MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU DUMINICĂ 5 APRILIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (B. Decese, Sărbători); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

Decese

• 1679: Anne Geneviève de Bourbon (28 august 1619 – 5 aprilie 1679) a fost prințesă franceză cunoscută pentru frumusețea, amorurile ei, influența în timpul Frondei și în final pentru convertirea la jansenism. Anne Geneviève a fost singura fiică din cei trei copii ai lui Henric al II-lea, Prinț de Condé și a soției acestuia, Charlotte Marguerite de Montmorency. A fost sora mai mare a Marelui Condé. S-a născut în închisoarea de la Castelul Vincennes unde tatăl și mama ei au fost aruncați pentru opoziția față de mareșalul d'Ancre, favoritul Mariei de Medici, care era regentă în timpul minoratului fiului ei, Ludovic al XIII-lea.
  

  Anne Genevieve de Bourbon
  A fost educată cu mare strictețe în mănăstire carmelitelor din Rue Saint-Jacques din Paris. Tinerețea ei a fost umbrită de executarea lui Henri de Montmorency, singurul frate al mamei sale, pentru intrigă împotriva lui Richelieu în 1632 și de duelurile vărului mamei sale, Contele François de Montmorency-Boutteville (1625/1626). Părinții ei au făcut pace cu Richelieu iar Anne Geneviève a fost introdusă în societate în 1635. În scurt timp ea a devenit una dintre vedetele de la Hôtel de Rambouillet, centrul din acel moment a tot ceea ce însemna învățat și spiritual în Franța.
  În 1642 s-a căsătorit cu Henri, Duce de Longueville, guvernator al Normandiei, un văduv care avea dublul vârstei ei (prima lui soție Louise de Bourbon murise în 1637). Mariajul nu a fost unul fericit.
  După moartea lui Richelieu, tatăl ei a devenit șeful Consiliului de Regență în timpul minoratului regelui Ludovic al XIV-lea. Fratele ei Ludovic a obținut o mare victorie la Rocroi în 1643 și ducesa a devenit o figură importantă politic. În 1646 ea și-a însoțit soțul la Münster unde a fost trimis de Mazarin și unde ea i-a fermecat pe diplomații germani cu care s-a negociat tratatul de la Westphalia; i s-a spus "zeiță a păcii și a înțelegerii".
  La întoarcere, ea s-a îndrăgostit de Ducele de La Rochefoucauld, autorul Maximelor, care a făcut uz de dragostea ei pentru a obține influență asupra fratelui ei și de a câștiga astfel onoruri pentru el însuși. Ea a fost spiritul călăuzitor al primei Fronde, reușind să-i atragă de partea ei pe cel de-al doilea frate al ei, Armand, Prinț de Conti și pe soțul ei. Nu a reușit să-l atragă pe Condé însuși, a cărui loialitate față de Coroană a răsturnat prima Frondă.
  A doua Frondă a fost în mare parte munca ei și ea a jucat partea cea mai proeminentă în atragerea de rebeli. În ultimul an al războiului ea a fost însoțită în Aquitania de Ducele de Nemours, o intimitate care i-a oferit lui Rochefoucauld o scuză s-o abandoneze și să se întoarcă la fosta lui amantă, Ducesa de Chevreuse.
  Părăsită și în dizgrație la curte, Ducesa s-a întors spre religie. Ea l-a însoțit pe soțul ei la Rouen și s-a dedicat faptelor bune. După ce soțul ei a murit, s-a întors la Paris. 

  Anne Genevieve de Bourbon
  Ducesă de Longueville
  Portret al Ducesei de Longueville
  Date personale
  Nume la naștere	Anne Geneviève de Bourbon
  Născută	28 august 1619 Castelul Vincennes, Franța
  Decedată	5 aprilie 1679 (59 de ani) Castelul Vincennes, Franța
  Părinți	Henric al II-lea, Prinț de Condé Charlotte Marguerite de Montmorency
  Frați și surori	Ludovic al II-lea de Bourbon Armand de Bourbon, Prinț de Conti
  Căsătorită cu	Henri, Duce de Longueville
  Copii	Charles Paris, Conte de St Paul
  Cetățenie	Franța
  Religie	Biserica Catolică
  Ocupație	aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce Prințesă
  Familie nobiliară	Casa de Bourbon

• 1693: Anne Marie Louise d'Orléans, Ducesă de Montpensier (29 mai 1627 – 5 aprilie 1693) cunoscută drept La Grande Mademoiselle, a fost fiica cea mare a lui Gaston d'Orléans și a primei lui soții, Marie de Bourbon. Una dintre cele mai mari moștenitoare din istorie, ea a murit necăsătorită și fără copii, lăsând marea sa avere vărului ei, Filip al Franței.^[2] După un șir de propuneri de la diferiți membri ai familiilor regale ale Europei, inclusiv Carol al II-lea al Angliei,^[3] Afonso al VI-lea al Portugaliei și Carol Emanuel al II-lea de Savoia, în cele din urmă ea s-a îndrăgostit de Antoine Nompar de Caumont și a scandalizat curtea Franței când i-a cerut regelui Ludovic al XIV-lea permisiunea de a se căsători cu el, o uniune care era privită drept o mésalliance. Este cunoscută pentru rolul ei în Frondă, pentru aducerea compozitorului Lully la curtea regelui^[4] și pentru Mémoires. 
  Anne Marie Louise d'Orléans
  Anne Marie Louise d'Orléans^[5] s-a născut la Palatul Luvru din Paris la 29 mai 1627.^[6] Tatăl ei a fost Gaston, Duce de Orléans, cunoscut drept Monsieur, singurul frate în viață al regelui de atunci Ludovic al XIII-lea al Franței. Mama ei, în vârstă de 21 de ani, Marie de Bourbon, Ducesă de Montpensier, singurul membru al ramurii de Montpensier a Casei de Bourbon până la nașterea fiicei ei, a murit la cinci zile după ce a născut-o, lăsând-o pe noua Ducesă de Montpensier moștenitoare a unei averi imense care includea cinci ducate.
  Ca fiica cea mare a Monsieur, Anne Marie Louise a fost cunoscută oficial de la naștere drept Mademoiselle și deoarece era nepoată a unui rege al Franței, unchiul ei Ludovic al XIII-lea a creat un titlu nou pentru ea, petite-fille de France (nepoată a Franței). Până la nașterea în 1638 a vărului ei, viitorul Ludovic al XIV-lea, ea a fost cel mai important copil regal de la curtea Franței.
  Mademoiselle a fost mutată de la Luvru la Palatul des Tuileries și plasată în grija lui Jeanne de Harley, Madame de Saint Georges, care a învățat-o să scrie și să citească.^[4] Anne Marie Louise a fost foarte apropiată de tatăl ei. Implicat frecvent în conspirații împotriva regelui Ludovic al XIII-lea și a prim consilierului său, nepopularul Cardinal Richelieu, el a fost de multe ori în termeni proști cu Curtea și exilat în mai multe rânduri. Gaston s-a căsătorit cu Marguerite de Lorena printr-o ceremonie secretă la Nancy în noapte de 2 spre 3 ianuarie 1632.^[7] Pentru că nu obținuse aprobarea fratelui mai mare, cuplul nu putea apărea la curtea Franței iar căsătoria a fost ținută în secret.
  

  Tatăl ducesei Anne Marie Louise, Gaston d'Orléans, după un portret de Anthony van Dyck. Mademoiselle a avut o relație afectuoasă cu tatăl ei.
  Când a aflat că în spatele exilului tatălui ei s-a aflat Cardinalul, se pare că Mademoiselle a cântat diferite cântece și pamflete pe străzi în prezența Cardinalului însuși^[8]. Ulterior, Richelieu care era și nașul ei a mustrat-o pentru acest lucru.^[8] Mademoiselle, în vârstă de șapte ani, și-a văzut tatăl din nou în octombrie 1634. Pentru prima dată în doi ani ea l-a întâlnit la Limours, unde "s-a aruncat în brațele lui".^[9] Gaston a locuit la Castelul Blois unde Mademoiselle era un vizitator frecvent.
  La nașterea viitorului Ludovic al XIV-lea în 1638, Mademoiselle a decis că ea se va căsători cu el,^[10] și îi spunea "micul meu soț" spre amuzamentul lui Ludovic al XIII-lea. Indiferent de visele ei, tatăl ei nu a făcut nici un secret din faptul că el a vrut s-o căsătorească cu Louis, Conte de Soissons, un prinț de sânge (descendent pe linie masculină a lui Charles, Duce de Vendôme, primul Bourbon prinț de sânge) și unul dintre conspiratorii săi. Această căsătorie nu s-a materializat niciodată.
  Unchiul ei a murit în mai 1643 lăsându-l pe Ludovic al XIV-lea ca rege al Franței. Înainte să moară, Ludovic al XIII-lea a autorizat căsătoria fratelui său cu Marguerite de Lorena.
  În 1646, Mademoiselle l-a întâlnit pe Carol, Prinț de Wales. Mătușa ei, regina Henrietta Maria a Angliei, a încurajat ideea căsătoriei cu Carol însă nici această căsătorie nu s-a materializat. După decesul împărătesei Maria Anna a Spaniei, Mademoiselle a fost interesată de o căsătorie cu împăratul văduv, Ferdinand al III-lea.^[11] Totuși, sub influența lui Mazarin, regina Ana a ignorat dorința Mademoisellei. "Cea mai bogată prințesă necăsătorită a Europei" nu se putea căsători cu Ludovic al XIV-lea sau cu fratele lui mai mic, Ducele de Anjou. Regina Ana i-a sugerat ca posibil soț pe fratele ei, cardinalul Ferdinand al Austriei, însă Mademoiselle a refuzat. 
  La Grande Mademoiselle, Anne Marie Louise d'Orléans ținând în brațe un portret al tatălui ei.
  Unul dintre domeniile cheie ale vieții sale a fost implicarea ei în perioada de istorie franceză cunoscută sub numele de Frondă, un război civil în Franța marcat prin două faze distincte cunoscute sub numele de Fronde Parlementaire (1648-1649) și Fronde des nobles (1650-1653). Fronda parlamentară a fost o mișcare de revoltă și opoziție a Parlamentului de la Paris împotriva Cardinalului Mazarin și a fost declanșată de scopuri fiscale: Mazarin, prim-ministrul al Franței, în căutare de fonduri pentru finanțarea Războiului de 30 de Ani a promovat instituirea de noi taxe care urma să lovească interesele nobilimii și a funcționarilor de rang înalt ai statului. De asemenea, ei s-au opus creșterii influenței Cardinalului Mazarin. Prin Pacea de la Rueil de la 1 aprilie 1649, Fronda parlamentară a luat sfârșit și curtea s-a întors la Paris în august pe fond de mare sărbătoare.
  Mademoiselle s-a îmbolnăvit de variolă, însă a supraviețuit bolii.^[13] După convalescență, Mademoiselle s-a împrietenit cu Claire Clémence de Breze, Madame la Princesse, soția nedorită a Le Grand Conde.^[14] Perechea a locuit temporar la Bordeaux, unde Mademoiselle a fost implicată în pacea care a dus la încheierea asediul asupra orașului, în octombrie 1650. Rolul ei în materie a făcut-o să arate ca frondeuse în ochii reginei Anne.^[14]
  Chiar și în vremuri incerte, posibilitatea unei căsătorii între Mademoiselle și Prințul de Condé a apărut atunci când Claire Clémence s-a îmbolnăvit grav de erizipel. Mademoiselle a luat în considerare propunerea, ea urmând astfel să-și mențină rangul ca una dintre cele mai importante femei de la curte, iar tatăl ei avea o relație bună cu Condé. Aceste planuri au picat însă atunci când Claire Clémence s-a vindecat.^[15]
  În timpul Frondei prinților Mazarin a plecat în exil și nu a fost rechemat până în octombrie 1653. Orașul Orléans, capitala ducatului tatălui ei, a vrut să rămână neutru în războiul civil; magistrații din oraș au văzut ce făcuse războiul într-o zonă apropiată, Blaisons, și au vrut să evite aceeași soartă.^[16]
  Orașul a solicitat ca Ducele să stea în oraș pentru a evita să fie jefuit. Gaston a fost nehotărât iar Mademoiselle a luat decizia să meargă la Orléans pentru a-l reprezenta pe tatăl ei și pentru a pune capăt necazurilor.^[17] Călătorind prin Artenay, Mademoiselle a fost informată că orașul n-ar primi-o pentru că ea și regele se situau de părți diferite, referindu-se la antipatia Mademoisellei pentru Mazarin.
  Când Mademoiselle a ajuns la Orléans, porțile orașului s-au blocat și orașul a refuzat să-i deschidă. Ea a strigat să i se deschidă porțile, dar a fost ignorată. Un barcagiu s-a oferit să o ducă la Porte de La Faux, o poartă situată pe râu. Ea a intrat în oraș și a fost întâmpinată triumfător, fiind cărată pe un scaun pe străzile din Orléans pentru ca toată lumea s-o poată vedea. Mai târziu ea a spus că nu a fost niciodată "într-o așa de fermecătoare situație".^[18]
  A rămas timp de cinci săptămâni, atașându-se de oraș, numindu-l "orașul meu", înainte de a reveni la Paris în mai 1652. Parisul era din nou sub o stare de panică în ajunul bătăliei de la Faubourg Saint Antoine;^[19] Mademoiselle, în scopul de a-i permite prințului de Condé intrarea în oraș, care era controlat de Turenne, a tras de la Bastilia în armata lui Turenne la 2 iulie 1652. Temându-se pentru viața ei, Mademoiselle a părăsit Parisul pentru siguranța reședinței ei de la Saint-Fargeau.^[20] Ea a rămas în exil până în 1657 când a fost reprimită la curte.
  În ciuda exilului ea și-a vizitat tatăl la Blois. În timp ce era la Saint-Fargeau, ea a cochetat cu scrisul și a scris o mică biografie sub titlul de Madame de Fouquerolles^[21] în ciuda slabei ei gramaticii.
  Finanțele ei au fost administrate de tatăl ei până cînd Mademoiselle a devenit majoră în 1652. Atunci ea a descoperit că tatăl ei nu a fost în întregime sincer cu administrarea finanțelor sale și acesta a fost motivul pentru datoriile ei de 800.000 de livre.^[22] În același timp, bunica ei Ducesa de Guise a păcălit-o pe Mademoiselle să semneze pentru o sumă de bani sub pretexte false. Tatăl ei a fost implicat în acest lucru, ceea ce a determinat ca relația ei cu Gaston să se deterioreze.^[23] În 1656, auzind că tatăl ei a fost scuzat pentru diferitele sale scandaluri, Mademoiselle a declarat că va uita de sângele rău cauzat de contravențiile financiare și a reluat relația strânsă cu el. Când tatăl ei a fost bine primit înapoi la curte, el a deschis calea și pentru Mademoiselle. Ea a plecat la Sedan, Ardennes, unde curtea s-a stabilit în iulie 1657. După ce nu a văzut membri ai familiei sale cinci ani, ea a fost întâmpinată cu iertare și complimente că "aspectul ei s-a îmbunătățit", potrivit reginei Anne.^[24] În același an, ea a întâlnit-o pe Cristina a Suediei, care a ajuns în Franța în iulie 1656. Cele două doamne s-au întâlnit la Essone unde au văzut un balet împreună. Mai târziu Mademoiselle a spus despre Cristina "m-a surprins foarte mult. [...] A fost în toate privințele cea mai extraordinară făptură".^[25]
  În septembrie 1657 Mademoiselle s-a îmbolnăvit la Paris; la sfârșitul bolii^[26] a cumpărat Château d'Eu de la Mademoiselle de Guise (nepoata ei) înainte de a se întoarce la dragul ei Saint-Fargeau pentru Crăciun.
  În februarie 1660, Gaston a murit de accident vascular cerebral la Blois. Ca fiica lui cea mare, Mademoiselle a fost principala moștenitoare, iar Gaston i-a lăsat o avere considerabilă care s-a adăugat averii ei care deja era mare.^[27]
  Mademoiselle a fost nașa copilului cel mic al vărului său Filip de Orléans (fratele regelui) și a Henriettei a Angliei, Mademoiselle de Valois, născută în 1670.^[28] Zece luni mai târziu, după moartea Henriettei, Ludovic al XIV-lea a întrebat-o pe Mademoiselle dacă vrea să umple "locul vacant" însă sugestia a fost respinsă.^[29]
  Mademoiselle și sora ei vitregă mai mică Marguerite Louise s-au bucurat de o relație apropiată. Cele două au mers împreună la teatru, la baluri regale iar salonul Mademoisellei a fost frecventat de sora ei.^[30]
  În 1663, Ludovic al XIV-lea a apelat din nou la Mademoiselle pentru a aranja o căsătorie cu vărul lui. Mirele destinat era Afonso al VI-lea al Portugaliei, care a urcat pe tronul Portugaliei în 1656.^[31] Mândra Mademoiselle a ignorat ideea, spunând că va rămâne mai degrabă în Franța cu venitul și moșiile ei vaste și nu-și va lua un soț despre care zvonurile spuneau că ar fi alcoolic, impotent și paralitic. Alfonso s-a căsătorit cu Maria Francisca de Savoia.^[32]
  Furios, Ludovic i-a ordonat să se întoarcă la Saint-Fargeau pentru că nu l-a ascultat. Acest "exil" a durat aproape un an și în acest timp ea a început reparațiile la Château d'Eu, unde a început să-și scrie memoriile.
  Apelând la Ludovic cu privire la sănătatea ei, ea a fost lăsată să se întoarcă la curte, după care Ludovic i-a propus ca ea să se căsătorească cu Carol Emanuel al II-lea, Duce de Savoia, care fusese căsătorit anterior cu sora vitregă mai mică a Mademoisellei, Françoise Madeleine. Mademoiselle părea a privi cu ochi buni căsătoria, dar Carol Emanuel al II-lea nu și s-a apărat cu diverse scuze.^[33] Această propunere a fost ultima pentru la Grande Mademoiselle. 

  Anne Marie Louise d'Orléans
  Ducesă de Montpensier
  Portret al școlii Pierre Mignard, Musée de Versailles
  Date personale
  Nume la naștere	Anne Marie Louise d'Orléans
  Născută	29 mai 1627 Palatul Luvru, Paris, Franța
  Decedată	5 aprilie 1693 (65 de ani) Palatul Luxembuurg, Paris, Franța
  Înmormântată	19 aprilie 1693 Biserica Saint Denis, Franța
  Cauza decesului	variolă
  Părinți	Gaston, Duce de Orléans Marie de Bourbon, Ducesă de Montpensier
  Frați și surori	Jean Gaston, Duke of Valois[*] Françoise Madeleine d'Orléans Marguerite Louise d'Orléans Marie Anne d'Orléans[*] Élisabeth Marguerite d'Orléans
  Căsătorită cu	Antoine Nompar de Caumont[*]
  Cetățenie	Franța
  Religie	Biserica Catolică catolicism
  Ocupație	salonnière[*] scriitoare
  Apartenență nobiliară
  Titluri	prince of Joinville[*] (1688–1693)[1] ducesă[*]
  Familie nobiliară	Casa de Orléans
  Domnie
  Domnie	4 iunie 1627 – 5 aprilie 1693

• 1697: Carol al XI-lea al Sudiei suedeză Karl XI (24 noiembrie 1655^{stil vechi} – 5 aprilie 1697^{stil vechi[1]}) a fost rege al Suediei din 1660 până la moartea sa, într-o perioadă cunoscută în istoria Suediei drept Imperiul suedez (1611–1718).
  Carol a fost singurul fiu al regelui Carol al X-lea al Suediei și a reginei Hedwig Eleonora de Holstein-Gottorp. Tatăl său a murit când el avea cinci ani; a fost educat de guvernanți până la încoronarea sa la vârsta de 17 ani. Curând după aceea, a fost forțat de expediții militare să asigure recent achiziționatele dominioane ale Suediei din Danemarca. Luptând cu succes cu danezii, s-a întors la Stockholm și s-a angajat în corectarea situației politice, financiare și economice reușind să susțină pacea în timpul restul de 20 de ani ai domnie sale.
  În această perioadă au avut loc modificări în finanțe, comerț, procedura judiciară, educație, a apărut guvernul biserică.^[2] Carol al XI-lea a fost succedat de singurul său fiu, Carol al XII-lea, care a făcut uz de armata bine instruită în bătălii în întreaga Europă. 

  Carol al XI-lea
  Carol al XI-lea în costumul său de încoronare. Pictura de David Klöcker Ehrenstrahl, circa 1690.
  Date personale
  Născut	24 noiembrie 1655 Castelul Tre Kronor, Suedia
  Decedat	5 aprilie 1697 (41 de ani) Castelul Tre Kronor, Suedia
  Înmormântat	Biserica Riddarholmen, Stockholm
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer pancreatic)
  Părinți	Carol al X-lea al Suediei Hedwig Eleonora de Holstein-Gottorp
  Căsătorit cu	Ulrike Eleonora a Danemarcei
  Copii	Hedvig Sophia, Ducesă de Holstein-Gottorp Carol al XII-lea al Suediei Ulrika Eleonora, regină a Suediei
  Cetățenie	Suedia
  Religie	luteranism
  Ocupație	monarh
  Apartenență nobiliară
  Titluri	rege[*] duce
  Familie nobiliară	Casa de Palatinate-Zweibrücken
  Rege al Suediei
  Domnie	13 februarie 1660 – 5 aprilie 1697 (37 ani, 51 zile)
  Încoronare	28 septembrie 1675
  Predecesor	Carol al X-lea
  Succesor	Carol al XII-lea
  Regent	Regina Hedwig Eleonora

• 1794: Georges Jacques Danton (n. 26 octombrie 1759, Arcis-sur-Aube, Departamentul Aube - d. 5 aprilie 1794, Paris), avocat și om politic, a fost unul din conducătorii Revoluției franceze și conducătorul primului Comité de salut public (până în 10 iulie 1793). A fost cunoscut pentru talentul său oratoric. A fost fondator al Clubului cordelierilor, membru al Comitetului Salvării Publice și ministru de justiție după răscoala din 10 august 1792. Acuzat de moderație și de trădare de către robespierriști pentru că a cerut încetarea terorii, a fost în final ghilotinat.
  Georges Jacques Danton era îndrăzneț și hotărât, un orator strălucit, dar totodată avea o fire oarecum dezechilibrată. Idealurile sale erau „libertatea și proprietatea”. Fiind întemnițat în închisoarea Luxemburg, Danton n-a plecat capul în fața dictatorului Robespierre. Vestitele lui fraze: „... cu 12 luni în urmă am propus să fie instituit acest tribunal revoluționar. Acum îmi cer scuze pentru asta de la Dumnezeu și de la oameni” și „Robespierre va urma după mine”, arată disperarea, dar și tăria de caracter a „gigantului” Revoluției franceze. 

  Georges Jacques Danton
  Georges Jacques Danton
  Date personale
  Născut	26 octombrie 1759[1]  Arcis-sur-Aube, Franța
  Decedat	5 aprilie 1794 (34 de ani)[2][3][4][1][5][6][7]  Paris, Prima Republică Franceză[8][9]
  Înmormântat	Errancis Cemetery[*]
  Cauza decesului	decapitare
  Căsătorit cu	Antoinette Gabrielle Danton[*] () Louise Sébastienne Danton[*]
  Cetățenie	Franța
  Ocupație	avocat revoluționar
  Activitate
  Cauza decesului	decapitare
  Partid politic	Cordeliers[*]

• 1851: Ioan D. Negulici, pictor, traducător și publicist român (n. 1812)
• 1888: Vsevolod Mihailovici Garșin, în rusă: Все́волод Миха́йлович Гаршин, (n. 14 februarie 1855 - d. 5 aprilie 1888) a fost un scriitor rus. A inaugurat în literatura rusă proza scurtă cu subiect unic, gen la care Cehov va atinge măiestria. În nuvelele sale, marcate de un profund lirism, este sondată conștiința eroilor aflați în conflict cu lumea exterioară. 

  Scrieri[modificare | modificare sursă]

  • 1877: Patru zile ("Cetîre dnia", Четыре дня)
  • 1879: Pictorii ("Hudojniki")
  • 1883: Din povestirile soldatului Ivanov ("Iz vospominanii riadovogo Ivanova")
  • 1883: Floarea roșie ("Krasnîi țvetok", Красный цветок)
  • 1885: Nadejna Nikolaevna
  • 1880: Attalea princeps.  
    Vsevolod Mihailovici Garşin
• 1904: Ernst Leopold, al 4-lea Prinț de Leiningen (germană Ernst Leopold Victor Carl August Joseph Emich, Furst zu Leiningen) (9 noiembrie 1830 – 5 aprilie 1904) a fost nobil german. A fost fiul cel mare al lui Karl, Prinț de Leiningen și a contesei Maria Klebelsberg. Tatăl său era fratele vitreg al reginei Victoria a Regatului Unit.
  Ernst Leopold a intart în Royal Navy în 1849.^[2] EL a accedat la titlul de Prinț de Leiningen după decesul tatălui său la 13 noiembrie 1856. Promovat la rang de căpitan în 1860, el a comandat HMS Magicienne, apoi HMY Victoria and Albert.^[2] A fost numit comandant șef în 1885, promovat la rang de amiral în 1887^[3] și s-a retras din marină în 1895. A fost fiul cel mare al lui Karl, Prinț de Leiningen și a contesei Maria Klebelsberg. Tatăl său era fratele vitreg al reginei Victoria a Regatului Unit.
  La 11 septembrie 1858, la Karlsruhe, Ernst Leopold s-a căsătorit cu Prințesa Maria de Baden (1834–1899), a treia fiică a lui Leopold, Mare Duce de Baden și a soției acestuia, Prințesa Sofia a Suediei. Ei au avut doi copii:
  • Prințesa Alberta de Leiningen (24 decembrie 1863 – 30 august 1901).
  • Prințul Emich de Leiningen (18 ianuarie 1866 – 18 iulie 1939); a devenit al 5-lea Prinț de Leiningen după decesul tatălui său în 1904; s-a căsătorit cu Prințesa Feodore de Hohenlohe-Langenburg (1866–1932).  

    Ernst Leopold
    Date personale
    Nume la naștere	Ernst Leopold Victor Carl August Joseph Emich
    Născut	9 noiembrie 1830 Amorbach, Regatul Bavariei
    Decedat	5 aprilie 1904 (73 de ani) Amorbach, Regatul Bavariei
    Părinți	Carl, 3rd Prince of Leiningen[*] Gräfin Marie von Klebelsberg[*][1]
    Căsătorit cu	Prințesa Maria de Baden
    Copii	Prințesa Alberta de Leiningen Emich, Prinț de Leiningen
    Cetățenie	Germania
    Ocupație	politician
    Apartenență nobiliară
    Familie nobiliară	Casa de Leiningen
    Prinț de Leiningen
    Domnie	1856 – 1904
    Predecesor	Karl
    Succesor	Emich

• 1913: Uri Nissan Gnessin (în ebraică:אוּרי ניסן גְנֶסִין: rusă: Ури Нисан Гнесин; 29 octombrie 1879, Starodub, Imperiul Rus - 6 martie 1913, Varșovia, Polonia) a fost un scriitor evreu ruso-polonez de limba ebraică, care s-a distins mai ales prin povestiri și nuvele. În afară de aceasta a scris și poezii, critică literară și a tradus în ebraică din literatura universală. Uri Nissan Gnessin s-a născut în 1879 în Imperiul Rus, la Starodub, în gubernia Cernigov din sud-vestul Rusiei (în zilele noastre în raionul Briansk din Federația Rusă) Fratele sau mai mic, Menahem Gnessin (1882-1952), a fost actor de teatru, unul din fondatorii Teatrului Habima în limba ebraică. Au crescut în localitatea Pocep în Belarus , unde tatăl său, Yehoshua Natan (Nota sau în idil, Nosn) Gnessin, care era rabin, lucra ca director de ieșiva. În timpul studiilor la ieșiva, Gnessin l-a avut drept coleg de școală pe viitorul scriitor ebraic Yossef Haim Brenner, care i-a devenit prietenul cel mai apropiat. Ulterior, la un an după moartea lui Gnessin, Brenner și-a chemat fiul Uri Nissan, în amintirea acestuia. Brenner și Gnessin au redactat la vremea respectivă, gazeta ieșivei „Hakof” („Maimuța”), în care au publicat scrieri originale.
  Primul articol al lui Gnessin a apărut în revista „Hamelitz”. El a mai publicat traduceri și povestiri în ziarele ebraice contemporane - „Hatzfira” (unde,de la vârsta de 18 ani, a devenit redactor, la recomandarea lui Nahum Sokolov), „Hador”,„Hazman”, „Reshafim” ,„Sifrut”, precum și în gazeta lui Itzhak Frenhof „Sefer Shaashuyim”. Prima sa carte - „Tzileley Hahaim:Sipurim vetziurim” (Umbrele vieții:povestiri și schițe) a apărut în 1904 în editura „Tushiya” („Istețime”) din Varșovia. În acea perioadă a peregrinat prin mai multe orașe:Varșovia, Ekaterinoslav, Wilno și Kiev. În 1906 Gnessin a înființat împreună cu Shimon Bychovski editura „Nisionot” („Încercări”). În 1907 Gnessin s-a aflat la Londra și a editat împreună cu Brenner revista „Hameorer” („Deșteptătorul”). Nereușita antreprizei a dus la o ruptură gravă a relațiilor dintre cei doi prieteni. În acelaș an el a emigrat în Palestina (în ebraică - Eretz Israel), aflată pe atunci sub stăpânire otomană, dar în 1908 a revenit în Rusia.
  Gnessin a murit în anul 1913 într-un spital catolic din Varșovia, la numai 34 ani, ca urmare a bolii de inimă de care suferea. Înainte de a muri a fost găzduit un timp în casa din Varșovia a lui Itzhak Alterman, tatăl poetului Nathan Alterman. În ultima perioadă lucra la traducerea nuvelei „Crucea” a scriitorului norvegian Sigbjørn Obstfelder și a nuvelei lui Jakob Wassermann, „Evreii din Zirndorf", care povestește despre epoca ereziei lui Sabetay Tzvi. Gnessin a fost înmormântat în cimitirul evreiesc de lângă strada Okopowa din Varșovia. Gnessin este considerat drept marele înnoitor al prozei ebraice în perioada renașterii naționale de la finele secolului al 19-lea și începutul secolului al 20-lea. Inovațiile sale, manifeste în limba și structura narațiunii și în descrierea personajelor nu au fost acceptate cu ușurință de către cititori de ebraică din vremea sa. În timpul vieții a avut, totuși, parte de aprecieri elogioase din partea celor mai însemnați critici literari, ca de pildă David Fischman sau tânărul pe atunci Fischel Lachower. Publicul a început să-și dea seama de importanța contribuției sale literare doar după moartea sa și mai ales după publicarea, la 4 luni de la stingerea sa din viață, a ultimei sale creații „Etzel” („La”). Gnessin a exercitat o influență deosebită asupra unor altor scriitori ebraici, și mai ales asupra lui S. Izhar. Inovațiile stilistice ale lui Gnessin în genul fluxului de conștiință sunt remarcabile și din perspectiva literaturii universale.
  Gnessin a scris si articole de critica literară, a tradus în ebraică versuri de Baudelaire, de asemenea din povestirile lui Cehov, Heine și ale altora. Pe internet, pe portalul Ben Yehuda:
  • מעשה באוטלו", O povestire cu Otello
  • סעודה מפסקת", Cina dinainte de post
  • הצדה",Hatzida (La o parte) 1905
  • בטרם" Mai înainte
  • בינתיים". Beintaiym (Între timp) 1906
  • בטרם Beterem („Mai înainte”) 1909
  • אצל Etzel („La”) 1913 ,  

    Uri Nissan Gnessin
    Uri Nissan Gnessin
    Date personale
    Născut	29 octombrie 1879[2]  Starodub[*], Imperiul Rus
    Decedat	6 martie 1913 (33 de ani)[1]  Varșovia, Imperiul Rus
    Înmormântat	Okopowa Street Jewish Cemetery[*]
    Cetățenie	Imperiul Rus
    Ocupație	autor poet scriitor critic literar[*] traducător
    Activitate
    Limbi	limba ebraică[1]

• 1924: Victor Hensen, om de știință român (n. 1835)
• 1937: Gustav Adolf Deissmann (7 noiembrie 1866 – 5 aprilie 1937) a fost un teolog protestant german, recunoscut pentru activitatea sa de studiere a limbii grecești folosite în Noul Testament, pe care el a arătat-o a fi koine sau limba utilizată în mod obișnuit de lumea elenistică a acelor vremuri. Deissmann a fost profesor de teologie la Universitatea din Heidelberg (1897–1908), iar apoi la Universitatea Humboldt din Berlin (1908–1935). A fost de două ori nominalizat la Premiul Nobel pentru Pace și a primit opt doctorate onorifice din 6 țări diferite.^[2]
  În 1904 a fondat, împreună cu Albrecht Dieterich, cercul Eranos din Heidelberg. Printre membrii săi se numărau Ernst Troeltsch, Max Weber, Eberhard Gothein, Georg Jellinek, Karl Rathgen și Wilhelm Windelband.^[3]
  La Berlin, preocuparea academică a lui Deissmann a început să se mute de la filologia greacă către mișcarea ecumenică, reforma bisericească și, în mod semnificativ, așa-zisul Völkerverständigung internațional (adică promovarea păcii și a înțelegerii reciproce între națiuni și culturi). Din 1914 și până în 1922 a publicat în mod regulat un comunicat internațional semi-politic intitulat Evangelischer Wochenbrief (1914–1921), cu echivalentul său englezesc Protestant Weekly Letters (1914–1917). Publicul său țintă a fost format în primul rând din influenții creștini germani și americani și a oferit un forum pentru promovarea păcii și înțelegerii între națiuni.^[4]
  În 1925 Deissmann a luat cunoștință de ruinarea accentuată a anticului Efes, un important sit istorico-arheologic, parțial excavat dinaintea Primului Război Mondial sub auspiciile Institutului Austriac de Arheologie. Deissmann a dus o campanie de unul singur timp de mai mulți ani, atât la nivel național, cât și internațional, pentru a crește gradul de conștientizare a situației de la Efes și a reușit să organizeze strângerea de fonduri pentru finanțarea lucrărilor arheologice care au reînceput în 1926 și au continuat anual până în 1929.^[5]
  Deissmann a murit la 5 aprilie 1937, în localitatea Wünsdorf din apropiere de Berlin, și a fost înmormântat în cimitirul local. 

  Gustav Adolf Deissmann
  Date personale
  Născut	7 noiembrie 1866 Langenscheid
  Decedat	5 aprilie 1937 (70 de ani) Wünsdorf
  Naționalitate	German
  Cetățenie	Imperiul German[*]
  Religie	luteranism
  Ocupație	teolog
  Activitate
  Alte nume	Deißmann
  Alma mater	Universitatea din Tübingen Universitatea Humboldt din Berlin
  Organizație	Universitatea din Marburg Universitatea din Heidelberg Universitatea Humboldt din Berlin
  Cunoscut pentru	studierea limbii grecești folosite în Noul Testament
  Partid politic	National-Social Association[*]

• 1943: Tony Bulandra (n. 13 martie 1881, Tîrgoviște - d. 5 aprilie 1943, București) a fost un renumit actor român, elev al lui Constantin I. Nottara. Tony Bulandra a fost căsătorit cu Lucia Sturdza-Bulandra (1873 - 1961).
  Distins protagonist al scenei românești.
  Societar al teatrului Național București.
  Prezență ocazională în film. 

  Filmografie[modificare | modificare sursă]

  • Amor fatal (1911)
  • Dragoste la mănăstire (1912)
  • Trenul fantomă (1933)  

    Tony Bulandra
    Date personale
    Născut	13 martie 1881 Tîrgoviște
    Decedat	5 aprilie 1943 (62 de ani) București
    Căsătorit cu	Lucia Sturdza-Bulandra
    Cetățenie	România
    Ocupație	actor director de teatru[*]

• 1945: Karl-Otto Koch, comandant nazist al lagărele de concentrare Buchenwald și Majdanek (n. 1897)
• 1954: Prințesa Märtha a Suediei (n. 28 martie 1901 – d. 5 aprilie 1954), a fost nepoata regelui Oscar al II-lea al Suediei și soția Prințului Moștenitor Olav al Norvegiei (mai târziu regele Olav al V-lea). A fost prima Prințesă Moștenitoare a Norvegiei din timpuri moderne care n-a fost și Prințesă Moștenitoare a Suediei sau a Danemarcei. 
  Prințul Carl al Suediei cu fiicele sale Margareta și Märtha.
  Prințesa Märtha s-a născut la Palatul Arvfurstens din Stockholm ca a doua fiică a Prințului Carl, Duce de Västergötland și a soției acestuia, Prințesa Ingeborg a Danemarcei. Tatăl ei a fost al treilea fiu al regelui Oscar al II-lea al Suediei și a reginei Sofia de Nassau. Mama ei a fost al cincilea copil al regelui Frederic al VIII-lea al Danemarcei și a reginei Lovisa a Suediei.
  După o logodnă lungă de un an, la 21 martie 1929, la catedrala din Oslo, Märtha s-a căsătorit cu vărul ei Prințul Moștenitor Olav al Norvegiei, unicul fiu al regelui Haakon al VII-lea și al reginei Maud. Nunta Märthei a fost prima nuntă regală în Norvegia în 340 de ani.
  Căsătoria, care potrivit opiniei generale a fost una împlinită în mare parte datorită dragostei lor unul pentru altul, a produs trei copii: Ragnhild (n. 1930); Astrid (n. 1932); și moștenitorul mult așteptat, Harald (n. 1937).
  Prințesa moștenitoare a ajuns repede la inima poporului norvegian; fără să profite de poziția ei înaltă, Prințesa a fost umilă, veselă și generoasă. Un exemplu în acest sens a fost dorința ei de a pune în practică abilitățile ei de croitoreasă, cosând haine pentru ea și pentru copii. În 1939, la scurt timp după izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial în Europa, Olav și Märtha au făcut o vizită extrem de populară în Statele Unite. Cuplul s-a împrietenit cu președintele Franklin Roosevelt și cu soția acestuia, Eleanor Roosevelt. În timpul acestei vizite, cuplul a efectuat un turneu la Upper Midwest, unde erau stabiliți mulți imigranți norvegieni.
  Când Germania a invadat Norvegia în aprilie 1940, Prințesa moștenitoare și copiii ei au plecat în țara ei natală, Suedia, unde nu a fost bine primită; mulți suedezi au simțit că prin venirea ei a pus în pericol neutralitatea Suediei. Unii chiar au sugerat că ea ar trebui să accepte propunerea germanilor și să se întoarcă în Norvegia cu fiul ei în vârstă de trei ani, Prințul Harald, ca el să fie proclamat rege de către germani.
  Prințesa Märtha a acceptat invitația președintelui Roosevelt și a plecat în Statele Unite la bordul USS American Legion. În SUA, inițial, ea și copii au stat la Casa Albă.
  Prințul Moștenitor Olav a plecat cu tatăl său, regele, în Marea Britanie, unde a lucrat cu guvernul în exil. În 1942 Prințesa Märtha a vizitat Londra pentru a participa la sărbătorirea aniversării socrului ei. După război, când s-a întors în Norvegia în 1945 a fost primită ca un erou și numită "Mama Națiunii".
  După o perioadă lungă de probleme de sănătate, Prințesa Märtha a murit de cancer la vârsta de 53 de ani. Moartea ei a venit cu mai puțin de trei ani înainte ca soțul ei să urce pe tron ​​ca rege.
  O zonă de 970.000 km² din Antarctica a fost numită Coasta Prințesa Martha în onoarea ei. O statuie a prințesei a fost ridicată la ambasada Norvegiei în SUA în 2005. În 2007, o replică a statuii a fost ridicată în curtea Palatului Regal din Oslo. 

  Prințesa Märtha a Suediei
  Prințesă Moștenitoare a Norvegiei
  în 1929
  Date personale
  Nume la naștere	Märtha Sofia Lovisa Dagmar Thyra
  Născută	28 martie 1901 Palatul Arvfurstens, Stockholm, Suedia
  Decedată	5 aprilie 1954 (53 de ani) Rikshospitalet, Oslo, Norvegia
  Înmormântată	Fortăreaţa Akershus
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer)
  Părinți	Prințul Carl, Duce de Västergötland Prințesa Ingeborg a Danemarcei
  Frați și surori	Prințul Carl, Duce de Östergötland Astrid a Suediei Prințesa Margareta a Suediei
  Căsătorită cu	Olav al V-lea al Norvegiei
  Copii	Prințesa Ragnhild Prințesa Astrid Harald al V-lea
  Cetățenie	Norvegia
  Religie	luteranism
  Apartenență nobiliară
  Titluri	Prințesă
  Familie nobiliară	Casa de Bernadotte Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg

• 1958: Prințul Ferdinand de Bavaria^[1] (germană Ferdinand Maria Ludwig Franz von Assisi Isabellus Adalbert Ildefons Martin Bonifaz Joseph Isidro, Prinz von Bayern^[1]; 10 mai 1884– 5 aprilie 1958) a fost cel mai mare fiu al Prințului Ludwig Ferdinand de Bavaria și a soției acestuia, Infanta María de la Paz a Spaniei.^[1] Ferdinand a devenit infante al Spaniei la 20 octombrie 1905^[1] și a renunțat la drepturile asupra tronului Bavariei în 1914. La 12 ianuarie 1906, la Madrid, Prințul Ferdinand s-a căsătorit cu verișora lui primară, Infanta Maria Teresa a Spaniei, al doilea copil al regelui Alfonso al XII-lea al Spaniei și al celei de-a doua soții, Maria Cristina de Austria.^[1]Maria Teresa și Ferdinand au avut patru copii:^[1]
  • Infantele Luis Alfonso al Spaniei (6 decembrie 1906 - 14 mai 1983)
  • Infantele José Eugenio al Spaniei (26 martie 1909 - 16 august 1966)
  • Infanta Maria de las Mercedes a Spaniei (3 octombrie 1911 - 11 septembrie 1953)
  • Infanta Maria del Pilar a Spaniei (15 septembrie 1912 - 9 mai 1918)  

    Prințul Ferdinand de Bavaria
    Infantele Ferdinand al Spaniei
    Date personale
    Nume la naștere	Ferdinand Maria Ludwig Franz von Assisi Isabellus Adalbert Ildefons Martin Bonifaz Joseph Isidro
    Născut	10 mai 1884 Madrid, Spania
    Decedat	5 aprilie 1958 (73 de ani) Madrid, Spania
    Părinți	Prințul Ludwig Ferdinand al Bavariei Infanta María de la Paz a Spaniei
    Frați și surori	Prințul Adalbert de Bavaria Prințesa Pilar de Bavaria
    Căsătorit cu	Infanta Maria Teresa a Spaniei Maria Luisa de Silva y Fernández de Henestrosa, Ducesă de Talavera de la Reina
    Copii	Infantele Luis Alfonso Infantele José Eugenio Infanta Maria de las Mercedes Infanta Maria del Pilar
    Cetățenie	Spania
    Apartenență nobiliară
    Titluri	Duke of Cádiz[*]
    Familie nobiliară	Casa de Wittelsbach

• 1964: Douglas MacArthur (n. 26 ianuarie 1880 - d. 5 aprilie 1964 ) a fost un general american și mareșal al Armatei Filipineze, care a avut o carieră lungă, începând cu campania SUA în Mexic și terminându-se în Războiul din Coreea. Douglas MacArthur fost șeful de stat major al US Army în anii 1930. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a avut un rol proeminent pe Teatrul din Pacific. Pentru Campania din Filipine (1941-1942) a fost decorat cu Medal of Honor, împreună cu tatăl său fiind primii tată-fiu din istorie care au primit cea mai înaltă distincție militară a SUA. A fost unul din cele cinci persoane din istoria SUA care a primit cel mai înalt grad militar al Armatei SUA: general cu cinci stele.
  El a fost cel care a condus pe cuirasatul USS Missouri formalitățile de capitulare a Japoniei. După al Doilea Război Mondial a fost Comandantul suprem al forțelor aliate în Japonia.
  În data de 25 iunie 1950 Coreea de Nord a invadat Coreea de Sud, a izbucnit Războiul din Coreea, iar Douglas MacArthur a fost numit comandant al Comandamentului Națiunilor Unite. După ce forțele Națiunilor Unite au fost respinse în Perimetrul Pusan, prin debarcarea de la Incheon Douglas MacArthur a respins trupele nord-coreene până la granița chineză. Aici a făcut greșeala că nu a luat în considerare poziția apropiată a trupelor sale de granița chineză, implicând și armata chineză în conflictul militar.
  Conflictul escaladându-se, datorită declarațiilor sale belicoase, prin care amenința cu un război nuclear împotriva Chinei, a fost demis de președintele Harry S. Truman. 

  Copilăria și anii de studii[modificare | modificare sursă]

  Douglas MacArthur s-a născut ca fiul politicianului și juristului Arthur MacArthur, Jr., și al lui Mary Pinkney Hardy MacArthur. În Războiul Civil American tatăl lui Douglas MacArthur a fost promovat la rangul de general-locotenent și decorat cu Medalia de Onoare a Congresului. A fost admis la Academia Militară West Point în 13 iunie 1899, absolvind academia în 11 iunie 1903, cu cel de-al treilea rezultat din toate timpurile.

  Primii ani ca ofițer[modificare | modificare sursă]

  În prima sa campanie militară a participat ca ofițer în expediția "Pancho Villa" (1916-1917).

  Primul Război Mondial[modificare | modificare sursă]

  

  Douglas MacArthur în Franța, 1918
  Douglas MacArthur a coordonat pentru prima dată trupele militare americane în timpul Primului Război Mondial, când a ajutat la organizarea Diviziei Curcubeul, formată din unități ale Gărzilor Naționale din diferite state federale. În Primul Război Mondial a fost rănit de două ori și pentru că a refuzat să folosească masca de gaze a suferit toată viața din cauza problemelor la plămâni.

  Perioada interbelică[modificare | modificare sursă]

  În 1919 MacArthur a devenit directorul Academiei Militare West Point. În 1935, când Filipinele au obținut status semi-independent de SUA, președintele Manuel Quezon a solicitat serviciile lui MacArthur ca să coordoneze crearea Armatei Filipineze, ceea ce el a acceptat, primind gradul de mareșal al Armatei Filipineze. MacArthur a considerat că terenurile de instrucție sunt insuficiente. Echipamentul era echipament american „mai mult sau mai puțin învechit”, iar bugetul de 6 milioane de dolari era complet inadecvat^[13].
  În data de 31 decembrie 1937 MacArthur s-a retras oficial din Armata SUA, dar a rămas în continuare consilier al lui Quezon.

  Al Doilea Război Mondial[modificare | modificare sursă]

  Campania din Filipine (1941-1942)[modificare | modificare sursă]

  

  Invazia insulelor Filipine de forțele japoneze
  În data de 26 iulie 1941 Roosevelt a federalizat Armata Filipineză, l-a rechemat pe MacArthur în serviciu militar ca general maior și l-a numit Comandant al forțelor US Army în Orientul Îndepărtat (USAFFE). A doua zi MacArthur a fost promovat general-locotenent^[14]. La data respectivă trupele din Filipine aveau un efectiv de 22.000 oameni, dintre care 12.000 erau cercetași filipinezi. Între luna iulie și decembrie garnizoana a primit întăriri, 8.500 oameni^[15].
  MacArthur a fost informat despre Atacul de la Pearl Harbour la 8 decembrie 1941 ora 03:30. La ora 12:30 a avut loc primul atac aviatic japonez care a distrus 35 avioane B-17 Flying Fortress, 53 avioane P-40 Warhawk (din cele 107 existente), 3 Seversky P-35 și alte 25 avioane de diferite tipuri, majoritatea fiind distruse la sol. Atacul s-a soldat cu 80 morți și 150 răniți^[16]. Ce a mai rămas din forța aviatică din Orientul Îndepărtat a fost distrus în următoarele zile^[17].
  Planurile de apărare făcute înainte de război presupuneau, că japonezii nu pot fi împiedicați să debarce pe insula Luzon și s-a hotărât ca forțele americane și filipineze să abandoneze Manila și să se retragă pe peninsula Bataan. MacArthur a încercat să încetinească avansul trupelor japoneze cu o apărare împotriva debarcărilor japoneze, dar după ce a văzut avansarea rapidă a forțelor japoneze, a ordonat trupelor să se retragă pe Bataan^[18].
  Pe 25 decembrie MacArthur și-a mutat cartierul general pe insula fortăreață Corregidor în Golful Manila^[19]. O serie de atacuri aeriene japoneze au distrus toate structurile expuse de pe insulă, astfel că cartierul general al USAFFE a fost mutat în tunelele Malinta. Trupele din Bataan cu toate că știau că au fost abandonați, au continuat să lupte. Unii i-au blamat pe Roosevelt și MacArthur pentru situația neplăcută.

  Fuga în Australia și Medalia de Onoare[modificare | modificare sursă]

  În februarie 1942 forțele japoneze au strâns presiunea în jurul Filipinelor, MacArthur a primit ordinul de a se reloca în Australia, iar în 12 martie 1942 împreună cu familia și comandament au părăsit Coregidor la bordul unor vedete torpiloare.
  În data de 20 martie la Terowie, în Australia și-a rostit faimosul discurs „We shall return”^[20]. Restul trupelor au rămas să lupte. Bataan s-a predat în 9 aprilie^[21], iar Corregidor în 6 mai^[22]. George Marshall a decis, că MacArthur merită cea mai înaltă distincție americană, Medal of Honor, pentru care a fost nominalizat anterior de două ori, care era subliniat, în vederea echilibrării propagandei japoneze, că și-ar fi părăsit postul de comandă. Eisenhower a menționat, că MacArthur de fapt nu a făcut nici o faptă deosebită cerută de regulament pentru acordarea acestei distincții, dar Marshall a dat ca exemplu cazul lui Charles Lindbergh din 1927.

  
  

  

  Douglas MacArthur debarcând pe insula Leyte (Filipine)Războiul din Coreea[modificare | modificare sursă]
  În data de 25 iunie 1950 Coreea de Nord a invadat Coreea de Sud, a izbucnit Războiul din Coreea^[23]. ONU a adoptat Rezoluția 82, prin care a autorizat forțele ONU să acorde sprijin Coreei de Sud^[24]. Națiunile Unite a însărcinat SUA să numească un comandant pentru forțele ONU și Cartierul General Unit l-a numit unanim pe Douglas MacArthur^[25].
  Forțele Națiunilor Unite au fost respinse în Perimetrul Pusan, dar între timp raportul de forțe s-a răsturnat. Trupele ONU au primit întăriri, numărul militarilor ajungând acum la 180.000, iar cel al nord-coreenilor era de 88.000, linia de aprovizionare a acestora din urmă s-a lungit. Trupele ONU acum erau superiori și în privința pieselor de artilerie și ale tancurilor^[26].
  În loc să respingă din Perimetrul Pusan forțele comuniste, Douglas MacArthur a făcut o debarcare îndrăzneață la Incheon, și a respins trupele nord-coreene până la granița chineză.
  La granița Coreei de Nord cu China MacArthur a făcut greșeala că s-a apropiat prea mult de graniță, implicând și armata chineză în conflictul militar. 

  Douglas MacArthur
  Generalul MacArthur cu vestita sa pipă. Manila, 2 august 1945
  Date personale
  Născut	26 ianuarie 1880[1][2][3][4][5][6][7][8]  Little Rock, Arkansas, SUA[9][10]
  Decedat	5 aprilie 1964 (84 de ani)[1][11][2][3][4][5][6][7][8]  Washington, SUA[12][10]
  Înmormântat	MacArthur Memorial[*]
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (insuficiență renală)
  Părinți	Arthur MacArthur, Jr.[*]
  Frați și surori	Arthur MacArthur III[*]
  Căsătorit cu	Jean MacArthur[*] Louise Cromwell Brooks[*]
  Copii	Arthur McArthur IV[*]
  Cetățenie	SUA
  Ocupație	ofițer politician
  Porecla	Gaijin Shogun, Big Chief
  Studii	United States Army Command and General Staff College[*] United States Military Academy
  Activitate
  A luptat pentru	Statele Unite ale Americii
  Ramura	United States Army Armata Filipineză
  Ani de serviciu	1903–1964
  Gradul	General
  Bătălii / Războaie	Revoluția Mexicană Primul Război Mondial Al Doilea Război Mondial Războiul din Coreea
  Decorații și distincții
  Decorații	Medal of Honor Distinguished Service Cross (3) Distinguished Service Medal (5) Navy Distinguished Service Medal Silver Star (7) Distinguished Flying Cross Bronze Star Medal Air Medal Purple Heart (2)

• 1975: Chiang Kai-Shek (Jiang Jieshi), om politic chinez (n. 1887)
• 1976: Howard Hughes, aviator american (n. 1905)
• 1994: Kurt Donald Cobain (n. 20 februarie 1967 - d. 5 aprilie 1994) a fost un cântăreț, chitarist și compozitor în formația de muzică rock Nirvana, originară din Seattle. Cobain s-a născut în Aberdeen, Washington și a avut parte de o copilărie dificilă, la care a făcut referire în unele cântece și interviuri. Cunoscut pentru versurile sale abrazive și tulburătoare, precum și pentru registrul vocii, Cobain este considerat unul din cei mai influenți cântăreți rock din toate timpurile.
  Cobain a format în 1986 trupa „Nirvana”, împreună cu Krist Novoselic. În primii doi ani trupa a devenit cunoscută printre amatorii de grunge din Seattle. În 1991 lansarea videoclipului pentru piesa „Smells Like Teen Spirit” de pe albumul „Nevermind” a marcat schimbarea preferințelor în rândul fanilor muzicii rock „mainstream”, care în anii '80 preferaseră stiluri precum glam metal, arena rock, sau dance-pop, către grunge și rockul alternativ în general. Mass-media a transformat acel cântec în „anthem-of-a-generation”^[1] („imn al unei generații”) și pe Cobain în „purtătorul de cuvânt” al Generației X, contrar voinței sale. Printre cântecele compuse de Cobain se numără „Come as You Are”, „Lithium”, „In Bloom”, „Heart-Shaped Box”, „All Apologies”, și „About a Girl”.
  În ultimii ani de viață Cobain s-a luptat cu dependența de droguri și a făcut cu greu față presiunii mass-media, el declarând la un moment dat: „Faimos era ultimul lucru la care voiam să ajung”. Pe 8 aprilie 1994 Cobain a fost găsit mort în casa lui din Seattle. Moartea lui a fost declarată sinucidere, dar acest subiect este încă unul controversat. Pe 8 aprilie 1994 Kurt Cobain a fost găsit împușcat în cap în casa din Lake Washington de către un electrician.
  Circumstanțele dubioase ale morții lui Kurt Cobain au pornit o întreagă dispută în jurul morții sale, ce continuă și în ziua de azi: de-o parte sunt cei care au căzut de acord cu verdictul poliției – cel de sinucidere, iar de altă parte sunt cei care consideră că moartea sa a fost cauzată de o crimă.
  Cobain scria des în jurnal, lăsând 22 de caiete după moarte. În noiembrie 2002 o selecție din acestea a fost publicată.
  După opt ani de la moartea sa, ultima înregistrare în studio a trupei Nirvana a fost scoasă pe piață – piesa You know you’re right, care a ajuns pe locul 1 în toată lumea, aducând o nouă generație de fani trupei. 

  Kurt Cobain
  Kurt Cobain și Krist Novoselic live la MTV Video Music Awards 1992
  Date personale
  Nume la naștere	Kurt Donald Cobain
  Născut	20 februarie 1967 Aberdeen, Washington,  Statele Unite ale Americii
  Decedat	5 aprilie 1994 (27 de ani) Seattle, Washington, SUA
  Cauza decesului	sinucidere (shot to the head[*])
  Căsătorit cu	Courtney Love (1992–1994, decesul său)
  Copii	Frances Bean Cobain[*]
  Cetățenie	SUA
  Ocupație	Muzician, cantautor, artist
  Activitate
  Alte nume	Kurdt Kobain
  Gen muzical	Grunge, alternative rock
  Tipul de voce	tenor
  Instrument(e)	Vocal, chitară
  Ani de activitate	1982–1994
  Case de discuri	Sub Pop, DGC/Geffen
  Colaborare cu	Nirvana, Fecal Matter

• 1996: Emilian Birdaș, episcop ortodox român (n. 1921)
• 1997: Allen Ginsberg, poet american (n. 1926)
• 2002: Layne Staley, solistul trupei grunge Alice in Chains (n. 1967)
• 2003: Mariana Marin, poetă română (n. 1956)
• 2005: Octavian Bârlea (n. 5 mai 1913, Mogoș, Alba - d. 5 aprilie 2005, München) a fost un teolog și istoric român, specialist în istorie ecleziastică, fratele folcloristului Ovidiu Bârlea.^[1] În perioada comunistă a fost unul din liderii comunității refugiaților români din München. În 1957 a înființat la Roma Societatea Academică Română, pe care a condus-o în calitate de președinte. Între anii 1927-1930 a fost elev al Liceului Mihai Viteazul din Alba Iulia (în prezent Colegiul Național „Horea, Cloșca și Crișan”).^[2]

  Activitatea[modificare | modificare sursă]

  A fost directorul secției române a postului Radio Vatican și colaborator la Vocea Americii și Radio Europa Liberă.
  Începând cu anul 1978, după asasinarea părintelui Vasile Zăpârțan, a fost principalul preot paroh al Bisericii Unite din München.
  A înființat și condus revista Perspective, a misiunii române unite din Republica Federală Germania.

  Lucrări[modificare | modificare sursă]

  • De Confessione Orthodoxa Petri Mohilae, Frankfurt am Main 1948;
  • Ex historia romena: Ioannes Bob episcopus Fagarasiensis (1783-1830), Freiburg 1951;
  • Biserica Română Unită între cele două războaie mondiale, în: Biserica Română Unită, Madrid 1952;
  • Icoana și tabloul între Orient și Occident, München 1987;
  • Mitropolia Bisericii Române Unite proclamată în 1855 la Blaj, München 1987;
  • Arta și evlavia din Bisericile românești, München 1987;
  • Spre o nouă față a Bisericii Române Unite, München 1991;
  • Tendințe de armonie în România între ortodocși și uniți începând dela primul răboi mondial până astăzi, München 2001.  

    Octavian Bârlea
    Date personale
    Născut	5 mai 1913  Alba, România
    Decedat	5 aprilie 2005 (91 de ani)
    Cetățenie	România
    Religie	Biserica Română Unită cu Roma
    Ocupație	istoric

• 2005: Saul Bellow (10 iunie 1915 – 5 aprilie 2005) a fost unul dintre cei mai cunoscuți prozatori evrei americani, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (în anul 1976). S-a născut în Lachine, Québec (Canada) într-o familie de evrei, emigrați din Sankt Petersburg, Rusia. Când avea 9 ani familia s-a mutat în Chicago, Illinois (SUA), unde Bellow urmează cursurile Universității din Chicago, dar renunță și își ia un B.A. în sociologie și antropologie la Universitatea Northwestern. Chicago este și locul unde se desfășoară acțiunea multora din scrierile sale. S-a decis să devină scriitor după ce a citit romanul clasic al lui Harriet Becher Stowe "Coliba unchiului Tom". Bellow se mută în 1993 din Chicago la Brookline, Massachusetts, unde moare la 5 aprilie 2005, la vârsta de 89 ani. A fost îngropat în cimitirul evreiesc "Shir he-harim" din Brattleboro, Vermont. Opera sa se definește prin efortul de a descifra sensul existenței umane, ilustrată în mod pregnant de condiția intelectualului. A fost primul romancier care a câștigat National Book Award de trei ori. În 1975 a obținut Premiul Pulitzer pentru "Darul lui Humboldt", iar în 1976, a câștigat Premiul Nobel pentru literatură, premiul National Medal of Arts, în 1990 National Book Foundation Medal. 

  Romane publicate în România[modificare | modificare sursă]

  • Herzog, traducere Radu Lupan, 1992;
  • Ravelstein, traducere Antoaneta Ralian, 2001;
  • Trăiește-ți clipa, traducere Anda Teodorescu, 2002;
  • Darul lui Humboldt, traducere Antoaneta Ralian, 2003;
  • Henderson, regele ploii, traducere Vali Florescu, 2003;
  • Iarna decanului, traducere Antoaneta Ralian, 2005;
  • Aventurile lui Augie March, traducere Nadina Vișan, 2008;
  • Planeta domnului Sammler, traducere Ruxandra Drăgan și Călin Cotoiu, 2008;
  • Pînă la Ierusalim și înapoi, traducere Marcel Ghibernea, 2003; 2008.
  Romanul "Ravelstein" a produs o vie emoție în România, deoarece Saul Bellow l-a folosit drept model pe Mircea Eliade pentru unul dintre personajele sale cu idei fasciste. Cei doi au fost colegi la Universitatea Chicago.
  Acțiunea romanului „Iarna Decanului” se petrece de asemenea în România comunistă, una dintre fostele sale soții (Alexandra Ionescu-Tulcea) era de origine română și scriitorul a însoțit-o la București în 1977,^[5] într-o societate dominată de cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu, cu cozi și amestecul Securității în societate. Din acest motiv atmosfera din romanul său e cam sumbră. 

  Opere publicate[modificare | modificare sursă]

  Dintre romanele sale cităm doar pe cele mai cunoscute:
  • Dangling Man (Omul suspendat-1944),
  • Victima (1947),
  • Aventurile lui Augie March (1953),
  • Seize the Day (Trăiește-ți clipa-1956),
  • Henderson the Rain King (Henderson, regele ploii(1959),
  • Herzog(1964),
  • Mr.Sammler's Planet (Planeta domnului Sammler(1970),
  • Humboldt's Gift (Darul lui Humboldt-1975),
  • To Jerusalem and Back (Până la Ierusalim și înapoi-1976),
  • The Dean's December (Iarna decanului-1982),
  • More Die of Heartbreak (1987),
  • A Theft, (Un jaf) (1989),
  • The Bellarosa Connection (Filiera Bellarosa, 1989),
  • It All Adds Up - eseu (1994),
  • The Actual (1997),
  • Ravelstein (2000) (personajul principal fiind unul dintre prietenii săi foarte apropiați, criticul Allan Bloom),
  • Collected Stories (2001) din care fac parte Him with His Foot in His Mouth (1984), Mosby's Memoirs (1968).  

    Saul Bellow
    Saul Bellow
    Date personale
    Născut	10 iunie 1915 Lachine, Québec (Canada)
    Decedat	5 aprilie 2005 (89 de ani) Brookline, Massachusetts, SUA
    Înmormântat	Brattleboro[*]
    Căsătorit cu	Alexandra Bellow[*] (1974–1985)
    Copii	Adam Bellow[*]
    Naționalitate	canadiană / americană
    Cetățenie	SUA
    Etnie	Canadian American[*] evrei
    Religie	iudaism
    Ocupație	romancier
    Limbi	limba engleză[1]
    Studii	University of Wisconsin–Madison Universitatea din Chicago Northwestern University[*]
    Activitatea literară
    Specie literară	roman
    Opere semnificative	The Adventures of Augie March[*] Herzog[*] Henderson the Rain King[*]
    Note
    Premii	Premiul Nobel pentru literatură[2][3] Bursă Guggenheim[*] National Medal of Arts[*] National Book Award for Fiction[*] National Book Award for Fiction[*] National Book Award for Fiction[*] Premiul Pulitzer pentru Ficțiune[*] Jefferson Lecture[*] St. Louis Literary Award[*] PEN/Malamud Award[*] Helmerich Award[*] Common Wealth Award of Distinguished Service[*] Emerson-Thoreau Medal[*] Prix Formentor[*] Legiunea de Onoare în grad de Ofițer[*] O. Henry Award[*] Membru al Academiei Americane de Arte și Științe[*]
    Premiul Nobel pentru Literatură, 1976

• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 2008: Charlton Heston, actor american (n. 1924)
• 2012: Bingu wa Mutharika, președintele statului Malawi (n. 1947)
• 2016: Cornel Patrichi (n. 1 aprilie 1944, București – d. 5 aprilie 2016, București) a fost un balerin, coregraf și actor român. Născut în București pe 1 aprilie 1944, Patrichi a declarat că a urmat școala de balet „din întâmplare”: „Era 1953. (...)  A apărut o doamnă care ne-a întrebat dacă vrem să mergem la balet. Luase notele noastre de la sport și de la cultura generală. Așa am nimerit eu la școala de balet”.^[1] A absolvit Liceul de Coregrafie în 1962, fiind apoi angajat ca prim-balerin la Teatrul „Constantin Tănase” de unchiul său, Nicolae Patrichi, care era directorul muzical al teatrului. În 1972, directorul Teatrului „Fantasio” din Constanța i-a propus lui Patrichi să fie prim-balerin. Timp de zece ani a făcut naveta București–Constanța: „ Era un tren pe la 6, la 9 ajungeai, făceai repetiția de dimineață, mergeam la hotel, care era foarte aproape de teatru, mâncam, mă odihneam, începea repetiția de după-amiază și pe la 9 seara aveam tren înapoi”.^[1]
  În 1987 s-a mutat cu soția sa în Italia, fondând în Toscana propria școală de balet, Dance Studio Patrichi. În 1999 s-a întors în România și a devenit coregraf pentru emisiunea Vineri seara ne distrăm cu Florin Călinescu, la invitația actorului. A realizat optzeci și opt de balete într-o perioadă de unsprezece luni, „cât face un coregraf toată viața”. În 2004, Patrichi a fost decorat cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de cavaler de către președintele României, Ion Iliescu. 

  Filmografie[modificare | modificare sursă]

  Coregraf[modificare | modificare sursă]

  • Cîntecele mării (1970)
  • Aventuri la Marea Neagră (1972)
  • Actorul și sălbaticii (1975)
  • În pulberea de stele (1976)
  • Eu, tu, și... Ovidiu (1977)
  • Viraj periculos (1983)

  Actor[modificare | modificare sursă]

  • Mens sana in corpore sano (1965)
  • De trei ori București (1968)
  • Balul de sâmbătă seara (1968)
  • Pădurea pierdută (1971)
  • Veronica (1972)
  • Un august în flăcări (1973)
  • Gloria nu cîntă (1976)
  • Melodii, melodii (1978)
  • Detașamentul „Concordia” (1980)
  • Sfârșitul nopții (1982)  

    Cornel Patrichi
    Date personale
    Născut	1 februarie 1944 București
    Decedat	5 aprilie 2016 (72 de ani) București
    Cauza decesului	cancer pulmonar
    Căsătorit cu	Cornelia Patrichi
    Copii	Alexandru Patrichi
    Naționalitate	România
    Cetățenie	România
    Ocupație	balerin, coregraf, actor
    Activitate
    Cauza decesului	cancer pulmonar
    Premii	Ordinul Meritul Cultural

• 2017: Atanasie Sciotnic, caiacist român (n. 1942)

Sărbători

• În calendarul creștin-ortodox: Sf. Mc. Teodul și Agatopod; Sf Mc Victorin și cei împreună cu el; Duminica a 5-a din Post - a Sf Cuv Maria Egipteanca
• În calendarul romano-catolic: Sf. Vincențiu Ferrer, preot (1350-1419)
• România: Ziua Automobilistului

VA URMA