de aur. Totodată, domnul român a fost obligat să trimită turcilor un fiu ostatic drept garanție.

Mircea cel Bătrân a încetat din viață la 31 ianuarie 1418, fiind înmormântat la ctitoria sa de la Cozia, la 4 februarie același an. La domnie a urmat fiul său Mihail I, asociat încă din 1408.

„Principe între creștini cel mai viteaz și cel mai ager”, așa cum a fost numit de către istoricul german Leunclavius,^[32] Mircea a domnit peste Valahia timp de 32 de ani. Pe plan intern, domnitorul s-a dovedit un bun gospodar, prin măsurile economice înțelepte pe care le-a luat, și un adevărat creștin, lăsând în urma sa mai multe locașe de cult. Pe lângă succesele militare, Mircea a fost un strălucit diplomat, atât în relațiile cu Ungaria și Polonia, cât și cu Imperiul Otoman, căruia i-a determinat o bună bucată de timp situația internă.^[33] Reușind să împiedice în mod eficient expansiunea otomană în nordul Dunării, Mircea cel Bătrân devine o figură proeminentă a luptei creștinilor din Balcani.

Țara Românească în timpul lui Mircea cel Bătrân (întindere maximă după 1404)

Județele Țării Românești în secolele XIV - XVI

Ruinele cetății Giurgiu, una dintre cele mai importante fortificații ale lui Mircea cel Bătrân. A fost construită în vremea acestui voievod

Biserica mănăstirii Cozia, ctitorie a lui Mircea cel Bătrân. Pridvorul cu stâlpi datează din vremea lui Constantin Brâncoveanu, iar fântâna din timpul lui Neagoe Basarab

Biserica mănăstirii Coroglași, ridicată de Mircea cel Bătrân în Timoc^[

Mircea cel Bătrân (Mircea I Basarab)
Domn al Țării Românești Despot al Dobrogei Ban al Severinului
Mircea cel Bătrân. Pictură din biserica Episcopiei de Argeș
Date personale
Născut	1355 Țara Românească[*], România
Decedat	31 ianuarie 1418 Curtea de Argeş, România
Înmormântat	Mănăstirea Cozia
Părinți	Radu I Ana-Călina
Frați și surori	Dan I
Căsătorit cu	Doamna Mara Doamna Anca ?
Copii	Alexandru I Aldea Mihail I al Valahiei Radu Praznaglava Vlad al II-lea Dracul
Cetățenie	Țara Românească[*]
Ocupație	Voie[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Dinastia Basarabilor
Domnie
Domnie	23 septembrie 1386 - 1395 1397 - 31 ianuarie 1418
Predecesor	Dan I Vlad Uzurpatorul
Succesor	Mihail I

* 1606: Guy Fawkes (n. 13 aprilie 1570 – d. 31 ianuarie 1606), numit și Guido Fawkes, nume adoptat în timp ce lupta de partea spaniolilor în Țările de Jos,^[6][7] era membru al unui grup de restauraționiști catolici din Angliacare au plănuit Complotul Prafului de Pușcă din 1605.^[8] Scopul lor era înlăturarea guvernării protestante din țară prin aruncarea în aer a clădirii Parlamentului în timp ce înăuntru se aflau Regele James I și întreaga nobilime protestantă (dar și mare parte din cea catolică). Conspiratorii credeau că aceasta este o reacție necesară față de ceea ce ei considerau a fi discriminarea sistematică împotriva catolicilor englezi

Complotul Prafului de Pușcă a fost condus de Robert Catesby, dar Fawkes a fost cel însărcinat cu punerea sa în aplicare. El a fost arestat cu câteva ore înainte de explozia plănuită, în timpul unei inspecții a subsolului Parlamentului de la primele ore ale dimineții de 5 noiembrie, inspecție declanșată după primirea unei scrisori anonime de avertisment.

Noaptea lui Guy Fawkes se sărbătorește în Regatul Unit și în unele țări ale Commonwealth-ului în ziua de 5 noiembrie, și comemorează complotul, festivitate în care se arde o păpușă ce-l reprezintă pe Fawkes, adesea însoțită de un foc de artificii. Termenul englez guy, care înseamnă om sau bărbat, provine de la numele lui Fawkes.^[10]

Guy Fawkes a întruchipat unul dintre cei mai admirați rebeli din toate timpurile.^[11] Masca atribuită lui a revenit recent în actualitate ca un simbol al celor care se opun abuzurilor regimurilor politice de pe întreg mapamondul.^[11] Masca este purtată cu mândrie și de susținătorii mișcării Occupy Wall Street sau cei grupați sub numele de Anonymous

Guy Fawkes a fost prins și executat.

·         1729 – A murit  navigatorul olandez Jakob Roggeveen.  Jakob Roggeveen  a fost un explorator olandez, care a fost trimis pentru a găsi Terra Australis, dar  a descoperit intamplator Insula Paştelui în anul 1722.
* 1788: Prințul Charles Edward Louis Philip Casimir Stuart (31 decembrie1720 – 31 ianuarie 1788) cunoscut drept Bonnie Prince Charlie sau Tânărul Pretendent a fost al doilea pretendent iacobit la tronul Angliei, Scoției și Irlandei.

"Prințul Charles Edward Stuart, 1720 - 1788. Fiul cel mare al Prințului James Francis Edward Stuart" de William Mosman

Charles Edward Louis John Casimir Silvester Severino Maria Stuart s-a născut la Palazzo Muti din Roma, Italia, la 31 decembrie 1720,^[2] unde tatălui său i s-a permis șederea de către Papa Clement al XI-lea. Și-a petrecut aproape întreaga copilărie la Roma și Bologna. Prințul Charles Edward a fost fiul cel mare al lui James Francis Edward Stuartși nepot al regelui Iacob al II-lea al Angliei. Mama sa a fost nepoata regelui Ioan al III-lea Sobieski.

Fiind, în opinia lor, ultimii moștenitorii legitimi ai Casei Stuart, familia sa a trăit cu un sentiment de mândrie și a crezut neclintit în dreptul divin al regilor. Recâștigarea tronurile Angliei și Scoției pentru Stuarți a fost un subiect constant de conversație în casă.^[3]

Bunicul său, Iacob al II-lea al Angliei, a condus țara în perioada 1685-1688^[2], apoi a fost detronat când Parlamentul i-a invitat pe protestantul olandez, William al III-lea, și pe soția acestuia, Prințesa Maria (fiica cea mare a regelui Iacob), să-l înlocuiască, în timpul Revoluției glorioase din 1688.

În 1734, Charles Edward a observat asediul francez și spaniol asupra Gaeta, prima sa expunere la arta războiului. Tatăl său a reușit să obțină sprijinul reînnoit al guvernului francez în anul 1744; și Charles Edward a călătorit în Franța, cu unicul scop de a comanda unei armate franceze, care l-ar duce într-o invazie a Angliei. Invazia nu s-a materializat niciodată, pentru că flota de invazie a fost împrăștiată de o furtună. În momentul în care flota s-a regrupat, flota britanică a realizat diversiunea și și-a preluat din nou poziția pe Canal.^[4] Fără să fie descurajat, Charles Edward era hotărât să continue în lupta lui pentru restaurarea Stuarților.

Charles Edward Stuart
"Carol al III-lea"
Charles Edward Stuart, portret de Allan Ramsay, pictat la Palatul Holyrood din Edinburgh, toamna 1745
Date personale
Nume la naștere	Charles Edward Louis John Casimir Silvester Severino Maria Stuart[1]
Născut	31 decembrie 1720 Palatul Muti, Roma
Decedat	31 ianuarie 1788 (67 ani, 31 zile) Palatul Muti, Roma
Înmormântat	Biserica Sf. Petru, Vatican Vatican Grotto[*]
Cauza decesului	Accident vascular cerebral
Părinți	James Francis Edward Stuart Maria Clementina Sobieska
Frați și surori	Henry Benedict Stuart
Căsătorit cu	Louise de Stolberg-Gedern
Copii	Charlotte Stuart, Ducesă de Albany (nelegitim)
Religie	catolicism
Ocupație	pretender[*] conducător militar[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa Stuart
Pretendent iacobit
Domnie	1 ianuarie 1766 – 31 ianuarie 1788
Predecesor	Iacob III
Succesor	Henric IX

* 1861: Infantele Carlos, Conte de Montemolín (31 ianuarie 1818 – 13 ianuarie1861) a fost pretendent carlist la tronul Spaniei sub numele de Carlos al VI-lea după ce tatăl său a renunțat în 1845 iar el a luat titlul de Conte de Montemolín.
Carlos s-a născut la Palatul Regal din Madrid, ca fiul cel mare Infantelui Carlos al Spaniei (fratele regelui Ferdinand al VII-lea) și a primei lui soții, Infanta Maria Francisca a Portugaliei.

La 10 iulie 1850, Carlos s-a căsătorit cu verișoara lui primară, Prințesa Maria Carolina de Bourbon-Două Sicilii, a cincea fiică a regelui Francisc I al celor Două Sicilii și a celei de-a doua soții, Maria Isabella a Spaniei. Nu au avut copii.

În 1860 el și fratele său, Infantele Don Fernando au fost luați prizonieri la San Carlos de la Rápita. Mai târziu au fost eliberați. În 1861, brusc și neașteptat, Carlos Luis, soția lui Carolina și fratele lui Fernando au murit, probabil de tifos. Toți trei au fost înmormântați la Trieste. Don Carlos a fost succedat de fratele său, Juan, Conte de Montizón.

·         1870:  Cilibi Moise, scriitor român de origine evreiască (n. 1812)

* 1888: Giovanni Bosco, cunoscut mai ales sub numele de Don Bosco (n. 16 august 1815, Castelnuovo, în apropiere de Torino; d. 31 ianuarie 1888, Torino) a fost un preot și educator romano-catolic italian, care a folosit metode educative bazate pe dragoste în loc de metodele punitive. Și-a plasat lucrarea sub protecția Sfântului Francisc de Sales și i-a asigurat continuitatea fondând Societatea Saleziană. El este unicul sfânt care a fost denumit "Părintele și învățătorul tineretului".

Urmând principul "binele nu poate fi apreciat dacă nu este cunoscut", Don Bosco a realizat dar a și promovat operele sale. Ca recunoaștere a sfințeniei și misiunii sale în folosul tinerilor, el a fost canonizat de către Biserica Catolică în anul 1934.

·         1893 - A murit publicistul german Felix Albert Bamberg, membru corespondent al Academiei Române (n.17.05.1820).
* 1899: Prințesa Maria Luiza de Bourbon-Parma (17 ianuarie 1870 – 31 ianuarie 1899) a fost fiica cea mare a lui Robert I, ultimul Duce monarh de Parma. Ea a devenit prințesă consort a Bulgariei după căsătoria cu Ferdinand al Bulgariei, atunci prinț regent (care a devenit Țar după decesul ei). A fost mama Țarului Boris al III-lea al Bulgariei.

Maria Luiza s-a născut la Roma în 1870 ca Maria Luisa Pia Teresa Anna Ferdinanda Francesca Antonietta Margherita Giuseppina Carolina Bianca Lucia Apollonia di Borbone-Parma, fiica cea mare a lui Robert I, Duce de Parma și a primei lui soții, Prințesa Maria Pia de Bourbon-Două Sicilii. Cuplul a avut 12 copii; câțiva dintre aceștia s-au născut cu o severă retardare mintală. Mai târziu, Ducele Robert s-a recăsătorit și a avut alți 12 copii.

În momentul morții mamei ei, Maria Luiza care avea 12 ani, a fost dusă la Biarritz și în Elveția sub supravegherea unor guvernante britanice. Vorbea fluent cinci limbi și îi plăcea muzica și să picteze.

Maria Luiza, fotografie ca. 1890.

În 1892, tatăl ei i-a aranjat căsătoria cu pe atunci Prințul Bulgariei, Ferdinand de Saxa-Coburg și Gotha. Negocierile au fost conduse între Ducele Robert și mama lui Ferdinand, Prințesa Clémentine de Orléans.

Logodna a fost celebrată la Castelul Schwartzau, reședința familiei Bourbon-Parma din Austria. Maria Luiza și Ferdinand nu se întâlniseră niciodată înainte de aceea zi. Prințesa Clémentine, care a fost prezentă, a descris-o pe viitoarea ei noră într-o scrisoare către regina Victoria ca "din nefericire nu foarte frumoasă, acesta este singurul lucru care îi lipsește; este fermecătoare, bună, foarte spirituală, inteligentă și foarte simpatică".

Nunta a avut loc la 20 aprilie 1893 la Villa Pianore din Lucca, Italia, reședința Ducelui Robert din Italia. Maria Luiza avea 23 de ani, cu nouă ani mai tânără decât Ferdinand. Nouă luni mai târziu s-a născut primul lor copil, Boris.

Maria-Luiza de Bourbon-Parma
Prințesă a Bulgariei
Date personale
Nume la naștere	Maria Luisa Pia Teresa Anna Ferdinanda Francesca Antonietta Margherita Giuseppina Carolina Bianca Lucia Apollonia
Născută	17 ianuarie 1870 Roma
Decedată	31 ianuarie 1899 (29 de ani) Sofia
Înmormântată	Cathedral of St Louis[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (pneumonie)
Părinți	Robert I, Duce de Parma Prințesa Maria Pia de Bourbon-Două Sicilii
Frați și surori	Xavier, Duce de Parma Prince Gaetano of Bourbon-Parma[*] Henry, Duke of Parma[*] Prințul Felix de Bourbon-Parma Elias de Bourbon-Parma Joseph[*] Prințul René de Bourbon-Parma Prince Sixtus of Bourbon-Parma[*] Maria Antonia van Bourbon-Parma[*] Zita de Bourbon-Parma Beatrice di Borbone-Parma[*] Ferdinando, Prince of Piacenza[*]
Căsătorită cu	Ferdinand I al Bulgariei
Copii	Boris III Prințul Kril Prințesa Eudoxia Prințesa Nadejda
Cetățenie	Regatul Italiei
Apartenență nobiliară
Titluri	duce regină consoartă[*] Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Bourbon-Parma Casa de Saxa-Coburg și Gotha
Prințesă consort a Bulgariei
Domnie	20 aprilie 1893 – 31 ianuarie 1899 (5 ani, 286 zile)
Succesor	Prințesa Eleonore Reuss

·         1918: Ivan Pulyui, fizician, inventor și patriot ucrainian (n. 1845)

·         1933 - A murit prozatorul şi dramaturgul englez John Galsworthy (John Sinjohn), laureat al Premiului Nobel pe anul 1932 (“Forsyte Saga”, “O comedie modernă”, “Tabachera de argint”) (n.14.08.1867).

·         1944: Jean Giraudoux, scriitor francez (n. 1882). A murit, potrivit versiunii oficiale, ca urmare a unei otrăviri alimentare, dar, cel mai probabil, ca urmare a unei pancreatite, la 31 ianuarie 1944, fără să fi trăit eliberarea Franței de sub ocupația nazistă. La câteva zile după înmormântare, care a avut loc la 3 februarie 1944 în cavoul provizoriu al cimitirului Montmartre, s-a zvonit că Jean Giraudoux ar fi fost otrăvit de Gestapo. Louis Aragon reia știrea, la 20 septembrie 1944, după eliberarea Parisului. „Pentru ce? Nu doar pentru că este cel mai francez dintre scriitorii noștri, dar, cu siguranță și pentru activitatea sa de rezistență păstrată foarte secret și pe care, în ceea ce mă privește, am ghicit-o în cursul ultimei convorbiri pe care am avut-o cu el, cu cinci zile înaintea morții sale.” A fost înmormântat în cimitirul Passy, la Paris.
* 1945: Nicolae Amasiiski (născut Nikolai Vasilievici Amasiiski; în rusă Николай Васильевич Амасийский; n. 6/18 decembrie 1859, Buguruslan, Rusia – d. 31 ianuarie 1945, Iași, România) a fost un episcop al Bisericii Ortodoxe Ruse (până în 1943) și apoi al Bisericii Ortodoxe Române.

A îndeplinit funcția de arhiepiscop de Rostov și Taganrog (1933-1936, 1942-1943). A fost o victimă a represiunii staliniste, iar la sfârșitul anului 1943, în timpul retragerii Armatei Germane din URSS, s-a refugiat în Regatul României, unde a murit după aproximativ un an.

În 1878 a absolvit Școala Normală din Samara, după care a lucrat o perioadă ca învățător.^[1]

A slujit apoi drept cititor de psalmi la Biserica „Sf. Arhanghel Mihail” din satul Savelievka, uezdul Nikolaevsk, gubernia Samara (acum în raionul Krasnopartizanski din regiunea Saratov). La 14 martie 1888 a fost hirotonit diacon și numit ca slujitor la aceeași biserică.^[1] În anul 1900 a fost hirotonit preot și numit ca slujitor la Biserica „Sf. Arhanghel Mihail” din satul Davîdovka, uezdul Nikolaevsk, gubernia Samara.^[1] Davîdovka se afla în apropierea orașului Nikolaevsk, redenumit, după Revoluția Rusă, Pugaciov.

În 1922, după moartea soției sale, preotul Nikolai Amassiiski a fost ales candidat la rangul de episcop de către clerul și mirenii din orașul și okrugul Pugaciov, deși nu se evidenția prin virtuți deosebite. Clerul din celelalte okruguri nu s-a opus acestei alegeri, din moment ce Nikolai Amasiiski era preot văduv și nu existau obstacole canonice în calea hirotoniei sale. Nikolai a călătorit la Moscova pentru a fi hirotonit episcop, dar, în circumstanțe încă neclare, a intrat în contact cu așa-numita „Biserică Vie” (organizație bisericească aflată sub controlul poliției politice bolșevice) și la 9 decembrie 1922 a fost hirotonit ca episcop de Pugaciov în cadrul Uniunii pentru Reînnoirea Bisericii conduse de mitropolitul Antonin Granovski și nu în cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse. La sosirea sa în gara Pugaciov, episcopul Nicolae a fost salutat solemn de către președintele comitetului executiv, care a rostit un discurs de bun-venit, ce a făcut o impresie puternică asupra populației. El și-a exercitat atribuțiile arhierești și a administrat inclusiv parohiile care nu aparțineau „Bisericii Vii”. În perioada aprilie-mai 1923 a participat la cel de-al doilea sinod bisericesc din întreaga Rusie (primul sinod renovaționist).^[1]

La 21 iunie 1923 episcopul Nicolae a fost numit administrator temporar al Episcopiei renovaționiste de Uralsk, dar a continuat să locuiască la Pugaciov. Unii dintre cei care l-au cunoscut bine pe episcopul Nicolae au afirmat că el nu a susținut mișcarea renovaționistă și că, prin aderarea lui la schismă, a încercat de fapt să ajute Biserica Ortodoxă Rusă pentru a supraviețui epocii staliniste. Cu toate acestea, este cunoscut faptul că a interzis activitatea preoților care nu s-au alăturat mișcării renovaționiste și, prin urmare, dorința lui de a ajuta Biserica Ortodoxă este îndoielnică. La 21 iunie 1923 a fost numit episcop de Troițk, vicar al Eparhiei renovaționiste de Celiabinsk.

La sfârșitul anului 1923 episcopul Nicolae a renunțat la funcție și a făcut un act de penitență, care a fost acceptat personal de patriarhul Tihon. A fost admis în Biserica Ortodoxă Rusă și numit în funcția de episcop de Nikolaevsk (vechiul nume al orașului Pugaciov), pe care o deținuse înainte de a se pocăi pentru aderarea la grupul schismatic. Cu toate acestea, el nu a revenit în fruntea administrației eparhiale. La 21 ianuarie 1924 era menționat ca episcop de Kustanai.

Din aprilie până în iulie 1925 a activat ca episcop de Troițk, vicar al Eparhiei de Celiabinsk. Aici a fost acuzat că ar manifesta simpatie față de renovaționiști, participând la ședințele eparhiale ale renovaționiștilor și susținând convocarea unui sinod care să contribuie la unificarea celor două organizații bisericești din URSS. Episcopul antirenovaționist Dionisie Prozorovski a venit la Troițk pentru a corectat aceste abateri. Cei doi episcopi au purtat un dialog, iar Nicolae a cedat în cele din urmă. Episcopul Nicolae a fost arestat pentru prima oară la Troițk și condamnat la „muncă silnică”: el a trebuit să curățe latrinele. În 1925 a fost din nou arestat și condamnat la doi ani de exil. Din decembrie 1927 până în martie 1928 episcopul Nicolae a fost înscris în evidențele bisericești ca episcop de Pugaciov, dar nu a putut să preia conducerea efectivă a eparhiei. Începând din 17 noiembrie 1931 a îndeplinit funcția de episcop de Eisk, vicar al Eparhiei de Stavropol și administrator temporar al Eparhiei de Rostov.

La 22 noiembrie 1933 a fost numit episcop al Eparhiei de Rostov pe Don. În anul 1934 a fost înălțat la rangul de arhiepiscop. La 9 mai 1934, el a trimis un raport către locțiitorul scaunului patriarhal al Rusiei, mitropolitul Serghie Stragorodski, în care îl felicita pentru recunoașterea de autorități ca mitropolit al Moscovei și Kolomnei: „Consiliul Eparhial din Rostov-pe-Don a primit cu mare bucurie și satisfacție deplină hotărârea arhipăstorilor Bisericii Ortodoxe Ruse din 14-27 aprilie și o consideră a fi voința lui Dumnezeu”

Arhiepiscopul Nicolae a fost arestat la 23 mai 1935 în Rostov-pe-Don pentru că nu a acceptat să colaboreze cu autoritățile sovietice.^[3] La 16 noiembrie 1935 a fost condamnat la 3 ani de exil administrativ în Bașchiria pentru faptul că a făcut parte dintr-un grup contrarevoluționar. A fost trimis în exil, locuind în mai multe localități. În anul 1936 a renunțat formal la funcția de episcop de Rostov-pe-Don. A trăit în restul perioadei de exil într-o casă particulară din Ufa. La 18 iunie 1938 arhiepiscopul Nicolae a fost percheziționat și arestat, fiind transportat la închisoarea din Ufa. A fost deținut timp de peste o lună în închisoarea Ufa, deoarece transportul deținuților în Kazahstan avea loc într-un mod lent. După câtva timp a fost transferat la Alma-Ata. În 1938 a fost condamnat la moarte de către conducerea NKVD și a supraviețuit execuției, potrivit propriilor sale memorii, după ce a căzut rănit la pământ și a fost declarat mort. A locuit la Alma-Ata până în 1941. S-a reîntors apoi la Rostov pe Don, unde, potrivit unor surse, a lucrat ca măturător de stradă.^[3]

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, după ce germanii au capturat orașul Rostov-pe-Don, arhiepiscopul Nicolae și-a reluat activitatea preoțească și a fost repus în funcție, conducând administrația diecezană sub patronajul autorităților germane.^[3][4] Pe la sfârșitul anului 1942 Eparhia de Rostov a intrat sub oblăduirea Bisericii Ortodoxe Autonome a Ucrainei, iar în bisericile din această eparhie nu s-a mai pomenit numele locțiitorului de patriarh Serghie Stragorodski. În urma instrucțiunilor primite de la autoritățile sovietice, mitropolitul Serghie Stragorodski a condamnat public la 20 martie 1943 legăturile cu naziștii ale arhiepiscopului Nicolae. Patriarhul Nicodim Munteanu al Bisericii Ortodoxe Române, care a corespondat cu arhiepiscopul Nicolae, a căutat să-și extindă influența asupra regiunii Rostov.

În noiembrie 1943, în timpul retragerii armatelor germane și române din Uniunea Sovietică, mitropolitul Nicolae s-a refugiat de la Rostov pe Don^[3][5] la Odessa, iar în același an a fost evacuat de germani în România, împreună cu un grup de circa 30 de preoți (printre care protoiereul Ioan Nagorski și preotul duhovnic Ioan Kulîghin) și câteva maici (printre care și sora mitropolitului).^[6][7][8] Mitropolitul Nicolae și grupul său au cerut patriarhului Nicodim Munteanu să intre sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe Române.^[8][9] Patriarhul Nicodim i-a repartizat pe mitropolit și pe preoții ruși la mănăstirea Cernica și pe maicile ruse la mănăstirea Pasărea.^[8]

Bătrânul mitropolit a murit pe 31 ianuarie 1945 și a fost înmormântat în cimitirul „Sf. Lazăr” al Mănăstirii Cernica, în partea rezervată ierarhilor aflată lângă capelă.^[3][4][7] Pe crucea sa de piatră se află o inscripție scrisă de o doctoriță rusă, care se refugiase din Crimeea și care nu a mai vrut să se înapoieze în URSS: „Mitropolit al Rostovului etc., Nicolae Amasiiski, născ. 1859, dec.-31 ianuarie 1945.

* 1948: Prințesa Marie Louise de Hanovra și Cumberland (germană Marie Louise Victoria Caroline Amalie Alexandra Augusta Friederike Prinzessin von Hannover und Cumberland; 11 octombrie 1879 - 31 ianuarie 1948), a fost fiica cea mare a Prințului de Hanovra, Ernest Augustus (1845–1923) și a soției sale, Prințesa Thyra a Danemarcei (1853–1933), care era fiica cea mică a regelui Christian al IX-lea al Danemarcei (1818–1906) și a reginei Louise de Hesse-Kassel (1817–1898).

Marie Louise a fost stră-strănepoata regelui George al III-lea al Regatului Unit (1738–1820) și a reginei Charlotte de Mecklenburg-Strelitz (1744–1818).

Marie Louise s-a căsătorit la 10 iulie 1900, la Gmunden, Austro-Ungaria, cu Prințul Maximilian de Baden (1867–1929), fiu al Prințul Wilhelm de Baden și a Prințesei Maria Maximilianovna de Leuchtenberg. Marie Louise și Maximilian au avut doi copii:

• Prințesa Marie Alexandra de Baden (1 august 1902 - 29 ianuarie 1944); căsătorită cu Prințul Wolfgang de Hesse, Landgraf de Hesse-Kassel, fiu al Prințului Frederic Karl de Hesse, care a fost desemnat rege al Finlandei, și a Prințesei Margareta a Prusiei; nu a avut copii. Maria Alexandra a fost ucisă într-un bombardament la Frankfurt în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
• Prințul Berthold de Baden (24 februarie 1906 - 27 octombrie 1963); mai târziu margraf de Baden; căsătorit cu Prințesa Theodora, fiica Prințului Andrew al Greciei și Danemarcei și a Prințesei Alice de Battenberg. Prin căsătoria cu Prințesa Theodora, Prințul Berthold a fost cumnatul Prințului Filip, Duce de Edinburgh.

Prințesa Marie Louise de Hanovra
Prințesă de Baden
Prințesa Marie Louise împreună cu familia
Date personale
Nume la naștere	Marie Luise Viktoria Karoline Amalie Alexandra Auguste Friederike
Născută	11 octombrie 1879 Gmunden, Austro-Ungaria
Decedată	31 ianuarie 1948 (68 de ani) Salem, Baden-Württemberg, Germania
Înmormântată	Baden-Württemberg
Părinți	Ernest Augustus, Prinț de Hanovra Prințesa Thyra a Danemarcei
Frați și surori	Prince George William of Hanover[*] Prince Christian of Hanover[*] Ernest Augustus, Duce de Brunswick Princess Olga of Hanover[*] Prințesa Alexandra de Hanovra și Cumberland
Căsătorită cu	Prințul Maximilian de Baden
Copii	Marie Alexandra, Prințesă Wolfgang de Hesse Berthold, Margraf de Baden
Cetățenie	Regatul Unit  Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
Apartenență nobiliară
Titluri	ducesă[*] Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Hanovra Casa de Zähringen

·         1958: Alexandru Popescu-Negură, poet român (n. 1893)

·         1972: Mahendra, rege al Nepalului (n. 1920)

·         1980: Valeriu Bucuroiu, poet român (n. 1934)

·         1987 - A murit prozatorul Nicolae Velea („Poarta”, „Întîlnire tîrzie”, „Călător printre înţelepciuni”) (n.13.04.1936).

·         1987: Allegret Yve, regizor francez (n. 1907)

·         1990 - A murit regizorul Alexandru Tatos (“Duios Anastasia trecea“, “Secretul armei... secrete“) (n.09.03.1937).

* 1992: Ioan Cherteș (n. 10 septembrie 1911, Sărățel, Bistrița-Năsăud - d. 31 ianuarie 1992, Cluj) a fost episcop titular de Cantanus. De facto a condus Eparhia de Cluj-Gherla după arestarea episcopului Iuliu Hossu și până la numirea noului episcop de Cluj-Gherla în persoana arhiepiscopului George Guțiu.

Ioan Cherteș s-a născut la data de 10 septembrie 1911, în comuna Sărățel, aflată pe atunci în comitatul Bistrița-Năsăud, din părinții Ioan, învățător și Maria, născută Rusu, casnică. Tatăl său a murit în primul război mondial, lăsând doi copii orfani, Ioan și Ana. Școala primară a urmat-o la Sărățel, iar studiile secundare la Liceul Grăniceresc din Năsăud, clasa I și la Liceul „Petru Maior” din Gherla, cl. II-VII. În iunie 1929 a promovat cu succes examenul de bacalaureat.

După absolvirea liceului a rămas un an ca pedagog la Gherla, la Liceul Petru Maior” și student, „la fără frecvență al Facultății de Drept de la Universitatea din Cluj, iar în anul 1930 a fost primit în clerul tânăr al Diecezei de Gherla, fiind trimis de episcopul Iuliu Hossu la studii la Roma. A urmat Filosofia și Teologia la Colegiul „De Propaganda Fide”din Roma. La 21 decembrie 1935 a fost hirotonit preot prin punerea mâinilor arhiepiscopului Giuseppe Palica, vicarul Romei.

După terminarea studiilor, promovat doctor în Filosofie și Teologie în anul 1938, revine în țară și se așează la Cluj, unde Episcopia de la Gherla își mutase între timp reședința. A fost numit secretar episcopesc, funcție ce o ocupă până în anul 1940. Între anii 1940-1948 a ocupat, concomitent, mai multe funcții. Astfel a fost profesor de teologie la Academia de Teologie Română Unită, la catedrele de Istoria bisericească și Drept bisericesc (1940-1948), director al Internatului de Băieți începând din 1942, devenit în anul 1945 internatul Liceului Român Unit „Inocențiu Micu-Klein”. Pentru un timp a predat disciplina religie la acest liceu.

În anul 1947 de sărbătoarea Învierii Domnului a fost numit canonic, iar la 10 octombrie 1948 a fost promovat pro-vicar general al Diecezei de Cluj-Gherla. Dar la 28 octombrie 1948, a fost arestat de către Securitate și închis la Mănăstirea Neamț, împreună cu ceilalți arestați provenind din clerul superior al Bisericii Române Unite, canonici, profesori de Teologie, protopopi etc. În februarie 1949 internații de la Mănăstirea Neamț, ca și episcopii de la Dragoslavele, au fost transferați cu toții la Mănăstirea Căldărușani, lângă București, transformată în lagăr de concentrare, împrejmuit cu sârmă ghimpată și asigurat cu pază militară.

În lagărul de la Căldărușani, păzit de locotenentul major Bădiță, a putut intra călugărul bazilitan Ciubotariu, iar prin el Episcopii au putut lua contact cu Nunțiatura Apostolică de la București. La 21 noiembrie 1949 papa Pius al XII-lea l-a numit pe Mons. Dr. Ioan Cherteș ca episcop titular de Cantano și episcop-auxiliar de Cluj-Gherla. Aflat la Mănăstirea Căldărușani, cu ocazia Crăciunului, în noaptea de 24/25 decembrie 1949, din ordinul Papei Pius al XII-lea, canonicul dr. Ioan Cherteș a fost consacrat episcop auxiliar de Cluj-Gherla și episcop titular de Cantano, prin punerea mâinilor episcopului Valeriu Traian Frențiu de Oradea Mare, asistat de episcopii Iuliu Hossu de Cluj-Gherla, Alexandru Rusu de Maramureșului și Ioan Bălan al Episcopiei de Lugoj. Odată cu el a fost consacrat ca episcop și Tit Liviu Chinezu.

În mai 1950 întregul grup de internați de la Căldărușani a fost transferat la Penitenciarul din Sighetu Marmației, unde episcopul Ioan Cherteș rămâne până în aprilie 1955, când e readus la Securitatea din Cluj și, de acolo, la 30 iulie 1955, este eliberat.

După această primă eliberare, intervenită la 6 ani de la arestare și detenție în închisoare, fără judecată, s-a așezat în comuna Chiraleș (județul Bistrița-Năsăud), unde locuia sora sa Ana, căsătorită cu profesorul Vasile Țărmure, fost și el până în anul 1948 preot de enorie, reprofilat după ilegalizarea Bisericii.

La 12 august 1956 a avut loc la Cluj Liturghia săvârșită de cei doi preoți, greco-catolici, Vasile Chindriș și Izidor Ghiurco, în stradă, în fața Bisericii Piariștilor (Universității), în urma căreia au fost arestați mulți preoți. Între ei și episcopii Alexandru Rusu al Maramureșului, ales mitropolit al Bisericii Române Unite, și Ioan Cherteș, episcop-auxiliar de Cluj-Gherla. Învinuit de instigare publică, Ioan Cherteș, arestat la 15 august 1956 și anchetat cu duritate la Securitatea din Cluj, a fost condamnat de Tribunalul Militar din aceeași localitate prin sentința nr. 1202/1957 la 10 ani temniță.

După condamnare a fost purtat prin cele mai grele închisori și prin lagărele de muncă forțată. Astfel a fost la penitenciarul din Gherla, 3 ani, apoi în Bărăgan și Deltă: la Stoienești, Salcia, Grind-Periprava, din nou adus la Gherla, apoi la Luciu-Giurgeni, Strâmba, iarăși la Salcia și în sfârșit la Ostrov, de unde, în baza decretului de grațiere nr. 411/1964, la 30 iulie, acel an, a fost eliberat.

De data aceasta s-a așezat la Sărățel, satul natal. Însă, mereu urmărit și hărțuit de organele securității și fără serviciu, la 25 octombrie 1965 s-a mutat la Năsăud, unde între timp se mutase și familia surorii sale cu slujba soțului ei, V. Țărmure. Între anii 1965-1972 a funcționat ca angajat la Întreprinderea Raională de Industrie Locală "Ineul", în calitatea de contabil II la materiale. A dus și aici o viață foarte grea, fiind fără întrerupere urmărit atât de securitate cât și de organele de partid. Fără a avea oficial domiciliu obligatoriu, comandantul securității locale i-a pus în vedere să nu părăsească localitatea, iar în cazul că ar trebui să plece undeva, să-l anunțe.

La 30 iunie 1972 a fost pensionat. Bătrânețele și îndeosebi reminiscențele terorii anchetelor, a muncii forțate, a regimului de exterminare din închisori și gulaguri, a frigului și foamei și a tuturor umilirilor și privațiunilor prin care a trecut și le-a îndurat 14 ani și jumătate, toate acestea i-au zdruncinat sănătatea și l-au determinat să renunțe la o viață activă cu sarcini de mare răspundere, cum e episcopatul, și să-și petreacă ultimii ani ai vieții retras, rămânând în continuare la Năsăud, în familia surorii sale.

La 12 martie 1990 papa Ioan Paul al II-lea, reglementând problema ierarhiei Bisericii Catolice din România, atât a celei de rit latin, cât și a celei de rit bizantin (Greco-Catolică), l-a promovat și distins pe Ioan Cherteș ca arhiepiscop „ad personam”.

Arhiepiscopul Cherteș a trecut la cele veșnice la 31 ianuarie 1992.

Jump to navigationJump to search

Ioan Cherteș
Date personale
Născut	10 septembrie 1911  Șieu-Măgheruș, Bistrița-Năsăud, România
Decedat	31 ianuarie 1992 (80 de ani)  Cluj-Napoca, România
Religie	Biserica Română Unită cu Roma
Ocupație	preot catolic[*]
Funcția episcopală
Sediul	Cluj-Gherla
Titlul	Arhiepiscop "ad personam" Episcop auxiliar de Cluj-Gherla
Perioada	1949 - 1992
Cariera religioasă
Hirotonire episcopală	25 decembrie 1949, Căldărușani
Episcop consacrator	Valeriu Traian Frențiu
Alte funcții	Episcop titular de Cantanus

·         1993: I.V. Săndulescu, scriitor și politician român, liberal

* 1994: Pierre-François-Marie-Louis Boulle, cunoscut sub numele de Pierre Boulle, a fost un scriitor francez (n. la 20 februarie 1912, la Avignon - d. la 31 ianuarie 1994), de formație tehnică (inginer, SUPÉLEC^[3], 1933).

·         2001: Rafael Lapesa, profesor și academician spaniol, autor al Dicționarului etimologic al limbii spaniole. (n. 1908)

·         2003: A murit  scriitorul  si epigramistul roman Nicolae Fulga; (n. 1935). A scris printre multe alte epigrame, si pe aceasta: Echipa de dansuri a poliţiei

Joacă bine, meritoriu,
Sună bine şi arcuşul.
Şi-au mărit şi repertoriu’
Cu… bătuta şi căluşul.

·         2004 - A murit Ion Barnea, istoric şi arheolog, membru de onoare al Academiei Române (n.13.08.1913).

* 2007: Arben Minga (n. 16 martie 1959, Tirana, Albania – d. 31 ianuarie 2007, Windsor, Canada) a fost un jucător albanez de fotbal care a evoluat pe postul de atacant.

·         2008 - Regizorul Cristian Munteanu a încetat din viaţă. Cristian Munteanu a fost primul redactor-şef al redacţiei Teatru a Radiodifuziunii Române, după revoluţia din decembrie 1989. (n. 1937)

·         2009: Virgil Constantinescu, inginer român, membru și președinte al Academiei Române (n. 1931)

·         2009 - A murit soprana Mariana Stoica

·         2009 - Fostul pugilist suedez Ingemar Johansson, vicecampion olimpic în 1952 şi campion mondial la categoria grea în 1959, a decedat la vârsta de 76 de ani

·         2010 - A murit scriitorul şi jurnalistul argentinian Tomas Eloy Martinez, cunoscut pentru romanul "Santa Evita" (1995)

·         2011: Bartolomeu Anania, pe numele de mirean Valeriu Anania (n. 18 martie1921, comuna Glăvile, județul Vâlcea - d. 31 ianuarie 2011, Cluj-Napoca), a fost un cleric ortodox român și scriitor. Din 1993 și până la moarte a fost arhiepiscop al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului (până în 2005 în cadrul Mitropoliei Ardealului). În anul 2006 a devenit primul mitropolit al Mitropoliei Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului. În anul 2007 a fost principalul contracandidat al mitropolitului Daniel Ciobotea la alegerea noului patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

Valeriu Anania s-a născut la data de 18 martie 1921 din părinții Ana și Vasile Anania, în comuna Glăvile-Piteșteana, județul Vâlcea. A urmat școala primară în satul natal, apoi cursul secundar l-a făcut la București. S-a înscris la Seminarul Teologic Central din București ale cărui cursuri le-a urmat în perioada 1933-1941. A frecventat și cursurile la liceele "Dimitrie Cantemir" și "Mihai Viteazul din capitală, luându-și bacalaureat în urma examenului susținut la liceul "Mihai Viteazul" (1943).

În anul 1935, minor fiind, s-a înscris în organizația "Mănunchiul de prieteni", organizație legionară a tineretului școlar. În anul 1936 era deja încadrat în "Frăția de Cruce", organizație superioară celei dintâi. Peste ani își amintește Înalt Prea Sfințitul Bartolomeu Anania: ..."Nu am apucat să devin legionar din două motive, unul formal și altul de fond: în ianuarie 1941, la vremea când eu încă nu eram major (la aceea vreme majoratul era la 21 de ani) , "Frăția de Cruce" din Seminarul Central a fost desființată. În al doilea rând, în timpul scurtei guvernări legionare, dar și după aceea, mi-a fost dat să văd și reversul medaliei, adică fața neștiută a Gărzii de Fier, cu care nu puteam fi de acord. Mărturisesc însă că în "Frăția de Cruce" din Seminar nu se făcea politică, nici antisemitism, ci doar educație, și că nu am avut de învățat decât lucruri bune: iubire de Dumnezeu, de neam și de patrie, corectitudine, disciplină în muncă, cultivarea adevărului, respect pentru avutul public, spirit de sacrificiu."

În anul 1941 a fost arestat o lună de zile pentru participarea la funeraliile unui comandant legionar. Mărturisește în continuare înaltul prelat: ..."După trei săptămâni am fost eliberat, dar în cazierul meu a rămas fișa cu calificativul "legionar", un stigmat de care, orice ai face, nu scapi o viață întreagă. Nu am făcut parte niciodată dintr-un partid politic, dar am fost și am rămas pe dreapta". În anul 1942 a fost arestat și condamnat din nou, la șase luni de închisoare, pentru că ar fi deținut în podul Mănăstirii Cernica materiale legionare și arme.

La 2 februarie 1942 s-a călugărit la Mănăstirea Antim din București, dându-i-se numele de Bartolomeu. În același an, la 15 martie 1942, a fost hirotonit ierodiacon, slujind în această calitate la Mănăstirile Polovragi și Baia de Arieș.

În toamna anului 1944 s-a înscris ca student la Facultatea de Medicină și la Conservatorul de Muzică din Cluj, după ce Ardealul de Nord a revenit sub administrație românească. În calitate de președinte al studenților din Centrul Studențesc "Petru Maior" a organizat și condus greva studențească cu caracter anticomunist, contra guvernului condus de Petru Grozala 6 martie 1946 și totodată antirevizionistă împotriva celor care nu erau de acord cu revenirea Ardealului la România. Din cauza organizării acestei greve a fost exmatriculat în anul 1947, după care a ajuns stareț la Mănăstirea Toplița, aflată pe atunci în județul Mureș (interbelic).

Ulterior și-a continuat studiile la "Facultatea de Teologie" din București și la "Academia Andreiană" din Sibiu, obținând titlul de "licențiat în teologie" (1948)

Între anii 1948-1949 a fost intendent la Palatul Patriarhal, iar apoi, între anii 1949-1950, inspector patriarhal pentru învățământul bisericesc. Între anii 1950-1951 a fost asistent la catedra de Istorie Bisericească Universală la Institutul Teologic Universitar din București, iar între 1951-1952, decan al Centrului de Îndrumare Misionară și Socială a Clerului, la Curtea de Argeș. În perioada 1952-1958 a deținut funcția de director al bibliotecii patriarhale din București. Conform mărturiilor unor contemporani, s-a bucurat în toată această perioadă de protecția patriarhului Justinian Marina.^[2]

În anul 1958 a fost din nou arestat, sub acuzația de activitate legionară înainte de 23 august 1944. A fost condamnat de către Tribunalul Militar Ploiești la 25 de ani de muncă silnică pentru "uneltire contra ordinii sociale". Și-a ispășit pedeapsa în Închisoarea Aiud, la secția "politici", unde a făcut parte dintr-un comitet de reeducare.^[3]

În timpul detenției i-a murit mama, iar el a fost înștiințat de acest fapt în închisoare. În 1964 a fost eliberat, împreună cu alți deținuți politici, în urma unui decret dat de autorități pentru anularea detenției politice.

În anul 1966 a fost trimis de către Biserica Ortodoxă Română în Statele Unite ale Americii, unde a îndeplinit mai multe funcții în cadrul Arhiepiscopiei Ortodoxe Române: secretar eparhial, consilier cultural, secretar general al Congresului bisericesc, director al Serviciului "Publicații". În anul 1967 a fost hirotonit ieromonah de către Arhiepiscopul Victorin, acordându-i-se din partea Sfântului Sinod rangul de arhimandrit. A ținut numeroase conferințe și a făcut parte din mai multe delegații ale Bisericii Ortodoxe Române peste hotare. Este membru fondator al Comitetului Sălii Românești din Detroit, avându-l ca invitat la dineul de promovare din 21 mai 1976, pe laureatul Premiului Nobel, George Emil Palade.

A participat la diverse conferințe în Detroit, Chicago, Windsor și Honolulu, fiind ales ca membru în delegația Bisericii Ortodoxe Române care a vizitat Bisericile vechi orientale din Egipt, Etiopia și India (1969). Conform jurnalistului Ioan T. Morar, Bartolomeu Anania ar fi furnizat Securității note informative despre Andrei Scrima, unul din teologii ortodocși de seamă aflați în exil.^[4]

După reîntoarcerea în țară a fost director al Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, între anii 1976-1982. În anul 1982 se va retrage la Mănăstirea Văratec, pentru a se dedica scrisului. Operei sale scriitoricești, deosebit de bogată, va adăuga una de excepție: diortosirea și adnotarea Sfintei Scripturi, după Septuaginta, într-o limbă frumoasă și curgătoare. Această lucrare o va elabora și desăvârși după alegerea ca Arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului, la 21 ianuarie 1993. După cum mărturisește singur, această operă i-a solicitat peste zece ani de muncă de ocnaș. Biblia aceasta^[5], tipărită în anul 2001 a devenit și ediția jubiliară a Sfântului Sinod.

În primăvara anului 1990 a făcut parte din Grupul de Reflecție pentru Înnoirea Bisericii, alături de clericii Dumitru Stăniloae, Constantin Galeriu, Daniel Ciobotea, Constantin Voicescu, Iustin Marchiș, Toader Crâșmariu și de mirenii Horia Bernea, Octavian Ghibu, Teodor Baconsky, Sorin Dumitrescu.

Mitra de arhiereu

La 21 ianuarie 1993, după moartea arhiepiscopului Teofil Herineanu, a fost ales arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului. Hirotonirea întru arhiereu și instalarea în Catedrala Ortodoxă a Clujului a fost oficialtă de patriarhul Teoctist în data de 7 februarie 1993, înconjurat fiind de un sobor de ierarhi și de o mare mulțime de credincioși.

În toamna anului 2005, după decesul mitropolitului Antonie Plămădeală, a declarat inițial că este prea bătrân pentru a candida la scaunul de mitropolit.^[6][7] Nemulțumit că Laurențiu Streza și nu Andrei Andreicuț, candidatul pe care l-a susținut în mod public, a fost ales în funcția de mitropolit al Ardealului, a inițiat ruperea episcopiilor din nordul și centrul Ardealului de sub jurisdicția scaunului mitropolitan de la Sibiu.^[8]

Acest demers a stârnit nemulțumirea unor credincioși și a atras dezaprobarea unor comentatori.^[9][10][11]

În data de 2 martie 2006 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a ridicat pe arhiepiscopul Bartolomeu la rangul de mitropolit al Mitropoliei Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului. Această nouă mitropolie, înființată canonic de către Sfântul Sinod la 4 noiembrie 2005, a fost trecută în Statut și i s-a stabilit denumirea de către Adunarea Națională Bisericească pe 1 martie 2006. A fost instalat oficial ca mitropolit la 25 martie 2006de către un sobor de ierarhi în frunte cu Patriarhul Teoctist.

La alegerile desfășurate în data de 12 septembrie 2007 a obținut 66 de voturi în Colegiul Electoral Bisericesc, față de 95 de voturi obținute de mitropolitul Daniel Ciobotea, care astfel a fost ales succesor al Patriarhului Teoctist

Mitropolitul Bartolomeu Anania
Date personale
Născut	18 martie 1921[1][2]  Glăvile, Vâlcea, România
Decedat	31 ianuarie 2011 (89 de ani)[1][2]  Cluj-Napoca, România
Cetățenie	România
Religie	creștinism ortodox[*]
Ocupație	preot autor traducător scriitor poet
Funcția episcopală
Sediul	Cluj-Napoca
Titlul	Arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolit al Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului
Perioada	21 ianuarie 1993 - 31 ianuarie 2011
Membru de onoare al Academiei Române
Premii	Ordinul Național „Pentru Merit” în grad de Mare Cruce[*] (2000) doctor honoris causa al Universității Babeș Bolyai din Cluj[*] (2004)

·         2015: Richard von Weizsäcker, politician german, fost președinte al RFG (1984-1994) (n. 1920)

Sărbători

• Sf Mc doctori fără de arginți Chir și Ioan: Calendar creștin ortodox
• Sf. Ioan Bosco; Sf. Marcela, vaduvă. Giovanni Bosco, cunoscut mai ales sub numele de Don Bosco (n. 16 august 1815, Castelnuovo, în apropiere de Torino; d. 31 ianuarie 1888, Torino) a fost un preot și educator romano-catolic italian, care a folosit metode educative bazate pe dragoste în loc de metodele punitive. Și-a plasat lucrarea sub protecția Sfântului Francisc de Sales și i-a asigurat continuitatea fondând Societatea Saleziană. El este unicul sfânt care a fost denumit „Părintele și învățătorul tineretului”. Urmând principul „binele nu poate fi apreciat dacă nu este cunoscut”, Don Bosco a realizat dar a și promovat operele sale. Ca recunoaștere a sfințeniei și misiunii sale în folosul tinerilor, el a fost canonizat de către Biserica Catolică în anul 1934 si este pomenit la 31 ianuarie. (calendar romano-catolic)
• Sf. Chir și Ioan, medici fără plată (calendar greco-catolic)
• Nauru: Sărbatoare națională – Proclamarea independenței statului (1968 )

VA URMA