PARTEA CA TREIA - ARTE; GLUME; GÂNDURI PESTE TIMP; SFATURI UTILE
ARTE 31 Ianuarie
MUZICĂ 31 Ianuarie
Franz Schubert
The Best of Schubert:
Ovidiu Lipan „Țăndărică", muzician român, fost membru al grupului „Phoenix"
Focus Classical Music | Mozart Brain Power Reading Working Studying Music
Top 50 Saxophone Love Songs Instrumental ♥ Best Relaxing Instrumental Music ♥ Saxophone 2020
MARAVILLOSO INSTRUMENTAL DE LOS AÑOS 60s. Selección de ecil González
All My Love - Percy Faith! (1-Hr Album) Bolero In 1080p! #ProfHowdy
POEZII 31 Ianuarie
Isidore Isou (Jean-Isidore Goldstein), poet
Isidore Isou (1925-2007) de Boris Marian
Jean-Isidore Goldstein, cunoscut sub numele de Isidore Isou, s-a născut la Botoşani, la 31 ianuarie 1925. Tatăl său a fost proprietar de restaurante în acest oraş şi la Bucureşti, fiul fiind predipus la aventură şi nu la o viaţă "burgheză". La vârsta de 15 ani "îşi ia tălpăşiţa", este lucrător la o fabrică de textile, la o drogherie, la o tipografie, este ajutor de contabil, apoi se asociază cu nişte spărgători, prada sa fiind Cercetări logice de Husserl şi Tel Quel de Valéry (cf. propriilor mărturisiri, dacă nu sunt fabulaţii). La izbucnirea războiului ia contact cu o organizaţie sionistă, se apropie de I. Ludo, devine redactor la revista semiclandestină "Palestina", începe să scrie poezie, teatru, un roman. Serge Moscovici, tatăl actualului reprezentant al Uniunii Europene, el însuşi o somitate în psihologie, îşi aminteşte că Isidore Isou a fost arestat de legionari în ianuarie 1941, fapt confirmat şi de autobiografia lui, că în timpul războiului a făcut muncă obligatorie pentru armată. în 1944 încearcă fără succes să obţină o viză pentru Franţa, este refuzat, editează împreună cu acelaşi prieten, Serge Moscovici, o revistă pe care PCR o desfiinţează. E prima sa încercare de a introduce "lettrismul" în literatură, o continuare a DADA-ismului (plus experienţa lui Apollinaire). în 1945 colaborează cu A.L. Zissu, scrie la gazeta sionistă "Mântuirea", iar în luna august a aceluiaşi an părăseşte definitiv România. Se opreşte în Italia, îl cunoaşte pe Ungaretti, care îi dă o scrisoare de recomandare către Jean Paulhan, viitor academician francez, astfel că ajunge în mult-visatul Paris. La acea vreme, Isou citea curent în franceză, engleză, idiş şi rusă, dar cultura franceză îl atrăgea cel mai mult. Venise la Paris cu idei ciudate: se doreşte un Mesia, îl laudă pe Stalin, visează să obţină Premiul Nobel, dar se apleacă mai serios asupra iniţiativei de a crea "lettrismul", pornind de la o lectură a lui Hermann Keyserling (care în fond nu avea nimic comun cu "revoluţia literară" propusă de Isou). Fără să cunoaştem în ce măsură a avut contact cu Cabala, am putea presupune că ideile despre valoarea sonoră şi semnificaţia literelor ar putea proveni din textele cabaliştilor. îşi expune programul la Teatrul "Vieux Colombier" din Paris, cu ocazia unui spectacol după o piesă din Tristan Tzara, în 1946. Iniţiativa este susţinută de Maurice Nadeau şi Jean Paulhan, lettrismul fiind o propunere de a revoluţiona toate artele. Alfabetul grec şi cifrele iau locul cuvintelor, literele latine fiind şi ele acceptate în "codificarea" exprimării artistice. Este editat un dicţionar şi se înfiinţează o editură cu o librărie pentru literatura lettristă. Un neaşteptat sprijin vine din partea lui Giacometti. Pentru a se susţine material, Isou scrie romane pornografice. Pentru La Mecanique de Femmes este pus sub acuzare şi condamnat la o substanţială amendă. Jean Cocteau şi Raymond Queneau îi iau apărarea. Romanul Adorable Roumanie, apărut în 1954, este inspirat de amintirile scriitorului din Botoşani şi Bucureşti. în acelaşi an i se pune în scenă o piesă de factură DADA-istă, Marşul jonglerilor. Evoluează spre "afonism" şi "alettrism", se consideră pe plan politic un reformator al marxismului, susţinînd că tineretul are menirea de a aduce dreptatea socială în locul "proletariatului pervertit". Este anticomunist, protestează în 1972, la înmormântarea lui Tzara împotriva monopolizării faimei poetului de către stânga comunistă, dar totodată se apropie de "maoişti", participă la mişcările studenţeşti din 1968. în 1976 depune la Biblioteca Naţională din Paris un tom de 5500 pagini cuprinzând un arbore genealogic al creatorilor de geniu din cultura universală ("La Creatique ou la novatique"). în 1951 obţinuse un premiu la Cannes pentru un film realizat cu Barrault, Cendrars, Cocteau ş.a., iar în 1976 i se organizează o expoziţie cu lucrările sale plastice. O bibliografie impresionantă însoţeşte viaţa acestui neliniştit artist, despre care a scris la noi, mai atent, Florin Manolescu, iar Georges Astalos l-a inclus în antologia Heritage lyrique (Ed. Societăţii Române de Radiodifuziune, 2002). Este uşor a spune că Isou e nebun, dar mulţi artişti prestigioşi din Franţa şi din alte ţări au ştiut să descifreze mesajele puţin înţelesului Isidore Isou, frate bun cu Isidore Ducasse, conte de Lautréamont, mult mai "crud" decât poetul originar din Botoşani.
|
Dominic Stanca, poet și prozator român
Biografie Dominic Stanca
Dominic Stanca (n. 31 ianuarie 1926, Cluj -d. 26 iulie 1976) a fost un poet, dramaturg şi actor român.
Este fiul medicului Dominic Stanca şi al Corneliei, născută Vlad.
Urmează clasele primare între anii 1932 - 1936, apoi cursurile Şcolii Normale de Învăţători din Cluj. În 1936, tatăl său transmite Editurii ziarului "Patria" un caiet al său de compoziţii, poezii, caricaturi şi desene, intitulat "Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă", foarte bine primit de critică.
Între anii 1936 - 1940, urmează primele clase de liceu la Seminarul Pedagogic al Universităţii din Cluj. Continuă ultimile clase de liceu la Liceul "Aurel Vlaicu" din Orăştie (1940 - 1944), unde familia sa se refugiase, după Dictatul de la Viena.
Din 1941, datează parodia, în 6 tablouri "Suferinţele tânărului Faust", scrisă la Orăştie. Impresionat de realităţile războiului, scrie ciclul de poeme "Ceruri arse" (1942 - 1945). Debut literar cu poezia "Crengi" în "Revista Fundaţiilor Regale" (1944). La insistenţele familiei se înscrie la Facultatea de Medicină a Universităţii "Regele Ferdinand I" Cluj (Sibiu) la care renunţă însă curând. Între 1944 - 1946, se ataşează grupării "Cercului literar" de la Sibiu. Se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii din Cluj (1944). Din anul 1945, începe să scrie ciclul "Nunţile de la Romos", care vor fi tipărite în volumul "Strada care urcă la cer" (1997). Între 1946 - 1949, urmează cursurile Academiei de Muzică şi Artă Dramatică din Cluj, specialitatea dramă - comedie.
După terminarea facultăţii este angajat la Teatrul Naţional din Cluj (1848 - 1952), unde joacă alături de mari actori ca: Marietta Sadova, Ion Tâlvan, Dorina Ghibu. Primul său rol ca actor este în piesa "Frederic Chopin" a lui Ştefan Horea, după care urmează alte roluri în piese de Mihai Davidoglu, I.L. Caragiale, Maxim Gorki, etc. Între 1952 - 1953, evoluează ca actor la Teatrul din Reşiţa. Revine la Cluj în 1953, la Teatrul Naţional, unde rămâne până în 1954, când Marietta Sadova îl aduce, prin transfer, la Teatrul "Constantin Nottara" din Bucureşti. În acelaşi an, se căsătoreşte cu Sorana-Iosefina-Caterina Plăcinteanu (în teatru Sorana Coroamă), inginer chimist şi regizor de teatru. Debutează editorial cu volumul "Roata cu şapte spiţe" la ESPLA (1957).
Roluri
Horatio din Hamlet, de William Shakespeare,
Busto din Steaua Seviliei, de Lope de Vega,
Ferdinand din Intrigă şi iubire, de Friedrich Schiller,
Chiriac din O noapte furtunoasă, de Ion Luca Caragiale.
Scrieri
Roata cu şapte spiţe (povestiri), Editura ESPLA, 1957
Pentr-un hoţ de împărat volumul anterior, adăugit cu un ciclu de povestiri despre Avram Iancu, 1968
Hurmuzul jupîniţei, 1968
O sălbatică floare, 1976
Balade, 1971
Itinerar dacic, 1972
Strada care urcă la cer (balade), 1977
Timp scufundat (ediţie îngrijită de Sorana Coroamă Stanca şi Mariana Vartic), Editura Eminescu, 1981
Un ceas de hârtie (versuri, traduceri, jurnal ediţie îngrijită de Sorana CoroamăStanca), 1984.
Biografie Dominic Stanca
Dominic Stanca (n. 31 ianuarie 1926, Cluj -d. 26 iulie 1976) a fost un poet, dramaturg şi actor român.
Este fiul medicului Dominic Stanca şi al Corneliei, născută Vlad.
Urmează clasele primare între anii 1932 - 1936, apoi cursurile Şcolii Normale de Învăţători din Cluj. În 1936, tatăl său transmite Editurii ziarului "Patria" un caiet al său de compoziţii, poezii, caricaturi şi desene, intitulat "Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă", foarte bine primit de critică.
Între anii 1936 - 1940, urmează primele clase de liceu la Seminarul Pedagogic al Universităţii din Cluj. Continuă ultimile clase de liceu la Liceul "Aurel Vlaicu" din Orăştie (1940 - 1944), unde familia sa se refugiase, după Dictatul de la Viena.
Din 1941, datează parodia, în 6 tablouri "Suferinţele tânărului Faust", scrisă la Orăştie. Impresionat de realităţile războiului, scrie ciclul de poeme "Ceruri arse" (1942 - 1945). Debut literar cu poezia "Crengi" în "Revista Fundaţiilor Regale" (1944). La insistenţele familiei se înscrie la Facultatea de Medicină a Universităţii "Regele Ferdinand I" Cluj (Sibiu) la care renunţă însă curând. Între 1944 - 1946, se ataşează grupării "Cercului literar" de la Sibiu. Se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii din Cluj (1944). Din anul 1945, începe să scrie ciclul "Nunţile de la Romos", care vor fi tipărite în volumul "Strada care urcă la cer" (1997). Între 1946 - 1949, urmează cursurile Academiei de Muzică şi Artă Dramatică din Cluj, specialitatea dramă - comedie.
După terminarea facultăţii este angajat la Teatrul Naţional din Cluj (1848 - 1952), unde joacă alături de mari actori ca: Marietta Sadova, Ion Tâlvan, Dorina Ghibu. Primul său rol ca actor este în piesa "Frederic Chopin" a lui Ştefan Horea, după care urmează alte roluri în piese de Mihai Davidoglu, I.L. Caragiale, Maxim Gorki, etc. Între 1952 - 1953, evoluează ca actor la Teatrul din Reşiţa. Revine la Cluj în 1953, la Teatrul Naţional, unde rămâne până în 1954, când Marietta Sadova îl aduce, prin transfer, la Teatrul "Constantin Nottara" din Bucureşti. În acelaşi an, se căsătoreşte cu Sorana-Iosefina-Caterina Plăcinteanu (în teatru Sorana Coroamă), inginer chimist şi regizor de teatru. Debutează editorial cu volumul "Roata cu şapte spiţe" la ESPLA (1957).
Roluri
Horatio din Hamlet, de William Shakespeare,
Busto din Steaua Seviliei, de Lope de Vega,
Ferdinand din Intrigă şi iubire, de Friedrich Schiller,
Chiriac din O noapte furtunoasă, de Ion Luca Caragiale.
Scrieri
Roata cu şapte spiţe (povestiri), Editura ESPLA, 1957
Pentr-un hoţ de împărat volumul anterior, adăugit cu un ciclu de povestiri despre Avram Iancu, 1968
Hurmuzul jupîniţei, 1968
O sălbatică floare, 1976
Balade, 1971
Itinerar dacic, 1972
Strada care urcă la cer (balade), 1977
Timp scufundat (ediţie îngrijită de Sorana Coroamă Stanca şi Mariana Vartic), Editura Eminescu, 1981
Un ceas de hârtie (versuri, traduceri, jurnal ediţie îngrijită de Sorana CoroamăStanca), 1984.
Sifonarul
Ce polifonie în căruciorul său mic!
În lacra lui verde cu păuni şi cu stele.
În laboratorul său portativ
pe care-l trăgea singur, ca un căluţ costeliv,
cling-clang sau cling-cling... obsesiv pe pavele.
În lacra lui verde cu păuni şi cu stele.
În laboratorul său portativ
pe care-l trăgea singur, ca un căluţ costeliv,
cling-clang sau cling-cling... obsesiv pe pavele.
Cling-clang armonios cu sticlele pline
pe panta pieptişă, dantelată a străzii,
cling-cling zgomotos cu sticlele goale
dansând dezaxate între şipcile lăzii.
pe panta pieptişă, dantelată a străzii,
cling-cling zgomotos cu sticlele goale
dansând dezaxate între şipcile lăzii.
Şi ieri ca şi azi şi azi ca şi mâine -
cling-clang la deal, cling-cling la vale -
trecea sifonarul cu sticlele pline,
trecea sifonarul ca sticlele goale.
cling-clang la deal, cling-cling la vale -
trecea sifonarul cu sticlele pline,
trecea sifonarul ca sticlele goale.
Mircea Micu, poet, prozator și dramaturg român
Biografie Mircea Micu
Micu Mircea s-a născut la 31 ianuarie 1937 în comuna Vârşand, judeţul Arad, pe graniţa cu Ungaria. Tatăl a fost ofiţer de Jandarmi, mort în timpul războiului, mama casnică. A copilărit şi şi-a făcut şcoala primară în satul vecin, Grăniceri, la un unchi al său după mamă. Având în familie doi intelectuali, crescuţi în spiritul Şcolii Ardelene, beneficiază de lecturi literare so-lide. În 1950, se mută la Arad, urmează un an cursu-rile Liceului Moise Nicoară, după care se înscrie la Şcoala Pedagogică de Învăţători. După absolvire, frecventează cursurile Facultăţii de Filologie, vreme de trei ani. Se angajează în învăţământ, la Şiria (satul lui Slavici), predând ca profesor su-plinitor. Îşi dă definitivatul în Surdo-pedagogie. Ocupă, rând pe rând, postul de redactor la Staţia locală de radio, redactor la ziarul local din Arad.
În 1965, vine în Bucureşti şi este angajat la Uniunea Scriitorilor, unde a ocupat diverse funcţii administrative, până în 1989. A lucrat şi la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, editând o serie de almanahuri literare. Este membru al Uniunii Scriitorilor din anul 1970. După 1989, conduce revista săptămânală Viaţa Capitalei, apoi este inspector-şef la Direcţia de cultură a Capitalei şi, din 1992, director al cotidianului Cronica Română. Debutează în 1968 cu volumul Nopţile risipitorului, după care publică alte cărţi de poezie Teama de oglinzi (1970), Vânătoare de seară (1971), Murind pentru prima oară (1972), Poeme pentru mama (1973), Cu inima în palmă (1974). Este şi autor al mai multor volume de parodii: Dracul verde, Parodii de la A la Z, Cetiţi-le ziua, fiind considerat printre cei mai buni parodişti, alături de Topârceanu şi Marin Sorescu.
A scris şi numeroase cărţi de proză, iar cu romanul Patima, apărut în 1972, se afirmă ca un pozator redutabil în buna tradiţie a Şcolii ardelene, fiind comparat cu Slavici, Agârbiceanu, Titus Popovici. Criticul Nicolae Manolescu îi consacră o cronică laudativă, romanul fiind apreciat drept cea mai bună carte de proză a anului. Volumul doi al romanului apare în 1975, împreună cu primul său titlu Semnul şarpelui. Alte cărţi de proză: Secretul doamnei de zăpadă (1976), Singur în Mongolia (1989), precum şi seria de Întâmplări cu scriitori, trei volume, un fel de istorie literară, amuzantă, ai căror eroi sunt scriitori din epocă. Eseuri şi portrete, profiluri, sunt prezente în volumul Miere şi fum (1989). După romanul Patima, regizorul Mircea Veroiu a ecranizat un film Semnul şarpelui. În 1978, debutează în dramaturgie cu piesa Avram Iancu, pusă în scenă la Teatrul Naţional din Cluj.
După revoluţie, Mircea Micu publică mai rar şi este prezent în presa scrisă cu numeroase articole şi eseuri pe care nu le-a reunit într-un volum. Dintre volumele apărute după anii 90, amintim Viaţa în pijama (1999), Singur în Mongolia (1991) proză Poeme pentru mama (2000), Ascuns în lacrimă (2002), ambele de poezie, şi un original Dicţionar sentimental de poezie, volumul I, apărut în 2002, care conţine o altă serie de portrete. Este autorul mai multor scenarii radiofonice, iar pentru cărţile de poezie, proză şi dramaturgie a fost laureat cu Premii ale Uniunii Scriitorilor. Este laureat al Premiului de excelenţă al Academiei Române. A tradus din lirica universală şi a colaborat constant la aproape toate revistele literare ale vremii. La revista Luceafărul, spre exemplu, a avut o rubrică intitulată Rememorări, pe care a susţinut-o până în 1989, vreme de 20 de ani. Romanul Patima a fost tradus în limbile poloneză şi rusă. În anul 2003, apare cartea de rememorări literare Întâmplări vesele cu scriitori trişti, o radiografie amuzantă, dar şi plină de veridicitate despre viaţa scriitorilor din deceniul şapte şi opt. Despre Mircea Micu s-a scris mult. Critici ca Mihai Ungheanu, Marian Popa, Nicolae Manolescu, Cornel Ungureanu, Laurenţiu Ulici l-au apreciat drept un scriitor complet, în sensul că a practicat toate genurile literare cu succes.
Volumele sale, tipărite înainte de revoluţie, precum şi cele de după, au cunoscut o largă audienţă în rândul cititorilor, apărând într-un tiraj de peste un million de exemplare.
În ultimii ani, Mircea Micu a colaborat şi la posturile de televiziune, rea-lizând emisiunile Cafeneaua literară şi Ateneul artelor.
Premii literare:
Poezie: Poeme pentru mama Asociaţia Scriitorilor Bucureşti, 1979;
Proză: Romanul Patima Asociaţia Scrii-torilor Bucureşti, 1980;
Teatru: Avram Iancu Asociaţia Scriitori-lor Bucureşti, 1978;
Premiul Naţional al Ministerului Culturii şi Cultelor, 2003.
Micu Mircea s-a născut la 31 ianuarie 1937 în comuna Vârşand, judeţul Arad, pe graniţa cu Ungaria. Tatăl a fost ofiţer de Jandarmi, mort în timpul războiului, mama casnică. A copilărit şi şi-a făcut şcoala primară în satul vecin, Grăniceri, la un unchi al său după mamă. Având în familie doi intelectuali, crescuţi în spiritul Şcolii Ardelene, beneficiază de lecturi literare so-lide. În 1950, se mută la Arad, urmează un an cursu-rile Liceului Moise Nicoară, după care se înscrie la Şcoala Pedagogică de Învăţători. După absolvire, frecventează cursurile Facultăţii de Filologie, vreme de trei ani. Se angajează în învăţământ, la Şiria (satul lui Slavici), predând ca profesor su-plinitor. Îşi dă definitivatul în Surdo-pedagogie. Ocupă, rând pe rând, postul de redactor la Staţia locală de radio, redactor la ziarul local din Arad.
În 1965, vine în Bucureşti şi este angajat la Uniunea Scriitorilor, unde a ocupat diverse funcţii administrative, până în 1989. A lucrat şi la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, editând o serie de almanahuri literare. Este membru al Uniunii Scriitorilor din anul 1970. După 1989, conduce revista săptămânală Viaţa Capitalei, apoi este inspector-şef la Direcţia de cultură a Capitalei şi, din 1992, director al cotidianului Cronica Română. Debutează în 1968 cu volumul Nopţile risipitorului, după care publică alte cărţi de poezie Teama de oglinzi (1970), Vânătoare de seară (1971), Murind pentru prima oară (1972), Poeme pentru mama (1973), Cu inima în palmă (1974). Este şi autor al mai multor volume de parodii: Dracul verde, Parodii de la A la Z, Cetiţi-le ziua, fiind considerat printre cei mai buni parodişti, alături de Topârceanu şi Marin Sorescu.
A scris şi numeroase cărţi de proză, iar cu romanul Patima, apărut în 1972, se afirmă ca un pozator redutabil în buna tradiţie a Şcolii ardelene, fiind comparat cu Slavici, Agârbiceanu, Titus Popovici. Criticul Nicolae Manolescu îi consacră o cronică laudativă, romanul fiind apreciat drept cea mai bună carte de proză a anului. Volumul doi al romanului apare în 1975, împreună cu primul său titlu Semnul şarpelui. Alte cărţi de proză: Secretul doamnei de zăpadă (1976), Singur în Mongolia (1989), precum şi seria de Întâmplări cu scriitori, trei volume, un fel de istorie literară, amuzantă, ai căror eroi sunt scriitori din epocă. Eseuri şi portrete, profiluri, sunt prezente în volumul Miere şi fum (1989). După romanul Patima, regizorul Mircea Veroiu a ecranizat un film Semnul şarpelui. În 1978, debutează în dramaturgie cu piesa Avram Iancu, pusă în scenă la Teatrul Naţional din Cluj.
După revoluţie, Mircea Micu publică mai rar şi este prezent în presa scrisă cu numeroase articole şi eseuri pe care nu le-a reunit într-un volum. Dintre volumele apărute după anii 90, amintim Viaţa în pijama (1999), Singur în Mongolia (1991) proză Poeme pentru mama (2000), Ascuns în lacrimă (2002), ambele de poezie, şi un original Dicţionar sentimental de poezie, volumul I, apărut în 2002, care conţine o altă serie de portrete. Este autorul mai multor scenarii radiofonice, iar pentru cărţile de poezie, proză şi dramaturgie a fost laureat cu Premii ale Uniunii Scriitorilor. Este laureat al Premiului de excelenţă al Academiei Române. A tradus din lirica universală şi a colaborat constant la aproape toate revistele literare ale vremii. La revista Luceafărul, spre exemplu, a avut o rubrică intitulată Rememorări, pe care a susţinut-o până în 1989, vreme de 20 de ani. Romanul Patima a fost tradus în limbile poloneză şi rusă. În anul 2003, apare cartea de rememorări literare Întâmplări vesele cu scriitori trişti, o radiografie amuzantă, dar şi plină de veridicitate despre viaţa scriitorilor din deceniul şapte şi opt. Despre Mircea Micu s-a scris mult. Critici ca Mihai Ungheanu, Marian Popa, Nicolae Manolescu, Cornel Ungureanu, Laurenţiu Ulici l-au apreciat drept un scriitor complet, în sensul că a practicat toate genurile literare cu succes.
Volumele sale, tipărite înainte de revoluţie, precum şi cele de după, au cunoscut o largă audienţă în rândul cititorilor, apărând într-un tiraj de peste un million de exemplare.
În ultimii ani, Mircea Micu a colaborat şi la posturile de televiziune, rea-lizând emisiunile Cafeneaua literară şi Ateneul artelor.
Premii literare:
Poezie: Poeme pentru mama Asociaţia Scriitorilor Bucureşti, 1979;
Proză: Romanul Patima Asociaţia Scrii-torilor Bucureşti, 1980;
Teatru: Avram Iancu Asociaţia Scriitori-lor Bucureşti, 1978;
Premiul Naţional al Ministerului Culturii şi Cultelor, 2003.
De iarna
Un colind de iarna , departat si vechi
Imi rasuna astazi iarasi in urechi.
Un colind de taina astazi am sa cant,
A cazut zapada, nu mai am cuvant.
Misuna sub srasini matele la usi
Scuturandu-si moale labele de plus.
Si incearca vantul muzici prin gradini
Leganand toti macii de cristala plini.
Am sa-ti cant colindul din pruncii ramas
Si nu mai am vorbe si nu mai am glas
Si aud cum brazii rad sunand din crengi
Cand le cad pe crestet stelele intregi.
Scade iute luna, stelele se duc
Stau cantand in noapte singur ca un cuc.
Un colind de iarna departat si drag
Mama de zapada am sa-ti cant in prag.
Un colind de taina, tremurat si sfant
Mama de zapada mama de pamant...
Alexandru Popescu-Negură, poet
Biografie
Alexandru Popescu-Negură (21 martie 1893, Râmnicu Sărat, judeţul Buzău - 30 ianuarie 1974, Bucureşti) este un poet şi gazetar. Este fiul Mariei şi al lui Constantin Popescu, „proprietar podgorean". Urmează şcoala primară şi liceul la Râmnicu Sărat. În 1912, starea familiei nefiind tocmai prosperă, se angajează funcţionar la CFR. Încorporat în toamna anului 1914, participă la luptele de pe front până în primăvara lui 1917, când este trimis la Şcoala de Geniu din Huşi, unde îl are coleg pe Dan Barbilian (poetul Ion Barbu). Demobilizat la sfârşitul războiului, intră, cu sprijinul fostului său profesor de română, Dumitru Mazilu, ca reporter la ziarul „Dacia" din Bucureşti, unde şi debutează în 1920, adoptând pseudonimul Al. Negură.
În iarna lui 1921 se mută la Arad, e din nou funcţionar la CFR, dar nu abandonează activitatea de gazetar, fiind corespondent la ziarele „Universul", „Lupta" şi mai târziu la „Adevărul", „Dimineaţa" şi „România". În septembrie 1921, împreună cu Ioan Jivi-Bănăţeanu şi Aurel Cosma, scoate la Arad revista satirică „Urzica", iar în primăvara lui 1922 participă, cu un grup de intelectuali, între care Aron Cotruş şi Constantin Savu, la fondarea ziarului „Solidaritatea". Tot în 1922, alături de Aron Cotruş, Al. T. Stamatiad, Tiberiu Vuia, Romul Ladea, Gh. Groza şi alţii, ia parte la întemeierea unui cenaclu literar pe care îl va frecventa şi Cincinat Pavelescu. Gazetar fervent şi animator cultural din vocaţie, Popescu-Negură a susţinut revista „Hotarul" pe toată durata editării acesteia (1933-1940). După 1944 a activat în cadrul cenaclului „Al. Sahia" şi a condus filiala din Arad a Uniunii Scriitorilor, până la mutarea ei la Timişoara.
Primele poezii îi sunt publicate în „Flacăra" (1923), iar placheta Sărmanul pescar iese de sub tipar în 1926. Colaborează cu articole, recenzii, reportaje, cronici culturale, poezii şi epigrame la „Universul literar", „Rampa", „Salonul literar", „Duh", „învierea", „Piatră de hotar", „Ştirea", „Renaşterea română", „înainte", „Bravo", „Luceafărul", „Banatul", „Vremea", „Transilvania", „România de Vest", „Familia", „Cele trei Crişuri", „Cuvântul liber", „Viaţa socială" etc. A mai semnat PAN, Mefisto şi Alyk.
În spirit „realist", versurile primului volum al lui Popescu-Negură exaltă „poezia profesiunilor", abia următorul, Fulgi (1927), aducând o rezonanţă lirică mai autentică, aceea a simbolismului provincial, nutrită de amintirea adolescenţei. Parodii adevărate (1930) constituie o replică minoră la versurile selectate spre a fi trecute în registru parodic. Rod al marginaliilor versificate este şi culegerea de epigrame Răutăţi mici pentru oameni mari (1932).
Pe urmele lui Octavian Goga şi Aron Cotruş se situează volumul Ardealul (1941), poezie a revoltei anonime sau evocând figuri exemplare (Horea, Iancu). De aici încolo, versul intră într-o criză a mijloacelor, ultima carte, Ecoul tăcerii (1972), reluând unele piese din plachetele anterioare, adăugând puţine şi nesemnificative texte din periodice. Privită în ansamblu, poezia lui Popescu-Negură apare ca o sumă de căutări ale sunetului propriu, în varii direcţii, adesea divergente, şi cu înrâuriri marcate: simbolismul retoric, de atmosferă provincială, cu rezonanţe din romanţele lui Ion Minulescu, cu tristeţea estetizată a acestuia. E un simbolism „trădat" în poezii cu tipar popular, palide, cu lexic neutru şi frazare stângace, ca înArdealul.
Într-o arhitectonică mai fermă şi întrucâtva mai plină de sugestie lirică sunt versurile „constructiviste" din primul volum,Sărmanul pescar, respirând o anume vigoare a imaginilor, a gesturilor, a limbajului, amintind pe Leon Feraru, care cânta furia ciocanelor dintr-o fierărie. Popescu-Negură exaltă un supraom valah şi captează în violenţa contrastelor un duh al revoltei: „Cum zidul creşte parcă smuls din ei...", zidarii „ard de setea de a sfârteca / Văzduhul rezemat pe fund de zări, [...] Şi-a semăna, cu braţul lor gigantic, / Pe sânu-i alb, negritele oraşe!". Poetul cântă impulsurile titanice, într-un univers lipsit de orizont metafizic, în care omul se autoglorifică în „dezolare". Cu toate influenţele ortodoxiste, devenite poncifuri, şi dincolo de ideologia subiacentă, aici subzistă câteva imagini viabile.
Opera
• Sărmanul pescar, Arad, 1926;
• Fulgi, Arad, 1927;
• Parodii adevărate, Arad, 1930;
• Răutăţi mici pentru oameni mari, Bucureşti, 1932;
• Ardealul, Arad, 1941;
• Ecoul tăcerii, Bucureşti, 1972.
Valeriu Bucuroiu, poet
Biografie
Valeriu Bucuroiu (17 iunie 1934, Cărpiniştea, judeţul Buzău - 31 ianuarie 1980, Bucureşti) - poet. Este fiul Elenei şi al lui Filip Bucuroiu, ţărani.
După absolvirea Facultăţii de Filologie-Pedagogie a Universităţii din Bucureşti (1957), a fost profesor de liceu în Bucureşti. Între 1968 şi 1971 este vicepreşedinte al Comitetului pentru Cultură şi Artă al municipiului Bucureşti, iar între 1971 şi 1980, activist la Comitetul Central al Partidului Comunist Român. A colaborat la „România literară”, „Steaua”, „Luceafărul”, „Orizont”, „Viaţa românească”, „Familia” şi „Săptămâna”. Debutează ca poet în anul 1969, în „România literară”. Debutul editorial are loc cu volumul de epigrame Floreta de argint, apărut în 1973.
Dacă primele volume, Floreta de argint şi Ascensor pentru cuvinte (1975), îl recomandă pe Bucuroiu drept un poet epigramatic din categoria ironiştilor de rafinată tradiţie (Cincinat Pavelescu şi Al. O. Teodoreanu), alte apariţii editoriale, ca Dimineaţa apelor (1976), O fiinţă (1977) şi Centurile de siguranţă (1979), adaugă o dimensiune nouă versurilor lui, transcriind o gamă mai largă de trăiri. Linia ironică nu e nicăieri abandonată, afirmându-se ca o constantă, iar lirica se grupează în jurul câtorva linii de forţă tematice şi stilistice. Autorul cultivă o poezie cu o structură clară, limpede, adoptând adesea o exprimare voit prozaică.
Crezul său, enunţat în volumul Dimineaţa apelor, afirmă că esenţa poeziei constă în conştiinţa definitivului: „îmi place culoarea definitivă, mă doare tot ce-i străveziu / Nu ştiu să-mi acopăr ochii şi nici nu vreau să ştiu”. Refuzând poetica vagului şi a imprecisului, Bucuroiu ezită între o lirică gnomică, grea de sensuri, şi căutarea unei „mitologii” a naturalului, în măsura în care natura înseamnă un îndemn la existenţă. Deschiderea spre lume, spre claritatea şi rigoarea minţii reprezintă „imperativele unui lirism care nu-şi mai caută fiinţa în introspecţie şi mister, ci în sentimentul exultant al existenţei” (Petru Poantă). Spirit cumpătat şi reflexiv („iar gândul drept nu zboară, el se cerne”), poetul exaltă aforistic energiile puse în slujba umanităţii.
Liricii senine, echilibrate şi optimiste din primele volume, Centurile de siguranţă îi adaugă zona mai gravă a reflexivităţii. Neliniştita căutare a unor certitudini duce spre o mai puţin senină viaţă lăuntrică: „Mă doare ora ce se-arată / Şi timpul ce aleargă-n mine, / Mă doare-a trupului / erată / Când cerul se roteşte / Pe galbenele-i şine”. O tonalitate nouă îşi face loc aici; versul limpede, aforistic adesea, capătă pe alocuri accente melancolice, tulburătoare, grave, dând seamă că poetul îşi lărgeşte problematica, dobândind altă percepţie a profunzimii.
Volumul Zidit în fereastră (1984), carte postumă, aparţine unor registre multiple. Tonul sobru, justiţiar se întreţese cu ironia amară. Poetul tratează în răspăr teme consacrate ale poeticii tradiţionale: „Crizantema îşi susţine teza de doctorat. / Subiectul: zăpada clorofilei. / Soarele - prezent în comisie. / Exigent. /încordat. / Aici nu există sentimentul / coborâtor / al / milei. / Aleargă printre nori / catapeteasma zilei.” Alte poezii surprind expansiuni ale eului, în dorinţa de autodefinire.
Opera literară
· Floreta de argint, prefaţă de Nichita Stănescu, Bucureşti, 1973;
· Ascensor pentru cuvinte, Bucureşti, 1975;
· Dimineaţa apelor, Bucureşti, 1976;
· O fiinţă, Bucureşti, 1977;
· Centurile de siguranţă, Bucureşti, 1979;
· Zidit în fereastră, Bucureşti, 1984.
Traduceri
· V.A. Slepţov, Vremuri grele, Bucureşti, 1974;
· R.I. Rojdestvenski, Poeme, prefaţă de Mircea Iorgulescu, Bucureşti, 1970;
· Osip Mandelştam, Silentium, prefaţă de Romul Munteanu, Bucureşti, 1980; Versuri, Bucureşti, 1984; Tristia, Bucureşti, 1994 (în colaborare cu Puiu Brăileanu).
Unui poet cu înclinaţii bahice, care se află la primul său volum
Bun cititor în grade, te vrei nemuritor,
Pândind celebritatea cu strofe-ntr-un picior;
Slujeşti cu pietate coniacul cel mai tare
Iar el ţi-aduce-n pagini doar stele... căzătoare!
Pândind celebritatea cu strofe-ntr-un picior;
Slujeşti cu pietate coniacul cel mai tare
Iar el ţi-aduce-n pagini doar stele... căzătoare!
Lui Toma George Maiorescu, pentru volumul de versuri Timp răstignit
Vorbind de Timpul răstignit
Tu Toma, la ce ai gândit?
La truda ta, de autor,
Sau... la sărmanul cititor?
Tu Toma, la ce ai gândit?
La truda ta, de autor,
Sau... la sărmanul cititor?
Unui poet ermetic care face mult caz de muzicalitatea versurilor sale
Ai prins a intona printre octave
Şi versuri dolofane, şi versuri mai şiştave,
Şi-n cheia portativelor visării
Tu n-ai trecut de semnele-ntrebării...
Şi versuri dolofane, şi versuri mai şiştave,
Şi-n cheia portativelor visării
Tu n-ai trecut de semnele-ntrebării...
Nicolae Fulga, poet, epigramist
La Parc se auzi cum că pădurea
E cârmuită oarecum aiurea,
Că pe augusta Leului retinăS-a instalat o pată de rutină.
Ştirea n-a rămas fără ecou,
Ci, pentru-a instala un spirit nou,
O linie mai dreaptă şi mai clară,
Pe Cârtiţă adjunct o instalară.
E cârmuită oarecum aiurea,
Că pe augusta Leului retinăS-a instalat o pată de rutină.
Ştirea n-a rămas fără ecou,
Ci, pentru-a instala un spirit nou,
O linie mai dreaptă şi mai clară,
Pe Cârtiţă adjunct o instalară.
Cei doi se aliară de minune,
Promiseră pădurii lucruri bune...
E drept, mai retezară din suişuri,
Mai stinseră ceva din luminişuri
Şi sărbători parcă erau mai dese
Şi şefii se pupau pe la succese...
Până-ntr-o zi, când scaunul cel mare
Se răsturnă aşa de brusc şi tare,
Că bietul Leu, şi neatent săracul
Se duse până-n văii de-a berbeleacul
Se mai târî cu gând să ias-afară,
Dar nu găsi nici propte şi nici scară,
Iar când anchetă fu să fieSub scaun s-a găsit o galerie.
Promiseră pădurii lucruri bune...
E drept, mai retezară din suişuri,
Mai stinseră ceva din luminişuri
Şi sărbători parcă erau mai dese
Şi şefii se pupau pe la succese...
Până-ntr-o zi, când scaunul cel mare
Se răsturnă aşa de brusc şi tare,
Că bietul Leu, şi neatent săracul
Se duse până-n văii de-a berbeleacul
Se mai târî cu gând să ias-afară,
Dar nu găsi nici propte şi nici scară,
Iar când anchetă fu să fieSub scaun s-a găsit o galerie.
Şi-ar fi zis Leul - regele "defunct"
"Aşa-i când ţi se pune o cârtiţă adjunct".
"Aşa-i când ţi se pune o cârtiţă adjunct".
Ion Pribeagu
Mare pacat ION PRIBEAGU
ION PRIBEAGU
TEATRU/FILM 31 Ianuarie
Biografie
Marin Moraru (n. 31 ianuarie 1937, București, România – d. 21 august 2016, București, România) a fost un actor român de teatru și film.
Marin Moraru s-a născut la data de 31 ianuarie 1937 în București și s-a stins din viață la 21 august 2016, la București (Spitalul Elias). A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale” în anul 1961, la clasa profesor Dina Cocea, având ca examen de diplomă rolul Agamiță Dandanache din piesa O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale.
După absolvirea facultății, a activat ca actor pe scenele de la Teatrul Tineretului (1961-1964), apoi la Teatrul de Comedie (1965-1968), la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra” (1968-1971) și la Teatrul Național „Ion Luca Caragiale” (1971-1974).
După o perioadă în care a predat în calitate de conferențiar universitar la I.A.T.C. București (1974-1980), s-a reîntors în anul 1980 la Teatrul Național „I.L. Caragiale”. Din anul 2002 a fost societar de onoare al Teatrului Național din București
Piese de teatru
· Pigulete plus cinci fete de C. Bratu
· Ocolul Pământului de P. Kohout
· Umbra de E. Swartz
· D'ale carnavalului de I.L. Caragiale
· "Transplantarea inimii necunoscute de A. Marodin
· Leonce și Lenav de G. Buchner
· Trei frați gemeni din Veneția de A. Mattiuzzi
· O noapte furtunoasă de I.L. Caragiale
· Saragosa
· Fundația de Valeho
· O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale
· Harap Alb de Radu Ițcuș
· Femeia îndărătnică de W. Shakespeare
· Piscina de la miezul nopții de Peter Karvas
Filmografie
· Un film cu o fată fermecătoare (1966)
· Maiorul și moartea (1967)
· Filip cel Bun (1974)
· Un zâmbet pentru mai târziu (1974)
· Elixirul tinereții (1975)
· Tufă de Veneția (1977)
· Concurs (1982)
· Faleze de nisip (1982)
· Cuibul de viespi (1986)
· Chirița în Iași (1987)
Cu Lucia Mureșan ("Secretul lui Bachus", "Miss Litoral").
Biografie
Lucia Mureșan (n. 31 ianuarie 1938, Cluj - d. 12 iulie 2010, Cluj) a fost o actriță română de teatru și film. A jucat și în producții de teatru televizat și radiofonic. A lecturat timp de mulți ani o parte din textele documentarelor prezentate în emisiunea Teleenciclopedia, difuzată de Televiziunea Română.
Actrița a fost descendenta unei familii de intelectuali români transilvăneni. A fost botezată de Ion Agârbiceanu, pe atunci protopopul greco-catolic al Clujului.
Lucia Mureșan a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București în 1958, la secția Arta actorului,[1] sub îndrumarea Irinei Răchițeanu.[2] A fost repartizată împreună cu întreaga promoție la Piatra Neamț.[3]
Teza de doctorat a Luciei Mureșan se intitulează Rolul cuvântului în realizarea imaginii scenice – orice glas ascultă glas
În 1958 a revenit la Cluj.[3] Aici și-a făcut debutul ca actriță în același an, interpretând la Teatrul Național din oraș rolul Domnica Radu din Secunda '58 de Dorel Dorian. Pe această scenă a mai jucat rolurile Ofelia din Hamlet de William Shakespeare și Ondine din piesa cu același nume de Jean Giraudoux. În 1965 intră în echipa Teatrului „Constantin Nottara” din București;[4] trupa de aici, alcătuită de către directorul Horia Lovinescu (pus în funcție cu doar un an în urmă[5]), îi mai cuprindea pe tinerii actori Anda Caropol, Emil Hossu, Gilda Marinescu și Alexandru Repan.[2]
Dintre montările de teatru în care a fost distribuită Lucia Mureșan, de un succes deosebit s-a bucurat comedia Micul infern de Mircea Ștefănescu, în regia lui Mihai Berechet. Spectacolul a fost prezentat în nouăsprezece stagiuni, însumând aproape șapte sute de reprezentații. Din distribuție mai făceau parte: George Alexandru, Ion Dichiseanu, Emilia Dobrin, Silvia Dumitrescu-Timică, Dorin Moga, Ștefan Radof și Ion Siminie.[6]
Cariera actriței a însumat peste o sută de spectacole de teatru și înregistrări de teatru radiofonic și de televiziune și în jur de cincisprezece producții cinematografice.[3] În film a jucat cu precădere roluri secundare.[2] Acestora se adaugă activitatea ca realizator de emisiuni radiofonice și televizate, domeniu în care a debutat în 1958;[1] în acest sens, sunt binecunoscute aparițiile Luciei Mureșan în emisiunea Teleenciclopedia, difuzată de postul public din România, unde actrița lectura texte ale documentarelor prezentate.
Și-a început activitatea didactică în 1963, susținând cursuri de Arta și tehnica vorbirii la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București. Continuă să predea în această instituție până în 1992, când se transferă la Universitatea Hyperion din București, unde prezintă cursuri de „Arta actorului”, „Vorbire scenică” și „Analiza procesului scenic”. Din 1996 până în 2002 activează în Universitatea Ecologică din București, care îi oferă în anul 1997 funcția de decan al Facultății de Arte.[1] În 2002, a devenit profesor și decan al Facultății de Teatru din Universitatea „Spiru Haret” din capitală
Actrița a fost căsătorită din 1960 cu fotograful Ion Miclea (1931–2000), cunoscut pentru obținerea unor importante premii internaționale, dar și pentru ocupația de fotograf personal al liderului politic comunist Nicolae Ceaușescu.[3][7]
A fost înmormântată în data de 14 iulie 2010 în Cimitirul Central din Cluj după ritualul greco-catolic
Spectacole de teatru
Teatrul Național din Cluj
Teatrul „Constantin Nottara“ din București
· Ultima cursă de Horia Lovinescu – Claudia
· Vino la pod, iubita mea! de Kiszely Gábor (2001) – Cordelia
Teatrul Național București „Ion Luca Caragiale“
Teatrul Național Radiofonic
· Electra (adaptare)
· George Enescu și prințesa iubită (adaptare)
· Micul infern de Mircea Ștefănescu
· Mihai Eminescu. Veronica Micle. Replici (2001) de Pușa Roth
· Prințul din adâncul pământului de Costin Tuchilă (adaptare)
Teatrul Național de Televiziune
· Troienele de Euripide (1967) – Corifeea
· Micul infern de Mircea Ștefănescu – Viorica Vernescu
Filmografie
· Figuranții (1987)
· A doua variantă (1987)
· Natures mortes" (2000, film de televiziune)
· Une place parmi les vivants (2003)
· Corps et âmes (2003, film de televiziune) – Madame Faussait
· Buricul pământului (2005) – doctorița
În regia lui Alexandru Tatos
Biografie
Alexandru Adrian Teodor Tatos[1] (n. 9 martie 1937, București, România – d. 31 ianuarie 1990, București, România) a fost un regizor și scenarist român.
Alexandru (Sandu) Tatos s-a născut pe 9 martie 1937, la București. A absolvit Secția de Regie Teatru a Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică "I.L. Caragiale" din București, în 1969, la clasa prof. Radu Penciulescu, asistent Mihai Dimiu.
În 1971 montează două piese de "commedia dell'arte", "Nebunia lui Pantalone" și „Farsa lui Pathelin”, pentru Televiziunea Română.
Începând din 1973, se alătură de colegul și prietenul său, regizorul de film Dan Pița, cu care filmează primele 6 episoade din serialul TV "Un August în Flăcări” (1974). Serialul de aventuri cu tentă politică și polițistă a cărui acțiune se desfășoară în contextul evenimentelor din august 1944, în 13 episoade, și este realizat de 4 regizori, cei doi fiind schimbati cu Radu Gabrea și Doru Năstase în urma unui conflict cu scenariștii Eugen Barbu și Nicolae Paul Mihail. Este primul serial TV realizat de TVR împreună cu Studiourile de la Buftea.
În paralel pune în scenă 5 piese, în diferite teatre din țară, până în 1976.
Debutează în cinematografie cu filmul "Mere roșii", în 1976, ajutat de prietenii săi, Dan Pița și Mircea Veroiu, care-l sfătuiesc cum să-și curețe și să-și finiseze opera.
Al doilea film, "Casa dintre Câmpuri" (1979), pe scenariul lui Corneliu Leu, cu participarea altui coleg de-al său, a regizorului de film Mircea Daneliuc, alături de actorii Mircea Diaconu și Tora Vasilescu, este un film pe care-l face mai mult presat de situația în care se afla, între grija de a-și asigura existența de zi cu zi, și frica, să nu-și piardă suportul studioului.
"Rătăcire" din anul 1978, atacă un subiect la ordinea zile: "mirajul vestului". Căsătoria unei tinere frumoase (Ioana Pavelescu), cu un partener străin pentru a părăsi țara, și conflictul cu realitatea întâlnită.
Cel mai bun film este considerat "Secvențe" din 1982, care se ocupă, în 3 episoade, cu viața unei echipe de filmare, în care regizorul este jucat de Alexandru Tatos însuși.
Filmul „Conrad Haas”, povestește despre inventatorul austriac cu același nume (n. 1509, Dornbach, azi cartier al Vienei - d. 1576, Sibiu), precursor al zborului cu racheta, care si-a imaginat, între 1529-55, la Sibiu, tehnica rachetei în trepte.
"Secretul Armei.. secrete" (1988), este un fel de "commedia dell'arte" cinematografică, un basm modern, în haine de comedie burlescă, în care poveștile se amestecă ingenios cu elemente din mitologia civilizației moderne: monitoare TV cu transmisii fotbalistice, muzică și gesticulație specifice universului disco-punk & pop-rock etc.
A reușit să facă 9 filme, dintre care ultimul, "Cine are dreptate?" (1990), pe un scenariu de Paul Everac, cu Oana Pellea, a avut premiera după moartea sa.
A ținut un jurnal, ceeace era f. periculos, la timpurile acelea, în care dezvăluie multe detalii din viața de zi cu zi, frica de a nu rata, șsi față de concurența colegilor, ("frustul minimalist" al lui Mircea Daneliuc, "oniricul" și "estetul" Dan Pița), lupta cu viața zilnică și cu singurătatea, dar și cu sistemul comunist, cu cenzura etc., publicat postum sub titlul "Pagini de Jurnal", 1994, Editura Albatros.
A murit la 31 ianuarie 1990, la București, la 53 de ani, la numai o lună după Revoluție, de abces pulmonar.
Regizor de Teatru TV
"Nebunia lui Pantalone" (TV, 1971), cu Mihai Pălădescu (Pantalone), Marin Moraru (Doctorul), Gheorghe Dinică (Brighella), Jean Lorin Florescu, Florian Pittiș, Dan Tufaru, Mariana Mihuț, Ileana Cernat...
Filmografie
Ca regizor
· Un August în flăcări (TV, 1974), Dan Pița și Alexandru Tatos (primele 6 episoade); Scenariul: Eugen Barbu și Nicolae Paul Mihail, cu Florin Piersic (Tiberiu Danacu / Armand Sachelarie), Liviu Ciulei (Ministrul de Interne, Ionescu Tismana), Sergiu Nicolaescu, Amza Pellea, Toma Caragiu (Șeful Siguranței, Mizdrache), Violeta Andrei (D-na Robescu), Ioana Bulcă, Mircea Diaconu, Valeria Seciu
· Mere roșii (1976), scenariu Ion Băieșu, cu Mircea Diaconu, Ion Cojar, Emilia Dobrin, Angela Stoenescu
· Casa dintre câmpuri (1979), scenariu Corneliu Leu, cu Mircea Daneliuc, Amza Pellea, Tora Vasilescu
· Întunecare (1985), după romanul omonim al scriitorului Cezar Petrescu, cu Dan Condurache, Florin Zamfirescu, Ioana Pavelescu
· Secretul armei secrete (1988), comedie muzicală, scenariu Alexandru Tatos, cu Mircea Diaconu, Victor Rebengiuc, Carmen Galin
Ca scenarist
· Secvențe (1982)
Ca actor
· Secvențe (1982)
În regia lui Cristian Munteanu
Biografie
Cristian Munteanu a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti în 1959. Regizor mai întâi la Teatrul din Piatra Neamţ, a fost angajat în 1962 la Radiodifuziunea Română, ca regizor artistic. După decembrie 1989, a devenit primul redactor-şef al Redacţiei Teatru, care fusese până atunci secţie a redacţiei emisiunilor culturale. Practic, Cristian Munteanu a pus bazele activităţii distincte a acestei redacţii în forma în care se desfăşoară ea astăzi. Cele patru decenii şi jumătate dedicate teatrului radiofonic înseamnă peste o mie de spectacole cu piese din toate epocile de creaţie, de la antici la contemporani, ilustrând toate speciile de teatru, de la cele consacrate la formule moderne, cum sunt documentarul teatral sau emisiunile scenarizate. În toate, amprenta stilistică a regizorului este inconfundabilă. Ea se traduce printr-un simţ aparte al construcţiei teatral-radiofonice, aspect esenţial în această formă de artă, care,
adresându-se unui singur simţ, auzul, recompune un univers întreg. A alege dintre spectacolele sale radiofonice, multe – înregistrări de referinţă intrate în Fonoteca de Aur, nu este o întreprindere lesnicioasă. Realizatorul programului a încercat însă ca prin această selecţie să ofere o imagine cât mai cuprinzătoare, alegând mari lucrări dramatice din epoci complet diferite, urmate de o dramatizare de succes; totodată spectacole diferite ca formulă şi care atestă complexitatea şi rafinamentul gândirii artistice a regizorului Cristian Munteanu. Luni noaptea veţi asculta Viaţa e vis de Calderón de la Barca, spectacol din 1976, avându-l în rolul lui Segismundo pe Alexandru Repan, alături de Fory Etterle, Lucia Mureşan, Melania Cârje, N. Luchian Botez. Capodopera scriitorului spaniol este tălmăcită încântător de Cristian Munteanu, care avea ştiinţa de a alcătui distribuţii excelente, punând în evidenţă cât se poate de convingător calităţile unui actor. De-a lungul timpului, a avut ocazia de a lucra cu mari actori ai scenei româneşti din generaţii diferite şi cred că multe dintre aceste înregistrări i-au marcat deopotrivă pe interpret şi pe regizor.
adresându-se unui singur simţ, auzul, recompune un univers întreg. A alege dintre spectacolele sale radiofonice, multe – înregistrări de referinţă intrate în Fonoteca de Aur, nu este o întreprindere lesnicioasă. Realizatorul programului a încercat însă ca prin această selecţie să ofere o imagine cât mai cuprinzătoare, alegând mari lucrări dramatice din epoci complet diferite, urmate de o dramatizare de succes; totodată spectacole diferite ca formulă şi care atestă complexitatea şi rafinamentul gândirii artistice a regizorului Cristian Munteanu. Luni noaptea veţi asculta Viaţa e vis de Calderón de la Barca, spectacol din 1976, avându-l în rolul lui Segismundo pe Alexandru Repan, alături de Fory Etterle, Lucia Mureşan, Melania Cârje, N. Luchian Botez. Capodopera scriitorului spaniol este tălmăcită încântător de Cristian Munteanu, care avea ştiinţa de a alcătui distribuţii excelente, punând în evidenţă cât se poate de convingător calităţile unui actor. De-a lungul timpului, a avut ocazia de a lucra cu mari actori ai scenei româneşti din generaţii diferite şi cred că multe dintre aceste înregistrări i-au marcat deopotrivă pe interpret şi pe regizor.
Anton Pavlovici Cehov - Trei Surori
Trei Surori- Anton Pavlovici Cehov - Teatru TV (1993):
Oltin Hurezeanu
Filmografie:
- (2018) Royal Hearts / Regatul inimii mele
- (2016) Hotel of the Damned - Prietenul lui Bogdan
- (2015) Box - Eduard
- (2015) Palatul pionierilor - Doctor
- (2015) Poveste de dragoste - Actor
- (2015) Tamara, Echelon / Tamara Echelon - Costică
- (2014) Dispăruții - Oltin
- (2013) Walking with the Enemy
- (2010) Liceenii, în 53 de ore și ceva - Ramirez
- (2008) Restul e tăcere - Candidat conservator
- (2008) Supraviețuitorul - Tânăr 1
SFATURI UTILE 31 Ianuarie
RECOMANDARE PENTRU CEI CE AU PROBLEME CU PĂRUL ȘI CU VEDEREA
Mulți oameni se confruntă cu probleme cum ar fi căderea părului dar şi cu probleme de vedere, însă norocul nostru este natura ce ne inconjoară întrucât aceasta ne oferă atât de multe soluţii, încât este păcat să optăm pentru produsele chimice din comerţ.
Te asigur că după doar câteva săptămâni de utilizare a acestui preparat, vei vedea cu adevarat diferenţa.....
Pentru prepararea acestui amestec vei avea nevoie de:
• 100 de grame de ulei din seminţe de in
• două lămâi
• 500 de grame de miere
• un cățel de usturoi
Preparare si utilizare:
- Curața usturoiul apoi pune-l la blender împreună cu cele două lămâi spalate bine.
- Amestecă bine, până când obţii o pastă omogenă.
- Adaugă la final uleiul şi mierea apoi amestecă din nou.
Pune preparatul într-un borcan şi depozitează la frigider.
Ia câte o lingură cu jumătate de ora înaintea fiecărei mese. Trebuie să consumi 3 linguri din acest preparat, zilnic.
Consumând cu regularitate acest amestec, după doar câteva săptămâni vei observa singur diferența!
Acesta este semnul principal care indica sfarsitul unei relatii | Eu stiu TV
GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR 31 Ianuarie
Mr Bean at the Dentist | Mr Bean Full Episodes | Mr Bean Official
GÂNDURI PESTE TIMP 31 Ianuarie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu