MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
LUNI 16 MARTIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE; PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI (B. Decese, Sărbători)
LUNI 16 MARTIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE; PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI (B. Decese, Sărbători)
Bună dimineața!
Decese
· 37: Moare Tiberius Claudius Nero (născut 16 Noiembrie 42 î.Hr.), al doilea împărat roman. A domnit dupa Augustus, din anul 14 pana la moartea sa in anul 37. După moartea lui Tiberius, nepotul sau Caligula devine imparat roman. Tacitus scrie că, crezand că Tiberius a murit , Caligula i-a scos inelul de pe deget și a fost salutat ca împărat de către mulțime, insa imparatul s-a trezit și a voit să mănânce. Caligula s-a îngrozit, iar Marco, perfectul pretoriului, s-a repezit înăuntru și l-a sufocat pe bătrân cu o pernă. Vestea morții lui Tiberius a provocat mai degrabă bucurie decât tristețe. Mulți cerereau ca trupul să-i fie aruncat în Tibru, dar Caligula s-a îngrijit să fie transportat, sub pază, la Mausoleul lui Augustus, nefiind zeificat și nici condamnat. Caligula a murit asasinat în apropierea palatului său din Roma, în urma unei conspirații a pretorienilor, in ziua de 24 ianuarie 41.
· 455: Moare Valentinian al III-lea, împărat roman (n. 419). Valentinian a fost impus pe tron de trupele vărului său Teodosiu al II-lea, suveranul Imperiului Roman de Rasarit. Fiind minor, regența este exercitată de mama sa, puterea reală aparținând însă generalilor Felix , Bonifatius si Aetius. În timpul domniei sale, criza statului se agravează, Africa de Nord, Britannia, Pannonia se desprind de sub autoritatea imperiului. In anul 451, pe Campiile Catalunice, armata romană comandată de Aetius cu contingente vizigote, france, burgunde, alane, obține o ultimă victorie, într-una dintre cele mai mari bătălii ale antichității, forțând retragerea lui Attila și a aliaților săi din Gallia. La 6 luni după ce l-a ucis cu mâna sa pe Aetius, Valentinian este la rândul său, asasinat de un partizan al acestuia . Odata cu el se sfârșește dinastia teodosiană.
* 1185: Balduin al IV-lea al Ierusalimului (n. 1161 - d. 16 martie 1185[1]), denumit Leprosul, fiul lui Amalric I al Ierusalimului și al primei soții a acestuia, Agnes de Courtenay, a fost rege al Ierusalimului între 1174 și 1185. Sora sa a fost regina Sibila a Ierusalimului iar fiul aceste surori a sa (care i-a succedat la tron) a fost regele-copil Balduin al V-lea. Prin a doua căsătorie a tatălui său, a avut o soră pe jumătate, regina Isabella I a Ierusalimului.
* 1185: Balduin al IV-lea al Ierusalimului (n. 1161 - d. 16 martie 1185[1]), denumit Leprosul, fiul lui Amalric I al Ierusalimului și al primei soții a acestuia, Agnes de Courtenay, a fost rege al Ierusalimului între 1174 și 1185. Sora sa a fost regina Sibila a Ierusalimului iar fiul aceste surori a sa (care i-a succedat la tron) a fost regele-copil Balduin al V-lea. Prin a doua căsătorie a tatălui său, a avut o soră pe jumătate, regina Isabella I a Ierusalimului.
Balduin al IV-lea al Ierusalimului | |
Rege al Ierusalimului | |
William de Tir descoperă primele simptome de lepră la Balduin, pictură făcută în Franța, anii 1250. British Library, Londra | |
Date personale | |
---|---|
Născut | vara, 1161 Ierusalim |
Decedat | 16 martie 1185 Regatul Ierusalimului |
Înmormântat | Biserica Sfântului Mormânt, Ierusalim |
Cauza decesului | cauze naturale[*] (lepră) |
Părinți | Amalric I of Jerusalem[*] Agnes of Courtenay[*] |
Frați și surori | Isabella I a Ierusalimului Sibylla[*] |
Căsătorit cu | Godehilde de Toeni Arda de Armenia Adelaida del Vasto |
Cetățenie | Regatul Ierusalimului |
Religie | catolicism |
Ocupație | politician |
Apartenență nobiliară | |
Titluri | rege al Ierusalimului (–august 1185) |
Familie nobiliară | House of Gâtinais-Anjou[*] |
Domnie | |
Domnie | 1174 – 1185 |
Încoronare | 15 iulie 1174 |
Predecesor | Amalric I al Ierusalimului |
Succesor | Balduin al V-lea |
·
* 1457: Ladislau de Hunedoara, fiul mai mare al lui Iancu de Hunedoara, este decapitat. Ladislau de Hunedoara (sau Ladislau Huniade), s-a nascut in anul 1433. A fost Ban al Croatiei si Dalmatiei, fiul cel mai mare al voievodului Transilvaniei Iancu de Hunedoara si fratele mai mare a lui Matia. A vrut să se impună în fruntea vieţii politice a regatului, sperând să moştenească poziţia dominantă a tatălui său. Pentru a-şi împlini ambiţiile, Ladislau de Hunedoara nu a pregetat să îl asasineze pe contele Ulrich de Cilli, apropiat al regelui, la Belgrad, în 9 noiembrie 1456. Apoi l-a luat prizonier pe regele Ladislau al V-lea, l-a dus la Timişoara şi i-a smuls pentru sine demnitatea de căpitan general, pe care o avusese şi tatăl său, precum şi promisiunea că el şi familia sa nu vor fi pedepsiţi pentru asasinat. Planul a fost dejucat prin prefăcătoria regelui, susţinut de majoritatea aristocraţiei oripilată de asasinat. În 14 martie 1457, ambii fii ai lui Iancu de Hunedoara au fost arestaţi la Buda. Ladislau de Hunedoara a fost acuzat de complot si decapitat fara judecata în piaţa centrală a cetatii, iar fratele său Matia, fiind minor (14 ani), a fost iertat. Era cât pe ce să fie decapitat si el, dar regele Ladislau al V-lea al Ungariei a fost înduplecat de vârsta sa fragedă. Matia a fost dus ca prizonier la Praga, unde isi stabilise regele temporar reşedinţa.
* 1457: Ladislau de Hunedoara, fiul mai mare al lui Iancu de Hunedoara, este decapitat. Ladislau de Hunedoara (sau Ladislau Huniade), s-a nascut in anul 1433. A fost Ban al Croatiei si Dalmatiei, fiul cel mai mare al voievodului Transilvaniei Iancu de Hunedoara si fratele mai mare a lui Matia. A vrut să se impună în fruntea vieţii politice a regatului, sperând să moştenească poziţia dominantă a tatălui său. Pentru a-şi împlini ambiţiile, Ladislau de Hunedoara nu a pregetat să îl asasineze pe contele Ulrich de Cilli, apropiat al regelui, la Belgrad, în 9 noiembrie 1456. Apoi l-a luat prizonier pe regele Ladislau al V-lea, l-a dus la Timişoara şi i-a smuls pentru sine demnitatea de căpitan general, pe care o avusese şi tatăl său, precum şi promisiunea că el şi familia sa nu vor fi pedepsiţi pentru asasinat. Planul a fost dejucat prin prefăcătoria regelui, susţinut de majoritatea aristocraţiei oripilată de asasinat. În 14 martie 1457, ambii fii ai lui Iancu de Hunedoara au fost arestaţi la Buda. Ladislau de Hunedoara a fost acuzat de complot si decapitat fara judecata în piaţa centrală a cetatii, iar fratele său Matia, fiind minor (14 ani), a fost iertat. Era cât pe ce să fie decapitat si el, dar regele Ladislau al V-lea al Ungariei a fost înduplecat de vârsta sa fragedă. Matia a fost dus ca prizonier la Praga, unde isi stabilise regele temporar reşedinţa.
· 1485: Lady Anne Neville (11 iunie 1456 – 16 martie 1485) a fost Prințesă de Wales ca soție a lui Eduard de Westminster, Prinț de Wales și Regină consort a Angliei ca soție a regelui Richard al III-lea al Angliei. Ultimul titlu l-a deținut timp de doi ani, din 26 iunie 1483 până la moartea ei în martie 1485. A avut un singur fiu, Eduard de Middleham, Prinț de Wales
Anne Neville s-a născut la Castelul Warwick, ca fiica cea mică a lui Richard Neville, al 16-lea Conte de Warwick și a Annei de Beauchamp. Tatăl ei a fost unul dintre cei mai puternici nobili din Anglia și cel mai important susținător al Casei de York. Sora bunicului ei, Cecily Neville, a fost soția lui Richard, Duce de York, care era pretendent la coroană pentru Casa de York.
Anne și-a petrecut copilăria la Castelul Middleham, una dintre proprietățile tatălui ei, unde ea și sora ei mai mare, Isabel, au întâlnit pe cei doi fii mai mici ai Ducelui, viitorul Richard al III-lea și George, Duce de Clarence.
Ducele de York a fost ucis în 1460, însă cu ajutorul lui Warwick, fiul său cel mare a devenit regele Eduard al IV-lea în 1461. În 1469, Isabel s-a căsătorit cu Clarence și în 1470, Anne Neville a fost logodită și măritată cu Edward de Westminster, moștenitor al tronului Angliei
Pentru o perioadă de timp, Warwick a fost în contradicție cu Eduard al IV-lea, atunci când el s-a aliat cu Casa de Lancaster în 1470. Cum regele Henric al VI-lea era închis în Turnul Londrei, liderul de facto a Casei de Lancaster a fost consoarta lui, Margareta de Anjou, care era suspicioasă în legătură de motivele lui Warwick. Pentru a potoli aceste suspiciuni, Anne Neville a fost logodită cu fiul lui Henric al VI-lea și al Margaretei de Anjou, Edward de Westminster, la Château d'Amboise în Franța. S-au căsătorit la Catedrala Angers, probabil la 13 decembrie 1470.
Anne Neville | |
Regină consort a Angliei | |
Date personale | |
---|---|
Născută | 11 iunie 1456 Castelul Warwick, Warwickshire |
Decedată | (28 de ani) Westminster, Londra |
Înmormântată | Westminster Abbey, Londra |
Cauza decesului | cauze naturale[*] (tuberculoză) |
Părinți | Richard Neville, al 16-lea Conte de Warwick Anne Neville, 16th Countess of Warwick[*] |
Frați și surori | Isabel Neville, Duchess of Clarence[*] |
Căsătorită cu | Eduard de Westminster, Prinț de Wales Richard al III-lea al Angliei |
Copii | Eduard de Middleham, Prinț de Wales |
Cetățenie | Regatul Angliei |
Religie | Catolicism |
Apartenență nobiliară | |
Titluri | Regină consort a Angliei |
Familie nobiliară | Neville |
Regină consort a Angliei | |
Domnie | 26 iunie 1483 – 16 martie 1485 |
Încoronare | 6 iulie 1483 |
Predecesor | Elizabeth Woodville |
Succesor | Elisabeta de York |
· 1670: Johann Rudolf Glauber (n. 10 martie 1604; d. 16 martie 1670) a fost un alchimist, farmacist și chimist german. Unii istorici ai științei l-au descris ca fiind unul dintre primii ingineri chimiști.[1] Pentru că a descoperit sulfatul de sodiu în 1625, compusul a fost denumit ulterior „sarea lui Glauber” în onoarea sa.
Johann Rudolf Glauber | |
Johann Rudolf Glauber | |
Date personale | |
---|---|
Născut | 10 martie 1604 Karlstadt, Germania |
Decedat | (66 de ani) Amsterdam, Olanda |
Copii | Diana Glauber[*] Johannes Gottlieb Glauber[*] Johannes Glauber[*] |
Cetățenie | Germania |
Ocupație | chimist inginer farmacist[*] |
Activitate | |
Domeniu | farmacist[*] |
Premii | Rudolf-Diesel-Medaille[*] |
· 1680 - A încetat din viaţă François de la Rochefoucauld, filosof şi moralist francez, observator al moravurilor şi caracterelor, autor al unor "Maxime" (n. 15 septembrie 1613).
· 1693: Se stinge din viaţă Constantin Cantemir, domnitorul Moldovei între anii 1685-1693. Cantemireştii, conform chiar opiniei lui Dimitrie Cantemir, feciorul lui Constantin Cantemir, erau “coborîtori din vechiul neam al Cantemireştilor… de la Crîm”. Această idee este preluată de A.D. Xenopol: “Cantemireştii sunt de origine tătari, după cum arată chiar numele lor: Han Temir”. Constantin Cantemir era dintr-un neam modest de răzeşi, din satul Silişteni, judeţul Fălciului, Moldova. Conform altei surse C. Cantemir este născut într-o familie de boiernaşi din Ţara de Jos a Moldovei, un strămoş al căreia, Pătru Silişteanu, este menţionat încă în documentele de pe timpul lui Ştefan cel Mare. Avînd o carieră militară de succes mai întăi în Polonia, Constantin Catnemir revine în Moldova la invitaţia domnitorului Moldovei Eustasie Dabija. Aici obţine dregătorii importante. La a doua căsătorie cu Ana Bantîş, Constantin Cantemir se înrudeşte cu cîteva dintre cele mai însemnate familii boiereşti din Moldova, inclusiv cu familiile domnitorilor Eustasie Dabija şi Gheorghe Duca, devenind şi unul dintre cei mai bogaţi boieri ai Moldovei. Cariera militară i-a adus recunoaşterea şi respectul duşmanilor, boierilor locali, dar şi al suzeranului. A deţinut cu precădere mai multe dregătorii: “mai întîi vornic de Bîrlad (1664-1668), apoi armaş (1668-1672), serdar (1672-1681) şi mare clucer (1681-1684)”. Cu toate că era fidel Porţii, în domeniul politicii interne s-a manifestat contra domniilor fanariote. Faptul a fost unul din principalele argumente pentru Şerban Cantacuzino, domnul Munteniei, de a-l susţine pe C. Cantemir la domnia Moldovei. Dar au existat şi alte argumente. Cantemir era un bun militar şi această calitate putea fi folosită de coaliţia cruciată a creştinătăţii, dorită de Şerban Cantacuzino. La 15/25 iunie 1685, după unele surse – la Babadag, după altele – la Constantinopol, Cantemir este proclamat domn al Ţării Moldovei. Moartea l-a prins în plină activitate politică pe Constantin Cantemir. Dimitrie Cantemir arată că spre toamna anului 1692 starea sănătăţii tatălui său se agravase. La 16 martie 1693, Constantin Cantemir îşi dă obştescul sfîrşit. Este printre puţinii domni ai perioadei care şi-au păstrat tronul pînă la moarte. În pofida unei domnii plină de ameninţări, de situaţii duplicitare, de schimbarea vectorilor politicii externe, de răsturnări dramatice de situaţie, Constantin Cantemir a reuşit să asigure ţării o relativă stabilitate. Neştiinţa de carte, originea răzeşească i-au fost compensate pe deplin de experienţa vieţii şi de abilităţi înnăscute de diplomat şi administrator. Pînă şi Nicolae Costin recunoaşte că domnul era “foarte viteaz, bun, iară la fire blînd şi cu inima milostivă, răbdător, cu puţină mînie întîi, apoi iertător şi nelacom la avere şi îndurător, necărturar şi la toate priceput”. În timpul domniei lui Antioh Cantemir osemintele lui Constantin Cantemir sunt aduse la mănăstirea Mira, una din ctitoriile sale.
· 1736: Giovanni Battista Pergolesi, compozitor italian (n. 1710). Giovanni Battista Pergolesi (n. 4 ianuarie 1710, Jesi/Ancona – d. 17 martie 1736, Pozzuoli/Napoli), compozitor italian din secolul al XVIII-lea, descendent al unei familii din Pergola, un orășel din provincia Marche, de la care și-a luat și numele.
* 1747: Christian August, Prinț de Anhalt-Zerbst (29 noiembrie 1690 – 16 martie 1747) a fost prinț german din Casa de Ascania. El a fost conducătorul principatului de Anhalt-Zerbst. De asemenea, a fostGeneralfeldmarschall în armata prusacă. A fost tatăl Țarinei Ecaterina cea Mare a Rusiei.
* 1801: Marea Ducesă Alexandra Pavlovna a Rusiei, (rusă Александра Павловна; 9 august 1783 – 16 martie 1801), a fost fiica Țarului Pavel I al Rusiei și sora împăraților Alexandru I și Nicolae I. A devenit Arhiducesă de Austria prin căsătoria cu Arhiducele Joseph al Austriei, guvernator al Ungariei.
* 1805: Franz Xaver Freiherr von Wulfen, rar de asemenea Wulffen (n. 5 noiembrie 1728, Belgrad – d. 16 martie 1805, Klagenfurt), a fost un preot romano-catolic iezuit, botanist, entomolog, lichenolog, micolog și mineralog austriac, cunoscut ca descoperitorul speciei de plante Wulfenia carinthiaca și al mineralului ‚’Wulfenit’’. A fost membru al Academiei Leopoldine. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Wulfen.
* 1747: Christian August, Prinț de Anhalt-Zerbst (29 noiembrie 1690 – 16 martie 1747) a fost prinț german din Casa de Ascania. El a fost conducătorul principatului de Anhalt-Zerbst. De asemenea, a fostGeneralfeldmarschall în armata prusacă. A fost tatăl Țarinei Ecaterina cea Mare a Rusiei.
Christian August a fost al treilea fiu al Prințului Johann Ludwig I de Anhalt-Dornburg și a Christine Eleonore de Zeutsch. După decesul tatălui său în 1704, Christian August a moștenit Anhalt-Dornburg împreună cu frații săi Johann Ludwig II, Johann Augustus (d. 1709), Christian Ludwig (d. 1710) și Johann Frederic (d. 1742).
La 22 ianuarie 1729 a devenit comandant al regimentului din Stettin, după ce a fost ales la 24 mai 1725 cavaler al Ordinului Vulturului Negru. La 28 mai 1732 a fost ridicat la rangul de general locotenent și la 8 aprilie 1741 general de infanterie. În același an, la 5 iunie, a fost numit Guvernator al Stettin. La 16 mai 1742, regele Frederic al II-lea al Prusieii-a acordat cea mai mare distincție militară, rangul de Generalfeldmarschall.
Șase luni mai târziu, decesul vărului său Johann Augustus, Prinț de Anhalt-Zerbst, fără moștenitori l-a făcut pe el și pe fratele său mai mare Johann Ludwig II conducători ai principatului de Anhalt-Zerbst. Christian August a rămas la Stettin și fratele său a preluat guvernarea însă acesta a murit patru ani mai târziu, necăsătorit și fără copii. Din acest motiv, Christian August a trebuit să părăsească Stettin și s-a întors la Zerbst. A domnit doar patru luni înainte să moară la 56 de ani.
S-a căsătorit la 8 noiembrie 1727 la Vechelde cu Johanna Elisabeth de Holstein-Gottorp, fiica Prințului Christian August de Holstein-Gottorp și sora regelui Adolf Frederic al Suediei. Cuplul a avut cinci copii:
- Sophie of Anhalt-Zerbst (2 mai 1729 -17 noiembrie 1796), care mai târziu a devenit Ecaterina cea Mare, împărăteasă a Rusiei.
- Wilhelm Christian Frederic de Anhalt-Zerbst (17 noiembrie 1730 - 27 august 1742), a murit la 12 ani.
- Frederic Augustus, Prinț de Anhalt-Zerbst (8 august 1734 - 3 martie 1793), a murit fără copii.
- Auguste Christine Charlotte de Anhalt-Zerbst (10 noiembrie 1736 - 24 noiembrie 1736), a murit la scurtă vreme după naștere.
- Elisabeth Ulrike de Anhalt-Zerbst (17 decembrie 1742 - 5 martie 1745), a murit în copilărie.
Christian August, Prinț de Anhalt-Zerbst | |
Portret al lui Christian August de Antoin Pesne, c. 1746 | |
Date personale | |
---|---|
Născut | 29 noiembrie 1690 Dornburg |
Decedat | (56 de ani) Zerbst |
Părinți | John Louis I, Prince of Anhalt-Dornburg[*] Christine Eleonore von Zeutsch[*][1] |
Frați și surori | Johann Friedrich von Anhalt-Zerbst[*] John Louis II, Prince of Anhalt-Zerbst[*] |
Căsătorit cu | Johanna Elisabeth de Holstein-Gottorp |
Copii | Ecaterina a II-a a Rusiei Frederic Augustus, Prinț de Anhalt-Zerbst |
Cetățenie | Prusia |
Ocupație | politician |
Apartenență nobiliară | |
Titluri | Principe |
Familie nobiliară | Casa de Ascania |
Prinț de Anhalt-Zerbst | |
Domnie | 7 noiembrie 1742 – 16 martie 1747 |
Predecesor | Johann Augustus |
Succesor | Frederik Augustus |
Marea Ducesă Alexandra Pavlovna a fost al treilea copil și prima fiică a Țarului Pavel I al Rusiei și a celei de-a doua soții Sophie Dorothea de Württemberg. A primit educația obișnuită pentru Marile Ducese Ruse, i s-a predat franceza și germana, muzica și desenul. Alexandra era foarte apropiată de sora ei mai mică Elena, și deseori pictau împreună.
În 1796, bunica Alexandrei, împărăteasa Rusiei Ecaterina a II-al-a considerat pe regele Gustav IV al Suediei în vârstă de 18 ani ca un posibil soț pentru Alexandra (care avea 13 ani) cu scopul de a rezolva multele probleme politice dintre Rusia și Suedia. Ecaterinei îi plăcea foarte mult tânărul rege despre care spunea că „avea o figură plăcută în care inteligența și șarmul erau portretizate”. Pe cealaltă parte, Alexandra era descrisă de contemporani ca fiind „cea mai frumoasă, mai dulce și cea mai inocentă prințesă disponibilă din Europa”.
Negocierile pentru căsătorie au început. Când regele Suediei a sosit în Rusia în august 1796, el și Alexandra s-au îndrăgostit la prima vedere. El a fost fermecat de naivitatea ei și a mers direct la împărăteasa Ecaterina să-și declare dragostea pentru Alexandra cerându-i mâna. În această bucurie, Ecaterina părea să treacă cu vederea chestiunea religioasă: ca regină a Suediei, Alexandra trebuia să se convertească de la ortodoxismla luteranism. Totuși, Ecaterina a considerat ca implicit faptul că regele Gustav va permite Alexandrei să-și păstreze religia ortodoxă din moment ce-o iubea așa de mult.
Logodna fusese stabilită pentru data de 11 septembrie. Cu o zi înainte când Gustav a citit contractul de logodnă, unde se specifica faptul ca Alexandra își va păstra religia ortodoxă și după căsătorie, tânărul rege a explodat declarând că i s-a întins o capcană și că nu va fi niciodată de acord să dăruiască poporului său o regină ortodoxă. Acest eșec a scurtat viața Ecaterinei care a murit la mai puțin de două luni după negocierile de căsătorie. Mai târziu, Gustav s-a căsătorit cu Prințesa Frederica de Baden, sora mai mică a cumnatei Alexandrei, Elizaveta Alexeievna.
În 1799, la trei ani după decesul împărătesei Ecaterina, Țarul Pavel a decis ca Rusia să formeze o coaliție cu Austria și Prusia împotriva Franței. Pentru a cimenta această alianță, Alexandra s-a căsătorit cu Arhiducele Joseph al Austriei, fratele mai mic al lui Francisc al II-lea, Împărat Roman. Arhiducele Joseph a fost numit Palatin (Guvernator) al Ungariei. Nunta a avut loc la 30 octombrie 1799 la St Petersburg. Tânărul cuplu s-a stabilit la Castelul Alcsút din Ungaria.
Viața Alexandrei la curtea austriacă a fost nefericită. Împărăteasa Maria Theresa, a doua soție a lui Francisc al II-lea era geloasă pe Alexandra pentru frumusețea ei și pentru bijuteriile ei fine. Și nu doar pentru atât: Alexandra semăna foarte bine cu prima soție a împăratului, Elisabeta de Württemberg, care era mătușa maternă a Alexandrei. Mai mult, credința ortodoxă a Alexandrei a trezit ostilitate la curtea romano-catolică a Austriei.
Un an și jumătate mai târziu, Alexandra a murit la Viena, la 16 martie1801 de febră puerperală, la scurt timp după ce a născut o fetiță care a murit în ziua nașterii. Alexandra avea numai 17 ani, iar moartea ei a avut loc în aceeași săptămână cu asasinarea tatălui ei. Ambele au fost lovituri, teribile pentru familia Romanov.
Arhiducele Joseph a construit un mausoleu dedicat soției lui, însă curtea austriacă a a refuzat înmormântarea ei într-un cimitir catolic. Prin urmare, sicriul Alexandrei a rămas neînmormântat până când guvernul rus a înmormântat-o în Ungaria. În timpul Congresului de la Viena, frații ei Alexandru I, Maria Pavlovna și Ecaterina Pavlovna au vizitat mormântul surorii lor.
Arhiducele Joseph s-a mai căsătorit de două ori și a avut mai mulți descendenți.
Marea Ducesă Alexandra Pavlovna | |
Arhiducesa Alexandra a Austriei | |
Portret de Vladimir Borovikovsky. | |
Date personale | |
---|---|
Născută | 9 august 1783 Tsarskoye Selo, Rusia |
Decedată | (17 ani) Viena |
Înmormântată | Chapel of Alexandra Pavlovna in Üröm[*] |
Cauza decesului | cauze naturale[*] (boală infecțioasă) |
Părinți | Pavel I al Rusiei[1][2][3] Sophie Dorothea de Württemberg[1][2][3] |
Frați și surori | Marea Ducesă Ecaterina Pavlovna a Rusiei Marea Ducesă Elena Pavlovna a Rusiei Grand Duchess Olga Pavlovna of Russia[*] Marea Ducesă Anna Pavlovna a Rusiei Marea Ducesă Maria Pavlovna a Rusiei Nicolae I al Rusiei Alexandru I al Rusiei Marele Duce Constantin Pavlovici al Rusiei Marele Duce Mihail Pavlovici al Rusiei |
Căsătorită cu | Arhiducele Joseph al Austriei |
Copii | Arhiducesa Alexandrine a Austriei |
Cetățenie | Imperiul Rus |
Religie | Biserica Ortodoxă Rusă |
Ocupație | aristocrat[*] |
Apartenență nobiliară | |
Titluri | duce ducesă[*] |
Familie nobiliară | Casa de Habsburg Casa Holstein-Gottorp-Romanov |
Franz Xaver a provenit dintr-o veche familie de origine prusacă din fostul ducat Rügen, pomenită deja în secolului al XI-lea (cavalerul Hartradus Wulf sau Lupus, 1179).[1]
Tatăl său, Christian Friedrich baron de Wulffen, un Feldmarschall-Leutnant austriac (3 aprilie 1756), a fost la data nașterii fiului, adjunct al Feldmareșalului Franz Xaver Cavaliere di Marulli (1675-1754)[2] în Belgrad și mama sa a fost, Terezia, contesă de Máriássy de Markus și Batisfalva.
Băiatul a căpătat același prenume ca Mariussi în onoarea renumitului general. A avut pe frate (între alții) pe generalul-maior Karl Friedrich von Wulffen (d. 21 februarie 1809).
La 14 octombrie 1745, după ce a luat bacalaureatul la Kaschau, a intrat în Ordinul Societății lui Isus, S.I. din Viena ca novice. Aici s-a remarcat prin diligență și talent în special pentru matematică și filozofie. În 1755 a predat gramatica limbilor clasice la gimnaziul din Görz și deja în anul următor aceeași disciplină la Academia Tereziană din Viena. Mai târziu a predat matematica și filozofia la Görz și Laibach, iar în 1763 a fost hirotonit. Apoi, în 1769, a fost trimis la Klagenfurt, unde a rămas profesor pentru sus numitele materii până la demisia sa după 14 ani, lucrând în continuare numai ca preot până la moarte. Pe lângă activitatea sa preoțească, Wulfen și-a dedicat timpul liber științelor naturii, pentru care a fost activ și în literatură, fiind în acest domeniu un elev al lui Carl von Linné și prieten cu oameni de știință ca, Albrecht von Haller, Johann Hedwig, Johann Christian von Schreber și Giovanni Antonio Scopoli, dar mai ales cu Nikolaus Joseph von Jacquin, la a cărui mari opere Miscellanea austriaca ad botanicam, chemiam, et historiam naturalem spectantia în mai multe volume a contribuit cu multe articole lungi și ilustrații și cu care a corespondat în numeroase scrisori.[4] A fost cu zel un colector de plante și ciuperci. Studiile sale floristice care au fost publicate, sunt caracterizate prin observații bune și descrieri exacte. Cu succes deosebit s-a ocupat cu familiile licheniilor, chiar dacă îi considera încă parte ale grupului de alge. El a prezentat rezultatele acestor studii în următoarele lucrări: în Winterbelustigung („Amuzament de iarnă”), care conține în plus o descriere parțială a florei din împrejurarea de Klagenfurt, în lucrările lui Jacquin, în care sunt descriși într-o centurie lichenii din Carintia și într-un manuscris editat postum, Flora norica. Acesta din urmă a fost publicat de Eduard Fenzl și Rainer Graf în 1858, la 53 de ani de la moartea sa, în numele Societății Zoologice și Botanice din Viena, pe baza materialelor colecțiilor și desenelor lui Wulfen, care fuseseră depuse în Muzeul Botanic din Viena.
După desființarea Societății lui Isus în 1773, a făcut o pauză ca profesor și a călătorit extensiv din Olanda până la coastele Mării Adriatice la Veneția, Trieste, și în Istria. Puterea lui a fost aici descrierea exactă a regiunilor parcurse și a materialelor găsite (pietre, plante, animale).[5] Dar savantul întreprinse excursii botanice mai scurte deja cu mult timp înainte: în anii 1750 și 1751 în jurul Vienei, în 1754, 1761 și 1762 în jurul de Görz, 1754 la Veneția, Aquileia și Grado, 1756-1760 în jurul orașului Graz, 1762 și 1763 în zona Laibach, apoi prin toată Craina.[6]
În 1785, Wulfen a descoperit pentru prima dată mineralul cristalin tetragonal Wulfenit în Bad Bleiberg, în provincia austriacă Carintia, pe care l-a descris, fiind denumit după el Wulfenit și specia de plante Wulfenia carinthiaca pe muntele Gartnerkofel (2195 m) tot în Carintia.
În 1797, a fost jefuită majoritatea colecțiilor sale botanice și zoologice de către ocupanții francezi, iar în 1799-1800, la vârsta înaintată de peste 70 de ani, Wulfen a participat la expediția primei ascensiuni a Großglocknerului (3798 m) organizată de principe-episcopul de Gurk în Carintia, Franz II. Xaver von Salm-Reifferscheidt-Krautheim.
În afară de prestigioasele academii științifice Academia Leopoldină (1790),[7] Academia de Științe din Berlin și Academia Regală Suedeză de Științe, Wulfen a mai fost membru în multe alte societăți, ca de exemplu în Berlin, Erlangen, Jena,.Klagenfurt sau în Academia de Științe din Göttingen. Ca duhovnic, a fost foarte venerat de toate categoriile sociale ale populației, datorită devotamentului pentru munca sa și a eforturilor neîncetate dedicate îmbunătățirii vieții credincioșilor. A murit, după o scurtă boală, de pneumonie la vârsta de 76 ani la Klagenfurt.
Franz Xaver von Wulfen | |
Franz Xaver Freiherr von Wulfen | |
Date personale | |
---|---|
Născut | 5 noiembrie 1728 Belgrad, Imperiul Habsburgic |
Decedat | 16 martie 1805 (76 de ani) Klagenfurt am Wörthersee, Austria |
Părinți | Christian Friedrich baron de Wulffen, Feldmarschall-Leutnant și Terezia, contesă de Máriássy de Markus și Batisfalva |
Frați și surori | Karl Friedrich și alții |
Naționalitate | austriacă |
Cetățenie | Sfântul Imperiu Roman |
Religie | catolicism |
Ocupație | preot romano-catolic iezuit botanist entomolog lichenolog micolog mineralog |
Activitate | |
Domeniu | botanică |
Instituție | Academia Militară Tereziană |
Organizații | Academia Regală Suedeză de Științe Academia Leopoldină |
Societăți | Academia Leopoldină Academia de Științe din Berlin Academia Regală Suedeză de Științe Academia de Științe din Göttingen |
· 1815: Ioan Piuariu-Molnar, cărturar iluminist român (n. 1749)
* 1861: Prințesa Victoria de Saxa-Coburg-Saalfeld (Mary Louise Victoria; 17 august 1786 – 16 martie 1861) a fost mama reginei Victoria a Regatului Unit.
* 1890: Prințesa Ljubica Petrović-Njegoš a Muntenegrului (sârbă Љубица Петровић-Његош; 23 decembrie 1864 – 16 martie 1890), a devenit mai târziu Prințesa Zorka Karađorđević în Serbia. A fost cunoscută drept Prințesa Zorka.
* 1861: Prințesa Victoria de Saxa-Coburg-Saalfeld (Mary Louise Victoria; 17 august 1786 – 16 martie 1861) a fost mama reginei Victoria a Regatului Unit.
Marie Luise Viktoria născută la 17 august 1786 a fost a patra fiică și al șaptelea copil al Ducelui Franz Frederic Anton de Saxa-Coburg-Saalfeld(1750–1806) și a Contesei Augusta de Reuss-Ebersdorf (1757–1831). Fratele ei mai mic, Leopold, a devenit rege al belgienilor în 1831 iar sora ei mai mare, Prințesa Juliane, a fost căsătorită cu Marele Duce Constantin Pavlovici al Rusiei, fratele mai mic al Țarului Alexandru I al Rusiei. Fratele ei mai mare, Ernest, i-a succedat tatălui lor în 1806 ca Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld.
Prințesa Victoria a fost frumoasă și extrem de inteligentă.
La 21 decembrie 1803, la Coburg, ea s-a căsătorit (ca a doua soție) cu Emich Carl, al 2-lea Prinț de Leiningen (1763–1814), a cărui primă soție, Henrietta of Reuss-Ebersdorf, a fost mătușa ei. Carl și Victoria au avut doi copii: Carl, Prinț de Leiningen (1804-1856) și Prințesa Feodora de Leiningen (1807-1872). Fiul ei Carl s-a căsătorit în 1829 cu contesa Maria Klebelsberg cu care a avut copii. Fiica ei Feodora s-a căsătorit în 1828 cu Ernst I, Prinț de Hohenlohe-Langenburg.
La 29 mai 1818, la Amorbach (și din nou la 11 iulie 1818 la Palatul Kew, Anglia în conformitate cu ritul anglican) ea s-a căsătorit cu Prințul Eduard, Duce de Kent și Strathearn(1767–1820), al patrula fiu al regelui George al III-lea. La Palatul Kew, în același timp cu Eduard, s-a căsătorit și fratele său mai mare, Ducele de Clarence (viitorul rege William al IV-lea) cu Adelaide de Saxa-Meiningen. Din aceste căsătorii se aștepta moștenitorul tronului britanic. Noua Ducesă de Kent a fost primită cu răceală în familia regală.[3]
La un an de la căsătorie, la 24 mai 1819, Ducesa a dat naștere singurului copil din această căsătorie, Prințesa Alexandrina Victoria. Prințesa a fost născută la Palatul Kensington din Londra, a fost vaccinată împotriva variolei imediat după naștere și alăptată de însăși mama ei. Tatăl ei i-a scris soacrei la Coburg că fata era "grasă ca o potârniche".[4] La opt luni după nașterea Victoriei, Ducele Eduard de Kent a murit de pneumonie cu șase zile înaintea tatălui său, regele George al III-lea.
Ducesa văduvă avea puține motive să rămână în Regatul Unit, nu vorbea limba și deținea un castel la Coburg, unde putea trăi din veniturile primul soț, Prințul de Leiningen. Totuși, în acel moment succesiunea britanică era departe de a fi asigurată - cei trei frați mai mari ai lui Eduard, noul rege, George al IV-lea și Ducele de York erau înstrăinați de soțiile lor iar cel de-al treilea, Ducele de Clarence nu avea moștenitori legitimi. Ducesa de Kent a decis că dacă va rămâne în Anglia, ar face mai bine jocurile pentru ascensiunea fiicei ei decât trăind liniștită la Coburg, și a căutat sprijin din partea guvernului britanic.
După decesul tatălui ei, tânăra prințesă Alexandrina Victoria era a treia în linia de succesiune la tron și Parlamentul nu a fost de acord să susțină datoriile Ducelui de Kent. Ducesei i s-a permis o suită de camere la Palatul Kensington. Acolo ea și-a crescut fiica, Victoria, care la 18 ani va deveni regină a Regatului Unit și în cele din urmă, împărăteasă a Indiei.
După decesul tatălui ei, tânăra prințesă Alexandrina Victoria era a treia în linia de succesiune la tron și Parlamentul nu a fost de acord să susțină datoriile Ducelui de Kent. Ducesei i s-a permis o suită de camere la Palatul Kensington. Acolo ea și-a crescut fiica, Victoria, care la 18 ani va deveni regină a Regatului Unit și în cele din urmă, împărăteasă a Indiei.
Ducesa a primit sprijin financiar important de la fratele ei Leopold; acesta primea un venit foarte mare de cincizeci de mii de lire sterline pe an pe viață, venit alocat de Parlament la căsătoria lui cu Prințesa Charlotte de Wales. (moștenitoarea tronului britanic până la moartea ei în 1817).
În 1831, noul rege William al IV-lea, în vârstă de 65 de ani, tot nu avea moștenitori legitimi, iar statutul tinerei prințese de moștenitoare prezumptivă a dus la creșterea veniturilor ei. Un factor care a contribuit la acest lucru a fost și desemnarea lui Leopold ca rege al Belgiei (a cedat venitul său britanic odată cu alegerea sa) și indecența percepută ca având un moștenitor-prezumtiv al Coroanei susținut de un suveran străin.
* 1889: Ernst Wilhelm Leberecht Tempel (4 decembrie 1821, Niedercunnersdorf, Saxonia – 16 martie 1889, Arcetri, Italia) a fost un astronom german, care a descoperit cinci asteroizi[1] și 12 cometePrințesa Victoria | |
Ducesă de Kent; anterior Prințesă de Leiningen | |
Date personale | |
---|---|
Nume la naștere | Mary Louise Victoria |
Născută | 17 august 1786 Coburg, Germania |
Decedată | (74 de ani) Frogmore, Windsor |
Înmormântată | Mausoleu |
Părinți | Francis, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld[1] Contesa Augusta de Reuss-Ebersdorf[1] |
Frați și surori | Prințesa Juliane de Saxa-Coburg-Saalfeld Prințesa Antoinette de Saxa-Coburg-Saalfeld Prințesa Sofia de Saxa-Coburg-Saalfeld Leopold I al Belgiei Ernest I, Duce de Saxa-Coburg și Gotha Prințul Ferdinand de Saxa-Coburg și Gotha |
Căsătorită cu | Prințul Eduard, Duce de Kent (1818–1820) Emich Carl, Prinț de Leiningen (1803–1814) |
Copii | Carl, 3-lea Prinț de Leiningen Prințesa Feodora de Leiningen Victoria a Regatului Unit |
Cetățenie | Germania |
Ocupație | politiciană |
Apartenență nobiliară | |
Titluri | ducesă[*] Prințesă |
Familie nobiliară | Casa de Hanovra Casa de Saxa-Coburg și Gotha |
Ernst Wilhelm Tempel | |
Ernst Wilhelm Tempel | |
Date personale | |
---|---|
Născut | [1] Niedercunnersdorf, Germania |
Decedat | (67 de ani)[1][2] Arcetri[*], Italia[3] |
Cetățenie | Germania |
Ocupație | astronom |
Activitate | |
Domeniu | astronomie arte vizuale |
Organizații | Accademia Nazionale dei Lincei |
Cunoscut pentru | discoverer of asteroids[*] |
Premii | Premiul Lalande () |
Ea a fost copilul cel mare al regelui Muntenegrului Nicolae I și a reginei Milena Vukotić; a fost soția Prințului Petru Karageorgevici (care ve deveni rege al Serbiei în 1903, mult după decesul ei).
S-a născut la Cetinje, Muntenegru când tatăl ei era Prinț conducător al Muntenegrului (unchiul ei Danilo murise în 1860). Zorka a fost educată în Rusia înainte de a se întoarce în Muntenegru pentru a se logodi cu Karađorđević. Abilitatea tatălui Zorkăi de a aranja căsătorii dinastice pentru fiicele lui nu poate fi negată; sora Zorkăi, Elena s-a căsătorit cu viitorul rege Victor Emanuel al III-lea al Italiei; Milica s-a căsătorit cu Marele Duce Petru Nicolaevici al Rusiei; Anastasia s-a căsătorit cu Marele Duce Nicolae Nicolaevici al Rusiei.
Cuplul a avut cinci copii:
- Elena (4 noiembrie 1884 – 16 octombrie 1962).
- Milena (28 aprilie 1886 – 21 decembrie 1887).
- George (8 septembrie 1887 – 17 octombrie 1972).
- Alexandru (16 decembrie 1888 – 9 octombrie 1934).
- Andrei (n. și d. 16 martie 1890).
Zorka a murit la vârsta de 25 de ani la 16 martie 1890 la Cetinje în timpul nașterii și a fost înmormântată la biserica Sf.Gheorghe din Topola, Serbia.
Monumentul ridicat pe 3 iunie 1926, în memoria prințesei Zorka, a fost primul pentru o femeie din Serbia. Monumentul este o lucrare a sculptorului Stamenko Đurđević, construcția acestuia a fost finanțată de Societatea Ducesa Zorka și a fost amplasat pe Marele Kalemegdan. Monumentul a fost probabil distrus după cel de-al doilea război mondial. Modelul de ghips al monumentului se păstrează în Muzeul de Istorie al Serbiei
Prințesa Zorka a Muntenegrului | |
Prințesă Zorka Karageorgevici | |
Date personale | |
---|---|
Nume la naștere | Ljubica Petrović-Njegoš |
Născută | 23 decembrie 1864 Cetinje |
Decedată | (25 de ani) Cetinje |
Înmormântată | Biserica Sfântul Gheorghe din Oplenac |
Cauza decesului | sindrom puerperal[*] |
Părinți | Nikola I al Muntenegrului Milena Vukotić[*] |
Frați și surori | Prințesa Xenia de Muntenegru Prince Mirko of Montenegro[*] Danilo, prințul moștenitor al Muntenegrului Prince Peter of Montenegro[*] Elena de Muntenegru Prințesa Milica de Muntenegru Anastasia de Muntenegru Prințesa Ana de Muntenegru |
Căsătorită cu | Prințul Petru Karageorgevici |
Copii | Elena, Prințesă Elena Petrovna a Rusiei George, Prinț Moștenitor al Serbiei Alexandru I |
Cetățenie | Muntenegru |
Ocupație | aristocrat[*] |
Apartenență nobiliară | |
Titluri | Prințesă |
Familie nobiliară | Casa Karageorgevici Casa Petrović-Njegoš |
· 1898: Aubrey Vincent Beardsley, artist vizual influent englez (n. 1872).
Beardsley a fost unul din membrii grupării artistice existente în jurul revistei literare Yellow Book(d), realizând multe ilustrații pentru această revistă. A fost, de asemenea, parte a mișcării artistice a Esteticismului britanic, care la rândul său era răspunsul estetic al mișcărilor artistice a Decadenței(d) și a Simbolismului, generate inițial în Franța.
Multe dintre imaginile sale sunt realizate în peniță, prezentând adesea largi suprafețe dense, intens bogate în linii, închise la culoare, contrastând cu suprafețe goale, similare ca mărime și formă, respectiv suprafețe prezentând detalii fine în contrast cu cele ce nu prezintă nici un fel de detalii.
Aubrey Beardsley a fost probabil cel mai controversat artist grafic al mișcării artistice Art Nouveau, fiind renumit pentru imaginile sale de factură sumbră prezentând scene de erotică grotescă(d), teme explorate în opera sa târzie. Cele mai faimoase ilustrații erotice ale sale se bazează pe teme istorice și mitologice, incluzând ilustrațiile sale la piesa lui Aristofan, Lysistrata(d) și la cea a lui Oscar Wilde, Salomé(d).
Beardsley a fost un prieten apropiat a lui Oscar Wilde. În această calitate a ilustrat drama sa Salomé, al cărei premieră a avut loc la Paris, în franceză în 1893. Anul următor, piesa a fost jucată și în engleză.
Beardsley a produs multe ilustrații pentru cărți și reviste, așa cum ar fi ediția de lux a cărții Le Morte d'Arthur(d) de Sir Thomas Malory sau reviste precum The Savoy(d) și The Studio.
Aubrey Beardsley a scris, în calitate de scriitor, o povestire erotică, rămasă neterminată, Under the Hill, bazată pe legenda poetului și cavalerului german Tannhäuser(d). El a fost, de asemenea, și un caricaturist(d), realizând chiar și câteva caricaturi politice asemănătoare ca manieră și ilustrând stilul umorului ireverent al prietenului său, Oscar Wilde.
Opera lui Beardsley, reflectând limpede o decadența(d) specifică unui anumit grup de artiști și al unui anumit timp, a avut un impact enorm asupra simboliștilor francezi, asupra mișcării Poster Art(en) a anilor 1890, asupra artiștilor târzii ai Art Nouveau, Pape, Mucha, Clarke, și chiar și asupra unor artiști ai perioadei Art Deco.
Beardsley a fost unul dintre acei artiști care a trăit public viața sa, fiind privit ca un excentric al timpului. El spunea despre el însuși, "Am doar un singur țel - grotescul. Dacă nu sunt grotesc, nu sunt nimic." (conform originalului, "I have one aim — the grotesque. If I am not grotesque I am nothing."). La rândul său, Oscar Wilde afirma că Beardsley avea "fața ca o secure de argint și păr aidoma ierbii verzi." (conform originalului "a face like a silver hatchet, and grass green hair.").
Deși a fost asociat cu grupul de homosexuali din jurul lui Wilde, există foarte multe lucruri în suspensie referitoare la acest subiect. Speculațiile asupra sexualități sale includ și o presupusă relație incestuoasă cu sora sa mai mare, Mabel, care ar fi dus la nașterea prematură a unui copil.
Aubrey Beardsley | |
Aubrey Beardsley | |
Date personale | |
---|---|
Născut | [2][3][4][5][6][7][8][9][10] Brighton, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei[11] |
Decedat | (25 de ani)[2][3][4][5][6][7][8][9][10] Menton, Franța |
Cauza decesului | cauze naturale[*] (tuberculoză) |
Cetățenie | Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei Regatul Unit |
Religie | Biserica Catolică |
Ocupație | scriitor pictor poet ilustrator[*] afișist[*] designer |
Activitate | |
Domeniu artistic | ilustrație[*] |
Studii | Westminster School of Art[*] |
Mișcare artistică | estetism[1] |
· 1925: A murit August von Wassermann, medic, bacteriolog german cunoscut pentru descoperirea, în 1906 a reacției ce-i poartă numele ; (n. 1866) .
· 1930: A murit Miguel Primo de Rivera, dictator spaniol (n. 1870). Miguel Primo de Rivera (n. 8 ianuarie 1870, Jerez de la Frontera, Spania – d. 16 martie 1930, Paris, Franța) a fost un ofițer și om politic spaniol, care a guvernat Spania ca dictator din 15 septembrie 1923 până pe 30 ianuarie 1930. În septembrie 1923, a ajuns la putere printr-o lovitura de stat, iar regele spaniol Alfonso al XIII-lea l-a nominalizat in functia de prim ministru. Primo de Rivera a suspendat Constitutia , a instituit legea martiala si a impus o dură cenzură. A fondat Uniunea Patriotică Spaniolă, creând un sistem de guvernare cu partid unic. S-a retras în ianuarie 1930. După câteva luni de la sfârșitul dictaturii sale, de Rivera a murit la Paris, iar la mai puțin de un an a fost instituită in Spania republica.
· 1940: Selma Ottilia Lovisa Lagerlöf (n. 20 noiembrie 1858, Östra Emterwik, Värmland - d. 16 martie 1940) a fost o scriitoare suedeză, prima femeie care a primit Premiul Nobel pentru Literatură (1909) și prima femeie membră a Academiei Suedeze (1914).
Opera sa posedă puternice tendințe moral-educative, cultivând trecutul legendar, conservarea valorilor perene și tradiția. A scris romane de factură epopeică, pline de fantezie și lirism, cu rezonanțe din vechile legende scandinave.
De asemenea, a mai scris proză pentru copii, îmbinând într-o viziune poetică unică o lecție metaforică de geografie, istorie și cultură. "... ca prețuire pentru nobilul său idealism, bogăția fanteziei și expunerea spirituală care îi caracterizează opera
Selma Lagerlöf s-a născut în Mårbacka (Värmland) la 20 noiembrie 1858. Tatăl ei, locotenentul Lagerlöf, era vesel, activ, sociabil, cu o fantezie bogată, îi plăcea să cânte și să se joace cu copiii. Mama sa era serioasă, muncitoare, înțeleaptă și avea o adâncă înțelegere pentru problemele sufletești ale celorlalți. Bunica sa după tată era o adevărată comoară de legende și cântece populare. Conacul părintesc din Mårbacka apare în toate amintirile ei din copilărie. Casa cu etaj, cu acoperișul învelit cu turbă, cu oameni veseli, cuviincioși și muncitori, apare uneori direct în opera sa. Când Selma avea trei ani, se trezi într-o dimineață cu un picior paralizat, maladie de care nu s-a vindecat complet niciodată. Din acest motiv, Selma nu a frecventat cursurile unei școli, ci a învățat acasă. De mică a citit mult, cărți de aventuri pline de fantezie, O mie și una de nopți, cărțile lui Walter Scott, povestirile lui Andersen. Încă de la 15 ani a început să scrie versuri (nereușite) și și-a propus să devină scriitoare. Dorința de a-și face o situație și starea economică precară a familiei au determinat-o, în 1881, să plece la Stockholm, unde a urmat un an cursurile unui liceu pentru fete și trei ani cursurile Școlii pedagogice. Din 1885 până în 1895 a fost învățătoare într-o școală de fete la Landskrona. În această perioadă a scris "Gösta Berlings saga" (1891). Cartea a fost primită cu răceală de către critică; de exemplu Carl David af Wirsen face o recenzie nimicitoare. Faptul acesta se explică prin aceea că Selma Lagerlöf, începând să scrie cartea, a simțit că nu se poate încadra în canoanele literare ale epocii, povestirile ei, atât de intim legate de copilărie și de adolescență, aveau nevoie de o libertate de expresie asemănătoare cu aceea a legendelor populare, aveau nevoie de aerul de saga, de libertate. Abia la doi ani după apariția acestui "eșec literar", un traducător danez a tălmăcit cartea în daneză și astfel "Gösta Berlings" a ajuns pe masa de lucru a lui Georg Brandes, cel mai autorizat critic literar din vremea sa, iar recenzia favorabilă a acestuia a adus consacrarea definitivă a cărții. În opera Selmei Lagerlöf predomină povestirea, legenda. Din motive didactice, scrie o carte de lecturi geografice despre Suedia, plină de amintiri istorice și de excelente descrieri ale pământului suedez. Micii sau marii cititori ai acestei cărți, nici nu-și imaginează că a fost scrisă pentru școala elementară. Cartea a fost tradusă în foarte multe limbi și este cea mai cunoscută lucrare a Selmei Lagerlöf: Nils Holgersson underbara resa genom Sverige (Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia) (1907). Pentru deosebitele ei merite, Selma Lagerlöf a primit titlul de Doctor Honoris Causa și a devenit membru al Academiei Suedeze (1914). În 1939, Selma Lagerlöf a salvat-o de la exterminarea de către regimul nazist pe scriitoarea germană Nelly Sachs, care s-a refugiat la Stockholm. Selma Lagerlöf a decedat în 1940.
Opera:
Selma Lagerlöf s-a născut în Mårbacka (Värmland) la 20 noiembrie 1858. Tatăl ei, locotenentul Lagerlöf, era vesel, activ, sociabil, cu o fantezie bogată, îi plăcea să cânte și să se joace cu copiii. Mama sa era serioasă, muncitoare, înțeleaptă și avea o adâncă înțelegere pentru problemele sufletești ale celorlalți. Bunica sa după tată era o adevărată comoară de legende și cântece populare. Conacul părintesc din Mårbacka apare în toate amintirile ei din copilărie. Casa cu etaj, cu acoperișul învelit cu turbă, cu oameni veseli, cuviincioși și muncitori, apare uneori direct în opera sa. Când Selma avea trei ani, se trezi într-o dimineață cu un picior paralizat, maladie de care nu s-a vindecat complet niciodată. Din acest motiv, Selma nu a frecventat cursurile unei școli, ci a învățat acasă. De mică a citit mult, cărți de aventuri pline de fantezie, O mie și una de nopți, cărțile lui Walter Scott, povestirile lui Andersen. Încă de la 15 ani a început să scrie versuri (nereușite) și și-a propus să devină scriitoare. Dorința de a-și face o situație și starea economică precară a familiei au determinat-o, în 1881, să plece la Stockholm, unde a urmat un an cursurile unui liceu pentru fete și trei ani cursurile Școlii pedagogice. Din 1885 până în 1895 a fost învățătoare într-o școală de fete la Landskrona. În această perioadă a scris "Gösta Berlings saga" (1891). Cartea a fost primită cu răceală de către critică; de exemplu Carl David af Wirsen face o recenzie nimicitoare. Faptul acesta se explică prin aceea că Selma Lagerlöf, începând să scrie cartea, a simțit că nu se poate încadra în canoanele literare ale epocii, povestirile ei, atât de intim legate de copilărie și de adolescență, aveau nevoie de o libertate de expresie asemănătoare cu aceea a legendelor populare, aveau nevoie de aerul de saga, de libertate. Abia la doi ani după apariția acestui "eșec literar", un traducător danez a tălmăcit cartea în daneză și astfel "Gösta Berlings" a ajuns pe masa de lucru a lui Georg Brandes, cel mai autorizat critic literar din vremea sa, iar recenzia favorabilă a acestuia a adus consacrarea definitivă a cărții. În opera Selmei Lagerlöf predomină povestirea, legenda. Din motive didactice, scrie o carte de lecturi geografice despre Suedia, plină de amintiri istorice și de excelente descrieri ale pământului suedez. Micii sau marii cititori ai acestei cărți, nici nu-și imaginează că a fost scrisă pentru școala elementară. Cartea a fost tradusă în foarte multe limbi și este cea mai cunoscută lucrare a Selmei Lagerlöf: Nils Holgersson underbara resa genom Sverige (Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia) (1907). Pentru deosebitele ei merite, Selma Lagerlöf a primit titlul de Doctor Honoris Causa și a devenit membru al Academiei Suedeze (1914). În 1939, Selma Lagerlöf a salvat-o de la exterminarea de către regimul nazist pe scriitoarea germană Nelly Sachs, care s-a refugiat la Stockholm. Selma Lagerlöf a decedat în 1940.
Opera:
- Gösta Berling saga (Povestea lui Gösta Berling) (1890-1891)
- Osynliga länkar (Lanțuri nevăzute) (1894)
- Antikrists mirakler (Miracolele lui Anticrist) (1897)
- Jerusalem(1901-1902)
- Nils Holgersson underbara resa genom Sverige (Minunata călătorie a lui Nils Holgersson în Suedia) (1906-1907)
- Kristuslegender (Legende despre Cristos) (1904)
- Herr Arnes penningar (Banii domnului Arne) (1904)
- Liljecronas hem (Casa din Lilliecrona) (1911)
- Kejsarn av Portugallien (Împăratul Portugaliei) (1914)
- Mårbacka (1922)
- Charlotte Löwensköld (1925).
- Löwensköldska ringen (Inelul familiei Löwensköld) (1925)
- Anna Svärd (1928)
Traduceri:
- Povestea lui Gösta Berling, traducere Nicolae Filipovici, București, Editura pentru literatură universală, 1965, 1968;
- Charlotte Löwensköld, traducere Maria și Petre Banuș, București, Minerva, 1972;
- Legende despre Iisus, traducere I. Constantinescu, Craiova, Editura Universalia, 1990;
- Ierusalim, traducere Florin Rotaru, București, Editura Biblioteca Bucureștilor, 1998.
- Minunata calatorie a lui Nils Holgersson prin Suedia, traducere Nicolae Filipovici si Dan Faur, Bucuresti, Editura Tineretului, 1961
Selma Lagerlöf | |
Selma Ottiliana Lovisa Lagerlöf | |
Date personale | |
---|---|
Nume la naștere | Selma Ottilia Lovisa Lagerlöf |
Născută | 20 noiembrie 1858 Värmland |
Decedată | (81 de ani) Mårbacka[*], Suedia[4] |
Înmormântată | Q10728499[*][5] |
Cauza decesului | cauze naturale[*] (Accident vascular cerebral) |
Părinți | Erik Gustaf Lagerlöf[*][6][4][7] Elisabet Lovisa Wallroth[*][6][4][7] |
Naționalitate | suedeză |
Cetățenie | Suedia |
Etnie | Suedezi |
Religie | luteranism |
Ocupație | scriitoare |
Partid politic | Free-minded National Association[*] |
Limbi | limba suedeză[1] |
Studii | Högre lärarinneseminariet[*] |
Activitatea literară | |
Specie literară | roman |
Opere semnificative | Gösta Berlings saga[*] Minunata călătorie a lui Nils Holgersson Jerusalem[*] |
Note | |
Premii | Premiul Nobel pentru literatură[2][3] honorary doctor of the University of Uppsala[*] |
Premiul Nobel pentru Literatură, 1909 |
· 1957: Constantin Brâncuși (n. , Hobița, România – d. ,[1][2][3] Paris, Franța[4]) a fost un sculptor român cu contribuții covârșitoare la înnoirea limbajului și viziunii plastice în sculptura contemporană. Constantin Brâncuși a fost ales membru postum al Academiei Române. Francezii și americanii îl desemnează, cel mai adesea, doar prin numele de familie, pe care îl scriu fără semne diacritice, Brancusi, pronunțându-l după regulile de pronunțare ale limbii franceze.
Născut la 19 februarie 1876, la Hobița, Gorj, Constantin era al șaselea copil al lui Radu Nicolae Brâncuși (1833-1885) și Maria Brâncuși (1851-1919). Prima clasă primară a făcut-o la Peștișani, apoi a continuat școala la Brădiceni. Copilăria sa a fost marcată de dese plecări de acasă și de ani lungi de ucenicie în ateliere de boiangerie, prăvălii și birturi.
În Craiova, în timp ce lucra ca ucenic, își face cunoscută îndemânarea la lucrul manual prin construirea unei viori din materiale găsite în prăvălie. Găsindu-se că ar fi de cuviință să dezvolte aceste abilități, el s-a înscris cu bursă la Școala de Arte și Meserii din Craiova.
După ce a urmat Școala de Arte și Meserii în Craiova (1894 - 1898) vine la București unde absolvă Școala de bellearte în 1902. În timpul studenției, chiar în primul an, în 1898, lucrarea sa Bustul lui Vitelliusobține „mențiune onorabilă”, Cap al lui Laocoon din 1900 obține medalia de bronz, iar Studiu din 1901 câștigă medalia de argint. Timp de doi ani, între 1900 și 1902, cu ajutorul doctorului Dimitrie Gerota, realizează Ecorșeu, un studiu pentru reprezentarea corpului omenesc, lucrare căreia i se atribuie o medalie de bronz. Precizia detaliilor acestei lucrări face ca Ecorșeul să fie folosit în școlile românești de medicină, după ce s-au făcut câteva copii; Marcel Duchamp a inclus fotografia Ecorșeului în expoziția organizată la sfârșitul anului 1933 la Galeria Brummer din New York City.
În 1903 primește prima comandă a unui monument public, bustul generalului medic Carol Davila, care a fost instalat la Spitalul Militar din București și reprezintă singurul monument public al lui Brâncuși din București. Acest bust a fost comandat de un consiliu format de fostul său profesor Dimitrie Gerota, pentru a îl ajuta pe Brâncuși să plătească drumul până la Paris. Plata pentru monument a fost împărțită în două tranșe, prima jumătate fiind plătită înainte ca să înceapă lucrul, iar a doua tranșă după ce Brâncuși a terminat bustul. Când a terminat lucrarea, aceasta a fost prezentată în fața consiliului, dar recepția a fost nesatisfăcătoare, diferite persoane din consiliu având opinii contrarii despre caracteristicile fizice ale generalului, spre exemplu cerând micșorarea nasului, și de asemenea păreri diferite în legătură cu poziționarea epoleților. Înfuriat de inabilitatea consiliului de a înțelege sculptura, Brâncuși pleacă din sala de ședințe în mirarea tuturor, fără a primi a doua jumătate a banilor necesari plecării sale spre Franța, decizând sa parcurgă drumul către Paris pe jos.[8]
Mai târziu Brâncuși a comentat acest incident astfel:
- Ar fi fost o muncă ușoară, dar ca de prostituată, care mi-ar fi adus cei câțiva bani cât îmi trebuiau ca să-mi plătesc un bilet de drum de fier până la Paris. Dar ceva care se înnăscuse în mine și pe care simțeam că crește, an de an și de câțiva în rând, a izbucnit năvalnic și nu am mai putut răbda. Am făcut stânga-mprejur, fără nici un salut militar spre marea panică și spaimă a doctorului Gerota, de față... și dus am fost, pomenind de mama lor.[8]
Drumul din București spre Paris l-a dus mai întâi prin Hobița, unde și-a luat rămas bun de la mama sa. Și-a continuat drumul, oprindu-se în Viena pentru o perioadă, timp în care a lucrat la un atelier ca decorator de mobilier. În Viena a început să viziteze muzee cu opere de artă inaccesibile în România. Aici a făcut cunoștință cu sculpturile egiptene care i-au influențat opera mai târziu în viață.[8]
Din Viena a plecat în 1904 spre München, dar după șase luni o pornește pe jos prin Bavaria și Elveția și până la Langres, în Franța. În apropriere de Lunéville, după o ploaie torențială în care este prins, Brâncuși capătă o pneumonie infecțioasă și, în stare critică, este primit la un spital de maici. După o perioadă de recuperare gândește că nu mai are puterile și nici timpul necesar pentru a parcurge drumul spre Paris pe jos, astfel că ultima bucată a drumului o parcurge cu trenul.
În 1905 reușește la concursul de admitere la prestigioasa École Nationale Supérieure des Beaux-Arts, unde lucrează în atelierul lui Antonin Mercié până în 1906, când, atingând limita de vârstă, părăsește școala. Refuză să lucreze ca practician în atelierul lui Auguste Rodin, rostind cuvintele devenite celebre: „Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” (La umbra marilor copaci nu crește nimic).
În 1914, Brâncuși deschide prima expoziție în Statele Unite ale Americii la Photo Secession Gallery din New York City, care provoacă o enormă senzație. Colecționarul american John Quin îi cumpără mai multe sculpturi, asigurându-i o existență materială prielnică creației artistice. În același an, ministrul de interne al României respinge proiectul monumentului lui Spiru Haret comandat cu un an înainte. Brâncuși va păstra lucrarea în atelier și o va intitula Fântâna lui Narcis.
În 1915, începe să execute primele lucrări în lemn, printre care 2 Cariatide și Fiul risipitor. La Paris, în 1919, apare volumul „La Roumanie en images” cu cinci reproduceri după lucrări ale lui Brâncuși. Un an mai târziu, participă la expoziția grupării „La Section d'Or” în Franța, la expoziția grupării „Arta română” la invitația lui Camil Ressu în România, la „Festivalul Dada”, unde semnează manifestul intitulat Contre Cubisme, contre Dadaiseme. În revista Little Review din New York, apare, în 1921, primul studiu de amploare cu 24 de reproduceri din opera lui Brâncuși, semnat de poetul american Ezra Pound. De altfel, sculptorul avea să realizeze ulterior un celebru portret al acestuia.
Participă la o mișcare de protest contra lui André Breton și în apărarea lui Tristan Tzara. La 30 noiembrie 1924, expune la Prima expoziție internațională a grupării „Contemporanul” din București. Doi ani mai târziu, la Wildenstein Galleries, din New York, se deschide cea de-a doua expoziție personală a sa.
Până în 1940, activitatea creatoare a lui Brâncuși se desfășoară în toată amploarea ei. Operele sale de seamă din ciclul Pasărea în văzduh, ciclul Ovoidului precum și sculpturile în lemn datează din această perioadă. În același timp, Brâncuși participă la cele mai importante expoziții colective de sculptură din Statele Unite ale Americii, Franța, Elveția, Olanda și Anglia.
În atelierul său din Impasse Ronsin, în inima Parisului, Brâncuși și-a creat o lume a lui, cu un cadru și o atmosferă românească. Muzeul Național de Artă Modernă din Paris (Centre Pompidou) are un număr important de lucrări ale lui Brâncuși.
În România, în epoca realismului socialist, Brâncuși a fost contestat ca unul din reprezentanții formalismului burghez cosmopolit. Totuși, în decembrie 1956, la Muzeul de Artă al Republicii din București s-a deschis prima expoziție personală Brâncuși din Europa. Abia în 1964 Brâncuși a fost „redescoperit” în România ca un geniu național și, în consecință, ansamblul monumental de la Târgu-Jiu cu Coloana (recunoștinței) fără sfârșit, Masa tăcerii și Poarta sărutului a putut fi amenajat și îngrijit, după ce fusese lăsat în paragină un sfert de veac și fusese foarte aproape de a fi fost dărâmat.
În anul 1957 Brâncuși îl cheamă pe arhiepiscopul Teofil, preot la biserica ortodoxă, se spovedește și se împărtășește, apoi îi mărturisește că moare „cu inima tristă pentru că nu mă pot întoarce în țara mea”.[necesită citare]
La 16 martie 1957 Constantin Brâncuși se stinge din viață la ora 2 dimineața, iar la 19 martie este înmormântat la cimitirul Montparnasse din Paris.
Elisabeta s-a născut la Schloss Laxenburg la 2 septembrie 1883, ca fiică a Prințului Rudolph și a Prințesei Stéphanie (fiica regelui Leopold al II-lea al Belgiei). Fiind singurul copil al singurului său fiu (decedat), Elisabeta a fost nepoata favorită a împăratului Franz Joseph al Austriei.
În 1889, când Elisabeta avea puțin peste cinci ani, tatăl ei și baroneasa Maria Vetsera, amanta sa, au fost găsiți morți în ceea ce s-a presupus a fi un pact de sinucidere la cabana imperială de vânătoare de la Mayerling. Decesul tatălui ei a întrerupt succesiunea dinastică în cadrul familiei imperiale austriece de Habsburg-Lorena și a fost un factor pentru destabilizarea Austro-Ungariei, care a culminat cu Primul Război Mondial și dezmembrarea imperiului habsburgic.
După decesul lui Rudolph, Franz Joseph a preluat tutela ei; din ordinul lui, Elisabetei Maria i s-a interzis să părăsească Austria împreună cu mama ei.[1] La o vârstă fragedă ea a manifestat o personalitate puternică, precum și o opoziție la Curtea vieneză.
Bunica ei paternă, frumoasa și capricioasa împărăteasă Elisabeta, nu s-a bucurat să fie identificată ca bunică și nu a fost apropiată de nici unul dintre nepoții ei. Cu toate acestea, după asasinarea ei în 1898, testamentul a precizat ca beneficiara bunurilor ei personale să fie tiza ei Elisabeta Marie.
În 1900, mama ei Stéphanie a renunțat la titlul de prințesă moștenitoare pentru a se căsători cu tânărul protestant conte maghiar Elemer Lonyay. Deși Franz Joseph i-a oferit zestre și în cele din urmă Lonyay s-a convertit,[2] Elisabeta a rupt orice contact cu mama ei dezaprobând recăsătoria ei, simțind-o ca pe o trădare a memoriei tatălui ei. Mama ei a dezmoștenit-o în 1934
* 1971: Bebe Daniels (n. 14 ianuarie 1901 - d. 16 martie 1971) a fost o actriță americancă, cântăreață, dansatoare, scenarist și producător de filmArhiducesa Elisabeta Marie | |
Date personale | |
---|---|
Nume la naștere | Elisabeth Marie Henriette Stephanie Gisela von Österreich |
Născută | 2 septembrie 1883 Laxenburg |
Decedată | (79 de ani) Viena |
Înmormântată | Hütteldorfer Friedhof[*] |
Părinți | Prințul Rudolf al Austriei Prințesa Stéphanie a Belgiei |
Căsătorită cu | Prințul Otto Weriand de Windisch-Grätz Leopold Petznek |
Copii | Prințul Franz Joseph Prințul Ernst Prințul Rudolph Prințesa Stephanie |
Cetățenie | Austria |
Ocupație | politiciană |
Apartenență nobiliară | |
Familie nobiliară | Habsburg-Lorena |
Bebe Daniels | |
Bebe Daniels | |
Date personale | |
---|---|
Născută | [1][2][3] Dallas, SUA |
Decedată | (70 de ani)[1][2][3] Londra, Regatul Unit |
Înmormântată | Hollywood Forever Cemetery[*] |
Cauza decesului | hemoragie cerebrală[*] |
Căsătorită cu | Ben Lyon[*] (–) |
Copii | Barbara Lyon[*] |
Cetățenie | SUA |
Ocupație | actriță producător de film scenaristă actriță de teatru[*] actriță de televiziune[*] actriță de film[*] cântăreață |
Activitate | |
Cauza decesului | hemoragie cerebrală[*] |
Organizație | Warner Bros. |
Jean Monnet s-a născut la data de 9 noiembrie 1888 în Cognac, Franța, într-o familie de comercianți de coniac. La vârsta de șaisprezece ani, după trecerea numai primei părți a universității, a abandonat educația și s-a mutat la Londra. Acolo, a petrecut doi ani învățând arta afacerilor și prima limbă a comerțului, engleza. În 1906, tatăl său l-a trimis în străinătate să lucreze pentru afacerile familiei.
În 1914, deși nu a participat la război din motive de sănătate, s-a făcut folositor în alte feluri și anume atacând problema ivită în organizarea proviziilor, pe care Aliații nu au reușit să o rezolve și care putea să compromită rezultatele conflictului. Mulțumită succesului eforturilor sale în război, Monnet, la vârsta de 31 ani, a fost numit deputat secretar general al Ligii Națiunilor.
În decembrie 1939, Monnet a fost trimis în Londra să supravegheze colectivizarea capacităților de producție ale celor două țări. Când a picat Guvernul Franței în iunie 1940, Monnet i-a influențat pe de Gaulle și Churchill să accepte un plan pentru o uniune a Franței cu Marea Britanie pentru a da posibilitatea celor două țări să țină piept nazismului.
În august 1940, Jean Monnet a fost trimis în Statele Unite de către guvernul britanic, în calitate de membru al Consiliului Britanic de Provizii, pentru a negocia cumpărarea de provizii pentru război. Curând după sosirea sa în Washington, a devenit consilier al președintelui Roosevelt. Convins că America ar putea servi ca „mare arsenal de democrație”, l-a sfătuit pe președinte să lanseze un program de producție masivă de arme pentru a-i aproviziona pe Aliați cu armament. După război, economistul britanic John Maynard Keynes a spus că, prin implicarea sa, Monnet a scurtat probabil cel de-al Doilea Război Mondial cu un an.
În timpul unei reuniuni a Comitetului Național de Eliberare, la 5 august 1943, Monnet a declarat comitetului: „Nu va fi pace în Europa dacă statele sunt reconstituite pe baza suveranității naționale…Țările Europei sunt prea mici să garanteze populației necesarul de prosperitate și dezvoltare socială. Țările europene trebuie să se constituie într-o federație.
După cel de-al Doilea Război Mondial, Franța se afla într-o gravă nevoie de reconstrucție. Pentru reconstrucție, Franța era complet dependentă de cărbunele din zonele principale de mine rămase din Germania. În 1945, Monnet a propus un plan care îi poartă numele, de a prelua controlul asupra acestor zone din Germania și de a redirecționa producția de cărbune departe de industria germană și către industria franceză, astfel slăbind economia germană și propulsând economia franceză deasupra nivelului dinainte de război. Jean Monnet a propus un „plan global de modernizare si dezvoltare economică” guvernului francez. În 1949, Monnet a realizat că divergența dintre Franța și Germania pentru controlul regiunii de cărbune atingea cote alarmante, presimțind o posibilă reîntoarcere la ostilități, așa cum s-a întâmplat după primul Război Mondial. Monnet și asociații săi au conceput ideea de Comunitate Europeană.
Jean Monnet a ajuns la concluzia că era iluzoriu sa încerce crearea dintr-o dată a unui edificiu instituțional complet supranațional fără a întâmpina o rezistență puternică din partea statelor recent ieșite din război. În opinia sa, pentru a reuși, trebuia ca obiectivele propuse în cadrul cooperării între statele europene sa fie limitate la domenii precise, dar cu puternic impact psihologic si să instituie un mecanism de decizie care să primească, apoi, în mod gradual noi competențe. Motivația acestei initiative a fost următoarea: era puțin probabil să i se impună Germaniei un control unilateral asupra industriei sale grele, însă, pe de altă parte, a o lăsa complet independentă era considerată o amenințare potențială la adresa păcii; astfel, singura soluție era aceea a integrării Germaniei (din punct de vedere politic și economic) într-o comunitate europeană puternic structurată.
Practic, proiectul a fost rodul unui complot. Jean Monnet și colaboratorii săi au redactat în ultimele zile ale lui aprilie 1950 o notă de câteva pagini ce continea expunerea de motive și dispozitivul unei propuneri care avea să bulverseze toate schemele diplomației clasice. Departe de a recurge la tradiționalele consultări cu serviciile ministeriale competente, Jean Monnet și-a înconjurat proiectul de cea mai mare discreție pentru a evita posibilele obiecții sau contrapropuneri care ar fi modificat esența ideii sale.
Învăluit în cel mai mare secret, pentru a nu-l lipsi de avantajul surprizei, proiectul este finalizat în a 9-a sa variantă pe 6 mai 1950. Ideea lui Jean Monnet este acceptată fără rezerve de Robert Schuman și, în timp ce acesta din urmă prezenta planul în dimineața zilei de 9 mai colegilor săi de guvern, un emisar secret îl înmâna personal cancelarului german Konrad Adenauer, a cărui reacție a fost, de asemenea, entuziastă. Astfel, la ora 4.00, în după-amiaza aceleiași zile, proiectul este făcut public sub numele de Declarația sau Planul Schuman. Propunerea concretă viza plasarea producției franco-germane de cărbune si oțel sub responsabilitatea unei autorități supreme comune, independente, în cadrul unei organizații deschise participării si altor state europene. Analizând Planul, observăm că el a abordat într-o manieră nouă, de un pragmatism prudent, problema construcției europene și a impus principiul supranaționalismului. Metoda propusă, și anume calea comunitară de integrare, acorda prioritate integrării sectoriale și celei economice, în detrimentul celei globale și, respectiv, politice. A fost, deci, abandonată schema tradițională a cooperării economice între state, propunându-se o formulă nouă, numită „integrare”, în care statele transferă unele competențe proprii în domenii bine delimitate către o noua entitate supranațională, creată prin voința lor suverană.
Totodată, acest moment istoric al prezentării ideii unei comunități de interese pașnice oferă premisele unei cooperări între vechi inamici, trecând peste resentimentele războiului și poverile trecutului. Originalitatea ideii lui Monnet constă în unirea oamenilor si a națiunilor prin propunerea unui obiectiv comun în care să îsi (re)găseasca și să vada interesele și să uite diferențele sau divergențele. Se declanșează, astfel, un proces cu totul nou în relațiile internaționale – de exercitare în comun a suveranității, în anumite domenii. Europa devine astfel continentul care a construit prima regiune economică a lumii – un edificiu ridicat treptat, a cărui activitate a evoluat în timp.
În 9 mai 1950, ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, a dat o declarație în numele Guvernului francez. Această declarație, preparată de Monnet pentru Schuman, propunea unirea industriilor franceze și germane de cărbune și oțel. Schuman declara: „Prin controlul producției de bază și prin instituirea unei Înalte Autorități, ale cărei decizii vor uni Franța, Germania și alte state membre, aceasta propunere va conduce la crearea unei prime baze concrete a federației europene, indispensabilă pentru menținerea păcii.”[necesită citare]
În urma acestei declarații, Germania de Vest, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg au răspuns favorabil, și astfel s-a format Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (C.E.C.O.). Anglia a fost invitată să participe, dar a refuzat pe motive de suveranitate națională. În 1952, Monnet a devenit primul președinte al Înaltei Autorități.
În 1955, Jean Monnet a fondat Comitetul de Acțiune pentru Statele Unite ale Europei cu scopul de a relansa construcția europeană ca urmare a eșecului înregistrat de Comunitatea Europeană de Apărare. Acesta a unit partidele politice și uniunile de schimb europene pentru a deveni o forță conducătoare în spatele inițiativelor de fondare a Uniunii Europene, cum i-a rămas numele în cele din urmă. A evoluat de la Comunitatea Economică Europeană (1958) (cunoscută și ca „piață comună” ), denumire stabilită în Tratatul de la Roma în 1957; Comunitatea Europeană în 1967.
„Monnet a fost o persoană cu o viziune pragmatică asupra nevoii Europei de a scăpa de limitarea istorică.” Dean Acheson [10]
Ca omagiu pentru contribuția sa la fondarea Uniunii Europene, bustul său a fost inclus printre cele 12 busturi de oameni politici reunite în Monumentul părinților fondatori ai Uniunii Europene, inaugurat la București, la 9 mai 2006, de Ziua Europei, pe Insula Trandafirilor din Parcul Herăstrău.
Jean Monnet | |
Jean Monnet | |
Date personale | |
---|---|
Nume la naștere | Jean Omer Marie Gabriel Monnet |
Născut | [1][2][3][4][5][6][7][8][9] Cognac, Franța |
Decedat | (90 de ani)[1][2][3][4][5][6][7][8][9] Bazoches-sur-Guyonne[*], Franța |
Înmormântat | Panthéon |
Frați și surori | Marie-Louise Monnet[*] |
Căsătorit cu | Silvia de Bondini[*] (din ) |
Cetățenie | Franța |
Ocupație | diplomat economist politician luptător în Rezistența Franceză[*] om de afaceri |
President of the High Authority of the European Coal and Steel Community | |
În funcție – | |
Succedat de | René Mayer[*] |
Premii | Premiul Erasmus () Premiul Carol cel Mare () Premiul Wateler pentru Pace[*] () Medalia Prezidențială pentru Libertate[*] () Honorary Citizen of Europe[*] () Crucea de Mare Merit a Republicii Federale Germania[*] |
Partid politic | IND |
A studiat la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografie, pe care l-a absolvit în 1973. Din 1972 a început să joace în spectacole de teatru și în filme, fiind protagonista multora dintre producțiile soțului său, regizorul Mircea Veroiu.
Ultimul rol în teatru al Elenei Albu a fost în spectacolul "Oameni de zăpadă", în regia lui Louise Dănceanu, care s-a jucat la Teatrul Foarte Mic în stagiunea 1998/1999.
A murit singură în casă, victimă a unei hemoragii cerebrale secundare unui puseu de hipertensiune arterială; corpul i-a fost găsit în data de 16 martie
Filmografie:
- Apașii / Apachen, r. Gottfried Kolditz, (1973) [2]
- Ilustrate cu flori de cîmp, r. Andrei Blaier, (1974)
- Prin cenușa imperiului (1976)
- Între oglinzi paralele, r. Mircea Veroiu, (1978) - Ela
- Falansterul, r. Savel Stiopul, (1979)
- Detasamentul Concordia (1980)
- Moara lui Călifar, r. Șerban Marinescu, (1984)
- Surorile (1984)
- Somnul insulei (1994)
- Femeia în roșu (1997)
Elena Albu | |
Date personale | |
---|---|
Născută | 1 septembrie 1949 Iași, România |
Decedată | (53 de ani) București, România |
Căsătorită cu | Mircea Veroiu |
Cetățenie | România |
Ocupație | actriță de teatru[*] actriță de film[*] |
Activitate | |
Alma mater | Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București |
* 2003: Cezar Dinu (n. 30 august 1975 - d. 16 martie 2003) a fost un fotbalist român care a evoluat pe postul de mijlocaș. În cariera sa a jucat 101 meciuri în prima ligă la Rocar București, Unirea Focșani, Dinamo București, Astra Ploiești, Chindia Târgoviște etc.[1] A decedat în 2003 în urma unui accident de autovehicul în care se afla la volan colegul său de echipă de la Focșani, Ionuț Botezatu (20 ani). El a fost operat la Spitalul de Urgență din București, dar, din cauza multiplelor traumatisme craniene și toracice suferite, a decedat la secția de terapie intensivă, după câteva zile de comă
* 2008: Mihai Dolgan (n. 14 martie 1942, în Vladimirești, Sângerei - d. 16 martie2008, Chișinău) a fost un compozitor și interpret de muzică ușoară din Republica Moldova. În 1949 a fost deportat cu părinții în Siberia, unde a fost încarcerat în GULAG. Revenit în țară, în anii 1956 - 1967 a lucrat ca acordeonist la Casa de cultură din Sângerei. Fondatorul formației legendare "Noroc" (1967). Între anii 1971 și 1974 a lucrat la diverse filarmonici din Rusia. Din anul 1974 este conducătorul formației "Contemporanul", unde s-au produs majoritatea talentelor de interpreți vocali și instrumentali din RSSM.
Mihai Dolgan | |
Mihai Dolgan | |
Date personale | |
---|---|
Nume la naștere | Mihai Dolgan |
Născut | 15 martie 1942 Vladimirești, Sângerei, Regatul României Vladimireuca, raionul Sîngerei, Moldova |
Decedat | (66 de ani) Chișinău, Republica Moldova Chișinău, Moldova |
Înmormântat | Cimitirul Central din Chișinău |
Căsătorit cu | Lidia Botezatu |
Cetățenie | România URSS |
Etnie | români |
Ocupație | Cântăreț, compozitor |
Activitate | |
Gen muzical | Muzică ușoară |
Interpretare cu | formația "Noroc" |
Premii | Ordinul Republicii[1] |
* 2012: Estanislao Basora Brunet (n. 18 noiembrie 1926 - d. 16 martie2012) a fost un jucător de fotbal spaniol care a jucat pentru echipa FC Barcelona.
Sărbători
- În calendarul ortodox: Sf Mc Sabin Egipteanul; Sf Cuv Hristodul din Patmos
- În calendarul romano-catolic: Sf. Benedicta, călugăriță
- În calendarul greco-catolic: Sf. Sabin Egipteanul, martir († 303)
VA URMA
MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
LUNI 16 MARTIE 2020
PARTEA A TREIA - ARTE; GÂNDURI PESTE TIMP; SFATURI UTILE
LUNI 16 MARTIE 2020
PARTEA A TREIA - ARTE; GÂNDURI PESTE TIMP; SFATURI UTILE
Bună dimineața!
ARTE 16 Martie
INVITAȚIE LA OPERA 16 Martie
Pergolesi: La Serva Padrona
MUZICĂ 16 Martie
Romantic Guitar - Greatest 50 Love Songs 80's Playlist
Очень красивая музыка и видео для души*Новинка*Послушайте
The Very Best Of André Rieu ♫♫ André Rieu Greatest Hits Full Album
Mejores Exitos Baladas Romanticas en Espanol - Musica Romantica Canciones De Amor
POEZIE 16 Martie
Alexei Mateevici
Biografie Alexei Mateevici
Alexei Mateevici (n. 27 martie 1888, Căinari - d. 24 august 1917, Chişinău) este unul din cei mai reprezentativi scriitori români născuţi în Basarabia, actualmente Republica Moldova.
1888 La 16 martie (stil vechi) se naşte la Cainari, fostul judeţ Bender, Alexei Mateevici, primul copil al preotului Mihail Mateevici, originar de prin părţile Sorocii, căsătorit cu Nadejda (1863-1930), fiica protopopului Ioan Neaga din Căuşani.
1893 Părinţii se mută cu traiul în satul Zaim. Aici micul Alexei învaţă la şcoala primară şi se familiarizează cu frumoasele poveşti şi balade, pe care le aude de la părinţii săi, precum şi de la ţăranii de prin partea locului.
1897 Este înscris de părinţi la şcoala teologică din Chişinău, pe care o termină (conform adeverinţei de absolvire) în 1902, cu privilegii( cum laude).
1902-1910 Îşi urmează studiile la seminarul teologic. Face cunoştinţă şi se împrieteneşte cu viitorul sculptor Alexandru Plamadeală (1880- 1940), care studia şi el la seminar în aceiaşi perioadă.
1906 La 24 iunie, la numai 43 de ani, încetează din viaţa tatăl lui Alexei Mateevici.
1907 În primele numere ale ziarului Basarabia (din 1907) îi apar poeziile Ţăranii, Eu cânt, Ţara. Tot aici publică articolele Sfântul Vasile Anul Nou în obiceiurile moldovenilor basarabeni (nr.1) şi Din cântecele poporane ale Basarabiei (nr.11).
1910 Devine student la Academia teologică din Kiev, pe care o absolveşte în 1914. În aceiaşi ani, dupa mărturisirea unui coleg, Mateevici trăia ca într-o beţie a cititului. Traduce mult din literatura rusă clasică şi studiază trecutul istoric şi cultural al poporului său.
1913 Apare în revista Luminatorul (nr. 8, 9, 10, 11) studiul Mitropolitul Gavril Bănulescu - Bodoni.
1914 Se căsătoreşte cu Teodora Borisovna Novitschi, absolvă Academia teologică şi se întoarce la Chişinău. La 22 septembrie e numit provizoriu profesor de limba greacă la seminarul unde învăţase.
1915 Ţine o cuvântare în faţa absolvenţilor seminarului din Chişinău. La 23 iunie vizitează străvechea biserică din Căuşeni, pe care o găseşte uimitor de bine păstrată.
1915 Este înrolat ca preot militar şi ajunge pe frontul de la Mărăşeşti.
1917 În vara acestui an scrie poeziile: Văd prăbuşirea, Cântec de leagăn, Basarabenilor, Frunza nucului, Unora s.a. La 17 iulie plăsmuieşte poezia Limba noastră, poate cea mai frumoasă odă închinată limbii române. La 13 august (stil vechi), bolnav de tifos exantematic, se stinge din viaţă la spitalul nr.1 din Chişinău şi este înmormântat la cimitirul central de pe strada Armenească.
În anul 1934 la mormântul său a fost ridicat un bust realizat de sculptorul Alexandru Plămădeală, pe care-l cunoştea din 1910.
Alexei Mateevici ar fi fost um mare poet dacă trăia, a afirmat George Călinescu.
Alexei Mateevici (n. 27 martie 1888, Căinari - d. 24 august 1917, Chişinău) este unul din cei mai reprezentativi scriitori români născuţi în Basarabia, actualmente Republica Moldova.
1888 La 16 martie (stil vechi) se naşte la Cainari, fostul judeţ Bender, Alexei Mateevici, primul copil al preotului Mihail Mateevici, originar de prin părţile Sorocii, căsătorit cu Nadejda (1863-1930), fiica protopopului Ioan Neaga din Căuşani.
1893 Părinţii se mută cu traiul în satul Zaim. Aici micul Alexei învaţă la şcoala primară şi se familiarizează cu frumoasele poveşti şi balade, pe care le aude de la părinţii săi, precum şi de la ţăranii de prin partea locului.
1897 Este înscris de părinţi la şcoala teologică din Chişinău, pe care o termină (conform adeverinţei de absolvire) în 1902, cu privilegii( cum laude).
1902-1910 Îşi urmează studiile la seminarul teologic. Face cunoştinţă şi se împrieteneşte cu viitorul sculptor Alexandru Plamadeală (1880- 1940), care studia şi el la seminar în aceiaşi perioadă.
1906 La 24 iunie, la numai 43 de ani, încetează din viaţa tatăl lui Alexei Mateevici.
1907 În primele numere ale ziarului Basarabia (din 1907) îi apar poeziile Ţăranii, Eu cânt, Ţara. Tot aici publică articolele Sfântul Vasile Anul Nou în obiceiurile moldovenilor basarabeni (nr.1) şi Din cântecele poporane ale Basarabiei (nr.11).
1910 Devine student la Academia teologică din Kiev, pe care o absolveşte în 1914. În aceiaşi ani, dupa mărturisirea unui coleg, Mateevici trăia ca într-o beţie a cititului. Traduce mult din literatura rusă clasică şi studiază trecutul istoric şi cultural al poporului său.
1913 Apare în revista Luminatorul (nr. 8, 9, 10, 11) studiul Mitropolitul Gavril Bănulescu - Bodoni.
1914 Se căsătoreşte cu Teodora Borisovna Novitschi, absolvă Academia teologică şi se întoarce la Chişinău. La 22 septembrie e numit provizoriu profesor de limba greacă la seminarul unde învăţase.
1915 Ţine o cuvântare în faţa absolvenţilor seminarului din Chişinău. La 23 iunie vizitează străvechea biserică din Căuşeni, pe care o găseşte uimitor de bine păstrată.
1915 Este înrolat ca preot militar şi ajunge pe frontul de la Mărăşeşti.
1917 În vara acestui an scrie poeziile: Văd prăbuşirea, Cântec de leagăn, Basarabenilor, Frunza nucului, Unora s.a. La 17 iulie plăsmuieşte poezia Limba noastră, poate cea mai frumoasă odă închinată limbii române. La 13 august (stil vechi), bolnav de tifos exantematic, se stinge din viaţă la spitalul nr.1 din Chişinău şi este înmormântat la cimitirul central de pe strada Armenească.
În anul 1934 la mormântul său a fost ridicat un bust realizat de sculptorul Alexandru Plămădeală, pe care-l cunoştea din 1910.
Alexei Mateevici ar fi fost um mare poet dacă trăia, a afirmat George Călinescu.
Limba noastră
Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.
Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.
Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.
Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mişcă vara;
In rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfinţit-au ţara.
Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veşnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeşnici.
Nu veţi plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Şi-ţi vedea, cât îi de darnic
Graiul ţării noastre dragă.
Limba noastră-i vechi izvoade.
Povestiri din alte vremuri;
Şi citindu-le 'nşirate, -
Te-nfiori adânc şi tremuri.
Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spiue-n hram şi-acasă
Veşnicele adevăruri.
Limba noastra-i limbă sfânta,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng şi care o cântă
Pe la vatra lor ţăranii.
Înviaţi-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Stergeţi slinul, mucegaiul
Al uitării 'n care geme.
Strângeţi piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde -
Şi-ţi avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.
Răsări-vă o comoară
În adâncuri înfundată,
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.
În adâncuri înfundată
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.
Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.
Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.
Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mişcă vara;
In rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfinţit-au ţara.
Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veşnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeşnici.
Nu veţi plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Şi-ţi vedea, cât îi de darnic
Graiul ţării noastre dragă.
Limba noastră-i vechi izvoade.
Povestiri din alte vremuri;
Şi citindu-le 'nşirate, -
Te-nfiori adânc şi tremuri.
Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spiue-n hram şi-acasă
Veşnicele adevăruri.
Limba noastra-i limbă sfânta,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng şi care o cântă
Pe la vatra lor ţăranii.
Înviaţi-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Stergeţi slinul, mucegaiul
Al uitării 'n care geme.
Strângeţi piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde -
Şi-ţi avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.
Răsări-vă o comoară
În adâncuri înfundată,
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.
Ţara
In versul cantecelor poporane
Se inchina taranimii basarabene
Frunza verde grau de vara,
Ce-i frumoasa a mea tara!
Tara mea nemarginita
Cu verdeata-mpodobita.
Cat cu ochii-n zari cuprinzi,
Taruleano, te intinzi,
Stralucind in ape-oglinzi;
Cat cu ochii dai si vezi —
Tot campii, paduri, livezi,
Sesuri, vai frumoase, sate,
Paini in brazde semanate,
Munti si dealuri-nalte, vii,
Departari largi, albastrii.
Primavara — numai floare
In campii mirositoare.
Vara — aur tot turnat
Pana-n zare revarsat,
Aur viu de paine coapta —
Munca taranimii dreapta.
Trece vantul prin ogoare,
Da pamantului racoare
Si se duce pan’in zari
Si razbate-n departari.
Pasari canta-n ceruri sus,
Tot zburand inspre apus.
Pelin verde, iarb-amara,
Maiculita, scumpa tara,
Mandra esti tu si frumoasa;
Mandra esti tu la vedere,
Of ! Dar nu esti norocoasa,
Zaci in vecinica durere;
’N lacrimi tu te scalzi si jale,
Pan’in varfurile tale, —
Lacrimile fiilor,
Necazul copiilor.
Cat esti, maica, tu de mare,
Gemi tot in nevoi amare,
Cat esti de nemarginita,
Tot atat si necajita.
Veneticii, tara draga,
Te mananca toti la claca,
Iti iau bogatiile
Si-si latesc mosiile.
S-au facut ei boieri mari,
Chinuiesc pe-ai tai plugari,
Pe noi ne-au incalecat,
Painea toata ne-au luat,
Tara-n maini au apucat,
Sangele ei ne-au baut
Si neoameni ne-au facut.
Fiii, pamantenii tai,
Au luptat ca niste lei,
Au varsat ei mari de sange,
Ca sa poata jugul frange, —
Jugul cel greu din vechime
De pe-ntreaga romanime;
Au dat jos jugul turcesc,
Acum duc cel boieresc —
Si mai greu si mai dracesc.
Mult am mai luptat si noi,
Te-am scos, taro, din nevoi,
Am luptat si-om mai lupta,
Nici la ganduri nu vom sta,
Caci norodul oropsit
Din ’ntuneric a iesit,
Biruit nu s-a lasa
Pentru scumpa tara sa.
Se inchina taranimii basarabene
Frunza verde grau de vara,
Ce-i frumoasa a mea tara!
Tara mea nemarginita
Cu verdeata-mpodobita.
Cat cu ochii-n zari cuprinzi,
Taruleano, te intinzi,
Stralucind in ape-oglinzi;
Cat cu ochii dai si vezi —
Tot campii, paduri, livezi,
Sesuri, vai frumoase, sate,
Paini in brazde semanate,
Munti si dealuri-nalte, vii,
Departari largi, albastrii.
Primavara — numai floare
In campii mirositoare.
Vara — aur tot turnat
Pana-n zare revarsat,
Aur viu de paine coapta —
Munca taranimii dreapta.
Trece vantul prin ogoare,
Da pamantului racoare
Si se duce pan’in zari
Si razbate-n departari.
Pasari canta-n ceruri sus,
Tot zburand inspre apus.
Pelin verde, iarb-amara,
Maiculita, scumpa tara,
Mandra esti tu si frumoasa;
Mandra esti tu la vedere,
Of ! Dar nu esti norocoasa,
Zaci in vecinica durere;
’N lacrimi tu te scalzi si jale,
Pan’in varfurile tale, —
Lacrimile fiilor,
Necazul copiilor.
Cat esti, maica, tu de mare,
Gemi tot in nevoi amare,
Cat esti de nemarginita,
Tot atat si necajita.
Veneticii, tara draga,
Te mananca toti la claca,
Iti iau bogatiile
Si-si latesc mosiile.
S-au facut ei boieri mari,
Chinuiesc pe-ai tai plugari,
Pe noi ne-au incalecat,
Painea toata ne-au luat,
Tara-n maini au apucat,
Sangele ei ne-au baut
Si neoameni ne-au facut.
Fiii, pamantenii tai,
Au luptat ca niste lei,
Au varsat ei mari de sange,
Ca sa poata jugul frange, —
Jugul cel greu din vechime
De pe-ntreaga romanime;
Au dat jos jugul turcesc,
Acum duc cel boieresc —
Si mai greu si mai dracesc.
Mult am mai luptat si noi,
Te-am scos, taro, din nevoi,
Am luptat si-om mai lupta,
Nici la ganduri nu vom sta,
Caci norodul oropsit
Din ’ntuneric a iesit,
Biruit nu s-a lasa
Pentru scumpa tara sa.
Margareta Sterian
Biografie Margareta Sterian
Margareta Sterian (n. 16 martie 1897, Buzău, România d. 9 septembrie 1992) a fost o pictoriță, scriitoare și traducătoare româncă. A fost soția poetului Paul Sterian.
Pictoriţa, poeta, romanciera, traducatoarea şi scenografa, Margareta Sterian a lăsat o opera vastă şi complexă, semn al autenticei vocaţii enciclopedice şi al prea-plinului emoţional, care îi conturează un profil aparte in cultura naţională.
"În acest secol lumea a devenit un sat mare, se pictează şi se inventează pretutindeni. Noile mijloace de comunicaţie au făcut un mare serviciu omenirii, dar nu ştiu dacă au favorizat descoperirea unor mari talente, de calibrul celor care s-au născut, au trăit şi au creat în oraşele renaşterii italiene. Comunicaţiile, aparatele, călătoriile au favorizat şi pastişarea valorilor, imitaţiile, pastişele de tot felul",
mărturisea într-un interviu, spre sfârşitul vieţii, iar opera Margaretei Sterian reflectă, în mod strălucit, spiritul său iscoditor, forţa extraordinară de a nu se lăsa doborâtă de schimbările veacului străbătut şi de a-şi păstra intactă libertatea interioară.
Se stinge din viaţă in septembrie 1992...
Margareta Sterian (n. 16 martie 1897, Buzău, România d. 9 septembrie 1992) a fost o pictoriță, scriitoare și traducătoare româncă. A fost soția poetului Paul Sterian.
Pictoriţa, poeta, romanciera, traducatoarea şi scenografa, Margareta Sterian a lăsat o opera vastă şi complexă, semn al autenticei vocaţii enciclopedice şi al prea-plinului emoţional, care îi conturează un profil aparte in cultura naţională.
"În acest secol lumea a devenit un sat mare, se pictează şi se inventează pretutindeni. Noile mijloace de comunicaţie au făcut un mare serviciu omenirii, dar nu ştiu dacă au favorizat descoperirea unor mari talente, de calibrul celor care s-au născut, au trăit şi au creat în oraşele renaşterii italiene. Comunicaţiile, aparatele, călătoriile au favorizat şi pastişarea valorilor, imitaţiile, pastişele de tot felul",
mărturisea într-un interviu, spre sfârşitul vieţii, iar opera Margaretei Sterian reflectă, în mod strălucit, spiritul său iscoditor, forţa extraordinară de a nu se lăsa doborâtă de schimbările veacului străbătut şi de a-şi păstra intactă libertatea interioară.
Se stinge din viaţă in septembrie 1992...
Toamna la mare
Sub soare autumnal
care se-arata sau se-ascunde,
raritii plopi freamata dupa vant.....
In ultima-i splendoare, marea
cu sanii dezgoliti se-avanta
spre cea mai stransa imbratisare...
care se-arata sau se-ascunde,
raritii plopi freamata dupa vant.....
In ultima-i splendoare, marea
cu sanii dezgoliti se-avanta
spre cea mai stransa imbratisare...
Zbor
Ce sărbătoresc rândunelele
sau ce jelesc rândunelele azi,
zburând ca scoase din minţi
în jurul zidului 'nalt,
izbindu-se una de alta,
zdrobindu-şi de ziduri delicatele aripi?
Vertiginos coboară şi urcă
ocolindu-se, căutâdu-se între ele,
înconjurând ca pe o sfântă iesle
zidul incandescent în soare.
De ce se-ndepărtează şi se-ntorc în acelaşi loc,
parcă ar căuta ceva,
parcă cineva mult aşteptat n-a mai venit,
parcă nu vor să creadă în astfel de sfârşit.
sau ce jelesc rândunelele azi,
zburând ca scoase din minţi
în jurul zidului 'nalt,
izbindu-se una de alta,
zdrobindu-şi de ziduri delicatele aripi?
Vertiginos coboară şi urcă
ocolindu-se, căutâdu-se între ele,
înconjurând ca pe o sfântă iesle
zidul incandescent în soare.
De ce se-ndepărtează şi se-ntorc în acelaşi loc,
parcă ar căuta ceva,
parcă cineva mult aşteptat n-a mai venit,
parcă nu vor să creadă în astfel de sfârşit.
Din larg
Dacă alerg spre crângul
unde tineri mesteceni se-nşiră,
inima mea se zbate
fremătând de uimire.
unde tineri mesteceni se-nşiră,
inima mea se zbate
fremătând de uimire.
Dacă respir o floare
cu necunoscută mireasmă
şi-absorb fastuoasa-i lumină,
inima mea se înclină.
cu necunoscută mireasmă
şi-absorb fastuoasa-i lumină,
inima mea se înclină.
Dacă te văd pe tine,
pescăruş în larg rătăcind
sau purtat de val către mine,
spaimele mi se alină.
pescăruş în larg rătăcind
sau purtat de val către mine,
spaimele mi se alină.
Radu Brateș, poet și prozator român
Există două feluri de erezi literari: unii, care sunt dezinteresaţi în legătură cu destinul în postumitate al scriitorului pe care-l moştenesc, alţii, mai puţini, care se străduiesc să contribuie la eternizarea numelui scriitorului. Liana Biriş, fiica scriitorului Radu Brateş (numele literar al profesorului şi preotului blăjean Gh. I. Biriş, 1913-1973) face parte, într-un mod cu totul lăudabil, din cea de-a doua categorie. După ce în 2008, alături de sora D-sale, Voichiţa Biriş Ionescu, o remarcabilă latinistă, a îngrijit reeditarea operei literare a lui Radu Brateş, la prestigioasa editură „Clusium”, în două volume (vol. I: În împărăţia lutului – poezii şi vol. II: Aspecte din viaţa Blajului – evocări şi studii literare), tot cele două fiice au pus la dispoziţia poetului Ion Brad şi a inginerului Petru Sechel, doi dintre elevii preţuiţi ai profesorului blăjean, caietul-manuscris Scrise-n furtună, cuprinzând versuri inedite din perioada exilului didactic la Rogojeni, pe malul Prutului şi din perioada detenţiei la Canal, pe care le-au tipărit într-o ediţie anastatică, păstrând astfel caligrafia admirabilă a poetului, ceea ce-i conferă acestei ediţii şi o valoare bibliofilă.
De data aceasta Liana Biriş ne oferă o carte surprinzătoare de Scrieri inedite, cuprinzând, pe lângă evocarea bibliografică pagini nepublicate până acum pe care le-a orânduit în câteva capitole: Drum şi destin, Portrete şi evocări, Cărţi şi evenimente, Corespondenţă şi Anexe.
Evocarea Lianei Biriş, scrisă cu o caldă recunoştinţă filială este o succintă biografie documentară, fiecare moment biografic fiind ilustrat cu extrase din presa vremii sau cu fragmente din epistolarul păstrat în arhiva familiei.
O surpriză, chiar pentru cunoscătorii operei lui Radu Brateş este capitolul Drum şi destin; Prima parte, Impresii din copilărie cuprinde frumoase şi sincere pagini autobiografice. Ele se aseamănă cu Vedeniile din copilărie ale lui Pavel Dan, colegul său de generaţie scriitoricească şi de dăscălie blăjeană: o copilărie plină de lipsuri, o voinţă de a răzbi prin învăţătură, o sârguinţă şcolară care a impresionat pe colegii şi pe profesorii Liceului din Blaj şi apoi pe cei de la Facultatea de Litere de la Cluj; anii de profesorat la Blaj, amarul exilului didactic la Rogojeni, pe malul Prutului, ai detenţiei la Canal, reintegrarea în învăţământ cu obositoarele navete la câteva şcoli săteşti din judeţul Alba, până la pensionarea din 1973, când, după câteva luni, a încetat din viaţă. Partea a doua, Printre oameni cuprinde secvenţe de jurnal studenţesc, cu gânduri şi impresii ale unui tânăr pesimist, descurajat în faţa vieţii, câteva crochiuri de portrete şi evocări literare – şi din nou o surpriză – un început de roman – Bătea un vânt despre coline. Capitolul care urmează – Portrete şi evocări este o continuare firească a unor fragmente din cel precedent: texte manuscrise, texte cenzurate sau articole în uitate reviste ardelene – evocând personalităţi istorice şi culturale atât de dragi lui Radu Brateş (de la Ion Inocenţiu Micu Klein – întemeietorul Blajului şi până la Ion Agârbiceanu şi Pavel Dan), pe care le vom reîntâlni, amplificate în Aspecte din viaţa Blajului (1942) sau în Oameni din Ardeal. Aici ni se relevă şi recenzentul harnic solicitat de publicaţiile ardelene scriind despre romanele lui Ion Agârbiceanu, despre „psalmistul modern” – Arghezi, despre Cincinat Pavelescu, dar şi necroloage (la moartea mitropolitului Vasile Suciu şi a scriitorului Pavel Dan), emoţionante alocuţiuni la revederi colegiale ale promoţiei sale de absolvenţi, sau ale claselor unde a fost profesor-diriginte (promoţia 1948, promoţia Centenarului Revoluţiei de la 1848, clasa scriitorului Ion Brad) cu sublinierea câtorva consideraţii pedagogice: „În ce mă priveşte, ca profesor şi fost diriginte, m-am condus după principiul că tinereţii îi place mai mult să fie stimulată, decât îngrădită. De aceea, îngrădirea am încercat s-o fac prin stimularea forţelor creatoare, prin trezirea ambiţiilor constructive şi a faptelor generoase. Copilul îndreptat spre lucrul cu folos se îngrădeşte el însuşi, pune el însuşi stavilă unor pasiuni care l-ar putea abate de la ţelul urmărit. Devine el însuşi pedagogul său propriu.” (p. 129)
Neîndoielnic, secţiunea cea mai interesantă a cărţii este Corespondenţa (cap. V). Radu Brateş un pasionat epistolier. Trăind într-un orăşel de provincie, poetul care era o speranţă a poeziei ardelene interbelice (la un moment dat într-o notiţă literară din 1942 chiar Tudor Vianu se mira cum de numai Radu Brateş din generaţia lui Emil Giurgiuca, Mihai Beniuc ş.a. nu are poeziile publicate în volum!) găseşte în dialogul epistolar un necesar transsufletesc. Acest impresionant dialog epistolar cu 32 de scrisori este o importantă sursă documentară nu numai pentru o eventuală monografie a scritorului ci şi pentru viaţa literară a Transilvaniei interbelice precum şi mai ales a Blajului, oraşul în care Radu Brateş a trăit aproape toată viaţa. Sunt scrisori către şi de la colegii de generaţie literară, de la profesorii săi de la Universitatea clujeană (precum Gh. Bogdan-Duică, Teodor Naum, Ion Breazu), de la ierarhi ai Bisericii Greco-Catolice (P.S. Ioan Bălan al Lugojului, un binefăcător comparabil în această relaţie cu tânărul student Gh. I. Biriş – Radu Brateş cu Ion Micu Moldovan faţă de Ion Bianu), de la Augustin Caliani, care-l îndemna şi-i oferea o parte din material, pentru o viitoare monografie consacrată lui Vasile Suciu, mitropolitul Marii Uniri, aşa cum îl prezintă Radu Brateş în Aspecte din viaţa Blajului. Din această corespondenţă mai bine de jumătate cuprinde corespondenţa cu Monica Lazăr (1933-1984), autoarea primei monografii despre Pavel Dan, E.P.L., 1967, la origine teza ei de doctorat sub coordonarea ştiinţifică a profesorului Al. Dima. Corespondenţa se întinde pe parcursul unui deceniu şi cuprinde aproape o sută de pagini conturând un veritabil roman epistolar, din care istoricul literar va reţine mai ales geneza acestei monografii despre Pavel Dan, pentru care Radu Brateş a fost un competent şi generos îndrumător, dorinţa Monicăi Lazăr de a-l ajuta pe Radu Brateş să se reintegreze în publicistica literară de după 1965, îndemnul de a-şi publica poeziile în volum etc.
Despre Radu Brateş s-a scris puţin. Acest volum restitutiv pe care ni-l oferă cu o pilduitoare recunoştinţă filială Liana Biriş este un îndemn şi un început la o mai atentă reconsiderare a unui scriitor pe nedrept uitat.
- Absolvent al Facultății de limbi germanice (secția germană-română) a Universității din București. Participant la Cenaclul de luni, Prospero, Opinia Studențească și Universitas. Publică în revistele Echinox, Amfiteatru etc.
- A emigrat în RFG în 1984 unde a început să studieze dreptul la Universitatea din Giessen, apoi la Bonn.
- A murit într-un accident de mașină pe data de 1 ianuarie 1986. Este nepotul criticului literar Cornel Regman.
Volume publicate:
- 1990 - volumul postum Stop cadru, Editura Litera.
- prezent în volumul UNIVERSITAS - A fost odată un cenaclu…, (coordonat de Mircea Martin), Editura M.N.L.R., 2008
Cuplu
uneori întindeam mâna spre tine
și mă făceam rece
ca o buză de șarpe
tu știai
rostul tuturor lucrurilor
tu stingeai lumina în bucătărie
și potriveai ceasul
tu afânai pernele
și aprindeai candela
tu spuneai rugăciunea
și dădeai semnalul
tu știai să pregătești totul
atât de bine
tu însă nu-mi vorbeai
niciodată
doar uneori
adânc în noapte
cavitățile noastre ruginite
se desfăceau
ca două valve fierbinți
și un fel de țipăt
picura atunci
în carnea noastră degerată
și era frig acolo în cruce
și era frig acolo în cruce
și mă făceam rece
ca o buză de șarpe
tu știai
rostul tuturor lucrurilor
tu stingeai lumina în bucătărie
și potriveai ceasul
tu afânai pernele
și aprindeai candela
tu spuneai rugăciunea
și dădeai semnalul
tu știai să pregătești totul
atât de bine
tu însă nu-mi vorbeai
niciodată
doar uneori
adânc în noapte
cavitățile noastre ruginite
se desfăceau
ca două valve fierbinți
și un fel de țipăt
picura atunci
în carnea noastră degerată
și era frig acolo în cruce
și era frig acolo în cruce
Ieșirea din subterană
un animal diform
îmi sugea sîngele
și limfa.
igrasia surpa
obrajii adolescentului.
nici nu împlinisem vîrsta de aur
cînd, privind în lac,
mi-a căzut fața.
era tare frig,
dar șemineul ardea
în mijlocul pădurii,
încălzind ultimul sfârșit de secol.
rozătoarele ieșiseră sin vizuini,
dar cel plecat acum două mii de ani
întîrzia să se arate.
II
am luat-o de mînă
și ne-am ascuns după casă.
i-am sărutat glezna,
dar ea nu mai era
acolo.
din depărtare, se întrupa
nepotul adolescentului.
pe aleea cimitirului
familia tocmai se-ntorcea
cu cea proaspăt îngropată
și chiar în clipa aceea
ceva se precipita
în pîntecul ei.
vînătorii ciuruiseră trupul,
însă acesta se-ndepărta sîngerînd.
ciobanii jupuiră mielul,
dar ochii săi rînjeau în frigare.
III
am regăsit-o într-o berărie
din alt timp.
se lingea cu doi marinari
deodată
am tras-o de mînă
și am dus-o în casă.
cînd m-am trezit
o pierdusem din nou,
dar parfumul ei
plutea peste secole.
IV
iată, îmi spuneam,
eu nu mai sunt,
eu nu mai gîndesc.
mi-a căzut fața,
mi s-au spart organele
mi s-au spart tendoanele,
din urechi îmi iese o muzică spongioasă
pe nări, eter și pucioasă,
pe buze înflorește un fel de mică grădină
o, nu, nu mă săruta acum,
sunt plin de tină.
V
vezi tu,
mi-a spus îmblînzitorul de șerpi.
un locuitor e omul
în scorbura lui
și brațele
printre rădăcini și scaieți
și le mișcă.
dintre viețuitoare,
nimeni nu mai știe
ieșirea dosnică din labirint,
locul în care
creștetul însîngerat
se ridică.
VI
un animal nevăzut
îmi sugea sîngele
și limfa.
o veveriță în zbor îmi surpa obrajii.
stropi de metal
cădeau
de pe fruntea posedatului
topindu-se în mijlocul pădurii.
Un cântec
ay ay mirosul de struguri
al sânilor tăi
ay memoria glonțului
șuierând încă
în preria sufletului meu
acestea sunt însă
întâmplări de demult
din care n-a mai rămas
decât un cântec
al sânilor tăi
ay memoria glonțului
șuierând încă
în preria sufletului meu
acestea sunt însă
întâmplări de demult
din care n-a mai rămas
decât un cântec
TEATRU/FILM 16 Martie
Biografie Liviu Rebreanu
Liviu Rebreanu s-a născut la 27 noiembrie 1885 în satul Târlişua (din fostul comitat Solnoc Dăbâca - azi judeţul Bistriţa-Năsăud), fiind primul din cei 14 copii ai învăţătorului Vasile Rebreanu şi ai Ludovicăi (născută Diuganu). Ambii părinţi constituie modelele familiei Herdelea care apare în Ion, Răscoala, Gorila, etc. În anul 1889 familia Rebreanu s-a mutat în comuna Maieru, pe valea Someşului. Potrivit afirmaţiei scriitorului: În Maieru am trăit cele mai frumoase şi mai fericite zile ale vieţii mele. Până ce, când să împlinesc zece ani, a trebuit să merg la Năsăud, la liceu. A început cursurile școlii primare în 1891. Autorul va rememora această epocă: Cele dintâi plăceri ale slovei tipărite și ale științei de carte tot în Maieru le-am avut, în forma primelor lecturi care m-au pasionat. Poveștile ardelenești ale lui Ion Pop-Reteganul, vreo cinci volume. A urmat în anul 1895două clase la Gimnaziul grăniceresc din Năsăud. În 1897 s-a transferat la Şcoala de băieți din Bistrița("Polgári fiu iskola"), unde a urmat încă trei clase. În 1900 a început să urmeze Școala Reală Superioară de Honvezi din Sopron (Ödenburg, în nord-vestul Ungariei, lângă granița cu Austria). La sfârșitului anului I, a obținut calificativul "eminent". Ca și la Bistrița, a manifestat o înclinație deosebită pentru studiul limbilor străine.
Înainte de a scrie și de a-și publica romanele scriitorul și-a desăvârșit talentul de prozator scriind povestiri și nuvele. Cea mai cunoscută nuvelă a sa este de bună seamă Ițic Ștrul Dezertor. Ciuleandra, nuvela sa psihologică cea mai cunoscută, va apărea ceva mai târziu. Romancierul a început să scrie romane realiste, în care acțiunea avea loc în decorul unui sat din Transilvania, Liviu Rebreanu a readus problematica țărănească în centrul atenției lumii literare, prin romanul setei de pământ, Ion. Subtitlul acestuia era „Glasul pământului, Glasul iubirii” și anunța principalul conflict din text, și a dat unul dintre primele noastre capodopere ale analizei psihologice. După această experiență literară autorul a scris mai apoi romanul Răscoala, supranumit de G. Călinescu „roman al gloatei”. El poate fi considerat o capodoperă a romanului românesc din toate timpurile. Un al treilea roman, Pădurea spânzuraților, a fost inspirat de un incident autobiographic. Tema fusese schițată inițial în nuvela Catastrofa.
La 4 aprilie 1944 fiind grav bolnav, s-a retras la Valea Mare, fără să mai revadă vreodată Bucureștiul (un control radiologic a semnalat, încă din ianuarie, opacitate suspectă la plămânul drept). La 7 iulie, Rebreanu scria în Jurnal: Perspective puține de salvare, dată fiind vârsta mea, chistul din plămânul drept, emfizemul vechi și bronșita cronică. La 1 septembrie 1944 la Valea Mare, a încetat din viață la vârsta de 59 de ani. Peste câteva luni a fost deshumat și reînhumat la Cimitirul Bellu din București.
Cu Jules Cazaban:
Biografie Jules Cazaban
Jules Cazaban (n. 16 martie 1903, Falticeni; d. 23 septembrie 1963, Bucuresti) a fost un actor român de teatru și film. A fost fiul inginerului francez Ludovic Cazaban și al austriecei Aneta Checais. Jules Cazaban a fost fratele scriitorului Theodor Cazaban. A urmat gimnaziul și liceul la Fălticeni. Pasionat de muzică, a fost violoncelistul orchestrei Liceului “Nicu Gane” din Fălticeni, condusă de prof. Aurel Mihăilescu. Vocația lui principală a fost, însă, cea actoricească.
A început prin a juca în piesele puse în scenă la Liceul “Nicu Gane”. În 1924 s-a înscris la Conservatorul de artă dramatică din Iași. A debutat pe scena Teatrului Național din Iași, în piesa "Cafeneaua cea mică" de Tristan Bernard și a jucat, la Teatrul Național din Cernăuți, în "Azilul de noapte" de Maxim Gorki (rolul lui Alioșa), "Volpone" de Ben Johnson, "Poveste de iarnă" de William Shakespeare, "Învierea" de Lev Tolstoi, "Crimă și pedeapsă" după Fiodor Dostoievski , "Viforul" de Barbu Stefanescu Delavrancea, "Răzvan și Vidra" de Bogdan Petriceicu Hasdeu, în regia lui Victor Ion Popa.
În 1929 s-a mutat la București, unde a colaborat cu mai multe trupe teatrale independente, printre care compania Maria Ventura , teatrul Bulandra-Maximilian-Storin și trupele îndrumate de Sică Alexandrescu. În 1941 a fost angajat la Teatrul Nostru, condus de Dina Cocea. După 1944 a jucat la Teatrul Municipal din București, condus de Lucia Sturdza Bulandra (la 18 septembrie 1947 a devenit chiar director adjunct al teatrului). A avut interpretări de mare succes în: Cum vă place (în rolul bufonului Touchstone) și A douăsprezecea noapte (Malvoglio) de Shakespeare, Vizita bătrânei doamne de Dürrenmatt (rolul Alfred III), Moartea unui comis-voiajor de Arthur Miller (Willy Loman), Mamouret de J. Sarment, Nu se știe niciodată de G. B. Shaw (chelnerul William), Baia de Maiakovski (Teribilov), "Take, Ianke și Cadâr" de V. I. Popa (Ianke). A avut o bogată activitate în cinematografie, radio și televiziune și a fost profesor la Institutul de artă teatrală și cinematografică “I. L. Caragiale” din București.
A primit distincția de Artist al poporului și a fost laureat al Premiului de Stat. În ultima parte a vieții a dorit să-și revadă fratele mai mic, Theodor, scriitorul, aflat în exil la Paris. Autoritățile comuniste au acceptat să-i acorde pașaportul numai cu condiția de a nu se vedea la Paris cu nici un exilat român. În aceste condiții, Jules Cazaban a renunțat la pașaport și la călătorie.
Căsătorit cu actrița Irina Năjejde, fiica jurnalistului și cronicarului dramatic Iosif Nadejde, a avut un fiu, compozitorul si muzicologul Costin Cazaban. Jules Cazaban este înmormântat la Cimitirul Bellu din București.
A început prin a juca în piesele puse în scenă la Liceul “Nicu Gane”. În 1924 s-a înscris la Conservatorul de artă dramatică din Iași. A debutat pe scena Teatrului Național din Iași, în piesa "Cafeneaua cea mică" de Tristan Bernard și a jucat, la Teatrul Național din Cernăuți, în "Azilul de noapte" de Maxim Gorki (rolul lui Alioșa), "Volpone" de Ben Johnson, "Poveste de iarnă" de William Shakespeare, "Învierea" de Lev Tolstoi, "Crimă și pedeapsă" după Fiodor Dostoievski , "Viforul" de Barbu Stefanescu Delavrancea, "Răzvan și Vidra" de Bogdan Petriceicu Hasdeu, în regia lui Victor Ion Popa.
În 1929 s-a mutat la București, unde a colaborat cu mai multe trupe teatrale independente, printre care compania Maria Ventura , teatrul Bulandra-Maximilian-Storin și trupele îndrumate de Sică Alexandrescu. În 1941 a fost angajat la Teatrul Nostru, condus de Dina Cocea. După 1944 a jucat la Teatrul Municipal din București, condus de Lucia Sturdza Bulandra (la 18 septembrie 1947 a devenit chiar director adjunct al teatrului). A avut interpretări de mare succes în: Cum vă place (în rolul bufonului Touchstone) și A douăsprezecea noapte (Malvoglio) de Shakespeare, Vizita bătrânei doamne de Dürrenmatt (rolul Alfred III), Moartea unui comis-voiajor de Arthur Miller (Willy Loman), Mamouret de J. Sarment, Nu se știe niciodată de G. B. Shaw (chelnerul William), Baia de Maiakovski (Teribilov), "Take, Ianke și Cadâr" de V. I. Popa (Ianke). A avut o bogată activitate în cinematografie, radio și televiziune și a fost profesor la Institutul de artă teatrală și cinematografică “I. L. Caragiale” din București.
A primit distincția de Artist al poporului și a fost laureat al Premiului de Stat. În ultima parte a vieții a dorit să-și revadă fratele mai mic, Theodor, scriitorul, aflat în exil la Paris. Autoritățile comuniste au acceptat să-i acorde pașaportul numai cu condiția de a nu se vedea la Paris cu nici un exilat român. În aceste condiții, Jules Cazaban a renunțat la pașaport și la călătorie.
Căsătorit cu actrița Irina Năjejde, fiica jurnalistului și cronicarului dramatic Iosif Nadejde, a avut un fiu, compozitorul si muzicologul Costin Cazaban. Jules Cazaban este înmormântat la Cimitirul Bellu din București.
· Corigenta domnului profesor (1966)
· Celebrul 702 (1962)
· Vacanta la mare (1962)
· Darclee (1961)
· Setea (1961)
· Furtuna (1960)
· Băieții noștri (1959)
· Telegrame (1959)
· Bijuterii de familie (1957)
· Brigada lui Ionut (1954) - Panait
· Viața învinge (1951) - colonelul Jack Paleologu
· Bulevardul 'Fluieră Vântu' (1950)
De Maxim Gorki
Biografie Maxim Gorki
Alexei Maximovici Peșkov (în limba rusă Алексей Максимович Пешков, n. 16 martie 1868 (S.N. 28 martie)– d. 18 iunie 1936), mai bine cunoscut ca Maxim Gorki (Максим Горький), a fost un scriitor rus/sovietic, fondator al realismului socialist în literatură și activist politic. S-a născut în orașul Nijni Novgorod și a murit la Moscova. Din 1906 până în 1913 și din 1921 până în 1929 a trăit în străinătate, în special pe Insula Capri. După reîntoarcerea în Uniunea Sovietică, a acceptat politica culturală a vremii, dar nu i s-a mai permis să părăsească țara.
Alexei Maximovici Peșkov s-a născut la Nijni Novgorod, la 28 martie stil nou 16 martie stil vechi1868. A rămas orfan la vârsta de nouă ani și a fost crescut de bunica sa, o excelentă povestitoare. La moartea ei, tânărul Alexei Maximovici a încercat să se sinucidă, în decembrie 1887. Apoi, a rătăcit pe jos prin tot Imperiul Rus, timp de cinci ani, lucrând în diferite locuri și acumulând o mulțime de impresii pe care le va folosi mai târziu în operele sale.
Maxim Gorki[2] a fost pseudonimul său literar. Gorki s-a împrietenit cu Lenin după ce s-au întâlnit în 1902. Câtă vreme a fost închis, pentru scurt timp, în fortăreața Petru și Pavel[3] în timpul revoluției eșuate din 1905, Gorki a scris piesa de teatru Copiii soarelui, care avea acțiunea plasată în timpul epidemiei de holeră din 1862, dar care trata de fapt evenimentele contemporane.
În timpul primului război mondial, apartamentul lui din Petrograd s-a transformat în centrul de comandă al bolșevicilor, dar, în cele din urmă, relațiile lui cu comuniștii s-au deteriorat. La numai două săptămâni de la victoria Revoluției din Octombrie el scria: „Lenin și Troțki n-au nici cea mai vagă idee despre drepturile omului. Ei sunt deja corupți de otrava murdară a puterii, asta se vede după lipsa de respect nerușinată față de libertatea cuvântului și față de alte libertăți civice pentru care a luptat democrația”. Scrisorile lui Lenin către Gorki din 1919conțin amenințări: „Te sfătuiesc să-ți schimbi anturajul, vederile, acțiunile, altfel viața și-ar putea întoarce fața de la tine”.
În august 1921, prietenul său Nicolai Gumiliov, coleg-scriitor și soțul Annei Ahmatova, a fost arestat de CEKA din Petrograd pentru vederile monarhiste. Gorki s-a deplasat personal la Moscova, a obținut chiar de la Lenin personal ordinul de eliberare al lui Gumilov, dar, la întoarcerea la Petrograd, a aflat că prietenul său fusese deja împușcat. În octombrie, Gorki a emigrat în Italia, având ca motiv oficial deteriorarea stării de sănătate: suferea de tuberculoză.
Potrivit lui Alexandr Soljenițîn, reîntoarcerea în Uniunea Sovietică a lui Gorki a fost motivată de interese materiale. În Sorrento, lui Gorki i-au lipsit banii și gloria. El a vizitat URSS de câteva ori după 1929, iar, în 1932, Stalin personal l-a invitat să se repatrieze, oferta fiindu-i acceptată. În iunie 1929, Gorki a vizitat Solovki, (curățată pentru această ocazie) și a scris un articol pozitiv despre Gulagurile care aveau deja o proastă reputație în occident.
Reîntoarcerea lui Gorki din Italia fascistă a fost o victorie propagandistică majoră a regimului sovietic. El a fost decorat cu Ordinul Lenin și i s-a dat o reședință de lux în Moscova (fosta proprietate a milionarului Riabușinski, în zilele noastre devenită Muzeul Gorki), și o casă de odihnă în suburbii. Una dintre străzile centrale ale Moscovei, Trevskaia, a primit numele lui, la fel ca și orașul lui natal.
Cel mai mare avion din lume de la mijlocul deceniului patru al secolului trecut, Tupolev ANT-20 (fotografie), a fost numit de asemenea Maxim Gorki. Avionul a fost folosit pentru scopuri propagandistice în dese zboruri demonstrative pe deasupra capitalei.
În 1933, Gorki a publicat o carte dezonorantă despre Belomorkanal, canal realizat exclusiv cu munca forțată a deținuților din Gulag, prezentat ca un exemplu de „reabilitare de succes a foștilor dușmani ai proletariatului”.
Odată cu creșterea represiunii staliniste și îndeosebi după moartea lui Serghei Kirov, Gorki a fost plasat în mod neașteptat sub arest la domiciliu în casa sa din Moscova. I se aduceau în fiecare zi o ediție specială a ziarului Pravda în care nu se găsea nicio știre despre arestări sau epurări.
Maxim Gorki a murit în iunie 1936, la scurt timp după moartea subită a fiului său, Maxim Peșkov, survenită în mai 1935. Ambele decese au fost privite cu suspiciune în epocă, dar zvonurile de otrăvire nu au putut fi niciodată demonstrate. Stalin și Viaceslav Molotovs-au numărat printre cei care au purtat pe umeri coșciugul lui Gorki în timpul funerariilor.
În timpul procesului lui Buharin din 1938, una dintre învinuirile aduse a fost și aceea că Gorki a fost ucis de un agent NKVD din subordinea lui Nikolai Ejov.
Orașul natal al lui Gorki a reprimit, în 1990, vechiul nume de Nijni Novgorod.
A scris:
Scrieri autobiografice
· 1923: Universitățile mele (Мои университеты).
Romane
· 1907: Mama (Мать), unde este descrisă participarea la lupta revoluționară a unei femei ai cărei fii fuseseră arestați
· 1908: O confesiune (Исповедь)
· 1909: Vara (Лето)
· 1909: Orășelul Okurov (Городок Окуров)
· 1910: Viața lui Matvei Cojemeakin (Жизнь Матвея Кожемякина)
· 1925: Întreprinderile Artamonovilor (Дело Артамоновых)
Schițe și povestiri
· 1892: Makar Ciudra (Макар Чудра)
· 1894: Celkaș (Челкаш)
· 1895: Cântecul șoimului (Песня о Соколе)
· 1897: Malva (Мальва)
· 1898: Schițe și povestiri (Очерки и рассказы), prima scriere a lui Gorki, care cunoaște un succes extraordinar și care descrie evidențiază brutalitățile la care sunt supuși cei defavorizați ai soartei
· 1899: Douăzeci și șase de bărbați și o fată (Двадцать шесть и одна)
· 1901: Cântecul păsării furtunii (Песня о Буревестнике).
Teatru
· 1902: Azilul de noapte (На дне) , alte titluri: Din adâncuri, Fundătura, dramă ce înfățișează tabloul sumbru al lumii declasaților
· 1905: Copiii soarelui (Дети солнца).
Memorialistică
· Amintiri despre Tolstoi, Cehov și Andreev
Biografie Horia Șerbănescu
Horia Serbanescu (16 martie 1924 - 19 septembrie 2010) a fost un popular actor bucurestean, activand atat pe scena teatrului de revista si de comedie, cat si in televiziune. El a detinut, de asemenea, cateva roluri in filme.
Serbanescu a debutat pe scena la varsta de 5 ani, in 1929, in rolul regelui Mihai din spectacolul "Miss Revista". Atunci a fost descoperit pe scena de la Carabus de regizorul Paul Gusti, care l-a adus la Teatrul National in rolul Statu Palma Barba Cot din "Rodia de Aur", spectacolul fiind primul de acest gen transmis la Radiodifuziunea Romana. Astfel, Horia Serbanescu a devenit cel mai vechi colaborator al Radioului Public.
Horia Serbanescu a jucat pe scena Teatrului din Sarindar, condus de Tudor Musatescu, si pe scena de la Teatrul nostru, condus de Dina Cocea, ulterior transferandu-se la Teatrul Victoria. A cunoscut primul mare succes la Gradina Volta Buzesti, cu rolul din spectacolul "Profesorul de franceza", de Tudor Musatescu.
A format cupluri artistice cu Emil Popescu, dar si cu Radu Zaharescu, alaturi de care a cunoscut succesul in teatrul de revista, la "Carabusul" lui Constantin Tanase. Tot alaturi de Radu Zaharescu a format unul dintre cuplurile artistice cele mai cerute in momentele difuzate de Televiziunea Romana.
A jucat in filme de televiziune precum "Directorul nostru" (1955), "Telegrame" (1959), "Politica si delicatese" (1963) sau "Mofturi 1900" (1964). In teatru a detinut roluri in spectacole precum "Pe aripile Revistei", "Trei Calusari", "Vitamina M... Muzica!", "Horia si Radu isi asuma riscul", "Cu muzica e... de glumit!", "Carnaval la Tanase", "Nepotul domnului prefect".
Serbanescu a debutat pe scena la varsta de 5 ani, in 1929, in rolul regelui Mihai din spectacolul "Miss Revista". Atunci a fost descoperit pe scena de la Carabus de regizorul Paul Gusti, care l-a adus la Teatrul National in rolul Statu Palma Barba Cot din "Rodia de Aur", spectacolul fiind primul de acest gen transmis la Radiodifuziunea Romana. Astfel, Horia Serbanescu a devenit cel mai vechi colaborator al Radioului Public.
Horia Serbanescu a jucat pe scena Teatrului din Sarindar, condus de Tudor Musatescu, si pe scena de la Teatrul nostru, condus de Dina Cocea, ulterior transferandu-se la Teatrul Victoria. A cunoscut primul mare succes la Gradina Volta Buzesti, cu rolul din spectacolul "Profesorul de franceza", de Tudor Musatescu.
A format cupluri artistice cu Emil Popescu, dar si cu Radu Zaharescu, alaturi de care a cunoscut succesul in teatrul de revista, la "Carabusul" lui Constantin Tanase. Tot alaturi de Radu Zaharescu a format unul dintre cuplurile artistice cele mai cerute in momentele difuzate de Televiziunea Romana.
A jucat in filme de televiziune precum "Directorul nostru" (1955), "Telegrame" (1959), "Politica si delicatese" (1963) sau "Mofturi 1900" (1964). In teatru a detinut roluri in spectacole precum "Pe aripile Revistei", "Trei Calusari", "Vitamina M... Muzica!", "Horia si Radu isi asuma riscul", "Cu muzica e... de glumit!", "Carnaval la Tanase", "Nepotul domnului prefect".
· Pași spre lună (1964) - Voltaire
· Politică și delicatese (1963)
· Directorul nostru (1955)
· Răsună valea (1950) - cupletist
Elena Albu (n. 1 septembrie 1949, Iași – d. 16 martie 2003, București) a fost o actriță română de teatru și de film.
A studiat la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografie, pe care l-a absolvit în 1973. Din 1972 a început să joace în spectacole de teatru și în filme, fiind protagonista multora dintre producțiile soțului său, regizorul Mircea Veroiu.
Ultimul rol în teatru al Elenei Albu a fost în spectacolul "Oameni de zăpadă", în regia lui Louise Dănceanu, care s-a jucat la Teatrul Foarte Mic în stagiunea 1998/1999.
A murit singură în casă, victimă a unei hemoragii cerebrale secundare unui puseu de hipertensiune arterială; corpul i-a fost găsit în data de 16 martie
Filmografie:
- Apașii / Apachen, r. Gottfried Kolditz, (1973) [2]
- Ilustrate cu flori de cîmp, r. Andrei Blaier, (1974)
- Prin cenușa imperiului (1976)
- Între oglinzi paralele, r. Mircea Veroiu, (1978) - Ela
- Falansterul, r. Savel Stiopul, (1979)
- Detasamentul Concordia (1980)
- Moara lui Călifar, r. Șerban Marinescu, (1984)
- Surorile (1984)
- Somnul insulei (1994)
- Femeia în roșu (1997)
Seducatorul - George Bernard Shaw
SFATURI UTILE 16 Martie
Gonartroza
Ce este gonartroza
Gonartroza (artroza genunchiului) este o afectiune degenerativa care apare la nivelul articulatiilor genunchilor, cauzand dureri precum si modificari in structura ligamentelor si a oaselor. In timp, gonartroza poate evolua si de la dureri si rigiditate se poate ajunge la pierderea mobilitatii articulatiei. Gonartroza este de doua tipuri: primara (pentru care exista predispozitie odata cu inaintarea in varsta) si secundara (care se dobandeste in urma unor traumatisme ori a unor anomalii).
Care sunt cauzele gonartrozei?
Gonartroza este o boala a genunchiului care poate sa apara din diverse motive precum: procesul natural de imbatranire, obezitate, traumatisme sau anomalii la nivelul picioarelor/ genunchilor, activitate fizica intensa, practicata in mod gresit, accidentari, dereglari hormonale ori predispozitie genetica. Gonartroza primara este cea care apare in mod natural, in urma unor modificari la nivelul cartilajului, survenite in urma imbatranirii. Gonartroza secundara, pe de alta parte, este cauzata de accidente, anomalii, inflamarea cartilagiilor ori dereglari hormonale si obezitate.
In general, apare la ambele picioare in acelasi timp gonartroza?
Gonartroza poate sa apara la unul (unilaterala), dar si la ambii genunchi (bilaterala) in acelasi timp. In general insa, aceasta afectiune apare la ambii genunchi, mai ales atunci cand este vorba despre gonartroza primara, care apare din cauza inaintarii in varsta.
Ce inseamna gonartroza bilaterala?
Gonartroza poate fi unilaterala sau bilaterala. Gonartroza unilaterala apare la un singur genunchi, in timp ce gonartroza bilaterala apare la genunchii ambelor picioare.
Ce denumiri are in popor gonartroza?
Termenul folosit cel mai des in popor pentru definirea gonartrozei este de “durere de genunchi”.
Gonartroza este aceeasi boala cu reumatismul?
Reumatismul descrie o serie de boli de natura reumatica, printre care si artrozele, adica afectiunile degenerative ale articulatiilor. Asadar, gonartroza este o afectiune reumatica.
Gonartroza si artroza sunt acelasi lucru?
Artroza face referire la afectiunile degenerative care apar la nivelul articulatiilor. Gonartroza este o afectiune generativa a articulatiilor genunchilor, deci este o forma de artroza.
Care sunt factorii favorizanti ai gonartrozei?
Cel mai comun factor favorizant pentru aparitia gonartrozei il reprezinta varsta. Cu cat inaintam mai mult in varsta, cu atat e mai mare riscul de gonartroza. Printre factorii de risc atunci cand vine vorba despre gonartroza se afla si:
· Obezitatea
· Traumatisme la nivelul genunchiulor (fracturi oasiase, rupturi de ligamente sau probleme cu meniscul)
· Afectiuni de natura inflamatorie precum reumatismul sau artrita
· Bolile metabolice
· Efort fizic prelungit (in special la atleti)
· Predispozitia genetica
Care sunt persoanele predispuse la gonartroza?
Risc crescut de gonartroza prezinta varstnicii, sportivii de performanta, persoanele suprapoderale, precum si persoanele care au suferit accidente la nivelul genunchilor.
Care sunt simptomele gonartrozei?
Simptomele care apar odata cu gonartroza sunt:
· Rigiditate la nivelul genunchilor
· Dureri la nivelul genunchilor, initial aparute dupa efort sau repaus
· Zgomote produse de genunchi
· Inflamarea genunchilor si acumularea de fluide
· Modificarea posturii genunchiului ori a intregului picior
Cu ce alte boli poate fi confundata gonartroza?
Gonartroza poate fi confundata cu alte boli care afecteaza articulatiile printre care: artrita reumatoida, lupus, fibromialgia ori guta.
Prin ce metode se stabileste diagnosticul de gonartroza?
Diagnosticul de gonartroza este stabilit de medic in urma anamnezei (discutie purtata cu pacientul cu privire la simptomele resimtite, precum si la istoricul sau medical), in urma unui examen fizic, precum si in urma realizarii unor analize precum radiografia, CT (computer tomograf), RMN (rezonanta magnetica nucleara), ecografia genunchilor ori analizele de sange.
Ce medic da diagnosticul de gonartroza?
In caz de dureri articulare, indicat ar fi sa fie anuntat imediat medicul de familie. Medicul generalist va trimite pacientul la specialistul in ortopedie, care va examina pacientul si va pune diagnosticul corect, in functie de care va prescrie si un tratament adecvat.
Cum evolueaza gonartroza in timp?
Fiind o afectiune de natura degenerativa, gonartroza evolueaza in timp, simptomele sale agravandu-se pe masura ce trece timpul. Gonartroza se poate imparti in 4 stadii:
Stadiul 1: este vorba despre faza incipienta a gonartrozei, caracterizata de rigiditatea articulara, precum si de disconfort, aparute in special seara, dupa o zi in care genunchii sunt solicitati. In faza incipienta, radiografiile vor scoate la iveala o mica ingustare a spatiului articular.
Stadiul 2: durerile articulare sunt mai puternice atunci cand gonartroza ajunge in cel de-al doilea stadiu, mai ales atunci cand genunchiul este flexat. Si atrofia musculara este resimtita in acest stadiu. Radiografia scoate la iveala o ingustare semnificativa a spatiului articular.
Stadiul 3: durerea capata un aspect permanent si mobilitatea articulatiilor este tot mai scazuta. Se aud zgomote in timpul miscarii genunchilor. La radiografie se poate observa disparitia completa a spatiului articular, precum si aparitia osteofitelor marginale si modificarea axului membrului inferior.
Stadiul 4: durerile sunt permanente, devin adesea insuportabile si apar chiar si in timpul repausului. In gonartroza in stadiu 4 durerile nu mai pot fi calmante cu medicamente cu efect analgezic. La radiografie se poate observa disparitia completa a spatiului articular, osteofitele maginale, precum si scleroza osoasa ori lipsa alinierii structurilor osoase.
La ce varsta apare gonartroza?
Gonartroza apare, in general, dupa implinirea varstei de 50 de ani. Statistic vorbind, gonartroza apare in proportie de 35% in randul femeilor cu varste cuprinse intre 65 si 75 de ani si in proportie de 21% in randul barbatilor din aceeasi categorie de varsta.
Cum se previne gonartroza?
Gonartroza poate fi prevenita prin adoptarea unui stil de viata sanatos si echilibrat, din care exercitiile fizice sa faca parte, insa nu in mod excesiv.
Pentru a preveni aparitia gonartrozei se pot lua urmatoarele masuri:
· Purtarea unor incaltari comode, care sa nu solicite articulatiile foarte tare
· Alimentatie sanatoasa, bogata in votamine si minerale
· Sport (in special mersul pe bicicleta este de ajutor)
· Evitarea ridicarii unor greutati prea mari, care pot pune presiune pe articulatiile genunchilor
· Evitarea frigului pe timp de iarna
Se vindeca gonartroza?
Gonartroza nu este o boala care se vindeca, insa poate fi tratata pentru stagnarea bolii, pentru ameliorarea simptomelor precum si pentru imbunatatirea calitatii vietii pacientului diagnosticat cu aceasta afectiune. Rapiditatea cu care gonartroza evolueaza depinde de stadiul in care este depistata, precum si de modul in care pacientul se comporta dupa aflarea diagnosticului. Schimabrea stilului de viata este extrem de importanta in tratarea gonartrozei.
Cum se trateaza gonartroza?
Gonartroza diagnosticata in faza incipienta poate fi tratata prin schimbari ale stilului de viata (pierderea kilogramelor in plus, limitarea activitatilor care solicita genunchii, evitarea ridicarii greutatilor), prin exercitii fizice (kinetoterapie, pilates sau yoga), prin folosirea unor dispozitive care reduc presiunea pusa pe genunchi (orteze, baston) si prin tratament medicamentos care are rolul de a reduce durerile. Pe masura ce afectiunea evolueaza, medicamentele analgezice nu vor mai fi de ajutor si se pot folosi infiltratiile cu acid hialuronic, acid care se comporta precum un lubrifiant ce permite articulatiilor sa se comporte normal. Tratamentul facut in mod responsabil va incetini evolutia gonartrozei si va amana tratamentul chirugical, care devine necesar atunci cand afectiune ajunge in stadiul 4 si tratamentul de alta natura nu mai da rezultate. In functie de situatia pacientului, medicul poate recomanda una dintre urmatoarele interventii chirurgicale pentru tratarea gonartrozei: arteroscopie, osteotomie sau artroplastia (inlocuirea totala/ partiala a articulatiei.
Pentru incetinirea evolutiei gonartrozei, pacientul trebuie sa faca tot posibilul pentru a-si pastra mobilitatea articulatiilor. In acest sens, acesta poate alege sa faca exercitii fizice, poate sa limiteze miscarile daunatoare articulatiilor genunchilor dar poate si sa apeleze la suplimente nutritive de ajutor pentru mentinerea sanatatii articulatiilor. Care sunt contraindicatile pentru gonartroza? Pacientii care au primit diagnosticul de gonartroza ar trebui sa tina cont de sfaturile medicilor si sa aiba in considerare contraindicatiile valabile in caz de gonartroza. Mai exact, pacientul nu trebuie sa faca urmatoarele lucruri: · Sa ridice greutati · Sa urce scarile · Sa faca efort fizic indelungat · Sa stea in frig pentru o perioada indelungata · Sa acumuleze kilograme in plus Cum influenteaza obezitatea gonartroza? Obezitatea reprezinta un factor declansator al gonartrozei, asa ca pacientul care sufera de aceasta afectiune trebuie sa faca tot ce ii sta in putinta pentru a scapa de kilogramele in plus. Cu cat pacientul castiga in greutate, cu atat mai multa presiune este pusa pe articulatiile genunchilor, care sunt slabite. Asadar, evolutia gonartrozei este mai rapida la pacientii care sufera de obezitate.
Kinetoterapia reprezinta o optiune de tratament demna de luat in seama de catre pacientii care sufera de gonartroza. Studiile facute in domeniu au demonstrat eficacitatea pe care kinetoterapia o are in incetinirea evolutiei gonartrozei.
Ce rol are fizioterapia in gonartroza?
Si fizioterapia are rezultate bune in tratarea gonartrozei. Aceasta metoda de recuperare este in special recomandata in faza incipienta a gonartrozei, pentru incetinirea evolutiei acesteia, dar si pentru ameliorarea durerilor specifice acestei afectiuni a genunchilor. Pe masura ce boala inainteaza in evolutie, atat kinetoterapia cat si fizioterapia devin din ce in ce mai ineficiente.
Care sunt statiunile balneoclimaterice recomandate pentru gonartoza?
Pacientii diagnosticati cu gonartroza pot fi ajutati in statiunile balneoclimaterice intrucat atat hidroterapia cat si balneoterapia amelioreaza simptomele acestei afectiuni, dar incetinesc si evolutia sa. Pacientii romani care sufera de gonartroza pot alege urmatoarele statiuni balneoclimaterice pentru tratarea bolii articulare: Baile Herculane, Baile Felix, Sovata, Borsec, Slanic Prahova, Slanic Moldova, Caciulata, Moneasa, Baile Olanesti, Baile Harghita, Tusnad, Biborteni sau Techirghiol.
Tratamentul medicamentos prescris pentru pacientii cu gonartroza este stabilit de medic in functie de stadiul afectiunii, precum si de bolile asociate ale acestuia. Acetaminofenul (paracetamolul) este cel mai folosit medicament pentru reducerea durerilor specifice gonartrozei, insa si alte medicamente cu efect analgezic sunt recomandate. De asemenea, si medicamentele antiinflamatoare nesteroidiene (AINS) sunt prescrise pentru reducerea inflamatiei, deci si a durerilor cauzate de aceasta inflamatie. In stadiile avansate ale bolii pot fi folosite si antialgicele, insa pe o perioada scurta de timp intrucat efectele secundate ale acestora nu sunt deloc de neglijat.
Gonartroza poate fi tinuta sub control si prin folosirea unor remedii naturiste, insa acestea dau rezultate numai in faza incipienta a bolii. Pe masura ce lucrurile se complica si artroza genunchiului se agraveaza, remediile naturiste isi pierd eficienta si este necesar un tratament medicamentos prescris de medic.
Care sunt remediile naturiste pentru gonartroza?
Fiertura de oase de natura bovina este adesea folosita pentru tratarea gonartrozei. Aceasta fiertura este eficienta intrucat contine colagen bovin, proteina care se gaseste in mod natural in cartilaje si oase. Efectele consumului acestei fierturi se vad in timp, asa ca nu este un remediu naturist care sa aiba efect peste noapte. Turmericul este si el folosit pentru ameliorarea simptomelor gonartrozei, acesta avand un puternic efect antiinflamator. Turmericul poate fi aplicat pe genunchii durerosi sub forma de pasta, amestecat cu miere sau cu apa. Si mierea combinata cu otetul de mere poate fi folosita pentru masarea genunchilor durerosi, aceste doua ingrediente naturale avand proprietati antiinflamatoare si efecte calmante, care pot face durerile de genunchi mai usor de suportat.
Este nevoie de interventie chirurgicala pentru gonartroza?
Interventia chirurgicala in gonartroza este necesara numai atunci cand tratamentul medicamentos si terapiile precum fizioterapia si kinetoterapia nu mai dau deloc rezultate. In caz de gonartroza severa, medicul poate recomanda tratament chirurgical.
Ce presupune interventia chirurgicala pentru gonartroza?
Exista mai multe interventii chirurgicale care se pot folosi pentru tratarea gonartrozei. Debridarea articulara este una dintre metodele chirurgicale prin care se poate trata gonartroza. Aceasta interventie presupune meniscectomie, eliminarea osteofitelor precum si abraziune articulara. Si grefarea cartilaginoasa reprezinta o varianta de interventie chirurgicala care se foloseste in tratamentul persoanelor cu gonartroza, mai ales daca cartilajul articular este afectat pe o portiune mica. Osteotomia si realinierea osoasa sunt necesare daca structurile osoase si articulare au fost afectate sever in urma unui diagnostic vechi de gonartroza. Acest tip de interventie este recomandat pacientilor tineri, care au un stil de viata activ. Protezarea articulara presupune inlocuirea completa a articulatiei cu una artificiala si este recomandata in cazurile foarte grave de gonartroza, in special persoanelor in varsta. Procesul de recuperare fizica este extrem de important dupa aceasta interventie chirurgicala.
Ce riscuri are interventia chirurgicala in gonartroza?
Interventiile chirugicale in tratarea gonartrozei implica riscuri precum: aparitia unei infectii, aparitia unor cheaguri de sange (tromboza venoasa), persistarea durerii, dar si degradarea implantului, daca este vorba despre un implant.
Cand se monteaza proteza in gonartroza?
Proteza este necesara in gonartroza atunci cand genunchii isi pierd complet mobilitatea si durerile devin insuportabile. Protezarea genunchiului reda mobilitatea articulatiilor si elimina durerile cauzate de gonartroza. Recuperarea dupa o interventie chirurgicala care presupune implantarea unei proteze la nivelul genunchilor nu dureaza mai mult de 8 saptamani.
Care sunt efectele unei gonartroze netratate?
Diagnosticarea gonartrozei in stadiu incipient ajuta pacientul sa incetineasca evolutia bolii si sa amane pentru o perioada cat mai lunga interventia chirurgicala. Odata ce primeste diagnosticul de gonartroza, pacientul ar trebui sa urmeze sfaturile medicului pentru a preveni evolutia artrozei genunchilor si pentru mentinerea calitatii vietii in parametri normali pentru cat mai mult timp. Adoptarea unui stil de viata sanatos, exercitiile fizice de intensitate moderata, kinetoterapia sub indrumarea unui specialist, fizioterapia si respectarea unor reguli stricte ce tin de reducerea presiunii puse pe genunchi garanteaza incetinirea evolutiei gonartrozei. Tratamentul naturist poate fi, de asemenea, de ajutor in ameliorarea durerilor de genunchi cauzate de artroza.
Se poate ajunge la anchilozarea/imobilizarea piciorului?
Netratata corespunzator, gonartroza poate duce la pierderea completa a mobilitatii articulare, deci la imobilizarea piciorului. De aceea, este foarte important ca aceasta afectiune sa fie diagnosticata si tratata timpuriu. Se poate ajunge la taierea piciorului datorita gonartrozei? Gonartroza nu este o afectiune care poate determina nevoia de amputare a piciorului. Aceasta poate imobiliza articulatia, insa in acest caz se poate face o interventie chirurgicala pentru inlocuirea articulatiei nesanatoase cu o proteza.
Cum supraviețuiesc oamenii in cel mai FRIGUROS loc de pe pământ!
Soțul odată pe săptămână pleca în pădure! Soția a decis să-l urmărească!
GÂNDURI PESTE TIMP 16 Martie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu