MATERIALE SELȘECȚIONATE PENTRU
MIERCURI 1 APRILIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (B. Decese, Sărbători); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

Decese

• 1024: Eleanor de Aquitania, regină consort a Franței și regină consort a Angliei (n. 1122)
• 1639: Johann Philipp (25 ianuarie 1597 – 1 aprilie 1639), a fost Duce de Saxa-Altenburg.. A fost fiul cel mare (deși al patrula în ordinea nașterii) care a supraviețuit al Ducelui Friedrich Wilhelm I deSaxa-Weimar și a contesei Anna Maria de Neuburg, cea de-a doua soție a sa.
  Când tatăl său a murit (1602), Johann Philipp și frații săi mai mici Frederic, Johann Wilhelm și Friedrich Wilhelm erau minori. Unchiul lor, Johann (mai interesat de științe naturale și artă decât de politică) a preluat regența; la scurtă vreme el a luat puterea în mâinile sale.
  Anul următor (1603), tânărul prinț de Saxa-Weimar a reclamat moștenirea ducatului însă unchiul său s-a opus. În cele din urmă țara a fost divizată printr-un tratat: Johann Philipp și frații săi au preluat Altenburg și câteva orașe și Johann a reținut Weimar și Jena.
  În timpul minoratului prințului, regența a fost preluată de Christian al II-lea, Elector de Saxonia (1603–1611) și mai târziu de fratele său și următorul Elector, Johann Georg I (1611–1618). În 1618, Johann Philipp a fost declarat adult și și-a asumat guvernarea ducatului de Saxa-Altenburg. De asemenea, el a preluat tutela asupra fraților săi mai mici. Cei patru frați au co-domnit, însă doi dintre ei au murit curând, fără să aibă urmași: Frederic, care a fost ucis în bătălie în 1625, și Johann Wilhelm, care a murit în 1632.
  Johann Philipp și fratele său Friedrich Wilhelm al II-lea au continuat să conducă ducatul însă de fapt Johann Philipp a deținut controlul asupra guvernării ducatului. În 1613, Johann Philipp a fost numit decan al Universității din Leipzig. De asemenea, a fost membru al Societății Fruitbearing. În 1638 el a primit orașele Coburg, Bad Rodach, Römhild, Hildburghausen și Neustadt prin tratatul dintre el și ramura de Saxa-Weimar după decesul ducelui John Ernest de Saxa-Eisenach fără moștenitori.
  Johann Philipp a fost succedat de fratele său, Friedrich Wilhelm al II-lea. La Altenburg la 25 octombrie 1618 Johann Philipp s-a căsătorit cu Elisabeth de Brunswick-Wolfenbüttel. Cuplul a avut un singur copil, o fiică:
  • Elisabeth Sophie (n. 10 octombrie 1619, Halle - d. 20 decembrie 1680, Gotha); s-a căsătorit la 24 octombrie 1636 cu Ernest I, Duce de Saxa-Gotha. 

    Johann Philipp
    Date personale
    Născut	25 ianuarie 1597 Torgau
    Decedat	1 aprilie 1639 (42 de ani) Altenburg
    Înmormântat	Brüderkirche[*]
    Părinți	Frederick William I, Duke of Saxe-Weimar[*] Countess Palatine Anna Maria of Neuburg[*]
    Frați și surori	Dorothea of Saxe-Altenburg[*] Dorothea Sophia, Abbess of Quedlinburg[*] Duke John William of Saxe-Altenburg[*] Duke Frederick of Saxe-Altenburg[*] Frederick William II, Duke of Saxe-Altenburg[*]
    Căsătorit cu	Elisabeth de Brunswick-Wolfenbüttel
    Copii	Elisabeth Sophie, Ducesă de Saxa-Gotha-Altenburg
    Cetățenie	Germania
    Religie	Luteranism
    Ocupație	aristocrat[*]
    Apartenență nobiliară
    Titluri	duce
    Familie nobiliară	Casa de Wettin
    Duce de Saxa-Altenburg
    Domnie	1603–1639
    Predecesor	Johann
    Succesor	Friedrich Wilhelm II

• 1709: Henri Jules de Bourbon, Prinț de Condé (29 iulie 1643 – 1 aprilie 1709) a fost Prinț de Condé din 1686 până la decesul său. La sfârșitul vieții a suferit de licantropie și a fost considerat nebun. 
  Prințul Henri Jules
  Henri Jules a fost fiul cel mare al Prințului de Condé, Ludovic al II-lea și a soției acestuia, Claire-Clémence de Maillé. A fost singurul moștenitor al enormei averi și a proprietăților Condé. Mama sa, Prințesa Claire-Clémence de Maillé-Brézé, era nepoata cardinalului Richelieu. A fost botezat la biserica Saint-Sulpice din Paris în ziua nașterii. Primii trei ani din viață, în timp ce tatăl lui era duce d'Enghien, el a fost cunoscut la curte drept duce d'Albret. După decesul bunicului său, el a moștenit titlul de duce d'Enghien. Ca membru al casei regale de Bourbon, el s-a născut prinț de sânge.
  De-a lungul celei mai mari părți a vieții sale, Henri Jules a fost instabil mental. El a fost un om scund, urât, desfrânat și brutal, nu numai "repulsiv în aparență" ci "blestemat cu un temperament atât de violent încât era periculos să-l contrazici".^[1]
  A fost bine educat însă a avut un caracter răutăcios. O posibilă mireasă care a fost luată în considerare pentru el a fost o verișoară îndepărtată, Élisabeth Marguerite d'Orléans, fiica lui Gaston d'Orléans. Totuși, căsătoria nu s-a materializat.
  În cele din urmă s-a căsătorit cu Prințesa Palatină Anne Henriette în capela de la Palatul Louvre din Paris, în decembrie 1663. Mireasa era fiica lui Eduard, Prinț Palatin. Mama ei era Anna Gonzaga. Cuplul a avut zece copii. Tânăra prințesă a fost remarcată pentru natura ei pioasă, generoasă și de caritate. Mulți la curte au lăudat-o pentru atitudinea ei foarte susținută față de soțul ei dezagreabil. În ciuda calităților sale bune, Henri Jules, care a fost predispus la mari furii, și-a bătut de mai multe ori liniștita sa soție.
  În plus, Henri Jules a avut o fiică nelegitimă cu Françoise-Charlotte de Montalais. Copilul, Julie de Bourbon, a fost cunoscută sub diferite nume ca Julie de Bourbon, Julie de Guenani sau Mademoiselle de Châteaubriant. Ea a fost recunoscută în 1693 când ea avea 25 de ani. Julie a murit la 10 martie 1710, la vârsta de 43 de ani.
  Henri Jules a fost succedat de singurul său fiu, Louis, Prinț Condé. 

  Henri Jules
  Prinț de Condé
  Henri Jules cu tatăl său, le Grand Condé
  Date personale
  Nume la naștere	Henri Jules de Bourbon
  Născut	29 iulie 1643 Paris, Franța
  Decedat	1 aprilie 1709 (65 de ani) Paris, Franța
  Părinți	Ludovic al II-lea de Bourbon Claire-Clémence de Maillé-Brézé
  Căsătorit cu	Anne Henriette de Bavaria
  Copii	Marie Thérèse, Prințesă de Conti Louis, Prinț de Condé Anne Marie, Mademoiselle de Condé Louise Bénédicte, Ducesă de Maine Marie Anne, Ducesă de Vendôme
  Cetățenie	Franța
  Religie	Biserica Catolică
  Ocupație	personal militar[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	prinț
  Familie nobiliară	Casa de Bourbon

  1809: Karl Ferdinand Schmid (n. 26 februarie 1750, Eisleben - d. 1 aprilie 1809, Wittenberg) a fost un jurist german, teoretician al dreptului și sistemului legislativ, specialist în jurisprudență. Născut ca fiu al lui Johann Christian Schmidt, a studiat școala elementară, secundară în liceul în orașul natal, pentru ca apoi să studieze dreptul, începând cu 1766, la universitățile din Leipzig și Wittenberg, pe care a absolvit-o la 12 ianuarie 1778 ca licențiat și doctor în drept. În același an, a obținut și o poziție de Magister Legens ca profesor (la 20 aprilie 1778) și apoi a absolvit și cursurile de filozofie obținând gradul de Magister.
• 1857: Théodolinde de Beauharnais,^[1] Prințesă de Leuchtenberg, Contesă de Wurttemberg (13 aprilie 1814 – 1 aprilie 1857) a fost prințesă franco-germană. Théodolinde a fost al cincilea copil din cei șapte ai lui Eugène de Beauharnais (1781–1824), Duce de Leuchtenberg, și a soției lui, Prințesa Augusta de Bavaria (1788–1851). Ea a avut doi frați: Auguste și Maximilian și patru surori: Josephine, care a devenit regină a Suediei și Norvegiei, Eugénie, Amélie, care a devenit împărăteasă a Braziliei și Carolina. Bunica paternă a fost Josephine de Beauharnais, prima soție a lui Napoleon Bonaparte și fostă împărăteasă a Franței. Bunica Josephine a murit la șase săptămâni după nașterea Théodolindei.
  Prin mariajul cu Wilhelm de Württemberg, Théodolinde a devenit contesă de Württemberg însă a murit înainte ca soțul ei să primească titlul de Duce de Urach. A murit în dimineața zilei de 1 aprilie 1857 după o boală scurtă, la vârsta de 42 de ani. La 8 februarie 1841 la vârsta de 26 de ani s-a căsătorit cu Wilhelm, Duce de Urach la Munchen. Cuplul a avut patru fiice:
  • Prințesa Augusta Eugenie de Urach (1842–1916). Căsătorită prima dată cu contele Rudolf von Enzenberg zum Freyen und Jochelsthurn (1835–1874) și a doua oară cu contele Franz von Thun und Hohenstein (1826–1888). Din ambele mariaje a avut copii.
  • Prințesa Marie Josephine de Urach (1844–1864).
  • Prințesa Eugenia Amalie de Urach (1848–1867).
  • Prințesa Mathilde de Urach (1854–1907). Căsătorită cu Paolo Altieri, Prinț de Viano; a avut copii. 
  • Jump to navigationJump to search

    Théodolinde
    Prințesă de Leuchtenberg Contesă de Württemberg
    Portret al Prințesei Théodolinde, de Friedrich Dürck
    Date personale
    Nume la naștere	Theodelinde Louise Eugénie Auguste Napoléone
    Născută	13 aprilie 1814 Milano
    Decedată	1 aprilie 1857 (42 de ani) Stuttgart
    Înmormântată	Ludwigsburg
    Părinți	Eugène de Beauharnais Prințesa Augusta de Bavaria
    Frați și surori	Eugénie de Beauharnais Amélie de Leuchtenberg Josephine de Leuchtenberg Maximilian de Beauharnais, al 3-lea Duce de Leuchtenberg Auguste de Beauharnais, al 2-lea Duce de Leuchtenberg
    Căsătorită cu	Wilhelm, Duce de Urach
    Copii	Prințesa Augusta Eugenie, Contesă von Thun und Hohenstein Prințesa Marie Josephine Prințesa Eugenia Amalie Mathilde, Prințesă de Viano
    Cetățenie	Franța  Germania
    Ocupație	politiciană
    Apartenență nobiliară
    Titluri	Prințesă
    Familie nobiliară	Casa de Württemberg Casa de Beauharnais

     
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 1922: Francisc Carol I al Austriei sau Carol al IV-lea al Ungariei (n. 17 august 1887, Castelul Persenbeug, Austria Inferioară - d. 1 aprilie 1922, Funchal, Portugalia), născut Karl Franz Josef Ludwig Hubert Georg Maria - din dinastia Habsburg-Lorena, a fost ultimul împărat al Austriei (1916 - 1918) și totodată ultimul rege al Ungariei (sub numele de Carol al IV-lea), ultimul rege al Boemiei (sub numele de Carol al III-lea) etc.
  Biserica Catolică l-a declarat fericit în 2004, sărbătorirea sa fiind fixată pe 21 octombrie, în fiecare an. Părinții lui Carol au fost arhiducele Otto Franz și prințesa Maria Josepha. De mic, a fost un creștin pios. Rupând tradiția, familia lui a decis să-l trimită la o școală publică, pentru a asista la experimentele științifice. În tandem cu pregătirea militară (mare parte desfășurată în Boemia), prințul Carol a studiat dreptul și științe politice.
  S-a căsătorit cu Zita de Bourbon-Parma în 21 octombrie 1911. Au avut 8 copii (șase băieți și două fete). Fiul său cel mai mare, Otto von Habsburg, a decedat la 4 iulie 2011. Franz Ferdinand, care a fost asasinat în 1914 la Sarajevo, era unchiul lui Carol I al Austriei. Asasinarea unchiului l-a făcut moștenitor al tronului imperial. În primii doi ani ai războiului, în calitate de feldmareșal, a comandat trupele austro-ungare în luptele de pe frontul italian, pe urmă de pe frontul răsăritean.
  Carol I a devenit conducătorul Austriei din noiembrie 1916 (nu a fost încoronat ca împărat), iar la 30 decembrie 1916 la Budapesta, în catedrala Sf. Matia, a primit titlul Carol al IV-lea al Ungariei, preluând toate atribuțiile antecesorului său, împăratul Francisc Iosif. Soția sa, Zita, a fost încoronată ca regină a Ungariei. Carol I a încercat să încheie un armistițiu cu Franța, ducând tratative secrete prin Ottokar Czernin, ministrul lui de externe, și prin prințul belgian Sixtus de Bourbon-Parma, cumnatul său.
  Carol I a renunțat la guvernare pe fondul înfrângerii Puterilor Centrale în Primul Război Mondial prin Manifestul de la 11 noiembrie, dar nu a abdicat. Carol I inițial a desemnat la 11 noiembrie 1918 noul guvern maghiar, iar pe urmă, la 13 noiembrie 1918, a renunțat la șefia statului. A fost forțat să plece în Elveția, escortat de britanici, după ce la data de 12 noiembrie 1918 parlamentarii austrieci au proclamat Republica Germană Austria, exemplul lor fiind urmat de cei maghiari, 4 zile mai târziu, proclamând Republica Democratică Maghiară. Evenimentele politice s-au precipitat: la 31 octombrie 1918, Mihály Károlyi era prim-ministru desemnat de rege, dar la 11 ianuarie 1919 guvernul Ungariei demisionează; două luni mai târziu, la 21 martie 1919, ajung la putere comuniștii. În iunie 1919, Béla Kun este de facto șeful statului maghiar.
  După pierderea tronului a fost exilat, dar a încercat de 2 ori fără succes să se întoarcă în Ungaria, sperând să și-l recupereze. Prima tentativă fost în martie 1921, iar a doua în octombrie a aceluiași an, dar a fost respins repetat de Miklós Horthy, care era amiral austro-ungar și regentul Ungariei.
  Înfrânt și simțindu-se trădat, ultimul monarh al dinastiei de Habsburg, Carol I al Austriei a murit în anul 1922, bolnav de pneumonie și în sărăcie, pe insula Madeira, în Portugalia, unde a fost exilat ultima oară, prin decizia Consiliului Antantei. Unii istorici au încercat să îi creeze o imagine idealizată, acreditând ideea că ar fi încercat să oprească Primul Război Mondial. În 1949 Biserica Romano-Catolică a inițiat o campanie de beatificare a lui Carol I al Austriei, pentru convingerile sale creștine pe care și-a întemeiat deciziile politice. La 3 octombrie 2004 a fost beatificat de papa Ioan Paul al II-lea. 

  Carol I & IV
  Date personale
  Născut	17 august 1887 Persenbeug-Gottsdorf, Austro-Ungaria
  Decedat	1 aprilie 1922 (34 de ani) Madeira, Portugalia
  Înmormântat	Church of Our Lady of Monte[*]
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (pneumonie)
  Părinți	Arhiducele Otto Franz al Austriei Prințesa Maria Josepha a Saxoniei
  Frați și surori	Arhiducele Maximilian Eugen al Austriei
  Căsătorit cu	Zita de Bourbon-Parma
  Copii	Otto, prinț moștenitor al Austriei arhiducesa Adelheid Robert, arhiduce de Austria-Este arhiducele Felix arhiducele Karl Ludwig arhiducele Rudolf arhiducesa Charlotte arhiducesa Elisabeta
  Cetățenie	Austria
  Etnie	Cehi
  Religie	Biserica Catolică
  Ocupație	ofițer politician
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce
  Familie nobiliară	Casa de Habsburg
  Imn regal	Gott erhalte, Gott beschütze
  Împărat al Austriei
  Domnie	21 noiembrie 1916 - 12 noiembrie 1918 (1 an, 356 zile)
  Încoronare	30 decembrie 1916 (29 de ani)
  Predecesor	Franz Joseph I
  Succesor	nimeni (Monarhia dualistă a dispărut și o dată cu ea și titlul de împărat)

• 1947: George al II-lea al Greciei (greacă Γεώργιος Βʹ, Βασιλεὺς τῶν Ἑλλήνων, Geórgios Βʹ, Vasiléfs ton Ellínon; n. 19 iulie 1890, Tatoi — d. 1 aprilie 1947, Atena) a fost fiul cel mai mare al Regelui Constantin I al Greciei și al prințesei Sofia de Prusia, fiind suveranul elenilor între anii 1922 – 1924, precum și între 1935 – 1947. 
  George în uniformă germană, (1914)
  George s-a născut la Tatoi, o localitate din apropierea Atenei, unde familia regală elenă își avea reședința. A fost strănepotul reginei Victoria și al regelui Christian al IX-lea al Danemarcei și nepotul regelui George I al Greciei, prințul danez de Glucksburg care a fost ales rege în 1863.
  George a urmat o carieră militară, instruindu-se cu garda prusacă la vârsta de 18 ani, apoi servind în războaiele balcanice ca membru al infanteriei grecești. Când bunicul său a fost asasinat în 1913, George a devenit prinț moștenitor (Diadochos), precum și Duce de Sparta.
  După o lovitură de stat care l-a detronat pe regele Constantin în timpul Primului Război Mondial, Prințul George, și-a urmat tatăl în exil în 1917; fratele său, Alexandru a fost instalat ca rege de către prim-ministru Eleftherios Venizelos, un republican mărturisit.
  Când Alexandru I a murit în urma unei infecții de la o mușcătură de maimuță în 1920, Venezelos a fost demis iar un plebiscit l-a readus pe Constantin pe tron. Prințul George a fost colonel și mai târziu general maior în războiul împotriva Turciei. S-a căsătorit la 27 februarie 1921 la București cu Principesa Elisabeta a României, fiica cea mare a regelui Ferdinand și a reginei Maria. Când turcii au învins Grecia în Bătălia de la Dumlupınar, forțele militare au forțat abdicarea lui Constantin iar George a devenit rege la 27 septembrie 1922.
  
  

  Regele George și soția sa Elisabeta de România în exil, Londra, 1931.
  În urma unei tentative nereușite de lovituri de stat în octombrie 1923, Comitetul Revoluționar "a cerut" ca George să plece din Grecia în timp ce Adunarea Națională a examinat problema sub forma viitorului guvern. Deși regele a refuzat să abdice, a plecat pe 19 decembrie 1923 în exil în țara natală a soției lui, România. Când Grecia a fost proclamată republică la 25 martie 1924, el a fost detronat oficial, deposedat de naționalitatea greacă și bunurile sale au fost confiscate.^[2]
  Soția sa a rămas la București în timp ce el a petrecut mai mult timp în străinătate vizitând Marea Britanie și mama sa, la Florența. În 1932 el a părăsit definitiv România și s-a mutat în Marea Britanie^[3] Elisabeta și George nu au avut copii și au divorțat la 6 iulie 1935. În Grecia între anii 1924 și 1935 au existat 23 schimbări de guvern, o dictatură și 13 lovituri de stat. Generalul Georgios Kondylis, un fost venizelist, a răsturnat guvernul în octombrie 1935 și s-a numit prim-ministru. Apoi a aranjat un plebiscit, atât pentru a aproba guvernul său cât și pentru a pune capăt republicii. La 3 noiembrie 1935, peste 95% din voturi au sprijinit restaurarea monarhiei.^[4]
  George s-a întors în Grecia la 23 noiembrie. Aproape imediat, el și Kondylis au fost în dezacord asupra termenilor amnistiei generale pe care regele a vrut s-o declare, iar George a numit un prim-ministru interimar, pe profesorul Konstantinos Demertzis. Noile alegeri au avut loc în ianuarie iar puterea a revenit lui Ioannis Metaxas. La 4 august 1936, George a aprobat înființarea dictaturii Metaxas^[5] semnând decretul de dizolvare a parlamentului, a interzis partidele politice și a abolit constituția.^[6]
  Regele împreună cu prim-ministrul Metaxas au dezvoltat un regim fascist în care oponenții politici au fost arestați și a impus o cenzură strictă. Un index al cărților interzise include lucrările lui Platon, Tucidide și Xenofon. 

  George al II-lea al Greciei
  Regele elenilor
  Date personale
  Născut	19 iulie 1890 Palatul Tatoi, Grecia
  Decedat	1 aprilie 1947 (56 de ani) Atena, Grecia
  Înmormântat	Tatoi Palace[*]
  Părinți	Constantin I al Greciei[1] Sofia a Prusiei[1]
  Frați și surori	Paul I al Greciei Alexandru I al Greciei Regina mamă Prințesa Irene, Ducesă de Aosta Prințesa Ecaterina a Greciei și Danemarcei
  Căsătorit cu	Principesa Elisabeta de România
  Cetățenie	Grecia
  Religie	Biserica Ortodoxă Greacă[*]
  Ocupație	politician
  Apartenență nobiliară
  Familie nobiliară	Casa de Glücksburg
  Domnie
  Domnie	27 septembrie 1922 – 25 martie 1924 3 noiembrie 1935 – 1 aprilie 1947
  Predecesor	1. Constantin I al Greciei 2. Republică
  Succesor	1. Republică 2. Paul I al Greciei

  * 1952: Alexandru Tzigara-Samurcaș (n. 23 martie/4 aprilie (stil nou) 1872 – 1 aprilie 1952) a fost istoric de artă, etnograf, muzeolog și jurnalist cultural român. Tzigara a fost membru al societății literare Junimea, deținând funcții la Școala Națională de Arte Plastice, la Universitatea din București și, în cele din urmă, la Universitatea din Cernăuți. În timpul tinereții, a fost secretar al regelui Carol I. Apropiat de familia regală, a lucrat și ca director al Fundației Universitare Carol I, unde a înfiintat o mare colecție de diapozitive pe sticlă. Tzigara a atins faima în 1906 ca fondator al "Muzeului Național", nucleul actualului Muzeu al Țăranului Român, însă a fost implicat și în amenajarea și păstrarea fondului de artă Theodor Aman. Tzigara-Samurcaș s-a născut în București, la 4 aprilie [SV. 23 martie] 1872,^[2][3] și a fost botezat orthodox.^[4] Existau zvonuri conform cărora el a fost fiul nelegitim al domnitorului Carol I, viitorul rege al României, căruia Tzigara i-a fost apropiat mai târziu.^[5][6][7] Istoricul Lucian Boia a acordat credit acestei tradiții orale, și constată că Tzigara, la fel ca Wilhelm și Mite Kremnitz, a avut „o relație neobișnuit de strânsă“ cu familia regală.^[8] Cercetătorul Zigu Ornea, care a opinat că e posibil ca Tzigara să fi răspândit zvonul, susținând că: „... Această legendă este în mod natural greu de verificat dar în orice caz, este una posibilă, deoarece Tzigara-Samurcaș s-a născut în anul 1872 iar Carol I se afla la noi, ca domnitor, din 1866."^[5] La fel ca Boia, Ornea a constatat că relația strânsă a lui Tzigara cu regele, intervențiile repetate ale regelui în numele lui “... de fiecare dată când [cariera lui Tzigara] se împotmolea” și contactele cu familia Kremnitz (inclusiv cu Mite, presupusa amantă a regelui) au fost niște indicii suplimentare pentru sângele său regal.^[5] Istoricul Vasile Docea a criticat părerea lui Ornea, menționând că sursele erau discutabile și că, departe de a îmbrățișa această legendă, Tzigara a vorbit „cu mândrie“ de rădăcinile Tzigara.^[6] Potrivit istoricului Lucian Nastasă, Docea efectiv "a respins" zvonul despre descendența regală a lui Alexandru Tzigara-Samurcaș.^[9] Mama lui Alexandru și presupusa amantă a lui Carol, a fost Elena Samurcaș, căsătorită cu Toma Tzigara.^[6][9] Cercetările în genealogia maternă a istoricului de artă, au dus la concluzia că el avea descendență nobilă greacă și italo-greacă: presupusul său strămoș a fost Zotos Tzigaras, îngropat la San Giorgio dei Greci (1599). ).^[10] Familia Samurcaș a avut sânge aristocratic, fiind legată de nobilimea Țării Românești: pe linie paternă istoricul de artă era rudă cu familiile boierești Kretzulescu, Rallet, Bengescu și Crețeanu. .^[11] Activ în perioada revoluției, vornicul Constantin Samurcaș a luat parte la agitația Eteristă,^[12] dar mai târziu, fugind în timpul Revoluției țărănești de la 1821, s-a stabilit la Kronstadt (Brașov) pentru a spiona în favoarea austriecilor.^[13] Un alt strămoș, postelnicul Alecu Samurcaș, a fost un lingvist cunoscut pentru lucrările sale în limba greacă.^[14] Întâlnirea celor două ramuri a fost înregistrată în blazonul lui Tzigara-Samurcaș, arătând spada lui Zotos Tzigaras, alături de un samur și o sprânceană stilizată .^[10]
  

  Blazonul care combină însemnele familiilor Tzigara și Samurcaș
  La un timp după moartea lui Toma Tzigara, Alexandru a fost adoptat de unchiul său matern, care nu avea copii, Ioan Alecu Samurcaș (Alexandru a luat oficial numele de Tzigara-Samurcaș mai târziu, în 1899); el a fost ajutat în educația sa de către Kremnitz, care l-a învățat germana, l-a introdus în cercurile înalte ale societății și l-a privit ca pe un fiu.^[15] Primele sale contacte cu istoria și arta populară au venit prin intermediul familiei sale extinse, care a strâns și a păstrat documente și obiecte de artă.^[16] După ce a absolvit liceul Matei Basarab și și-a luat bacalaureatul, el s-a înscris la Facultatea de Litere a Universității din București, Secția Istorie. .^[3] Aici, tânărul a fost familiarizat de primii săi mentori: scriitorul-colecționar Alexandru Odobescu și arheologul Grigore Tocilescu, acesta din urmă asigurându-i angajarea lui Tzigara în funcția de custode la Muzeul Național de Antichități.^[2][3] El a fost un critic al subdezvoltării muzeului sub conducerea lui Tocilescu și a scris că, dezorganizată fiind, colecția cuprindea o mumie egipteană, copii ale frescelor de la Biserica Curtea de Argeș, articole din Tezaurul de la Pietroasele și lucrări de artă precolumbiană, alături de o scală model al Turnului Eiffel.^[17] Din 1893,^[2][18] tânărul absolvent a studiat la Universitatea din Berlin și la Universitatea Ludwig Maximilian unde și-a luat doctoratul cu o disertație asupra pictorului baroc Simon Vouet.^[3] A primit diploma, magna cum laude.^[19] Tzigara-Samurcaș s-a întors acasă și, după o dispută cu Tocilescu, și-a dat demisia de la Muzeul Antichităților.^[2][3] Mai târziu s-a specializat în muzeologie la Paris, audiind lecturi la École des Beaux-Arts și a lucrat în muzeele orașului^[19] înainte de a se întoarce în Germania, unde a studiat cu proeminentul curator, Wilhelm von Bode. Întors în România, Tzigara a concurat fără succes pentru un post de profesor la Catedra de Arheologie creată la Universitatea din Iași; potrivit teologului și cărturarului Teohari Antonescu, care a obținut postul, concursul a fost falsificat în favoarea sa, chiar dacă Tzigara „avea bunul simț să vină pregătit”.^[20] Din 1899, el a fost bibliotecar la Fundațiile Regale și profesor de estetică și istoria artei la Școala Națională de Arte Plastice.^[2][3][21] După cum Tzigara a recunoscut mai târziu, introducerea sa membrilor familiei regale s-a făcut prin intermediul relației cu familia Kremnitz, vecinii săi de pe strada Polonă din cartierul Dorobanți.^[5] În această perioadă a început relația strânsă a lui Tzigara cu Carol, pe care mai târziu istoricul de artă l-a numit "prea generosul meu protector" și "suveranul prin excelență".^[5] Primit în cercurile regale, el a fost un confident al reginei și al patronului cultural, Elisabeta de Wied, pe care el a numit-o „animatoarea artei românești”.^[22] Pentru un timp, a fost secretarul ei particular, ajutându-o să-și îndeplinească ambițiile literare sub pseudonimul Carmen Sylva.^[5][23] Memoriile lui Tzigara vorbesc cu entuziasm despre operele Elisabetei, precum și despre aversiunea regelui față de interesul ei pentru spiritism și a vorbit despre afecțiunea lui Carol pentru Mite Kremnitz.^[5] Pentru a-și susține prelegerile la Școala de Arte Frumoase, Tzigara a început să adune diapozitive fotografice, o colecție care a crescut în dimensiuni în deceniile următoare. Aceasta a inclus imagini de monumente și opere de artă europene, precum și exemple de arhitectură românească (în unele cazuri, singurele imagini supraviețuitoare ale clădirilor demolate) și copii ale hărților.^[3] Imaginile vieții locale sunt considerate de o importanță deosebită, deoarece documentează occidentalizarea și modernizarea peisajului României.^[2] Tânărul cărturar era interesat în acea perioada și de dezvoltarea artelor decorative, pe care le dorea să reflecte tradiția locală a meșteșugurilor și a nuanțelor de specificitate națională.^[24] Potrivit istoricului de artă Ioana Vlasiu, Tzigara și pictorul-cercetător Abgar Baltazar au fost în parte responsabili pentru îmbinarea artei populare și a primitivismului internațional cu Art Nouveau, deschizând astfel drumul spre Școala Neo-Brâncovenească de decoratori și arhitecți.^[25] Interesul față de lucrările decorative a fost un accent deosebit al vizitelor sale în Anglia și Franța – „Muzeul Victoria și Albert” l-a impresionat foarte mult, la fel ca atelierele Eugène Grasset și Horace Lecoq de Boisbaudran. 

  Scrieri[modificare | modificare sursă]

  • Biserica din Filipeștii de Pădure (1908)
  • Catalogul Muzeului Aman (1908)
  • Arta în România. Studii critice (1909)
  • Biserica episcopală din Curtea de Argeș (1913)
  • Izvoade și crestături ale țăranului român (1928)
  • Din viața regelui Carol I (1939)  

    Alexandru Tzigara-Samurcaș
    Tzigara, fotografie ca. 1914
    Date personale
    Născut	4 aprilie 1872 București, România
    Decedat	1 aprilie 1952 (79 de ani) București, Republica Populară Română
    Înmormântat	Cimitirul Bellu
    Părinți	Elena Țigara și Toma Țigara[1]
    Căsătorit cu	Maria Cantacuzino
    Copii	Ana Tzigara-Berza, Maria Berindei, Sandu Tzigara-Samurcaș
    Naționalitate	România
    Cetățenie	România
    Ocupație	istoric de artă, etologie, muzeologie, restaurări de artă, artă românească, eugenism
    Activitate
    Alte nume	Al. Tzigara, Tzigara-Sumurcaș, Tzigara-Samurcash, Tzigara-Samurkasch, Țigara-Samurcaș
    Alma mater	Universitatea din București Universitatea Ludwig Maximilian din München
    Organizație	Universitatea din București
    Reprezentant	1. Prefect de Poliție al Bucureștiului 2. Profesor universitar de istoria artelor la București și Cernăuți
    Cunoscut pentru	1. Fondator și director al Muzeului de Etnografie și Artă Națională 2. Promotorul proiectului Mausoleului din Parcul Carol
    Partid politic	Partidul Conservator
    Premii	Ordinul național „Steaua României”
    Profesor pentru	Apcar Baltazar, Leon Biju, Gheorghe Ghițescu
    Membru corespondent al Academiei Române

• 1953: Hans Otto Roth, politician democrat sas, deținut politic (n. 1890)
• 1956: Claudiu Isopescu (n. 18 aprilie 1894, Frătăuții Vechi, județul Suceava - d. 1 aprilie 1956, Roma) a fost un traducător și istoric literar. A urmat studiile liceale la Suceava și apoi cele universitare la Cernăuți și București. Obține doctoratul în litere în 1919 la Napoli. Întors în țară este numit asistent la Academia de Studii comerciale din București. A fost bursier al Școlii române din Roma între anii 1923-1925. Din 1925 a fost lector de limba și literatura română în cadrul catedrei de limbă română al Universității din Roma, iar apoi conferențiar (1929) și profesor titular (1936).^[1] Stabilit în Italia a urmărit în studiile sale raporturile culturale româno-italiene.
• 1962: Camil Ressu, pictor român (n. 1880)
• 1968: Lev Landau, fizician rus, laureat al Premiului Nobel (n. 1908)
• 1976: Max Ernst, sculptor german (n. 1891)
• 1976: Dmitri Nikolaevici Andrusov (în rusă Дми́трий Никола́евич Андру́сов; n. 7 noiembrie 1897 - d. 1 aprilie 1976^[5]) a fost un geolog slovac de origine rusă; fiul geologului și paleontologului rus Nikolai Andrusov și nepotul arheologului german Heinrich Schliemann.^[6]
  Se află în Cehoslovacia din 1922. Este asistent la Universitatea Tehnică Cehă din Praga^⁠(en) din 1929, iar între 1932 și 1938 este docent la aceeași universitate.^[6] În 1938 se mută în Slovacia, unde predă la Colegiul Tehnic din Bratislava. Este primul profesor de geologie în colegiile slovace.^[7] Fondează Institutul de Geologie de Stat din Bratislava, pe care îl conduce începând cu anul 1945. Este membru al Academiei de Științe din Slocavia din 1953 și membru corespondent al Academiei de Științe din Cehoslovacia din 1956.
  Dmitri Andrusov a condus studii despre tectonica Carpaților de Vest.^[6] În 1973, i se înmânează Medalia Gustav-Steinmann^⁠(en) pentru meritele sale în domeniul geologiei. 

  Dmitri Andrusov
  Dmitri Andrusov
  Date personale
  Născut	7 noiembrie 1897[1][2]  Tartu, Imperiul Rus[3]
  Decedat	1 aprilie 1976 (78 de ani)[1][2]  Bratislava, Cehoslovacia[4][2]
  Părinți	Nicolai Ivanovich Andrusov[*]
  Ocupație	paleontolog[*] profesor universitar[*] geolog
  Activitate
  Domiciliu	Cehoslovacia
  Alma mater	Czech Technical University in Prague[*] Universitatea Carolină
  Organizație	Comenius University, Faculty of Natural Sciences[*] Slovak University of Technology in Bratislava[*] State Geological Institute of Dionýz Štúr[*] Czech Technical University in Prague[*]
  Premii	Gustav-Steinmann-Medaille[*]

  1984: Marvin Pentz Gay, Jr. (n. 2 aprilie 1939,^{[1][2][3][4][5][6][7]} Washington, SUA^[8] – d. 1 aprilie 1984,^{[1][2][3][4][5][6][7]} Los Angeles, SUA^[9]), cunoscut sub numele de scenă Marvin Gaye, a fost un muzician american. A debutat alături de grupul de doo-wop The Moonglows la sfârșitul anilor 1950, urmând apoi o carieră solo. Datorită unor serii de hituri, precum "How Sweet It Is (To Be Loved by You)", "I Heard It Through the Grapevine" și duetelor cu Mary Wells sau Tammi Terrell, a fost numit "Prințul Motown"^[10] și "Prințul muzicii soul".^[11]
  Dintre înregistrările realizate în anii '70 se numără Let's Get It On și I Want You, albume cu o mare influență în sfera genurilor quiet storm, urban adult contemporary și slow jam. În 1982 a lansat ultimul lui șlagăr, "Sexual Healing", pentru care a primit un premiu Grammy. În 2008, Gaye a fost clasat pe locul 6 de către revista Rolling Stone în lista organizată de ei, "Cei mai buni cântăreți ai tuturor timpurilor".^[12]
  Gaye a fost împușcat de tatăl său pe 1 aprilie 1984, cu o zi înainte ca muzicianul să împlinească 45 de ani. 

  Marvin Gaye
  Date personale
  Nume la naștere	Marvin Pentz Gay Jr.
  Născut	2 aprilie 1939[1][2][3][4][5][6][7]  Washington, SUA[8]
  Decedat	1 aprilie 1984 (44 de ani)[1][2][3][4][5][6][7]  Los Angeles, SUA[9]
  Înmormântat	Glendale
  Cauza decesului	omor (plagă împușcată[*])
  Părinți	Marvin Gay Sr.[*] Alberta Gay[*]
  Frați și surori	Frankie Gaye[*]
  Căsătorit cu	Anna Gordy Gaye[*] (1963–1977) Denise Gordy[*]
  Copii	Nona Gaye[*]
  Cetățenie	SUA
  Etnie	afro-american
  Religie	Biserica Penticostală
  Ocupație	muzician, compozitor
  Activitate
  Gen muzical	R&B, soul, doo-wop, funk, quiet storm
  Tipul de voce	tenor
  Instrument(e)	pian voce[*]
  Ani de activitate	1958 - 1984
  Case de discuri	Motown Records Columbia Records
  Interpretare cu	The Moonglows, Martha and the Vandellas, Tammi Terrell, The Originals, Mary Wells, Kim Weston, Diana Ross, Harvey Fuqua, Stevie Wonder, Smokey Robinson, Berry Gordy, Don Hussein
  Premii	Premiul Grammy pentru întreaga carieră[*]

• 1988: Augustin Z.N. Pop (30 august 1910, București - 1 aprilie 1988, București) a fost un istoric literar. Este fiul familiei Zamfir și Floare Pop (născută Marinescu). Tatăl lui era de profesie preot. Studiază la București unde în 1931 absolvă cu succes Facultatea de Litere și Filosofie. Profesează până în 1953 în sistemul preuniversitar, iar din 1955 devine angajat pentru 4 ani cercetător principal la Biblioteca Academiei Române. Continuă cariera universitară, ajungând profesor și îndeplinind, la Institutul Pedagogic din Pitești, funcția de decan al Facultății de Filologie (1966-1968) și ulterior pe aceea de rector (1968-1971). Își susține în 1968 teza de doctorat la Universitatea din Cluj, iar în 1970 primește și titlul de doctor docent. Debutează în 1929 la revista „Sepia". Colaborează de-a lungul anilor la „Convorbiri literare", „Viața românească", „Luceafărul", „România literară", „Biserica Ortodoxă Română", „Tomis", „Transilvania", „Ramuri" etc. S-a semnat în articole și lucrările de specialitatea cu A. Pop, Augustin Pop, Aug. Pop, Olga Profir, Antioh Profir, Elsa Brețeanu. Opera: 
• Neamul mitropolitului cărturar Varlaam al Moldovei, București, 1938;
• Contribuții eminesciene, I-II, București, 1938-1940;
• Biografia mitropolitului cărturar Varlaam al Moldovei, București, 1940;
• Glosări la opera mitropolitului Dosoftei, Cernăuți, 1943;
• G.T. Kirileanu, București, 1956;
• Catalogul corespondenței lui Mihail Kogălniceanu, București, 1960;
• Contribuții documentare la biografia lui Mihai Eminescu, București, 1962;
• Contribuții la biografia lui Bălcescu, București, 1963;
• Din istoria culturii argeșene, Pitești, 1965;
• Mărturii. Eminescu - Veronica Micle, București, 1967;
• Liviu Rebreanu, București, 1967;
• Noi contribuții documentare la biografia lui Mihai Eminescu, București, 1969;
• Scriitorii argeșeni și copiii, Pitești, 1970;
• Întregiri la biografia lui I. Eliade Rădulescu, București, 1972;
• Ovid Densusianu. Fișier, Deva, 1973;
• Pe urmele lui Mihai Eminescu..., București, 1978;
• Pe urmele lui Mihail Kogălniceanu..., București, 1979;
• Pe urmele Veronicăi Micle..., București, 1981;
• Întregiri documentare la biografia lui Eminescu, București, 1983;
• Mărturia documentelor de la vechile tiparnițe românești la Nicolae Labiș, București, 1985;
• Caleidoscop eminescian, București, 1987.
• 1994: Robert Doisneau (n. 14 aprilie 1912, Gentilly, Val-de-Marne, Franța – d. 1 aprilie 1994, Montrouge, Hauts-de-Seine, Franța^[14]) a fost un fotograf francez. În anii 1930 a folosit un aparat de fotografiat Leica^⁠(en) pe străzile Parisului; împreună cu Henri Cartier-Bresson a fost un pionier al foto-jurnalismului.^[15] Ele este renumit pentru imaginea sa din 1950 Le Baiser de l'hôtel de ville^⁠(fr), o fotografie a unui cuplu care se sărută pe străzile aglomerate ale Parisului. Robert Doisneau a fost numit Chevalier (Cavaler) al Ordinului Național al Legiunii de Onoare în 1984. 

  Robert Doisneau
  Robert Doisneau în 1992
  Date personale
  Născut	14 aprilie 1912[1][2][3][4][5][6][7][8][9][10][11]  Gentilly, Franța
  Decedat	1 aprilie 1994 (81 de ani)[12]  Paris, Franța[13]
  Înmormântat	Raizeux[*]
  Căsătorit cu	Pierrette Chaumaison[*]
  Număr de copii	2
  Copii	Francine Deroudille[*]
  Cetățenie	Franța
  Etnie	Francezi
  Ocupație	fotograf fotoreporter[*] litograf[*]
  Activitate
  Alma mater	École Estienne[*]
  Număr de copii	2
  Premii	Niépce Prize[*]

• 1997: Emil Chifu (n. 17 iulie 1925, Herța, județul Dorohoi – 1 aprilie 1997, Cluj) a fost un chimist român cu contribuții în domeniul coloizilor și fenomenelor de superficiale.
• 1997: Jolie Gabor (n. 30 septembrie 1896 la Budapesta - d. 1 aprilie 1997 la Palm Springs, California), cunoscută ca "Mama Jolie", este mama actriței Zsa Zsa Gábor. Născută ca Janszieka Tilleman în Budapesta, există multe controverse în legătură cu anul nașterii, unii spun că s-a născut în 1900, alții spun că în 1894 sau 1896, însă conform certificatului de naștere anul nașterii este 1896, născută într-o familie de evrei. Jolie s-a măritat în 1914 cu Vilmos Gabor, un soldat maghiar cu care a avut 3 copii: Eva Gabor, Zsa Zsa Gabor și Magda Gabor. Jolie a fost căsătorită de trei ori, cu:
  • Vilmos Gabor (1914-1939)
  • Peter Howard Christman (1947-1948) și
  • Contele Edmund "Odon" de Szigethy (3 martie 1957-30 septembrie 1989). Jolie a murit pe 1 aprilie 1997, în Palm Spring, statul  California, două luni mai târziu a murit si una din fiicele ei, Magda Gabor. Jolie Gabor de Szigethy a fost îngropată în Desert Memorial Park, în Cathedral City, California.
• 2002: Simo Häyhä (pronunțat în finlandeză: [ˈsimɔ ˈhæy̯hæ]) - n. 17 decembrie 1905 – d. 1 aprilie 2002), poreclit „Moartea albă” (în rusă Белая смерть, Belaia smert; finlandeză valkoinen kuolema; suedeză den vita döden) de către Armata Roșie, a fost un lunetist finlandez. A doborât 542 inamici în Războiul de Iarnă, mai mulți decât oricare alt lunetist de-a lungul istoriei.^[2][3][4][5] Häyhä s-a născut în Rautjärvi, în apropierea actulei frontiere dintre Finlanda și Rusia și a început stagiul militar in 1925. Înainte de a se alătura forțelor armate, Häyhä a fost fermier și un bun vânător. La vârsta de 17 ani, el s-a alăturat miliției voluntare „Garda Albă” („suojeluskunta” în limba finlandeză) și s-a făcut remarcat prin premiile obținute în cadrul concursurilor de tir sportiv, în provincia Viipuri.

  Simo Häyhä
  Date personale
  Născut	17 decembrie 1905 Rautjärvi, Finlanda
  Decedat	1 aprilie 2002 (96 de ani) Hamina, Finlanda
  Înmormântat	Ruokolahti
  Cetățenie	Finlanda
  Religie	luteranism
  Ocupație	soldat lunetist agricultor[*] hunter[*]
  Porecla	Moartea albă
  Activitate
  A luptat pentru	Finlanda
  Ramura	Finnish Army[*]
  Ani de serviciu	1925–1940
  Gradul	Alikersantti (Caporal) în al doilea Război Mondial, promovat în Vänrikki (Locotenent secund) la scurt timp după[1]
  Unitatea	Regimentul de Infanterie 34
  Bătălii / Războaie	Războiul de iarnă
  Decorații și distincții
  Decorații	Crucea Libertății, clasa a 3-a și clasa a 4-a; Crucea Libertății, prima și a 2-a clasă; Cross of Kollaa Battle[1]

• 2003: Mihai Mereuță, actor român de teatru și film (n. 1924)
• 2008: Sabin Bălașa, pictor, regizor și scriitor român (n. 1932)
• 2015: Nicolae Rainea, arbitru de fotbal român (n. 1933)
• 2017: Evgheni Evtușenko, poet rus (n. 1932)

Sărbători

• Sf Cuv Maria Egipteanca; Sf Mc Gherontie; Denia Canonului cel Mare (Calendarul Ortodox)
• Ziua păcălelilor
• Ziua păsărilor

VA URMA