luni, 3 februarie 2020




MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 
MARȚI 4 FEBRUARIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE; PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

Bună ziua, prieteni! 


ISTORIE PE ZILE 4 Februarie

Evenimente
·         362 - Împăratul roman Iulian promulgă un edict in care recunoaşte drepturi egale pentru toate religiile din Imperiul Roman. Cunoscut sub numele de Iulian Apostatul, acesta a  anulat efectiv edictul unchiului sau, imparatului Constantin, care facuse din creştinism religia oficiala a Imperiului Roman, aducand  înapoi vechile religii pagane ale imperiului. Este o vorbă atribuită împăratului Iulian (331–363), numit Iulian Apostatul, care părăsise creştinismul şi încercase să restaureze religia păgână. Iulian a murit în Mesopotamia, de o rană primită în cursul unei lupte cu perşii. Avea 31 de ani şi era într-al doilea an al scurtului său principat. Iulian se arătase neînfricat, izbutise chiar să redreseze situaţia luptei , cînd a fost străpuns de „o lance de cavalerie venită nu se ştie din ce parte“ (Ammianus Marcellinus). Într-adevăr, nu se ştie până astăzi dacă Flavius Claudius Iulianus a murit de lovitura unei suliţe duşmane sau prin trădarea unui roman (L. Jerphagnon). Sfîntul Efrem, scriitor sirian, contemporan, însă nu martor ocular, ne încredinţează că Iulian, înainte de a muri, ar fi strigat: „Ai învins, Galileene!“, Galileanul fiind Isus. După alţi cronicari creştini, împăratul, murind, ar fi ameninţat cerul, spunînd: „Helios, m-ai pierdut!“, Helios fiind, în gîndirea lui, zeul suprem al religiei pe care voia s-o statornicească în imperiu în locul celei creştine. Aceste versiuni legendare provin deci din medii creştine ostile acestui nepot al lui Constantin cel Mare care devenise apostat. În schimb, admiratorii păgâni ai defunctului împărat au încercat să-i împodobească sfârşitul cu o aură socratică.La douăzeci şi cinci de ani după moartea lui, Ammiamus Marcellinus îl înfăţişează stând de vorbă cu doi filozofi, înainte de moarte, despre soarta sufletului. Sursa: Francois Bluche – De la Cezar la Churchill. Vorbe memorabile explicate in contextul lor istoric, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2000, pag. 49.
·         634 – Fortele musulmane conduse de Yazid ibn Abi Sufyan inving in batalia de la Dathin  din Gaza (Palestina) armata arabilor crestini.
·         1169 –  Un puternic cutremur   a lovit coasta Mării Ionice din Sicilia, provocând nari pagube materiale si zeci de mii de mort, în special în Catania.
·         1526: Are loc campania lui Ștefan IV-lea (Ştefăniţă-vodă), domn al Moldovei, în Muntenia. Oastea moldoveană pradă începînd din 5 februarie 1526 pînă la Tîrguşor fără vre-o împotrivire armată munteană. Domnitorul Munteniei, Radu de la Afumaţi, este constrîns să-i predea pe boierii moldoveni pribegi, care sunt executaţi. Ștefăniță-vodă revine cu bine în Moldova din campania sa din Muntenia pe data de 20 septembrie 1526. Ștefan IV-lea cunoscut în cronici și ca Ștefan cel Tînăr, este feciorul lui Bogdan III-lea și nepotul lui Ștefan cel Mare al Moldovei. Ștefan cel Tînăr vine la domnia Moldovei după moartea tatălui său Bogdan III-lea și fu miruit domn de mitropolitul Theoctist la Suceava. La 1518, Ștefăniță încheie un tratat cu polonezii, tratat care era potrivnic turcilor. Ulterior Ștefăniță-vodă a stricat relațiile cu polonezii fiind ofensat de Sigismund, care a refuzat să-i dea una din fete de soție. La 8 august 1518, Ștefan cel Tînăr oprește invazia tătarilor de peste Nistru, repurtînd o victorie strălucită. La 15 septembrie 1521, domnitorul, îl execută la cetatea Hîrlău, pentru viclenie, pe hatmanul Luca Arbore (conducătorul Divanului pe timpul cînd domnul Ștefan IV-lea era minor) și pe feciorii acestuia. Urmează un complot nereușit a boierilor moldoveni împotriva domnitorilui, după executarea lui Arbore, complot generat de frica răzbunare a domnitorului pe boieri. Complotul se soldează cu fuga din țară a mulor boieri și cu decapitarea rebelilor reținuți la tîrgul Roman. Ștefan cel Tînăr atacă și înfrînge o armata turcescă condusa de Tassa-pasa ce se refugiase în Moldova, respinsă fiind de polonezi și ia o prada bogată. Din cauza semeției lui, bunele relatii cu polonezii nu au mai putut fi restabilite. Din acest motiv, se crede că nobilii de la curtea poloneză, care se temeau că Ștefăniță s-ar putea alia cu turcii, au pus-o pe însăși soția lui să-l otrăvească, la 14 ianuarie 1527. Ștefan cel Tînăr moare la Hotin și este înmormîntat la Mănăstirea Putna.

·         1544 – Filip Moldoveanul a tiparit, la Sibiu, “Catehismul romanesc”. In 1550 a tiparit de asemenea  la Sibiu, Tetravanghelul romano-slavon.

·         1758 – Este fondat orasul Macapá, capitala statului Amapá  din nordul  Braziliei.
·         1769: În Marea Britanie se introducere pedepsa cu moartea pentru distrugerea instalațiilor industriale.
·         1789: George Washington este ales de către Colegiul Electoral american ca primul președinte al Statelor Unite ale Americii. George Washington (n. 22 februarie 1732, Westmoreland, Virginia Virginia — d. 14 decembrie 1799, Mount Vernon, Virginia) general și om de stat american, militant și factor activ în obținerea independenței față de Regatul Unit a coloniilor din America de Nord, primul președinte al Statelor Unite ale Americii.
·         1794 – In Franţa este  abolita  sclavia. În 1794, sub presiunea revoltei sclavilor negri din Guadelupa, Convenţia a emis un decret pentru abolirea sclaviei. Aceasta măsura a fost de scurtă durată, pentru ca în 1802 Napoleon a restaurat sclavia şi a trebuit sa se astepte pana la 18 aprilie 1848, momentul in care aceasta a fost definitiv abolită.
·         1857: Caimacamul Moldovei Teodor Balş semnează la Iaşi o proclamaţie către locuitorii din sudul Basarabiei ţariste care revenise la Moldova in urma infrangerii Rusiei in Razboiul Crimeei , prin care-i asigură de respectarea drepturilor şi privilegiilor lor.

·         1859 – In Egipt este descoperit Codex Sinaiticus. Un fragment necunoscut din Biblie, descoperit intr-o manastire egipteana
Codexul este un manuscris scris în secolul al 4-lea pe pergament, considerat a fi unul dintre cele mai bune texte grecești ale Noului Testament.
·         1861: In orasul Montgomery din Alabama, delegatiile statelor Carolina de Sud, Mississippi, Florida, Alabama, Louisiana, Georgia şi Texas proclamă secesiunea şi creează Confederaţia Statelor din Sud (căreia în aprilie şi mai i se mai alătură Virginia, Carolina de Nord, Arkansas, Tennessee). Este inceputul secesiunii si a razboiului care a urmat intre statele din Nord si si cele din Sud.
·         1909: Are loc, pe scena Teatrului Național din București, premiera piesei "Apus de soare" de Barbu Ștefănescu Delavrancea.

·         1922: Se semneaza Tratatul chino-japonez, prin care Chinei îi este retrocedat Shandun-ul.
·         1927: În SUA se lansează filmul The jazz singer (Cântărețul de jazz), de Warner Brothers, prima peliculă sonoră din istoria filmului.
·         1932: Se deschid Jocurile Olimpice de iarna de la Lake Placid.
Preşedintele S.U.A. Franklin Delano Roosevelt deschide a treia editie a Jocurilor Olimpice de Iarna la Lake Placid, în nordul statului New York, la poalele Muntilor Adirondack. Au fost reprezentate doar 17 naţiuni fiind prezenti numai 306 sportivi.
·         1933: Este promulgată legea pentru autorizarea stării de asediu în România,In baza acestei legi guvernul Romaniei este autorizat sa decreteze in orice moment crede de cuviinta, pe o perioada de cel mult sase luni,starea de asediu totala sau partiala.
·         1934: Echipajul român de bob de două persoane (Al. Frim și V. Dumitrescu) cucerește titlul de campion mondial, la Engelberg, Elveția. Pentru rezultatele obtinuțe, sportivilor li s-a decernat "Premiul național pentru sport".

·         1945: Au început lucrarile Conferinței de la Ialta (Crimeea), în cadrul careia au fost discutate probleme legate de configurarea lumii postbelice. Conferinta de la Ialta este asociata cu impartirea sferelor de influenta intre marile puteri. Faimosul petic de hârtie privind împărţirea sferelor de influenţă scris de Churchill la Ialta şi aprobat de Stalin, descoperit într-o bibliotecă din Germania în anii 1990. România: Rusia – 90%, ceilalţi – 10%; Grecia: Marea Britanie (de acord cu SUA) – 90%, Rusia – 10%; Iugoslavia – 50-50%; Ungaria – 50-50%; Bulgaria: Rusia – 75%, ceilalţi – 25%

·         1947 - Ministrul de Externe al Marii Britanii a semnat Tratatul de pace cu România.
·         1948: Ceylonul (redenumit mai târziu Sri Lanka), devine stat independent în cadrul Commonwealth-ului britanic.
·         1948: Se incheie “Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală româno-sovietic”, prin care este consacrata satelizarea României de către URSS.
·         1961: Începutul luptei armate de eliberare a Angolei de sub dominația colonială portugheză, condusă de Mișcarea Populară pentru Eliberarea Angolei - MPLA.
·         1967: A început construcția primei autostrăzi din țară București-Pitești. Autostrada A1 este o autostradă din România, parte a Coridorului IV pan-european de transport, aflată în construcție, din care sunt funcționale trei segmente: unul de 109,6 km care leagă Bucureștiul, capitala României, de Pitești, reședința județului Argeș (care are un capăt în vestul Bucureștiului și celălalt la intersecția cu DN7, la nord de Pitești); un alt segment de 132 km care ocolește orașul Sibiu pe la nord (între localitățile Șelimbăr și Șura Mică) și merge mai departe până la Deva, ocolind orașele Sebeș și Orăștie și tronsonul Traian Vuia–Nădlac, de 143 km. Autostrada A1 a fost prima construită în România, în perioada 1967–1972 și refăcută în 2000, cu noi segmente adăugate între anii 2007 și 2015. În anul 1967, pe 4 februarie, a început construcția primei autostrăzi din România, autostrada București-Pitești. Aceasta a fost dată în folosință în anul 1973, cu noi segmente adăugate în 2007, 2010 și 2011. Data începerii lucrărilor coincide cu un studiu realizat, în perioada 1967 — 1969, de Institutul de Proiectări în Transporturi (IPTANA), studiu dedicat construirii în perspectivă a unei rețele de autostrăzi. România ar fi trebuit să aibă în prezent circa 3.200 kilometri de autostradă, în loc de numai 314 kilometri, dacă ar fi aplicat proiectele elaborate de singurul institut de profil de la acea vreme.

·         1970:  A fost publicat romanul "Love Story" de Erich Segal, un adevărat succes. Erich Wolf Segal (n. 16 iunie 1937 în Brooklyn, New York City – d. 17 ianuarie 2010 în Londra) a fost un scriitor american. A fost fiu de rabin. A scris printre altele romanul de succes Love Story, o dramă romantică adaptată după scenariul filmului omonim, scris tot de el.
·         1976: Se deschide a XII-a editie a Jocurilor Olimpice de iarna de la Innsbruck, Austria.
·         1976: Puternic cutremur de pământ în Guatemala - 7,5 grade pe scara Richter soldat cu 22 778 de victime.
·         1998: Un cutremur de 6,1 grade pe scara Richter în nord-estul Afganistanului omoară mai mult de 5.000 de oameni.
·         2003: Parlamentul Iugoslav a proclamat oficial nașterea noului stat Serbia-Muntenegru. Concomitent a fost votată și noua Constituție.
·         2004: Tenismanul elvețian Roger Federer devine Numărul 1 Mondial, după ce câștigă turneul de Mare Șlem Australian Open, după ce l-a învins în finală pe rusul Marat Safin cu scorul de 7-6(3); 6-4; 6-2.
·         2004 – Este creat Facebook, un  site web de tip rețea de socializare din Internet, conceput de către Mark Zuckerberg în anul 2004,pentru a oferi posibilitatea internautilor sa  contacteze  persoane apropiate, dar și persoane încă necunoscute. În acest moment Facebook este una dintre cele mai răspândite rețele sociale din lume, fiind apreciat a fi al doilea sit social mondial, după Google.com



Nașteri
·         1688: S-a nascut Pierre Carlet de Chambain de Marivaux, dramaturg francez; (d.12 februarie 1763). Pierre Carlet de Chamblain de Marivaux (4 februarie 1688 Paris – 12 februarie 1763 id.) a fost un dramaturg , prozator și publicist francez, cel mai important autor francez de comedii din secolul al XVIII – lea, reprezentant al iluminismului timpuriu. Comediile sale reprezintă analize minuțioase ale sentimentului iubirii și desfășoară o artă rafinată a nuanțelor. Dialogul este spiritual, adesea prețios, cunoscut ca „marivaudage”.
·         1693 - S-a născut dramaturgul englez George Lillo (m.03.09.1739).
* 1740: Carl Michael Bellman (n. 4 februarie 1740, Stockholm, d. 11 februarie1795, Stockholm) a fost un poet și compozitor din Suedia.
·         1746: Andrzej Tadeusz Bonawentura Kościuszko (ajutor·info) (n. 4 februarie 1746 – d. 15 octombrie 1817) a fost un general și lider militar polono-lituanian[9][10] [11][12][13][14] din timpul Revoltei lui Kościuszko. El este un erou național în Polonia, Lituania,[15] Statele Unite și Belarus.[16][17][18] El a condus Revolta lui Kościuszko din 1794 împotriva Imperiului Rus și împotriva Regatului Prusiei în calitate de Comandant Suprem al Forțelor Armate Naționale (în polonezăNajwyższy Naczelnik Siły Zbrojnej Narodowej).[19] Monumente ridicate în cinstea lui se află în numeroase țări ale lumii, iar numele său este purtat chiar de cel mai înalt vârf muntos din Australia – Vârful Kościuszko (Mount Kosciuszko)
nainte de a comanda Revolta din 1794, el luptase în Războiul de Independență al Statelor Unite în calitate de colonel în Armata Continentală. În 1783, ca recunoaștere a serviciului său devotat, a fost ridicat de Congresul Continental la rangul de general de brigadă și a devenit cetățean naturalizat al Statelor Unite.
Există mai multe variante de scriere anglicizată a numelui lui Kościuszko. Poate cea mai frecventă este Thaddeus Kosciusko, dar numele său complet era Andrew Thaddeus Bonaventure Kosciusko. În lituaniană, numele lui Kościuszko se scrie Tadas Kosciuška[21] sau Tadeušas Kosciuška.
* 1750: Maria Ioana Gabriela (Maria Johanna Gabriela Josepha Antonia; 4 februarie 1750 - 23 decembrie 1762) a fost al unsprezecelea copil al împăratului Francisc I și a împărătesei Maria Tereza a Austriei. A murit de variolă.

Maria Ioana Gabriela de Jean-Etienne Liotard, 1762
Arhiducesa Maria Johanna Gabriela Josepha Antonia, s-a născut la Viena, la Palatul Hofburg, la 4 februarie 1750 ca al unsprezecelea copil și a noua fiică a împăratului Francisc I și a împărătesei Maria Tereza a Austriei.
La vârsta de cinci ani Johanna a primit propria ei suită de camere în palatul imperial și câțiva profesori în plus. Ea a avut o relație bună cu frații ei. A fost în special apropiată de sora ei Maria Josepha mai mică decât ea cu un an. Cele două au fost educate împreună. Fetele s-au bucurat de o educație variată, care a fost monitorizată îndeaproape de către părinții lor. Din cauza morții ei premature, educație Johannei a acoperit doar o fază dintre cele două pe care împărăteasa Maria Tereza le-a creat pentru copiii ei: ea a studiat cititul, scrisul, limba latină, limbi străine, istorie, geografie, topografia terenurilor, arhitectura militară, matematica, muzica, dans și gimnastică, precum și religie, de la vârsta de trei ani
* 1761: Georg I Frederick Karl, Duce de Saxa-Meiningen (4 februarie 1761 – 24 decembrie 1803), a fost Duce de Saxa--Meiningen.
Georg s-a născut la 4 februarie 1761 la Frankfurt ca cel de-al patrulea dar al doilea fiu care a supraviețuit copilăriei al lui Anton Ulrich, Duce de Saxa-Meiningen și a celei de-a doua soții, Charlotte Amalie de Hesse-Philippsthal. Tatăl său avea 74 de ani în momentul nașterii sale și a murit doi ani mai târziu, în 1763
Georg i-a succedat fratelui său mai mare, care a murit fără moștenitori, Karl Wilhelm la conducerea ducatului de Saxa-Meiningen în 1782. El a domnit pe baza principiilor "absolutismului luminat" ", subliniind în special importanța educației. El a inițiat construirea gimnaziului mai târziu numitBernhardinum după fiul său. Georg I a deschis, de asemenea, biblioteca ducală pentru public, a reformat practicile bisericii (protestante) în principatului lui și a inițiat noi politici sociale.
Sub un pseudonim el a publicat tratate filosofice. Ca urmare, mulți dintre colegii săi prinți l-au considerat un model de conducător și ducatul său în cadrul statului german a fost considerat locul unde absolutismul luminat a atins apogeul
La Langenburg la 27 noiembrie 1782, Georg s-a căsătorit cu Luise Eleonore de Hohenlohe-Langenburg. După zece ani ei au început să aibă copii:
  1. Adelaide Luise Therese Karoline Amalie (n. Meiningen, 13 august 1792 - d. Bentley Priory, Middlesex, 2 decembrie 1849), căsătorită la 11 iulie 1818 cu Ducele de Clarence, mai târziu regele William al IV-lea al Regatului Unit.
  2. Ida (n. Meiningen, 25 iunie 1794 - d. Weimar, 4 aprilie 1852), căsătorită la 30 mai 1816 cu Bernhard de Saxa-Weimar-Eisenach.
  3. o fiică (Meiningen, 16 octombrie 1796).
  4. Bernhard al II-lea Erich Freund, Duce de Saxa-Meiningen (n. Meiningen, 17 decembrie 1800 - d. Meiningen, 3 decembrie 1882).
Georg I a murit de febră la 24 decembrie 1803 la Meiningen
* 1776: Gottfried Reinhold Treviranus (* 4 februarie, 1776, la Bremen - † 16 februarie, 1837, la Bremen) a fost un naturalist german.
Gottfried Reinhold Treviranus s-a născut în Bremen, la 4 februarie 1776. Este fiul lui Joachim Johann Treviranus, iar fratele său este naturalistul Ludolph Christian Treviranus (1779 - 1864). A studiat matematicile și medicina la Göttingen, din 1798până în 1796, an când a obținut doctoratul. A fost profesor de medicină și de matematici la Lyceum din Bremen în 1797. În paralel a fost medicul orașului Bremen.
Gottfried Reinhold Treviranus a decedat în localitatea natală, Bremen, la 16 februarie 1837.
* 1778: Augustin Pyramus de Candolle numit și Augustin Pyrame de Candolle (n. 4 februarie 1778, Geneva – d. 9 septembrie 1841, Geneva) a fost un botanist și naturalist elvețian de proveniență franceză. Cu toate că accentul principal al savantului a fost botanica, de asemenea, el a contribuit la domenii asociate cum ar fi fitogeografia (pe care a stabilit-o ca știință independentă), agronomia, paleontologia, botanica medicală, și botanica economică. Abrevierea numelui său în cărți științifice este DC.
Candolle s-a născut într-o familie nobilă care a avut originea în Provența(Franța). Aceasta a părăsit regiunea cu aproape 200 de ani în urmă, mai devreme de a trăi în Elveția, pentru a scăpa astfel de persecuțiile religioase din secolul al XVII-lea. Ramura mai tânără a familiei a rămas în Marsilia. Șeful de familie, marchizul de Candolle, a fost consul la Nisa(1823).
În anul 1802, Augustin s-a căsătorit cu Anne-Françoise Torras (1782-1854) cu care a avut trei copii: Amella Louise (1803-1804), Alphonse Louis Pierre Pyrame (1806-1893), și Benjamin Charles François (1812-1825). Patru generații ale descendenților lui au devenit de asemenea persoane proeminente în activitatea botanică, în primul rând sus numitul fiu Alphonse, care a fost un succesor al tatălui său ca profesor de botanică la universitatea din Montpellier. Alphonse a continuat lucrările tatălui său
Ca copil, Augustin sa bucurat de școală și după absolvirea ei, a început un studiu de medicină la Collège Calvin (fostul Collège de Genève, fondat de Jean Calvin) sub tutela teologului și botanistului elvețian Jean-Pierre Étienne Vaucher (1763-1841) care l-a încurajat pe tânărul student să-și concentreze atenția în principal pe botanică. A terminat studiile sale la Paris, unde a găsit primul loc de muncă într-un ierbar din oraș. Acolo a documentat multe sute de plante. În același timp a început să se ocupe cu un nou sistem de clasificare a familiilor de plante. Deja la vârsta de 20 de ani a devenit membru al Asociației de Fizică și Științe Naturale din Geneva (Société de Physique et d'Histoire naturelle de Genève) (SPHN).

Augustin de Candolle - Cimetière des Rois
În 1807 Augustin a fost numit profesor de botanică la facultatea de medicină al universității din Montpellier, iar, trei ani mai târziu, a preluat conducerea acesteia. Revenit la Geneva în 1816, a preluat un an mai târziu, a fost însărcinat cu conducerea facultății de istorie naturală (botanică și zoologie) la universitatea de acolo (până în 1834). Tot în 1817 a fondat grădina botanică a orașului (Jardin botanique des Bastions).[13] Între anii 1830 și 1832 a fost rectorul universității din Geneva. Dar Candolle a fost și un om politic. Astfel a fost membru al parlamentului cantonal genevez din 1816 până la moartea sa. În anul decesului său, Augustin Pyramus de Candolle a instituit Prix de Botanique (Premiul de botanică, astăzi Prix Augustin-Pyramus de Candolle) care este destinat să recompenseze un autor sau coautor al celei mai bune monografii despre un gen sau o familie de plante. Premiul a fost remis de 27 de ori, ultimul laureat fiind Alison M. R. Davies pentru lucrarea lui The systematic revision of Chaetanthera Ruiz & Pav. and the reinstatement of Oriastrum Poepp. & Endl. (Asteraceae: Mutisieae) (2012).[14][15]
Marele savant a fost înmormântat în Cimetière des Rois din Geneva, unde se află și mormântul lui Jean Calvin.
·         1799 - S-a născut Almeida Garrett, poet, dramaturg, romancier, orator şi om politic, iniţiatorul prozei literare portugheze moderne prin cartea "Călătorie prin ţara mea".
·         1809: Vasile Cârlova (n. 4 februarie 1809, Buzău (Târgoviște după alți autori[1][2]) - d. 18 septembrie 1831, Craiova) a fost un poet și ofițer român, care a scris doar cinci poezii dar a intrat în Istoria literaturii române a lui George Călinescu și a introdus în literatura română faimoasa temă a preromantismului european.
Vasile Cârlova s-a născut la 4 februarie 1809 la Buzău, ca fiu al medelnicerului Ioniță Cârlova, fost ispravnic de Buzău, descendent al unei familii de boiernași (Cârlomanii/Cârlovanii) având între înaintași pe Luca, episcop de Buzău (trimis în misiuni diplomatice de Mihai Viteazul), mai apoi mitropolit al Ungrovalahiei. După mamă, se trăgea din familia Lăcustenilor din Locusteni – Dolj.
1816 - După moartea timpurie a părinților, este crescut de o soră a mamei, căsătorită cu stolnicul Nicolae Hiotu, la Craiova. Are ca tovarăș de învățătură pe viitorul poet Grigore Alexandrescu; a învățat limba greacă și limba franceză. După încercări de versificare în grecește, la stăruința lui Ion Voinescu II va scrie poezii în limba română.
1827 - A debutat cu o traducere după Hero și Leandru a lui Musaios și a poemului Zaïre a lui Voltaire. A scris „Păstorul întristat”, poezie publicată la 8 mai 1830 în Curierul Românesc, condus de I. Heliade Rădulescu. Poezia a fost pusă pe muzică, la 8 mai 1850, de Anton Pann.
1828 - Scrie „Ruinurile Târgoviștei”, tipărită la 20 martie 1830, în aceeași gazetă, cu o prezentare a lui Heliade Rădulescu, care îi menea un strălucit viitor literar: „geniul său cel poetic făgăduiește mult pentru limba românească, cea atât de frumoasă subt pana lui”.
1828 - Scrie poezia „Rugăciune”, publicată postum (1839) de Heliade.
30 mai 1830 - Revista ieșeană Albina Românească reproduce poezia „Ruinurile Târgoviștei”. Scrie poezia „Înserarea”, publicată în Curierul Românesc, la 29 iunie.
1830 - Ia ființă miliția națională, nucleu al oștirii române moderne.
6 iulie 1830 - E al treizeci și treilea dintre voluntarii angajați în miliția națională, unde va servi cu gradul de sublocotenent.
1831 - Scrie „Marșul românilor” sau „Odă oștirei române cu ocazia înălțării steagului național”, versuri ce au circulat tipărite pe foi volante (cenzura a făcut să nu poată fi tipărite decât postum, în 1839, în Curierul Românesc).
18 septembrie 1831 - Vasile Cârlova a murit la Craiova, în urma unei boli infecțioase. A fost îngropat în curtea bisericii Madona Dudu.

* 1830: Elisabeta de Saxonia (germană Prinzessin Elisabeth von Sachsen, Herzogin zu Sachsen; 4 februarie 1830 – 14 august 1912) a fost prințesă de Saxonia care s-a căsătorit cu al doilea fiu al regelui Sardiniei. A fost mama Margheritei, regină a Italiei.
Elisabeta a suferit un atac de apoplexie în 1910, care i-a deteriorat grav sănătatea.[1] A murit la 14 august 1912 la vârsta de 82 de ani
S-a născut la Dresda, capitala Saxoniei, ca fiică a regelui Ioan al Saxoniei și a soției acestuia, Amalie Auguste de Bavaria. Bunicii paterni au fost Prințul Maximilian de Saxonia și Carolina de Parma. Bunicii materni au fost regele Maximilian I Joseph de Bavaria și Karoline de Baden.
La 22 aprilie 1850, ea s-a căsătorit în Catedrala de la Dresda cu Prințul Ferdinand, Duce de Genova, al doilea fiu al regelui Carol Albert al Sardiniei și a Mariei Theresa de Austria și Toscana. Căsătoria lor a fost un aranjament dinastic, și în general a fost considerat ca fiind lipsit de iubire.[1]
Cuplul a avut doi copii:
La 10 februarie 1855 soțul ei a murit la Torino, lăsând-o pe Elisabeta văduvă la vârsta de 25 de ani. Înainte ca primul an de văduvie să se termine, ea s-a recăsătorit la 4 octombrie 1856 cu șambelanul Niccolò, marchiz Rapallo.[1] S-au căsătorit în secret, înainte ca perioada oficială de doliu să se termine. Acest act l-a înfuriat pe cumnatul ei, Victor Emmanuel al II-lea al Italiei, care nu i-a permis să-și mai vadă copiii.[1]
În 1882, al doilea ei soț s-a sinucis. Bârfele de la curte au sugerat adesea că mariajul lor era nefericit și sinuciderea lui a alimentat zvonurile.[1] Elisabeta nu a avut copii din cea de-a doua căsătorie.
·         1871: S-a nascut Friedrich Ebert, primul preşedinte social-democrat al Republicii de la Weimar din Germania (1919 – 1925); (d.28 februarie 1925).
·         1872: Octav Băncilă (n. , Botoșani, România – d. , București, România) a fost un pictor realist român. Datorită influențelor pe care le-a avut din copilărie din partea deputatului socialist Ion Nădejde, a feministei marxiste jurnalista Sofia Nădejde (sora sa) și a lui Nicolae Beldiceanu care au înființat revista Contemporanul, principiile care l-au călăuzit în viață precum și întreaga carieră plastică a lui Octav Băncilă au fost tributare ideilor socialiste, fapt pentru care a fost și un fervent activist politic de stânga. Ca urmare, a înființat în anul 1919 împreună cu Constantin Ion Parhon și cu Paul Bujor Partidul Muncitor, care a avut o viață scurtă, deoarece a fuzionat în scurt timp de la înființare cu Partidul Țărănesc. Cu toate că la sfârșitul vieții a fost un simpatizant al ideilor comuniste, el nu a fost niciodată membru al Partidului Comunist Român.[1]
Octav Băncilă a făcut studiile la Școala de Arte Frumoase din Iași și i-a avut ca profesori pe Gheorghe Panaiteanu-Bardasare și Constantin Stahi. A urmat în perioada 1893-1898, Academia de Arte Frumoase din München care era în acea perioadă condusă de Nikolaos Gyzis și a fost influențat de Fritz von Uhde, Fritz Mackensen, Leopold Graf von Kalckreuth, Heinrich von Zügel și mai ales de Franz von Lenbach.
Octav Băncilă a lăsat posterității o operă caracterizată de un realism critic foarte puternic, artistul fiind cunoscut ca un deschizător de drumuri și ca Pictorul răscoalelor de la 1907. Atașat celor mulți și exploatați, pictorul a avut patru mari tematici cu care a făcut epocă în pictura românească. Acestea au fost: tematica proletariatului, tematica țărănească, tematica evreiască și tematica țigănească. La toate acestea se mai adaugă tematica militară, Octav Băncilă fiind unul dintre primii artiști plastici români care au criticat prin opera lor, starea materială precară a armatei române la sfârșitul secolului al XIX-lea.
În întreaga sa viață, Băncilă a rămas critic la toate evoluțiile politice și sociale din România. A susținut acțiunile muncitorești din Lupeni, Valea Jiului și a folosit arta pentru a ataca tendințele antisemite din societatea românească. Începând din anul 1905, tematica proletariatului a făcut parte integrantă din creația artistului, primele lucrări Muncitorul și Muncitor în repaus fiind unele dintre cele mai bune din întreaga sa carieră.
Picturile cu tematica socială din viața țărănimii din România a fost începută de către Ștefan Luchian în anul 1905 când a realizat celebrul tablou La împărțirea porumbului. Octav Băncilă a avut meritul de a fi pictorul care a ilustrat Răscoala țărănească din 1907. Relativ, puținele reprezentări plastice înfăptuite în imediata apropiere a anului 1907, au dus iremediabil la schimbarea iconografiei țăranului existentă până atunci. Ca urmare, au existat artiști ca Ștefan Luchian, Abgar Baltazar, Nicolae Tonitza, Camil Ressu, Ion Theodorescu-Sion, Francisc Șirato, Ștefan Dimitrescu, Ary Murnu și mulți alți adepți ai curentelor tradiționaliste care au apărut după anul 1920, a căror atenție a fost îndreptată către lucrările dramatice realizate în jurul anului 1907. Acest lucru s-a întâmplat cu toate că ei se revendicau din pictura lui Nicolae Grigorescu. Ulterior, momentul 1907 s-a constituit într-o puternică sursă de inspirație pentru curentul realismului socialist, în care, artiștii au avut o abordare de manieră eclectică și rezultatul obținut a fost un melanj între duritatea realistă a lui Băncilă și idilicul reprezentării lui Nicolae Grigorescu.
Majoritatea picturilor care fac obiectul tematicii țărănești, înfățișează felurite aspecte ale muncii pe ogoare. A pictat sute de pânze în care apar ciobani cu oile prin luminișurile pădurilor sau pe câmp, țărani secerând și culegând recolta, țărani care ară și seamănă țarina, țărani cu căruțe cărând lemne și vreascuri din pădure. Apar de asemenea femei care spală rufe, care torc fuioare, femei care aduc apă sau aruncă năvodul în râu. Multe din picturile lui Băncilă zugrăvesc prânzul sau cina sărăcăcioasă pe care doar țăranul și-o putea permite. Artistul și-a surprins personajele în cele mai importante și permanente îndeletniciri și destul de des în ipostaze melancolice sau de odihnă. El nu a căutat idilicul vieții la țară ca predecesorii săi. Realismul muncii, a luptei cu greutățile vieții și cu exploatarea care era în acele timpuri o obișnuință, a făcut ca tablourile lui Băncilă să rămână posterității ca documente vii ale condițiilor în care și-a dus traiul țărănimea din România.
În toată opera creată cu tematică evreiască, Octav Băncilă a deosebit clasele sociale și a evidențiat antagonismul dintre ele. A înfățișat viața evreilor săraci din Iași, a dezvăluit suferințele caracteristice ființelor exploatate, a criticat pe zarafii bogați și pe cămătari și a redat cauzele care au determinat valul de emigrări de la începutul secolului al XX-lea. Fasciștii și antisemiții epocii de atunci și-au exprimat ostilitatea contra lui Octav Băncilă, acesta fiind detestat atât de bogătașii evrei cât și de cei creștini. Artistul a avut popularitate în rândul celor umili deoarece omenia lui s-a revărsat deopotrivă asupra celor asupriți indiferent de cultură, naționalitate sau religie.
Un loc important în opera lui Octav Băncilă îl reprezintă picturile care au ca izvor de inspirație viața țiganilor, cu predilecție a țiganilor nomazi. Pictorul a realizat peste o sută de lucrări în care a evocat căruțele cu nomazi care străbat depărtările pe sub cerurile albăstrii sau vineții ca petunia ori stânjenelul. Așa se remarcă tablourile intitulate Caravana, Căruțe cu nomazi, Spre necunoscut, Nomazii, etc. Toate compozițiile care au ca tematică viața țiganilor au în ele ceva trist, dar melodios. Sunt ca niște cântece de inimă albastră, întregul colorit are dominată albastră cu întrepătrunderi de roșuri închise și movuri care-și susură aleanul. Această pribegie care se dezvăluie privitorului, face să se înțeleagă simpatia pictorului pentru oamenii care sunt nevoiți să-și câștige traiul din îndeletnicirile mărunte.
Prin tematica militară, Octav Băncilă a înfățișat în opera sa ostilitatea țărănimii față de serviciul militar precum și față de viața de cazarmă cu toate neajunsurile și greutățile ei. Astfel, în anul 1898, Băncilă a pictat celebrul tablou intitulat Recrutul, care a fost începutul criticii sale împotriva modului în care era organizată și condusă armata română. În plus față de tematicile care l-au consacrat în arta plastică românească, Octav Băncilă a creat numeroase portrete, naturi statice, tablouri cu flori și peisaje, toate aceste făcând deliciul caselor de licitații contemporane.
Octav Băncilă s-a născut în data de 27 ianuarie 1872 în apropierea orașului Botoșani în comuna Corni, în familia lui Vasile Băncilă și a Profirei, născută Necule.[3] Profira a făcut parte dintr-un neam de răzeși scăpătați, înrudită cu cea a cronicarului Ion Neculce.[3][4] Vasile și Profira au avut cinci copii, pe: Sofia, Ecaterina, Elena, Ioan și Octav. După nașterea lui Octav, Vasile și Profira s-au mutat în Botoșani unde și-au deschis o prăvălie.[3] Negustoria a mers foarte prost și Vasile a fost nevoit în scurt timp să-și ipotecheze casa. Cum o nenorocire nu vine de una singură, tatăl lui Octav a decedat în anul 1876 și grijile familiei au rămas în sarcina mamei sale. La vârsta de opt ani, Octav s-a mutat la Iași, adus fiind de către surorile mai mari Sofia și Ecaterina, care erau căsătorite cu frații Ioan și Gheorghe Nădejde. În capitala Moldovei, Octav a locuit la surorile lui, cu predilecție pe strada Sărăriei la Sofia și Ioan Nădejde, unde a copilărit alături de cei șase copii ai acestora. La Iași s-a mutat și Profira Băncilă, în mahalaua Țicăului, foarte aproape de casa Sofiei de pe Sărăriei, unde Ioan Nădejde a fondat revista Contemporanul, în vecinătatea bojdeucii lui Ion Creangă.[4] Profira era atât de săracă încât nu și-a putut crește singură copiii - ci doar pe Elena, fiica cea mică. Elena s-a căsătorit mai târziu cu pedagogul Ion Teodorescu și a locuit la Broșteni unde Octav Băncilă a poposit verile pentru a picta peisaje și scene de muncă. Pentru a avea un venit, Profira presta munci prost plătite și de multe ori umile. Adesea , ea lucra mult cu acul, așa cum Octav o va înfățișa mai târziu în câteva portrete
Octav Băncilă a urmat cursurile gimnaziale de la școala primară din Iași și două clase la gimnaziul Ștefan cel Mare. În școală, profesorii l-au considerat greu de cap și de multe ori îndărătnic, sfios, scump la vorbă dar neastâmpărat. A avut ca profesori liberali și conservatori-junimiști, mulți dintre ei făcând parte din grupul lui Gheorghe Panu. Dintre ei s-au remarcat „independenții” Gheroghe Nădejde și Nicolae Beldiceanu de care Octav Băncilă s-a simțit cel mai atras, mai ales că-l vedea și acasă, căci era colaborator al revistei Contemporanul. Profesorii săi, ținând cont de orientările politice diferite la care au aderat, duceau discuții aprinse între ei și Beldiceanu și Nădejde care aveau idei socialiste, de aceea se autointitulau independenți, făceau notă aparte. Octav Băncilă l-a evocat mai târziu pe Nicolae Beldiceanu când l-a caracterizat într-un interviu pe colegul său de gimnaziu Avram Steuerman-Rodion:

Ioan Nădejde (1910)

Sofia Nădejde (n. Băncilă), 1910
„ Steuerman-Rodion... a devenit curând poetul de talent, care a activat în mișcarea socialistă. Parcă-l văd și acum venind la școală de pe strada Albineț, cu geanta la subțioară, și plină de cărți, mai grea decât dânsul, așezându-se tăcut în bancă, solitar în mijlocul băieților, străin de jocurile și ghidușiile lor și înapoindu-se acasă tot atât de tăcut și singur. Era foarte apreciat și iubit de Nicolae Beldiceanu, ca și de toți profesorii.[5]”
— Ziarul Adevărul, 19 septembrie 1933, interviu dat de Octav Băncilă lui C. Săteanu.
Reciproc, Avram Steuerman-Rodion i-a dedicat un articol lui Octav Băncilă, încă de la primele manifestări artistice pe care pictorul le-a avut.
„Odinioară, Băncilă - cu care am fost coleg în prima clasă gimnazială - se îndărătnicise până a nu da nici cea mai mică speranță despre viitorul său intelectual. Care nu ne-a fost mirarea noastră, a băieților harnici, când mai târziu aflarăm pe Băncilă, rând pe rând, elev al Școlii de belle arte, artist premiat la Munchen, când îl văzurăm pe cât de talentat pe atât de pasionat; noi toți ajunși oameni cu titluri, dar mediocri înainte de toate, am adus cel mai sincer omagiu celui mai "leneș" dintre vechii noștri colegi, dar și celui mai bogat în talent și în imaginație. El singur din generația noastră gimnazială a ajuns cineva.[5]”
—Ziarul Lumea, Iași, 1 octombrie 1899
Încă din primii ani de gimnaziu, Octav Băncilă a fost preocupat de desen, caietele sale fiind pline de schițe și desene care reprezentau oameni,[4] unele dintre ele executate destul de stângaci.[5] Mutându-se la Iași, Octav se juca împreună cu verii săi prin curtea casei unde s-a înființat revista Contemporanul.[5] De acolo se puteau vedea peste gard mahalalele sărace,[6]valea Țicăului și dincolo de ele spinările verzi ale dealurilor Ciricului și Șorogarilor.[5] Octav Băncilă a păstrat o vie amintire a copilăriei sale de pe strada Sărăriei:[7]

Nicolae Beldiceanu
„Într-un rând, îmi amintesc bine și cu drag (Ion Creangă, fiind la noi, m-a luat la el, în vestita bojdeucă, pe care mai târziu am pictat-o. Sfătos și prietenos cum era cu copiii, căci avea un dar dumnezeesc de a cuceri sufletele lor - Creangă, cogeamitea cum era, m-a apucat pe mine după cap, încolăcindu-și mâna înapoia gâtului, și așa am parcurs strada Sărăriei până la bordeiul său. Am intrat în casă. Creangă fiind întâmpinat de motanii săi favoriți. Apoi, am ieșit amândoi în cerdac, de unde am admirat fermecătoarea panoramă a Ciricului și a Șorogarilor, la ale căror poale se văd pitoresc iezăturile, grădinile și bojdeucile din valea Țicăului”[8]
Copilăria lui Octav Băncilă a fost marcată de activitatea revistei Contemporanul la care asista pe furiș și unde asculta cum Nicolae Beldiceanu citea la lumina lămpii poezii.[7]Astfel, el a declarat[8] că a fost și el un mic stâlp, o țărușă a Contemporanului. Când veneau revistele de la tipografie, Octav ajuta la descărcarea lor din căruța cu care soseau și le aranja în ordine, scria benzile, lipea timbrele și ducea revistele la poștă.[8] De multe ori ducea manuscrisele la tipografie sau „mă duceam la unii și la alții după manuscrise, ca trimis special”.[7][8]
Un rol deosebit în stabilirea carierei[6] sale l-a avut Ioan Nădejde,[4] care a văzut un desen făcut de Octav pe când se juca în păpușoiul din ograda casei din strada Sărăriei.[8] Desenul înfățișa un chip de om foarte expresiv, a-i cărui ochi erau marcați cu cărbune negru și părul, mustățile și barba erau făcute din mătasea porumbului.[7] Acest desen l-a determinat pe Ioan Nădejde să-l înscrie pe Octav Băncilă la Școala de belle arte din Iași,[8] care în acele vremuri funcționa în clădirea din josul străzii Muzelor, pe locul unde era o dată Universitatea veche și mai apoi Facultatea de medicină
Octav Băncilă a realizat pe parcursul întregii lui cariere artistice circa 1.500 de lucrări în ulei, acuarele, guașe și desene.[92] Toate aceste lucrări au fost create în diferite genuri artistice pornind de la portret la peisaj, de la flori la naturile moarte. El a pus în mijlocul preocupărilor lui pictura cu caracter social care i-a și dat măsura talentului și muncii sale creative.[92] Se poate constata studiind opera pe care a lăsat-o Octav Băncilă, o raritate în ceea ce privește lipsa personajelor umane în pictura sa.[92] Mai rar de atât, oamenii pe care i-a pictat să nu fie la muncă sau foarte preocupați de către aceasta.[92] Se poate concluziona că această abordare reprezintă înnoirea pe care Băncilă a adus-o față de înaintașii săi.[92] El a ajuns să înfățișeze o critică socială mult mai incisivă decât ce au realizat Theodor Aman, Nicolae Grigorescu, Ion Andreescu și Ștefan Luchian.[92] Înaintașii, enumerați mai înainte, au avut o măiestrie artistică deosebită în crearea de opere care au inspirat un patriotism înalt, și care în final au avut o importantă influență asupra lui Băncilă.[92] După analiza monografică pe care Anton Coman i-a făcut-o, întreaga operă a pictorului se împarte în trei faze artistice distincte:
  1. Faza căutărilor și a începutului de dumerire (1892 - 1907)[93] - este perioada în care pictorul s-a lăsat influențat de pictura müncheneză, lucrările sale reprezentând tematici alegorice idealizante și în care nu a ținut cont de realitățile românești ale timpului.[93] El s-a rezumat în această fază la înfățișarea unor stări sufletești cum sunt dorurile nedefinite, melancolia și a evocat un umanitarism care nu avea nimic concret și dinamic.[93] Chiar și în acei ani, 1893 - 1905, a executat și picturi de critică socială peste care a aruncat în schimb, un val de reverie peste realitățile adânci ale oamenilor.[93] A pictat nimfe, fete melancolice, fauni și portrete mai puțin importante, dar tot acum a dat startul tematicii evreiești pictând evreii săraci din Târgu Cucului.[93]
  2. Faza maturității artistice (1907 - 1916)[93] - ea este caracterizată de spirit combativ cu un conținut revoluționar. Băncilă a ilustrat în operele acestei perioade nu numai răscoalele țărănești din 1907, ci și condițiile mizere ale răsculaților.[93] El a adus pe pânze, imagini semnificative ale țărănimii muncitoare dar și lupta proletariatului în reprezentări pline de tâlc ca Revoluția, Muncitorul (1911), Întrunirea (1914), Grevistul (1915) și Dreptatea.[93]Caracteristica măiestriei artistice din această perioadă este variația tehnicii, a procedeelor, a meșteșugului.[93]
  3. Faza de lentă eclipsare a avântului creator (1916 - 1944)[85] - ea este caracterizată de un conținut nu tocmai unitar, de o combativitate mai scăzută și împreună cu picturile realizate pe linia realismului critic, artistul a readus tematici mai apropiate sau mai depărtate de frământările mulțimii.[85] Constrâns de realitățile financiare cu care se confrunta, el a făcut o seamă de concesii în opera sa și a realizat o serie de lucrări comandate de către cei cu dare de mână.[85] Perioada interbelică a fost una în care se acreditau tot felul de opinii referitoare la sfârșitul războaielor în lume și drumul spre o fericire mondială. Influențat de o asemenea retorică, Băncilă și-a pierdut o parte din combativitatea perioadei de maturitate și nu a mai reușit să-și înnoiască tematica.[85] A repetat subiectele vechi, fără originalitate și expozițiile sale erau din ce în ce mai pline de lucrări cu flori, fructe și capete de expresie.[85]
Toată opera pe care a lăsat-o Octav Băncilă posterității, și mai ales cea realizată în perioada de maturitate artistică, se situează pe o clasă superioară și de nestrămutat față de cea a înaintașilor săi.[92] Ea denotă în final un avânt revoluționar care a dat o valoare deosebită realismului său critic.

* 1875: Ludwig Prandtl (n. 4 februarie 1875, Freising, Regatul Bavariei – d. 15 august 1953, Göttingen) a fost un un om de știință german, fizician și inginer, specializat în mecanica fluidelor, aerodinamică și hidrodinamică. Printre contribuțiile sale științifice cele mai importante se pot enumera teoria stratului limită și fundamentarea metodelor de calcul pentru mișcările subsonice, cu aplicații în determinarea profilelor optime ale aripilor de avion. Rezultatele activității sale în domeniul mecanicii fluidelor sunt folosite și în prezent în multe aplicații ale aerodinamicii și ingineriei chimice. Prandtl este adesea menționat ca unul dintre „părinții aerodinamicii moderne”.
Ludwig Prandtl s-a născut la 4 februarie 1875 în Freising, un oraș din Bavaria Superioară. Mama lui suferea de o boală de lungă durată și, ca urmare, Ludwig a petrecut mai mult timp cu tatăl său, profesor de inginerie. Acesta l-a obișnuit să observe și să respecte natura și, de asemenea, să reflecte la observațiile făcute.
A urmat studii superioare timp de șase ani la celebra Universitate Tehnică din München (Technische Universität München). În 1899 a obținut diploma de inginer cu lucrarea Kipp-Erscheinungen, ein Fall von instabilem Gleichgewicht („Flambajul, un caz de echilibru instabil”). În anul următor și-a luat doctoratul în științe, îndrumător fiindu-i profesorul August Foeppl.[8]
Specializarea sa din facultate fiind mecanica solidelor, primul său serviciu a fost ca inginer proiectant pentru echipamente industriale, la uzinele MAN SE. A abordat domeniul mecanicii fluidelor în momentul în care a trebuit să proiecteze un dispozitiv de aspirație. După efectuarea unor experimente de laborator, Prandtl a creat un nou dispozitiv, care a funcționa mai bine și consuma mai puțină energie decât cel pe care îl înlocuia.
În 1901 Ludwig Prandtl a devenit profesor de mecanica fluidelor la Școala tehnică din Hanovra (în prezent, Universitatea Tehnică din Hanovra). Apoi, începând cu 1 septembrie 1904, a fost cooptat printre cadrele didactice ale prestigioasei Universități din Göttingen (acolo l-a avut ca doctorand, printre alții, pe Theodore von Kármán, între 1906-1908). La sfârșitul aceluiași an a fost numit director al Institutului de mecanică a fluidelor Max-Planck (în prezent Max-Planck-Institut für Dynamik und Selbstorganisation) al Universității din Göttingen, pe care l-a transformat într-un laborator și centru de cercetări de renume mondial în domeniul aerodinamicii; Prandtl a activat acolo până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.
S-a căsătorit cu fiica profesorului său din facultate, August Foeppl, în 1909.
Împreună cu Richard von Mises, Prandtl a fondat în 1922 Gesellschaft für Angewandte Mathematik und Mechanik - GAMM („Asociația internațională de matematici aplicate și mecanică”, în engleză The International Association of Applied Mathematics and Mechanics), fiind președintele acesteia din 1922 până în 1933.[9]
În timpul războiului (mai exact în 1942), Ludwig Prandtl a fost numit președinte al Departamentului de cercetări pentru aviație al Luftwaffe, fiindu-i subordonat direct lui Hermann Göring.[10]
Ludwig Prandtl a continuat să lucreze la Universitatea din Göttingen până la moartea sa (15 august 1953).
·         1881: Fernand Léger, pictor francez (d. 1955)
·         1890: Horațiu Dumitriu, pictor român



* 1897: Constantin Vișoianu (n. ,[1] Urlați, România – d. ,[1] Washington, SUA) a fost un jurist, diplomat, publicist și om politic român, care a îndeplinit funcția de ministru de externe în al doilea guvern Sănătescu (4 noiembrie 1944 - 6 decembrie 1944) și în guvernul Nicolae Rădescu (6 decembrie 1944 - 28 februarie 1945).
A studiat la Facultatea de Litere a Universității din București, luându-și apoi doctoratul în drept la Paris. Revenit în România, Vișoianu a activat (din 1926) ca avocat la baroul Olt, apoi la baroul din București (1937). A fost secretar al Tribunalului mixt de arbitraj de la Paris (1926-1929), consilier tehnic la Liga Națiunilor, expert la departamentul pentru limbi și naționalități de la Geneva. În perioada 1931-1933, Constantin Vișoianu a făcut parte din delegația permanentă a României la Conferința de dezarmare a Ligii Națiunilor, îndeplinind apoi funcțiile de trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al României la Haga (1933-1935) și la Varșovia (1935-1936).
Vișoianu s-a făcut remarcat și ca publicist, fiind autorul mai multor articole de politică externă publicate în Viața Românească, Prezentul, Jurnalul, Jurnalul de dimineață etc. În aprilie 1944, a fost trimis la Cairopentru a negocia încheierea armistițiului cu Aliații, dar tratativele au fost infructuoase. După arestarea guvernului antonescian, a fost numit ministru al afacerilor străine (4 noiembrie 1944 - 5 martie 1945) în guvernele conduse de generalii Constantin Sănătescu și Nicolae Rădescu.
Vișoianu a plecat din România în 1946 și a trăit restul vieții în SUA. [2] În noembrie 1947, Vișoianu a fost condamnat în contumacie de Tribunalul Militar al Regiunii a II-a din București la 15 ani de muncă silnică, 5 ani de degradare civică, confiscarea averii și 50,000 de lei cheltuieli de judecată.[3] El a făcut parte din prima generație a exilului politic.
În 1950 a fost numit de Regele Mihai în Comitetul Național Român, pentru a exprima opoziția față de regimul comunist[4]. Vișoianu a fost acuzat, împreună cu Alexandru Cretzianu, că nu a pus la dispoziția Comitetului Național Român un fond de 6 milioane de franci elvețieni[5].
A îndeplinit o lungă perioadă funcția de președinte la Comitetul Național Român (1948) (1948-1975) și a fost membru al mai multor organisme asemănătoare. A încetat din viață la 4 ianuarie 1994, în Washington, D.C.
·         1900: Jacques Prevert, poet francez (d. 1977). Jacques Prévert nu a fost doar un mare poet, ci  de asemenea, scenarist şi textier.Temele abordate de el sunt destinate  unui  public larg si abordeaza  temele justiţiei, libertatii şi fericirii. A scris numeroase  scris piese de teatru scurt, poezii, cântece. De asemenea, el a scris în colaborare cu fratele său Pierre, mai multe scenarii de film.Cine nu a auzit de  ”Frunzele moarte”?.
- 1901: Hans Drakenberg (n. 4 februarie 1901, Stockholm – d. 1 noiembrie1982, Malmö) a fost un scrimer suedez specializat pe spadă. 
* 1901: Lee Hoi-Chuen (4 februarie 1901 – 7 februarie 1965) a fost un cântărețde operă cantoneză și actor de film din Hong Kong. El a fost tatăl lui Bruce Lee.
Lee Hoi-chuen și soția sa, Grace Ho, se aflau în San Francisco în 1940 când s-a născut Bruce Lee, cei doi fiind în timpul unei călătorii prin Statele Unite ale Americii cu Compania Operei Cantoneze⁠(en). Celălalt fiu al cuplului, Robert Lee, fratele mai mic al lui Bruce Lee, a fost faimos în Hong Kong în anii 1960, acesta fiind fondatorul și vocalistul trupei „The Thunderbirds”.[1][2]
Lee Hoi-chuen a murit la doar câteva zile după ce a împlinit 64 de ani, și la o săptămână după ce s-a născut nepotul său, Brandon Lee. În filmul Bruce Lee, My Brother, Lee Hoi-chuen a fost interpretat de actorul Tony Leung Ka-fai.
·         1902: S-a nascut aviatorul Charles A. Lindberg, cel care la data de 20-21 mai 1927, a realizat primul zbor fara escala de la New York la Paris, deasupra oceanului Atlantic; (m. 26 august 1974). Charles Augustus Lindbergh, Jr. (n. 4 februarie 1902 – d. 26 august 1974), cunoscut și ca „Lucky Lindy” (Norocosul Lindy) sau „The Lone Eagle” (Vulturul solitar), a fost un pilot american, de origine suedeză, unul din pionierii zborurilor de lungă durată, devenit faimos pentru efectuarea primului zbor solo non-stop transatlantic în 1927. Conform unor opinii, Lindbergh și-ar fi stricat enormul renume pe care l-a cucerit datorită performanțelor sale de aviator, prin implicarea puternică în mișcarea menită să împiedice intrarea Statelor Unite ale Americii în cel de-al doilea război mondial. După alte opinii, Lindbergh ar fi dovedit patriotism și deosebit curaj prin susținerea unei cauze pe care el o considera justa în ciuda pierderii suportului publicului.
·         1906: S-a nascut astronomul american Clyde W. Tombaugh; a descoperit, în 1930, planeta Pluto; (d.17.01.1997). Clyde William Tombaugh (n. 4 februarie 1906, lângă Streator, Illinois – d. 17 ianuarie 1997, Las Cruces, New Mexico) a fost un astronom american. Deși el este cel mai bine cunoscut pentru descoperirea planetei Pluto în 1930, primul obiect pe care l-a descoperit a fost identificat mai târziu ca centura Kuiper. Tombaugh a descoperit, de asemenea, aproape 800 de asteroizi în timpul căutărilor sale după planeta Pluto. De asemenea el a cerut să fie realizată o cercetare științifică serioasă privind obiectele zburătoare neidentificate. Tombaugh a fost, probabil, cel mai eminent astronom care a declarat că a văzut obiecte zburătoare neidentificate și care a susținut ipoteza extraterestră a acestora. La 20 august 1949, Tombaugh a văzut mai multe obiecte neidentificate lângă Las Cruces, New Mexico. El le-a descris ca fiind de la șase până la opt lumini dreptunghiulare, declarând că: „Mă îndoiesc că fenomenul a fost o reflecție terestră, pentru că … nimic de acest fel nu a apărut mai înainte sau după … Am fost atât de nepregătit pentru o astfel de priveliște ciudată încât am fost cu adevărat pietrificat de uimire.”
·         1906: Dietrich Bonhoeffer, pastor lutheran, opozant al regimului național-socialist (d. 1945)
·         1906: Natalia Bragalia, scenograf
·         1906: Nicholas Georgescu-Roegen - (născut Nicolae Georgescu, pseudonimul Roegen reprezintă Ne Geor inversat, utilizat ca un retronim) - (n. 4 februarie 1906 la Constanța - d. 30 octombrie 1994 la Nashville, Tennessee) a fost un matematician, statistician, pedagog și economist american de origine română, părintele teoriei bioeconomice, o teorie care prezintă un mod revoluționar de a vedea economia.

·         1906: Eugen Macovschi, biochimist și biolog, academician român (d. 1985)

* 1909: Gheorghe Ciobanu (n. 4 februarie 1909, Pădureni (fostă Gâștești), județul Ilfov (astăzi Giurgiu) - d. 20 aprilie 1997, București) a fost un etnomuzicolog, bizantinolog și profesor român.
S-a născut la data de 4 februarie 1909 în localitatea Pădureni (Gâștești), județul Ilfov (astăzi Giurgiu).[1]
Studiile muzicale le-a început în 1923 la Seminarul Central din București[1] (absolvit în 1931), continuându-le la Conservatorul din București (1931-1938) cu Victor Gheorghiu (teorie-solfegiu), Ștefan Popescu (teorie-solfegiu, cor, dirijat coral), Mihail Jora (armonie și contrapunct), Dimitrie Cuclin (forme muzicale), Constantin Brăiloiu(folclor și istoria muzicii), George Breazul (enciclopedia și pedagogia muzicii).[2] S-a specializat între 1944-1946 cu Ioan D. Petrescu (paleografie bizantin și cânt gregorian).[3]
Între 1935-1943 este cântăreț bisericesc în București[4], iar între 1939-1952 este profesor de muzică bisericească la Seminarul Central din București.[3]
Între 1942-1946 activează ca profesor de teorie-solfegiu la Institutul Militar de Muzică din București.
În 1938 devine colaborator la Arhiva de Folklor a Societății Compozitorilor Români. Între 1949-1953 ajunge cercetător științific și apoi șef de sector (1954-1968) la Institutul de Etnografie și Folclor al Academiei R.P.R. din București.[3]
Între 1966-1971 este conferențiar la catedra de folclor a Conservatorului din Iași.[4]
În 1970 devine doctor în muzicologie la Conservatorul din Cluj-Napoca cu teza Lăutarii din Clejani.[2]
A prezentat conferințe, comunicări științifice, concerte-lecții, emisiuni radio-televizate. A participat la numeroase sesiuni științifice interne și internaționale, la București, Cluj, Iași, la Moscova (1964), Celje (1965), Sofia (1966), Viena (1981), Haga(1988) etc.
A publicat articole, recenzii și studii în principalele reviste de specialitate din țară (Muzica, Revista de Folclor, Studii de muzicologie, Cercetări de muzicologie, Biserica Ortodoxă Română, Glasul Bisericii etc.) și din străinătate (Franța, Italia, Polonia, Bulgaria ș.a.).
·         1910: Alfred Mendelsohn, compozitor, dirijor și pedagog (d. 1966)

* Herbert Wilhelmy (n. 4 februarie 1910, Sondershausen; d. 1 februarie 2003, Tübingen) a fost un geograf german. Wilhelmy a avut un impact semnificativ în domeniul geografiei regionale din America Latină, ocupându-se de geomorfologia climatică și, în special, de geografia urbană morfogenetică
* 1915: William Whitney Talman, Jr. (4 februarie 1915 - 30 august 1968) a fost un actor american de film și televiziune.
·         1926 - S-a născut Tudor George, poet şi traducător ("Balade singaporene", "Ierbarul amorului") (m. 10 ianuarie 1992)

·         1929: S-a nascut pictorul român Constantin Piliuţă ; (d.03.05.2003). Constantin Piliuță (n. 4 februarie 1929, Botoșani – d. 3 mai 2003, București) a fost un pictor român. Dupa ce studiază la Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din București (1945 – 1949), sub îndrumarea lui Alexandru Ciucurencu, participă la cele mai de seamă manifestări colective organizate în țară.



·         1931: S-a nascut Isabella Martinez de Peron. A fost a treia soţie a preşedintelui Juan Perón (intre anii 1961-1974) si al 41-lea presedinte al Argentinei (1974-1976). María Estela Martínez Cartas de Perón (n. 4 februarie 1931), cunoscută ca Isabel Martínez de Perón sau Isabel Perón, a fost o politiciană din Argentina, prima femeie care a deținut funcția de președinte în această țară. Funcția supremă în stat a deținut-o în perioada 1 iulie 1974 – 24 martie 1976. În perioada 12 octombrie 1973 – 1 iulie 1974, a deținut funcția de vicepreședinte. Ulterior a fost arestată și trimisă în exil.
·         1931 - S-a născut scriitorul Simion Mioc.

·         1932:  Mioara Avram (n. 4 februarie 1932, Tulcea, d. 12 iulie 2004, București) a fost o lingvistă română. De-a lungul mai multor decenii a avut un rol esențial în analiza, normarea și popularizarea diferitelor aspecte din gramatica limbii române, mai cu seamă în domeniul ortografiei. A condus Sectorul de gramatică al Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” din București al Academiei Române.
Mioara Avram s-a născut în Tulcea unde a absolvit în 1949 cursurile liceale în cadrul Liceului Mixt[1], sub îndrumarea atentă a mamei sale, Măndița Grigorescu, profesoară de limba română. A urmat apoi cursurile Facultății de Filologie a Universității din București, pe care a absolvit-o în 1953. Activitatea sa la Institutul de Lingvistică al Academiei Române a început din anii studenției și avea să continue pînă după pensionare.
S-a căsătorit cu foneticianul și etimologul Andrei Avram și a avut trei fii: Alexandru, Andrei și Petru.

* 1934: Petru Enache (n. 4 februarie 1934, Bozieni, județul Neamț – d. 17 august 1987) a fost un om politic comunist din România
·         1937: Emanuel Mandric, regizor român (d. 1997)

·         1940: Deac Ion Bistrița, artist plastic roman

* 1940: George Andrew Romero (n. ,[1][2][3][4] New York, New York, SUA[1] – d. ,[1][3][4][5] Toronto, Canada) a fost un regizor de film, scriitor și actor american. A devenit cunoscut datorită seriei de filme Noaptea morților vii, care înfățișa o apocalipsă cauzată de zombi și formula o serie de critici la adresa societății contemporane.
·         1941: Șerban Cantacuzino (n. 4 februarie 1941, București – d. 4 iulie 2011, Paris) a fost un actor român, care a jucat în mai multe filme, seriale de televiziune și muzicaluri în timpul carierei sale.[1][2] El a fost descendental lui Șerban Cantacuzino, domn al Țării Românești în perioada 1678-1688 care a luptat împreună cu otomanii în Bătălia de la Viena, a publicat Biblia de la București și a introdus porumbul pe teritoriul României de astăzi
Cantacuzino s-a născut la București, în 4 februarie 1941. Descendent din Șerban Cantacuzino, domn al Țării Românești(1678-1688) care a luptat împotriva Imperiului Otoman în Bătălia de la Viena (1683), Cantacuzino s-a născut într-o veche familie boierească românească.[1][2] Tatăl său, Ion Cantacuzino, a fost scriitor, medic, critic de film, regizor și producător de film.[1]
Cantacuzino și-a făcut debutul ca actor la vârsta de 11 ani, jucând pe scena Teatrului Național din București în piesa Prinț și cerșetor, alături de bunica sa, actrița Maria Filotti.[1] El a interpretat în 1963 rolul prințului Eduard în piesa Richard al III-leala Teatrul Armatei din Constanța.[1] Cantacuzino a jucat alături de George Vraca în Richard al III-lea.[1]
Cantacuzino s-a mutat la Paris, Franța, în 1990.[2] Actorul a decedat la Paris în 4 iulie 2011, la vârsta de 70 de ani.[1] A fost înmormântat în cimitirul Bellu din București
Filmografie:


·         1941 - S-a născut John Steel, baterist britanic (The Animals).
·         1942 - S-a născut Johnny Gambale, vocalist american (The Classics).
* 1943: Wanda Rutkiewicz (n. 4 februarie 1943 – d. 13 mai 1992) a fost o alpinistă poloneză. Ea a fost prima femeie care a escaladat cu succes vârful K2 din Himalaia.
Scopul Wandei Rutkiewicz a fost pe cale de a deveni prima femeie care ar fi atins 14 dintre vârfurile de peste 8.000 de metri ale lumii. În timpul vieții ei a atins cu succes următoarele vârfuri:
La vârsta de 49 ani, în timp ce urca Kangchenjunga, Rutkiewicz a fost văzută ultima oară în viață de către alpinistul mexican Carlos Carsolio. Ea se adăpostea la o altitudine mare pe fața de nord-vest, în timpul încercării de ascensiune a ceea ce ar fi fost cel de-al noulea vârf mai mare de 8.000 metri. În acel moment Rutkiewicz a fost slăbită fizic și nu a fost în măsură să ia o decizie rațională, care i-ar fi putut salva viața. Carsolio a spus că el nu avea îndeajunsă forța mentală pentru a o convinge să coboare pentru că și el a fost slăbit.
În 1995, pe fața de sud-vest a muntelui, a fost gasit un corp presupus a fi al ei, de către Fausto de Stefani, Marco Galezzi și Silvio Mondinelli, sugerând că ea a urcat la nord -vest creasta la un punct foarte aproape de vârf înainte de a cădea în partea de sud-vest. Cu toate acestea, o analiză mai detaliată a constatărilor de alpiniști italieni, cum ar fi culoarea de îmbrăcăminte și prezența de tablete bulgare făcute cu corpul, indică faptul că cel mai probabil, a fost corpul de alpinist bulgar Yordanka Dimitrova, care a fost ucis de către o avalanșă pe fata de sud-vest a vârfului Kangchenjunga în octombrie 1994. Nu se știe dacă Wanda Rutkiewicz a atins vârful Kangchenjunga. În cazul în care ea ar fi făcut acest lucru, ar fi fost prima femeie care ar fi atins vârful a trei dintre cei mai înalți munți din lume.
* 1943: Kenneth Lane Thompson (n. 4 februarie 1943, New Orleans, Louisiana, SUA) este un important informatician american, cunoscut pentru inventarea limbajului de programare B și pentru munca depusă în proiectele sistemelor de operare Unix și Plan9. Munca la sistemul de operare Unix i-a adus lui și lui Dennis Ritchie Premiul Turing din partea ACM în 1983.
·         1944 - S-a născut Florence LaRue, vocalistă americană (Fifth Dimension).
·         1944 - S-a născut poetul Nicolae Ionel.

·         1948 - S-a născut Alice Cooper (Vincent Furnier), vocalist şi compozitor american.
·         1950 - S-a născut Philip Ehart, baterist american (Kansas).
·         1952 - S-a născut Jerry Shirley, baterist britanic (Humble Pie).
·         1953 - S-a născut scriitorul Victor Pânzaru.

* 1953: Kitarō (n. Masanori Takahashi, 高橋正則 Takahashi Masanori, 4 februarie, 1953) este un muzician, compozitor și multi-instrumentist japonez, considerat un pionier al muzicii New Age.
·         1954: Denisa Comănescu (n. 4 februarie 1954, Buzău) este o poetă, editoareși traducătoare română.
Denisa Comănescu s-a născut pe 4 februarie 1954 în Buzău. A absolvit liceul „Mihai Eminescu” din Buzau (1973), după care a urmat Facultatea de Filologie a Universității din București, secția limba și literatura română - limba și literatura engleză (1977).
După terminarea studiilor a lucrat ca traducătoare la Chimimportexport Bucuresti (1977-1978), apoi ca redactor si ca redactor-sef la Editura Univers. Din anul 2007 este directorul editorial al Editurii Humanitas Fiction. Este membră a Consiliului Uniunii Scriitorilor și a fost secretar general al Centrului PEN Român (1990-2004). Din 2002 este membră a board-ului Fundației Culturale Irlandezo-Română iar din 2006 este membră în Parlamentul Cultural European.
Poemele sale au fost publicate în antologii în peste 15 țări. A tradus din limba engleză din opera lui Alan Brownjohn și a lui Eilean Ne Chuilleanain.

* 1954: Curtis Salgado (n. 4 februarie 1954, Everett, Washington) este un cantautor de muzică blues, R&B și soul din Portland, Oregon. Cântă la muzicuță dar și ca vocalist în propria sa trupă.
* 1958: Kazuaki Nagasawa (n. 4 februarie 1958) este un fost fotbalist japonez.
* 1962: Vladimer Apțiauri (georgiană ვლადიმერ აფციაური, rusă Владимир Степанович Апциаури; n. 4 februarie 1962, Manglisi, Georgia – d. 14 mai 2012, Tbilisi) a fost un scrimer sovietic de origine georgiană, specializat pe floretă.
* 1964: Oleg Protasov (n. 4 februarie 1964, Dnipropetrovsk, Uniunea Sovietică) a fost un atacant de fotbal și un membru cheie al echipei naționale de fotbal a URSS de-a lungul deceniului al nouălea al secolului XX. Cu cele 29 de goluri marcate, Protasov se află pe poziția secundă în istoria Uniunii Sovietice, fiind depășit doar de Oleg Blohin, cu 42 de goluri.
* 1966: Dan Mihai Păvăloiu (n. 4 februarie 1966), este un prezentator de televiziune, jurnalist și realizator TV român, cunoscut pentru reportajele de calătorie pe care le realizează din 2002.
Dan Mihai Păvăloiu este fiul lui Ion (cercetător matematică) și al Angelei (profesor). S-a născut în Cluj-Napoca, unde trăiește și în prezent. A fost încurajat încă de la vârsta de 10 ani să-și petreacă timpul liber în natură. S-a familiarizat de mic cu tehnicile de pescuit și observarea animalelor sălbatice. A început să practice alpinismul și speologia la vârsta de 15 ani. Clasele 5-8 le-a făcut la Școala Sportivă, specializarea atletism. După absolvirea liceului Liceului Nicolae Bălcescu din Cluj-Napoca și-a făcut stagiul militar la Caracal, arma parașutism, termen redus.
A absolvit în 1991 Facultatea de Construcții, secția Instalații. Din 1991 lucrează în presa scrisă ca șef secție Evenimente Speciale la cotidianul Mesagerul Transilvan. Din 1993 a fost secretar de emisie la TVR Cluj, apoi din 1994 regizor de emisie la aceiași instituție. În perioada 1997-2003 a activat în Formația Salvamont Cluj. [1] Din anul 1994 începe să practice raftingul și scufundările. În 1996 organizează și realizează expediția cu pluta 1000 de kilometrii pe Dunăre.
În 2000 părăsește țara pentru a lucra un an în SUA ca îngrijitor de animale, gropar și delivery boy. Întors în România în 2001, începe seria de documentare de călătorie căreia îi este dedicat până în prezent.
Emisiunile sale se adresează iubitorilor de natură, cea mai cunoscută fiind Natură și aventură[2] difuzat pe TVR 2. De asemenea mai prezintă o serie de emisiuni dedicate tradițiilor culinare românești sub genericul Cu tigaia-n spate[3] difuzat pe TVR 3 și TVR Cluj.
Este coautor la documentarele de lung metraj Lostrița 1, Lostrița 2, Valea Bistriței și Zimbrul în Carpații României. De-a lungul timpului și-a dedicat profesia și timpul liber promovării naturii sălbatice din România și ocrotirii ei. Reportajele sale au acoperit spații geografice care se întind din vârfurile Carpaților până la Marea Neagră. A pătruns în intimitatea naturii cu mijloace specifice cum ar fi pescuitul, vânătoarea, alpinismul, raftingul, speologia sau scufundările.
Dan Mihai Păvăloiu a crescut și locuiește în Cluj-Napoca, județul Cluj[4].
În paralel cu activitatea de realizator TV mai lucrează ca editorialist la cotidianul Foaia Transilvană [5] și la revista Corso. Concepe și conduce Revista de vânătoare și Aventuri în natură.
* 1971: Tatiana Potîng (n. 4 februarie 1971) este pedagog, doctor în științe și politiciană din Republica Moldova, fost viceprim-ministru pe probleme sociale al Republicii Moldova în perioada 30 mai 2013 – 18 februarie2015. Între anii 2009 - 2013 a exercitat funcția de viceministru al educației.[1]
Este prorector la Universitatea AȘM, vicepreședinte al Partidului Liberal Reformator (PLR) și președinte al Organizației de Femei a PLR,[2] iar anterior a fost președinte al Organizației Teritoriale a Partidului Liberal Reformator din Bălți
* 1973: Oscar De La Hoya (n. 4 februarie 1973)[1][2] este un fost boxerprofesionist american de origine mexicană. Poreclit "The Golden Boy," De La Hoya a câștigat medalia de aur la Jocurile Olimpice de vară din 1992 de la Barcelona.
De La Hoya s-a născut în East Los Angeles, California, și vine dintr-o familie de boxeri. Bunicul său Vicente, tatăl Joel Sr. și fratele Joel Jr. - toți au fost boxeri.
De La Hoya a înfrânt 17 campioni mondiali și a câștigat zece titluri mondiale în șase categorii de greutate diferite.[3][4] De asemenea, el este boxerul care a obținut cei mai mulți bani din istoria boxului,[5] cu venituri estimate de peste 696 milioane $.[6]
De La Hoya și-a anunțat oficial retragerea din sport la o conferință de presă ținută în Los Angeles, pe 14 aprilie 2009.
·         1975: Natalie Imbruglia (n. 4 februarie 1975) este o cântăreață de muzicăpop, de origine australiană. A devenit celebră prin propria versiune după o melodie norvegiană, Torn..
Totul a început cu nașterea în micuța Vale Berkeley din Australia, pe 4 februarie 1975, a unei fetițe, pe care părinții săi, Elliott (originar din Lipariîn Italia) și Maxene, au numit-o Natalie Jane.
Nimeni nu știa pe atunci, că ea va ajunge cândva una dintre cele mai bune cântărețe din țara sa. Părinții au crecut-o cu multă dragoste împreună cu surorile ei (Carla, Laura și Michelle). Familia Nataliei nu era deloc bogată, așa că acesteia nu i-a fost chiar atât de ușor să își croiască un drum în viață.
La vârsta de 13 s-a mutat împreună cu familia din Valea Berkeley (Noua Galie de Sud) în Paradies Point (Queensland). Aici a început să se orienteze pe drumul scenei.
Natalie și-a surprins părinții, când a fost admisă la școala de talente Mc Donalds Performing Arts College din Sydney. Și-a îmbunătățit capacitățiile vocale și a învățat să facă reprezentații de actorie. Odată cu aceasta a început și adevărata carieră a sa. La 16 ani a făcut reclamă pentru un producător japonez de gumă de mestecat. La aceași vârstă a atras atenția ca model de lenjerie intimă, până ce a obținut un rol în telenovela australiană Neighbours. În acest rol a impersionat atât de mult, încât a fost promovată din ce în ce mai mult, chiar și în Regatul Unit, unde era transmis simultan acest show de televiziune.
Doi ani mai târziu a plecat la Londra, unde nu a avut nici o oportunitate de muncă, urmând să petreacă primul an în cluburile orașului. A renunțat curând la acest mod de viață și s-a aflat singură. Talentul său în muzică a fost descoperit de managera Anne Barrett într-un bar, ceea ceea ce i-a aus un contract cu BMG/RCA. Ei au fost atât de impresionați de vocea Nataliei, încât au dus-o cu ei în Statele Unite, unde s-a înregistrat primul album al ei (Left of the Middle).
La acest albun, Natalie a colaborat cu mulți producători, ca de exemplu Phil Thornalley (Ex "The Cure"), Mark Plati (David Bowie) sau Nigel Goldrich, care a produs "Ok Computer" pentru Radiohead. Aceștia i-au oferit un anumit grad de libertate cântăreței, pentru ca ea să-și poată pună amprenta peste creații. În timpul șederii în SUA, a avut o aventură cu starul din Prietenii tăi, David Schwimmer.
Prin primul său single, "Torn", Natalie a avut un succes la nivel mondial. A vândut peste 1 milion de LPuri în SUA și peste 6 milioane în întreaga lume, a fost numărul 1 mondial, a rămas 23 de săptămâni în Top 40 Regatul Unit, a câștigat titlurile "cel mai bun debutant" la premiile VH1 și Aussie și " cel mai bun cântec" la premiile MTV și Aussie (1998).
În perioada 1998-1999 a făcut un turneu în Statele Unite. Pe lângă aceasta, a mai realizat "Identify" ca și coloană sonoră pentru Stigmata. Totuși această piesă nu a ieșit pe piață decât în SUA.
După aceasta, Natalia a făcut o pauză și și-a cumpărat o casă pe o insulă de pe Tamisa în Londra, unde este vecină cu Regina. Acolo a încercat să înregistreze cel de al doilea album al ei, dar s-a confruntat cu o criză de creativitate.
Munca cu producătorii primului album nu a reușit, ea nefiind mulțumită de rezultate, dar s-a recules, pentru a doua oară în viață (prima a fost criza depresivă de la albumul Left of the Middle) și a găsit un om cu care se potrivea de minune, Gary Clark.
Alături de el a înregistrat întreg noul album, "White Lilies Island" și acesta a devenit un album de succes, mai ales datorită single-lor "That Day" și "Wrong Impression".
În 2002 a jucat împreună cu Rowan Atkinson în pelicula Johnny English.
* 1975: Carmen Trandafir (n. 4 februarie 1975, București)[1] este o cântăreață română, una dintre cele mai de succes soliste ale anilor 1990.[2]
A început să cânte la vârsta de 15 ani.[3] La 16 ani (în 1991[4]) a câștigat premiul pentru interpretare la Festivalul de la Mamaia, iar un an mai târziu a participat la festivalul Orfeul de Aur, în Bulgaria, pe care l-a castigat.[3]Pe langa Marele Premiu, Carmen Trandafir a castigat si Premiul Presei Bulgare.
Carmen Trandafir trăiește împreună cu comentatorul sportiv Emil Grădinescu din anul 2003, cu care s-a căsătorit oficial în anul 2011
* 1976: Vasilică Toma (n. 4 februarie 1976) este un senator român, ales în 2016.
* 1986: Ivett Szepesi (în maghiară ˈivɛtː sɛpɛʃi; n. 4 februarie 1986, în Pincehely)[1]este o handbalistă din Ungaria care joacă pentru Győri Audi ETO KC pe postul de extremă stânga.
* 1987: Lucie Šafářová (n. 4 februarie 1987, Brno, Cehoslovacia) este o jucătoare profesionistă de tenis din Cehia. A câștigat două titluri de Grand Slam: Australian Open și French Open, alături de  Bethanie Mattek-Sands. Este componentă a echipei de Fed Cup Cehia și a reușit să câștige de patru ori competiția
·         1988: Carly Patterson, gimnastă americană
* 1988: Mansaly Boubacar (n. 4 februarie 1988, Guédiawaye, Senegal) este un fotbalist senegalez care se află sub contract cu clubul BB Erzurumpsor
* 1988: Oleg Clonin (n. 4 februarie 1988) este un fotbalist din Republica Moldovacare evoluează la clubul Ceahlăul Piatra Neamț și la echipa națională de fotbal a Moldovei. El a debutat la națională în 2013, într-un meci contra naționalei Kirghiztanului.
* 1988: Clement Pălimaru (n. 4 februarie 1986) este un un jucător de fotbalromân care evoluează la clubul CF Brăila. A jucat și pentru Echipa națională de tineret a României.
* 1989: Anatol Chirinciuc (n. 4 februarie 1989, în Nisporeni) este un fotbalist moldovean care evoluează la clubul FC Milsami Orhei, pe postul de portar
* 1990: Laura Glavan (n. 4 februarie 1990, Constanța) este o actriță românăcare locuiește în Italia.
Filmografie: 

Cinema

TV

* 1990: Karen Knútsdóttir (n. 4 februarie 1990, în Reykjavík) este o handbalistă islandeză care joacă pentru clubul SønderjyskE Håndbold și pentru echipa națională a Islandei pe postul de coordonator. Knútsdóttir a participat la Campionatul European de Handbal Feminin din 2010[1], la Campionatul Mondial de Handbal Feminin din 2011, desfășurat în Brazilia[2] și la Campionatul European de Handbal Feminin din 2012, desfășurat în Serbia.
* 1990: Marta López Herrero (n. 4 februarie 1990, în Málaga)[2] este o handbalistădin Spania care joacă pentru clubul românesc SCM Râmnicu Vâlcea. Rodríguez, care evoluează pe pe postul de extremă dreapta, s-a transferat de la echipa spaniolă Super Amara Bera Bera[3][4] după ce, în mai 2017, a semnat un contract valabil un an cu clubul vâlcean.
* 1994: Adina-Mihaela Speteanu (n. 4 februarie 1994, București) este o scriitoare română de literatură pentru tineret fantasy. Este cunoscută pentru seria Dincolo de moarte al cărei prim volum, Destine pierdute, a apărut în 2013.
Adina Speteanu s-a născut pe 4 februarie 1994 în București. În 2013 a absolvit Colegiul Național "Mihai Viteazul" și s-a înscris la Facultatea de Drept din cadrul Universității din București[1][2].
Și-a început activitatea literară pe forumurile de creație. În continuare, a publicat în revista școlii și pe platforma literară Cititor de proză[1]. La vârsta de 16 ani începe să lucreze la manuscrisul primului ei roman. După ce este refuzată de mai multe edituri, o cunoaște pe scriitoarea Monica Ramirez, căreia îi înmânează manuscrisul. Aceasta o recomandă editorului Bogdan Hrib. În 2012, acesta publică romanul la editura Tritonic, cu titlul Crimă la timpul trecut[2].
În timp ce citea un articol despre Dracula, îi vine ideea unei povestiri fantasy care se transformă rapid în roman, apoi în seria Dincolo de moarte[3]. Plănuite să formeze în final o tetralogie[4], romanele seriei au apărut la intervale scurte unul după celălalt: Destine pierdute (noiembrie 2013)[5], Jocul secretelor (februarie 2014)[6], Îngeri de gheață (iulie 2014)[7], Ultima privire (noiembrie 2015).


Decese
·         211: A murit la Eboracum (astazi York, in Anglia), împaratul roman Septimius Severus,(193–211), fondator al dinastiei Severilor ; (n. 11.04.146). Lucius Septimius Severus, cu numele întreg Lucius Septimius Severus Augustus, (n. 11 aprilie 146, la Leptis Magna, Africa – d. 4 februarie 211, la Eboracum, Britannia) a fost împărat roman din 9 aprilie 193 până în 211. Cu el a început accederea la putere a provincialilor având ascendență neromană și dinastia Severilor, al căror eponim este. Este singurul împărat născut în Provincia Africa.
·         708 – A decedat al 87-lea Papa,  Sissinius (n.cca. 650). A condus Biserica Catolica din octombrie  707 până la moartea sa. Se știe că era originar din Siria și că tatăl său se numea Ioan. A fost ales papă probabil în octombrie 707, când era deja bătrân, „deformat” și bolnav de guta,nu se putea ține pe picioare și nici nu se putea hrăni singur. Alegerea sa a fost probabil un compromis de moment determinat de manevrele factorilor politici și militari care sustineau fiecare un alt candidat. Deși a fost papă numai 4 luni – inclusiv perioada precedentă consacrării , a avut luciditatea și energia necesare începerii pregătirii materialelor (cuptoarele pentru var și cărămidă) în vederea restaurării și consolidării zidurilor Romei, grav ruinate și real expuse atacurilor dușmane, cum au dovedit-o evenimentele sub pontificatul papeiIoan al VI- lea. Lucrările de restaurare a zidurilor Romei s-au curmat odată cu moartea sa. A fost înmormântat în cripta papilor din Vatican.
* 1694: Nataliaa Kirillovna Narîșkina (rusă Ната́лья Кири́лловна Нары́шкина; 1 septembrie 1651 – 4 februarie 1694) a fost Țarină a Rusiei din 1671 până în 1676 ca a doua soție a Țarului Alexei I al Rusiei.
Venind dintr-o mică familie nobilă, fiica lui Kirill Poluektovich Narîșkin (1623-1691) și a soției sale, Anna Leontievna Leontieva, a fost adusă în casa marelui boier Artamon Matveiev unde a primit o influență vestică.
La 1 februarie 1671 ea s-a căsătorit cu țarul Alexei Mihailovici ca a doua soție a lui. Au avut împreună trei copii: viitorul țar Petru cel Mare (1672–1725); Țarevna Natalia care a fondat primul teatru public din Rusia și a scris numeroase piese dramaturgice ea însăși; și Țarevna Feodora.
* 1752: Louis d'Orléans (Louis d'Orléans, duc d'Orléans) (4 august 1703 – 4 februarie 1752) a fost Duce de Orléans și membru al familiei regale franceze al Casei de Bourbon. După decesul tatălui său a devenit primul Prinț de Sânge (Premier Prince du Sang). Cunoscut sub numele Louis le Pieux și Louis le Génovéfain, Louis a fost pios și caritabil.
Louis d'Orléans s-a născut la Palatul Versailles în 1703 ca fiu al lui Filip al II-lea, Duce de Orléans și a soției acestuia, Françoise-Marie de Bourbon, cea mai mică fiică recunoscută a regelui Ludovic al XIV-lea și a metresei lui, Madame de Montespan.
Singurul fiu din opt copii, surorile lui au fost:
La naștere, a primit titlul de Duce de Chartres ca moștenitor al titlurilor și al averii Orléans. În plus, bunicul matern, regele, i-a acordat un venit rezervat pentru primul prinț de sânge, rang pentru care el nu era eligibil să-l dețină.
A fost crescut de mama și de bunica sa, Elizabeth Charlotte, Prințesă Palatină, și instruit de Nicolas-Hubert Mongault, fiul nelegitim al lui Jean-Baptiste Colbert de Saint-Pouange, un văr al lui Jean-Baptiste Colbert, ministrul lui Ludovic al XIV-lea. A fost foarte apropiat de mama sa, cei doi rămânând apropiați până la decesul ei în 1749.
Louis a fost foarte apropat și de sora lui mai mică, Louise Élisabeth d'Orléans, care a devenit regină a Spaniei timp de șapte luni în 1724.[1] Nu a fost așa apropiat de sora lui mai mare, Charlotte Aglaé d'Orléans, soția Ducelui de Mondena, Francesco d'Este. În timpul deselor ei vizite la curtea franceză erau în permanent conflict
După decesul bunicului matern Ludovic al XIV-lea în 1715, tatăl său (nepotul de frate al regelui) a fost ales să devină regent în timpul minoratului noului rege, Ludovic al XV-lea, care avea cinci ani. Curtea a fost mutată la Paris astfel ca tatăl său să poată guverna cu micul rege alături de el. Ludovic al XV-lea a fost instalat la Palatul Luvru în timp ce regentul stătea la reședința din Paris a familiei Orléans, Palais-Royal.
În timpul regenței, Louis era privit ca "a treia persoană din regat", imediat după Ludovic al XV-lea și tatăl său, regentul. Louis a fost admis în Consiliul de regență la 30 ianuarie 1718. Totuși, în ciuda dorinței tatălui său, Louis n-a jucat niciodată un mare rol în politica Franței. Anul următor a fost numit givernator al Dauphiné. El nu a fost obligat, totuși, să se mute acolo, pentru a-și îndeplini noile atribuții. Mai târziu, el a dat înapoi titlul coroanei. În 1720, el a devenit Mare Maestru al Ordinului de Saint-Lazare și Ierusalim. În 1721, sub influența tatălui său, el a fost numit colonel general de infanterie și a deținut postul până în 1730.
După decesul tatălui său la 2 decembrie 1723, la 20 de ani, Louis și-a aumat titlul de Duce de Orléans și de șef al Casei de Orléans. De asemenea, a devenit primul în linia de succesiune la tronul Franței până la nașterea fiului lui Ludovic al XV-lea în 1729. Deși regentul a sperat ca fiul său să-și asume un rol proeminent în guvernare, postul de prim ministru a revenit vărului mai mare a lui Louis, Louis Henri, Duce de Bourbon.
Al cincilea copil și singurul fiu din opt copii, Louis nu s-a căsătorit până la moartea tatălui său. În 1721, ambasadorul Franței în Rusia a sugerat o căsătorie între Louis și una din cele două fiice necăsătorite ale Țarului Petru I al Rusiei: Marea Ducesă Anna Petrovna (cunoscută pentru fluența în limba franceză) sau sora ei mai mică, Marea Ducesă Elisabeta. Ideea căsătoriei cu o Mare Ducesă a fost abandonată curând din cauza dificultăților legate de religie și de diferența de rang.
Louis era "doar" un nepot al unui rege al Franței și deținea titlul de Alteță Regală pe când Marile Ducese erau fiice de Țar și dețineau titlul de Altețe Imperiale. Mai târziu, Anna Petrovna s-a căsătorit cu Karl Frederic, Duce de Holstein-Gottorp.
O altă posibilă mireasă pentru Louis a fost verișoara lui primară, Élisabeth Alexandrine de Bourbon. Ea era fiica cea mică a surorii rivale a mamei sale, Louise-Françoise de Bourbon. De asemenea, Élisabeth Alexandrine era sora cea mică a principalului rival al lui Louis, Ducele de Bourbon.
În 1723, s-a sugerat o prințesă germană: Johanna de Baden-Baden (1704–1726), fiica lui Louis Wilhelm, Margraf de Baden-Baden și a soției acestuia, Sibylle Auguste de Saxa-Lauenburg. Căsătoria a fost aprobată de mama sa iar zestrea miresei a fost de 80.000 de livre.
Căsătoria a avut loc prin procură la 18 iunie 1724 la Rastatt, în Baden-Württemberg, Germania,[3] și în persoană la 13 iulie în orașul Sarry, la Marne în Franța.[4] La Sarry cuplul s-a văzut pentru prima dată. A fost dragoste la prima vedere.[5] Cuplul a avut doi copii însă doar unul a supraviețuit copilăriei.
* 1784: Prințesa Friederike Luise a Prusiei (germană Friederike Luise von Preußen; 29 august 1714 - 4 februarie 1784) a fost fiica regelui Frederic Wilhelm I al Prusiei și a reginei Sofia Dorothea de Hanovra.

Friederike Luise în 1716
Născută la Berlin ca al șaselea copil și a treia fiică a lui Frederic Wilhelm I, Friederike Luise a fost sora lui Frederic cel Mare, a reginei Louisa Ulrika a Suediei și a Filipinei Charlotte, Ducesă de Brunswick-Wolfenbüttel.
Prin mama ei a fost nepoata regelui George I al Marii Britanii. A fost deci nepoata de soră a regelui George al II-lea al Marii Britanii și verișoara primară a Prințului de Wales, a Annei Prințesă Regală și Prințesă de Orania și a reginei Louisa a Danemarcei și Norvegiei.
La 30 mai 1729 la Berlin, Friederike Luise s-a căsătorit cu Karl Wilhelm Friedrich, Margraf de Brandenburg-Ansbach (1712-1757) din Casa de Hohenzollern. Cuplul a avut doi copii:
  • Karl Friedrich August (7 aprilie 1733 - 9 mai 1737)
  • Karl Alexandru, Margraf de Brandenburg-Ansbach (24 februarie 1736 - 5 ianuarie 1806). Căsătorit prima dată cu Caroline Friederike von Sachsen-Coburg-Saalfeld, apoi după decesul ei, cu Lady Elizabeth Craven.
După decesul surorii ei mai mari Charlotte Albertine (1713–1714), Friederike Luise a primit o atenție sporită și i s-a permis să crească așa cum a dorit ea. Sora ei Wilhelmine de Bayreuth a descris-o în memorii ca având un "caracter capricios și meschin". Totuși, ea i-a lăudat talentul și frumusețea.
Căsătoria ei a fost aranjată de viitoarea soacră, regentă de Ansbach, și de tatăl ei, care a dorit să obțină influență în Ansbach. Fratele ei, regele Frederic al II-lea, a extins apanajul ei și a primit în schimb un regiment de soldați din Ansbach. Căsătoria nu a fost fericită; soțul ei Karl Wilhelm Friedrich a fost cunoscut sub numele de "sălbaticul Margraf".
Chiar și în călătoria spre Ansbach, în iunie 1729 pentru nunta ei, Friederike Luise suferea de simptome ale porfiriei. Ea a suferit de greață și vărsături timp în care a fost "aproape moartă". Soțul ei a susținut că era șchioapă și avea dinții stricați. Inițial, el nici nu a întreținut relații fizice cu ea.
Fiul ei Prințul Karl Friedrich August a murit la 9 mai 1737. Margraful și întreaga curte au blamat-o pe Friederike Louise pentru moartea copilului. Ea s-a separat de soțul ei și a trăit în izolata Unterschwaningen, care s-a extins artistic. Friederike Louise a revenit la Ansbach când a devenit văduvă în 1757. Nefericirea ei a fost agravată de refuzul celui de-al doilea fiu al ei de a o vedea sau de a o recunoaște.
·         1849: A incetat din viata Costache Conachi, unul dintre cei mai reprezentativi poeti ai inceputurilor literaturii romane, a carui lirica este, aproape in intregime, erotica;(n.14.10.1777). Costache Conachi (n. 14 octombrie 1777, Țigănești, Galați – d. 1849, Țigănești) a fost un scriitor român. Descendent dintr-o familie boierească fanariotă, a ocupat înalte funcții dregătorești în Moldova. Dacă paharnicul Sion scrie că neamul Konaki este de origine grecească, „dar preste 160 ani venit și încuscrit cu mai multe din familiile cele mari„, Paul Păltănea a adus documente „care impun concluzia că familia Conachi coboară dintr-un neam de răzeși din satul Știboreni, județul Vaslui, cu urice din vremea lui Ștefăniță Vodă (20 aprilie 1517-14 ianuarie 1527) sau chiar a lui Ștefan cel Mare. Linia feminină a neamului este tot răzeșească” A fost educat de către un refugiat francez. A studiat ingineria, limbile clasice, greaca modernă, turca și franceza. Mare boier și mare proprietar, figură contradictorie în epocă pentru că pleda pentru luminarea poporului, a făcut un proiect de reformă a învățămîntului în Moldova pe principiul „studiul trebuie să aibă un scop moral”. A luat parte la redactarea Regulamentului Organic, formulînd unele articole care aveau în vedere unirea Principatelor.

* 1853: Amelia a Braziliei [1](1 decembrie 1831, Paris – 4 februarie 1853, Funchal) a fost infantă a Portugaliei și prințesă a Braziliei.

Prințesa Maria Amélia în jurul vârstei de 9 ani împreună cu mama sa, c.1840
Maria Amélia s-a născut la 1 decembrie 1831 la Paris, Franța.[2]Tatăl ei a fost Pedro I, fost împărat al Brazilei și fiu al regelui Ioan al VI-lea al Portugaliei și a reginei Charlotte a Spaniei. Mama ei a fost a doua soție a lui Pedro, Ducesa Amélie de Leuchtenberg, fiica lui Eugène de Beauharnais și a Augustei de Bavaria, duce și ducesă de Leuchtenberg. A fost botezată Maria Amélia Augusta Eugênia Josefina Luísa Teodolinda Elói Francisco Xavier de Paula Gabriela Rafaela Gonzaga.[3][4]Nașii au fost regele francez Ludovic-Filip și soția sa Maria Amalia a celor Două Sicilii.[2]
Pedro era încântat de noul copil și a trimis o scrisoare datată 4 decembrie celorlalți copii din prima căsătorie, care au rămas în Brazilia spunându-le noua veste: "Providența divină a vrut să diminueze durerea pe care inima mea paternă o simte la separarea de Majestățile Vostre Imperiale dăruindu-mi încă o fiică iar pentru voi încă o soră[...]".[2]
Când Maria Amélia avea doar 20 de zile, tatăl ei a invadat Portugalia ca șef al armatei.[5] Timp de aproape doi ani ea a trăit la Paris împreună cu mama ei și sora vitregă Maria. Când a sosit vestea că Lisabona, capitala portugheză a căzut în fața forțelor lui Pedro, Amélie de Leuchtenberg a plecat din Paris spre Portugalia. Ele au ajuns la Lisabona la 22 septembrie 1833.[6]
Cum fostul rege al Portugaliei a plecat în exil, Maria Amélia și familia ei s-au stabilit în Portugalia. La început au locuit la Palatul Ramalhão iar mai târziu la Palatul Regal Queluz situat în apropierea Lisabonei. Cu toate acestea, conflictul și-a pus amprenta asupra sănătății tatălui ei, care s-a îmbolnăvit de tuberculoză. Pedro, Duce de Braganza a stabilit o relație foarte strânsă cu fiica sa; amândoi s-au adorat unul pe altul.[7] Ducele de Braganza a murit când Maria Amélia încă nu împlinise trei ani.
Văduva Amélie nu s-a recăsătorit niciodată și și-a petrecut timpul având grijă de fiica ei. Amândouă au continuat să locuiască în Portugalia în ciuda faptului că nu făceau parte din familia regală. Nici una dintre ele nu a călătorit vreodată în Brazilia, deși Amélie a încercat fără succes să ceară guvernului brazilian să recunoască faptul că mama și fiica erau membri ai familiei imperiale braziliene și, astfel, aveau dreptul la un venit. Guvernul brazilian a refuzat timp de mai mulți ani să o recunoască pe Maria Amelia ca pe o prințesă braziliană. Această situație se va schimba numai după ce Pedro al II-leaa fost declarat major în 1840. Recunoașterea acesteia a avut loc la 5 iulie 1841

Arhiducele Maximilian care mai târziu a dvenit împărat al Mexicului și a avut un sfârșit tragic.
Maria Amélia a devenit o tânără atrăgătoare. Descrisă ca fiind bună, religioasă[9] și foarte inteligentă[10] Prințesa a primit o educație rafinată. Îi plăcea să deseneze, să picteze și să cânte la pian.[11]. De asemenea, Maria Amélia iubea poezia. Vorbea fluent portugheza, franceza și germana.[9]
La începutul anului 1852, arhiducele austriac Maximilian, care atunci servea în marina austriacă, s-a oprit în Portugalia pentru a le vizita pe Amélie și Maria Amélia.[12]Prințesa îl întâlnise deja la o reuniune de familie la Munchen în 1838. Mama lui Maximilian era sora vitregă a bunicii materne a Mariei Amélia și amândouă aparțineau de casa germană de Wittelsbach. De asemenea, arhiducele era rudă și cu frații vitregi ai Mariei Amélia deoarece tatăl său era fratele mai mic al împărătesei Leopoldina.[13]Maria Amélia și Maximilia s-au îndrăgostit unul de altul și s-au logodit.[12] Totuși, logodna n-a fost declarată niciodată oficial din cauza decesului prematul al Mariei Amélia.
În februarie 1852, Maria Amélia s-a îmbolnăvit de scarlatină.[14] Cum lunile au trecut iar ea nu s-a vindecat, a fost afectată de o tuse insistentă - începutul unei tuberculoze.[15]
La 26 august, Prințesa a plecat de la Palatul Regal din Caxias, unde locuia, și a călătorit la Madeira. Clima insulei avea o bună reputație pentru tuberculoză iar Maria Amélia nota: "febra dispare ca prin minune, spun ei!"[16]
Maria Amélia și mama ei, care a însoțit-o, au debarcat la 31 august la Funchal, capitala Madeirei. Prințesei i-a plăcut foarte mult insula și i-a spus mamei sale: "Dacă într-o zi îmi voi recăpăta sănătatea, nu-i așa că vom sta multă vreme pe această insulă? Vom face excursii în munți, vom găsi cărări noi, așa cum am făcut la Stein."[17] Însă sănătatea ei era din ce în ce mai precară. La 4 februarie, la puțin timp după miezul nopții, un preot a împărtășit-o; Prințesa a murit în aceeași dimineață în jurul orei 4.[18]
Corpul prințesei a rămas în capelă până a fost dus înapoi în Portugalia la 7 mai 1853.[19] La 12 mai cortegiul a debarcat la Lisabona și au urmat funeralii grandioase.[20] A fost înmormântată lângă tatăl ei.
* 1870: Joseph-Henri Léveillé (n. 28 mai 1796, Crux-la-Ville – d. 4 februarie1870, Paris) a fost un medic, botanist, micolog, fitopatolog și ilustratorfrancez. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Lév..
Fiul lui Jean-Baptiste-François Léveillé (n. 28 august 1769 - d. 13 martie 1829), medic,chirurg de prima clasă și membru al Academiei Franceze de Medicină[1][2] a studiat la Universitatea din Paris, medicina și a obținut titlul de doctor în 1824. El a fost primul care a descris complet basidiile și cistoidele ciupercilor din încrengătura Basidiomycota, dovedind și rolul basidiilor pentru producția de spori, totul publicat în lucrarea sa Recherches sur l'hymenium de champignon din 1837. El a demonstrat de asemenea importanța basidiilor pentru taxonomie și a propus deosebirea între diviziunile Ascomycota și Basidiomycota.[3] John Ramsbottom, a subliniat în cartea sa Mushrooms and Toadstools din 1953, că o serie de alți micologi au făcut aceiași descoperire la aproximativ același timp, scriind: „Acest fapt este lipsit de importanță pentru a atribui o prioritate”. Cu toate acestea, Léveillé a fost în mod evident mult mai eficace în prezentarea descoperirii sale. În primul rând, a lucrat la ea pentru o lungă perioadă de timp, și a fost în stare să ofere ilustrații ale mai multor tipuri diferite de basidii și de spori în familiile Agaricaceae, Boletaceae și Clavariaceae.[4]

Lév.: Typhula variabilis

Lév.: Diverse specii Sclerotium
Între 1836 și 1837 a luat parte la o circumnavigație globală pe corveta „La Bonite”, împreună cu alți oameni de știință renumiți, navigând dea lungul coastei Americii de Sud, înapoi de-a lungul Coastei de Vest spre California, mai departe peste Pacific, ajungând la Manila, în China, India, întorcându-se în sfârșit în Franța. Mai mult de 1.000 de specii noi de plante și bureți au fost colectate și numeroase observații geografice și meteorologice realizate. Léveillé a fost specialistul pentru analizarea și determinarea celor multe ciuperci adunate, ocupându-se cu ciupercile găsite, în special cu criptogamele celulare și vasculare între altele cu genul Lycoperdon.[5][6]
Imediat după această excursie mare, micologul a participat la elaborarea și apoi călătoria prin Ungaria, Banat, Transilvania, Țara Românească, Principatul Moldoveipână în sudul Rusiei și Crimeea sub conducerea prințului și savantului rus Anatol Demidoff di San Donato (1813-1870). În volumul 2 al cărții Voyage dans la Russie Méridionale et la Crimée, par la Hongrie, la Valachie et la Moldavie, editată de acest prinț, Léveillé a contribuit cu o lucrare de 210 pagini.[7]
În publicația sa din 1843, Memoire sur le genre Sclerotium, a arătat că „organisme” plasate în genul Sclerotium au o structură fungidă, fiind probabil o parte a ciupercilor care cresc din ele (mai degrabă decât un organism separat). Acesta a fost un prim pas esențial în eliminarea de genuri care au fost create pentru părți de bureții cum ar fi Rhizomorpha, Byssus și Ozonium. Byssus a fost un gen pentru miceliu alb, și Ozonium un gen pentru miceliu colorat, cum este cel al lui Coprinus radians.[8]
În 1855, a completat marea iconografie în 2 volume a lui Jean-Jacques Paulet, Traité des champignons, o colecție de 217 plăci extrase din natură, gravate și colorate, însoțind un text nou cu descrierea speciilor figurate, sinonimelor, indicând proprietățile lor utile sau otrăvitoare precum timpul și locurile in care ele se dezvoltă. Opera a fost publicată sub titlul Iconographie des champignons de Paulet
·         1881 - A murit Thomas Carlyle, eseist, istoric şi filosof britanic (n.04.12.1795).
* 1890: Prințul Antoine d'Orléans, Duce de Montpensier (Antoine Marie Philippe Louis; 31 iulie 1824–4 februarie 1890) a fost membru al familiei regale franceze, cel mai mic fiu al regelui Ludovic-Filip al Franței și al soției lui Maria Amalia a celor Două Sicilii. S-a născut la castelul de Neuilly și a murit la 4 februarie la Sanlúcar de Barrameda, Spania
La 10 octombrie 1846, la Madrid, Prințul Antoine s-a căsătorit cu Infanta Luisa Fernanda a Spaniei, fiica regelui Ferdinand al VII-lea al Spaniei și a soției acestuia, Maria Christina a celor Două Sicilii.
Antoine și Luisa Fernanda au avut nouă copii, însă numai cinci au ajuns adulți.[1]

Ducele de Montpensier și soția sa Infanta Luisa Fernada și patru dintre copiii lor.
  • Infanta Maria Isabel (1848–1919), care s-a căsătorit cu verișorul ei primar, Philippe, conte de Paris (1838–94), pretendent la tronul Franței. Au avut copii.
  • Infanta Maria Amelia (1851–70).
  • Infanta Maria Cristina (1852–79). După ce sora ei mai mică Mercedes a murit, s-a logodit cu Alfonso al XII-lea, care era cu cinci ani mai mic decât ea, însă Maria Cristina a murit înainte de nuntă.
  • Infanta Maria de la Regla (1856–61).
  • Infantele Fernando (1859–73).
  • Infanta Maria de las Mercedes (1860–78), care s-a căsătorit cu verișorul ei primar Alfonso al XII-lea. Nu au avut copii.
  • Infantele Felipe Raimundo Maria (1862–64)
  • Infantele Antonio (1866–1930), care a devenit Duce de Galliera în Italia. S-a căsătorit cu verișoara sa primară, Infanta Eulalia a Spaniei (1864–1958), fiica Isabelei a II-a, și au avut doi fii:
1) Infantele Alfonso (1886–1975), al 5-lea Duce de Galliera (1930–37), care s-a căsătorit cu Prințesa Beatrice de Edinburgh, fiica lui Prințului Alfred, Duce de Saxa-Coburg-Gotha și au avut trei fii.
2) Infantele Luís (1888–1945), care s-a căsătorit cu Marie Charlotte Say (1857–1943). Nu au avut copii.
  • Infante Luis Maria Felipe Antonio (1867–74)
Prin Maria Isabel, el a devenit străbunicul: regelui Manuel al II-lea al Portugaliei, Luís Filipe, Duce de Braganza, Prințul Amedeo, Duce de Aosta, Prințul Aimone, Duce de Aosta, prințesa Dolores Czartoryski, prințesa Esperanza de Orleans-Braganza, Maria Mercedes de Bourbon (mama regelui Juan Carlos al Spaniei) și Prințul Henri, Conte de Paris.
Antoine de Montpensier a trăit în Spania din anul 1848 când familia sa a fost nevoită să părăsească Franța după Revoluția de la 1848.
În timpul Revoluției spaniole din 1868, el a susținut insurgenții împotriva cumnatei lui, regina Isabela a II-a a Spaniei.
În 1870 a luptat în duel împotriva Infantelui Enrique, Duce de Sevilla, fratele Ducelui de Cádiz (soțul reginei Isabela a II-a) și l-a ucis. Antoine a fost condamnat la o lună de închisoare.
La 16 noiembrie 1870 s-a votat pentru următorul rege al Spaniei și a fost ales Amadeo I al Spaniei cu 191 voturi. Antoine a primit numai 27 de voturi și a părăsit Spania unde s-a mai întors în 1874. Ambițiile sale s-au împlinit prin fiica sa Mercedes care a devenit regină consort a Spaniei după căsătoria cu Alfonso al XII-lea, fiul Isabelei a II-a.
* 1901: Alexandrina Victoria (n. 24 mai 1819, Londra - d. 22 ianuarie 1901, Isle of Wight) a fost regina Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei din 1837până în 1901, împărăteasă a Indiilor, din 1877 până în 1901, și stăpână a celor 28 de colonii britanice.
Victoria a fost fiica Prințului Eduard, Duce de Kent și Strathearn, al patrulea fiu al regelui George al III-lea. Atât Ducele de Kent cât și regele au murit în 1820 și Victoria a fost crescută sub supravegherea atentă a mamei ei de origine germană, Prințesa Victoria de Saxe-Coburg-Saalfeld. Ea a moștenit tronul la vârsta de 18 ani, după ce cei trei frați mai mari ai tatălui ei au murit fără să lase moștenitori legitimi în viață. Regatul Unit era deja o monarhie constituțională, în care suveranul deținea relativ puține competențe directe politice. Privat, Victoria a încercat să influențeze politica guvernului și numirile ministeriale. Public, ea a devenit un simbol național, și a fost identificată cu standardele stricte de moralitate personală.
S-a căsătorit în 1840 cu vărul ei primar, Prințul Albert de Saxa-Coburg și Gotha. Cei nouă copii ai lor și cei 26 din cei 34 de nepoți care au atins vârsta maturității, s-au căsătorit în interiorul altor case regale sau familii nobile de-a lungul continentului, ea câștigându-și astfel renumele de "bunica Europei". După decesul lui Albert în 1861, Victoria s-a aruncat într-un doliu profund și a evitat aparițiile publice. Ca urmare a izolării ei, republicanismul a câștigat temporar puterea, dar în a doua jumătate a domniei sale, popularitatea ei a recuperat. Jubileele ei de Aur și de Diamant au fost momente de sărbătoare publică.
Domnia ei de 63 de ani și 7 luni, a doua ca lungime dintre domniile tuturor monarhilor britanici, este cunoscută sub numele de Era Victoriană. A fost o perioadă de schimbări industriale, culturale, politice, științifice și militare în cadrul Regatului Unit, și a fost marcată de o mare expansiune a Imperiului Britanic. Ea a fost ultimul monarh britanic din Casa de Hanovra. După decesul ei, numele casei regale a devenit Saxa-Coburg și Gotha (numele britanic al Casei de Wettin), fiul ei cel mare, Eduard al VII-lea, moștenind numele casei din care făcea parte tatăl său, Prințul Albert. Nepotul reginei Victoria, George al V-lea, sub presiunea opiniei publice, a schimbat din nou numele Casei (care suna prea nemțesc în timpul Primului Război Modial) în Casa de Windsor (1917). Din Casa de Windsor au făcut parte strănepoții reginei Victoria, Eduard al VIII-lea și George al VI-lea, precum și stră-strănepoata ei, actuala regină, Elisabeta a II-a.

Prințesa Victoria împreună cu mama ei, Ducesa de Kent, 1821.
Tatăl Victoriei a fost Prințul Eduard, Duce de Kent și Strathearn, al patrulea fiu al regelui George al III-lea.
Până în 1817, nepoata lui Eduard, Prințesa Charlotte de Wales, era singurul nepot legitim al regelui George al III-lea. Decesul ei în 1817 a precipitat o criză de succesiune în Regatul Unit care a pus presiune pe Ducele de Kent (și frații lui necăsătoriți) să se căsătorească și să aibă copii. În 1818, el s-a căsătorit cu Prințesa Victoria de Saxa-Coburg-Saalfeld, o prințesă germană al cărei frate Leopold era văduvul Prințesei Charlotte. Ducele și Ducesa de Kent au avut un singur copil, Victoria, care s-a născut la 4.15 am la 24 mai 1819 la Palatul Kensington din Londra.[1]
Victoria a fost botezată de Arhiepiscopul de Canterbury, Charles Manners-Sutton, la 24 iunie 1819 la Palatul Kensington. Nașii ei au fost: împăratul Alexandru I al Rusiei (reprezentat de unchiul Victoriei Prințul Frederick, Duce de York și Albany), unchiul ei, Prințul regent (mai târziu George al IV-lea), mătușa ei regina Charlotte de Württemberg (reprezentată de sora sa, Prințesa Augusta Sophia), bunica maternă, Ducesa de Saxa-Coburg-Saalfeld (reprezentată de Prințesa Mary, Ducesă de Gloucester și Edinburgh). A fost numită Alexandrina, după împăratul Alexandru I, și Victoria după mama ei.[2]
La naștere, Victoria era a cincea în ordinea succesiunii la tron, după tatăl ei și cei trei frați mai mari ai lui: Prințul Regent, Ducele de York și Ducele de Clarence (care avea să devină regele William al IV-lea).[3] Prințul Regent și Ducele de York erau în relații proaste cu soțiile lor, iar acestea erau trecute de 50 de ani, astfel încât era puțin probabil să mai aibă moștenitori. Ducele de Kent și celălalt frate al său, ducele de Clarence, s-au căsătorit în aceeași zi, la un an înainte de nașterea Victoriei, dar ambele fiice ale Ducelui de Clarence (născute în 1819 și respectiv 1820), au murit de mici.
Bunicul și tatăl Victoriei au murit în 1820 la o săptămână distanță, iar Ducele de York a murit în 1827. La moartea unchiului ei, George al IV-lea, în 1830, Victoria a devenit moștenitoare prezumptivă a celuilalt unchi al ei, William al IV-lea. Parlamentul a adoptat Actul de regență din 1830 prin care a prevăzut dispoziții speciale pentru un monarh copil în cazul în care William murea cât timp Victoria era minoră. Mama Victoriei, Ducesa de Kent, ar fi urmat să devină regentă, fără vreun consiliu care să-i limiteze puterile.[4] Regele William nu avea încredere în capacitatea ducesei de a fi regentă și a declarat în prezența ei că ar dori să trăiască până Victoria împlinește 18 ani, astfel ca regența să fie evitată
Mai târziu, Victoria și-a descris copilăria ca fiind "destul de melancolică".[6] Mama Victoriei era excesiv de protectoare cu prințesa, care a fost crescută în izolare, în ceea ce s-a numit "sistemul Kensington", un set elaborat de reguli și protocoale concepute de Ducesă și de presupusul ei iubit, Sir John Conroy, pentru a preveni întâlnirile prințesei cu alți oameni nedoriți și pentru ca totul să depindă de ei.[7] Nu i se permitea să interacționeze cu alți copii. Ducesa evita curtea deoarece era scandalizată de prezența copiilor bastarzi ai regelui[8] și a determinat, probabil, apariția moralității victoriene insistând ca fiica ei să evite orice aparență de incorectitudine sexuală.[9] Victoria împărțea dormitorul cu mama ei în fiecare seară, studia cu profesori particulari după un calendar regulat și își petrecea timpul liber jucându-se cu păpuși și cu cățelul din rasa Cavalier King Charles Spaniel pe nume Dash.[10]
În 1830, Ducesa de Kent și Conroy au dus-o pe Victoria în centrul Angliei pentru a vizita Malvern Hills, oprindu-se în orașe și mari conace de-a lungul drumului.[11] Călătorii similare în alte părți ale Angliei și Wales au avut loc în 1832, 1833, 1834 și 1835. Spre disconfortul regelui William, Victoria a fost salutată cu entuziasm în fiecare dintre opriri.[12] William a comparat călătoriile cu progresul regal și a fost preocupat de faptul că au portretizat-o pe Victoria ca rivalul său mai degrabă decât ca moștenitoarea lui prezumtivă.[13]

Prințesa Victoria cu cățelul Dash, 1833. Pictură de George Hayter
Victoriei nu i-au plăcut călătoriile; aparițiile publice constante au obosit-o și au îmbolnăvit-o neexistând timp și pentru refacere.[14]
Ea a obiectat motivând dezaprobarea regelui dar mama ei a respins plângerile sale ca motivate de gelozie și a forțat-o pe Victoria să continue excursiile.[15] La Ramsgate în octombrie 1835, Victoria a contractat o febră severă, pe care inițial Conroy a respins-o ca un pretext pueril.[16] În timp ce Victoria era bolnavă, Conroy și Ducesa au încercat fără succes să-l facă pe Conroy secretarul ei particular.[17] Ca adolescentă, Victoria a rezistat amenințărilor lor și a refuzat cererea lor.[18] Imediat ce a devenit regină l-a interzis pe Conroy și pentru că nu putea să-l alunge din poziția de administrator al mamei sale, și-a expediat mama într-un colț îndepărtat al palatului, de multe ori refuzând să o vadă.[7]
În 1836, fratele Ducesei, Leopold, care era rege al belgienilor din 1831, spera să-și căsătorească nepoata cu un alt nepot, Prințul Albert de Saxa-Coburg și Gotha.[19]Leopold, mama Victoriei și tatăl lui Albert erau frați. Leopold a aranjat cu mama Victoriei să invite rudele de la Coburg s-o viziteze în mai 1836 cu scopul de a-l prezenta pe Albert Victoriei.[20] Regele William al IV-lea a dezapobat orice căsătorie cu Coburg și l-a favorizat pe Prințul Alexandru al Țărilor de Jos, al doilea fiu al regelui Willem al II-lea al Țărilor de Jos.[21] Victoria a fost conștientă de diversele planuri matrimoniale și a evaluat critic parada de prinți eligibili.[22] În conformitate cu jurnalul ei, ea s-a bucurat de compania lui Albert de la început. După vizita lui a scris, "[Albert] este extrem de frumos, părul lui este de aproximativ aceeași culoare cu a mea; ochii sunt mari și albaștri și are un nas frumos și o gura foarte dulce cu dinți frumoși; dar farmecul chipului său este expresia lui, care este cea mai încântătoare."[23] Pe de altă parte, Alexandru, era "foarte simplu".[24]
Victoria i-a scris unchiului ei Leopold, pe care Victoria îl considera "cel mai bun și mai amabil sfătuitor",[25] să-i mulțumească "pentru marea perspectivă a fericirii la care ai contribuit, în persoana dragului Albert ... El are toate calitățile pe care le poate avea pentru a mă face perfect fericită. De asemenea, este așa de sensibil, așa de bun și de drăguț și atât de amabil. În plus are cea mai plăcută și încântătoare înfățișare exterioară pe care o poți vedea."[26] Totuși, la 17 ani, Victoria, deși interesată de Albert, nu era gata să se mărite. Părțile nu s-au angajat la un angajament formal ci s-a presupus că uniunea celor doi va avea loc în timp util.

Portret la încoronare de George Hayter.
La 24 mai 1837 Victoria a împlinit 18 ani, regența fiind astfel evitată. La 20 iunie 1837, regele William al IV-lea a murit de insuficiență cardiacă la vârsta de 71 de ani,[27] iar Victoria a devenit regină a Regatului Unit la vârsta de 18 ani, succedând unor suverani mediocri, care discreditaseră instituția monarhică. În jurnal ea notează: "Am fost trezită la ora 6 de mama, care mi-a spus că arhiepiscopul de Canterbury și lordul Conyngham erau aici și voiau să mă vadă. M-am dat jos din pat și m-am dus în sală (numai în rochia de noapte) și m-am întâlnit cu ei singură. Lordul Conyngham mi-a făcut cunoscut faptul că bietul meu unchi, regele, nu mai era de la 12 minute după ora 2 din această dimineață, și în consecință, Eu sunt regină."[28] Documentele oficiale întocmite în prima zi a domniei ei au descris-o ca fiind Alexandrina Victoria, însă primul ei nume a fost retras la dorința ei și nu a mai fost utilizat.[29]
Ascensiunea sa la tron pune capăt "uniunii" dintre Marea Britanie și Hanovra, deoarece acolo, sub Legea Salică, femeile nu puteau guverna. Hanovra a trecut unchiului ei, nepopularul Duce de Cumberland și Teviotdale, care a devenit regele Ernest Augustus I. (Era al cincilea fiu și al optulea copil al regelui George al III-lea). El era moștenitorul ei prezumptiv până când ea urma să se mărite și să aibă copii.[30]
Încoronarea a avut loc la 28 iunie 1838 și a devenit primul monarh care a avut reședința la Palatul Buckingham.[31][32] Ea a moștenit veniturile ducatele de Lancaster și Cornwall și i-a fost acordată o listă civilă de 385.000 £ pe an. Prudentă din punct de vedere financiar, ea a plătit datoriile tatălui ei.[33]
Înainte ca viitoarea regină să se maturizeze, Victoria a făcut câteva gesturi care au pus la îndoială capacitatea ei de a conduce întregul imperiu. Unul dintre acesta a fost cauzarea morții unei doamne de la curtea regală, Lady Fiony Hastings. Ea a murit ca urmare a unei infecții acute, apărută după o intervenție ginecologică, impusă de către regină, pentru a confirma bârfele privind o presupusă sarcină. A doua acțiune, mai puțin macabră, dar fatală prin consecințele ei, a fost obligarea lui Sir Robert Peel, noul prim-ministru ales, să demisioneze.
Peel a câștigat alegerile pentru postul de prim-ministru în dauna Lordului Melbourne, favoritul și mentorul reginei. Pentru a-l împiedica pe Peel să își exercite puterea, Victoria a organizat în 1839 așa numita "conspirație a dormitorului regal".
Tradiția engleză cerea ca doamnele de onoare să provină din familii reprezentând partidul de la putere din acel moment. Deci, fiecare schimbare de guvern determina automat "înlocuirea" tuturor doamnelor nobile care se bucurau de privilegiul însoțirii reginei la toate întâlnirile oficiale. De asemenea, doamnele de onoare locuiau în apartamentele regale (dovadă a maximei încrederi).
Nemulțumită de rezultatul alegerilor și neacceptând concedierea doamnelor de onoare din neamul Vight, regina Victoria nu a aprobat guvernul Wellington-Peel. Datorită gestului său neelegant, Victoria și-a demonstrat în mod clar poziția sa față de noul prim-ministru, împiedicând completarea noului cabinet. Toate personalitățile politice ale momentului au acceptat voința reginei, nevrând să intre în dizgrațiile acesteia. Astfel, lordul Melbourne a fost numit în funcția de prim ministru, iar Peel a devenit doar colaborator al cabinetului nou format.
Lordul Melbourne, care deține funcția de prim-ministru, o "instruiește" în tot ce înseamnă educația politică și sarcinile ei. Coroana trebuie să aibă moștenitori, deci trebuie să se mărite. Energică și destul de autoritară, Victoria își dovedește mereu independența. Ca soț, îl alege pe vărul ei primar Albert de Saxa-Coburg-Gotha, în ciuda sfaturilor mamei.
* 1920: Jean Louis Émile Boudier (n. ,[1][2][3][4] Garnay, Franța – d. ,[1][3][4] Blois, Franța) a fost un farmacist, botanist, entomolog, micolog și acuarelist francez, membru fondator al Société mycologique de France care a descris ca primul fosta clasă a discomicetelor din încrengătura Ascomycota. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Boud..
·         1921: Carl Hauptmann, scriitor german (n. 1858)
·         1928: Hendrik Antoon Lorentz (n. 18 iulie 1853, Arnhem, Olanda — d. 4 februarie 1928, Haarlem, Olanda) a fost un matematician și fizicianolandez, profesor de fizică matematică la Universitatea din Leiden, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în anul 1902 împreună cu Pieter Zeeman, pentru serviciul extraordinar oferit prin studiile lor privind influența magnetismului asupra unor fenomene de radiație (efectul Zeeman)
Hendrik Lorentz a elaborat în 1909 teoria electronică a materiei ("Teoria electronilor"), pe baza căreia a explicat un șir de efecte electrice și optice, între care și efectul Zeeman. A descoperit, împreună cu Ludvig Valentin Lorenz, relațiile dintre refracția luminii și densitatea corpurilor (relațiile Lorentz - Lorenz) și a pus bazele electrodinamicii mediilor în mișcare, relevând așa-numitele transformări ale lui Lorentz, care au avut un rol esențial în formularea teoriei relativității
·         1941: A decedat David Emmanuel, matematician român; (n. 31.01.1854). David Emmanuel (n. 31 ianuarie 1854, București – d. 4 februarie 1941, București) a fost matematician evreu român. Este considerat drept întemeietorul școlii matematice moderne din România. A fost membru de onoare (din 1936) al Academiei Române.
S-a născut într-o familie săracă și numeroasă, fără posibilități materiale. A efectuat școala primară la Ploiești (1861 - 1864), ca în perioada 1865 - 1873 să parcurgă ciclul gimnazial la Gh. Lazăr și Gh. Șincai. Încă din tinerețe și-a dovedit înclinația către matematică. Ca elev, dădea meditații pentru a se putea întreține.

După nenumărate lipsuri și greutăți, reușește să plece la Paris pentru perioada 1873 - 1879. Aici urmează cursurile de matematici superioare la Facultatea de Științe și la École Pratique des Hautes Études. În anul 1879 își ia doctoratul la Sorbona cu teza Étude des intégrales abéliennes de troisième espèce, devenind astfel al doilea român, după Spiru Haret, doctor în matematici la Sorbona.
În 1881, David Emmanuel devine profesor suplinitor la Catedra de Algebră și Geometrie Analitică la Facultatea de Științe din București, apoi la Școala Specială de Artilerie și Geniu.
În 1882 intră ca profesor de algebră superioară și de teoria funcțiilor la facultatea de Știință a Universității din București. Aici, în 1888, a ținut primele cursuri de teoria grupurilor și de teoria lui Galois. Printre studenții săi se numără Gheorghe Țițeica, Traian Lalescu și Simion Stoilow.
A fost președintele primului congres de matematică desfășurat în România. Sedința de deschidere a Congresului a avut loc în Aula Magna a Universității din Cluj, la data de 9 mai 1929.
Biroul Congresului l-a avut ca președinte de onoare pe profesorul David Emmanuel, președinți: Gheorghe Țițeica, Dimitrie Pompeiu și I. Ionescu, iar secretar general, Petru Sergescu. Lucrările s-au desfășurat pe patru secțiuni: Algebră și Analiză (prezidată de Simion Stoilow și Constantin Popoviciu), Geometrie (prezidată de Simion Sanielevici), Matematici aplicate (prezidată de Em. Filipescu, Theodor Angheluță și A. Maior), Istoria și didactica matematicii (prezidată de G. Bratu, G. Iuga și Octav Onicescu) [1].
David Emmanuel a avut un rol important în introducerea în România a studiului matematicilor moderne și în abordarea riguroasă a acestora.
Printre studenții săi cei mai notabili se pot enumera, Țițeica, Lalescu, Davidoglu, Pompeiu, Sanielevici, Myller, Onicescu, Moisil, Nicolescu, Vâlcovici, Froda și alții.
Cercetările sale au avut ca obiectiv principal teoria funcțiilor eliptice și a obținut diverse rezultate originale în acest domeniu. A îmbinat ideile lui Weierstrass cu acelea ale lui Cauchy.
În cercetările sale a mai fost influențat de spiritul riguros al lui Cauchy, Puiseux, Briot, Bouquet.

* 1949: Paul Angelescu (alternativ: Anghelescu; n. 27 septembrie/10 octombrie 1872 – d. 4 februarie 1949) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial.
A îndeplinit funcția de ministru de război în perioadele 22 iunie 1927 - 9 noiembrie 1928 (în ultimul guvern Ionel Brătianu și guvernul Vintilă Brătianu) și 27 aprilie 1934 - 28 august 1937, în primele trei guverne conduse de Gheorghe Tătărăscu (primul, al doilea și al treilea).
A îndeplinit funcții de comandant de divizie în campaniile anilor 1916, 1917 și 1918
Paul Angelescu a fost fiul generalului Alexandru Angelescu (1836-1911) și nepotul generalului Gheorghe Angelescu (1839-1915), fost ministru de război
* 1952: Prințesa Louise d'Orléans, Louise Victoire Marie Amélie Sophie d'Orléans (n. 19 iulie 1869, Teddington, Anglia – d. 4 februarie 1952, München) a fost o prințesă franceză din Casa de Orléans și membră a familiei regale a Bavariei. De-a lungul vieții ei a rămas foarte apropiată de verișoara sa primară, arhiducesa Marie Valerie de Habsburg-Lorena.

Louise d'Orléans și Alfons al Bavariei.
Prințesa Louise s-a născut la Casa Bushy, Teddington, Anglia în 1869. A fost fiica prințului francez Ferdinand Philippe Marie, Duce d'Alençon și a soției lui, Ducesa Sophie Charlotte de Bavaria (soră mai mică a împărăteasei Elisabeta a Austriei ("Sisi") și a reginei Maria a celor Două Sicilii).
Bunicii paterni au fost Prințesa Victoria de Saxa-Coburg-Kohary și Prințul Louis Charles Philippe d'Orléans, "duce de Nemours", al doilea fiu al regelui Ludovic-Filip al Franței. Louise a avut un frate mai mic, Prințul Emmanuel d'Orléans, "duce de Vendôme".
La 15 aprilie 1891 ea s-a căsătorit cu vărul ei infantele Spaniei, Alfons de Bavaria la palatul Nymphenburg. El era fiul Prințul Adalbert al Bavariei (1828–1875) și a soției sale, infanta Amelia de Bourbon (1834–1905).
Împreună au avut doi copii:
  • Joseph de Bavaria (1902-1990), prinț al Bavariei, nu s-a căsătorit niciodată;
  • Elisabeta de Bavaria (1913-2005), prințesă a Bavariei; s-a căsătorit prima dată cu Franz Josef Kageneck (1915–1941), apoi cu Ernst Küstner (1920)
La Paris, la 4 mai 1897, mama ei, ducesa d'Alençon a murit într-un incediu la "Bazar de la Charité". A refuzat încercările de salvare, insistând ca fetele care lucrau la bazar să fie salvate prima oară.
Prințesa Louise de Bavaria a murit în 1952 la München.
* 1960: Antonio Conte (n. 11 decembrie 1867, Minturno – d. 4 martie 1960 în același oraș) a fost un profesor de scrimă italian specializat pe sabie, laureat cu aur la Jocurile Olimpice din 1900 de la Paris.
·         1962: A decedat graficianul roman Aurel Jiquidi; (n.25.10.1896). Aurel Jiquidi (n. 25 octombrie 1896, București – d. 4 februarie 1962, București), pictor și grafician român, fiul graficianului Constantin Jiquidi (1865 – 1899). Lucrările sale sunt inspirate din realitățile sociale ale primei jumătăți a secolului 20.

·         1974 - A încetat din viaţă compozitorul şi pianistul Mihail Andricu, membru al Academiei Române, considerat unul dintre întemeietorii şcolii muzicale simfonice de inspiraţie folclorică din ţara noastră (n. 22 decembrie 1894).

·         1974: A murit matematicianul indian Satyendra Nath Bose; (n. 01.01.1894). Satyendra Nath Bose (n. 1 ianuarie 1894 – d. 4 februarie 1974) a fost un fizician bengalez, specialist în fizică matematică. Este cunoscut pentru lucrările sale din domeniul mecanicii cuantice în anii 1920, prin care a pus bazele statisticii Bose-Einstein și pentru Condensatul Bose-Einstein. După el a fost denumit bosonul.
Deși s-au acordat mai multe premii Nobel pentru cercetările legate de conceptele de boson, statistica Bose-Einstein și condensatul Bose-Einstein — ultima dată chiar în 2001, când s-a acordat Premiul Nobel pentru Fizică pentru dezvoltarea teoriei condensatelor Bose-Einstein, Bose însuși nu a primit niciodată Premiul Nobel pentru Fizică. Printre alte calități ale sale, Bose vorbea mai multe limbi străine și știa să cânte la Esraj, un instrument muzical similar cu vioara
·         1974 – A decedat Georges Jean Raymond Pompidou, politician francez,fost presedinte al republicii Franceze.
·         1977: Mariska Ady, poetă maghiară (n. 1889)
·         1983: Karen Carpenter, membră, alături de Richard Carpenter, a celebrei formații "The Carpenters" (n.2 martie 1950)
·         1986 - A murit Eftimie Vasilescu, operator, regizor şi producător; pionier al filmului românesc documentar şi de ficţiune; format la Serviciul cinematografic al Armatei la începutul anilor '20 (n. 12 septembrie 1895)

·         1988: Alexandru Căprariu, poet (n. 1929)

·         1993: Marieta Rareș, actriță (n. 1896)



·         2001 – A incetat din viata compozitorul francez de origine romana, Iannis Xenakis. El si-a pus amprenta asupra muzicii contemporane prin folosirea in special a efectelor electronice si a teoriilor matematice. (n. 29 mai 1922). Născut în Braila, în Romania, la vârsta de 10 ani s-a mutat cu familia sa in Grecia, unde a început mai târziu, studii  de arhitectura si inginerie  la Atena. Si-a întrerupt studiile în 1941, din cauza  invaziei tarii sale de catre nazisti. El a facut  parte din Rezistenta și în prima fază a razboiului civil  din Grecia ca membru al societății de Lord Byron a elevilor ” si a Armatei de eliberare a poporului grec ΕΛΑΣ. În 1945 a fost rănit în față, leziunile  provocamdu-i  pierderea unui ochi. In  1946 a reușit să termine studiile și să obțină titlul de inginer, insa  ca urmare a activităților sale politice  fiind  persecutat si amenintat,a decis să emigreze ilegal   in Franta prin Italia in anul 1947, fiind condamnat la moarte in contumacie. Sentința  fiind ulterior  comutată la zece ani de închisoare în 1951, și  anulata 23 ani mai târziu, după căderea regimului coloneilor, în 1974. Deși a imigrat ilegal în Paris, Xenakis reusit sa gaseasca un loc de muncă la  studioul de arhitectura al marelui arhitect Le Corbusier, unde  a lucrat ca asistent, reusind  rapid  să colaboreze cu Le Corbusier pe proiecte arhitectonice majore.În  timp ce lucra pentru Le Corbusier, Xenakis a studiat armonie,contrapunct, și compozitie. A muncit mult și greu, adesea tarziu în noapte, și a căutat îndrumare de la un număr de cadre didactice, printre care Nadia Boulanger  si Artur Honneger, a cărui reacție la muzică Xenakis a fost entuziasmata.

·         2002: Prințul Sigvard, Duce de Uppland (n. 1907)
·         2002 - A încetat din viaţă scriitoarea elveţiană de limbă germană, originară din România, Aglaja Veteranyi ("De ce fierbe copilul în mămăligă", "Raftul cu ultimele suflări") (n. 1962).


* 2008: Ion Madan (n. 31 mai 1935, Trușeni, județul Lăpușna, Regatul României- d. 4 februarie 2008, Chișinău, Republica Moldova) a fost un autor, bibliolog, bibliograf, istoric, istoriograf, monograf și profesor român din Republica Moldova.
* 2008: Stefan Meller (n. 4 iulie 1942, Lyon - d. 4 februarie 2008, Varșovia) a fost un politician, diplomat polonez, istoric, profesor de științe umaniste și ministru de externe al Poloniei între anii 2005–2006.
În 1966 a absolvit facultatea de istorie din cadrul Universității din Varșovia. Între anii 1966–1968 a activat în cadrul Institutului Polonez de Relații Externe. A condus săptămânalul „Forum” și a lucrat la Arhiva Națională a Poloniei.
A îndeplinit funcția de ambasador a Republicii Polone în Franța (1996-2001) și Rusia (2002-2005).
* 2011: Vasile Paraschiv (n. 3 aprilie 1928 - d. 4 februarie 2011) a fost un muncitor român, care s-a remarcat drept luptător împotriva regimului comunist din România. A fost arestat și torturat de mai multe ori, iar autoritățile au încercat să-i însceneze o boală psihică. I-a fost încuviințată plecarea în străinătate, însă spre surprinderea comuniștilor, s-a întors în România. După Revoluția din 1989 a întreprins eforturi ca vinovații pentru încălcarea drepturilor omului să fie pedepsiți.
S-a născut la 3 aprilie 1928 într-o familie săracă din satul Ordoreanu, comuna Clinceni, județul Ilfov. În 1940, la 12 ani, a părăsit casa natală și a plecat la București unde a încercat să își câștige existența. În perioada 1940-1946, a lucrat ca băiat de prăvălie în București.
În anul 1946 a avut primele contacte cu membrii P.C.R., obținând un post la Cooperativa de consum „Victoria” (înființată de P.C.R. pentru aprovizionarea cu alimente de bază, la prețuri mai mici, a marilor întreprinderi ale Capitalei și a cartierelor muncitorești). În paralel, s-a implicat în activitatea de propagandă prin aderarea la organizația de tineret a Cooperativei. În noiembrie 1946 a devenit membru al P.C.R.. Începând cu decembrie 1947 s-a angajat la Poșta Centrală din București, iar la 20 noiembrie 1949 a fost înrolat în armată și repartizat la Regimentul 3 Radio Deva.
La 1 ianuarie 1950 a fost selecționat pentru Școala de ofițeri de transmisiuni de la Sibiu, instituție pe care a absolvit-o la 23 august 1951 cu gradul de locotenent. A fost repartizat la Regimentul 137 din Ploiești unde a avut pentru prima dată de suferit de pe urma „rigorilor” Partidului, care nu i-a permis să se căsătorească cu iubita lui, din cauza originii sociale „nesănătoase” a acesteia.
Epurat din armată, a încercat să urmeze cursurile Facultății de Științe Juridice din București, dar nu a fost admis datorită faptului că locurile erau asigurate unor ofițeri de Securitate și Miliție care nu aveau studii superioare. În aceste condiții a optat pentru Școala Tehnică de Telecomunicații din București, pe care a absolvit-o în 1958, fiind repartizat ca tehnician de telecomunicații la Oficiul de Telefoane din cadrul Poștei din Ploiești. Ulterior a fost transferat la Întreprinderea de Telecomunicații din Câmpina (1 ctombrie 1962) și mai apoi la Combinatul Petrochimic Brazi (2 decembrie 1962).
La 6 decembrie 1963 a suferit primul abuz major din partea organelor locale și de partid care l-au evacuat din apartamentul pe care îl primise în perioada când lucra la Poșta din Ploiești. Timp de 10 luni (perioadă în care dosarul nr. 4074/1963 s-a aflat pe rolul Judecătoriei Ploiești fără a fi soluționat, fiind mutat de la un complet la altul) familia sa nu a avut o locuință. În cele din urmă, prin hotărârea finală a Tribunalului, i s-a permis reocuparea imobilului din care fusese evacuat în mod abuziv.
În luna noiembrie 1968, la alegerile de partid din Combinatul Petrochimic de la Brazi, Vasile Paraschiv a anunțat în cadrul adunării generale că dorește să se retragă din P.C.R., al cărui membru era din 1946.
În urma anunțului s-au exercitat numeroase presiuni asupra lui să revină asupra deciziei, însă fără succes. La 28 iulie 1969 a fost arestat pentru prima dată, ilegal, fiind internat cu forța la Spitalul de psihiatrie de la Urlați. A fost eliberat după 5 zile. La 3 martie 1971, Vasile Paraschiv a trimis către Comitetul Central al P.C.R. și către Uniunea Generală a Sindicatelor din România o scrisoare cu 11 propuneri care să fie puse în discuție la Congresul Sindicatelor ce urma să aibă loc în aprilie. Răspunsul a fost o nouă arestare și o nouă internare într-un spital de psihiatrie. La 1 decembrie 1976 Securitatea a descoperit o copie a unei scrisori pe care Vasile Paraschiv, împreună cu Alexandru Ungureanu, o trimisese către postul de radio „Europa Liberă”. A fost arestat din nou și dus la Spitalul nr. 9 din București pentru a fi internat. Doctorul de gardă a refuzat internarea, drept pentru care Paraschiv a fost internat la Spitalul Voila, din Câmpina. La 2 decembrie 1976, medicul Mircea Piticaru l-a diagnosticat cu paranoia.
În februarie 1977, Vasile Paraschiv a aflat de acțiunea scriitorului dizident Paul Goma pentru apărarea drepturilor omului în România și a decis să îl sprijine. Prima încercare de a discuta cu Goma a eșuat, întrucât locuința acestuia era păzită de ofițeri sub acoperire care l-au arestat pe Paraschiv. Fără a se lăsa intimidat, Paraschiv a încercat din nou să ia legătura cu Paul Goma. A semnat scrisoarea de protest pe care Goma intenționa să o trimită Conferinței post-Helsinki de la Belgrad, și i-a înmânat acestuia o scrisoare de protest personală însoțită de un plic cu mai multe documente. Paul Goma a trimis documentele la Paris și în felul acesta cazul lui Vasile Paraschiv a fost făcut cunoscut în Occident. O nouă încercare de a discuta cu Goma s-a soldat cu o nouă arestare, o bătaie pe care a primit-o la sediul Miliției din Drumul Taberei, și o nouă internare, de data aceasta la Spitalul de psihiatrie Săpoca (județul Buzău), la secția „doi” - secția de bolnavi mintali cronici. În cadrul acestui spital a fost supus, timp de 45 de zile, unui tratament medical obligatoriu (fapt prin care se urmărea ca, până la ieșirea din spital, Vasile Paraschiv să devină cu adevărat bolnav mintal).
La 20 mai 1977, Vasile Paraschiv s-a reîntors la locul de muncă (Întreprinderea de Aparate de Măsură și Control - Otopeni, însă procurorul-șef al Procuraturii civile din Ploiești, Ion Băloiu, i-a întocmit un dosar, adresat Tribunalului Prahova, în vederea internării lui pe viață într-un cămin de bolnavi mintal cronici. Judecătoria din Ploiești a admis în parte cererea procuraturii, obligându-l pe „inculpat” la „tratament ambulatoriu de specialitate”, respingând cererea de internare pentru tot restul vieții în căminul de bolnavi mintal cronici de la Călimănești. Vasile Paraschiv a refuzat să urmeze tratamentul, în ciuda presiunilor exercitate. În luna iulie 1977, Vasile Paraschiv a mers la București pentru a adera la Grupul Canal 1977, dar, arestat de Securitate, a fost retrimis la Ploiești, de unde nu a mai putut reveni.
În toamna anului 1977, Vasile Paraschiv a depus cerere pentru obținerea unui pașaport în vederea unei călătorii în Austria. Crezând că dorește să părăsească definitiv țara, Securitatea i-a acordat pașaportul, cu speranța că astfel va scăpa de un agitator intern. A părăsit România la 20 noiembrie 1977 însoțit de fiul său, Radu. La Viena s-a adresat unei organizații de caritate în scopul facilitării obținerii unei vize de intrare în Franța. La 27 ianuarie 1978 a primit viza de intrare în Franța și a plecat către Paris unde a susținut o conferință de presă în problema folosirii psihiatriei în România ca armă de represiune politică.
La Paris, ajutat fiind de Mihnea Berindei, a avut ocazia să se prezintă în fața unei comisii de contraexpertiză medicală (Comisia de studii asupra procedurilor de internare și tratament forțat în spitalele psihiatrice speciale) care să îl examineze și să stabilească dacă are sau nu discernământ. După o examinare de 8 ore, diagnosticul dat de comisia formată din 8 medici, a fost că este sănătos. Au urmat discuții cu mai mulți lideri sindicali din Franța, și la 18 aprilie 1978 participă la o nouă conferință de presă în problema creării de sindicate libere în țările din spatele Cortinei de Fier
La 27 aprilie 1978 a părăsit Parisul pentru a se întoarce în România. La postul de trecere de frontieră Curtici a fost expulzat, fiind trimis înapoi în Occident cu alt tren. S-a întors la Viena de unde a întreprins o serie de acțiuni ce aveau drept scop reîntoarcerea sa în țară. Sub presiunea opiniei publice internaționale, în cele din urmă, i s-a permis de către autoritățile de la București să se repatrieze.
La 9 iulie 1978 a ajuns acasă, supravegheat îndeaproape de Securitate. A aflat că i s-a desfăcut contractul de muncă, pe motivul absențelor nemotivate, și în cele din urmă a fost transferat la Fabrica de Prototipuri și Proiectare Tehnologică din Ploiești.
În cadrul unei ședințe a sindicatului de la noul său loc de muncă, în fața muncitorilor, a dat citire unei declarații de înființare a Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România (S.L.O.M.R.), gest care avea să provoace alte acțiuni de intimidare la adresa sa.
La 28 mai 1979 a avut loc prima sa răpire de către ofițeri de Securitate. Când ieșea pe poarta fabricii a fost urcat cu forța într-o mașină și dus în pădurea Păulești, lângă Ploiești. Acolo a fost torturat și bătut cu bestialitate de patru ofițeri de Securitate. A reușit cu greu să ajungă la Spitalul județean Ploiești, unde a fost izolat într-o rezervă, accesul rudelor fiind interzis. După 5 zile de izolare a fost externat la cerere, iar după alte 10 zile de refacere acasă și-a reluat activitatea profesională.
Activitătile de intimidare au continuat, și la 19, 27 martie și 1 aprilie 1979 a fost atacat pe stradă și lovit pe la spate. În 1980 a depus o cerere prin care solicita autorităților locale și centrale din România eliberarea unui pașaport în vederea unei vizite la fiul său, care, între timp, se stabilise în Statele Unite al Americii. Cum răspunsurile au fost negative, s-a adresat instanțelor judecătorești (Tribunalului Ploiești și Procuraturii Militare) dar și unor guverne și personalități cunoscute din Occident. În octombrie 1986 apelul său a fost difuzat și la postul de radio „Europa Liberă”.
Întrucât continua să reziste diverselor forme de intimidare din partea Securității, a fost pus la punct un plan prin care se viza neutralizarea și reducerea sa la tăcere. Mai întâi, la 7 mai 1987, s-a făcut o percheziție domiciliară ilegală, cu scopul de a se descoperiri dovezi compromițătoare. După o săptămână în care au fost analizate în amănunt documentele confiscate, la 14 mai 1987, la orele 6:30, Vasile Paraschiv a fost răpit pentru a doua oară de către patru ofițeri de Securitate și de un milițian în uniformă. (Nu comisese nicio ilegalitate, iar persoanele care l-au arestat nu dețineau un mandat de arestare). A fost adormit cu o substanță narcotică, încătușat și transportat într-o locație conspirativă unde a fost ținut legat, interogat și torturat de cei patru securiști timp de 4 zile. Ulterior a reușit să afle că respectiva locație era cabana „Florei” situată în pădure, într-un vârf de munte, dincolo de barajul „Paltinul” de lângă Câmpina. După 4 zile de tortură, îndeosebi de natură psihologică, fiind amenințat cu moartea a acceptat cererile ofițerilor care i-au impus redactarea unor angajamente și scrisori prin care își manifesta atașamentul și loialitatea față de Securitate și P.C.R.
Eliberat și întors acasă, după câteva zile a redactat un document prin care retracta toate scrisorile și angajamentele pe care le-a scris și înregistrat sub amenințare în cele patru zile de la cabană.
Pentru a putea fi mai bine supravegheat de Securitate s-a dispus mutarea sa într-un nou apartament. A fost urmărit permanent de un ofițer care purta numele conspirativ „Nicolae”, care răspundea personal de el. I-au fost urmărite telefoanele și i s-au făcut vizite inopinate la domiciliu.
La 22 martie 1989 a fost răpit pentru a treia oară de către ofițeri de Securitate. Arestarea s-a făcut de pe stradă, unde se afla împreună cu un prieten, Vasile Simionescu. Acțiunea a fost orchestrată de organele de Miliție fiind preluat ulterior de 3 ofițeri de Securitate și transportat în aceeași locație secretă – cabana „Florei” – unde a fost bătut, torturat și maltratat timp de 7 zile. A fost lovit cu pumnul în față, stomac și ficat, cu săculețul de nisip în cap și cu bastonul de cauciuc la tălpi și iradiat. În urma acestor torturi a acceptat să semneze un nou angajament care să îi mulțumească pe securiști.
Cu ocazia majorității anchetelor la care a fost supus, Vasile Paraschiv a fost torturat, bătut cu sălbăticie, iradiat și amenințat cu moartea, scopul principal fiind acela de a-l determina să renunțe la atitudinea ostilă față de regim și la revendicările sale.
Convins că după căderea comunismului cei vinovați vor putea fi trași la răspundere, la 8 iulie 2008 prin intermediul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România a depus la Parchetul General o plângerea penală împotriva mai multor ofițeri ai fostei Securități, ai Miliției, precum și pe numele unor procurori și psihiatri, implicați în acțiunile represive împotriva sa. În noiembrie 2008, procurorii au dat neînceperea urmăririi penale pentru toți cei vizați. Singurul audiat în acest caz a fost chiar Vasile Paraschiv.
Într-un proces intentat statului român, Vasile Paraschiv a cerut despăgubiri pentru suferințele îndurate. I s-a dat câștig de cauză, însă în urma recursului, magistrații de la Curtea Supremă au dat decizie de respingere definitivă, prin urmare nu a primit nici o despăgubire.
În 2008 Vasile Paraschiv a făcut unul dintre ultimele sale gesturi simbolice: a refuzat să primească o distincție din partea președintelui Traian Băsescu, motivându-și gestul astfel: „Sunt obligat să refuz primirea ei de la un comunist, la fel ca toți ceilalți care ne-au condus țara de la Revoluție și până azi, împotriva cărora eu am luptat din 1968 și voi continua să lupt pe cale legală și democratică până la ultima bătaie a inimii”.
În cei 21 de ani de la Revoluție a participat la mese rotunde, conferințe, simpozioane, a acordat zeci de interviuri și a fost subiectul a numerose articole în presă.
A publicat, la rândul său câteva volume:
A încetat din viață la Ploiești la 4 februarie 2011 și a fost înmormântat la Cimitirul Viișoara din Ploiești.
* 2016: Edgar Dean Mitchell (n. 17 septembrie 1930, Hereford, Texas - d. 4 februarie 2016, Lake Worth, Florida) a fost un astronaut american, membru al echipajului spațial Apollo 14, al șaselea om care a pășit pe suprafața Lunii.
Mitchell și-a exprimat public opiniile sale potrivit cărora este "90% sigur că multe dintre miile de obiecte zburătoare neidentificate sau OZN-uri, înregistrate din anii 1940, aparțin unor vizitatori de pe alte planete"[8] și că OZN-urile au fost "subiectul dezinformării" pentru a devia atenția și de a crea confuzie, astfel încât adevărul să nu iasă la iveală





Sărbători

·         Sf Cuv. Isidor Pelusiotul; Sf. Sfințit Mc. Avramie
·         Sf. Andrei Corsini, episcop; Sf. Veronica. Veronica este un personaj biblic legendar. Ea ar fi acea femeie care i-a oferit lui Isus pe „Via Dolorosa” în Ierusalim un ștergar (sau o năframă) pentru a-și șterge fața scăldată în sudoare. Potrivit tradiției, chipul lui Isus s-ar fi întipărit pe acest ștergar. Etimologic, numele Veronica este compus din 2 cuvinte: Vera (în latină) (=adevărat) și eikon (în greacă) (=chip), din care rezultă chipul adevărat. Ștergarul Sf.Veronica a apărut în lume multe secole după evenimentul crucificării lui Isus, constituind vreme îndelungată cea mai prețioasă relicvă a lumii creștine. În prezent este păstrat într-un trezor bine păzit în Domul San Pietro din Vatican, construit în anul 1506. (calendar romano-catolic)
·         Sf. Andrei Corsini; Veronica (calendar greco-catolic)
·         Sri Lanka: Ziua națională - Aniversarea proclamării independenței (1948)
·         Ziua Mondială a Cancerului (eveniment internațional)
VA URMA
la

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 12 IULIE 2024 ISTORIE PE ZILE 12 Iulie Evenimente ·           1153: Anastase IV (Corrado del Suburra), este i...

  • (niciun titlu)
      7. /14 IULIE 2021 - MUZICĂ; PE O ARIPĂ DE CÂNT MARIA TRIPON Maria Tripon Date personale Născută 14 iulie 1962  (58 de ani)  orașul  Negreș...
  • (niciun titlu)
    INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ ȘI BALET 15 Iulie Dorin Teodorescu Dedic acest material drei Dr Andreea Teodorescu! Câteva cuvinte de...
  • (niciun titlu)
    MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 15 IULIE 2020   PARTEA A TREIA - ARTE; GÂNDURI PESTE TIMP; GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR...