MATRIALE SELECȚIONATE PENTRU DUMINICĂ 29 MARTIE 2020

PARTEA A TREIA - ARTE; GÂNDURI PESTE TIMP; SFATURI UTILE

ARTE 29 Martie

INVITAȚIE LA OPERĂ 29 Martie

LE NOZZE DI FIGARO Mozart – Garsington Opera

MUZICĂ 29 Martie

London Symphony Classical Music Video Album! H.D. #ProfHowdy

Adagio For Strings! (Samuel Barber) HD Classical Music Video Album!) #ProfHowdy

Rachmaninov - Suites Op.5, Op.17 + Presentation (Century’s recording : Marta Argerich / Rabinovitch)

Mozart: The Great Piano Concertos, Vol. 1

Top Hits 2020 🍷 New Popular Songs 2020 🍷 Best English Music Playlist 2020

Baladas en Inglés: Mejores Canciones En Inglés 2020 - Canciones Romanticas en Inglés 2020

POEZIE 29 Martie

Elena Farago

Date biografice

S-a născut pe 29 martie la Bârlad în familia Francisc și Anastasia Paximade. În anul 1890 a rămas orfană de mamă și a fost nevoită să se ocupe de îngrijirea surorilor mai mici. În 1895 Elena a rămas și fără tată, ceea ce a dus la plecarea ei la București, unde a locuit la un frate mai mare. S-a angajat ca guvernantă la familia lui Ion Luca Caragiale, unde a luat contact cu literatura clasicilor. Tot aici l-a cunoscut pe Francisc Farago, cel care avea să-i devină soț. Elena Farago a debutat în 1898 cu un reportaj, pe care îl semnează Fatma. În 1902 publică prima poezie în ziarul România muncitoare.

În anul 1906, Elena Farago publică primul său volum de poezii, Versuri, la îndemnul lui Nicolae Iorga. Din 1907 se stabilește la Craiova, unde o vor găsi evenimentele sângeroase ale acestui an, iar din cauza afilierii ei la mișcarea țărănească a fost arestată și eliberată numai la intervențiile lui Iorga. În această perioadă l-a adoptat pe fiul său, Mihnea. În 1913 se va naște fiica Elenei, Cocuța.

Elena Farago este laureată de către Academia Română cu Premiul „Adamachi” pentru volumele Șoapte din umbră (1908) și Traduceri libere (1908), iar apoi pentru volumele Șoaptele amurgului, Din traista lui Moș Crăciun, apărute în 1920.

În 1921 este numită director al Fundației „Alexandru și Aristia Aman” din Craiova, fundație pe care o va conduce timp de 30 de ani. Elena Farago a avut contribuții deosebite în ceea ce privește regulamentul de organizare și de funcționare al bibliotecii, fișarea cărților și ținerea unei evidențe corecte de aranjare a publicațiilor în rafturile bibliotecii, de completare a colecțiilor prin achiziții și donații. În 1922 fondează la Craiova, împreună cu Ion B. Georgescu, C. Gerota, Ion Dongorozi, C.D. Fortunescu, revista literară Năzuința, la care au colaborat: Simion Mehedinți, Ion Barbu, Perpessicius, Victor Eftimiu, Camil Petrescu, Mihail Dragomirescu. De asemenea a patronat și revista educativă pentru copii și tineret Prietenul Copiilor (1943-1946).

Elena Farago s-a stins din viață în 1954 la Craiova, după o lungă suferință.

Distincții

· Premiul „Adamachi” din partea Academiei Române pentru volumele Șoapte din umbră (1908) și Traduceri libere (1908), apoi pentru volumele Șoaptele amurgului (1920) și Din traista lui Moș Crăciun (1920).

· Premiul „Neuschotz” al Academiei Române (1927) pentru Ziarul unui motan (1924)

· Premiul Internațional „Femina” (1924)

· Premiul Național pentru Literatură (1938)

· Medalia „Bene Merenti” - clasa I și „Ordinul Meritul Cultural” - Cavaler clasa a II-a din partea regelui Carol al II-lea pentru merite literare.

Volume de versuri

· Versuri (1906)

· Șoapte din umbră, Craiova, Ramuri, 1908

· Traduceri libere (1908)

· Din taina vechilor răspântii, Craiova, Ramuri 1913

· Șoaptele amurgului (1920)

· Poezii alese (1924)

· Nu mi-am plecat genunchii, Craiova, Tiparul prietenii științei, 1926

· Poezii (1937)

Volume pentru copii (versuri și proză)

· Pentru copii (2 volume: I 1913, II 1920), București, Editura Ramuri, 1912;

· Copiilor (1913)

· Din traista lui Moș Crăciun (1920)

· Bobocica (1921)

· Să nu plângem (1921)

· Să fim buni (1922, proză)

· Ziarul unui motan (1924, proză)

· Într-un cuib de rândunică (1925, proză)

· A ciocnit un ou de lemn (1943)

· Într-o noapte de Crăciun (1944)

· 4 gâze nazdravane (1944)

· Cățelușul șchiop, București, Editura Ion Creangă, 1989.

Traduceri

Maurice Maeterlinck, traducere Elena Farago, Justiția, București, Editura Alcalay, 1915.

Din scrisoarea unei bătrâne

O, lasă-ţi obiceiul de-a răscoli în scrum
Prilejuri de durere în biata cale-a vieţii, -
Ci scaldă-ţi ochii limpezi în roua dimineţii,
Şi nu-ntreba ţărâna de urmele din drum...

E vitregă ţărâna şi sfatul ei avan, -
La ce s-o-ntrebi de ochii ce vor fi plâns pe cale?
Ni-s scrise-n cartea vieţii, la toţi, şi dor şi jale
Şi drumul fiecărui e răbojit pe-un plan,

În care-s însemnate, cu ape şi poteci,
Şi dragostea şi ura şi mila şi păcatul,
Pân-vine de le-ncheie pe toate-ntunecatul
Şi mutul semn al crucii din liniştea de veci...

O, sunt, de bună seamă, şi lacrimi în noroi,
Căci lacrima ni-i birul cel mai de seamă-al vieţii, -
Şi jalea şi amarul vor fi de veci drumeţii
Cei nelipsiţi, din calea oricărui dintre noi...

De-aceea vezi tu uită cât poţi cu ochi senini, -
Că-i mare mângâierea în biata cale-a vieţii
Să poţi vedea şi-n pâcla şi-n roua dimineţii,
Un rost, în faţa cărui nu poţi să nu te-nchini.

Trecea un om pe drum

Trecea un om pe drum aseară,
Trecea cântând încet pe drum,
Ştiu eu? Poate cânta să-i pară
Drumul mai scurt, – ori poate cum
Era aşa frumos aseară,
Poate cânta ca să nu-l doară
Că-i singur numai el pe drum - ?

Trecea, şi eu eram la poartă
Şi şi-a văzut de drumul lui,
Dar ce mi-o fi venit deodată
De am oftat, n-oi şti să spui.
Şi nu-mi venea să plec din poartă,
Şi parc-un dor de viaţa toată
M-a prins privind pe urma lui...

Aşa ne-o fi la fiecare,
Că stăm în poartă, şi nu ştim
Pe călător măcar de-l doare
Ceva, - şi de ne pomenim
Oftând, pesemne fiecare
Ne-om fi simţind departe tare
De-un drum pe care-am vrea să fim.

Şi iar mi-i sufletul la tine

...Şi iar mi-i sufletul la tine
Atât de-ntreg,
Atât de tot,
Că-mi sorb o lacrimă şi-mi pare
Că cere,
Mângâie,
Şi doare,
De parcă tu ai plâns-o-n mine,
De parcă ţi-am venit de tot...

Aşa!... dă-mi mâinile-amândouă,
Şi ochii amândoi mi-i dă,
Deschişi adânc
Şi mult
Şi-aproape
Pân-vom închide-o sub pleoape
Aceeaşi stea topită-n două
De mult ce ia
De mult ce dă...

Şi calea gândului se-nchide
Doar lacrimile vad îşi cer...
Şi nu mai am nici ochi,
Nici gură...
Pe valul mării ce mă fură
Privirile nu-şi pot deschide
Decât fereastra dinspre cer...

Virgil Carianopol

Biografie Virgil Carianopol
Virgil Carianopol (n. 29 martie 1908, Caracal - d. 6 aprilie 1984) a fost un poet român.

Versuri avangardiste (Un ocean, o frunte in exil), lirica neoclasica, traditionalista (Flori de spini, Elegii si elegii) si care exalta sentimentul national ( Stergar Romanesc); memorialistica ( Scriitori care au devenit amintiri).

Oltean de fel, strănepot, după mamă, al lui Iancu Jianu, născut la Caracal, în 29 Martie 1908, învaţă carte la "Liceul Ionită Assan" din urbea-i natală, până ce absolvă clasa III-a, când lasă baltă si învătătură şi tot, şi pleacă în lume, cu toate ca deabia împlinise patrusprezece ani. După ce trece timp de doi ani printr'o sumedenie de peripeţii, este prins, când voia să treacă granita ceho-slovacă, întorcându-se acasă, pe scurtă vreme şi ajungând după câţiva ani de pribegie, elev al Şcoalei de artificieri dela Arsenalul Armatei.

Dragostea de libertate si de cultură îl subjugă, începându-si activitatea de scriitor cu deplin succes, dela întâii pasi, ieşind la iveală printr'o notă aparte de dragoste de tara, păstrată în toate operele sale de până acum.

A colaborat la numeroase reviste literare.

A dat la lumina un prim volumas de "Versuri" în 1933, după care a venit frumosu-i mănunchiu de poezii "Scrisori catre plante" (1937) editat de "Fundaţiile Regale pentru arta si literatură Regele Carol II" si distins cu "Premiul de poezie S. S. R." din acelasi an.

Plecare spre ţărmuri necunoscute

Ma dezlipesc de lumea voastra
De tot ce este îndaratul meu,
De umbrele cu care totdeauna
Am colindat, prin întristari, mereu.

Plec într-o lume noua, undeva
Departe, peste mari-spre nesfârsit.
Nu stiu nici eu unde ma-ndeamna
Destinul care mi-a fost harazit.
Acolo va fi altfel, mai mult soare...
Domnite albe mi-or întinde mana
si-n noaptea calda, parfumata,
Va rasari mai zâmbitoare luna.

Corabia, cu pânzele întinse,
Cu pieptul alb, straluminat, deschis,
Despica apele albastre, zboara
In departare, spre un cer de vis.

Adio, mama! Ramas-bun, prieteni!
Mi-e strânsa inima, îndurerata,
Ca n-am puterea sa va iau cu mine,
Dar tot am sa va chem odata!

Primăvara

Din somnul lor, de noapte-ntunecosă
De unde-au stat, departe de frumos
Se reîntorc livezile acasă
În rochii înflorate pana jos.

E primăvară, iarăşi primăvară
Pe fiecare margini de făgaş
Îşi scot strămoşii degetele-afară
De ghiocei, de crini, de toporaşi.

Se simte iarăşi morosul cîmpiii,
Din nou aruncă soarele pojarul
La cântecul înalt al ciocârliii,
Ies roadele cu capetele-afară.

Aruncă ziua peste tot cu vrăbii,
În codrii cucii iar au năvălit,
Se bat cu cântul, păsăsrile-n săbii
Şi glasurile-şi dau la ascuţit.

E primăvară, iarăşi primăvară
Pe fiecare margini de făgaş
Îşi scot strămoşii degetele-afară
De ghiocei, de crini, de toporaşi.

Tare-am fost

Tare-am fost, un om ca nimeni altul,
Un sucit mereu, un stramba-drum,
Mi-am dorit, cand eram jos, cu-naltul,
Iar de-acolo, unde sint acum.

Toata viata mi-o traii bolnava.
Am fost mare, doar cand eram" mic."
Am suit cand am cazut din slava
Si-am cazut voind sa ma ridic.

N-am cerul la nimeni niciodata,
Chiar de-a fost sa rabd, in viata mea.
Am dat totul fara nici o plata,
Nevoind nimic sa mi se dea.

N-am lovit in nimeni.Mai-nainte
Am izbit in mine pentru-a sti
Cat ar fi durerea de fierbinte
Pentru-acel pe care l-as lovi

Am trecut prin toate totdeauna
Ne-nsemnat, mereu un suferind,
Un vulcan, afara stins intr-una,
Inauntru, insa, clocotind.

Constanţa Buzea

Biografie Constanţa Buzea
S-a născut la 29 martie 1941 în Bucureşti.

A urmat Facultatea de Limba şi Literatura română din Bucureşti (1963-1969). Redactor la revistele Amfiteatru, Viaţa studenţească (din 1973) şi România literară (din 1990). În afară de volumele menţionate, a mai publicat: “Leac pentru îngeri” (1972), “Poeme” (1977), “Umbră pentru cer” (1981), “Planta memoria” (1985), “Cheia închisă” (1987),

“Ultima Thule” (1990), precum şi câteva apreciate cărţi pentru copii. Premiată de mai multe ori de Uniunea Scriitorilor. Premiul Naţional “Mihai Eminescu”, în 2001.

1961-1977 - căsătorită cu poetul Adrian Păunescu, cu care are doi copii, Ioana (n.1967) şi Andrei Alexandru (n. 1969)

Aprilie

În aplecare, tâmplă după tâmplă
Ochii albaştri, ochii mei ca mierea.
Aprilie ne dăruie vederea,
Ceea ce am uitat, din nou se-ntâmplă.

Frazele, visul, sufletele numa
Ca de potop salvate simt că sunt.
Se face zi de mugure mărunt
Adăpostit în mintea mea de-acuma.

Nici nu mă tem, nici bucuria nu stă
Mai mult decât stătuse la-nceput.
Vine mereu o pasăre şi gustă
Rănind vicleană timpul meu trecut,

Şi-n mare taină puiul de lăcustă
Ciopleşte la vioara lui de lut.

Iubire

E timpul sa te treci în viata umbrei
Unde sunt strânse cete de cuvinte
Unde un dor de tine te cuprinde

Tu poti însingura coline sfinte
Si nu poti fi trecuta cu vederea
Calda ca lâna, palida ca mierea

Acestei linisti pretul nu i-l cere
Zidita fie gura care minte
Razbunatoarea, simpla mea putere!

E timpul sa primesti culori promise
De plopii, de paianjenii din vise,
Si de tristeti în sine compromise.

Păcatul trufiei

Agita pomii pasari mari
Si via sângele divin.
Pîna la mine este mult,
Pîna la moarte mai putin.

Din toamna-n tomna ma ridic,
Si parca nu mai stiu sa vin.
Pîna la mine este mult,
Pîna la moarte mai putin.

Aceste vorbe de cules
Le simt dorinte, le spun chin,
Iubirea mea se împlini
Atît de dreapta în destin.

De ce nu sunt, cum ar parea,
Nefericita în declin!
Pîna la mine este mult
Pîna la moarte mai putin.

Dimitrie Panaitescu (Perpessicius), poet si critic literar

Biografie

Perpessicius (pseudonimul literar al lui Dimitrie S. Panaitescu) s-a născut la 21 octombrie 1891 în Brăila. Mama sa, Elisabeta (născută Daraban), îşi avea obârşia în comuna Cucora, judeţul Suceava. Tatăl, Ştefan Panait, era originar din Ianina. În timpul Războiului pentru Independenţă din 1877, se stabileşte la Brăila, unde, datorită faptului că ştia turceşte şi greceşte, ocupă funcţia de dragoman. După absolvirea şcolii primare, în 1902, Perpessicius devine elev al Liceului „Nicolae Bălcescu” din Brăila. Examenul de bacalaureat şi l-a susţinut în 1910, în toamna aceluiaşi an înscriindu-se la Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti, la secţia de filologie modernă.

Debutează în anii de facultate, cu schiţa Omida. Din lumea celor care se târăsc, semnatăVictor Pribeagu şi apărută în revista brăileană „Flori de câmp” la 20 iulie 1911, urmată mai târziu de poezia Reminiscenţă, publicată în aprilie 1913, în „Versuri şi proză”, unde pseudonimul folosit e D. Pandara. Îşi ia licenţa în 1914 şi obţine un post de funcţionar la Biblioteca Academiei Române (1915-1919). Avându-l ca naş literar pe Gala Galaction, e prezent cu versuri în „Cronica” (26 decembrie 1915), unde va folosi pentru prima dată pseudonimul Perpessicius, care l-a consacrat în literatura română şi care înseamnă „cel tăbăcit de suferinţă”, „cel copleşit de durere”. La intrarea României în război, a fost mobilizat şi trimis, cu Regimentul 38 Infanterie, pe frontul din Dobrogea, unde participă efectiv la lupte.

În octombrie 1916 este grav rănit la mâna dreaptă, transportat la spitalul din Botoşani, unde medicul francez Dufreche îi salvează mâna de la amputare integrală prin rezecţia cotului.De acum înainte Perpessicius avea să scrie cu mâna stângă. Întors la Bucureşti după terminarea războiului, scoate, împreună cu Dragoş Proto-popescu, Scarlat Struţeanu, Tudor Vianu etc., revista „Letopiseţi” (1918-1919). Aici începe să publice ciclul de versuri izvorât din experienţa războiului şi care va intra în 1926 în primul său volum de versuri, Scut şi targa.

În 1919 şi-a susţinut examenul de capacitate, în toamna aceluiaşi an fiind numit profesor de limba şi literatura română la Liceul „Moise Nicoară” din Arad. În ianuarie 1920 este transferat la Liceul Militar din Târgu Mureş, iar în septembrie, mutat la Şcoala Normală de Băieţi din Brăila. Vine la Bucureşti în 1922, devenind în 1929 titularul Catedrei de limba şi literatura română la Liceul „Matei Basarab”, unde va funcţiona până în 1951. Şi-a început activitatea de cronicar literar la ziarul „Românul” din Arad, inaugurând rubrica „Săptămâna bibliografică”. Colaborează apoi la „Sburătorul”, „Cugetul românesc” şi „Flacăra”. O fructuoasă etapă pregătitoare a viitoarelor „menţiuni critice” o constituie scrisul la „Buletinul cărţii” (1923-1924).

Foiletoanele sunt reunite în întâiul său volum, Repertoriu critic, apărut în 1925. Mai este prezent în „Săptămâna muncii intelectuale şi artistice” a lui Camil Petrescu, la „Mişcarea literară”, al cărei director era Liviu Rebreanu, la „Ideea europeană”, „România nouă”, „Salonul literar” şi „Viaţa literară”. La sfârşitul anului 1925 preia conducerea „Universului literar”, asigurând-o până spre sfârşitul anului 1927. Intră apoi în redacţia ziarului „Cuvântul”, unde aproape 7 ani deţine rubrica „Menţiuni critice”, mai târziu fiind câteva luni (noiembrie 1940 – ianuarie 1941) şi director al publicaţiei.

De la începutul anului 1934 până în 1938 susţine cronica literară în emisiuni radiofonice. Îi ies de sub tipar volumele Menţiuni critice (I-V, 1928-1946), Dictando divers (1940) şi Jurnal de lector completat cu Eminesciana (1944), îngrijeşte şi prefaţează ediţia Opere de Mateiu I. Caragiale (1936), în această perioadă începând să pregătească monumentala ediţie Opere de Mihai Eminescu (I-VI, 1939-1963). În 1940 i s-a decernat Premiul Naţional pentru literatură.

După 1944 a colaborat la ziarul „Victoria” al lui N.D. Cocea, la revista „Lumea”, condusă de G. Călinescu, apoi la „Viaţa românească”, în al cărei comitet de direcţie este ales în 1948. În paginile revistelor „Tânărul scriitor” şi „Luceafărul” îşi reia rubrica „Menţiuni critice”, iar în „Gazeta literară” iniţiază o nouă rubrică, „Lecturi intermitente”.

Studiile de istorie literară elaborate în această perioadă, ca şi cronicile consacrate literaturii contemporane sunt incluse în Menţiuni de istoriografie literară şi folclor (1957) şi în seria Alte menţiuni de istoriografie literară şi folclor (I-III, 1961-1967), precum şi în volumul Lecturi intermitente (1971). În 1945 fusese ales membru corespondent al Academiei Române, iar în 1955 membru activ, fiind numit în 1957 director general al Bibliotecii Academiei Române. De numele lui Perpessicius este legat Muzeul Literaturii Române din Bucureşti, pe care l-a întemeiat în 1957 şi căruia i s-a consacrat până la sfârşitul vieţii ca director şi ca fondator, în 1970, al revistei „Manuscriptum”.

Asemenea lui G. Călinescu, Tudor Vianu, Vladimir Streinu, a căror individualitate s-a impus în primul rând în domeniul criticii şi istoriei literare, Perpessicius a pătruns în literele româneşti prin intermediul poeziei. Lirica sa aparţine epocii de după primul război mondial, în care literatura română simte pulsaţia noilor orientări şi tendinţe estetice, în direcţia simbolismului şi, în genere, a modernismului. Străin de orice evazionism şi exotism, evitând formulările criptice, noţiunile abstracte şi sugestiile vagi, poetul utilizează simbolurile numai ca mijloace metaforice, proiectându-le permanent în sfera realului, legându-le de împrejurări şi stări sufleteşti trăite. Aşa cum mărturiseşte, lirica sa este „biografică prin excelenţă”, izvorâtă „din stricta realitate”, ceea ce i-a asigurat o sporită forţă emotivă.

În 1923, când revista „Spre ziuă” îl solicită să îndeplinească, în paginile ei, serviciul unei „registraturi de cărţi româneşti”, adică al unei cronici permanente, Perpessicius face, în articolul inaugural, intitulat în tinda unei registraturi, o profesiune de credinţă: „Voi plivi însă orice prejudecată sectară şi mă voi sili să comentez orice operă, din orice zonă ar veni [...]. Voi alunga cât mai hotărât, ca pe-o Satană, ipocrizia şi, vorbind de o scriere, voi căuta să transcriu cât mai lămurit ecourile abia distincte, voi vorbi, cu alte cuvinte, cu pasiune, dispreţuind sau lăudând după împrejurări [...]. Dacă blamul va fi de multe ori surâzător, în loc să fulgere a spaimă ca-n Apocalipsă, entuziasmului meu însă nu-i voi pune frâu şi slobod îl voi lăsa să măsoare zările.”

Perpessicius face parte din categoria numelor stimate de toată lumea şi neglijate de toţi pentru că nu stârnesc controverse. I se recunosc politicos meritele, atunci când împrejurarea o cere şi este lăsat fără regrete în grija specialiştilor, nici aceasta excesivă de altfel. În timp ce în jurul lui Călinescu, spre exemplu, spiritele se încing şi articolele se aprind unul de la altul, ca ţigările,posteritatea lui Perpessicius se rezumă la variaţiuni pe două teme: editorul lui Eminescu şi …restul (istoricul literar: prea generos, criticul: prea artist, poetul: prea erudit).

Moare la 29 martie 1971, Bucureşti

Opera literară
Repertoriu critic, Arad, 1925;
Scut şi targa, Bucureşti, 1926;
Menţiuni critice, Bucureşti, I-V, 1928-1946;
Itinerar sentimental, Bucureşti, 1932;
Dictando divers, Bucureşti, 1940;
Jurnal de lector completat cu Eminesciana, Bucureşti, 1944;
Menţiuni de istoriografie literară şi folclor, Bucureşti, 1957;
Alte menţiuni de istoriografie literară şi folclor, I-III, Bucureşti, 1961-1967;
Opere, volumele I-IV, Bucureşti, 1966-1971, vol. V-XII, ediţie îngrijită de Dumitru D. Panaitescu, Bucureşti, 1972-1983;
Memorial de ziaristică, Bucureşti, 1970;
Eminesciana, ediţie îngrijită şi prefaţă de Dumitru D. Panaitescu, Bucureşti, 1971;• Lecturi intermitente, Cluj, 1971;
Patru clasici, prefaţă de Edgar Papu, Bucureşti, 1974;
Menţiuni critice, ediţie îngrijită şi prefaţă de Eugen Simion, Bucureşti, 1976;
12 prozatori interbelici, ediţie îngrijită şi prefaţă de Dumitru D. Panaitescu, Bucureşti, 1980;
Lecturi străine, ediţie îngrijită şi prefaţă de Dumitru D. Panaitescu, Bucureşti, 1981;
Scriitori români, I-V, ediţie îngrijită şi prefaţă de Andrei Rusu, Bucureşti, 1986-1990.

Antologii
Antologia poeţilor de azi, I-II, cu 70 de chipuri de Marcel Iancu, Bucureşti, 1925-1928 (în colaborare cu Ion Pillat); ediţie îngrijită de Ion Nistor, prefaţă de Cornelia Pillat, Bucureşti, 2000.

Ediţii
Mateiu Caragiale, Opere,prefaţa editorului, Bucureşti, 1936, Craii de Curtea-Veche, prefaţa editorului, Bucureşti, 1965;
Mihai Eminescu, Opere, I-VI, introducerea editorului, Bucureşti, 1939-1963;
Dinicu Golescu, Însemnare a călătoriei mele, Bucureşti, 1952.

Traduceri
De la Chateaubriand la Mallarme, ediţie îngrijită şi prefaţă de traducător, cu portrete de Rudolf Rybiczka, Bucureşti, 1938; ediţie îngrijită şi postfaţă de Dumitru D. Panaitescu, Cluj Napoca, 1976.

Ce ţintirim cuminte…

Ce ţintirim cuminte, ce răposaţi de treabă!
Urcăm agale dealul şi nimeni nu ne-ntreabă
Cine suntem, de unde venim şi ce ne mână
Să poposim pe plaiul acesta într-o rână.
Ne aşezăm pe iarba crescută-ntre morminte
Şi descifrăm pe-o cruce cu două oseminte
Încrucişat săpate: un an, o zi, un nume -
Unicele vestigii care-i mai ţin de lume.
Ulcele hârbuite cu resturi de tămâie
Stau risipite-n iarbă, şi pe la căpătâie,
O tufă de scoruşe a scăpărat amnarul,
Cucuta şi pelinul au strâns întreg amarul
Şi-amurgul ce umbreşte cu pânzele-i declinul
Preface într-o seră de moaşte ţintirimul.
Dar Mureşul e-n vale cu apa-i cătrănită.
Podarul, soi de Caron, cu luntrea ghiftuita,
Ne-aşteaptă să ne treacă pe cellalt ţărm, cu bacul,
Şi ni-i aşa de bine, că-aici ne-am face vacul,
Şi-n ostrovul de tihnă ne-am veşnici hodina,
De n-ar grăbi podarul şi n-ar scădea lumina.»

Distihuri pentru Ixion

Nu-l mai văzusem dinainte de război
Pe flaşnetarul foarte-n cinste pe la noi.

Cu toţii-n mahala-l credeam defunct şi-ades
Aminte ne-aduceam de el, cu interes.

Când mai alaltăieri, subit, mi s-a părut
C-aud un timbru de flaşnetă cunoscut.

Ciulii urechile, dar ce anacronism!
Nu-nţelegeam acest acces de romantism:

Nu mai era romanţă şi nici vals străvechi
Această melodie ce-mi venea-n urechi.

Cuprins de îndoieli, la poartă-am alergat:
Era tot el, cu-aceleaşi zdrenţe îmbrăcat,

Cu-acelaşi papagal decolorat de timp
Ca şi-un drapel plouat în tot acest răstimp.

Pusese jos flaşneta şi-nvârtea atent
Un marş foarte frecvent pe vremea-mi de student.

Deşteaptă-te, române!? şi am zâmbit amar.
O! scumpul meu, o! bietul meu serenadar,

Pe ce tărâmuri, prin ce tainic emisfer
Ai rătăcit de parc-ai fi căzut din cer?

Cum, n-ai aflat că astăzi toţi s-au deşteptat?!
Roteşte-ţi ochii şi priveşte ce palat

Şi-a ridicat băcanul ce stătea-n bordei!
Nu vezi ce plină-i casa de lachei?

La scară nu vezi ce automobil
Aşteaptă să preumble pe copil?

Curând şi doamna va ieşi-n balcon,
Urmată de o doică şi-un cocon.

Va asculta pierdută în extaz,
Cu fruntea rezemată de pervaz,

Şi-ţi va plăti cu-un leu-fără-cusur
Planeta ce i-a fost de bun augur…!

Se-opreşte brusc din cântec şi, netam-nesam,
În vreme ce prieteneşte-l dăscăleam.

Mă lasă şi dispare-ncet-încet,
Nemângâiat şi grav ca umbra din Hamlet.»

TEATRU/FILM 29 Martie

Cu Violeta Andrei

Biografie Violeta Andrei

Actrița Violeta Andrei a absolvit Institutul de Arta Teatrală si Cinematografică in anul 1965 si a debutat la Teatrul Giulești, actualul Teatru Odeon, apoi a jucat pe scena Teatrului Lucia Sturdza Bulandra din capitală. A interpretat zeci de roluri, printre care Roxana din Cyrano de Bergerac de Edmond Rostand, Ana Petrovna in Ivanov de A.P. Cehov, Ilona din Joc de pisici de Orkeny Istvan, Laura din Menajeria de sticla de Tennessee Williams, Dana din Ancheta asupra unui tânăr care nu a făcut nimic de Adrian Dohotaru, Elmira din Tartuffe de Moliere, Madeleine Bejart din Cabala bigotilor de Mihail Bulgakov, etc.
S-a căsătorit din facultate cu Ștefan Andrei, fost ministru de Externe, in 1990 a fost îndepărtată din Teatrul Bulandra.
A debutat in cinematografie in 1966, cu filmul Golgota si a jucat apoi in peste 60 de filme românești, dar si in filme străine.
La televiziune a jucat in seriale ca Mușatinii, Saltimbacii, Neînfricații, Un agust in flăcări, Amantul marii doamne Dracula, Lumini si umbre, Păcatele Evei (2005 ).
A înregistrat zeci de cântece la radio, are un disc numit Muzica din film - Violeta Andrei, a cântat pentru coloana muzicala a filmelor Veronica si Veronica se întoarce.

Filme cu Violeta Andrei

Vezi filme

· Despre IULIAN MIHU, așa cum a fost; Despre NOI, așa cum suntem / (2009) - ea insasi

· Nimeni nu-i perfect (2008) - Mada

· Pacatele Evei (2005)

· Ariane Ferry (2004) - Lydie Bringuier

· Simpozionul (1995)

· Băiatul cu o singură bretea (1991)

· Un saltimbanc la Polul Nord (1984)

· Amurgul fantanilor (1983)

· Ca-n filme (1983)

· Fram (1983)

· Râdeți ca-n viață (1983)

· Comoara (1982) - Zamfira

· Wilhelm Cuceritorul / Glorie și onoare (Cucerirea Angliei) (1982)

· Capcana mercenarilor (1981)

· Cowboys (1981)

· Lumina palidă a durerii (1981) - Florenţa

· O lume fără cer (1981)

· Saltimbancii (1981)

· Blauvogel (1979)

· Clipa (1979)

· Al patrulea stol (1978)

· Brațele Afroditei (1978)

· Severino (1978)

· Aurel Vlaicu (1977) - Elena Caragiani

· Eu, tu și Ovidiu (1977) - inginera Ioana

· Regăsire (1977)

· Casa de la miezul noptii (1976)

· Im Staub der Sterne / In pulberea de stele (1976) - Rall

· Ma-ma / Mama (1976) - Randunica-mama

· Nunta insangerata / (1976)

Cu Valer Dellakeza

Biografie

Valer Dellakeza (n. 29 martie 1942, Craiova, Dolj) este un actor român, cu o bogată activitate în teatru, film și televiziune. Este actor al Teatrului Național Craiova, dar și al "Teatrului Dramatic Elvira Godeanu" din Târgu Jiu. A interpretat - în aproape cinci decenii de activitate - roluri celebre, cum ar fi caractere ale dramaturgilor literaturii române: Ion Luca Caragiale, Marin Sorescu, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Dumitru Radu Popescu și universale: William Shakespeare, Carlo Goldoni, Eugen Ionescu, Maxim Gorki, A.P. Cehov. A colaborat cu regizori celebri ai scenei românești printre care Silviu Purcărete, Vlad Mugur și Gábor Tompa.

Este unul din numele mari ale teatrului craiovean și național primind numeroase premii și aprecieri critice în țară și străinătate. În anul 2000 a primit premiul UNITER pentru rolul Truffaldino din piesa "Slugă la doi stăpâni" de Carlo Goldoni, în regia lui Vlad Mugur, și tot cu aceasta ocazie a fost declarat cel mai bun actor al anului de către Asociația Internațională a Criticilor de Teatru din România. ^[1]

Începând cu anul 2004 este numit Societar de onoare al Teatrului Național Craiova.

Filmografie: