MATERIALE SELȘECȚIONATE PENTRU
MIERCURI 1 APRILIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (A. Evenimente, Nașteri); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

Evenimente

1873: Vasul cu aburi britanic RMS Atlantic se scufundă în largul insulei canadiene Nova Scoția din Oceanul Atlantic, provocînd moartea a 547 de persoane. În fotografie, serviciul de înmormântare pentru victimele naufragiului.

1921: Înființarea Operei Române din București.

1947: Paul I devine rege al Greciei.

1979: Iran devine republică islamică în urma răsturnării șahului printr-un vot de 99%.

• 527: Împăratul bizantin Iustin I își numește nepotul, Iustinian I drept co-împărat și succesor la tron.
• 1582: Regele Carol al IX-lea al Franței ordonă schimbarea calendarului iulian cu cel gregorian.
• 1778: A fost creat simbolul dolarului american ($), de către designerul Oliver Pollock (New Orleans).
• 1784: Audiența lui Horea la împăratul Iosif al II-lea, în cadrul căreia îi prezintă situația țărănimii din Transilvania.
• 1824: Domnitorul Grigore Ghica aprobă propunerea arhitectului Hartl și a inginerului Freiwald de pavare a străzilor bucureștene cu piatră cioplită. Pavarea străzilor Bucureștiului va continua susținut pe toată durata domniei lui Grigore Ghica (1822-1828).
• 1859: Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Munteniei și Moldovei a fost recunoscută de Franța, Marea Britanie, Rusia, Prusia și Regatul Sardiniei, în cadrul Conferinței reprezentanților puterilor garante de la Paris.
• 1866: S-a înființat Societatea Literară Română, care, din 1/13 august 1867 s-a transformat în Societatea Academică Română, iar din 30 martie 1879 a devenit Academia Română.
• 1873: Vasul cu aburi britanic RMS Atlantic se scufundă în largul insulei canadiene Nova Scoția din Oceanul Atlantic, provocînd moartea a 547 de persoane.
• 1878: Mihail Kogălniceanu înaintează consulului general al Rusiei la București, D.F. Stuart, o notă de protest în legătură cu ocuparea de către trupele țariste care participaseră la războiul ruso-româno-turc a unor localități din România.
• 1891: William Wrigley înființează compania producătoare de gumă de mestecat care-i poartă numele (Wm. Wrigley Jr. Company).
• 1904: România aderă la Convenția internațională cu privire la unitatea tehnică a drumurilor de fier, încheiată la Berna, la 3 mai 1866.
• 1910: Se constituie, la București, "Comisia istorică a României", menită să asigure publicarea, în ediții critice, a cronicilor românești și a altor izvoare, inclusiv străine, referitoare la români.
• 1918: Înființarea Royal Air Force în Marea Britanie.
• 1919: România: Trecerea la calendarul gregorian (calendarul pe stil nou), adoptat prin Decretul-lege din 5 martie 1919. Ziua de 1 aprilie (stil vechi) devenea 14 aprilie (stil nou).
• 1921: Înființarea Operei Române din București.
• 1924: Întemeierea Societății de Radiodifuziune Sud-Vest la Frankfurt și a Societății de Radiodifuziune de la München.
• 1924: Sunt pronunțate sentințele în procesul participanților la Puciul din noiembrie (1923) de la München: cinci ani închisoare și amendă pentru Hitler și alți acuzați, achitarea generalului Ludendorff.
• 1937: Portul arab Aden devine colonie britanică.
• 1939: Spania: Sfârșitul războiului civil spaniol și începutul dictaturii lui Franco.
• 1941: Masacrul de la Fântâna-Albă : cca. 2500 de români, care voiau să treacă pașnic granița în România, au fost uciși de către soldații Armatei Roșii sovietice.
• 1945: Al doilea război mondial: Bătălia navală de la Okinawa; trupele americane cuceresc insula de la japonezi, după lupte violente, începând, astfel, ofensiva finală împotriva Japoniei.
• 1947: Paul devine rege al Greciei, după moartea fratelui său mai mare, George al II-lea.
• 1948: Forțele sovietice din Germania blochează căile de comunicație către sectoarele de ocupație american, britanic și francez din Berlin, declanșând prima criză a Războiului Rece.
• 1960: NASA lansează primul satelit meteorologic.
• 1976: Fondarea companiei Apple Computers, în Silicon Valley, de către Steve Jobs și Steve Wozniak, care va lansa în anii '80 computerul personal Macintosh.
• 1979: Iran devine republică islamică în urma răsturnării șahului printr-un vot de 99%.
• 1995: Intră în vigoare Pactul de cooperare în domeniul securității, semnat de Albania și Turcia în februarie 1995
• 1996: Prima Competiție Mondială de Speologie. România a fost invitată să participe.
• 1997: Cometa Hale–Bopp, clasată printre primele opt ale secolului ca mărime și luminozitate, s–a aflat cel mai aproape de Soare, la 138 milioane de km și a atins un maxim de luminozitate.
• 1998: Austria, Germania și Italia au decis ridicarea controalelor de frontieră pentru comunicațiile terestre dintre cele trei țări
• 1998: Are loc, la București, reuniunea bilaterală România - Consiliul Europei, în care se discută elaborarea codului etic pentru avocați.
• 1998: Președintele Rusiei, Boris Elțîn, îi primește pe miniștrii energeticii din țările puternic dezvoltate. Aceștia s-au întâlnit pentru prima oară la Moscova, în cadrul "Grupului celor 8".
• 1999: În Marea Britanie, se introduce un nivel de bază al impozitelor de 10 procente, față de cel de 20 de procente aplicat până la această dată. Rata de bază a impozitelor se aplică de la o bază minimă de impozitare de 1.500 lire sterline din veniturile impozabile.
• 2000: Militarii ruși lansează o operațiune de recuperare a cadavrelor zecilor de soldați ai Moscovei care au căzut în timpul unui conflict provocat de ceceni.
• 2000: Cercetătorii din România protestează în fața ambasadelor din București și solicită vize.
• 2001: Fostul președinte iugoslav Slobodan Miloșevici (1997-2000) se predă forțelor poliției, pentru a fi trimis în fața Tribunalului internațional pentru crime de război de la Haga.
• 2001: Olanda a devenit prima țară din lume care a legalizat căsătoriile între persoane de același sex.
• 2002: Olanda a devenit prima țară din lume unde eutanasia a fost legalizată
• 2002: Scriitorul american Ray Bradbury a primit cea de-a 2.193-a stea pe Walk of Fame din Hollywood.
• 2002: Ministerul Culturii și Cultelor a instituit Premii Naționale Anuale pentru spectacole realizate de teatrele românești în ultimele 12 luni.
• 2003: Orașul Constanța a devenit port liber.
• 2003: Vizita de stat în România a regelui Juan Carlos al Spaniei și a reginei Sofia, la invitația președintelui Ion Iliescu (1–3)
• 2003: S–a constituit, la Sfântu Gheorghe, Mișcarea Civică Maghiară, organizație înființată la inițiativa unor membri ai aripii reformiste din cadrul UDMR Covasna.

Nașteri

• 1220: Împăratul Go-Saga al Japoniei (d. 1272)
• 1282: Împăratul Ludovic al IV-lea (d. 1347)
• 1578: William Harvey, medic englez (d. 1657)
• 1697: Abatele Prevost, scriitor francez (d. 1763)
• 1753: Joseph de Maistre, scriitor și filosof francez (d. 1821)
• 1776: Sophie Germain, matematiciană franceză (d. 1831)
• 1803: Miles Joseph Berkeley (n. 1 aprilie 1803, Biggin Hall, Northamptonshire – d. 30 iulie 1889, Sibbertoft pe lângă Market Harborough) a fost un teolog și preot anglican englez care și-a făcut un renume ca botanist și zoolog, în primul rând însă ca criptogamist și micolog (în care calitate a introdus termenul fungology), fiind recunoscut ca unul din fondatorii fitopatologiei. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Berk.. Berkeley s-a dedicat de la o vârstă fragedă studiului naturii, acordând o atenție deosebită structurii și obiceiurilor animalelor. De asemenea, a făcut o colecție concologică și macologică extinsă. El a fost educat la școala din Rugby și a studiat la Christ's College, instituție alăturată Universității din Cambridge, filozofie și teologie, unde a luat titlul de bacalaureat universitar (bachelor) în 1825. După ce a fost sfințit cu ordurile sacre (1826) a fost numit vicar, mai întâi în Apethorpe, din 1833 în Wood Newton, și din 1868 în Sibbertoft în apropiere de Market Harborough. Mai departe a fost numit în iunie 1854 decan rural pentru o parte a districtului Northampton. 

  Miles Joseph Berkeley
  Miles Joseph Berkeley
  Date personale
  Născut	1 aprilie 1803 Biggin Hall, Northamptonshire
  Decedat	30 iulie 1889 (86 de ani) Sibbertoft pe lângă Market Harborough
  Căsătorit cu	Cecilia Emma Berkeley[*][1]
  Copii	Ruth Ellen Berkeley[*][2] Cecilia Jane Berkeley[*][1] Emeric Streatfield Berkeley[*][1]
  Naționalitate	engleză
  Cetățenie	Anglia
  Religie	anglicanism[*]
  Ocupație	teolog botanist criptogamist fitopatolog micolog zoolog
  Activitate
  Instituție	Universitatea Cambridge
  Alma Mater	Christ's College, Cambridge Rugby School[*]
  Organizații	Societatea Regală din Londra Academia Leopoldină
  Premii	Membru al Societății Regale[*] Royal Medal (1863) Fellow of the Linnean Society of London[*]

• 1815: Otto von Bismarck, cancelar al Reichului german, în timpul împăratului Wilhelm I (d. 1898)
• 1816: David Urs, cunoscut și ca David Urs de Margina sau de Marginea, (n. 1 aprilie 1816, Mărgineni, comitatul Făgăraș - d. 10 septembrie 1897, Sibiu) a fost un înalt ofițer român în armata imperială austriacă, purtător al Ordinului Militar Maria Terezia. A urmat cursurile primare la școlile centrale grănicerești ale Regimentului I Român de Graniță, cu sediul în comuna Orlat. Studiile medii le-a absolvit la școala superioară secundară a Regimentului II Român de Graniță, de la Năsăud. La 1 martie 1841 a primit gradul de sublocotenent. În 1846 deținea funcția de adjunct al căpitanului Philippovic, comandantul companiei a VII-a de la Racovița.^[1]
  Anul revoluționar 1848 l-a găsit la comanda companiei a VII-a de la Racovița. A participat la luptele purtate împotriva regimentelor secuiești de graniță care au trecut de partea revoluționarilor lui Lajos Kossuth, lupte desfășurate în zona localității Odorhei. Pentru curajul său a fost distins cu Ordinul de Merit Militar cu decorație de război (KD.), și din partea rușilor aliați Ordinul Imperial Rusesc „Sfânta Ana” de clasa a 3-a.^[2]
  La 19 noiembrie 1850 a fost transferat la IR 34 (Infanterieregiment 34) Kaschau, azi Kosice (Slovacia). La 5 mai 1859 a fost avansat la gradul de maior, grad cu care a participat la războiul austro-italo-francez, deținând funcția de comandant de batalion. Pentru vitejia dovedită în luptele de la Solferino și Medole a fost decorat cu Ordinul Maria Terezia, fiind primul român căruia i-a fost decernat acest ordin, precum și cu Ordinul Coroanei de Fier de clasa a 3-a. La 8 ianuarie 1860 a fost înnobilat, primind titlul de baron.
  La 1 februarie 1860 a fost înaintat la gradul de vicecolonel și a fost transferat în Transilvania, la IR 64 din garnizoana Deva. La 16 iunie 1863 a fost numit comandant al IR 64 și a fost avansat la gradul de colonel.^[3]
  Pe 20 aprilie 1866, în timpul războiului austro-prusac, a primit comanda insulei fortificate Lissa de la Marea Adriatică, făcându-și remarcată abilitatea strategică în timpul Bătăliei de la Lissa. La 20 iulie 1866, baronul a fost decorat pentru acțiunile sale la Lissa cu Ordinul Coroanei de Fier de clasa a 2-a cu decorație de război (KD.). 
  David Urs de Margina în grad de maior, cu Ordinul Maria Terezia la piept
  S-a implicat în păstrarea regimentelor militare grănicerești românești, amenințate cu desființarea odată cu reorganizarea armatei cezaro-crăiești. A sprijinit financiar școlile grănicerești de la Orlat și Năsăud. Întreaga sa avere a lăsat-o moștenire Bisericii Române Unite cu Roma. O clauză testamentară prevedea ca suma de peste 50.000 de florini pe care a lăsat-o moștenire să fie destinată constituirii unui fond din care Mitropolia Blajului să acorde burse elevilor români studioși, urmași ai foștilor grăniceri din Regimentul I Român de la Orlat.
  

  Mormântul lui David Urs
  David Urs s-a stins din viață la Sibiu, la data de 10 septembrie 1897. Este înmormântat alături de George Bariț în cimitirul Bisericii dintre Brazi, situată în strada Reconstrucției la nr. 17, prima biserică greco-catolică din Sibiu, ocupată în prezent de o parohie ortodoxă. 

  David Urs de Margina
  Date personale
  Născut	1 aprilie 1816 Transilvania, Imperiul Austriac
  Decedat	10 septembrie 1897, (81 de ani) Sibiu, Austro-Ungaria
  Înmormântat	Biserica dintre Brazi din Sibiu
  Naționalitate	Austro-Ungaria
  Cetățenie	Austria
  Ocupație	soldat
  Președintele "Comitetului administratoriu" al Fondului școlastic(CAFS)
  În funcție
  8 mai 1871 - 10 septembrie 1897
  Predecesor	Stezar Constantin
  Succesor	Stezar Constantin
  Studii	Școala superioară secundară a Regimentului II Român de Graniță, de la Năsăud
  Activitate
  A luptat pentru	Imperiul Austro-Ungar
  Gradul	Colonel
  Unitatea	• Regimentul I de Graniță • IR 34 Kaschau • IR 64 din garnizoana Deva •
  A comandat	• Regimentul orlățean •• Compania a VII-a •• Compania a IX-a •• Compania a X-a
  Bătălii / Războaie	Bătălia de la Solferino Bătălia de la Medole Bătălia de la Lissa
  Decorații și distincții
  Decorații	Ordinul Maria Terezia

• 1819: Theodor Codrescu, traducător, prozator român (d. 1894)
• 1821: Louis-Adolphe Bertillon, Pronunție în franceză: /bɛʁtijɔ̃/, (n. 1 aprilie 1821, Paris - d. 28 februarie 1883, Neuilly-sur-Seine)^[1] a fost un medic, antropolog, demograf, matematician, statistician și micolog francez. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Bertill.. Familia Bertillon, originară din Saint-Seine (Côte-d'Or), a fost ruinată în timpul Revoluției franceze. Tatăl lui Louis-Adolphe, Jean-Baptiste Bertillon (d. 1846), a fost un chimist distilator care venise la Paris la vârsta de 14 sau 15 ani pentru ași încerca norocul. A fost căsătorit cu Pierrette Garinot.^[2]
  Louis-Adolphe Bertillon s-a căsătorit în 1850, cu Marguerite Zoé, ea pe atunci la vârsta de 20 de ani și fără profesie, fiica demografului Achille Guillard (n. 28 decembrie 1799, Marcigny (Saône-et-Loire) - d. 12 februarie 1876, Paris),^[3] de unii numit „tatăl demografiei”. Soții au avut doi fii, pe Jacques Bertillon (n. 11 noiembrie 1851, Paris - d. 7 iulie 1922, Valmondois), și el mai târziu medic, statistician și demograf francez precum pe Alphonse Bertillon, (n. 22 aprilie 1853, Paris - și d. 13 februarie 1914, Paris),^[4][5] ulterior un renumit criminalist francez. În 1882, a fost fondator al primului laborator de poliție de identificare penală și creatorul antropometriei judiciare, numită Système Bertillon sau bertillonnage, un sistem de identificare adaptat rapid în toată Europa, apoi în Statele Unite și folosit în Franța până în 1970. În jurul anului 1828, părinții au părăsit Parisul și au cumpărat lângă Montargis o vastă proprietate rurală numită Buisson. Aici Louis-Adolphe a petrecut anii copilăriei. Deja de la primul an al școlii, băiatul a arătat cele mai surprinzătoare dispoziții pentru istoria naturală. Buisson era înconjurat de șanțuri pline cu apă și locuit de o mulțime de animale acvatice. Acolo și-a petrecut cea mai mare parte a timpului liber, studiind moravurile animalelor și tulburându-le în obiceiurile lor pentru a le observa mai bine. Marea lui fericire a fost, să găsească unele care au fost deja moarte. Le-a disecat cu cuțitul și s-a străduit să înțeleagă utilizarea organelor lor. Părinții lui făceau uneori excursii la Paris, unde au avut o proprietate. Din păcate au făcut una în 1832, pe când izbucnise holera, iar mama lui s-a infectat și a murit. Tatăl său a decis apoi să-și ia fiul la Paris, hotărând să-l trimite la o școală de comerț.^[2]
  Dar cu cât a devenit mai matur, cu atât s-a simțit mai înclinat spre știință. A vrut să devină inginer sau medic. Studiile care a trebuit să le facă nu au dus la niciuna din aceste două profesii. De acea, în ciuda tatălui său, a studiat matematica pentru a intra în École centrale de Paris la care a fost admis. Pasiunea pentru istoria naturală a devenit din ce în ce mai puternică și a început să studieze medicina la Universitatea din Paris. În urmare, tatăl lui a suspendat bursa paternă. Deși cea mai mare parte a timpului său a fost dedicat studiului medicinii, Bertillon a urmat cu ardoare cursurile de istorie la College de France. A fost unul dintre cei mai pasionați admiratori ai profesorilor Jules Michelet, unui apropiat al ideii socialiste cu care s-a împrietenit,^[7] și Edgar Quinet. Când, în 1848, a izbucnit revoluția care a stabilit republica în Franța, a schimbat pentru o clipă cursul ideilor lui Bertillon. A iubit profund umanitatea văzând în ea republica ca instrumentul care trebuia să ridice muncitorul inteligent și laborios. Mulți bărbați din acea vreme au crezut, că organizarea muncii ar putea fi imediat transformată. Dar niciunul dintre acești visători nu i s-au potrivit, totuși a admirat profund puternicul geniu al lui Pierre-Joseph Proudhon.^[2]
  La 6 august 1852, Louis-Adolphe Bertillon și-a luat doctoratul în medicină la Universitatea din Paris. Deja în disertația sa De quelques éléments de l'hygiène dans leur rapport avec la durée de la vie, s-a ocupat, în contextul politicii de sănătate, de probleme statistice. În aceasta, a criticat, din aspectul său medicinal, valorile medii artificiale obținute din totalitatea datelor colectate. În schimb a cerut formarea de valori medii „naturale“ din pârțile populației social omogene respective, în scopul de a obține din statistică o imagine mai realistă a situației, în loc de a deriva doar principii legaliste abstracte.^[4] Din 1854 până în 1860, Bertillon a lucrat ca medic la spitalul din Montmorency.^[8]
  În anul 1857, Bertillon a publicat rezultatele statistice împotriva criticilor vaccinului în cartea sa Conclusions statistiques contre les détracteurs de la vaccine, bazând și pe experiențele făcute la spital, în care a și studiat mișcările mortalității la fiecare vârstă timp de un secol. Concluziile trase au distrus întregul sistem construit de adversarii vaccinului. Câțiva ani mai târziu, Bertillon a publicat rezultatele statistice împotriva criticilor vaccinului în cartea sa Conclusions statistiques contre les détracteurs de la vaccine din 1857 în care a și studiat mișcările mortalității la fiecare vârstă timp de un secol. Concluziile trase a distrus întregul sistem construit de adversarii vaccinului. Institutul și Academia de Medicină au recompensat această carte. Încurajat de acest succes, Bertillon a ținut la 9 februarie 1858 o prelegere despre mortalitatea nou-născuților. A fost prima dată când a fost dezvăluită problema importantă a mortalității infantile la Paris. În jurul acestei perioade s-au întemeiat două societăți erudite de mare interes pentru savantul. Astfel, în 1859, Paul Broca a fondat Societatea de Antropologie din Paris și Bertillon a fost unul dintre cei 20 membri fondatori, iar în 1860 a fost și unul dintre primii dintre fondatorii Societății de Statistică. El a luat mare parte în activitatea acestor societăți și în ambele a fost onorat, fiind numărat printre președinții lor.^[2]
  În urma înfrângerii la Bătălia de la Sedan în Războiul franco-german din 1870/71 și predarea împăratului Napoleon al III-lea împreună cu întreaga armată la 4 septembrie 1870, a fost proclamată o republică „temporară” la Paris. Așa numitul Guvern al Apărării Naționale l-a numit pe Bertillon primar al districtului 5 al Parisului. El nu a ezitat nici acolo și și-a făcut datoria de patriot și cetățean. După înfrângerea Comunei din Paris la 28 mai 1871 și armistițiul a fost numit inspector al instituțiilor caritabile. Din păcate, a păstrat acele funcții doar câteva luni. S-a întors la viața privată. Dar ceea ce văzuse în timpul celor câteva examinări pe care le-a făcut, i-a dat dorința puternică, de a atrage atenția publicului medical și a guvernului încă o dată asupra mortalității infantile. Și-a reluat munca cu o nouă ardoare și, în loc să studieze mortalitatea doar în departamentele unde erau transportați parizienii mici, și-a aplicat cercetările în fiecare departament al Franței, comparând rezultatele cu cele de peste hotare. Această lucrare remarcabilă a făcut obiectul diferitelor comunicări către Academiei de Medicină și a apărut în sfârșit în 1874, sub titlul de La Démographie figurée de la France ou Etude statistique de la population française avec tableaux graphiques, cu 58 de hărți colorate.^[9]
  Un an mai târziu Louis-Adolphe a predat primul curs în demografie la „Școala Medicală” din Paris.^[10] și, tot în 1875, a fondat împreună cu Paul Broca, Achille Guillard și Jean Louis Armand de Quatrefages de Bréau „Facultatea de antropologie” (École d’anthropologie),^[11] unde, din 1976 până la moarte, a deținut prima catedră pentru demografie și geografie medicală. De acea a avut onoarea de a prezida Congresul Internațional de Demografie din 1878. Mai departe a fost director al oficiului de statistică al orașului Paris până la decesul lui.^[8]
  A fost capabil să adauge calm și resemnare bolii sale grave (cancer). Deși nu demult devenise mai puțin o iluzie cu privire la starea lui, el a păstrat cu atât mai puțin până în ultimul moment o seninătate și o liniște sufletească care i-a lovit cu admirație pe cei care au asistat. Sigura care l-a păzit și îngrijit zi și noapte până la sfârșit a fost nepoțica lui Jeanne Bertillon.^[12] A murit mult prea tânăr la vârsta de doar 61 ani în domiciliul său în Rue Charles-Laffitte 72 din Neuilly-sur-Seine^[1] și înmormântat în cimitirul comunei la 3 martie 1883. 

  Louis-Adolphe Bertillon
  Louis-Adolphe Bertillon în 1881
  Date personale
  Născut	1 aprilie 1821 Paris
  Decedat	28 februarie 1883 (61 de ani) Neuilly-sur-Seine
  Părinți	Jean-Baptiste Bertillon și Pierrette Garinot
  Căsătorit cu	Marguerite Zoé Guillard
  Copii	Jacques Bertillon și Alphonse Bertillon
  Naționalitate	franceză
  Cetățenie	Franța
  Ocupație	antropolog botanist demograf matematician medic micolog statistician
  Activitate
  Domeniu	antropologie, botanică, demografie, matematică, medicină
  Organizații	Royal Academy of Medicine of Belgium[*]
  Societăți	* Société d'anthropologie de Paris Société de statistique Société de sociologie Société botanique de France Société d'anthropologie de Lyon

• 1825: Arhiducesa Auguste Ferdinande de Austria, Prințesă de Bavaria (1 aprilie 1825, Florența - 26 aprilie 1864, Munchen) a fost fiica lui Leopold al II-lea, Mare Duce de Toscana și a primei lui soții, Maria Anna de Saxonia. A fost soția lui Luitpold, Prinț Regent al Bavariei și mama regelui Ludwig al III-lea al Bavariei. 
  Prințesa Auguste Ferdinande de Austria
  Auguste a fost unul din cei trei copii ai lui Leopold al II-lea, Mare Duce de Toscana și a primei lui soții, Maria Anna de Saxonia. Ea a fost sora vitregă mai mare a Marelui Duce Ferdinand al IV-lea de Toscana. A fost membră a linie directe atât din Ludovic al XIV-lea al Franței cât și din William Cuceritorul.
  A fost crescută într-o religie catolică strictă și și-a dezvoltat interesul în arte și științe încă de timpuriu. Contemporanii au descris-o ca fiind înaltă și frumoasă.
  La 15 aprilie 1844, ea s-a căsătorit cu Prințul Luitpold la Florența. Inițial. tatăl lui Luitpold, Ludwig I al Bavariei, s-a opus planului de căsătorie devreme ce Auguste arăta deja simptome de tuberculoză pulmonară înainte de căsătorie (boală de care va muri în cele din urmă la numai 39 de ani).
  Ei au avut patru copii (cu care ea a vorbit întotdeauna în italiană), printre care și viitorul rege Ludwig al III-lea al Bavariei, iar Auguste a fost o puternică susținătoare pentru Luitpold în toate activitățile lui politice. În timpul Revoluției din 1848 ea a vorbit împotriva Lolei Montez (metresa regelui Ludwig I al Bavariei) și a căutat să izoleze opozanții monarhiei.
  Copiii ei cu Luitpold au fost:
  • Ludwig al III-lea (1845–1921), rege al Bavariei, s-a căsătorit cu Arhiducesa Maria Theresia de Austria-Este (1849–1919)
  • Leopold (1846–1930), căsătorit cu Arhiducesa Gisela de Austria (1856–1932)
  • Therese (1850–1925)
  • Arnulf (1852–1907), căsătorit cu Prințesa Therese de Liechtenstein (1850–1938)
  După moartea ei Luitpold nu s-a mai recăsătorit. 

  Augusta Ferdinande de Austria
  Prințesă de Bavaria
  Auguste de Austria, c. 1850
  Date personale
  Născută	1 aprilie 1825 Florența
  Decedată	26 aprilie 1864 (39 de ani) Munchen
  Înmormântată	Theatine Church[*]
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (tuberculoză)
  Părinți	Leopold al II-lea, Mare Duce de Toscana Prințesa Maria Anna de Saxonia
  Frați și surori	Arhiducesa Maria Isabella, Prințesă de Toscana Archduchess Caroline Augusta of Austria[*] Ferdinand al IV-lea, Mare Duce de Toscana Arhiducele Karl Salvator, Prinț de Toscana Arhiducele Johann Salvator de Austria Arhiducele Ludwig Salvator, Prinț de Toscana Archduchess Maria Maximiliana of Austria[*][1]
  Căsătorită cu	Luitpold, Prinț Regent al Bavariei
  Copii	Ludwig al III-lea al Bavariei Prințul Leopold al Bavariei Prințesa Theresa a Bavariei Prințul Arnulf al Bavariei
  Cetățenie	Regatul Italiei
  Ocupație	politiciană
  Apartenență nobiliară
  Titluri	Prințesă Arhiduce
  Familie nobiliară	Casa de Habsburg-Lorena Casa de Wittelsbach

• 1845: Prințesa Eugenia Maximilianovna de Leuchtenberg, cunoscută ca Prințesa Evgenia Romanovskaia (1 aprilie 1845 - 4 mai 1925) a fost membră a Casei de Beauharnais, deși a fost născută și crescută în țara natală a mamei sale, Rusia. A fost al treilea copil și a doua fiică a lui Maximilian de Beauharnais, al 3-lea Duce de Leuchtenberg și a soției lui, Marea Ducesă Maria Nicolaevna a Rusiei. 

  Prințesa Eugenia de Leuchtenberg
  Ducesă Alexander de Oldenburg
  Date personale
  Născută	1 aprilie 1845 St. Petersburg, Imperiul Rus
  Decedată	4 mai 1925 (80 de ani) Biarritz, Franța
  Înmormântată	Cimitirul Sabaou, Biarritz, Franța[1]
  Părinți	Maximilian de Beauharnais, al 3-lea Duce de Leuchtenberg Marea Ducesă Maria Nicolaevna a Rusiei
  Frați și surori	George Maximilianovici, al 6-lea Duce de Leuchtenberg Prințesa Maria Maximilianovna de Leuchtenberg Eugen Maximilianovich, Duke of Leuchtenberg[*]
  Căsătorită cu	Ducele Alexandru Petrovici de Oldenburg
  Copii	Ducele Petru Alexandrovici de Oldenburg
  Cetățenie	Imperiul Rus
  Ocupație	aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce Prințesă
  Familie nobiliară	Casa de Beauharnais Casa de Holstein-Gottorp

• 1851: Bernhard al III-lea Frederick Wilhelm Albrecht Georg, Duce de Saxa-Meiningen (1 aprilie 1851 – 16 ianuarie 1928), a fost ultimul duce care a condus ducatul de Saxa-Meiningen.
  A fost cel mai mare fiu al lui Georg al II-lea, Duce de Saxa-Meiningen și a primei lui soții, Charlotte Frederica a Prusiei. A mai avut o soră, Prințesa Maria Elisabeta și doi frați vitregi din a doua căsătorie a tatălui său. Bernhard i-a succedat tatălui său după decesul acestuia în 1914. Scurta sa domnie a fost afectată de Primul Război Mondial. Când Germani a pierdut războiul, toți prinții germani și-au pierdut titlurile și statele. Bernhard a fost forțat să abdice ca duce la 10 noiembrie 1918 și și-a petrecut restul vieții în fosta sa țară ca cetățean privat. S-a căsătorit la Berlin la 18 februarie 1878 cu Prințesa Charlotte a Prusiei, fiica lui Frederic al III-lea al Germaniei și nepoată a reginei Victoria a Regatului Unit. Au avut o fiică:
  • Prințesa Feodora Victoria Auguste Marie Marianne (12 mai 1879 - 26 august 1945); s-a căsătorit la 24 septembrie 1898 cu Heinrich XXX de Reuss-Köstritz. 

    Bernhard al III-lea
    Date personale
    Nume la naștere	Bernhard III Frederick Wilhelm Albrecht Georg
    Născut	1 aprilie 1851 Meiningen
    Decedat	16 ianuarie 1928 (76 de ani) Meiningen
    Înmormântat	Bad Liebenstein
    Părinți	Georg al II-lea, Duce de Saxa-Meiningen Charlotte Frederica a Prusiei
    Frați și surori	Prințul Friedrich Johann de Saxa-Meiningen Ernst, Prinț de Saxa-Meiningen Princess Marie Elisabeth of Saxe-Meiningen[*]
    Căsătorit cu	Prințesa Charlotte a Prusiei
    Copii	Prințesa Feodora
    Cetățenie	Germania
    Religie	luteranism
    Ocupație	personal militar[*]
    Apartenență nobiliară
    Titluri	duce
    Familie nobiliară	Casa de Saxa-Meiningen
    Duce de Saxa-Meiningen
    Domnie	25 iunie 1914 – 10 noiembrie 1918
    Predecesor	Georg al II-lea
    Succesor	monarhie abolită

• 1865: Ștefan Cicio Pop (n. 1 aprilie 1865, Șigău, Cluj - d. 16 februarie 1934, Conop, Arad) a fost avocat și un om politic român, membru al PNR și mai apoi vicepreședinte al PNȚ, deputat român în Dieta de la Budapesta, participant activ la Marea Unire din 1918, Președinte al Consiliului Național Central Român, vicepreședinte al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, membru al Consiliului Dirigent deținând portofoliul apărării și al internelor. Ministru de Stat pentru Transilvania, în Guvernul Alexandru Vaida-Voievod (5 decembrie 1919 - 12 martie 1920) precum și ministru de externe (9 ianuarie – 13 martie 1920) în același guvern, Prim Ministru ad interim. În cursul guvernărilor Iuliu Maniu a deținut funcția de președinte al Adunării Deputaților (23 decembrie 1928-30 aprilie 1931 și 10 august 1932-18 noiembrie 1933). Ștefan Cicio Pop s-a născut în satul Șigău, lângă Dej, la 1 aprilie 1865. Rămas orfan de mic copil a fost adoptat și crescut de către un unchi al său, Vasile Pop din Gherla. Școlile primare le-a făcut la Dej, iar cele medii la Liceul Maghiar de Stat din Dej și la Liceul Maghiar de Stat din Sibiu. A urmat cursurile universitare la Budapesta și Viena, unde a studiat științele juridice. În 1891 a obținut doctoratul în drept și s-a dedicat avocaturii stabilindu-se la Arad.
  Ștefan Cicio Pop s-a căsătorit cu Eugenia Macavei, cu care a avut cinci copii: Ana (1897-1981), căsătorită cu Aureliu Birtolonu, Vasile Ștefan (1899-1975), Zoe Maria Sofia (1902-1986), căsătorită cu Constantin Dobrescu, Alexandru Eugen Tiberiu (1904-1978) și Liviu (1912-1990). Deja ca tânăr avocat a participat la Conferința de la Haga, unde a susținut cauza românilor din Ardeal. După stabilirea sa la Arad, devine membru al Partidului Național Român și se implică cu toată forța în susținerea cauzei românilor transilvăneni. În 1894 a fost principalul avocat al Memorandiștilor, în procesul intentat acestora de către autoritățile maghiare. În urma intervenției regelui Carol I al României pe lângă împăratul Franz Iosif, obține un răsunător succes, memorandiștii fiind achitați. A fost un temut susținător al cauzei țăranilor din Arad și un avocat al apărării în procesele de presă înaintate românilor de către stăpânirea maghiară de atunci. La vârsta de 40 de ani, în 1905, este ales deputat de Șiria, în Dieta Ungariei, unde susține cu consecvență timp de 14 ani cauza românilor din Transilvania. În 24 septembrie 1906 a fost condamnat la Cluj de autoritățile maghiare la 3 luni de temniță și o amendă de 800 coroane pentru două articole publicate în "Libertatea" care contraveneau politicii oficiale austro-ungare privind națiunea română din Transilvania.
  În dimineața zilei de 31 octombrie 1918 la inițiativa deputaților PNR din Parlamentul de la Budapesta, la Budapesta s-a format Consiliul Național Central Român format din 6 membri ai PNR și din 6 socialiști români. La începutul lunii noiembrie Consiliul Național Român Central și-a stabilit sediul în orașul Arad, în locuința lui Ștefan Cicio Pop, care era și președintele noului organ politic, care la 20 noiembrie 1918 a decis convocarea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, în vederea unirii cu Regatul României.
  A participat la Marea Adunare de la Alba Iulia, pe care a condus-o în calitatea sa de președinte al Consiliului Național Român Central și vicepreședinte al Marii Adunări. A fost ales de Marea Adunare de la Alba Iulia ca membru al Marelui Sfat Național al Românilor din Transilvania, iar mai apoi, în 2 decembrie 1918, a fost ales membru al Consiliului Dirigent, ocupând funcția de vicepreședinte. În prima ședință a Consiliului Dirigent a devenit responsabil al sectorului apărării și internelor. Este desemnat, imediat după Unire, ministru fără portofoliu în Guvernul Regatului României, pentru a asigura, alături de Vasile Goldiș și Alexandru Vaida-Voevod, integrarea administrativă și legislativă a Transilvaniei în Regatul României.
  În urma alegerilor din noiembrie 1919 PNR a obținut cel mai mare număr de aleși, cu 35% din locurile din parlament, procent insuficient pentru formarea guvernului. Cabinetul a rezultat dintr-o alianță între Partidul Național Român din Transilvania, Partidul Țărănesc din Transilvania, Partidul Democrat al Unirii din Bucovina, Partidul Țărănesc și Partidul Naționalist-Democrat din Vechiul Regat. Ștefan Cicio Pop a fost ales deputat în Parlamentul României, din partea PNR. Din partea PNR a fost desemnat Alexandru Vaida-Voevod cu formarea guvernului. Ștefan Cicio Pop a ocupat în cadrul cabinetului Vaida I funcția de ministru pentru Transilvania. Va fi numit ca și ministru de externe în 9 ianuarie 1920, funcție pe care o va ocupa până la căderea guvernului. În ultimele luni ale guvernului Vaida I a îndeplinit chiar funcția de președinte al Consiliului de Miniștri (prim-ministru), ad interim, ținând locul lui Alexandru Vaida-Voevod, care participa la negocierile de pace de la Paris.
  În anul 1926, în urma fuziunii cu PNR cu Partidul Țărănesc, se va fonda Partidul Național Țărănesc, iar Ștefan Cicio Pop este ales Vicepreședinte al partidului.
  În anul 1928 alegerile parlamentare au fost câștigate de către Partidul Național Țărănesc, iar Cicio Pop este desemnat de către Partidul Național Țărănesc, ca și Președinte al Adunării Deputaților, demnitate pe care ova ocupa de două ori. În 1933 a renunțat la activitatea politică și s-a retras la moșia sa de la Conop, județul Arad (interbelic), unde s-a stins un an mai târziu. A fost înmormântat cu onoruri de stat, în Arad, la ceremonie participând Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Sever Bocu și premierul Gheorghe Tătărescu. Slujba de înmormântare a fost oficiată de episcopul unit Alexandru Nicolescu. 

  Ștefan Cicio-Pop
  Ștefan Cicio Pop
  Date personale
  Născut	1 aprilie 1865  Șigău, Cluj  Regatul Ungariei, Austro-Ungaria
  Decedat	16 februarie 1934 (68 de ani) Conop, Arad
  Căsătorit cu	Eugenia Macavei (1876-1951)
  Naționalitate	română
  Cetățenie	România
  Religie	Biserica Română Unită cu Roma
  Ocupație	politician avocat
  Deputat
  În funcție 1905 – 1918 în Parlamentul de la Budapesta 1919-1933 în Parlamentul României
  Ministru pentru Transilvania
  În funcție 5 decembrie 1919 – 12 martie 1920
  Ministrul Afacerilor Străine
  În funcție 9 ianuarie1920 – 13 martie 1920
  Președintele Consiliului de Miniștri ad interim
  În funcție 10 ianuarie 1920 – 12 martie 1920
  Președintele Adunării Deputaților
  În funcție 23 decembrie 1928 – 30 aprilie 1931 10 august 1932-18 noiembrie 1933
  Partid politic	Partidul Național Român din Transilvania Partidul Național-Țărănesc
  Alma mater	Universitatea „Eötvös Loránd” din Budapesta
  Profesie	Avocat

• 1866: Ferruccio Busoni, pianist, compozitor italian (d. 1924)
• 1869: Edmond Rostand, dramaturg francez (d. 1918)
• 1873: Ion Paulat (n. 1 aprilie 1873, satul Cioara-Radu Vodă, astăzi comuna Bărăganul, județul Brăila – d. 20 iulie 1954, București) a fost un inovator și inventator român care a construit primul hidroavion cu fuzelaj în 1911. Ion Paulat s-a născut pe 1 aprilie 1873 în satul Cioara-Radu Vodă, astăzi Comuna Bărăganul, județul Brăila. A urmat Școala Comercială la Galați însă, fiind pasionat de tehnică, s-a angajat ca ucenic mecanic la Atelierele Navale Fernic (care mai târziu vor deveni Șantierul Naval Galați). Se îmbarcă pe navele Serviciului Maritim Român ca ofițer mecanic realizând inovații pentru optimizarea funcționării căldărilor navale și a turbinelor. Urmează o școală tehnică navala la Savona, în Italia și ajunge mecanic-șef pe cargoul „Turnu Severin”.^[1]
  Pasionat de aeronautică, a inventat hidroavionul cu fuzelaj și a fost un mare animator al aeromodelismului în România. Rămas în uitare multă vreme, meritele lui Ion Paulat în proiectarea și construirea primului hidroavion românesc și a tunelului aerodinamic au fost recunoscute de Academia Română pe 20 iunie 1954.^[1]
  Ion Paulat a murit la București pe 20 iulie 1954 în urma unui accident vascular cerebral. Se afla în capitală pentru a preda la Ministerul Transporturilor materiale legate de activitatea sa aeronautică precum și macheta hidroavionului său. Cu ocazia escalei vasului „Turnu Severin”, pe care era îmbarcat, în portul Alger în 1908, Paulat a avut ocazia să observe evoluția unui hidroglisor și a constatat instabilitatea acestuia la viteze mari. Considerând că montarea de aripi la acest tip de vehicul i-ar permite decolarea și amerizarea de pe o suprafață de apă, proiecteză aparate de zbor ale căror modele le testează într-un tunel aerodinamic simplu (un ventilator, o pâlnie și un tub) pe care și-l amenajase la bordul navei „Turnu Severin”. Reușeste să finalizeze proiectul inițial al unui „Hidro-Aero duplex monoplan”, un hidroavion monoplan, bimotor, însă, datorită dificultăților de construcție, realizează un al doilea proiect, de data aceasta al unui hidroavion biplan cu aripi decalate.^[2]
  Confruntându-se cu mari dificultăți în procurarea fondurilor necesare construirii aparatului, Ministerul de Război nealocând fondurile promise, Ion Paulat reușește să construiască un aparat doar în 1911 fiind ajutat de industriașului Gheorghe Fernic din Galați, aparat cu care face o demonstrație pe 6 noiembrie 1911.^[1][2] Performanțele tehnice fiind încă modeste (salturi de 35 cm înălțime și 10 m lungime) și neputând achiziționa cel de-al doilea motor, Paulat construiește un mic hidroavion monomotor cu care face demonstrații, reușind să se ridice până la înălțimea stâlpilor de telegraf.^[1] Pe 6 iunie 1912, în timpul unei demonstații aeriene, se produce un accident, aparatul fiind distrus iar Paulat fiind accidentat serios. Proiectele de reparare a aparatului și de construire a altor modele sunt întrerupte de mobilizarea lui Paulat în Primul Război Balcanic (1912 – 1913). Ion Paulat a fost primul care a realizat o rubrică de vulgarizare a aeronauticii într-o publicație din România și primul care a impulsionat dezvolatrea aeromodelismului. A colaborat la „Ziarul Științelor și Călătoriilor” animând o rubrică dedicată aeronauticii în care răspundea întrebărilor cititorilor. Ulterior, a realizat rubrica de aeromodelism „Micul Aviator”, înființând și un depozit de materiale necesare construirii de aeromodele. 

  Ion Paulat
  Date personale
  Născut	1 aprilie 1873 satul Cioara-Radu Vodă, astăzi Comuna Bărăganul, județul Brăila
  Decedat	20 iulie 1954 București, România
  Naționalitate	română
  Cetățenie	România
  Ocupație	inventator
  Activitate
  Rezidență	România
  Domeniu	inventator, aviație, aeromodelism
  Cunoscut pentru	inventator al hidroavionului cu fuzelaj (1911), tunelul aerodinamic

• 1873: Serghei Vasilievici Rahmaninov (n. 1 aprilie 1873, Novgorod, Rusia - d. 28 martie 1943, Beverly Hills, SUA) a fost un compozitor și pianist rus.
  A fost una dintre vedetele de concert cel mai bine plătite din timpul său, și unul dintre cei mai influenți pianiști ai secolului XX. În sursele rusești, arborele genealogic al familiei Rahmaninov începe cu Ștefan cel Mare. Se pare că voievodul Moldovei a avut un fiu, Ioan Vecin (Ioan Sused), stabilit la Moscova, a cărui existență nu poate fi probată prin documente (de unde s-a presupus că ar fi fost un fiu nelegitim)^[16]. Ioan Vecin a avut doi fii, Ioan Voloh și Vasilii Rahmanin. Familia Rahmaninov descinde din acesta din urmă^[17]. O altă versiune, neîntemeindu-se pe fapte veridice, îl consideră pe Rahmaninov descendent al Elenei Voloșanca, fiica lui Ștefan cel Mare căsătorită cu fiul lui Ivan al III-lea cel Mare , Ivan al IV-lea cel Tânăr. Cei doi au avut un fiu, însă acesta a murit în adolescență. S-a născut din părinți aristocratici, aceștia deținând mai multe moșii. Ambii părinți ai lui Rahmaninov erau pianiști amatori, de la aceștia primind viitorul mare compozitor, primele lecții, încă de la vârsta de patru ani. Mai târziu, la Sankt Petersburg, a luat lecții de la Anna Ornatskaya timp de trei ani înainte de prăbușirea economică a părinților săi.
  O influență deosebită în creația sa au exercitat-o cântecele ortodoxe ruse pe care le auzea la biserică, unde era frecvent condus de bunica sa. La 9 ani intră la Conservatorul din Sankt Petersburg, unde urmează un curs de pian. Între 12 și 16 ani, continuă acest studiu la Moscova, sub îndrumarea pianistului Nikolai Zverev, pedagog renumit, dar sever și riguros. Acesta, prin intermediul vastei sale biblioteci și prin participarea la reprezentații teatrale, oferea discipolilor săi o largă deschidere culturală.
  Rahmaninov a devenit un student valoros, terminându-și studiul pianului cu un an mai devreme, în 1891. Astfel, a încheiat cursul de compoziție cu Anton Arenski într-un singur an. Debutează cu opera Aleko, compusă în 1892, care a avut premiera la Teatrul Bolșoi la 27 aprilie 1893 și care s-a bucurat de succes, devenind foarte cunoscută. Pentru această piesă, al cărei libret (bazat pe "Țiganii" lui Pușkin) a fost scris de Vladimir Nemirovici-Dancenko, Rahmaninov a primit Medalia de Aur la Conservatorul din Moscova, fiind al treilea care a primit această distincție (după Serghei Taneiev și Arseni Koreșcenko).
  Lucrările conservatoare ale lui Rahmaninov cum ar fi Concertul de pian nr. 1 și Preludiu în C minor pentru pian solo au devenit, de asemenea, foarte cunoscute și apreciate.
  Compusă între ianuarie și octombrie 1895 și cu premiera pe 28 martie 1897 (fiind pusă în scenă de Alexandr Glazunov), Simfonia nr .1 este aspru criticată de specialiștii epocii, printre care și Cezar Antonovici Cui. Eșecul îi provoacă lui Rahmaninov o stare de depresie și nu mai este capabil să compună lucrări majore timp de trei ani.
  După o perioadă de psihoterapie și hipnoterapie, Rahmaninov se recuperează sufletește și, în perioada cuprinsă între toamna anului 1900 și aprilie 1901, elaborează Concertul pentru pian nr. 2. Având premiera la 9 noiembrie 1901, acesta s-a bucurat de succes în spațiul occidental.
  La 12 mai 1902, Rahmaninov se căsătorește cu Natalia Satina. Deoarece erau veri primari, această încălcare a dreptului canonic este permisă printr-o dispensă acordată de Biserica Ortodoxă Rusă. Au împreună două fiice. Până la izbucnirea Primului Război Mondial, Rahmaninov se bucură de succes artistic și financiar.
  După Revoluția Rusă, în decembrie 1917 regimul leninist i-a confiscat moșia de la Ivanovka și imobiliarele de lângă Tambov. Împreună cu familia, Rahmaninov pleacă în Danemarca, unde locuiește o perioadă, ca apoi să se stabiliească în SUA, mai exact în New York. Aici a criticat în mod deschis guvernul sovietic în martie 1931 printr-o scrisoare către "New York Times", după ce muzica sa fusese interzisă din sălile de concert din întreaga URSS.
  În 1943, Rahmaninov și soția sa primesc cetățenie americană, dar la scurt timp marele compozitor se stinge din viață în urma unui cancer de piele. Compozițiile lui Rahmaninov sunt limitate ca număr, dar sonoritățile lor luxuriante și grandoarea le-au făcut standarde de muzică clasică.  

  Muzică orchestrală[modificare | modificare sursă]

  • Scherzo în re mineur (1887)
  • Simfonia în re minor, Prima mișcare (numită « Tinerețe ») (1890-1891)
  • Prințul Rostislav, poem simfonic după Alexei Tolstoi (1891)
  • Stânca, op. 7, poem simfonic după Lermontov (1893)
  • Capriccio, op. 12 pe teme țigănești (Capriciu) (1892-1894)
  • Simfonia n° 1 în re minor, op. 13 (1895)
  • Simfonia n° 2 în mi minor, op. 27 (1906-1907)
  • Insula morțior, op. 29, poem simfonic după Böcklin (1909)
  • Clopotele, op. 35, poem pentru orchestră simfonică, cor și soliști, după Edgar Poe (1912-1913).
  • Simfonia n° 3 în la minor, op. 44 (1935-1936)
  • Dansuri simfonice op. 45a (versiune pentru două piane op. 45b) (1940-1941)

  Muzică concertantă[modificare | modificare sursă]

  • Concert pentru pian n° 1 în fa diez minor, op. 1 (1890-1891)
  • Concert pentru pian nº 2 în do minor, op. 18 (1900)
  • Concert pentru pian nº 3 în re minor, op. 30 (1909)
  • Concert pentru pian n° 4 în sol minor, op. 40 (1925-1926)
  • Rapsodie pe o temă de Paganini pentru pian și orchestră, op. 43 (1934)

  Muzică vocală[modificare | modificare sursă]

  • Șase romanțe, op. 4 (1890-1893)
  • Șase melodii, op. 8 (1894)
  • Douăsprezece romanțe, op. 14 (1896)
  • Douăsprezece romanțe, op. 21 (1902)
  • Cincisprezece romanțe, op. 26 (1906)
  • Paisprezece romanțe, op. 34 (1912)
  • Șase romanțe, op. 38 (1916)
  • Trei Cântece Rusești, op. 41

  Piese pentru pian[modificare | modificare sursă]

  • Bucăți de fantezie, op. 3 (inclusiv Preludiu în do diez minor n° 2)
  • Suită n° 1, op. 5, pentru două piane
  • Suită n° 2, op. 17, pentru două piane
  • Momente muzicale op. 16
  • Variațiuni pe o temă de Chopin, op. 22
  • Preludii op. 23 și 32
  • Studii-tablouri, op. 33 și 39
  • Sonată pentru pian n° 1, op. 28
  • Sonată pentru pian n° 2, op. 36
  • Variațiuni pe o temă de Corelli, op. 42.

  Muzică de cameră[modificare | modificare sursă]

  • Quatuor pentru coarde n° 1, 1889 (2 mișcări: Romanță și Scherzo)
  • Romanță pentru vioară și pian
  • Lied (Romanță) pentru violoncel și pian, 1890
  • Melodie pe o temă de Serghei Rahmaninov, 1890 (piesă în re major aranjată de violoncelistul Modest Altschuler)
  • Trio elegiac n° 1 în sol minor, pentru pian, vioară și violoncel, 1892
  • Două Piese, op. 2 pentru violoncel și pian, 1892: Preludiu și Dans oriental
  • Două Piese, op. 6 pentru vioară și pian, 1893: Romanță și Dans ungar
  • Trio elegiac n° 2 în re minor, op. 9, 1893 (În memoria lui Piotr Ilici Ceaikovski) (Revăzut în 1907 și în 1917)
  • Quatuor pentru coarde n° 2, 1896 (două mișcări: Allegro moderato și Andante molto sostenuto)
  • Sonată pentru violoncel și pian în sol minor, op. 19, 1901

  Muzică religioasă[modificare | modificare sursă]

  • Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, op.31, (în rusă Литургия св. Иоанна Златоуста, Liturghia sv. Ioanna Zlatousta), 1911;
  • Vigiliile nocturne, op. 37, (în rusă Всенощное бдение, Vsenoșcinoie bdeniie), o importantă contribuție la muzica ortodoxă rusă.

  Operă[modificare | modificare sursă]

  • Aleko (1892)
  • Cavalerul avar (1903-1904)
  • Francesca da Rimini (1904-1905)
  • Monna Vanna  

    Serghei Rahmaninov
    Serghei Rahmaninov
    Date personale
    Nume la naștere	Сергей Васильевич Рахманинов
    Născut	20 martie/1 aprilie 1873[2][1][3][4][5]  Starorussky Uyezd[*], Imperiul Rus
    Decedat	28 martie 1943 (69 de ani)[6][7][2][4][5][8][9][10][11][12][13]  Beverly Hills, SUA
    Înmormântat	Cimitirul Kensico[*]
    Cauza decesului	cauze naturale[*] (melanoma[*])
    Căsătorit cu	Natalia Satina[*]
    Copii	Irene Sergievna Rachmaninoff[*][14]
    Cetățenie	Imperiul Rus  SUA
    Etnie	Russian Americans[*]
    Religie	Biserica Ortodoxă
    Ocupație	compozitor pianist dirijor muzicolog[*] virtuoz
    Activitate
    Studii	Conservatorul din Moscova[*][1], Conservatorul din Sankt Petersburg[*][1]
    Gen muzical	operă simfonie muzică clasică
    Instrument(e)	pian
    Premii	Royal Philharmonic Society Gold Medal[*]

• 1873: Emmanuel de Martonne (n. 1 aprilie 1873,^{[1][2][3][4][5]} Chabris, Franța^[6] – d. 24 iulie 1955,^[7] Sceaux, Franța^[8]) a fost un geograf și pedagog francez, binecunoscut în România interbelică pentru contribuțiile sale esențiale la trasarea granițelor României Mari, precum și la studierea riguroasă, pentru prima dată în istoria științei, a geografiei României, a Munților Făgăraș, de a căror frumusețe sălbatică, neatinsă și pură a fost profund impresionat, numindu-i Alpii Transilvaniei. Fiu al arhivistului A. de Martonne, a fost un elev al Liceului din Laval^[9], unde i-a avut profesori pe Carle Bahon și Francis Delaisi. El este autorul unui Tratat de geografie fizică (1909) și al volumelor Geografie universală (1931), consacrate Europei Centrale. El a condus publicația Atlasul Franței și a fondat Institutul de Georgrafie de la Sorbonne.
  Discipol al lui Vidal de la Blache, a fost numit la Rennes în 1899, unde a fondat un laborator de geografie în 1902. Pasionat de climatologie, el este celebru pentru descoperirea bazelor evapotranspirației potențiale, utilizată azi de botaniști și agronomi. Laboratorul său funcționează până în zilele noastre, trecând în mâinile lui Andre Meynier. Acest laborator se numește astăzi COSTEL^[10] și este condus de Jean-Pierre Marchand.
  Fost coleg și prieten al criticului literar Pompiliu Eliade (1869-1914) la Școala Normală Superioară din Paris, tânărul De Martonne i-a urmat sfatul și și-a început cariera științifică cercetând Carpații Meridionali, pe care i-a denumit sau a preluat un nume folosit pe hărțile locale și l-a pus în circulație, „Alpii Transilvaniei”.^[11] În 1902 își susținea teza de doctorat cu titlul La Valachie: essai de monographie géographique (Valahia: eseu de monografie geografică) dedicată mentorului său, Vidal de la Blache, teză care va fi urmată de Recherches sur la distribution géographique de la population en Valachie (Cercetări privind distribuția geografică a populației în Valahia).^[11] Prin publicarea ambelor cărți, tânărul savant francez devenea cel mai bun specialist al studierii geografiei carpato-dunărene.^[11]
  În 1918, este desemnat expert al Comitetului de studii de pe lângă Conferința de Pace de la Paris (1919-1920) în cadrul tratativelor de încheiere a păcii după Primul Război Mondial, fiind principalul autor al recomandărilor făcute, cu obiectivitate, guvernului francez, privind teritoriile ce urmau să fie recunoscute România și Poloniei prin tratatele de pace.^[12] El a călătorit pe teren și conform principiului viabilității frontierelor, a obținut extinderea frontierei Poloniei spre est și a României spre vest cu câțiva kilometri, pentru ca importante căi ferate (de exemplu Timișoara-Arad-Oradea-Satu Mare) să nu se întretaie de mai multe ori cu granița. El a conceput principiul viabilității conform căruia stabilirea granițelor trebuie să depindă nu numai de grupările etnice, ci și de motive geografice (relief, ape, accesibilitate) și de infrastructurile teritoriului. Opunându-se astfel delegaților americani și britanici, el a contribuit, în mod semnificativ, la desenarea^[13] granițelor din 1918-1921 (dintre care cele trasate între România, Serbia și Ungaria, mai sunt valabile și astăzi).
  În semn de recunoaștere a acestor multiple merite, Academia Română îl alege membru de onoare în 1912.^[14]
  Între anii 1931 - 1949, a prezidat Uniunea Geografică Internațională, devenind membru al Academiei Franceze de Științe. 

  Emmanuel de Martonne
  Emmanuel de Martonne
  Date personale
  Născut	1 aprilie 1873[1][2][3][4][5]  Chabris, Franța[6]
  Decedat	24 iulie 1955 (82 de ani)[7]  Sceaux, Franța[8]
  Înmormântat	Cimitirul Montparnasse
  Părinți	Alfred de Martonne[*]
  Cetățenie	Franța
  Ocupație	geograf climatolog[*]
  Activitate
  Alma mater	École Normale Supérieure
  Organizație	Universitatea din Paris
  Premii	Legiunea de Onoare în grad de Ofițer[*] (1932) Cullum Geographical Medal[*] (1939) Vega Medal[*] (1946) Victoria Medal[*] (1950)
  Membru de onoare al Academiei Române

• 1875: Edgar Wallace (n. 1 aprilie 1875, Greenwich, Londra - d. 10 februarie 1932, Hollywood, California) a fost un scriitor englez de thriller (romane criminalistice), regizor și jurnalist. Edgar Wallace, este un pseudonim, numele lui adevărat fiind „Richard Horatio Edgar” a fost fiul nelegitim a unei perechi de artiști, fiind adoptat de un comerciant de pește din Londra.
  Wallace crește într-o stare de sărăcie, nu a terminat școala. Cu toate acestea ajunge să relateze știrile în presă din „Războiul Bur” (1899-1902), Africa de Sud. La întoarcerea în țară lucrează ca jurnalist și corespondent special de presă.
  În anul 1905 apare în editura lui proprie romanul thriller „Cei patru incoruptibili” care a fost un roman de succes, însă pentru scriitor a fost un dezastru financiar. El a declarat că cine va ghici deznodământul romanului va primi 500 de lire străine.
  Numai prin intervenția lordului Harmworth de la ediția ziarului englez „Daily Mail” salvează Wallace de la o sărăcire completă. Este de asemenea cunoscută activitatea sa jurnalistică și romanele lui despre Africa care au fost publicate în 1911 sub titlul „Nisipurile curentului”.
  Romanul său criminalistic cel mai renumit fiind „Vrăjitorul” care a fost prezentat și ca piesă de teatru, romanul său „The Squeaker” (Trișorul) (1930) a fost ecranizat sub regie proprie. Romanele lui Wallace vor fi traduse în 44 de limbi prin anii 1940.
  Wallace suferă mult de pe urma succesului său, devine supraponderal (gras), îmbolnăvindu-se de diabet, care nefiind tratat, boala îi va deveni fatală într-o călătorie prin SUA moare la vârsta de 57 de ani.
  În Germania (1959) este prezentat filmul „Der Frosch mit der Maske” (Broasca mascată), ceea ce a declanșat o popularitate deosebită a scriitorului englez, urmând 38 de ecranizări a romanelor sale în Europa de vest.
  În anul 1999 arhivele filmelor criminalistice germane, acordă operelor lui Wallace premiul „Edgar Allan Poe”. 

  Edgar Wallace
  Date personale
  Născut	1 aprilie 1875 Greenwich
  Decedat	10 februarie 1932 Hollywood
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (pneumonie)
  Părinți	Richard Horatio Marriott Edgar[*]
  Copii	Bryan Edgar Wallace[*] Penelope Wallace[*]
  Naționalitate	englez, american
  Cetățenie	Regatul Unit
  Etnie	englez
  Ocupație	jurnalist dramaturg scenarist poet romancier[*] scriitor scriitor de literatură științifico-fantastică[*] regizor de film
  Activitate
  Cauza decesului	pneumonie
  Lucrări remarcabile	romane thriller

• 1876: Ion Gheorghe Pelivan (n. 1 aprilie 1876, Răzeni, Imperiul Rus – d. 25 ianuarie 1954, Sighet) a fost un militant de vază al mișcării de eliberare națională din Basarabia, om politic, publicist, apărător și promotor al limbii române, animator al vieții culturale. A fost Director general responsabil pentru afacerile străine (Ministru de Externe) în RD Moldovenească în Consiliul Directorilor Generali ai Basarabiei. Ion Gheorghe Pelivan s-a născut la data de 1 aprilie 1876 în satul Răzeni (pe atunci județul Lăpușna, acum raionul Ialoveni). A absolvit Seminarul Teologic din Chișinău (1898) și Universitatea din Dorpat, Facultatea de Drept (1903).
  Personalitate politică importantă, a dus o activitate febrilă împotriva rusificării Basarabiei de către imperiul țarist. A fost locțiitor de judecător al orașului Bălți și creatorul primei grupări naționale din acest oraș, iar mai târziu a fost deținut politic.
  S-a stins din viață în închisoarea Sighet la 25 ianuarie 1954.^[1] Datorită activității sale, județul Bălți a fost primul județ din Basarabia, care în 1918 s-a pronunțat pentru Unirea Basarabiei cu România.
  În onoarea sa a fost denumită o stradă din sectorul Buiucani din Chișinău.^[2] De asemenea și liceul teoretic din satul Răzeni, raionul Ialoveni, îi poartă numele lui Ion Pelivan.^[3][4]
  De asemenea există o localitate numită în onoarea sa: satul Pelivan, județul Orhei. 

  Ion Pelivan
  Ion Pelivan
  Date personale
  Născut	1 aprilie 1876 Răzeni, Gubernia Basarabia, Imperiul Rus
  Decedat	25 ianuarie 1954 (77 de ani) Închisoarea Sighet, Sighetu Marmației, județul Maramureș, Republica Populară Română
  Cetățenie	Moldova
  Religie	Ortodox
  Ocupație	diplomat
  Director general responsabil pentru afacerile străine (Ministru de Externe al RD Moldovenești)
  În funcție 1917 – 1918
  Președinte	Ion Inculeț
  Prim-ministru	Pantelimon Erhan Daniel Ciugureanu
  Membru al Sfatului Țării
  În funcție 1917 – 1918
  Partid politic	Partidul Național Moldovenesc
  Alma mater	Universitatea din Dorpat
  Profesie	Jurist

• 1881: Octavian Goga, poet, publicist, om politic român (d. 1938)
• 1888: Mircea Florian, filosof român (d. 1960)
• 1893: Vladimir Bogos (n. 1 aprilie 1893, Boldurești - d. 1950) a fost un medic, jurnalist și om politic român, care a făcut parte din Sfatul Țării din Basarabia. La data de 27 martie 1918, Vladimir Bogos a votat Unirea Basarabiei cu România. La 27 martie 1918 a votat Unirea cu România. A fost unul dintre membrii Sfatului Țării care au completat chestionarul în limba română, fiind pe atunci în vîrstă de 24 de ani. La Chișinău locuia pe strada Meșicinscaia. După Unire și-a continuat studiile în domeniul medicinii la Cluj, după care a lucrat ca medic în județul Hotin.
  În 1931 a fost ales deputat în Parlamentul României. A fost, de asemenea, prefect al județului Hotin, unde a profesat ca medic. S-a manifestat ca publicist înzestrat la ziarul "România nouă" și în diferite publicații periodice. 

  Vladimir Bogos
  Date personale
  Născut	1 aprilie 1893 Boldurești
  Decedat	1950
  Cetățenie	România
  Religie	Ortodox
  Ocupație	jurnalist politician
  Membru al Sfatului Țării
  În funcție 1917 – 1918
  Partid politic	Partidul Național Moldovenesc

• 1899: Gheorghe Cardaș, istoric literar român (d. 1984)
• 1900: Alexandru A. Philippide (n. 1 aprilie 1900, Iași - d. 8 februarie 1979, București) a fost un poet, scriitor, traducător, membru titular al Academiei Române^[2], președintele Secției Literare a Academiei, laureat al premiului Herder (1967).^[3] Este fiul lingvistului și filologului Alexandru Philippide și al Lucreției (n. Nemțeanu).
  Licențiat la Iași în 1921. A studiat în Franța și Germania între anii 1922-1928. Alexandru A. Philippide a tradus texte de Goethe, Schiller, Rilke, E.T.A. Hoffmann, Heinrich Heine, Thomas Mann, Voltaire, Baudelaire, Andersen, Shakespeare, Pușkin, Tolstoi, Lermontov, Rabindranath Tagore și alții.^[3]
  A publicat volume de proză și versuri:
  • Aur sterp, Ed. Viața Românească, 1922
  • Stânci fulgerate, Ed. Fundațiilor Regele Carol II, 1930
  • Visuri în vuietul vremii, Ed. Fundațiilor Regele Carol I, 1939
  • Poezii, sumar antologic, 1962
  • Monolog în Babilon, poezii noi, 1967
  • Vis și căutare, 1979
  • Floarea din prăpastie, nuvele fantastice, 1942
  • Studii și portrete literare, Ed. Literară, 1963
  • Studii de literatură universală, Biblioteca Școlarului, 1966  

• Alexandru A. Philippide
  Academicianul Alexandru A. Philippide
  Date personale
  Născut	1 aprilie 1900[1]  Iași, România
  Decedat	8 februarie 1979 (78 de ani)[1]  București, Republica Socialistă România
  Înmormântat	Cimitirul Bellu
  Părinți	Alexandru Philippide
  Căsătorit cu	Paraschiva (n. Nichimis)
  Copii	Ana
  Naționalitate	română
  Cetățenie	România
  Ocupație	scriitor traducător poet
  Activitate
  Domeniu	Scriitor, traducător
  Alma Mater	Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
  Societăți	Academia Română
  Premii	Premiul Herder
  Membru titular al Academiei Române

• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 1900: George Băiculescu, bibliograf, istoric literar român (d. 1972)
• 1908: Abraham Maslow, psiholog american (d. 1970)
• * 1909: Alfred Höchsmann (n. 1 aprilie 1909, la Hermannstadt, Austro-Ungaria, d. 1978, la Klagenfurt, Austria)^[1] a fost un handbalist de etnie germană care a jucat pentru echipa națională a României. Höchsmann a fost component al selecționatei de 11 jucători a României care s-a clasat pe locul al cincilea la Olimpiada din 1936, găzduită de Germania.^[2][3] El a jucat în toate cele trei meciuri disputate de România.^[1][2]
  În 1938, Alfred Höchsmann s-a aflat în lotul selecționatei de 11 jucători a României care s-a clasat pe locul 5 la Campionatul Mondial de Handbal de câmp din Germania.^[4]
  La nivel de club, Höchsmann a fost component de bază al echipei Hermannstädter Turnverein^(de) (Societatea de Gimnastică Sibiu) din Sibiu.
• 1914: Iacob Felecan (n. 1 martie 1914 - d. 1964) este un fotbalist român, care a jucat în echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1938.
• 1915: Tibor Cseres,scriitor,ziarist,critic și istoric literar maghiar (d.1993)
• 1917: Paul Kazuo Kuroda (n. 1 aprilie 1917, Prefectura Fukuoka, Japonia^[1] - d. 16 aprilie 2001, Las Vegas, Nevada^[2]) a fost un chimist și fizician nuclearist american de origine japoneză. A obținut diploma de doctor la Universitatea Imperială din Tokyo sub îndrumarea profesorului Kenjiro Kimura.
  Prima lui lucrare a fost publicată în 1935. Și-a concentrat activitatea cu precădere în domeniile radio- și cosmochimiei, cele mai multe dintre cele 40 de lucrări publicate înainte de 1944 fiind despre chimia izvoarelor apelor termale. În 1944 a devenit cel mai tânăr membru al Facultății de Chimie din cadrul Universității Imperiale din Tokyo, iar după al Doilea Război Mondial a continuat să activeze în domeniul radiochimiei până în 1949, în pofida interdicțiilor din Japonia privitoare la acest domeniu.
  La sosirea sa din 1949 în Statele Unite l-a întâlnit pe Glenn Seaborg, fapt care a impulsionat și mai mult cariera sa către studiul domeniului radioactivității. Nefiind însă cetățean american, între 1950-1952 a evectuat un stagiu postdoctoral la Universitatea din Minnesota în domeniul chimiei analitice (coordonatori: Ernest Birger Sandell și Izaak Maurits Kolthoff).
  În 1952 a devenit asistent universitar in domeniul Chimie la Universitatea din Arkansas, unde a coordonat 64 de lucrări de doctorat. A obținut cetățenie american în 1955, iar în 1979 a devenit primul profesor de chimie „Edgar Wertheim” al Universității din Arkansas, funcție din care s-a retras oficial în anul 1987, rămânând un cercetător activ și după pensionare. Paul Kazudo Kuroda a publicat circa 400 de lucrări științifice. Remarcabile sunt următoarele două descoperiri:
  În 1956, Paul Kazudo Kuroda a fost primul care a postulat^[3] posibilitatea existentei reactorilor naturali de fisiune nucleară în decursul existenței geologice a Pământului. Validitatea presupunerii sale a fost dovedită în septembrie 1972, prin descoperirea de astfel de reactori fosili la minele de uraniu de la Oklo, Gabon.
  În 1960 a postulat prezența ²⁴⁴Pu la începuturile sistemului solar. Acest fapt a fost confirmat ulterior de excesul de xenon de pe meteoritul Pasamonte, fapt atribuit fisionării 
• 1919: Joseph E. Murray, medic chirurg american, laureat al Premiului Nobel
• 1920: Toshirō Mifune, actor, regizor japonez (d. 1997)
• 1922: William Manchester, scriitor și biograf american (d. 2004)
• 1925: Cornel Mihulecea (n. 1 aprilie 1925, Crihalma, com. Comăna, jud. Brașov - d. 7 mai 2015) a fost un inginer electrotehnician român, Președinte al Comitetului de Stat pentru Energie Nucleară (1976-1989). Cornel Mihulecea a fost deputat în Marea Adunare Națională în sesiunile din perioada 1965 - 1989. Cornel Mihulecea a urmat școala primară (clasele I-V) în comună, după care a plecat la Petroșani unde a urmat cursurile Școlii Profesionale de electricieni. După ce a lucrat timp de 1 an (1950-1951) ca maistru electro la Atelierele Centrale ITB din București, s-a înscris, la sfaturile mamei, la Institutul Politehnic din Craiova, absolvind în 1956, cu diplomă de licență în inginerie. În domeniul nuclear, în timpul mandatului ca președinte al CSEN, a condus:
  • Elaborarea Programului Național pentru realizarea Centralelor Nucleare, a Combustibilului Nuclear, a Apei Grele și a programelor de asimilare a echipamentelor nucleare clasice aferente Programului Nuclear;
  • Înființarea Întreprinderii Centrala nucleară de la Cernavodă în anul 1977;
  • Încheierea tratativelor româno-canadiene privind contractele de licență și engineering pentru construcția centralelor de tip CANDU și semnarea lor în numele guvernului la data de 16 decembrie 1978;
  • Elaborarea studiului tehnico-economic pentru Centrala nuclearoelectrică (CNE) Cernavodă 1979;
  • Începerea lucrărilor de construcție a Unității 1 în anul 1980;
  • Încheierea și semnarea contractelor cu ANSALDO Italia și General Electric SUA pentru licența turboagregatului de 700 MWA și furnitura pentru sala mașinii la Unitatea 1, februarie 1982;
  • Elaborarea proiectului de execuție pentru Unitatea 1;
  • Finalizarea structurii de rezistență a clădirii reactorului Unității 1, în anul 1982;
  • Finalizarea finisării interioare a clădirii reactorului, introducerea corpului reactorului în interiorul clădirii și începerea montajului principalelor echipamente din clădirea reactorului, în decembrie 1985;
  • Punerea în funcțiune a liniei de 30 tone combustibil nuclear la IRNE Pitești;
  • Realizarea primelor 82 de fascicole de combustibil nuclear la IRNE Pitești, în anul 1983;
  • Dezvoltarea liniei de fabricație a combustibilului nuclear de la 30 tone la 100 tone în anul 1985. Producția cumulată la 31 decembrie 1989 de combustibil nuclear la Secția de Combustibil de la IRNE Pitești era de 31707 fascicole în greutate de 602 tone corespunzător consumului pentru 6 ani de funcționare a Unității 1 Cernavodă;
  • Pilotul de apă grea de la Râmnicu Vâlcea, urmare a perfecționărilor din perioada 1976-1978 a atins capacitatea echivalentă de 2 tone/an și s-a elaborat tehnologia pentru proiectarea celor 4 linii de producție industrială de apă grea de la Drobeta Turnu Severin în anul 1978;
  • Începerea lucrărilor de construcție-montaj a Fabricii de Apă Grea din Drobeta Turnu Severin cu asistență tehnică a specialiștilor de la Pilotul de apă grea de la Râmnicu Vâlcea pentru realizarea și punerea în funcțiune a acesteia în trimestrul IV din anul 1979;
  • Punerea în funcțiune a primei linii de producție de 90 tone/an în anul 1987. Punerea în funcțiune a celei de a doua linii de producție de 90 tone/an în anul 1989. Producția cumulată pe cele două linii, septembrie 1987 – decembrie 1989 a fost de 33 tone/an, reprezentând prima producție industrială de apă grea realizată în România. Este cel mai semnificativ exemplu de realizare a unui obiectiv de asemenea performanță și complexitate, de la cercetare până la produs, cercetare tehnologică, proiectare, realizare de echipamente, materiale și construcții, integral românești, în directa coordonare a CSEN. 

    Domeniul Controlul activităților nucleare[modificare | modificare sursă]

    • Asigurarea unui control al tuturor producătorilor de materiale, componente și produse destinate programului nuclear național;
    • Procesul de inspecție a constituit o activitate importantă, care a mobilizat întreg personalul inspecției pentru verificarea modului de realizare a materialelor, produselor, echipamentelor și desfășurarea procesului de construcții-montaj pe amplasamentul CNE Cernavodă. În construcții au fost stabilite puncte de inspecție ale activităților pentru structurile reactorului, clădirii serviciilor nucleare și a sălii mașinilor. Acolo unde nu au mai fost asistate lucrările, constructorii au asimilat și respectat procesul de execuție pe baza experienței căpătate de la lucrările anterioare.
    • Asigurarea unui control al tuturor unităților de construcții-montaj implicate în activitatea de realizare a CNE Cernavodă;
    • În industria de materiale-metalurgice procesul de inspecție s-a efectuat continuu pe procesele de realizare a produselor: oțel beton pentru armare, a tablelor, țevilor și profilelor destinate echipamentelor nucleare. În industria constructoare de mașini, electrotehnică, chimică, produsele și echipamentele au fost inspectate de personalul ISCAN-ACN, aceasta până când personalul de control al beneficiarului a putut să efectueze aceste activități. Personalul inspecției a fost implicat în analiza și avizarea documentației de calitate aferentă importului de materiale și produse pentru realizarea echipamentelor în țară și a echipamentelor din import pentru CNE Cernavodă.
    • În procesul de inspecție ISCAN-ACN (CNCAN) a colaborat cu Metrologia, Inspecția de Stat pentru Produse (IGS), Inspecția de Stat în Construcții (IGSIC), ISCIR.
    • Asigurarea unui control al tuturor unităților ce desfășoară activități nucleare prin personalul propriu al ISCAN-CAN și prin echipele de specialiști din CSEN coordonați de ISCAN-ACN la toate locurile din țară unde se desfășoară activități nucleare;
    • Asigurarea și controlul evidenței surselor de radiații din țară și realizarea primei baze de date a unităților nucleare și a surselor de radiații existente în România;
    • Implicarea în activitatea de control, în situ, a tuturor inspectorilor ISCAN-ACN și celorlalți specialiști din CSEN în frunte cu președintele, inspectorul de stat șef;
    • Controlul de garanții nucleare la toate materialele nucleare și de interes nuclear și raportarea lor, conform legii la Agenția Internațională pentru Energie Atomică de la Viena.
    În cadrul Relațiile Internaționale, ca președinte al CSEN, Cornel Mihulecea a contribuit la semnarea cu AECL Canada a contractului de bază, de licențiere, proiectare și procurare, convențiile cu partea rusă pentru reactorul VVR 1000. În calitate de guvernator la AIEA Viena, a participat la discuții și a parafat înțelegeri cu AECL Canada și alte autorități de reglementare, autorizare și control din URSS, Bulgaria, Korea, China etc.
• 1929: Milan Kundera, scriitor francez de origine cehă
• 1932: Barbu Petrescu (n. 1 aprilie 1932, Perșinari, Perșinari, Dâmbovița, România) este un om politic român, membru PCR, membru al CPEx al PCR și primar al Capitalei între 7 februarie 1989 și 22 decembrie 1989^[1], fiind precedat de Radu Constantin și succedat de Dan Predescu. A fost cel care a organizat mitingul lui Nicolae Ceaușescu din data de 21 decembrie 1989. 

  Barbu Petrescu
  Date personale
  Născut	1 aprilie 1932 (87 de ani)  Perșinari, Perșinari, Dâmbovița, România
  Naționalitate	România
  Cetățenie	România
  Ocupație	politician
  Membru al CPEX al PCR
  Primar al Bucureștiului
  În funcție 7 februarie 1989 – 22 decembrie 1989
  Precedat de	Radu Constantin
  Succedat de	Dan Predescu
  Partid politic	Partidul Comunist din România
  Cunoscut pentru	a organizat mitingul lui Nicolae Ceaușescu din data de 21 decembrie 1989
  Profesie	politician comunist

• 1933: Claude Cohen-Tannoudji, fizician francez, laureat al Premiului Nobel
• * 1939: Cătălin Naum (n. 1 aprilie 1939, București - d. 9 mai 2013) a fost un regizor român de teatru și unul dintre cei mai cunoscuți pedagogi. Activitatea sa la Teatrul Podul l-a făcut legendar. Activitate artistică: 2007 - Baraca, Teatrul Municipal Focșani
  2007 - Drum fără pulbere, Teatrul George Ciprian
  Și Freud greșește
  Hamlet - adaptare
  2005 - Începem
  Jocul de-a vacanța, Teatrul George Ciprian
  Jocul de-a vacanța, Teatrul Municipal Focșani
  Mi-e dor de dorul care m-a durut
  Năpasta
  O noapte furtunoasă, Teatrul Municipal Focșani
  O poveste de iubire
  2007 Oedip salvat
  2004 - Opt femei, Studioul de teatru "Casandra"
  2007 - Plutonul de execuție regizor
  Poemele luminii
  Schimb de prizonieri
  Spectacol de fete cu flori
  Ștefan Vodă
  Un exercițiu teatral Romeo și Julieta
  Valentine, Valentine, azi e Dragobete
  ZooStory
  6 x4 = 24 sonete shakespeareene
• 1940: Dan D. Farcaș (nume complet: Dezideriu Dan Farcaș; n. 1 aprilie 1940, Reșița) este un matematician, informatician, scriitor, cercetător român al fenomenului OZN și al civilizațiilor extraterestre. A absolvit facultatea de matematică și fizică la Timișoara. Are un doctorat în matematici la Universitatea București. Din 1962 a lucrat ca informatician la calculatorul electronic MECIPT-1^[1], de la Institutul Politehnic din Timișoara, unde a realizat primele simulări de rețele neuronale din România^[2][3][4]. A condus și a realizat, din 1968, la CEPECA, mari proiecte de informatizare^[5], a predat cursuri de informatică. După 1990 a fost director la Institutul Român de Management, director și director adjunct al Centrului de Calcul și Statistică Sanitară, consilier temporar al Organizației Mondiale a Sănătății și expert al Comisiei Europene pentru informatizarea ocrotirii sănătății in România^[6][7]. A fost ales în 1993 membru titular al Academiei de Științe Medicale^[8] și a fost în perioada 1991-2010 vicepreședinte al Societății Române de Informatică Medicală. Din 2013, este membru al Comitetului Român de Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii al Academiei Române^[9].
  Dan Farcaș este, din 2006, cetățean de onoare al municipiului Reșița^[10]. Începând cu anul 1966 s-a făcut remarcat prin publicarea unor povestiri SF^[11]. Din anul 1998 a fost vicepreședintele, iar din 2011 este președintele Asociației pentru Studiul Fenomenelor Aerospațiale Neidentificate (ASFAN). Membru fondator, în 2006, al Centrului de Studii pentru Științele de Graniță, în cadrul Comisiei pentru România al UNESCO.
  A publicat, în țară și străinătate, peste 30 de cărți în domenii precum informatică, matematică, eseuri, ufologie, memorialistică. A publicat peste 1200 de articole, în principal de popularizare, și a participat la numeroase emisiuni radio și tv, inclusiv în străinătate, multe dintre ele legate de fenomenul OZN. Cartea Informatica medicală, la care e coautor, a fost distinsă în 1991 de către Academia Română cu premiul Gheorghe Marinescu. 

  Cărți publicate[modificare | modificare sursă]

  • Ce limbaje cunosc calculatoarele electronice? (Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1971)
  • Calculatorul electronic și gândirea umana (Ed. Albatros, București, 1978)
  • De ce tac civilizațiile extraterestre? (Ed. Albatros, București, 1983)
  • Automate aleatoare cu utilități (Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1987)
  • Cui i-e frica de calculatorul electronic? (Ed. Albatros, București, l987)
  • Informatica medicală (coautor, Ed. Medicală, București, 1988)
  • Extratereștrii printre noi? (Ed. pentru Turism, București, 1991)
  • Sinergetica gândirii (Ed. All, București, 1994)
  • Sfidarea extraterestră (Ed. RAI Coresi, București, 1995)
  • Întâlniri de gradul IV (Ed. Teora, București,1996; ed2 Ed. Miracol, București, 1997)
  • Introducerea și comentariile la Cartea lui Enoh (Ed. Miracol, București, 1997)
  • OZN-uri de pe celălalt tărâm (Ed. Teora, București, 1999)
  • În pragul invaziei extraterestre (Ed. Bogdana, București, 2002)
  • Enigma OZN (Ed. Nemira, București, 2003)
  • Răpiți de extratereștri (Ed. cartea de buzunar, București, 2003)
  • OZN – obsesia generalilor (Ed. cartea de buzunar, București, 2003)
  • Extratereștrii și religia (Ed. cartea de buzunar, București, 2005)
  • Hoinărind prin Reșița pierdută (Ed. TIM, Reșița, 2006, ed2 2008, ed3 2010)
  • Supercivilizații în Cosmos (Ed. pentru Știință S.I.T., București, 2007)
  • Labirintul Cunoașterii (Ed. Paideia, București, 2009)
  • Gândirea pluralistă (Ed. Tiparg, Pitești,2014)
  • Informatica de sănătate din România, 50 de ani de istorie trăită (Ed. Universitară "Carol Davila", București, 2014)
  • OZN - extratereștrii pregătesc invazia? (cu Emil Străinu, Ed. Triumf, București, 2014)
  • OZN - răpirile extraterestre (cu Emil Străinu, Ed. Triumf, București, 2015)
  • Fapte și Răspântii (Ed. TIM, Reșița, 2015)
  • UFOs over Romania (Flying Disk Press, Anglia, 2016)
  • Marea Spirală așteaptă (Ed. TIM, Reșița, 2016)
  • OZN-uri deasupra Romaniei (Ed. Lifestyle, București, 2017)
  • Enigma lumilor paralele (Ed. Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017)
  • În așteptarea luminii (Ed. TIM, Reșița, 2018)
  • UFOs uber Rumanien (Ancient Mail Verlag, Germania, 2018)
  • Hyper-civilizations An Answer to ET Contacts on Earth (Flying Disk Press, Anglia, 2019)
  • OVNIs sobre Rumania (Flying Disk Press Latam, Argentina, 2019)  

    Dan D. Farcaș
    Date personale
    Născut	1 aprilie 1940 Reșița
    Naționalitate	România
    Ocupație	matematician, informatician, scriitor, ufolog
    Activitate
    Alma mater	Universitatea din București

• 1945: Theodor Codreanu (n. 1 aprilie 1945, Sârbi, comuna Banca, județul Vaslui) este un critic și istoric literar, prozator, filosof al culturii și civilizației. Este cunoscut ca un reputat eminescolog, fiind laureat a trei premii naționale „Mihai Eminescu” pentru cel mai bun volum de exegeză eminesciană publicat într-un an.^[1] Este distins de Academia Română, Academia de Știință a Republicii Moldova și Președinția României. S-a născut la 1 aprilie 1945, în satul Sârbi din comuna Banca (azi în județul Vaslui). Părinții săi au fost Tinca, născută Gheorghiu, și Iordachi Codreanu, țăran fierar. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, tatăl, încorporat în trupele de geniu, se stinge din viață, în 1945, aflat la deminări, în Dobrogea (satul Cumpăna)..^[2] Are ca frați și surori pe Adela, Marghioala, Profira, Dumitru.
  Copilăria și-a petrecut-o în satul natal, aflat pe malul râului Bârlad, în actuala comună Banca din județul Vaslui. Clasele primare le urmează în satul Sârbi (1952-1956), iar gimnaziul, la Unțești (Vaslui), între 1956-1959. După absolvirea Liceului „Mihai Eminescu” din Bârlad (1963), lucrează ca suplinitor în învățământ la Sârbi și apoi la Orgoești.^[3] În 1966 este numit director la Școala Generală din Orgoești. Urmează în același timp cursurile la „fără frecvență” ale Facultății de Filologie din cadrul Universității din Iași (1964-1970), susținându-și licența în 1970 cu teza „Critica eseistică a lui Mihai Ralea”.^[4]
  Este transferat ca profesor la Dodești în 1973 și apoi la Liceul Agroindustrial din Huși în 1975. Lucrează în învățământ, desfășurând o bogată activitatea publicistică. Obține în anul 2001 doctoratul în filologie cu teza «Complexul Bacovia» și bacovianismul. În același an i se acordă titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Huși. Primele încercări literare datează din clasa a VI-a, cu poezii și povestiri. În liceu, încearcă să scoată o revistă împreună cu colegul Laurențiu Șoitu, viitorul universitar de la Iași. Scrie epigrame, cuvinte încrucișate (cu care și debutează în ziarul „Vremea nouă” din Vaslui), apoi, primul eseu despre Eminescu, o încercare de roman polițist, încurajat fiind de eminentul profesor Constantin Parfene, și el devenit universitar ieșean. Este remarcat de Geo Dumitrescu, la poșta redacției din „Contemporanul” (9 februarie 1968), publicându-i-se aforismul kynic: Fii tare: nu da niciodată înapoi! Nici chiar când iei bani cu împrumut. Debutul în critica literară se va datora tot lui Geo Dumitrescu, în „România literară”, nr. 21/1969, cu articolul polemic Moștenire culturală sau… dezmoștenire? Ca prozator, debutul se produce cu Ozana, fragment din romanul Marele zid, în „Convorbiri literare”, nr. 4/1970, cu o prezentare a lui Ion Istrati. Editorial, debutează, prin concurs, în 1981, cu romanul Marele zid, la Editura Junimea din Iași. Câștigător la concurs (ediția 1980) fusese romanul Varvarienii, refuzat însă de cenzură, autorul fiind nevoit să-l înlocuiască cu un text „acceptabil”, datând din primii ani ai studenției. Colaborează, de-a lungul anilor, la publicațiile: „România literară”, „Convorbiri literare”, „Cronica”, „Ateneu”, „Tribuna”, „Steaua”, „Astra”, „Revista de istorie și teorie literară”, „Viața românească”, „Luceafărul”, „Tribuna școlii”, „Tribuna învățământului”, „Adevărul literar și artistic”, „Adevărul”, „Porto-Franco”, „Bucovina literară”, „Axioma”, „Poesis”, „Oglinda literară”, „Argeș”, „Pro Saeculum”, „Contemporanul. Ideea europeană”, „Dacia literară”, „Cetatea culturală”, „Însemnări ieșene”, „Feed back”, „Cronica veche”, „Sinteze”, „Noua revistă română”, „Vremea”, „Totuși iubirea”, „Revista nouă”, „Literatorul”, „Paradox”, „Salonul literar”, „Hyperion”, „Scriptor”, „Curtea de la Argeș”, „Axis Libri”, „Flacăra lui Adrian Păunescu” ș.a.; la publicații din Chișinău: „Nistru”, „Glasul națiunii”, „Basarabia”, „Columna”, „Literatura și arta”, „Viața Basarabiei”, „Limba română”, „Metaliteratură”; la publicații din S.U.A.: „Origini”, „Lumină Lină”, precum și la publicațiile locale: „Vremea nouă”, „Academia bârlădeană”, „Prutul”, „Baaadul literar”, „Bârladul”, „Jurnalul vasluian”, „Clepsidra”, „Est”, „Apollo” ș.a.
  A publicat mai multe volume despre Mihai Eminescu printre care sunt de menționat Eminescu - dialectica stilului, Modelul ontologic eminescian, Dubla sacrificare a lui Eminescu, Mitul Eminescu și Eminescu în captivitatea «nebuniei», precum și peste o sută de studii și articole. 

  Cărți publicate[modificare | modificare sursă]

  Romane[modificare | modificare sursă]

  • 1981 - Marele zid, Editura Junimea, Iași
  • 1998 - Varvarienii, Editura Porto-Franco, Galați și Editura „Detectiv literar”, 2016, ediția a II-a, revăzută

  Cărți despre Eminescu[modificare | modificare sursă]

  • Eminescu - dialectica stilului (Ed. Cartea Românească, București, 1984, col. „Eseuri”)
  • Modelul ontologic eminescian (Ed. Porto-Franco, Galați, 1992, col. „Studii eminesciene”)
  • Dubla sacrificare a lui Eminescu (Ed. Macarie, Târgoviște, 1997; ediția a doua, revăzută și adăugită, Ed. Serafimus, Brașov, 1999, prefață de Zoe Dumitrescu-Bușulenga; ediția a treia, revăzută și adăugită, Ed. Civitas, Chișinău, 1999, cu o scrisoare-postfață de George Munteanu)
  • Controverse eminesciene (Ed. Viitorul românesc, București, 2000)
  • De ce a fost sacrificat Eminescu? (Ed. „Grigore Tăbăcaru”, Bacău, 2001)
  • Mitul Eminescu (Ed. Junimea, Iași, 2004, colecția Eminesciana)
  • Eminescu martor al adevărului (Ed. Scara, București, 2004) și Editura Criterion Publishing, New York, 2010
  • Eminescu în captivitatea «nebuniei» (Ed. Universul, Chișinău, 2011) și Editura Tipo Moldova, 2013, ediția a II-a, revăzută și adăugită;
  • Eminesciene, Iași, Editura Tipo Moldova, 2012
  • Basarabia eminesciană, Iași, Editura Junimea, 2013, col. „Eminesciana”
  • Eminescu „incorect politic” , București, Editura Scara, 2014, col. „Texte incorecte politic”
  • Fragmente despre Eminescu, Editura Junimea, col. „Eminesciana”, Iași, 2017

  Eseuri, critică și istorie literară[modificare | modificare sursă]

  • Provocarea valorilor (Ed. Porto-Franco, Galași, 1997) - eseuri critice
  • Eseu despre Cezar Ivănescu (Ed. Macarie, Târgoviște, 1998)
  • Din lumina unui veac, Vaslui, 1989, coord., volum ocazionat de centenarul Gimnaziului „Anastasie Panu” din Huși, devenit, din 1918, Liceul „Cuza Vodă”
  • Fragmentele lui Lamparia (Ed. Fundația „Scrisul românesc”, Craiova, 2002)
  • Complexul Bacovia (Ed. Junimea, Iași, 2002, ed. a II-a, Ed. Litera Internațional, Chișinău-București, 2003)
  • Basarabia sau drama sfâșierii (Ed. Flux, Chișinău, 2003, ediția a II-a revăzută și adăugită, cu o prefață de Mihai Cimpoi, Ed. Scorpion, Gala-i, 2003, ediția a III-a, Ed. Pax aura mundi, Galați, 2004)
  • Caragiale – abisal (Ed. Augusta, Timișoara, 2003)
  • Duminica Mare a lui Grigore Vieru (Ed. Litera Internațional, Chișinău-București, 2004, cu o postfață de Mihai Cimpoi) și Ed. Princeps Edit, Iași, 2010, ediția a II-a, revăzută și adăugită
  • 60 de oglinzi (Ed. Sfera, Bârlad, 2005)
  • Mihail Diaconescu. Fenomenologia epică a istoriei românești (Ed. AGER – Economistul, București, 2005)
  • Transmodernismul (ED. Junimea, Iași, 2005, col. „Studii transdisciplinare”), col. „Ananta. Studii transdisciplinare” și Ed. Princeps Edit, 2011, ediția a II-a, revăzută și adăugită
  • Numere în labirint, vol. I (Ed. Opera Magna, Iași, 2007)
  • Numere în labirint, vol. II, Ed. Opera Magna, Iași, 2008)
  • A doua schimbare la față (Ed. Princeps Edit, Iași, 2008) și Editura Scara, 2013, ediția a II-a, revăzută și adăugită
  • Istoria „canonică” a literaturii române (Ed. Princeps Edit, Iași, 2009)
  • Numere în labirint, vol. III (Ed. Opera Magna, Iași, 2009)
  • Ion Barbu și spiritualitatea românească modernă - Ermetismul canonic (Ed. Curtea Veche, București, 2011)
  • Polemici „incorecte politic” , Râmnicu-Sărat, Editura „Rafet”, 2011, Iași, Editura Ștefan Lupașcu”, 2011, col. „Radiografii: 21”
  • Lumea românească în zece prozatori, Editura Contemporanul, București, 2017.
  • În oglinzile lui Victor Teleucă, Chișinău, Editura Universul, 2012; ediția a doua revăzută și adăugită, Editura eLiteratura, București, 2017
  • Valori din două veacuri, Galați, Editura „Axis Libri”, 2012
  • Cezar Ivănescu – transmodernul, Iași, Princeps Edit, 2012
  • Mihai Cimpoi: de la mitopo(i)etică la critica ontologică, Iași, 2012, Târgoviște, 2016, ediția a II-a, revăzută și adăugită, col. „Critică și istorie literară”
  • Aforisme trad. în italiană de Alina Breje, în Antologia dell’aforisma romeno contemporaneo, Torino, Genesi Editrice, 2013, prefață de Fabrizio Caramagna, col. „Aforisticamente”, pp. 51-57
  • Numere în labirint, vol. IV, București, Editura „Detectiv literar”, 2014
  • Dialogurile unui „provincial” , București, Editura Scara, 2015
  • Anamorfoze, Editura Scara, București, 2017

  Lucrări publicate în colaborare[modificare | modificare sursă]

  • Istoria Hușilor (Ed. Porto-Franco, Galați, 1995) - coordonator
  • Plecat-am nouă din Vaslui (Vaslui, 1996) - vol. de epigrame
  • Alma mater hussiensis Liceul „Cuza Vodă” din Huși la cea de a XC-a aniversare (Ed. „Ștefan Lupașcu”, Iași, 2008) – coordonator
• 1955: Mircea Dușa, politician român
• 1957: Vasile Mureșan (pseudonim: Murivale) (n. 1 aprilie1957, Arcalia, jud. Bistrița-Năsăud) este un pictor român contemporan. Semnează cu pseudonimul Murivale. Televiziunea națională (TVR) a realizat de-a lungul anilor 7 filme documentare despre creația sa. 

  MURIVALE
  Date personale
  Născut	1 aprilie 1957 (62 de ani) Arcalia, Republica Populară Română
  Naționalitate	România
  Ocupație	pictor
  Activitate
  Domeniu artistic	pictură
  Pregătire	Academia de Arte "Luceafărul" din București
  Mișcare artistică	postmodernism
  Opere importante	„Sixtina lui Muriangelo”
  Premii	Premiul Uniunii Artiștilor Plastici din România

  * 1957: Mihai Stepan-Cazazian (n. 1 aprilie 1957, București) este un jurnalist armean din România.
• 1958: Hiromi Kawakami, scriitoare japoneză
• 1959: Helmut Duckadam (n. 1 aprilie 1959,^[1] Semlac, Regiunea Timișoara, România) este un portar de fotbal retras din activitate, supranumit „Eroul de la Sevilla”, deoarece în finala Cupei Campionilor Europeni din 1986 a apărat toate cele patru lovituri de la 11 metri pentru a aduce trofeul echipei sale, Steaua București. A jucat anterior și la Constructorul Arad. La scurt timp după câștigarea trofeului, a suferit o accidentare care i-a pus capăt carierei. Este director de imagine la FCSB. După încheierea activității de fotbalist, Duckadam s-a angajat la Poliția de frontieră în localitatea de naștere, Semlac, din județul Arad. A ocupat funcția de maior în cadrul Poliției^[7]. S-a pensionat însă pe caz de boală.
  În anul 2003, fostul portar a câștigat Loteria vizelor, primind dreptul de a emigra legal în Statele Unite ale Americii, și s-a stabilit alături de prima soție, Ildiko, și de fiica lor, Brigitte, în orașul Phoenix, Arizona, în toamna aceluiași an, dar a revenit după doar un an în țară^[8].
  În anul 2004, devine membru al Partidului Noua Generație, fiind ales ca vicepreședinte al PNG și președinte al filialei județene Arad^[9].
  La data de 25 martie 2008, Duckadam a fost decorat de către Președintele României, Traian Băsescu, cu Ordinul „Meritul Sportiv” pentru rolul avut în câștigarea Cupei Campionilor Europeni de către Steaua, în 1986.^[10][11]
  Din 11 august 2010, Duckadam ocupă funcția de președinte de imagine la FCSB. 
• 1960: Liviu Titus Pașca (n. 1 aprilie 1960) este un fost senator român în legislatura 1996-2000 ales în județul Maramureș pe listele Convenției Democrate și în legislatura 2008-2012 din partea PNL. În legislatura 1996-2000, Liviu Titus Pașca fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Slovenia, Republica Federativă a Braziliei și Republica Indonezia iar în legislatura 2008-2012 a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Regatul Hașemit al Iordaniei, Islanda, Mongolia și Republica Serbia.
• 1961: Iulian Vladu (n. 1 aprilie 1961) este un politician român, fost membru al Parlamentului României. În legislatura 2004-2008, Iulian Vladu a fost validat ca deputat PDL pe data de 13 august 2008, când l-a înlocuit pe deputatul Florin Aurelian Popescu. În legislatura 2008-2012, Iulian Vladu a fost ales pe listele PDL și a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Filipine și Republica Italiană. În legislatura 2012-2016, Iulian Vladu a fost ales pe listele PDL, a devenit membru PNL din februarie 2015 și a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Italiană, Regatul Hașemit al Iordaniei și Statul Israel.
• 1962: Anca Damian (n. 1 aprilie 1962, Cluj) este o cineastă, operatoare de imagine, producătoare, scenaristă și regizoare română, cel mai bine cunoscută publicului larg ca fiind autoarea filmului Crulic - Drumul spre dincolo, realizat în 2011, film care narează poetic cinematografic cazul Crulic. Regizoarea a absolvit Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale în 1984 și este doctor în Arte, Cinema și Media.
  A lucrat ca director de imagine al lungmetrajelor Rămânerea (1991) și Drumul câinilor (1992) și la o serie de scurtmetraje și documentare premiate. A colaborat la multiple proiecte și a realizat filme documentare, de scurt metraj, lung metraje, dar și filme de metraj mediu, atât documentare cât și de ficțiune. 

  Filmografie ^[4][modificare | modificare sursă]

  Filme de lung metraj[modificare | modificare sursă]

  Autor total (producător, scenarist și regizor)[modificare | modificare sursă]

  • 2008 -- Întâlniri încrucișate,^[5] tradus ca Crossing Dates, coproducție româno-finlandeză
  • 2011 -- Crulic - Drumul spre dincolo, tradus ca Crulic: The Path to Beyond, coproducție româno-poloneză
  • 2013 - 2014 -- O vară foarte instabilă, tradus ca A very Unsettled Summer, aflat în faza de post-producție

  Regizoare[modificare | modificare sursă]

  • 2016 — Perfect sănătos, scenariul Lia Bugnar^[6], cu Vlad Ivanov, Anghel Damian, Olimpia Melinte, Cristina Florea

  Operatoare[modificare | modificare sursă]

  • 1991 -- Rămânerea
  • 1992 -- Drumul câinilor, tradus ca The Way of Dogs

  Filme de scurt metraj[modificare | modificare sursă]

  • 1999 -- Atâta liniste-i în jur
  • 2006 -- Eu si cu mine

  Filme documentare[modificare | modificare sursă]

  • 1996 -- Eminescu, truda întru cuvânt
  • Cântecul Oltului când traversează lumea, tradus ca The Song of the River Olt While it Crosses the World, realizat la studioul Sahia Film
  • 2015 -- Muntele magic, titlul original La montagne magique

  Scenaristă[modificare | modificare sursă]

• 2006 -- Eu și cu mine
• 1967: Dragoș Moștenescu (n. 1 aprilie 1967, București) este un actor și scenarist român.^[1] A devenit celebru prin rolul său, Costel, din serialul de comedie La bloc și prin prezența în emisiunea Chestiunea Zilei, prezentate la Pro TV. 

  Filmografie[modificare | modificare sursă]

  Actor[modificare | modificare sursă]

  • Dincolo de calea ferată (2016)
  • La bloc: după 10 ani (2013)
  • Nimeni nu-i perfect (2008) - Dan Chivu
  • Gașca (2007)
  • Maria (2003) - figurant
  • Filantropica (2002) - figurant
  • La bloc (2002) - Costel Jurcă
  • Râdeți cu oameni ca noi (2002) - Frank Sinatra

  Scenarist[modificare | modificare sursă]

  • Nimeni nu-i perfect (2008)
  • La bloc (2002)

  Producător[modificare | modificare sursă]

  • Nimeni nu-i perfect (2008)  

    Dragoș Moștenescu
    Date personale
    Nume la naștere	Dragoș Titus Moștenescu
    Născut	1 aprilie 1967 (52 de ani)  București
    Ocupație	actor, scenarist

•  1968: Vasile (Sică) Bârdeș (n. 1 aprilie 1968, Pitești) este un fost jucător român de fotbal a jucat pe postul de atacant , sau mijlocaș dreapta , venit la FC Argeș Pitești de la Chindia Târgoviște.
• 1976: Clarence Seedorf, fotbalist olandez
• 1978: Anamaria Marinca, actriță română. Anamaria Marinca s-a născut la Iași, la 1 aprilie 1978, mama sa fiind violonistă, iar tatăl său profesor de teatru. În aceste condiții, Anamaria Marinca s-a integrat cu ușurință în mediul artistic.
  A studiat vioara în copilărie, dar a renunțat la muzică în favoarea actoriei.
  Este absolventă a Universității de Artă George Enescu din Iași. La 25 de ani, a fost reperată printr-un casting, pentru interpretarea rolului Elenei Vișinescu, în mini-serialul Sex Traffic. Interpretă a unei femei, victimă a unei rețele de trafic de carne vie care a luptat, cu orice preț, pentru salvarea surorii sale din acest mediu, Anamaria Marinca a emoționat profund mediul televizual. Ea a câștigat titlul de Cea mai bună Actriță în anul 2005, la British Academy Television Awards, pentru rolul său din filmul Sex Traffic, o dramă realizată de CBC/Channel 4^[1]. Filmul acesta a fost o adevărată trambulină pentru o carieră internațională, încât Anamaria Marinca și-a făcut apariția, într-un nou film, Tinerețe fără tinerețe de Francis Ford Coppola, în 2007.
  În anul 2007, Anamaria a jucat în filmul, regizat de Cristian Mungiu, 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile^[2], care a obținut Palme d'Or, la Festivalul de la Cannes. 

  Anamaria Marinca
  Anamaria Marinca
  Date personale
  Nume la naștere	Anamaria Marinca
  Născută	1 aprilie 1978 (41 de ani) Iași
  Cetățenie	România
  Ocupație	actriță
  Ani de activitate	2004 - prezent
  Roluri importante	Elena Vișinescu, Natașa, Otilia, Recepționera hotelului, Yasim Anwar
  Premii BAFTA
  Best Television Actress în 2004 pentru rolul din filmul Sex Traffic
  Alte premii
  British Academy Television Awards[*]
  Premii Gopo
  Cea mai bună actriță * în 2008, pentru rolul din filmul 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile * în 2009, pentru rolul din filmul Boogie

• 1979: Elizabeth Gutierrez (n. 1 aprilie1979, Los Angeles) este o actriță de origine mexicană,care in prezent are 2 copii împreună cu actorul cubanez William Levy. Și-a început cariera o dată cu reality-show-ul Protagonistas de novela II, unde l-a cunoscut pe tatăl copilului său, și anume actorul cubanez William Levy. Fiul celor doi se numește Christopher Alexander și s-a născut la data de 13 martie 2006. Elizabeth lucra ca secretară înainte să ajungă la acel show de televiziune, care a transformat-o în actriță, chiar dacă nu a câștigat concursul. Prima telenovelă în care a jucat a fost Olvidarte jamas, interpretând rolul Isabelei, iar filmările le-a terminat când era însărcinată în 8 luni. Mai apoi au urmat telenovele ca Acorralada — filmată în Miami între 2006–2007, în care a interpretat rolul Paolei Irrazabal —, Amor comprado, primul său rol principal, și tot în Miami, El rostro de Analia. În 2009 se integrează în distribuția telenovelei "Corazón Salvajé", interpretând-o pe Rosenda. 

  Telenovele[modificare | modificare sursă]

  • 2005 — Olvidarte Jamas - Miami - Isabella
  • 2006 — Acorralada - Miami - Paola
  • 2007 — Amor comprado - Miami - Mariana
  • 2008 — El rostro de Analia - Miami - Mariana & Analia
  • 2009 — Corazon salvaje- Mexic - Rosenda
  • 2010 — El fantasma de Elena - Miami - Elena Lafe
  • 2011 — El Derecho - Turcia - Teresa
  • 2013 — El rostro de la vanganza - Mariana

  Filme[modificare | modificare sursă]

  * 2008 — Fotonovela - Melanie
  • caracterele îngroșate caracterizează rolurile principale  

    Elizabeth Gutierréz
    Date personale
    Născută	1 aprilie 1979 (40 de ani) Los Angeles, California
    Cetățenie	SUA
    Ocupație	model actriță actriță de televiziune[*] actriță de film
    Activitate
    Înălțime	1,74m (5.7)

• 1980: Randy Orton, wrestler american
• 1981: Gelu Florin Zalomir, mai cunoscut ca Florin Zalomir, (n. 1 aprilie 1981, Iași, România) este un fost sabrer român, vicecampion olimpic la Londra 2012, campion mondial în 2009 și campion european în 2006.
• 1983: Serghei Veaceslavovici Lazarev (rusă Сергей Вячеславович Лазарев) (n. 1 aprilie 1983, Moscova, Rusia) este un cântăreț, dansator și actor rus. Împreună cu Vlad Topalov, în perioada 2001-2006, au format grupul Smash!!, mai bine cunoscut în Asia de Sud-Est și Europa de Est. Din 2006, a ales cariera solo. El a reprezentat Rusia la Concursul Muzical Eurovision 2016 și 2019, luând locul 3 în ambele ediții. 
• Jump to navigationJump to search

  Serghei Lazarev Сергей Лазарев
  Serghei Lazarev în 2016
  Date personale
  Nume la naștere	Serghei Veaceslavovici Lazarev
  Născut	1 aprilie 1983 (36 de ani) Moscova, URSS
  Cetățenie	Rusia
  Ocupație	cântăreț
  Activitate
  Origine	Moscova, Rusia
  Studii	Moscow Art Theatre[*], Moscow Art Theatre School[*]
  Gen muzical	Pop, dance
  Tipul de voce	tenor tenore di grazia[*]
  Instrument(e)	voce[*] pian
  Ani de activitate	1993–prezent
  Case de discuri	Sony Music
  Colaborare cu	Smash!!, Vlad Topalov, Neposedi, Yulia Volkova, Lena Katina
  Premii	The Crystal Turandot[*] Chayka[*]

  1985: Nicolae de Roumanie Medforth-Mills
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 1991: Tamara Mavsar (n. 1 aprilie 1991, în Ljubljana)^[1] este o handbalistă slovenă care joacă pentru clubul RK Krim și echipa națională a Sloveniei pe postul de extremă stânga.
• 1992: Roxana Daniela Varga (născută 1 aprilie 1992, în Schweinfurt, Germania)^[1] este o fostă handbalistă din România retrasă din activitate, care a jucat pentru HC Zalău pe postul de inter dreapta. Începând din 2012, ea a făcut parte și din lotul lărgit al echipei naționale a României.^[2]
  Din 2008 ea a fost componentă a echipelor naționale de junioare și tineret, pentru care a înscris 136 de goluri în 70 de meciuri

VA URMA