MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
MIERCURI 18 MARTIE 2020
PARTEA A TREIA - ARTE; GÂNDURI PESTE TIMP; SFATURI UTILE

Bună dimineața!

ARTE 18 Martie

INVITAȚIE LA BALET 18 Martie

Nicolai Rimski Korsakov

Rimsky-Korsakov: Scheherazade - Mariinski Ballet:

MUZICĂ 18 Martie

Blossom Sping Classical Music

The Most Beautiful & Relaxing Piano Love Songs - Top 30 Greatest Romantic Love Songs Playlist

Best Of Spanish Romantic Guitar Music - Relaxation Sensual Latin Music Hits - Spanish Passionate

R. Clayderman & J. Last - Golden Hearts

Boleros Instrumentales En Piano Para El Alma - Música Instrumental Romántica Con Piano

Alfred Hause - Les Plus Beaux Tangos Du Monde

GOLDEN SWEET MEMORIES, BEAUTIFUL LOVE SONGS OLD SONGS 70s 80s 90s VOL 20

Инна Наговицына - На свиданку (Альбом 2006)

POEZIE 18 Martie

Constantin D. Aricescu

Biografie

Constantin D. Aricescu (18 martie 1823, Câmpulung Muscel, judeţul Argeş - 18 februarie 1886, Bucureşti) - poet, prozator, dramaturg şi publicist. Fiu al serdarului Dimitrie Aricescu şi al Elenei (născută Chiliaşu), Aricescu învaţă mai întâi cu dascăli greci, apoi la şcoala românească din oraşul natal şi la Colegiul „Sf. Sava” din Bucureşti, unde, la secţia „umanioare”, erau profesori Petrache Poenaru, Florian Aaron şi Costache Aristia. Scurt timp lucrează ca ajutor de inginer, dar se înapoiază la Câmpulung şi organizează o trupă de actori diletanţi.

Colaborator, în 1848, la „Pruncul român”, participant la manifestările revoluţionare din Câmpulung, arestat şi surghiunit în 1853 la Snagov, Aricescu va fi şi un vajnic susţinător al Unirii, ales deputat în Divanul ad-hoc al Ţării Româneşti în 1857, dar şi mai târziu. A fost administrator la „Românul”, „Buciumul” şi „Pressa”, director al Arhivelor Statului, director al Domeniilor Statului, director la Imprimeria Statului, revizor şcolar. Duce o viaţă agitată - în 1862 este iar închis, pentru cinci luni, la Văcăreşti -, pe care o va povesti, cu aere de martir, în versuri şi proză.

Format în epoca pregătirii mişcării de la 1848, Aricescu este unul dintre cei mai aprinşi publicişti ai vremii, colaborator la „Curierul românesc”, „Pruncul român”, „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, „România”, „Steaua Dunării”, „Secolul”, „Dâmboviţa”, „Naţionalul”, „Reforma”, „Concordia”, „Trompeta Carpaţilor”, „Opiniunea constituţională”, „Poporul”, „Columna lui Traian”, „Naţiunea”, „România liberă” şi, evident, la ziarele al căror administrator era. Publicistul îşi afirmă încrederea în progres, pledează pentru democratizare şi moralitate, apără drepturile ţăranilor, are opţiuni antimonarhice.

Scrie Istoria Câmpulungului, prima residenţă a României (1855-1856), o monografie informată bogat dar inegal, publică o serie de documente privind mişcarea paşoptistă (Capii revoluţiunii de la 1848 judecaţi prin propriile lor acte, 1866, Corespondinţa secretă şi acte inedite ale capilor revoluţiunii române de la 1848, 1873-1874), precum şi un studiu, de merituos pionierat, asupra evenimentelor din 1821 (Istoria revoluţiunii române de la 1821, două volume apărute în 1874, completate de opusul Acte justificative la „Istoria revoluţiunii române de la 1821”).

Fără să fie unul dintre capii revoluţiei de la 1848, ci doar un căuzaş cu suflet vibrant, membru al Divanului ad-hoc, Aricescu adaugă la cronica acelor zile mărturiile din Procesul şi esilul meu la Snagov (1859), din Procesul meu pentru „Oda la Grecia” (1863) sau din manuscrisul Memoriile mele, editat postum. Imaginea epocii se recompune destul de viu, impetuosul autor, extrem de inventiv şi locvace, fiind când patetic, grav, necruţător, când emfatic, naiv.

Literatura lui Aricescu, puţin ţinută în seamă de mulţi contemporani şi de posteritate, este a unui poligraf perseverent, încurajat de I. Heliade-Rădulescu, un mentor literar generos, el publică, în chiar anul debutului în presă, şi cel dintâi volum de versuri - Câteva ore de colegiu (1846). Se întâlnesc aici reflexe ale lecturilor din Byron, Lamartine, Musset, Hugo, fructificate având în faţă şi modelul poeziei lui Heliade. Tânărul condeier versifică, într-o manieră pretenţioasă, cu o sentenţiozitate greoaie, multe dintre motivele romantice consacrate, cum va face şi în Arparomână (1852), Lyra (1858) etc.

Poemul epitalamic Florica (1847), având ambiţia transpunerii unei iubiri ideale, este o superficială proză rimată. Prin temperament şi prin experienţă, Aricescu este mai degrabă un adept al liricii militante, cu sursa în evenimentele timpului. Scrie Marşul libertăţii, Mircea şi Hora Unirii, numeroase alegorii, fabule, satire, pamflete, balade istorice care, în lipsa unui sigiliu de originalitate, întreţineau doar un climat literar specific. Târziu, în 1884, mizând pe valoarea documentară a unor astfel de producţii, va publica într-o antologie, Satire politice care au circulat în public, manuscrise şi anonime, între anii 1840-1866, scrieri aparţinând mai multor autori.

Nereuşite, prolixe sunt şi impresiile de călătorie, „epistole familiale” trimise în lume prin volumele Flori de la Tuşnad (1872), O preîmblare pe munţi sau Lumea reală şi lumea ideală (1872), O escursiunepe munti (1878). Cu veleităţi de dramaturg, Aricescu include în repertoriul teatrului pe care îl înfiinţase la Câmpulung şi comedii proprii: Coconul Panaiotache, Neaga rea sau Găina cântă, nu cocoşul, Boierul Vlăduţă sau Ş-a spart dracul opincile şi Peţitorul (Samsarii de căsătorii). I se mai reprezintă dialogul în versuri Trâmbiţa Unirii, publicat în 1860 împreună cu o altă piesă care preamărea Unirea. Implicaţii politice şi trimiteri autobiografice se află în piesa Carbonarii (1873).

De altfel, în cronici dramatice, dar şi în prefeţele la două romane traduse în 1856 (Călătorie împregiurul camerei mele de Xavier de Maistre şi Octav de Alfred de Musset), sunt exprimate idei despre rostul educativ al literaturii şi despre misia de „luminători şi conducători de oameni” pe care o au scriitorii. În pofida intenţiilor ce îl animă, autorul nu-şi depăşeşte mediocritatea nici când scrie proză.

Romanul Misterele căsătoriei, apărut în trei volume (1861-1886), împrumută idei şi aforisme din La Physiologie du mariage de Honore Balzac, din Jules Michelet, din J.J. Rousseau şi mulţi alţii, clişee din romanele lui Eugene Sue şi Paul de Kock, într-o încercare, până la urmă ilară, de a alcătui un îndreptar şi de a găsi o cheie pentru bunul mers al căsniciei. Ca şi la alţi prozatori ai secolului, moravurile sociale sunt adesea surprinse adecvat. Pentru acest tip de observaţii, critica îndreptându-se de astă dată spre viaţa monahală, merită menţionată şi nuvela Sora Agapia sau Călugăria şi căsătoria, inspirată poate de nuvela Le Religieuse a lui Denis Diderot sau mai curând de Soeur Anne a lui Paul de Kock.

Opera literară

· Câteva ore de colegiu, Bucureşti, 1846;

· Florica, Bucureşti, 1847;

· Arpa română, Bucureşti, 1852;

· Istoria Câmpulungului, prima residenţă a României, I-II, Bucureşti, 1855-1856;

· Lyra, Bucureşti, 1858;

· Esplicarea alegoriilor din „Arpa română” cum şi pasagele şterse de cenzură din această operă, Bucureşti, 1859;

· Procesul şi esilul meu la Snagov, Bucureşti, 1859;

· Şoimul Carpaţilor, Bucureşti, 1860;

· Trâmbiţa Unirii şi Sărbătoarea naţională, Bucureşti, 1860;

· Misterele căsătoriei, I-III, Bucureşti, 1861-1886;

· Procesul meu pentru „Oda la Grecia”, Bucureşti, 1863;

· Capii revoluţiunii române de la 1848 judecaţi prin propriile lor acte, Bucureşti, 1866;

· Sora Agapia sau Călugăria şi căsătoria, Bucureşti, 1871;

· Flori de la Tuşnad, Bucureşti, 1872;

· O preîmblare pe munţi sau Lumea reală şi lumea ideală, Bucureşti, 1872;

· Carbonarii, Bucureşti, 1873;

· Corespondinţa secretă şi acte inedite ale capilor revoluţiunii române de la 1848, I-III, Bucureşti, 1873-1874;

· Istoria revoluţiunii române de la 1821, Craiova, 1874; ediţie îngrijită şi prefaţă de Vladimir Osiac, Ion Pătroiu şi Dinica Ciobotea, Craiova, 1996;

· Acte justificative la „Istoria revoluţiunii române de la 1821”, Craiova, 1874;

· O escursiune pe munţi, Bucureşti, 1878;

· Cântul lebedei, Bucureşti, 1884;

· Flori şi fluturi, Bucureşti, 1900;

· Strigoiul din Fanar, Bucureşti;

· Scrieri alese, ediţie îngrijită de Dan Simonescu şi Petre Costinescu, prefaţă de Ştefan Cazimir, Bucureşti, 1982;

· Memoriile mele, ediţie îngrijită şi prefaţă de Liviu Petreanu, Bucureşti, 2002.

Traduceri

· Xavier de Maistre, Călătorie împregiurul camerei mele, Bucureşti, 1856;

· Alfred de Musset, Octav, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1856;

· C. Eglantier, Girosella, Bucureşti, 1876.

Ariciul și viespile

Un roi de mari viespi un arici zăriră
Şi din zbor grămadă la el năvăliră.
Învălit în ţepe, tari şi îndesate,
Sta ascuns ariciul, ca într-o cetate.
Viespile turbate i tot da ocol,
Printre ghimpi la piele cătând un loc gol;
De câte ori însă pe el s-aruncau,
D-atâtea ori ghimpii greu le sângerau;
Pierzând dar răbdarea, ariciul se scoală,
Viespile atuncea la bot dau năvală;
Ariciul se strânge şi ele întâlnesc
De ţepi o pădure şi se păcălesc...
Iată-le înfipte ca-n spânzurătoare,
Ariciul le zice: - Nu vă dau iertare,
Căci aţi vrut cu mine să vă măsuraţi.
Lupta aţi cătat-o? Aide, vă luptaţi!
Ce? De ghimpii voştri o să mă tem eu,
Când în luptă birui chiar şarpe şi leu?
Numai omul singur e învingător,
Căci pe ăst glob, omul e un creator.
Ghem s-a făcut ariciul, s-a rostogolit,
Şi viespile rele toate au pierit...

Stephane Malarme

Biografie

Stéphane Mallarmé (1842-1898) a fost unul dintre cei mai importanţi poeţi şi critici francezi ai secolului al XIX-lea. Asociat poeziei simboliste, Mallarmé a generat multe dintre revoluţiile care aveau să contribuie la schimbarea la faţă a artelor, textele sale influenţându-i pe dadaişti, suprarealişti şi futurişti şi trecând de multe ori în afara literaturii. Dacă poemul său, După-amiaza unui faun, l-a inspirat pe Claude Debussy să compună Preludiu la dimineaţa unui faun, Maurice Ravel a reinterpretat muzical Trei poeme de Stéphane Mallarmé. De asemenea, ultimul film al bine cunoscutului artist Man Ray, Misterul castelului de zaruri, a pornit de la un vers al poetului francez, frecvent invocat în ultima parte din celebra carte În răspăr a lui J.K Huysmans.

Saloanele ţinute de Mallarmé în zilele de marţi (de unde şi numele les Mardistes, pe care l-au căpătat participanţii la aceste întâlniri), îi avea ca invitaţi frecvenţi pe unii dintre cei mai activi scriitori ai vremii, de la W.B. Yeats, până la Rainer Maria Rilke, Paul Valéry sau Paul Verlaine. Dacă începuturile operei sale stau sub semnul lui Baudelaire, formula ulterioară - fin de siècle - deschide avant la lettre calea fuziunilor artistice.

Printre volumele sale se numără După-amiaza unui faun (1876), Les Dieux antiques (1879), Un coup de dés jamais n'abolira le hasard (1897) şi Poésies, carte apărută postum, în 1899. De asemenea, în 1875 a tradus în franceză Corbul lui Edgar Allan Poe, într-o ediţie ilustrată de pictorul Edouard Manet.

Apariție

Se intristase luna. Cu lacrimi, serafimi
In calmul plin de floare, arcusu-n maini, sublime
Visand , faceau sa cearna murindele viole
Alb plans cazand ca roua pe azurul din corole.
- Era in ziua sfanta de-ntaiu tau sarut.
Visarea-mi cu tristete ma tortura placut,
savand sorbind parfumu-i intr-o betie aleasa,
aceiasi chiar pe care fara regret i-l lasa
in inima culesul de Vis cui l-a cules.
Deci rataceam cu ochii in jos, fara-nteles
Privind cand, soare-n plete pe strada grea de seara,
Deodata, ca un zambet mi-ai aparut ci clara
Am revazut iar zana purtand cununi de argint
Care, demult, deasupra-mi copil in somn si-alint-
Trecea lasand sa-i ninga din maini despreunate
Mereu buchete albe de stele parfumate.

Înnoire

Bolnava primavara de-acum goneste trista
Seninul timp al artei lucida cand
Se-ntide neputinta intr-un cascat flamand
Prin trupu-mi unde-un sange intunecos rezista.

In albul lor crepusculi imi lancezesc sub craniu
Ca-ntru-un mormant din vremuri strans bine-n cerc de fier
Si pe un camp cu seve-n imens delir, stingher
Eu ratacesc sa caut un vis frumos, straniu.

Apoi, cu nervii strune pentru parfumuri, cad
Si sap cu fata visu-mi sa-ngrop plin de-oboseala,
muscand un lut fierbinte de liliac si fad

astept s-aud din mine plictidul cum se scoala
dar totusi, peste garduri Azurul rade-n soare
cu pasari inflorite de tril izvoditoare.

Mormânt

Taioasa stanca neagra purtata cu manie
De valuri maini pioase so ierte n-ar putea
Durerea omeneascavrand a afla in ea
Ca un tipar al lumii funest slavit sa fie.

Aici desi cantare din pasari urca vie
Fara substanta doliu de nouri pune grea
Pecete pe o coapta la vremi veninde stea
A carei raza aur peste multimi va scrie.

Dar cine, parcurgându-i azi solitarul rond
Mai cauta pe-al nostru ilustru vagabond
Verlaine? Prin ierburi se-ascunde el, Verlaine

Pentru-a surprinde poate în chip naiv dar foarte
Decis ca sa nu sorba uitare de Eden
Un râu putin la unde calomnianta moarte.

Ion Barbu

Biografie

Ion Barbu pe numele sau adevarat Dan Barbilian (n. 18 martie 1895, Câmpulung-Muşcel, d. 11 august 1961, Bucureşti) a fost un poet şi matematician român. A fost unul dintre cei mai importanţi poeţi români interbelici, reprezentant al modernismului literar românesc.

Unicul fiu al magistratului Constantin Barbilian şi al Smarandei (n. Soiculescu), fiica de procuror. Pseudonimul care l-a facut celebru în poezie este, de fapt, numele originar al familiei, transformat printr-o latinizare curentă.

Studiile elementare şi gimnaziale le face la Câmpulung, Damineşti, Stâlpeni, Piteşti. Urmează liceul la Bucureşti. Demonstrează de pe acum deosebite aptitudini de mathematician. După ce-şi i-a licenţa (1921) obţine o bursă pentru doctorat în Germania. Talentul său matematic se manifestă încă din timpul liceului, elevul Barbilian publică remarcabile contribuţii în revista Gazeta matematică. Tot în acest timp, Barbilian îşi dezvoltă şi pasiunea pentru poezie. Între anii 1914-1921 studiază matematica la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti, studiile fiindu-i întrerupte de perioada în care îşi satisface serviciul militar în timpul Primului Război Mondial. Cariera matematică continuă cu susţinerea tezei de doctorat în 1929. Mai târziu participă la diferite conferinţe internaţionale de matematică. În 1942 este numit profesor titular de algebră la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti. Publică diferite articole în reviste matematice.

În anul 1919, Dan Barbillian începe colaborarea la revista literară Sburătorul, adoptând la sugestia lui Eugen Lovinescu, criticul cenaclului ca pseudonim numele bunicului său, Ion Barbu. În timpul liceului îl cunoaşte pe viitorul critic literar Tudor Vianu, de care va fi legat prin una din cele mai lungi şi mai frumoase prietenii literare.

Debutul său artistic a fost declanşat de un pariu cu Tudor Vianu. Plecaţi într-o excursie la Giurgiu în timpul liceului, Dan Barbilian îi promite lui Tudor Vianu că va scrie un caiet de poezii, argumentând că spiritul artistic se află în fiecare. Din acest “pariu”, Dan Barbilian îşi descoperă talentul şi iubirea faţă de poezie. Dan Barbilian spunea că poezia şi geometria sunt complementare în viaţa sa: acolo unde geometria devine rigidă, poezia îi oferă orizont spre cunoaştere şi imaginaţie.

Criticul şi prietenul său Tudor Vianu îi consacră o monografie, considerată a fi cea mai completă până în ziua de azi. Una din cele mai cunoscute poezii a autorului, După melci, apare în 1921 în revista Viaţa Românească. Tot în acest an pleacă la Göttingen (Germania) pentru a-şi continua studiile. După trei ani, în care a făcut multe călătorii prin Germania, ducând o viaţă boemă, se întoarce în ţară.

Ion Barbu, care nu s-a rezumat niciodată să fie un simplu poet descriptiv, nu se dezminte nici cu După melci, deşi aici îl surprindem că se pierde mai mult decît oriunde în amănunta exterioare.

Din poemele fabulative cu elemente de figuraţie din natură, capodopera rămîne însă Riga Crypto şi lapona Enigel, balada închipuită de Ion Barbu ca zisă de un menestrel, “la spartul nunţii, în cămară”. Asistăm de astă dată la o dramă lirică, a cărei desfăşurare are loc în lumea vegetală a climatului boreal, implicînd erosul în forma unei conjuncturi extraordinar plasticizate. Povestea nefericitului Crypto, “regele-ciupearcă”, este cîntată cu o gingăşie plină de gravitate. Pradă dragostei pentru mica laponă Enigel, oprită într-un popas de noapte în poiana sa de muşchi, în drumul cu renii spre păşunile de mai la sud, Crypto o îmbie să rămînă acolo, “în somn fraged şi răcoare”, departe de soarele de care el se simte despărţit, prin “visuri sute, de măcel”. Semnificativele versuri ale răspunsului, cu care Enigel îi respinge rugămintea, pentru că aspiră cu întreaga ei natură la solavitate, ne dau o imagine a nordului, hibernând cu cultul soarelui în suflet, de o putere expresivă adânc memorabilă.Principiul, pe care se structurează arta poetică a lui Ion Barbu, în ultima etapă de manifestare a evoluţiei sale apare enunţat, aproape programatic, în versurile din bucata Joc secund într-un stil care ajunge să-fie caracteristic întregului ciclu, greu de descifrat prin natura excesiv sintetică a formulării, prin subiectivismul cu,totul arbitrar al analogiilor create, prin discontinuitatea imaginilor, prin opţiunea pentru cuvântul rar sau de specialitate matematică şi uneori chiar prin tendinţa de a se da cuvintele în context un alt sens decît acel pe care îl au în uzul comun.La 11 august 1961, moare la spitalul “Vasile Roaită” din Bucureşti, bolnav de cancer la ficat.“Ermetismul său i-a ucis orice spontaneitate şi i-a secat vâna. De vocaţie matematician, Ion Barbu s-a folosit pentru ermetizarea primelor redactări de procesul matematic al substituirii. Se ştie că în algebră, cifra cantitativă e înlocuită cu un simbol calitativ. Cuvântul obscur la Ion Barbu este necunoascuta algebrică, prin care se substituie sensul clar, misterul.”

Lemn sfânt

În vaile Ierusalimului, la unul,
Paios de raze, pamântiu la piele:
Un spic de-argint, în stânga lui, Craciunul,
Rusalii ard în dreapta-i cu inele.

Pe acest lemn ce-as vrea sa curat, nu e
Unghi ocolit de praf, icoana veche!
Vad praful - roua, ranile - tamâie?
- Sfânt alterat, neutru, nepereche.

Suflet pierdut

Scazuta zarii blînda e tara minerala.
- Inel si munte, iarba de abur înzeuat.
A ofilirii, numai aceasta foarte pala
Faclie, pe ghicirea Albastrului ouat.

Mintiri, lumini! Scapata, doar sfînta, ca o maica,
- Ars doliul ei; cu fruntea calcata de potcap;
Scaldînd la dublul soare, apos, de la Dragaica,
Rotundul, scund în palma, duh simplu-în chip de nap.

Înfățișare

“Lol ‘tis a gala night.”
Edgar Poe

Pudreaza rîul tragic în oglinda,
Cu de-amaruntul, cristalin, de bal;
Saltate-n coc, volutele sa prinda
Perucii de argint – un encefal.

La balul linistit, de mare gala,
De vrei sa placi frumosului tau Domn:
Treaz, poleieste-ti masca faciala
Si dintii înverziti de duh de somn;

Luminile odailor le stinge!
Sa-nceapa marea para de opal,
Cînd înghetat, din iarna care ninge
În crestet, ca-ntr-un parc, pe encefal.

- Fii Domnului statura luminoasa,
Cu gîndul – sprinten fulger viitor!
Sa-ti fie bratul spada bataioasa
Si ochiul: disc lunar lunecator.

Eugen Dorcescu

Biografie

DORCESCU Eugen (pseudonimul lui Eugen Berca), se naste la 18 martie 1942, Tirgu Jiu.
Poet si critic literar.

Fiul lui Eugen Berca si al Alexandrei (n. Dorcescu), invatatori. Studii medii in orasul natal si la Liceul „Fratii Buzesti" din Craiova (absolvit in 1961); licentiat al Facultatii de Filologie, sectia limba si literatura romana, a Universitatea din Timisoara (1966).

Doctor in filologie, cu teza Structura metaforei in poezia romana mo-derna(1915). Cercetator la Univ. din Timisoara; redactor (din 1985) si redactor-sef (1986-l989) al Editurii Facla.

Debuteaza cu proza in ziarul Viitorul am Turnu Severin (1969) si cu versuri in revista Luceafarul (1970).

Colaboreaza la Viata Romaneasca, Familia, Amfiteatru, Steaua, Orizontale.

A publicat volum de versuri Pax magna (1972), Desen in galben (1978), Arhitectura visului (1982) si Culegatorul de alge (1985), carti pentru copii (Dodoaca si Biciusca, 1986; Castelul de calcar, 1988; Casuta fermecata, 1989), precum si volum de teorie si critica literara Metafora poetica (1975) si Embleme ale realitatii (1978).

A ingrijit, in colaborare o editie critica a Gramaticii romanesti a lui Diaconovici-Loga (1973), a colaborat la Noul atlas lingvistic pe regiuni (1980) si la Dictionar de epitete al limbii romane (1985). Premiul Asoc. Scriitori lor din Timisoara (1982).

Poezia lui Eugen Dorcescu nu ilustreaza o identitate lirica inconfundabila, ci mai degraba un moment al stabilizarii liricii noastre la inceputul deceniului al optulea. Atit volumul de debut (Pax magna, 1972), cit si urmatoarele (Desen in galben, 1978; Arhitectura visului, 1982; Culegatorul de alge, 1985) sint ilustrative pentru procesul de ardere impersonal-epigonica a combustiilor poetice ale acestui deceniu. Dincolo de evolutia personalitatilor lirice, cel mai caracteristic fenomen al evolutiei poeziei pare a fi o anume stabilizare a unui stil multiepigo-nic, impersonal in cele din urma, prin asimilarea constienta a unei bune retorici poetice. Apar multe carti de poezie strict onorabila, exercitii de indeminare lirica: este ceea ce se intimpla si cu lirica lui Eugen Dorcescu:

„Iar masurind cu glasul unde curg
Atitea fluvii albe de lumina
in ceasu-mpleticitului amurg
M-au parasit toti pomii din gradina";

„Cita vreme bate acelasi glas
Ca o frunza vie in timpane,
Doamne, inca limpede-am ramas
Sub privirea arsa de icoane".

Metafora poetica (1975), la origine teza de doctorat, este un studiu critic teoretizam, ce tinde la abstractizarea excesiva a discursului. Preocupindu-se de lamurirea structurilor formale ale metaforei poetice, Eugen Dorcescu pierde din vedere relativismul unei atare incercari. Cind nu sint prea sufocate de teorie, analizele aplicate pot ajunge, dimpotriva, la epicism. Reluarea unor clasificari didactice ale tipurilor de metafore da studiului utilitatea practica a unui ghid de stilistica. Mult mai personal este volumul Embleme ale realitatii (1978). in ci-leva portrete ale unor poeti contemporani (Ion Gheorghe, Mircea Ciobanu, Alexandru Mi-ran, Sorin Marculescu, Cezar Baltag, Virgil Teodorescu, Vasile Nicolescu, Nicolae Ioana, Petre Stoica, Horia Zilieru, Vasile Vlad, Anghel Dumbraveanu, Cezar Ivanes-cu), Eugen Dorcescu face critica stilistica, folosind instrumentele pe care le exersase teoretic in volumul anterior si reuseste sa reconstituie cu precizie dominantele unui stil.

Interesul pentru teoretizare a scazut in favoarea analizei aplicate; teoreticianul ce se dovedea uneori abstrus a devenit aici un critic atent si personal.

OPERA:
Paxmagna. Versuri, Bucuresti, 1972;
Metafora poetica. Bucuresti, 1975;
Desen in galben. Versuri, Timisoara, 1978;
Embleme ale realitaiii. Bucuresti, 1978;
Arhitectura visului. Versuri, Timisoara, 1982;
Culegatorul de alge. Versuri, Timisoara, 1985;
Dodoacasi Biciusca, Timisoara, 1986;
Castelul de calcar, Bucuresti, 1988;
Casuta fermecata, povestiri pentru copii, Iasi, 1989.

REFERINTE CRITICE:
M. Iorgulescu, in Luceafarul, nr. 41, 1972;
M. Pop-Cornis, in Orizont, nr. 26, 1972;
D. Flamand, in Amfiteatru, nr. 7, 1975;
Gh. Grigurcu, in Viata Romaneasca, nr. 10, 1975;
V. Mihaiu, in Steaua, nr. 9, 1975;
L. Alexiu, in Orizont, nr. 50, 1978;
Brindusa Armanca, ibidem, nr. 19, 1982;
C. Marin, in Familia, nr. 7, 1982;
P. Valureanu, in Tomis, nr. 9, 1982;
Adriana Iliescu, in Romania literara, nr. 1, 1983;
C. Ungureanu, in Orizont, nr. 5,1984;
L. Alexiu, ibidem, nr. 25,1985;
C. Tuchila, in Luceafarul, nr. 26, 1985;
Felicia Mosoianu, in Orizont, nr. 34, 1986;
F. Firan, Profiluri si structuri literare, 1986.

Samsara

Sunt fericit când rup în
palma ei,
trecând prin parc, timizii
cârlegei.
Şi palma ei, la fel ca-n
prima zi,
tresare şi acum a tresări.
Sunt fericit pe strada veche. Ea
e ca şi-atunci, demult, în
preajma mea.
Am străbătut, de nu ştiu câte ori,
aleile cu arbori şi cu
flori,
pe care primăvara a-nceput
acelaşi zumzet arhicunoscut,
cu-aromă de stupină şi de stup.

Doar ea mă mai reţine-n acest trup.

Sarmis (Avatar)

Dormeam. Se prelingea din trupul meu
Fluidul somn, împrospătând pământul
Ca o difuză negură. Şi eu
Spre trupul meu veneam, recunoscându-l.

Înaintam în negură. Eram
Fiinţa care-mi seamănă. Şi care
Se recunoaşte-n sine. Cum un ram
Îşi recunoaşte umbra plutitoare.

Şi-am tresărit simţindu-mă. În trup
Eram cu mine însumi împreună...
(Când m-am trezit, alăturea un lup
Se oglindea în râul alb şi-n lună).

Abis de lumină

Prin somn, spre zori,
am recitat Ecclesiastul. Fragmente
pe care visul-veghe le-nşiră
sub privirile sale atente.
Ieri-noapte am fost chinuit în infern,
pentru multa mea vină.
Azi-noapte, am fost îndreptat
tot spre-un abis, dar
spre-un abis de lumină.
Căci există şi-un abis de lumină, cum
zicea, acu'-i anu'
(sau poate mai mult),
iubitul meu prieten, mutat la Domnul,
Mircea Ciobanu.

Alexandru Colorian

Biografie Alexandru Colorian
Alexandru Colorian (n. 18 martie 1896, d. 2 octombrie 1971) a fost un poet român asociat cu simbolismul.

Opere

* 1917: Poeme de război urmate de Basmul morţii, 1917
* Preludii în zori, Institutul de Arte Grafice "Îndreptarea", București, 1928
* Inscripţii pentru Balcic, București, 1937
* Stampe italice, Tip. Sf. Mânăstiri Cernica-Ilfov, București, 1939
* Poema eternă; Basmul copilăriei; Basmul iubirii; Basmul morţii, București, 1941
* Poeme alese, București, 1942
* Poeme, Editura pentru Literatură, București, 1968
* Exil, Tipografia Cernica, București

Vom retrăi
din Preludii în zori (1928)

Și poate-ntr-un târziu și în departe,
Când noi vom fi țărână, de lupta vieții-nvinși,
Vom retrăi viața pierdută într-o clipă.
Vom renvia cenușa-ngropată-n anii stinși
Și vom culege poate a anilor risipă.

Vom retrăi în chipul pierdut al orișicui,
Vom fi ce altădată am fi voit să fim;
Vom retrăi în totul și-n chipul nimănui,
Vom fi eterul, poate, în veșnicul mormânt,
O clipă, - și în urmă dori-vom să murim.

Și poate-n moarte numai vom retrăi o clipă,
Imagini dispărute vor învia din scrum;
Din lumi îndepărtate un vânt, cernită-aripă,
Va flutura din țara pierdută-n negrul drum,
Și-om năzui-n departe tot ce-om trăi în noi.

Sau amintirea numai de veacuri în cenușe
Va fi o pală rugă într-un verset postum;
Și-ncătușați de vreme în negrele cătușe,
Sau pribegind aiurea pe-ntunecatul drum,
Vom retrăi în chipul pierdut al orișicui.

Dostoievski
din Poeme (1968)

Te-ai aplecat milos ca pe o rană,
Spre cei umili, — şi-ntreaga suferinţă
A vieţii-ai înfăşat-o în credinţă, —
Şi-ai sărutat mizeria umană

Din lumea ca o floare putrezită
Pe care doar păcatul o încinge,
Zbătându-se în resemnare când învinge
Destinul peste viaţa înnegrită.

Păcatul, crima, furtul, nebunia
Târâte-s fără voie-n frenezia
Fiinţei ce confundă cerul şi infernul, —

Şi bietul om învins când se prosternă,
Simte-n sărut iertarea cea eternă
Pe care-o dă cu milă El, eternul.

Sonată
din Preludii în zori (1928)

O, suflete, priveşte departe-al tău mormânt -
Mormântul ce zideşte uitarea şi tăcerea;
Fii totul azi: lumină, viaţă, - avânt şi cânt,
Şi fii măreţ, puternic, căci nu te-a-nvins durerea.

Să simt în orice clipă a ta înfiorare,
Dezgustul de ce-i humă, - din lumile senine
Să te-ncununi cu-avânturi, puterea creatoare
Dumnezeiască sevă să îşi reverse-n tine.

Vom înfrunta viaţa cu dorul neînvins
Al celor care luptă să-nvingă sau să moară,
Şi mistica lumină păstra-va focul aprins
Când steaua veşniciei iluzii-n noi coboară...

Ndespărţit tovarăş, proteiform ca visul,
Drumeţi suntem spre piscul pe care-i tot etern:
E numai unul drumul, şi-iluminând abisul,
Cad florile veciei, când flori mulţimi se cern.

Vasile Al. George, poet, publicist, traducător român (n. 1895)

Biografie

Vasile Al-George (24 februarie 1895, Sângeorz Băi, judeţul Bistriţa Năsăud – 18 martie 1960, Bucureşti), poet, traducător şi publicist. Prin el şi prin fratele său, Ion Al-George, o modestă familie de agricultori (tatăl – Leon Al-George, mama – Maria) va ieşi din anonimat, după cum, la rându-i, poetului Al-George îi va fi dat să-şi lege numele de cel al fiului său, orientalistul Sergiu Al-George.

După studiile liceale la Năsăud şi Blaj, Al-George se stabileşte, în 1912, la Bucureşti, unde urmează cursurile Conservatorului de Muzică şi Declamaţie, luându-şi totodată licenţa în drept. Participă la luptele de la Mărăşeşti, unde este rănit. Între 1914 şi 1940, funcţionează, cu intermitenţe, ca angajat la Ministerul Instrucţiunii şi la Ministerul Muncii şi Ocrotirilor Sociale. După primul război mondial, poetul se întoarce în Ardeal, implicându-se în viaţa literară clujeană, mai întâi ca redactor-şef al gazetei „Glasul libertăţii” şi apoi ca simplu redactor la ziarul „Voinţa”.

În 1921 este numit director al Casei cercuale a asigurărilor sociale din Târgu Mureş, unde editează ziarul „Mureşul”, iar între 1927 şi 1928 conduce săptămânalul „Astra”. Primele versuri îi apar în 1910, în „Musa someşană” şi „Foaia interesantă” din Orăştie. Colaborează la „Cosânzeana”, „Luceafărul” (Budapesta), „Flacăra”, „Arta”, „Ţara noastră”, „Societatea de mâine”, „Cele trei Crişuri”, „Gândirea”, „Ramuri”, „Familia”, „Evoluţia” etc. Încearcă să şi traducă, fără a reuşi, însă, mai mult decât echivalenţe cuminţi din Longfellow şi D. Merejkovski ori din creaţiile unor scriitori maghiari, precum Petofi Sândor, Ady Endre, Babits Mihaly, Szep Erno sau Jokai Mor.

Selectate şi prin prisma unor afinităţi, doar câteva dintre tălmăciri vor fi incluse în sumarul singurului volum de versuri ale lui Al-George, Pământ (1922). Lirica din această carte depăşeşte neosămănătorismul ardelenesc al momentului, chiar dacă, prin titlu şi prin unele elemente de cadru, poate sugera apropierea de o poetică retardat tradiţionalistă. Celebrând soarele, marea, pământul, focul, versul se lasă mişcat de sensibilitatea unui spirit modern, trecut prin filieră romantică şi simbolistă.

Poetul va ţine, de altfel, să-şi sublinieze, şi încă apăsat, condiţia de solitar elegiac, atins de răul lumii şi al veacului, şi atunci gesticulaţia sa lirică o aminteşte pe cea bacoviană. Acest romantic întârziat nu-şi găseşte, însă, decât rareori, şi doar fragmentar, expresia pe măsură. Prea mult subminate de un verbiaj abstract, versurile lui riscă să cadă, nu o dată, în platitudini confortabile, clamate, însă, cu sentimentul descoperirii cine ştie cărei adânci filosofii.

Opera:

• Pământ, Cluj, 1922.

Traduceri:

• Jokai Mor, Îngerul vărsării de sânge, Bucureşti, 1916.

Demostene Botez

Biografie

Scriitor si publicist roman, Demostene Botez s-a nascut pe 29 iulie 1893 in satul Hulub, judetul Botosani. Studiaza la Botosani si la Iasi, absolvind Liceul Internat in 1912. Studiile superioare le face in cadrul Universitatii "Al.I.Cuza", devenind licentiat in drept in 1915.

Demostene Botez activeaza ca avocat la Iasi, iar din 1934 la Bucuresti. Renunta la avocatura in 1950 pentru a se dedica literaturii si publicisticii. Debuteaza literar cu versuri publicate in revista ieseana Arhiva, in anul 1911, iar editorial in anul 1918 cu volumul de poezii "Muntii", premiat de Academia Romana.

Au urmat volumele: Floarea pamantului (1920), Povestea omului (1923), Zilele vietii (1927), Cuvinte de dincolo (1934), etc. Frecventeaza inca din vremea liceului cercul literar al Vietii romanesti, si publica in revista cu acelasi nume o mare parte din creatia sa. In 1919 editeaza pentru o perioada scurta de timp revista Insemnari literare. A activat ca ziarist la Cronica, Arena si Momentul.

Opera scriitorului este compusa din romane: Ghiocul (1931), Inaltarea la cer (1937), Oameni de lut (1947), Bucuria tinertii (1957), volume de poezii, nuvele si povestiri: Noaptea luminata (1962), Document (1964), Tramvaiul de noapte (1973), literatura pentru copii. A mai publicat impresii de calatorie, brosuri de literatura propagandistica, traduceri din Moliere, Flaubert, Aristofan, Gorki, Radiguet, etc.

Demostene Botez a fost o perioada presedinte al Uniunii Scriitorilor din Romania. A decedat pe 17 martie 1973 la Iasi

Castanii

Pe sub castani cu frunza mare eu mi-am purtat ades tristeţea
Când părăsită sta de vorbă cu sine însăşi tinereţea,
Şi mişcătoarea lor cupolă deasupra-şi clătina verdeaţa,
Părea că-n jurul meu prin ramuri în mii de palme bate viaţa;
Iar câteodată crengi uscate păreau cădelniţând un mort.
Pe sub castani cu frunza mare şi azi tristeţea mea mi-o port.
În după-amiezi de primăvară subt umbra lor răcoritoare,
Pândeam speranţa cum se joacă în jucăuşi bănuţi de soare,
Şi mă-ncercam a lor comoară s-o prind în suflet şi s-o strâng,
Să port în mine-un strop de soare când va fi iarăşi ca să plâng.

Pe subt tunele mari de umbră ce-ntind castanii visători,
În urma ta pe-aceeaşi stradă am rătăcit de-atâtea ori;
Din urmă am privit adesea ritmarea rochiei pe drum,
Un clopot mişcător de linii, de armonie şi parfum.
Ca să mai văd încă o dată seninul clarei tale frunţi,
Am rătăcit atâta vreme pe urma paşilor mărunţi,
Şi-n noaptea asta şoptitoare de primăvară şi de lună,
Când întunericul din juru-mi în suflet parcă mi s-adună,
Eu umblu părăsit şi singur subt măşti de aştri ce scânteie,
Pe unde ai trecut tu astăzi, pe unde-i calea mea lactee.

Singurătate

Afară plouă ca şi toamna şi-i urât,
Mă uit pe geam ca după tine, şi atât.

În mine toate amintirile te-aşteaptă
De-aceea mi-i privirea stranie şi dreaptă.

Ca-ntr-un copil ce-a adormit plângând
În mine nu mai este nici un gând.

Vreau să citesc şi-mi cad din mână cărţile;
Mă împresoară chipul tău din toate părţile.

Mâna ce mi-a-mprăştiat părul şi gândurile
Îmi amestecă pe carte toate rândurile.

Rămân uitându-mă pe geam ca dupã tine
Şi tot aştept pe cineva ce nu mai vine.

Floarea soarelui

Mă-ntorc acum spre viitor cu faţa.
Lumina lui îmi trece-adânc prin pleoape.
Şi oamenii îmi sunt şi mai aproape
Şi parcă m-a luat de mână, viaţa.

Eu secolului meu i-aud povaţa;
Spre el vin milioane să se-adape,
Strălucitor ca faţa unei ape
Când soarele răsare, dimineaţa.

Ca peste şesuri aurii de grâne
Văd zarea largă-a zilelor de mâne
Şi peisajul lumii viitoare.

Mai tare-mi bate inima în piept!
Spre viitor tot sufletu-i îndrept,
Mereu, ca floarea-soarelui, spre soare.

TEATRU/ FILM 18 Martie

Cu Ion Finteșteanu

Biografie

Ion Finteşteanu se naste in Bucuresti la 18 martie 1899 , cum ii placea sa spuna la intersectia strazii Ceres cu Saturn facand aluzia nasterii la intersectia a doua planete ce guverneaza destinele . Ion Finteşteanu , deşi născut în Bucureşti, se trăgea din zona Buzăului, o comună mai răsărită Finţeşti, de unde îşi trage şi numele Finteşteanu. De când era copil s-a jucat de-a teatrul, actor, regizor, director de trupă, rupător de bilete şi impresar prin mahalaua Lăzureanu (cartier al vechilor Bucuresti) . Licean fiind, îşi dă concursul la şezătorile corale Carmen şi la Societatea Petre Maior, precum şi Enăchiţă Văcărescu ; de altfel, de aici încep visurile lui de teatru. Dar primul razboi mondial bate la usa .. Cand Romania a intrat in Primul Razboi Mondial, Fintesteanu avea 17 ani. Visul de a intra la Conservator i se spulberase ; impreuna cu un prieten se refugiaza la Iasi . Practic deaici va incepe aventura in lumea artei a maestrului . Aici il primeste, in calitate de tenor, corul Societatii Romane de Opera, nucleul ce anunta viitoarea Opera Romana.
Tot in refugiu, Maria Ventura, Tony Bulandra si Ion Manolescu jucau la Teatrul National iesean "Marsul nuptial" de Henri Bataille. Cum actorul care interpreta rolul "Sefului de orchestra" se imbolnavise, cineva a amintit ca e unul la opera care face pe artistul, recitand si versuri prin spitalele cu raniti. "Sa-l luam pe el", au hotarat mai marii trupei.
”- Nu-i prea tanar?
- Ii dam cu pudra pe par si ii punem barba si mustati.” Astfel a inceput periplul iar ideea de a deveni actor incepe sa prinda contur . Insa se izbeste de niste mici deficiente fizice ; avea picioarele in „X” si pentru a-si corija aceasta postura se inscrie la lectii de hipism dar fara folos , ramanand acest aspect pe seama croitorilor ce vor masca acest defect . Dar vorbirea? Rosteste vocalele strivite si are un sasait enervant. Fintesteanu incepe lupta cu dictia. Spune de zeci, de sute de ori versuri speciale cu multi S si tot atatia R. Un adevarat Demostene, doar ca nu-si baga pietre in gura. Revenit in Bucuresti e acceptat in Conservatorul de Arta Dramatica, la clasa doamnei Lucia Sturdza Bulandra. Student fiind, devine si angajat in compania condusa de sotii Bulandra. Termină Conservatorul, în 1921, ca premiat la clasa Luciei Sturdza Bulandra, iar George Vraca premiant la clasa lui N. Soreanu . La sfarsitul Conservatorului ii expira cel de-al doilea contract cu compania respectiva. Solicita o marire de salariu. Nu 2000, ci 2500 lei. Tony Bulandra este de acord. Dar Lucia Sturdza care, dupa cum se stie, era mai stransa la mana, refuza. Ea nu da mai mult de 2000. Si atunci tanarul actor spune politicos: ”- Saru-mana doamna. Va salut domnule Bulandra”Pe data de 1 decembrie 1921 i se comunica lui Fintesteanu o mare bucurie: este angajat la Teatrul National. Nu va parasi acest teatru niciodata, pana la sfarsitul vietii. A jucat zeci si zeci de roluri : numai din Moliére interpreteaza cinci personaje din cinci piese , doua din Goldoni , a fost Karenin, din "Ana Karenina" de Tolstoi , Badia (Matei Millo) din "Caruta cu paiate" de Mircea Stefanescu; Grigore Bucsan din "Ultima Ora" de M. Sebastian , Polonius din "Hamlet" si Nebunul din "Regele Lear", piesele lui Shakespeare , Dr. Dorn din "Pescarusul" de Cehov , Farfuridi, Pristanda si Cetateanul turmentat din Caragiale, Ianke din "Take, Ianke si Cadar" a lui Victor Ioan Popa , Grigore Dragomirescu din "Citadela Sfaramata" de Horia Lovinescu si lista ar putea continua . Actorul era un profesionist ce intelegea sa duca meseria de actor la perfectiune ; ca dovada sta piesa "Fratii Thomson" de Seck Roggers in care joaca rolul lui Charly – un trapezist ce se va transforma intr-un clovn genial, sub numele de Marele Torelli . Insa pentru acest rol are nevoie de cunostinte de prestidicitatie pe care le va lua cu un maestru al vremii Ciacanica . Impreuna cu regizorul Ion Sahighian, fata de care are o deosebita admiratie, incep modificarea piesei. In original, membrii circului proveneau din diferite parti ale Germaniei, vorbind dialecte diferite, cu efect comic. Sahighian da fiecaruia alta nationalitate, german, spaniol, francez, american etc. Evident fiecare vorbeste o romaneasca stricata, cu accentul tarii din care provine. Fintesteanu trebuie sa lucreze la numarul de clovnerie si decid ca piesa chiar sa se numeasca "Clovnul". Interpretul invata sa cante dintr-o grebla, care ii servea drept pieptene, dar ascundea si pistonul unui trombon; canta dintr-o stropitoare, care invelea un saxofon; dintr-o perie de haine, care ascundea o muzicuta; din clopotei al caror secret de a canta i-a cerut eforturi serioase si sprijinul un profesor binevoitor. Nimic din ce era pe scena nu ramanea mut: rata si magarusul cantau, scaunele se insufleteau si scoteau sunete muzicale, fracul se oua, din floare iesea praf, cipilica de pe capul clovnului (legata cu o sarma subtire) zbura in vazduh si se intorcea la locul ei, iar publicul aplauda frenetic. A fost un succes neintrecut, si care i-a adus si o imbunatatire a situatiei materiale, pentru ca, in ianuarie, a inceput un turneu triumfal prin toata tara. Din pacate, curand a inceput al doilea razboi mondial, dar care, in mod paradoxal, nu a golit teatrele.
In 1956 Teatru National intreprinde un turneu in Franta cu trei spectacole si participa la Festivalul international de arta dramatica de la Paris, primul mare turneu al Teatrului National, in cei 104 ani de existenta. In sala Teatrului "Sarah Bernard", romanii au prezentat: "O Scrisoare Pierduta" in regia lui Sica Alexandrescu si "Ultima ora" in regia lui Moni Ghelerter. Ce bucurie ar fi resimtit si Caragiale si Mihail Sebastian sa fi putut asista la succesul extraordinar al pieselor lor, in "orasul lumina". Presa franceza i-a laudat in unanimitate pe artistii romani. Fintesteanu ii interpreta pe Farfuridi in "Scrisoarea" si pe industriasul Grigore Bucsan in "Ultima ora". Multi cronicari l-au mentionat in mod special , printre care André-Paul Antoine, de la "L’Information", spunea : "Este o trupa dramatica de prim ordin, probabil una dintre cele mai bune din Europa, una dintre cele mai complete la ora actuala".A fost casatorit cu doamna Janina Tomescu- Fintesteanu .Fintesteanu si-a demonstrat calitatile si in domeniul regizoral, cu :Avarul, Tartufee, Institutorii, Clovnul (1946), Moartea ultimului golan, Nunta lui Krecinski şi Take, Ianke şi Cadâr.Devine profesor universitar la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, Facultatea de Teatru, secţia Actorie avandu-i ca asistenţi pe Sanda Manu şi pe Dem Rădulescu.Ca si premii , maestrul Ion Fintesteanu a fost rasplatit cu titlul de „Artist al poporului „ . Se stinge din viata la 21 octombrie 1984 la Bucuresti in varsta de 85 de ani . Dar totusi ne rasuna in urechi cupletele lui I.D. Ionescu de la Union interpretate cu mare har de maestro , precum Picioruşul Aglaiţei. „Şi-avea un picior foarte uşor şi o botină din cea mai fină” !.

Cu Gina Patrichi, renumita actriţă română (filme: “Pădurea spînzuraţilor”, “Trecătoarele iubiri”);

Biografie

Nascuta in 8 martie 1936 actrita, Gina Patrichi va fi o perfectionista a scenei si filmului romanesc, o actrita de un farmec aparte, frumoasa, rafinata si culta a carei moarte prematura pe 18 martie 1984 in Bucuresti a lasat un gol imens in lumea teatrului si filmului romanesc. Fratele ei Mihai Patrichi ii dedica acesteia un roman biografic "Gina Patrichi: clipe de viata", (Este biografia uneia dintre cele mai mari artiste ale teatrului romanesc contemporan povestita cu farmec de fratele artistei, jurnalist stabilit in Elvetia de mai multi ani. Volumul cuprinde şi marturii ale unor personalitati ale vietii culturale, ca şi ale fiicei si sotului. Volumul cuprinde o teatrografie şi o filmografie a actriţei)... din care aflam ca: tanara ce se pregatise constiincios pentru o cariera de chimista, cariera ce o doreau parintii ei, dar fascinta de lumea teatrului si de actori precum George Vraca, George Calboreanu sau Lucia Sturdza Bulandra se hotaraste la numai 16 ani sa urmeze Institutul de Teatru si Cinematografie " Ion Luca Caragiale", de unde este exmatriculata in anul III.In 1956 debuteaza pe scena Teatrului din Galati si rolul "Nora" dupa piesa lui Henrik Ibsen o consacra ca fiind una din cele mai bune interprete romance a acestui mare dramaturg.Interpreteaza de toate, comedie, drama, recitaluri de muzica si poezie, teatru radiofonic, avand o "voce" incomparabila, si este din ce in ce mai apreciata de public si critici.In film debuteaza in 1965, cu rolul Rozei Ianosi din "Padurea spanzuratilor", opera castigatoare a lui Liviu Ciulei. Timp de 20 de ani intruchipeaza personaje diverse pe peliculele a mai mult de 20 de filme: "Trecatoarele iubiri", "Nemuritorii", "Dincolo de nisipuri", "Proba de microfon", "Morometii" etc. A fost casatorita tim de 3 decenii cu avocatul Victor Anagnoste, „nenea Bizu”, om din stirpea veche a moldovenilor de rasa, elegant şi cu umor, care a iubit-o enorm si i-a înţeles ca nimeni altcineva patima: teatrul, cu care are o fata Oana Miruna Anagnoste , despre care la 5 ani parintii spuneau: " ...plina de sensibilitate, farmec si hachite ca maica-sa si ...incapatanata, mare amatoare de fructe si frumusica foc ca taica-sau"Schimbarea denumirii strazii bucurestene Orlando in "Gina Patrichi" si apoi trecerea la denumirea initiala, nu stiu daca a fost un gest frumos din partea edililor capitalei dar, memoria actritei a ramas vie in memoria celor care au cunoscut-o (in noiembrie 2008 s-a lansat la Brasov : Carte cu Gina Patrichi, scrisa de Mircea Morariu, actrita este propusa de a deveni "Cetatean de onoare " al Municipiului Galati, avand in vedere ca a debutat in Teatru Dramatic Fani Tardini din Galati si premiata post mortem, in aprilie 1994 de gala UNITER, pe scena Teatrului Ion Luca Caragiale" din Bucuresti cu PREMIUL DE EXCELENTA!

Adrian Văncică (n. 18 martie 1977, Târgoviște) este un actor român de teatru și film.^[1] A absolvit Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București, Facultatea de Teatru, specialitatea actorie la clasa prof. univ. dr. Mircea Albulescu. Este actor angajat al Teatrului Nottara din București^[2] și interpretul lui Celentano, prietenul de băutură a lui Firicel a lu' Cimpoaie (Cuzin Toma) din Las Fierbinți, serialul de comedie difuzat pe ProTV

Filmografie:

America, venim!, regia: Răzvan Săvescu (2014);
„Remus” în Mamaia, regia: Jesús del Cerro (2013);
Roxanne, regia: Valentin Hotea (2013);
„Radu” în Așteptând zorile, regia: Mihai Sofronea (2011);
„Jandarm” în Bora Bora, regia: Mihai Mirică (2011);
„Fildeș Croitoru” în Visul lui Adalbert, regia: Gabriel Achim (2011);
Marți, după Crăciun, regia: Radu Muntean (2010);
„Primul șofer” în Amintiri din Epoca de Aur 1: Tovarăși, frumoasă e viața!, regia: Constantin Popescu Jr., Răzvan Mărculescu, Ioana Uricaru, Hanno Höfer, Cristian Mungiu (2009);
„Iordache” în Boogie, regia: Radu Muntean (2008);
Doi Crai, regia: Camelia Popa (2007);
„Sergent Pană” în Hârtia va fi albastră, regia: Radu Muntean (2006);
„Tudor” în Margo, regia: Ioan Cărmăzan (2006);
„Umbra” în Visul lui Liviu, regia: Corneliu Porumboiu (2004);