MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
LUNI 16 MARTIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE; PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI (B. Decese, Sărbători)

Bună dimineața!

Decese

·         37: Moare Tiberius Claudius Nero (născut 16 Noiembrie 42 î.Hr.), al doilea împărat roman. A domnit dupa Augustus, din anul 14 pana la moartea sa in anul 37. După moartea lui Tiberius, nepotul sau Caligula devine imparat roman. Tacitus scrie că, crezand că Tiberius a murit , Caligula i-a scos inelul de pe deget și a fost salutat ca împărat de către mulțime, insa imparatul s-a trezit și a voit să mănânce. Caligula s-a îngrozit, iar Marco, perfectul pretoriului, s-a repezit înăuntru și l-a sufocat pe bătrân cu o pernă. Vestea morții lui Tiberius a provocat mai degrabă bucurie decât tristețe. Mulți cerereau ca trupul să-i fie aruncat în Tibru, dar Caligula s-a îngrijit să fie transportat, sub pază, la Mausoleul lui Augustus, nefiind zeificat și nici condamnat. Caligula a murit asasinat în apropierea palatului său din Roma, în urma unei conspirații a pretorienilor, in ziua de 24 ianuarie 41.

·         455: Moare Valentinian al III-lea, împărat roman (n. 419). Valentinian a fost impus pe tron de trupele vărului său Teodosiu al II-lea, suveranul Imperiului Roman de Rasarit. Fiind minor, regența este exercitată de mama sa, puterea reală aparținând însă generalilor Felix , Bonifatius  si Aetius. În timpul domniei sale, criza statului se agravează, Africa de Nord, Britannia, Pannonia se desprind de sub autoritatea imperiului. In anul 451, pe Campiile Catalunice, armata romană comandată de Aetius cu contingente vizigote, france, burgunde, alane, obține o ultimă victorie, într-una dintre cele mai mari bătălii ale antichității, forțând retragerea lui Attila și a aliaților săi din Gallia. La 6 luni după ce l-a ucis cu mâna sa pe Aetius, Valentinian este  la rândul său, asasinat de un partizan al acestuia . Odata cu el se sfârșește dinastia teodosiană.
* 1185: Balduin al IV-lea al Ierusalimului (n. 1161 - d. 16 martie 1185^[1]), denumit Leprosul, fiul lui Amalric I al Ierusalimului și al primei soții a acestuia, Agnes de Courtenay, a fost rege al Ierusalimului între 1174 și 1185. Sora sa a fost regina Sibila a Ierusalimului iar fiul aceste surori a sa (care i-a succedat la tron) a fost regele-copil Balduin al V-lea. Prin a doua căsătorie a tatălui său, a avut o soră pe jumătate, regina Isabella I a Ierusalimului.

Balduin al IV-lea al Ierusalimului
Rege al Ierusalimului
William de Tir descoperă primele simptome de lepră la Balduin, pictură făcută în Franța, anii 1250. British Library, Londra
Date personale
Născut	vara, 1161 Ierusalim
Decedat	16 martie 1185 Regatul Ierusalimului
Înmormântat	Biserica Sfântului Mormânt, Ierusalim
Cauza decesului	cauze naturale[*] (lepră)
Părinți	Amalric I of Jerusalem[*] Agnes of Courtenay[*]
Frați și surori	Isabella I a Ierusalimului Sibylla[*]
Căsătorit cu	Godehilde de Toeni Arda de Armenia Adelaida del Vasto
Cetățenie	Regatul Ierusalimului
Religie	catolicism
Ocupație	politician
Apartenență nobiliară
Titluri	rege al Ierusalimului (11 iulie 1174–august 1185)
Familie nobiliară	House of Gâtinais-Anjou[*]
Domnie
Domnie	1174 – 1185
Încoronare	15 iulie 1174
Predecesor	Amalric I al Ierusalimului
Succesor	Balduin al V-lea

·       













































































*  1457: Ladislau de Hunedoara, fiul mai mare al lui Iancu de Hunedoara, este decapitat. Ladislau de Hunedoara (sau Ladislau Huniade), s-a nascut in anul 1433. A fost Ban al Croatiei si Dalmatiei, fiul cel mai mare al voievodului Transilvaniei Iancu de Hunedoara si fratele mai mare a lui Matia. A vrut să se impună în fruntea vieţii politice a regatului, sperând să moştenească poziţia dominantă a tatălui său. Pentru a-şi împlini ambiţiile, Ladislau de Hunedoara nu a pregetat să îl asasineze pe contele Ulrich de Cilli, apropiat al regelui, la Belgrad, în 9 noiembrie 1456. Apoi l-a luat prizonier pe regele Ladislau al V-lea, l-a dus la Timişoara şi i-a smuls pentru sine demnitatea de căpitan general, pe care o avusese şi tatăl său, precum şi promisiunea că el şi familia sa nu vor fi pedepsiţi pentru asasinat. Planul a fost dejucat prin prefăcătoria regelui, susţinut de majoritatea aristocraţiei oripilată de asasinat. În 14 martie 1457, ambii fii ai lui Iancu de Hunedoara au fost arestaţi la Buda. Ladislau de Hunedoara a fost acuzat de complot si decapitat fara judecata în piaţa centrală a cetatii, iar fratele său Matia, fiind minor (14 ani), a fost iertat. Era cât pe ce să fie decapitat si el, dar regele Ladislau al V-lea al Ungariei a fost înduplecat de vârsta sa fragedă. Matia a fost dus ca prizonier la Praga, unde isi stabilise regele temporar reşedinţa.

·         1485: Lady Anne Neville (11 iunie 1456 – 16 martie 1485) a fost Prințesă de Wales ca soție a lui Eduard de Westminster, Prinț de Wales și Regină consort a Angliei ca soție a regelui Richard al III-lea al Angliei. Ultimul titlu l-a deținut timp de doi ani, din 26 iunie 1483 până la moartea ei în martie 1485. A avut un singur fiu, Eduard de Middleham, Prinț de Wales

Anne Neville s-a născut la Castelul Warwick, ca fiica cea mică a lui Richard Neville, al 16-lea Conte de Warwick și a Annei de Beauchamp. Tatăl ei a fost unul dintre cei mai puternici nobili din Anglia și cel mai important susținător al Casei de York. Sora bunicului ei, Cecily Neville, a fost soția lui Richard, Duce de York, care era pretendent la coroană pentru Casa de York.

Anne și-a petrecut copilăria la Castelul Middleham, una dintre proprietățile tatălui ei, unde ea și sora ei mai mare, Isabel, au întâlnit pe cei doi fii mai mici ai Ducelui, viitorul Richard al III-lea și George, Duce de Clarence.

Ducele de York a fost ucis în 1460, însă cu ajutorul lui Warwick, fiul său cel mare a devenit regele Eduard al IV-lea în 1461. În 1469, Isabel s-a căsătorit cu Clarence și în 1470, Anne Neville a fost logodită și măritată cu Edward de Westminster, moștenitor al tronului Angliei

Pentru o perioadă de timp, Warwick a fost în contradicție cu Eduard al IV-lea, atunci când el s-a aliat cu Casa de Lancaster în 1470. Cum regele Henric al VI-lea era închis în Turnul Londrei, liderul de facto a Casei de Lancaster a fost consoarta lui, Margareta de Anjou, care era suspicioasă în legătură de motivele lui Warwick. Pentru a potoli aceste suspiciuni, Anne Neville a fost logodită cu fiul lui Henric al VI-lea și al Margaretei de Anjou, Edward de Westminster, la Château d'Amboise în Franța. S-au căsătorit la Catedrala Angers, probabil la 13 decembrie 1470.

Anne Neville
Regină consort a Angliei
Date personale
Născută	11 iunie 1456 Castelul Warwick, Warwickshire
Decedată	16 martie 1485 (28 de ani) Westminster, Londra
Înmormântată	Westminster Abbey, Londra
Cauza decesului	cauze naturale[*] (tuberculoză)
Părinți	Richard Neville, al 16-lea Conte de Warwick Anne Neville, 16th Countess of Warwick[*]
Frați și surori	Isabel Neville, Duchess of Clarence[*]
Căsătorită cu	Eduard de Westminster, Prinț de Wales Richard al III-lea al Angliei
Copii	Eduard de Middleham, Prinț de Wales
Cetățenie	Regatul Angliei
Religie	Catolicism
Apartenență nobiliară
Titluri	Regină consort a Angliei
Familie nobiliară	Neville
Regină consort a Angliei
Domnie	26 iunie 1483 – 16 martie 1485
Încoronare	6 iulie 1483
Predecesor	Elizabeth Woodville
Succesor	Elisabeta de York

·         1670: Johann Rudolf Glauber (n. 10 martie 1604; d. 16 martie 1670) a fost un alchimist, farmacist și chimist german. Unii istorici ai științei l-au descris ca fiind unul dintre primii ingineri chimiști.^[1] Pentru că a descoperit sulfatul de sodiu în 1625, compusul a fost denumit ulterior „sarea lui Glauber” în onoarea sa.

Johann Rudolf Glauber
Johann Rudolf Glauber
Date personale
Născut	10 martie 1604 Karlstadt, Germania
Decedat	16 martie 1670 (66 de ani) Amsterdam, Olanda
Copii	Diana Glauber[*] Johannes Gottlieb Glauber[*] Johannes Glauber[*]
Cetățenie	Germania
Ocupație	chimist inginer farmacist[*]
Activitate
Domeniu	farmacist[*]
Premii	Rudolf-Diesel-Medaille[*]

·         1680 - A încetat din viaţă François de la Rochefoucauld, filosof şi moralist francez, observator al moravurilor şi caracterelor, autor al unor "Maxime" (n. 15 septembrie 1613).

·         1693: Se stinge din viaţă Constantin Cantemir, domnitorul Moldovei între anii 1685-1693. Cantemireştii, conform chiar opiniei lui Dimitrie Cantemir, feciorul lui Constantin Cantemir, erau “coborîtori din vechiul neam al Cantemireştilor… de la Crîm”. Această idee este preluată de A.D. Xenopol: “Cantemireştii sunt de origine tătari, după cum arată chiar numele lor: Han Temir”. Constantin Cantemir era dintr-un neam modest de răzeşi, din satul Silişteni, judeţul Fălciului, Moldova. Conform altei surse C. Cantemir este născut într-o familie de boiernaşi din Ţara de Jos a Moldovei, un strămoş al căreia, Pătru Silişteanu, este menţionat încă în documentele de pe timpul lui Ştefan cel Mare. Avînd o carieră militară de succes mai întăi în Polonia, Constantin Catnemir revine în Moldova la invitaţia domnitorului Moldovei Eustasie Dabija. Aici obţine dregătorii importante. La a doua căsătorie cu Ana Bantîş, Constantin Cantemir se înrudeşte cu cîteva dintre cele mai însemnate familii boiereşti din Moldova, inclusiv cu familiile domnitorilor Eustasie Dabija şi Gheorghe Duca, devenind şi unul dintre cei mai bogaţi boieri ai Moldovei. Cariera militară i-a adus recunoaşterea şi respectul duşmanilor, boierilor locali, dar şi al suzeranului. A deţinut cu precădere mai multe dregătorii: “mai întîi vornic de Bîrlad (1664-1668), apoi armaş (1668-1672), serdar (1672-1681) şi mare clucer (1681-1684)”. Cu toate că era fidel Porţii, în domeniul politicii interne s-a manifestat contra domniilor fanariote. Faptul a fost unul din principalele argumente pentru Şerban Cantacuzino, domnul Munteniei, de a-l susţine pe C. Cantemir la domnia Moldovei. Dar au existat şi alte argumente. Cantemir era un bun militar şi această calitate putea fi folosită de coaliţia cruciată a creştinătăţii, dorită de Şerban Cantacuzino. La 15/25 iunie 1685, după unele surse – la Babadag, după altele – la Constantinopol, Cantemir este proclamat domn al Ţării Moldovei. Moartea l-a prins în plină activitate politică pe Constantin Cantemir. Dimitrie Cantemir arată că spre toamna anului 1692 starea sănătăţii tatălui său se agravase. La 16 martie 1693, Constantin Cantemir îşi dă obştescul sfîrşit. Este printre puţinii domni ai perioadei care şi-au păstrat tronul pînă la moarte. În pofida unei domnii plină de ameninţări, de situaţii duplicitare, de schimbarea vectorilor politicii externe, de răsturnări dramatice de situaţie, Constantin Cantemir a reuşit să asigure ţării o relativă stabilitate. Neştiinţa de carte, originea răzeşească i-au fost compensate pe deplin de experienţa vieţii şi de abilităţi înnăscute de diplomat şi administrator. Pînă şi Nicolae Costin recunoaşte că domnul era “foarte viteaz, bun, iară la fire blînd şi cu inima milostivă, răbdător, cu puţină mînie întîi, apoi iertător şi nelacom la avere şi îndurător, necărturar şi la toate priceput”. În timpul domniei lui Antioh Cantemir osemintele lui Constantin Cantemir sunt aduse la mănăstirea Mira, una din ctitoriile sale.

·         1736: Giovanni Battista Pergolesi, compozitor italian (n. 1710). Giovanni Battista Pergolesi (n. 4 ianuarie 1710, Jesi/Ancona – d. 17 martie 1736, Pozzuoli/Napoli), compozitor italian din secolul al XVIII-lea, descendent al unei familii din Pergola, un orășel din provincia Marche, de la care și-a luat și numele.
* 1747: Christian August, Prinț de Anhalt-Zerbst (29 noiembrie 1690 – 16 martie 1747) a fost prinț german din Casa de Ascania. El a fost conducătorul principatului de Anhalt-Zerbst. De asemenea, a fostGeneralfeldmarschall în armata prusacă. A fost tatăl Țarinei Ecaterina cea Mare a Rusiei.

Christian August a fost al treilea fiu al Prințului Johann Ludwig I de Anhalt-Dornburg și a Christine Eleonore de Zeutsch. După decesul tatălui său în 1704, Christian August a moștenit Anhalt-Dornburg împreună cu frații săi Johann Ludwig II, Johann Augustus (d. 1709), Christian Ludwig (d. 1710) și Johann Frederic (d. 1742).

La 22 ianuarie 1729 a devenit comandant al regimentului din Stettin, după ce a fost ales la 24 mai 1725 cavaler al Ordinului Vulturului Negru. La 28 mai 1732 a fost ridicat la rangul de general locotenent și la 8 aprilie 1741 general de infanterie. În același an, la 5 iunie, a fost numit Guvernator al Stettin. La 16 mai 1742, regele Frederic al II-lea al Prusieii-a acordat cea mai mare distincție militară, rangul de Generalfeldmarschall.

Șase luni mai târziu, decesul vărului său Johann Augustus, Prinț de Anhalt-Zerbst, fără moștenitori l-a făcut pe el și pe fratele său mai mare Johann Ludwig II conducători ai principatului de Anhalt-Zerbst. Christian August a rămas la Stettin și fratele său a preluat guvernarea însă acesta a murit patru ani mai târziu, necăsătorit și fără copii. Din acest motiv, Christian August a trebuit să părăsească Stettin și s-a întors la Zerbst. A domnit doar patru luni înainte să moară la 56 de ani.

S-a căsătorit la 8 noiembrie 1727 la Vechelde cu Johanna Elisabeth de Holstein-Gottorp, fiica Prințului Christian August de Holstein-Gottorp și sora regelui Adolf Frederic al Suediei. Cuplul a avut cinci copii:

1. Sophie of Anhalt-Zerbst (2 mai 1729 -17 noiembrie 1796), care mai târziu a devenit Ecaterina cea Mare, împărăteasă a Rusiei.
2. Wilhelm Christian Frederic de Anhalt-Zerbst (17 noiembrie 1730 - 27 august 1742), a murit la 12 ani.
3. Frederic Augustus, Prinț de Anhalt-Zerbst (8 august 1734 - 3 martie 1793), a murit fără copii.
4. Auguste Christine Charlotte de Anhalt-Zerbst (10 noiembrie 1736 - 24 noiembrie 1736), a murit la scurtă vreme după naștere.
5. Elisabeth Ulrike de Anhalt-Zerbst (17 decembrie 1742 - 5 martie 1745), a murit în copilărie.

Christian August, Prinț de Anhalt-Zerbst
Portret al lui Christian August de Antoin Pesne, c. 1746
Date personale
Născut	29 noiembrie 1690 Dornburg
Decedat	16 martie 1747 (56 de ani) Zerbst
Părinți	John Louis I, Prince of Anhalt-Dornburg[*] Christine Eleonore von Zeutsch[*][1]
Frați și surori	Johann Friedrich von Anhalt-Zerbst[*] John Louis II, Prince of Anhalt-Zerbst[*]
Căsătorit cu	Johanna Elisabeth de Holstein-Gottorp
Copii	Ecaterina a II-a a Rusiei Frederic Augustus, Prinț de Anhalt-Zerbst
Cetățenie	Prusia
Ocupație	politician
Apartenență nobiliară
Titluri	Principe
Familie nobiliară	Casa de Ascania
Prinț de Anhalt-Zerbst
Domnie	7 noiembrie 1742 – 16 martie 1747
Predecesor	Johann Augustus
Succesor	Frederik Augustus

* 1801: Marea Ducesă Alexandra Pavlovna a Rusiei, (rusă Александра Павловна; 9 august 1783 – 16 martie 1801), a fost fiica Țarului Pavel I al Rusiei și sora împăraților Alexandru I și Nicolae I. A devenit Arhiducesă de Austria prin căsătoria cu Arhiducele Joseph al Austriei, guvernator al Ungariei.

Marea Ducesă Alexandra Pavlovna, 1790.

Marea Ducesă Alexandra Pavlovna a fost al treilea copil și prima fiică a Țarului Pavel I al Rusiei și a celei de-a doua soții Sophie Dorothea de Württemberg. A primit educația obișnuită pentru Marile Ducese Ruse, i s-a predat franceza și germana, muzica și desenul. Alexandra era foarte apropiată de sora ei mai mică Elena, și deseori pictau împreună.

În 1796, bunica Alexandrei, împărăteasa Rusiei Ecaterina a II-al-a considerat pe regele Gustav IV al Suediei în vârstă de 18 ani ca un posibil soț pentru Alexandra (care avea 13 ani) cu scopul de a rezolva multele probleme politice dintre Rusia și Suedia. Ecaterinei îi plăcea foarte mult tânărul rege despre care spunea că „avea o figură plăcută în care inteligența și șarmul erau portretizate”. Pe cealaltă parte, Alexandra era descrisă de contemporani ca fiind „cea mai frumoasă, mai dulce și cea mai inocentă prințesă disponibilă din Europa”.

Negocierile pentru căsătorie au început. Când regele Suediei a sosit în Rusia în august 1796, el și Alexandra s-au îndrăgostit la prima vedere. El a fost fermecat de naivitatea ei și a mers direct la împărăteasa Ecaterina să-și declare dragostea pentru Alexandra cerându-i mâna. În această bucurie, Ecaterina părea să treacă cu vederea chestiunea religioasă: ca regină a Suediei, Alexandra trebuia să se convertească de la ortodoxismla luteranism. Totuși, Ecaterina a considerat ca implicit faptul că regele Gustav va permite Alexandrei să-și păstreze religia ortodoxă din moment ce-o iubea așa de mult.

Logodna fusese stabilită pentru data de 11 septembrie. Cu o zi înainte când Gustav a citit contractul de logodnă, unde se specifica faptul ca Alexandra își va păstra religia ortodoxă și după căsătorie, tânărul rege a explodat declarând că i s-a întins o capcană și că nu va fi niciodată de acord să dăruiască poporului său o regină ortodoxă. Acest eșec a scurtat viața Ecaterinei care a murit la mai puțin de două luni după negocierile de căsătorie. Mai târziu, Gustav s-a căsătorit cu Prințesa Frederica de Baden, sora mai mică a cumnatei Alexandrei, Elizaveta Alexeievna.

În 1799, la trei ani după decesul împărătesei Ecaterina, Țarul Pavel a decis ca Rusia să formeze o coaliție cu Austria și Prusia împotriva Franței. Pentru a cimenta această alianță, Alexandra s-a căsătorit cu Arhiducele Joseph al Austriei, fratele mai mic al lui Francisc al II-lea, Împărat Roman. Arhiducele Joseph a fost numit Palatin (Guvernator) al Ungariei. Nunta a avut loc la 30 octombrie 1799 la St Petersburg. Tânărul cuplu s-a stabilit la Castelul Alcsút din Ungaria.

Mormântul Alexandrei

Viața Alexandrei la curtea austriacă a fost nefericită. Împărăteasa Maria Theresa, a doua soție a lui Francisc al II-lea era geloasă pe Alexandra pentru frumusețea ei și pentru bijuteriile ei fine. Și nu doar pentru atât: Alexandra semăna foarte bine cu prima soție a împăratului, Elisabeta de Württemberg, care era mătușa maternă a Alexandrei. Mai mult, credința ortodoxă a Alexandrei a trezit ostilitate la curtea romano-catolică a Austriei.

Un an și jumătate mai târziu, Alexandra a murit la Viena, la 16 martie1801 de febră puerperală, la scurt timp după ce a născut o fetiță care a murit în ziua nașterii. Alexandra avea numai 17 ani, iar moartea ei a avut loc în aceeași săptămână cu asasinarea tatălui ei. Ambele au fost lovituri, teribile pentru familia Romanov.

Arhiducele Joseph a construit un mausoleu dedicat soției lui, însă curtea austriacă a a refuzat înmormântarea ei într-un cimitir catolic. Prin urmare, sicriul Alexandrei a rămas neînmormântat până când guvernul rus a înmormântat-o în Ungaria. În timpul Congresului de la Viena, frații ei Alexandru I, Maria Pavlovna și Ecaterina Pavlovna au vizitat mormântul surorii lor.

Arhiducele Joseph s-a mai căsătorit de două ori și a avut mai mulți descendenți.

Marea Ducesă Alexandra Pavlovna
Arhiducesa Alexandra a Austriei
Portret de Vladimir Borovikovsky.
Date personale
Născută	9 august 1783 Tsarskoye Selo, Rusia
Decedată	16 martie 1801 (17 ani) Viena
Înmormântată	Chapel of Alexandra Pavlovna in Üröm[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (boală infecțioasă)
Părinți	Pavel I al Rusiei[1][2][3] Sophie Dorothea de Württemberg[1][2][3]
Frați și surori	Marea Ducesă Ecaterina Pavlovna a Rusiei Marea Ducesă Elena Pavlovna a Rusiei Grand Duchess Olga Pavlovna of Russia[*] Marea Ducesă Anna Pavlovna a Rusiei Marea Ducesă Maria Pavlovna a Rusiei Nicolae I al Rusiei Alexandru I al Rusiei Marele Duce Constantin Pavlovici al Rusiei Marele Duce Mihail Pavlovici al Rusiei
Căsătorită cu	Arhiducele Joseph al Austriei
Copii	Arhiducesa Alexandrine a Austriei
Cetățenie	Imperiul Rus
Religie	Biserica Ortodoxă Rusă
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce ducesă[*]
Familie nobiliară	Casa de Habsburg Casa Holstein-Gottorp-Romanov

* 1805: Franz Xaver Freiherr von Wulfen, rar de asemenea Wulffen (n. 5 noiembrie 1728, Belgrad – d. 16 martie 1805, Klagenfurt), a fost un preot romano-catolic iezuit, botanist, entomolog, lichenolog, micolog și mineralog austriac, cunoscut ca descoperitorul speciei de plante Wulfenia carinthiaca și al mineralului ‚’Wulfenit’’. A fost membru al Academiei Leopoldine. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Wulfen.

Franz Xaver a provenit dintr-o veche familie de origine prusacă din fostul ducat Rügen, pomenită deja în secolului al XI-lea (cavalerul Hartradus Wulf sau Lupus, 1179).^[1]

Tatăl său, Christian Friedrich baron de Wulffen, un Feldmarschall-Leutnant austriac (3 aprilie 1756), a fost la data nașterii fiului, adjunct al Feldmareșalului Franz Xaver Cavaliere di Marulli (1675-1754)^[2] în Belgrad și mama sa a fost, Terezia, contesă de Máriássy de Markus și Batisfalva.

Băiatul a căpătat același prenume ca Mariussi în onoarea renumitului general. A avut pe frate (între alții) pe generalul-maior Karl Friedrich von Wulffen (d. 21 februarie 1809).

Placä de onoare, Klagenfurt

Monumentul pentru Wulfen, Klagenfurt

La 14 octombrie 1745, după ce a luat bacalaureatul la Kaschau, a intrat în Ordinul Societății lui Isus, S.I. din Viena ca novice. Aici s-a remarcat prin diligență și talent în special pentru matematică și filozofie. În 1755 a predat gramatica limbilor clasice la gimnaziul din Görz și deja în anul următor aceeași disciplină la Academia Tereziană din Viena. Mai târziu a predat matematica și filozofia la Görz și Laibach, iar în 1763 a fost hirotonit. Apoi, în 1769, a fost trimis la Klagenfurt, unde a rămas profesor pentru sus numitele materii până la demisia sa după 14 ani, lucrând în continuare numai ca preot până la moarte. Pe lângă activitatea sa preoțească, Wulfen și-a dedicat timpul liber științelor naturii, pentru care a fost activ și în literatură, fiind în acest domeniu un elev al lui Carl von Linné și prieten cu oameni de știință ca, Albrecht von Haller, Johann Hedwig, Johann Christian von Schreber și Giovanni Antonio Scopoli, dar mai ales cu Nikolaus Joseph von Jacquin, la a cărui mari opere Miscellanea austriaca ad botanicam, chemiam, et historiam naturalem spectantia în mai multe volume a contribuit cu multe articole lungi și ilustrații și cu care a corespondat în numeroase scrisori.^[4] A fost cu zel un colector de plante și ciuperci. Studiile sale floristice care au fost publicate, sunt caracterizate prin observații bune și descrieri exacte. Cu succes deosebit s-a ocupat cu familiile licheniilor, chiar dacă îi considera încă parte ale grupului de alge. El a prezentat rezultatele acestor studii în următoarele lucrări: în Winterbelustigung („Amuzament de iarnă”), care conține în plus o descriere parțială a florei din împrejurarea de Klagenfurt, în lucrările lui Jacquin, în care sunt descriși într-o centurie lichenii din Carintia și într-un manuscris editat postum, Flora norica. Acesta din urmă a fost publicat de Eduard Fenzl și Rainer Graf în 1858, la 53 de ani de la moartea sa, în numele Societății Zoologice și Botanice din Viena, pe baza materialelor colecțiilor și desenelor lui Wulfen, care fuseseră depuse în Muzeul Botanic din Viena.

După desființarea Societății lui Isus în 1773, a făcut o pauză ca profesor și a călătorit extensiv din Olanda până la coastele Mării Adriatice la Veneția, Trieste, și în Istria. Puterea lui a fost aici descrierea exactă a regiunilor parcurse și a materialelor găsite (pietre, plante, animale).^[5] Dar savantul întreprinse excursii botanice mai scurte deja cu mult timp înainte: în anii 1750 și 1751 în jurul Vienei, în 1754, 1761 și 1762 în jurul de Görz, 1754 la Veneția, Aquileia și Grado, 1756-1760 în jurul orașului Graz, 1762 și 1763 în zona Laibach, apoi prin toată Craina.^[6]

În 1785, Wulfen a descoperit pentru prima dată mineralul cristalin tetragonal Wulfenit în Bad Bleiberg, în provincia austriacă Carintia, pe care l-a descris, fiind denumit după el Wulfenit și specia de plante Wulfenia carinthiaca pe muntele Gartnerkofel (2195 m) tot în Carintia.

În 1797, a fost jefuită majoritatea colecțiilor sale botanice și zoologice de către ocupanții francezi, iar în 1799-1800, la vârsta înaintată de peste 70 de ani, Wulfen a participat la expediția primei ascensiuni a Großglocknerului (3798 m) organizată de principe-episcopul de Gurk în Carintia, Franz II. Xaver von Salm-Reifferscheidt-Krautheim.

În afară de prestigioasele academii științifice Academia Leopoldină (1790),^[7] Academia de Științe din Berlin și Academia Regală Suedeză de Științe, Wulfen a mai fost membru în multe alte societăți, ca de exemplu în Berlin, Erlangen, Jena,.Klagenfurt sau în Academia de Științe din Göttingen. Ca duhovnic, a fost foarte venerat de toate categoriile sociale ale populației, datorită devotamentului pentru munca sa și a eforturilor neîncetate dedicate îmbunătățirii vieții credincioșilor. A murit, după o scurtă boală, de pneumonie la vârsta de 76 ani la Klagenfurt.

Franz Xaver von Wulfen
Franz Xaver Freiherr von Wulfen
Date personale
Născut	5 noiembrie 1728 Belgrad, Imperiul Habsburgic
Decedat	16 martie 1805 (76 de ani) Klagenfurt am Wörthersee, Austria
Părinți	Christian Friedrich baron de Wulffen, Feldmarschall-Leutnant și Terezia, contesă de Máriássy de Markus și Batisfalva
Frați și surori	Karl Friedrich și alții
Naționalitate	austriacă
Cetățenie	Sfântul Imperiu Roman
Religie	catolicism
Ocupație	preot romano-catolic iezuit botanist entomolog lichenolog micolog mineralog
Activitate
Domeniu	botanică
Instituție	Academia Militară Tereziană
Organizații	Academia Regală Suedeză de Științe Academia Leopoldină
Societăți	Academia Leopoldină Academia de Științe din Berlin Academia Regală Suedeză de Științe Academia de Științe din Göttingen

·         1815: Ioan Piuariu-Molnar, cărturar iluminist român (n. 1749)
* 1861: Prințesa Victoria de Saxa-Coburg-Saalfeld (Mary Louise Victoria; 17 august 1786 – 16 martie 1861) a fost mama reginei Victoria a Regatului Unit.

Marie Luise Viktoria născută la 17 august 1786 a fost a patra fiică și al șaptelea copil al Ducelui Franz Frederic Anton de Saxa-Coburg-Saalfeld(1750–1806) și a Contesei Augusta de Reuss-Ebersdorf (1757–1831). Fratele ei mai mic, Leopold, a devenit rege al belgienilor în 1831 iar sora ei mai mare, Prințesa Juliane, a fost căsătorită cu Marele Duce Constantin Pavlovici al Rusiei, fratele mai mic al Țarului Alexandru I al Rusiei. Fratele ei mai mare, Ernest, i-a succedat tatălui lor în 1806 ca Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld.

Prințesa Victoria a fost frumoasă și extrem de inteligentă.

La 21 decembrie 1803, la Coburg, ea s-a căsătorit (ca a doua soție) cu Emich Carl, al 2-lea Prinț de Leiningen (1763–1814), a cărui primă soție, Henrietta of Reuss-Ebersdorf, a fost mătușa ei. Carl și Victoria au avut doi copii: Carl, Prinț de Leiningen (1804-1856) și Prințesa Feodora de Leiningen (1807-1872). Fiul ei Carl s-a căsătorit în 1829 cu contesa Maria Klebelsberg cu care a avut copii. Fiica ei Feodora s-a căsătorit în 1828 cu Ernst I, Prinț de Hohenlohe-Langenburg.

Ducesa de Kent în 1832

La 29 mai 1818, la Amorbach (și din nou la 11 iulie 1818 la Palatul Kew, Anglia în conformitate cu ritul anglican) ea s-a căsătorit cu Prințul Eduard, Duce de Kent și Strathearn(1767–1820), al patrula fiu al regelui George al III-lea. La Palatul Kew, în același timp cu Eduard, s-a căsătorit și fratele său mai mare, Ducele de Clarence (viitorul rege William al IV-lea) cu Adelaide de Saxa-Meiningen. Din aceste căsătorii se aștepta moștenitorul tronului britanic. Noua Ducesă de Kent a fost primită cu răceală în familia regală.^[3]

La un an de la căsătorie, la 24 mai 1819, Ducesa a dat naștere singurului copil din această căsătorie, Prințesa Alexandrina Victoria. Prințesa a fost născută la Palatul Kensington din Londra, a fost vaccinată împotriva variolei imediat după naștere și alăptată de însăși mama ei. Tatăl ei i-a scris soacrei la Coburg că fata era "grasă ca o potârniche".^[4] La opt luni după nașterea Victoriei, Ducele Eduard de Kent a murit de pneumonie cu șase zile înaintea tatălui său, regele George al III-lea.

Ducesa văduvă avea puține motive să rămână în Regatul Unit, nu vorbea limba și deținea un castel la Coburg, unde putea trăi din veniturile primul soț, Prințul de Leiningen. Totuși, în acel moment succesiunea britanică era departe de a fi asigurată - cei trei frați mai mari ai lui Eduard, noul rege, George al IV-lea și Ducele de York erau înstrăinați de soțiile lor iar cel de-al treilea, Ducele de Clarence nu avea moștenitori legitimi. Ducesa de Kent a decis că dacă va rămâne în Anglia, ar face mai bine jocurile pentru ascensiunea fiicei ei decât trăind liniștită la Coburg, și a căutat sprijin din partea guvernului britanic.
După decesul tatălui ei, tânăra prințesă Alexandrina Victoria era a treia în linia de succesiune la tron și Parlamentul nu a fost de acord să susțină datoriile Ducelui de Kent. Ducesei i s-a permis o suită de camere la Palatul Kensington. Acolo ea și-a crescut fiica, Victoria, care la 18 ani va deveni regină a Regatului Unit și în cele din urmă, împărăteasă a Indiei.

Ducesa a primit sprijin financiar important de la fratele ei Leopold; acesta primea un venit foarte mare de cincizeci de mii de lire sterline pe an pe viață, venit alocat de Parlament la căsătoria lui cu Prințesa Charlotte de Wales. (moștenitoarea tronului britanic până la moartea ei în 1817).

În 1831, noul rege William al IV-lea, în vârstă de 65 de ani, tot nu avea moștenitori legitimi, iar statutul tinerei prințese de moștenitoare prezumptivă a dus la creșterea veniturilor ei. Un factor care a contribuit la acest lucru a fost și desemnarea lui Leopold ca rege al Belgiei (a cedat venitul său britanic odată cu alegerea sa) și indecența percepută ca având un moștenitor-prezumtiv al Coroanei susținut de un suveran străin.

Prințesa Victoria
Ducesă de Kent; anterior Prințesă de Leiningen
Date personale
Nume la naștere	Mary Louise Victoria
Născută	17 august 1786 Coburg, Germania
Decedată	16 martie 1861 (74 de ani) Frogmore, Windsor
Înmormântată	Mausoleu
Părinți	Francis, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld[1] Contesa Augusta de Reuss-Ebersdorf[1]
Frați și surori	Prințesa Juliane de Saxa-Coburg-Saalfeld Prințesa Antoinette de Saxa-Coburg-Saalfeld Prințesa Sofia de Saxa-Coburg-Saalfeld Leopold I al Belgiei Ernest I, Duce de Saxa-Coburg și Gotha Prințul Ferdinand de Saxa-Coburg și Gotha
Căsătorită cu	Prințul Eduard, Duce de Kent (1818–1820) Emich Carl, Prinț de Leiningen (1803–1814)
Copii	Carl, 3-lea Prinț de Leiningen Prințesa Feodora de Leiningen Victoria a Regatului Unit
Cetățenie	Germania
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Titluri	ducesă[*] Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Hanovra Casa de Saxa-Coburg și Gotha

* 1889: Ernst Wilhelm Leberecht Tempel (4 decembrie 1821, Niedercunnersdorf, Saxonia – 16 martie 1889, Arcetri, Italia) a fost un astronom german, care a descoperit cinci asteroizi^[1] și 12 comete

Ernst Wilhelm Tempel
Ernst Wilhelm Tempel
Date personale
Născut	4 decembrie 1821[1]  Niedercunnersdorf, Germania
Decedat	16 martie 1889 (67 de ani)[1][2]  Arcetri[*], Italia[3]
Cetățenie	Germania
Ocupație	astronom
Activitate
Domeniu	astronomie arte vizuale
Organizații	Accademia Nazionale dei Lincei
Cunoscut pentru	discoverer of asteroids[*]
Premii	Premiul Lalande (1861)

* 1890: Prințesa Ljubica Petrović-Njegoš a Muntenegrului (sârbă Љубица Петровић-Његош; 23 decembrie 1864 – 16 martie 1890), a devenit mai târziu Prințesa Zorka Karađorđević în Serbia. A fost cunoscută drept Prințesa Zorka.

Ea a fost copilul cel mare al regelui Muntenegrului Nicolae I și a reginei Milena Vukotić; a fost soția Prințului Petru Karageorgevici (care ve deveni rege al Serbiei în 1903, mult după decesul ei).

S-a născut la Cetinje, Muntenegru când tatăl ei era Prinț conducător al Muntenegrului (unchiul ei Danilo murise în 1860). Zorka a fost educată în Rusia înainte de a se întoarce în Muntenegru pentru a se logodi cu Karađorđević. Abilitatea tatălui Zorkăi de a aranja căsătorii dinastice pentru fiicele lui nu poate fi negată; sora Zorkăi, Elena s-a căsătorit cu viitorul rege Victor Emanuel al III-lea al Italiei; Milica s-a căsătorit cu Marele Duce Petru Nicolaevici al Rusiei; Anastasia s-a căsătorit cu Marele Duce Nicolae Nicolaevici al Rusiei.

Zorka s-a căsătorit cu Petru la Cetinje la 1 august 1883 printr-o ceremonie ortodoxă.^[1]

Cuplul a avut cinci copii:

• Elena (4 noiembrie 1884 – 16 octombrie 1962).
• Milena (28 aprilie 1886 – 21 decembrie 1887).
• George (8 septembrie 1887 – 17 octombrie 1972).
• Alexandru (16 decembrie 1888 – 9 octombrie 1934).
• Andrei (n. și d. 16 martie 1890).

Zorka a murit la vârsta de 25 de ani la 16 martie 1890 la Cetinje în timpul nașterii și a fost înmormântată la biserica Sf.Gheorghe din Topola, Serbia.

Monumentul ridicat pe 3 iunie 1926, în memoria prințesei Zorka, a fost primul pentru o femeie din Serbia. Monumentul este o lucrare a sculptorului Stamenko Đurđević, construcția acestuia a fost finanțată de Societatea Ducesa Zorka și a fost amplasat pe Marele Kalemegdan. Monumentul a fost probabil distrus după cel de-al doilea război mondial. Modelul de ghips al monumentului se păstrează în Muzeul de Istorie al Serbiei

Prințesa Zorka a Muntenegrului
Prințesă Zorka Karageorgevici
Date personale
Nume la naștere	Ljubica Petrović-Njegoš
Născută	23 decembrie 1864 Cetinje
Decedată	16 martie 1890 (25 de ani) Cetinje
Înmormântată	Biserica Sfântul Gheorghe din Oplenac
Cauza decesului	sindrom puerperal[*]
Părinți	Nikola I al Muntenegrului Milena Vukotić[*]
Frați și surori	Prințesa Xenia de Muntenegru Prince Mirko of Montenegro[*] Danilo, prințul moștenitor al Muntenegrului Prince Peter of Montenegro[*] Elena de Muntenegru Prințesa Milica de Muntenegru Anastasia de Muntenegru Prințesa Ana de Muntenegru
Căsătorită cu	Prințul Petru Karageorgevici
Copii	Elena, Prințesă Elena Petrovna a Rusiei George, Prinț Moștenitor al Serbiei Alexandru I
Cetățenie	Muntenegru
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa Karageorgevici Casa Petrović-Njegoš

·         1898: Aubrey Vincent Beardsley, artist vizual influent englez (n. 1872).

Beardsley a fost unul din membrii grupării artistice existente în jurul revistei literare Yellow Book^⁠(d), realizând multe ilustrații pentru această revistă. A fost, de asemenea, parte a mișcării artistice a Esteticismului britanic, care la rândul său era răspunsul estetic al mișcărilor artistice a Decadenței^⁠(d) și a Simbolismului, generate inițial în Franța.

Multe dintre imaginile sale sunt realizate în peniță, prezentând adesea largi suprafețe dense, intens bogate în linii, închise la culoare, contrastând cu suprafețe goale, similare ca mărime și formă, respectiv suprafețe prezentând detalii fine în contrast cu cele ce nu prezintă nici un fel de detalii.

Aubrey Beardsley a fost probabil cel mai controversat artist grafic al mișcării artistice Art Nouveau, fiind renumit pentru imaginile sale de factură sumbră prezentând scene de erotică grotescă^⁠(d), teme explorate în opera sa târzie. Cele mai faimoase ilustrații erotice ale sale se bazează pe teme istorice și mitologice, incluzând ilustrațiile sale la piesa lui Aristofan, Lysistrata^⁠(d) și la cea a lui Oscar Wilde, Salomé^⁠(d).

Beardsley a fost un prieten apropiat a lui Oscar Wilde. În această calitate a ilustrat drama sa Salomé, al cărei premieră a avut loc la Paris, în franceză în 1893. Anul următor, piesa a fost jucată și în engleză.

Beardsley a produs multe ilustrații pentru cărți și reviste, așa cum ar fi ediția de lux a cărții Le Morte d'Arthur^⁠(d) de Sir Thomas Malory sau reviste precum The Savoy^⁠(d) și The Studio.

Aubrey Beardsley a scris, în calitate de scriitor, o povestire erotică, rămasă neterminată, Under the Hill, bazată pe legenda poetului și cavalerului german Tannhäuser^⁠(d). El a fost, de asemenea, și un caricaturist^⁠(d), realizând chiar și câteva caricaturi politice asemănătoare ca manieră și ilustrând stilul umorului ireverent al prietenului său, Oscar Wilde.

Opera lui Beardsley, reflectând limpede o decadența^⁠(d) specifică unui anumit grup de artiști și al unui anumit timp, a avut un impact enorm asupra simboliștilor francezi, asupra mișcării Poster Art^⁠(en) a anilor 1890, asupra artiștilor târzii ai Art Nouveau, Pape, Mucha, Clarke, și chiar și asupra unor artiști ai perioadei Art Deco.

Beardsley a fost unul dintre acei artiști care a trăit public viața sa, fiind privit ca un excentric al timpului. El spunea despre el însuși, "Am doar un singur țel - grotescul. Dacă nu sunt grotesc, nu sunt nimic." (conform originalului, "I have one aim — the grotesque. If I am not grotesque I am nothing."). La rândul său, Oscar Wilde afirma că Beardsley avea "fața ca o secure de argint și păr aidoma ierbii verzi." (conform originalului "a face like a silver hatchet, and grass green hair.").

Deși a fost asociat cu grupul de homosexuali din jurul lui Wilde, există foarte multe lucruri în suspensie referitoare la acest subiect. Speculațiile asupra sexualități sale includ și o presupusă relație incestuoasă cu sora sa mai mare, Mabel, care ar fi dus la nașterea prematură a unui copil.

În 16 mai 1898, Beardsley a decedat de tuberculoză în Menton, Franța la vârsta de doar 25 de ani.

Aubrey Beardsley
Aubrey Beardsley
Date personale
Născut	21 august 1872[2][3][4][5][6][7][8][9][10]  Brighton, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei[11]
Decedat	16 martie 1898 (25 de ani)[2][3][4][5][6][7][8][9][10]  Menton, Franța
Cauza decesului	cauze naturale[*] (tuberculoză)
Cetățenie	Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei  Regatul Unit
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	scriitor pictor poet ilustrator[*] afișist[*] designer
Activitate
Domeniu artistic	ilustrație[*]
Studii	Westminster School of Art[*]
Mișcare artistică	estetism[1] Aubrey Beardsley

·         1890: Zorka a Muntenegrului, prințesă a Serbiei (n. 1864)

·         1914: Charles Albert Gobat, politician elvețian, laureat Nobel pentru Pace (n. 1843)

·         1925: A murit August von Wassermann, medic, bacteriolog german cunoscut pentru descoperirea, în 1906 a reacției ce-i poartă numele ; (n. 1866) .

·         1930: A murit Miguel Primo de Rivera, dictator spaniol (n. 1870). Miguel Primo de Rivera (n. 8 ianuarie 1870, Jerez de la Frontera, Spania – d. 16 martie 1930, Paris, Franța) a fost un ofițer și om politic spaniol, care a guvernat Spania ca dictator din 15 septembrie 1923 până pe 30 ianuarie 1930. În septembrie 1923, a ajuns la putere printr-o lovitura de stat, iar regele spaniol Alfonso al XIII-lea l-a nominalizat in functia de prim ministru. Primo de Rivera a suspendat Constitutia , a instituit legea martiala si a impus o dură cenzură. A fondat Uniunea Patriotică Spaniolă, creând un sistem de guvernare cu partid unic. S-a retras în ianuarie 1930. După câteva luni de la sfârșitul dictaturii sale, de Rivera a murit la Paris, iar la mai puțin de un an a fost instituită in Spania republica.

·         1940: Selma Ottilia Lovisa Lagerlöf (n. 20 noiembrie 1858, Östra Emterwik, Värmland - d. 16 martie 1940) a fost o scriitoare suedeză, prima femeie care a primit Premiul Nobel pentru Literatură (1909) și prima femeie membră a Academiei Suedeze (1914).

Opera sa posedă puternice tendințe moral-educative, cultivând trecutul legendar, conservarea valorilor perene și tradiția. A scris romane de factură epopeică, pline de fantezie și lirism, cu rezonanțe din vechile legende scandinave.

De asemenea, a mai scris proză pentru copii, îmbinând într-o viziune poetică unică o lecție metaforică de geografie, istorie și cultură. "... ca prețuire pentru nobilul său idealism, bogăția fanteziei și expunerea spirituală care îi caracterizează opera
Selma Lagerlöf s-a născut în Mårbacka (Värmland) la 20 noiembrie 1858. Tatăl ei, locotenentul Lagerlöf, era vesel, activ, sociabil, cu o fantezie bogată, îi plăcea să cânte și să se joace cu copiii. Mama sa era serioasă, muncitoare, înțeleaptă și avea o adâncă înțelegere pentru problemele sufletești ale celorlalți. Bunica sa după tată era o adevărată comoară de legende și cântece populare. Conacul părintesc din Mårbacka apare în toate amintirile ei din copilărie. Casa cu etaj, cu acoperișul învelit cu turbă, cu oameni veseli, cuviincioși și muncitori, apare uneori direct în opera sa. Când Selma avea trei ani, se trezi într-o dimineață cu un picior paralizat, maladie de care nu s-a vindecat complet niciodată. Din acest motiv, Selma nu a frecventat cursurile unei școli, ci a învățat acasă. De mică a citit mult, cărți de aventuri pline de fantezie, O mie și una de nopți, cărțile lui Walter Scott, povestirile lui Andersen. Încă de la 15 ani a început să scrie versuri (nereușite) și și-a propus să devină scriitoare. Dorința de a-și face o situație și starea economică precară a familiei au determinat-o, în 1881, să plece la Stockholm, unde a urmat un an cursurile unui liceu pentru fete și trei ani cursurile Școlii pedagogice. Din 1885 până în 1895 a fost învățătoare într-o școală de fete la Landskrona. În această perioadă a scris "Gösta Berlings saga" (1891). Cartea a fost primită cu răceală de către critică; de exemplu Carl David af Wirsen face o recenzie nimicitoare. Faptul acesta se explică prin aceea că Selma Lagerlöf, începând să scrie cartea, a simțit că nu se poate încadra în canoanele literare ale epocii, povestirile ei, atât de intim legate de copilărie și de adolescență, aveau nevoie de o libertate de expresie asemănătoare cu aceea a legendelor populare, aveau nevoie de aerul de saga, de libertate. Abia la doi ani după apariția acestui "eșec literar", un traducător danez a tălmăcit cartea în daneză și astfel "Gösta Berlings" a ajuns pe masa de lucru a lui Georg Brandes, cel mai autorizat critic literar din vremea sa, iar recenzia favorabilă a acestuia a adus consacrarea definitivă a cărții. În opera Selmei Lagerlöf predomină povestirea, legenda. Din motive didactice, scrie o carte de lecturi geografice despre Suedia, plină de amintiri istorice și de excelente descrieri ale pământului suedez. Micii sau marii cititori ai acestei cărți, nici nu-și imaginează că a fost scrisă pentru școala elementară. Cartea a fost tradusă în foarte multe limbi și este cea mai cunoscută lucrare a Selmei Lagerlöf: Nils Holgersson underbara resa genom Sverige (Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia) (1907). Pentru deosebitele ei merite, Selma Lagerlöf a primit titlul de Doctor Honoris Causa și a devenit membru al Academiei Suedeze (1914). În 1939, Selma Lagerlöf a salvat-o de la exterminarea de către regimul nazist pe scriitoarea germană Nelly Sachs, care s-a refugiat la Stockholm. Selma Lagerlöf a decedat în 1940.
Opera:

• Gösta Berling saga (Povestea lui Gösta Berling) (1890-1891)
• Osynliga länkar (Lanțuri nevăzute) (1894)
• Antikrists mirakler (Miracolele lui Anticrist) (1897)
• Jerusalem(1901-1902)
• Nils Holgersson underbara resa genom Sverige (Minunata călătorie a lui Nils Holgersson în Suedia) (1906-1907)
• Kristuslegender (Legende despre Cristos) (1904)
• Herr Arnes penningar (Banii domnului Arne) (1904)
• Liljecronas hem (Casa din Lilliecrona) (1911)
• Kejsarn av Portugallien (Împăratul Portugaliei) (1914)
• Mårbacka (1922)
• Charlotte Löwensköld (1925).
• Löwensköldska ringen (Inelul familiei Löwensköld) (1925)
• Anna Svärd (1928)

Traduceri:

• Povestea lui Gösta Berling, traducere Nicolae Filipovici, București, Editura pentru literatură universală, 1965, 1968;
• Charlotte Löwensköld, traducere Maria și Petre Banuș, București, Minerva, 1972;
• Legende despre Iisus, traducere I. Constantinescu, Craiova, Editura Universalia, 1990;
• Ierusalim, traducere Florin Rotaru, București, Editura Biblioteca Bucureștilor, 1998.
• Minunata calatorie a lui Nils Holgersson prin Suedia, traducere Nicolae Filipovici si Dan Faur, Bucuresti, Editura Tineretului, 1961

Selma Lagerlöf
Selma Ottiliana Lovisa Lagerlöf
Date personale
Nume la naștere	Selma Ottilia Lovisa Lagerlöf
Născută	20 noiembrie 1858 Värmland
Decedată	16 martie 1940 (81 de ani) Mårbacka[*], Suedia[4]
Înmormântată	Q10728499[*][5]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (Accident vascular cerebral)
Părinți	Erik Gustaf Lagerlöf[*][6][4][7] Elisabet Lovisa Wallroth[*][6][4][7]
Naționalitate	suedeză
Cetățenie	Suedia
Etnie	Suedezi
Religie	luteranism
Ocupație	scriitoare
Partid politic	Free-minded National Association[*]
Limbi	limba suedeză[1]
Studii	Högre lärarinneseminariet[*]
Activitatea literară
Specie literară	roman
Opere semnificative	Gösta Berlings saga[*] Minunata călătorie a lui Nils Holgersson Jerusalem[*]
Note
Premii	Premiul Nobel pentru literatură[2][3] honorary doctor of the University of Uppsala[*]
Premiul Nobel pentru Literatură, 1909

·         1957:  Constantin Brâncuși (n. 19 februarie 1876, Hobița, România – d. 16 martie 1957,^[1][2][3] Paris, Franța^[4]) a fost un sculptor român cu contribuții covârșitoare la înnoirea limbajului și viziunii plastice în sculptura contemporană. Constantin Brâncuși a fost ales membru postum al Academiei Române. Francezii și americanii îl desemnează, cel mai adesea, doar prin numele de familie, pe care îl scriu fără semne diacritice, Brancusi, pronunțându-l după regulile de pronunțare ale limbii franceze.

Născut la 19 februarie 1876, la Hobița, Gorj, Constantin era al șaselea copil al lui Radu Nicolae Brâncuși (1833-1885) și Maria Brâncuși (1851-1919). Prima clasă primară a făcut-o la Peștișani, apoi a continuat școala la Brădiceni. Copilăria sa a fost marcată de dese plecări de acasă și de ani lungi de ucenicie în ateliere de boiangerie, prăvălii și birturi.

În Craiova, în timp ce lucra ca ucenic, își face cunoscută îndemânarea la lucrul manual prin construirea unei viori din materiale găsite în prăvălie. Găsindu-se că ar fi de cuviință să dezvolte aceste abilități, el s-a înscris cu bursă la Școala de Arte și Meserii din Craiova.

După ce a urmat Școala de Arte și Meserii în Craiova (1894 - 1898) vine la București unde absolvă Școala de bellearte în 1902. În timpul studenției, chiar în primul an, în 1898, lucrarea sa Bustul lui Vitelliusobține „mențiune onorabilă”, Cap al lui Laocoon din 1900 obține medalia de bronz, iar Studiu din 1901 câștigă medalia de argint. Timp de doi ani, între 1900 și 1902, cu ajutorul doctorului Dimitrie Gerota, realizează Ecorșeu, un studiu pentru reprezentarea corpului omenesc, lucrare căreia i se atribuie o medalie de bronz. Precizia detaliilor acestei lucrări face ca Ecorșeul să fie folosit în școlile românești de medicină, după ce s-au făcut câteva copii; Marcel Duchamp a inclus fotografia Ecorșeului în expoziția organizată la sfârșitul anului 1933 la Galeria Brummer din New York City.

Carol Davila - sculptură de Constantin Brâncuși din 1903, expusă din 1912 în curtea Spitalului Militar Central din București

În 1903 primește prima comandă a unui monument public, bustul generalului medic Carol Davila, care a fost instalat la Spitalul Militar din București și reprezintă singurul monument public al lui Brâncuși din București. Acest bust a fost comandat de un consiliu format de fostul său profesor Dimitrie Gerota, pentru a îl ajuta pe Brâncuși să plătească drumul până la Paris. Plata pentru monument a fost împărțită în două tranșe, prima jumătate fiind plătită înainte ca să înceapă lucrul, iar a doua tranșă după ce Brâncuși a terminat bustul. Când a terminat lucrarea, aceasta a fost prezentată în fața consiliului, dar recepția a fost nesatisfăcătoare, diferite persoane din consiliu având opinii contrarii despre caracteristicile fizice ale generalului, spre exemplu cerând micșorarea nasului, și de asemenea păreri diferite în legătură cu poziționarea epoleților. Înfuriat de inabilitatea consiliului de a înțelege sculptura, Brâncuși pleacă din sala de ședințe în mirarea tuturor, fără a primi a doua jumătate a banilor necesari plecării sale spre Franța, decizând sa parcurgă drumul către Paris pe jos.^[8]

Mai târziu Brâncuși a comentat acest incident astfel:

Ar fi fost o muncă ușoară, dar ca de prostituată, care mi-ar fi adus cei câțiva bani cât îmi trebuiau ca să-mi plătesc un bilet de drum de fier până la Paris. Dar ceva care se înnăscuse în mine și pe care simțeam că crește, an de an și de câțiva în rând, a izbucnit năvalnic și nu am mai putut răbda. Am făcut stânga-mprejur, fără nici un salut militar spre marea panică și spaimă a doctorului Gerota, de față... și dus am fost, pomenind de mama lor.^[8]

Drumul din București spre Paris l-a dus mai întâi prin Hobița, unde și-a luat rămas bun de la mama sa. Și-a continuat drumul, oprindu-se în Viena pentru o perioadă, timp în care a lucrat la un atelier ca decorator de mobilier. În Viena a început să viziteze muzee cu opere de artă inaccesibile în România. Aici a făcut cunoștință cu sculpturile egiptene care i-au influențat opera mai târziu în viață.^[8]

Din Viena a plecat în 1904 spre München, dar după șase luni o pornește pe jos prin Bavaria și Elveția și până la Langres, în Franța. În apropriere de Lunéville, după o ploaie torențială în care este prins, Brâncuși capătă o pneumonie infecțioasă și, în stare critică, este primit la un spital de maici. După o perioadă de recuperare gândește că nu mai are puterile și nici timpul necesar pentru a parcurge drumul spre Paris pe jos, astfel că ultima bucată a drumului o parcurge cu trenul.

În 1905 reușește la concursul de admitere la prestigioasa École Nationale Supérieure des Beaux-Arts, unde lucrează în atelierul lui Antonin Mercié până în 1906, când, atingând limita de vârstă, părăsește școala. Refuză să lucreze ca practician în atelierul lui Auguste Rodin, rostind cuvintele devenite celebre: „Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” (La umbra marilor copaci nu crește nimic).

Coloana fără sfârșit pe o marcă poștală din Republica Moldova (1998), cu valoarea nominală de
1 leu moldovenesc.Constantin Brâncuși a expus pentru prima dată la Société Nationale des Beaux-Arts și la Salon d'Automne din Paris în 1906. Creează în 1907 prima versiune a Sărutului, temă pe care o va relua sub diferite forme până în 1940, culminând cu Poarta Sărutului parte a Ansamblului Monumental din Târgu-Jiu. În 1907 închiriază un atelier în Rue de Montparnasse și intră în contact cu avangarda artistică pariziană, împrietenindu-se cu Guillaume Apollinaire, Fernand Léger, Amedeo Modigliani, Marcel Duchamp. A început lucrul la Rugăciune, o comandă pentru un monument funerar ce va fi expusă în Cimitirul „Dumbrava” de la Buzău. În 1909 revine pentru scurt timp în România și participă la „Expoziția oficială de pictură, sculptură și arhitectură”. Juriul Expoziției, prezidat de Spiru Haret acordă premiul II ex aequo lui Brâncuși, Paciurea, Steriadi, Petrașcu, Theodorescu-Sion. Colecționarul de artă Anastase Simu îi cumpără sculptura Somnul iar bustul în ghips al pictorului Nicolae Dărăscu este achiziționat de Ministerul Instrucțiunii Publice.

Poarta SărutuluiPână în 1914, participă cu regularitate la expoziții colective din Paris și București, inaugurând ciclurile Păsări Măiestre, Muza adormită, Domnișoara Pogany.

În 1914, Brâncuși deschide prima expoziție în Statele Unite ale Americii la Photo Secession Gallery din New York City, care provoacă o enormă senzație. Colecționarul american John Quin îi cumpără mai multe sculpturi, asigurându-i o existență materială prielnică creației artistice. În același an, ministrul de interne al României respinge proiectul monumentului lui Spiru Haret comandat cu un an înainte. Brâncuși va păstra lucrarea în atelier și o va intitula Fântâna lui Narcis.

Masa Tăcerii

În 1915, începe să execute primele lucrări în lemn, printre care 2 Cariatide și Fiul risipitor. La Paris, în 1919, apare volumul „La Roumanie en images” cu cinci reproduceri după lucrări ale lui Brâncuși. Un an mai târziu, participă la expoziția grupării „La Section d'Or” în Franța, la expoziția grupării „Arta română” la invitația lui Camil Ressu în România, la „Festivalul Dada”, unde semnează manifestul intitulat Contre Cubisme, contre Dadaiseme. În revista Little Review din New York, apare, în 1921, primul studiu de amploare cu 24 de reproduceri din opera lui Brâncuși, semnat de poetul american Ezra Pound. De altfel, sculptorul avea să realizeze ulterior un celebru portret al acestuia.

Participă la o mișcare de protest contra lui André Breton și în apărarea lui Tristan Tzara. La 30 noiembrie 1924, expune la Prima expoziție internațională a grupării „Contemporanul” din București. Doi ani mai târziu, la Wildenstein Galleries, din New York, se deschide cea de-a doua expoziție personală a sa.

Coloana fără sfârșit

Până în 1940, activitatea creatoare a lui Brâncuși se desfășoară în toată amploarea ei. Operele sale de seamă din ciclul Pasărea în văzduh, ciclul Ovoidului precum și sculpturile în lemn datează din această perioadă. În același timp, Brâncuși participă la cele mai importante expoziții colective de sculptură din Statele Unite ale Americii, Franța, Elveția, Olanda și Anglia.

În atelierul său din Impasse Ronsin, în inima Parisului, Brâncuși și-a creat o lume a lui, cu un cadru și o atmosferă românească. Muzeul Național de Artă Modernă din Paris (Centre Pompidou) are un număr important de lucrări ale lui Brâncuși.

În România, în epoca realismului socialist, Brâncuși a fost contestat ca unul din reprezentanții formalismului burghez cosmopolit. Totuși, în decembrie 1956, la Muzeul de Artă al Republicii din București s-a deschis prima expoziție personală Brâncuși din Europa. Abia în 1964 Brâncuși a fost „redescoperit” în România ca un geniu național și, în consecință, ansamblul monumental de la Târgu-Jiu cu Coloana (recunoștinței) fără sfârșit, Masa tăcerii și Poarta sărutului a putut fi amenajat și îngrijit, după ce fusese lăsat în paragină un sfert de veac și fusese foarte aproape de a fi fost dărâmat.

În anul 1957 Brâncuși îl cheamă pe arhiepiscopul Teofil, preot la biserica ortodoxă, se spovedește și se împărtășește, apoi îi mărturisește că moare „cu inima tristă pentru că nu mă pot întoarce în țara mea”.^{[necesită citare]}

La 16 martie 1957 Constantin Brâncuși se stinge din viață la ora 2 dimineața, iar la 19 martie este înmormântat la cimitirul Montparnasse din Paris.

Constantin Brâncuși
Constantin Brâncuși
Date personale
Nume la naștere	Constantin Brancusianu Moldovan
Născut	19 februarie 1876[2][3]  Hobița, Peștișani, Gorj, România
Decedat	16 martie 1957 (81 de ani)[4][5][6][2]  Paris, Franța[7]
Înmormântat	Cimitirul Montparnasse
Părinți	Radu Nicolae Brâncuși Maria Deaconescu
Frați și surori	5
Cetățenie	România  Franța (15 iunie 1952)[8][9]
Ocupație	sculptor[*] fotograf pictor ilustrator[*]
Activitate
Domeniu artistic	sculptură
Studii	Școala de Arte și Meserii din Craiova, Școala Națională de Arte Frumoase din București, École Nationale Supérieure des Beaux-Arts din Paris
Pregătire	Wladimir Hegel[1], Dimitrie Gerota, Ion Georgescu, Antonin Mercié, Auguste Rodin
Profesor pentru	Hanna Ben Dov[*], Milița Petrașcu, Gheorghe D. Anghel, Alexandru Călinescu, Amedeo Modigliani, Romulus Ladea, Isamu Noguchi[*]
Mișcare artistică	Modernism, Tinerimea artistică
Opere importante	Sărutul, Poarta Sărutului, Coloana Infinitului, Masa Tăcerii, Rugăciunea, Muza Adormită, Domnișoara Pogany, Pasărea Măiastră, Fațǎ de Copil
Patronaj	colecționarul John Quinn
A influențat pe	conceptul modern de formă în sculptură, pictură și desen.
Membru post-mortem al Academiei Române

* 1963: Elisabeta Maria Henriette Stephanie Gisela, Arhiducesă de Austria(2 septembrie 1883 – 16 martie 1963), poreclită Arhiducesa Roșie, a fost membră a familiei imperiale austriece de Habsburg-Lorena care mai târziu a devenit faimoasă ca socialistă și membră a Partidului Social Democratic Austriac.

Portret al prințesei de Windisch-Graetz, 1910

Elisabeta s-a născut la Schloss Laxenburg la 2 septembrie 1883, ca fiică a Prințului Rudolph și a Prințesei Stéphanie (fiica regelui Leopold al II-lea al Belgiei). Fiind singurul copil al singurului său fiu (decedat), Elisabeta a fost nepoata favorită a împăratului Franz Joseph al Austriei.

În 1889, când Elisabeta avea puțin peste cinci ani, tatăl ei și baroneasa Maria Vetsera, amanta sa, au fost găsiți morți în ceea ce s-a presupus a fi un pact de sinucidere la cabana imperială de vânătoare de la Mayerling. Decesul tatălui ei a întrerupt succesiunea dinastică în cadrul familiei imperiale austriece de Habsburg-Lorena și a fost un factor pentru destabilizarea Austro-Ungariei, care a culminat cu Primul Război Mondial și dezmembrarea imperiului habsburgic.

După decesul lui Rudolph, Franz Joseph a preluat tutela ei; din ordinul lui, Elisabetei Maria i s-a interzis să părăsească Austria împreună cu mama ei.^[1] La o vârstă fragedă ea a manifestat o personalitate puternică, precum și o opoziție la Curtea vieneză.

Bunica ei paternă, frumoasa și capricioasa împărăteasă Elisabeta, nu s-a bucurat să fie identificată ca bunică și nu a fost apropiată de nici unul dintre nepoții ei. Cu toate acestea, după asasinarea ei în 1898, testamentul a precizat ca beneficiara bunurilor ei personale să fie tiza ei Elisabeta Marie.

În 1900, mama ei Stéphanie a renunțat la titlul de prințesă moștenitoare pentru a se căsători cu tânărul protestant conte maghiar Elemer Lonyay. Deși Franz Joseph i-a oferit zestre și în cele din urmă Lonyay s-a convertit,^[2] Elisabeta a rupt orice contact cu mama ei dezaprobând recăsătoria ei, simțind-o ca pe o trădare a memoriei tatălui ei. Mama ei a dezmoștenit-o în 1934

Arhiducesa Elisabeta Marie
Date personale
Nume la naștere	Elisabeth Marie Henriette Stephanie Gisela von Österreich
Născută	2 septembrie 1883 Laxenburg
Decedată	16 martie 1963 (79 de ani) Viena
Înmormântată	Hütteldorfer Friedhof[*]
Părinți	Prințul Rudolf al Austriei Prințesa Stéphanie a Belgiei
Căsătorită cu	Prințul Otto Weriand de Windisch-Grätz Leopold Petznek
Copii	Prințul Franz Joseph Prințul Ernst Prințul Rudolph Prințesa Stephanie
Cetățenie	Austria
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Habsburg-Lorena

* 1971: Bebe Daniels (n. 14 ianuarie 1901 - d. 16 martie 1971) a fost o actriță americancă, cântăreață, dansatoare, scenarist și producător de film

Bebe Daniels
Bebe Daniels
Date personale
Născută	14 ianuarie 1901[1][2][3]  Dallas, SUA
Decedată	16 martie 1971 (70 de ani)[1][2][3]  Londra, Regatul Unit
Înmormântată	Hollywood Forever Cemetery[*]
Cauza decesului	hemoragie cerebrală[*]
Căsătorită cu	Ben Lyon[*] (1930–1971)
Copii	Barbara Lyon[*]
Cetățenie	SUA
Ocupație	actriță producător de film scenaristă actriță de teatru[*] actriță de televiziune[*] actriță de film[*] cântăreață
Activitate
Cauza decesului	hemoragie cerebrală[*]
Organizație	Warner Bros.

* 1979: Jean Omer Marie Gabriel Monnet (n. 9 noiembrie 1888 – d. 16 martie1979) este considerat arhitectul Unității Europene.
Jean Monnet s-a născut la data de 9 noiembrie 1888 în Cognac, Franța, într-o familie de comercianți de coniac. La vârsta de șaisprezece ani, după trecerea numai primei părți a universității, a abandonat educația și s-a mutat la Londra. Acolo, a petrecut doi ani învățând arta afacerilor și prima limbă a comerțului, engleza. În 1906, tatăl său l-a trimis în străinătate să lucreze pentru afacerile familiei.
În 1914, deși nu a participat la război din motive de sănătate, s-a făcut folositor în alte feluri și anume atacând problema ivită în organizarea proviziilor, pe care Aliații nu au reușit să o rezolve și care putea să compromită rezultatele conflictului. Mulțumită succesului eforturilor sale în război, Monnet, la vârsta de 31 ani, a fost numit deputat secretar general al Ligii Națiunilor.

În decembrie 1939, Monnet a fost trimis în Londra să supravegheze colectivizarea capacităților de producție ale celor două țări. Când a picat Guvernul Franței în iunie 1940, Monnet i-a influențat pe de Gaulle și Churchill să accepte un plan pentru o uniune a Franței cu Marea Britanie pentru a da posibilitatea celor două țări să țină piept nazismului.

În august 1940, Jean Monnet a fost trimis în Statele Unite de către guvernul britanic, în calitate de membru al Consiliului Britanic de Provizii, pentru a negocia cumpărarea de provizii pentru război. Curând după sosirea sa în Washington, a devenit consilier al președintelui Roosevelt. Convins că America ar putea servi ca „mare arsenal de democrație”, l-a sfătuit pe președinte să lanseze un program de producție masivă de arme pentru a-i aproviziona pe Aliați cu armament. După război, economistul britanic John Maynard Keynes a spus că, prin implicarea sa, Monnet a scurtat probabil cel de-al Doilea Război Mondial cu un an.

În timpul unei reuniuni a Comitetului Național de Eliberare, la 5 august 1943, Monnet a declarat comitetului: „Nu va fi pace în Europa dacă statele sunt reconstituite pe baza suveranității naționale…Țările Europei sunt prea mici să garanteze populației necesarul de prosperitate și dezvoltare socială. Țările europene trebuie să se constituie într-o federație.

După cel de-al Doilea Război Mondial, Franța se afla într-o gravă nevoie de reconstrucție. Pentru reconstrucție, Franța era complet dependentă de cărbunele din zonele principale de mine rămase din Germania. În 1945, Monnet a propus un plan care îi poartă numele, de a prelua controlul asupra acestor zone din Germania și de a redirecționa producția de cărbune departe de industria germană și către industria franceză, astfel slăbind economia germană și propulsând economia franceză deasupra nivelului dinainte de război. Jean Monnet a propus un „plan global de modernizare si dezvoltare economică” guvernului francez. În 1949, Monnet a realizat că divergența dintre Franța și Germania pentru controlul regiunii de cărbune atingea cote alarmante, presimțind o posibilă reîntoarcere la ostilități, așa cum s-a întâmplat după primul Război Mondial. Monnet și asociații săi au conceput ideea de Comunitate Europeană.

Jean Monnet a ajuns la concluzia că era iluzoriu sa încerce crearea dintr-o dată a unui edificiu instituțional complet supranațional fără a întâmpina o rezistență puternică din partea statelor recent ieșite din război. În opinia sa, pentru a reuși, trebuia ca obiectivele propuse în cadrul cooperării între statele europene sa fie limitate la domenii precise, dar cu puternic impact psihologic si să instituie un mecanism de decizie care să primească, apoi, în mod gradual noi competențe. Motivația acestei initiative a fost următoarea: era puțin probabil să i se impună Germaniei un control unilateral asupra industriei sale grele, însă, pe de altă parte, a o lăsa complet independentă era considerată o amenințare potențială la adresa păcii; astfel, singura soluție era aceea a integrării Germaniei (din punct de vedere politic și economic) într-o comunitate europeană puternic structurată.

Practic, proiectul a fost rodul unui complot. Jean Monnet și colaboratorii săi au redactat în ultimele zile ale lui aprilie 1950 o notă de câteva pagini ce continea expunerea de motive și dispozitivul unei propuneri care avea să bulverseze toate schemele diplomației clasice. Departe de a recurge la tradiționalele consultări cu serviciile ministeriale competente, Jean Monnet și-a înconjurat proiectul de cea mai mare discreție pentru a evita posibilele obiecții sau contrapropuneri care ar fi modificat esența ideii sale.

Învăluit în cel mai mare secret, pentru a nu-l lipsi de avantajul surprizei, proiectul este finalizat în a 9-a sa variantă pe 6 mai 1950. Ideea lui Jean Monnet este acceptată fără rezerve de Robert Schuman și, în timp ce acesta din urmă prezenta planul în dimineața zilei de 9 mai colegilor săi de guvern, un emisar secret îl înmâna personal cancelarului german Konrad Adenauer, a cărui reacție a fost, de asemenea, entuziastă. Astfel, la ora 4.00, în după-amiaza aceleiași zile, proiectul este făcut public sub numele de Declarația sau Planul Schuman. Propunerea concretă viza plasarea producției franco-germane de cărbune si oțel sub responsabilitatea unei autorități supreme comune, independente, în cadrul unei organizații deschise participării si altor state europene. Analizând Planul, observăm că el a abordat într-o manieră nouă, de un pragmatism prudent, problema construcției europene și a impus principiul supranaționalismului. Metoda propusă, și anume calea comunitară de integrare, acorda prioritate integrării sectoriale și celei economice, în detrimentul celei globale și, respectiv, politice. A fost, deci, abandonată schema tradițională a cooperării economice între state, propunându-se o formulă nouă, numită „integrare”, în care statele transferă unele competențe proprii în domenii bine delimitate către o noua entitate supranațională, creată prin voința lor suverană.

Totodată, acest moment istoric al prezentării ideii unei comunități de interese pașnice oferă premisele unei cooperări între vechi inamici, trecând peste resentimentele războiului și poverile trecutului. Originalitatea ideii lui Monnet constă în unirea oamenilor si a națiunilor prin propunerea unui obiectiv comun în care să îsi (re)găseasca și să vada interesele și să uite diferențele sau divergențele. Se declanșează, astfel, un proces cu totul nou în relațiile internaționale – de exercitare în comun a suveranității, în anumite domenii. Europa devine astfel continentul care a construit prima regiune economică a lumii – un edificiu ridicat treptat, a cărui activitate a evoluat în timp.

În 9 mai 1950, ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, a dat o declarație în numele Guvernului francez. Această declarație, preparată de Monnet pentru Schuman, propunea unirea industriilor franceze și germane de cărbune și oțel. Schuman declara: „Prin controlul producției de bază și prin instituirea unei Înalte Autorități, ale cărei decizii vor uni Franța, Germania și alte state membre, aceasta propunere va conduce la crearea unei prime baze concrete a federației europene, indispensabilă pentru menținerea păcii.”^{[necesită citare]}

În urma acestei declarații, Germania de Vest, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg au răspuns favorabil, și astfel s-a format Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (C.E.C.O.). Anglia a fost invitată să participe, dar a refuzat pe motive de suveranitate națională. În 1952, Monnet a devenit primul președinte al Înaltei Autorități.

În 1955, Jean Monnet a fondat Comitetul de Acțiune pentru Statele Unite ale Europei cu scopul de a relansa construcția europeană ca urmare a eșecului înregistrat de Comunitatea Europeană de Apărare. Acesta a unit partidele politice și uniunile de schimb europene pentru a deveni o forță conducătoare în spatele inițiativelor de fondare a Uniunii Europene, cum i-a rămas numele în cele din urmă. A evoluat de la Comunitatea Economică Europeană (1958) (cunoscută și ca „piață comună” ), denumire stabilită în Tratatul de la Roma în 1957; Comunitatea Europeană în 1967.

Bustul lui Jean Monnet ca element al Monumentului părinților fondatori ai Uniunii Europene din Parcul Herăstrău din București

„Monnet a fost o persoană cu o viziune pragmatică asupra nevoii Europei de a scăpa de limitarea istorică.” Dean Acheson ^[10]

Ca omagiu pentru contribuția sa la fondarea Uniunii Europene, bustul său a fost inclus printre cele 12 busturi de oameni politici reunite în Monumentul părinților fondatori ai Uniunii Europene, inaugurat la București, la 9 mai 2006, de Ziua Europei, pe Insula Trandafirilor din Parcul Herăstrău.

Jean Monnet
Jean Monnet
Date personale
Nume la naștere	Jean Omer Marie Gabriel Monnet
Născut	9 noiembrie 1888[1][2][3][4][5][6][7][8][9]  Cognac, Franța
Decedat	16 martie 1979 (90 de ani)[1][2][3][4][5][6][7][8][9]  Bazoches-sur-Guyonne[*], Franța
Înmormântat	Panthéon
Frați și surori	Marie-Louise Monnet[*]
Căsătorit cu	Silvia de Bondini[*] (din 13 noiembrie 1934)
Cetățenie	Franța
Ocupație	diplomat economist politician luptător în Rezistența Franceză[*] om de afaceri
President of the High Authority of the European Coal and Steel Community
În funcție 10 august 1952 – 3 iunie 1955
Succedat de	René Mayer[*]
Premii	Premiul Erasmus (1977) Premiul Carol cel Mare (17 mai 1953) Premiul Wateler pentru Pace[*] (1953) Medalia Prezidențială pentru Libertate[*] (1963) Honorary Citizen of Europe[*] (1976) Crucea de Mare Merit a Republicii Federale Germania[*]
Partid politic	IND

* 2003: Elena Albu (n. 1 septembrie 1949, Iași – d. 16 martie 2003, București) a fost o actriță română de teatru și de film.

A studiat la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografie, pe care l-a absolvit în 1973. Din 1972 a început să joace în spectacole de teatru și în filme, fiind protagonista multora dintre producțiile soțului său, regizorul Mircea Veroiu.

Ultimul rol în teatru al Elenei Albu a fost în spectacolul "Oameni de zăpadă", în regia lui Louise Dănceanu, care s-a jucat la Teatrul Foarte Mic în stagiunea 1998/1999.

A murit singură în casă, victimă a unei hemoragii cerebrale secundare unui puseu de hipertensiune arterială; corpul i-a fost găsit în data de 16 martie

Filmografie:

• Apașii / Apachen, r. Gottfried Kolditz, (1973) ^[2]
• Ilustrate cu flori de cîmp, r. Andrei Blaier, (1974)
• Prin cenușa imperiului (1976)
• Între oglinzi paralele, r. Mircea Veroiu, (1978) - Ela
• Falansterul, r. Savel Stiopul, (1979)
• Detasamentul Concordia (1980)
• Moara lui Călifar, r. Șerban Marinescu, (1984)
• Surorile (1984)
• Somnul insulei (1994)
• Femeia în roșu (1997)

Elena Albu
Date personale
Născută	1 septembrie 1949 Iași, România
Decedată	16 martie 2003 (53 de ani) București, România
Căsătorită cu	Mircea Veroiu
Cetățenie	România
Ocupație	actriță de teatru[*] actriță de film[*]
Activitate
Alma mater	Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București

* 2003: Cezar Dinu (n. 30 august 1975 - d. 16 martie 2003) a fost un fotbalist român care a evoluat pe postul de mijlocaș. În cariera sa a jucat 101 meciuri în prima ligă la Rocar București, Unirea Focșani, Dinamo București, Astra Ploiești, Chindia Târgoviște etc.^[1] A decedat în 2003 în urma unui accident de autovehicul în care se afla la volan colegul său de echipă de la Focșani, Ionuț Botezatu (20 ani). El a fost operat la Spitalul de Urgență din București, dar, din cauza multiplelor traumatisme craniene și toracice suferite, a decedat la secția de terapie intensivă, după câteva zile de comă

* 2008: Mihai Dolgan (n. 14 martie 1942, în Vladimirești, Sângerei - d. 16 martie2008, Chișinău) a fost un compozitor și interpret de muzică ușoară din Republica Moldova. În 1949 a fost deportat cu părinții în Siberia, unde a fost încarcerat în GULAG. Revenit în țară, în anii 1956 - 1967 a lucrat ca acordeonist la Casa de cultură din Sângerei. Fondatorul formației legendare "Noroc" (1967). Între anii 1971 și 1974 a lucrat la diverse filarmonici din Rusia. Din anul 1974 este conducătorul formației "Contemporanul", unde s-au produs majoritatea talentelor de interpreți vocali și instrumentali din RSSM.

Mihai Dolgan
Mihai Dolgan
Date personale
Nume la naștere	Mihai Dolgan
Născut	15 martie 1942 Vladimirești, Sângerei, Regatul României Vladimireuca, raionul Sîngerei, Moldova
Decedat	16 martie 2008 (66 de ani) Chișinău, Republica Moldova Chișinău, Moldova
Înmormântat	Cimitirul Central din Chișinău
Căsătorit cu	Lidia Botezatu
Cetățenie	România  URSS
Etnie	români
Ocupație	Cântăreț, compozitor
Activitate
Gen muzical	Muzică ușoară
Interpretare cu	formația "Noroc"
Premii	Ordinul Republicii[1]

* 2012: Estanislao Basora Brunet (n. 18 noiembrie 1926 - d. 16 martie2012) a fost un jucător de fotbal spaniol care a jucat pentru echipa FC Barcelona.

Sărbători

• În calendarul ortodox: Sf Mc Sabin Egipteanul; Sf Cuv Hristodul din Patmos
• În calendarul romano-catolic: Sf. Benedicta, călugăriță
• În calendarul greco-catolic: Sf. Sabin Egipteanul, martir († 303)

VA URMA