MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU JOI 16 APRILIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (A. Evenimente, Nașteri); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

Evenimente

1953: Regina Elisabeta a II-a lansează yacht-ul regal HMY Britannia.

• 73: Masada, o cetate evreiească cade în mâinile romanilor după câteva luni de asalt, ducând la sfârșitul Marii Revolte a Evreilor.
• 1520: În Spania începe Revolta comunităților împotriva domniei regelui Carol Quintul.
• 1705: Isaac Newton este înnobilat de regina Anne în timpul unei vizite regale la Trinity College, Cambridge.
• 1746: Trupele guvernamentale britanice conduse de Prințul William, Duce de Cumberland distrug armata lui Charles Edward Stuart în Bătălia de la Culloden în Scoția.
• 1846: Atentat eșuat contra regelui Ludovic-Filip I, comis într-un parc al castelului Fontainebleau de Pierre Lecomte. Atentatorul a fost executat la 8 iunie.
• 1869: A apărut, la București, revista „Traian", editată de Bogdan Petriceicu Hasdeu.
• 1917: Vladimir Lenin s-a întors la Petrograd (în prezent Petersburg) după ani de exil pentru a prelua rolul de lider al Revoluției bolșevice. Cu o lună mai înainte țarul Nicolae al II-lea fusese înlăturat de la putere.
• 1917: Primul Război Mondial: Începe A Doua Bătălie de la Aisne terminată cu victoria germanilor; a fost o tentativă franceză de a rupe frontul german între Soissons și Reims, sub ordinele generalului Nivelle.
• 1925: Comuniștii bulgari cu ajutorul sovietic comit un atac cu bombă asupra Catedralei Sfânta Nedelia în Sofia, Bulgaria, în care mai mult de 150 de persoane au murit, inclusiv politicieni și militari de rang înalt.
• 1930: Declanșarea războiului civil în China.
• 1938: Au fost arestați și condamnați la închisoare mai mulți conducători legionari, în frunte cu căpitanul Corneliu Zelea Codreanu.
• 1943: Chimistul elvețian Albert Hofmann descoperă accidental efectele halucinogene ale LSD-ului, în căutarea unui stimulent circulator.
• 1953: Regina Elisabeta a II-a lansează yacht-ul regal HMY Britannia.
• 1972: La Cape Canaveral, Florida, a fost lansată naveta spațială Apollo 16, care a aselenizat la 20 aprilie 1972.
• 2007: Un student din Statele Unite, a ucis 32 de oameni și a rănit alți 23 înainte de a se sinucide, într-o Universitate din statul Virginia. Evenimentul a rămas cunoscut sub numele de: masacrul de la Virginia Tech.
• 2017: Circa 55 de milioane de turci cu drept de vot sunt chemați la un referendum pentru a spune "da" sau "nu" în privința modificării a 18 articole din Constituție care ar institui un sistem prezidențial, cu puteri ample în locul actualului model parlamentar. Prezența la vot a fost de 85,43% din care 51,41% au votat „Da” și 48,59% au votat „Nu”.

Nașteri

Charlie Chaplin, actor, regizor și producător britanic

• 1319: Ioan al II-lea (16 aprilie 1319 – 8 aprilie 1364), numit Ioan cel Bun (franceză Jean le Bon), a fost rege al Franței din 1350 până la moartea sa. A fost al doilea suveran al Casei de Valois și probabil este cel mai bine cunoscut ca regele care a fost învins în Bătălia de la Poitiers și luat prizonier în Anglia. Numele lui Ioan al II-lea este legat și de apariția francului, ca monedă a Statului Francez.
  Capturat de englezi, la 19 septembrie 1356, după Bătălia de la Poitiers, Regele Franței a trebuit răscumpărat. Suma solicitată drept răscumpărare a fost una enormă, 4 milioane de scuzi (ecus).
  Nobilimea franceză a subscris, vărsând în acest scop importante cantități de aur.
  Noua monedă a fost denumită franc, liber în limba franceză veche, destinația ei fiind aceea de a-l elibera pe rege (franceză affranchir le Roi). Expresiile legate de cuvinte cu această etimologie se păstrează în franceza modernă.
  Primii franci au fost bătuți la Compiègne, pe 5 decembrie 1360. O monedă avea 3,87 grame de aur, echivalentul unei livre. 63 de monede de un franc reprezentau o marcă de aur, adică 244,75 grame.
  Reprezentarea Regelui pe monedă este ecvestră, cu heraldica tradițională.
  Ioan al II-lea scria într-una din cele trei ordonanțe emise la 5 decembrie 1360: „Am fost eliberat pe deplin din temniță și suntem franc și eliberat pururi.”^[1]
  Starea economiei Regatului, și așa precară, serios afectată de război, a fost puternic încercată de acest efort financiar.
  Monarh cu sănătate fragilă, încercat de vremurile tulburi, Ioan al II-lea a murit la Londra, unde a mers să renegocieze cu Anglia, la 8 aprilie 1364. Trupul său a fost restituit Franței. A fost înmormântat în Basilica Saint-Denis. Cripta sa a fost profanată de revoluționari în octombrie 1793.
  A fost urmat la tron de fiul sau, Carol al V-lea.  

  Ioan al II-lea
  Portret al regelui Ioan, pictură pe lemn, ca. 1350, Muzeul Luvru.
  Date personale
  Născut	16 aprilie 1319 Le Mans, Franța
  Decedat	8 aprilie 1364 (44 de ani) Palatul Savoia, Londra, Anglia
  Înmormântat	Biserica Saint Denis
  Părinți	Filip al VI-lea al Franței Ioana de Burgundia
  Frați și surori	Joan of Valois[*] Philip of Valois, Duke of Orléans[*]
  Căsătorit cu	Bonne de Boemia Ioana I, Contesă de Auvergne
  Copii	Carol al V-lea al Franței Ludovic I de Neapole Ioan, Duce de Berry Filip al II-lea, Duce de Burgundia Ioana, regină a Navarei Isabela, Contesă de Vertus
  Cetățenie	Franța
  Religie	creștinism
  Ocupație	suveran[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	count of Auvergne[*]
  Familie nobiliară	Casa de Valois
  Rege al Franței
  Domnie	22 august 1350 – 8 aprilie 1364
  Încoronare	26 septembrie 1350
  Predecesor	Filip al VI-lea
  Succesor	Carol al V-lea

• 1495: Petrus Apianus, matematician german (d. 1557)
• 1693: Anne Sophie Reventlow, regină a Danemarcei și Norvegiei (d. 1743)
• 1755: Louise Élisabeth Vigée Le Brun, pictoriță franceză (d. 1842)
• 1815: Constantin Stanciovici Brănișteanu (n. 16 aprilie 1815, București - d. 16 noiembrie 1893) a fost primul primar al orașului Târgu-Jiu, o personalitate marcantă pentru viața socială și culturală a orașului din secolul al XIX-lea. A îndeplinit funcția de primar între 1864 și 1868, precum și între 1890-1891
• 1823: Gotthold Eisenstein, matematician german (d. 1852)
• 1844: Anatole France, scriitor francez, laureat al Premiului Nobel (d. 1924)
• 1889: Charlie Chaplin, actor, regizor, compozitor și producător britanic (d. 1977)
• 1896: Tristan Tzara (n. 16 aprilie 1896, Moinești - d. 25 decembrie 1963, Paris) este pseudonimul lui Samuel Rosenstock, poet și eseist român evreu, născut în localitatea Moinești din România și stabilit mai târziu în Franța, cofondator al mișcării culturale dadaiste, care a condus la o revoluție majoră în artele plastice și literatură. S. Samyro, o anagramă parțială de la Samy Rosenstock, a fost folosită de Tzara de la debutul său și la începutul anilor 1910.^[11] Un număr de scrieri nedatate, pe care probabil le-a scris în 1913, poartă semnătura Tristan Ruia și, în vara lui 1915, își semnează piesele cu numele Tristan.^[12][13]
  În anii 1960, colaboratorul lui Rosenstock și mai târziu rivalul Ion Vinea a susținut că el a fost responsabil pentru inventarea părții Tzara din pseudonimului său, în 1915.^[12] Vinea a mai spus că Tzara a vrut să păstreze pe Tristan ca primul său nume adoptat și că această alegere a atras mai târziu calamburul Triste Âne Tzara (în franceză "Tristul Măgar Tzara").^[12] Această versiune a evenimentelor este incertă, deoarece manuscrisele arată că scriitorul ar fi folosit deja numele complet, precum și variațiile Tristan Țara și Tr. Tzara, în 1913-1914 (deși există posibilitatea ca el să fi semnat textele sale mult timp după ce le-a scris pe hârtie).^[14]
  În 1972, istoricul de artă, Serge Fauchereau, pe baza informațiilor primite de la Colomba, soția poetului avangardist Ilarie Voronca, a povestit că Tzara însuși explicase că pseudonimul său era un joc de cuvinte în română, trist în țară; Colomba Voronca a respins zvonurile potrivit cărora Tzara selectase Tristan ca un omagiu adus poetului Tristan Corbière sau pentru opera Tristan und Isolde a lui Richard Wagner.^[15]
  Oficial, Samy Rosenstock și-a adoptat noul nume în 1925, după ce a depus o cerere la Ministerul de Interne al României. În 1912, pe când era încă în liceu, publică Revista „Simbolul” împreună cu Marcel Iancu și Ion Vinea, cu binecuvântarea lui Alexandru Macedonski și ajutorul lui Iosif Iser. În această perioadă semnează cu pseudonimul S. Samyro, pe care îl va schimba mai târziu în Tristan Ruia și în final Tristan Tzara. În realitate numele de „Tristan” nu e ales pentru rezonanța particulară pe care o are numele în română sau ca omagiu către opera lui Wagner - o referință importantă pentru simboliștii care l-au influențat puternic pe tânărul poet, ci, după cum spunea Colomba Voronca (soția lui Ilarie Voronca și sora lui Claude Sernet) datorită faptului că exprima starea de spirit a tânărului poet „trist în țară” (sursa: Heinrich Stiehler în „Tristan Tzara zwischen Peripherie und Zentrum”).
  Mișcarea dadaistă își are originea în orașul elvețian Zürich în timpul Primului Război Mondial. Tzara ajunge acolo în toamna lui 1915 și curând se alătură unui grup de tineri intelectuali care pun la cale întâlnirile de la Cabaret Voltaire. Astfel s-a născut celebra mișcare Dada, care nu e o invenție exclusivă a lui Tzara, dar „nu ar fi devenit niciodată ceea ce a devenit fără eforturile de popularizare și diplomația lui” (parafrază după R. Huelsenbeck).
  

  Tristan Tzara, portret de Lajos Tihanyi (1927)
  În 1919 se mută la Paris într-o încercare de a lansa Dada pe o scenă cu adevărat universală. Mulți critici consideră totuși că perioada cu adevărat inovativă a mișcării încetează odată cu acest „transfer”. Fiind la Paris s-a angajat în activități tumultuoase cu André Breton, Philippe Soupault și Louis Aragon pentru a șoca publicul și a dezintegra structurile limbii.
  Cele mai cunoscute texte dadaiste ale lui Tzara sunt: La Première Aventure céleste de Monsieur Antipyrine (1916; Prima aventură cerească a domnului Antipyrine) și Vingt-cinq poèmes (1918; Douăzeci și cinci de poeme), respectiv manifestele mișcării: Sept manifestes Dada (1924; Șapte manifeste Dada).
  În 1924 o întâlnește pe artista modernistă suedeză Greta Knutson (1899-1983). Se vor căsători în anul următor, în 8 august 1925, și vor avea un fiu, Christophe, născut în 15 martie 1927. Vor locui într-o casă construită din banii familiei Gretei, pe Montmartre, până în 1937 când cei doi se vor despărți. Separarea se va oficializa însă abia în 25 octombrie 1942.
  În a doua parte a anului 1929, sătul de nihilism și distrugere, intră în activitățile mai constructive ale Suprarealismului. Și-a consumat mult timp pentru reconcilierea Suprarealismului cu Marxismul și a intrat în Rezistența Franceză în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și în Partidul Comunist Francez în 1947, când a devenit cetățean francez. Va demisiona din partid în 1956, ca protest împotriva reprimării revoltelor din Ungaria de către Uniunea Sovietică.
  Aventurile lui politice îl vor apropia de ființele umane și gradat se va transforma într-un poet liric. Poemele lui Tristan Tzara revelează durerile sufletului prins între revoltă și uimirea datorată tragediilor zilnice ale condiției umane.
  Lucrările sale de maturitate încep cu L'Homme approximatif (1931; Omul aproximativ) și continuă cu Parler seul (1950; Vorbind singur) și La Face intérieure (1953; Fața interioară). În acestea, cuvintele aleatoare ale lui Dada sunt înlocuite cu un dificil, dar umanizat limbaj.
  A murit la Paris și a fost înhumat acolo în Cimetière de Montparnasse.
  La Moinești există o statuie dedicată lui Tristan Tzara, a cărui inaugurare a fost făcută de Alexandru Piru. 

  Opere[modificare | modificare sursă]

  • La Première aventure céleste de Monsieur Antipyrine, Collection Dada, Zürich, 1916 (cu ilustrații de Marcel Iancu)
  • Vingt-cinq poèmes, Collection Dada, Zürich, 1918 (cu ilustrații de Hans Arp; tirajul include și 10 exemplare pe hârtie Hollande și un număr neprecizat de exemplare pe hârtie Alfa)
  • Cinéma calendrier du coeur abstrait. maisons, Collection Dada, Zürich, 1920 (cu ilustrații de Hans Arp)
  • Sept manifestes Dada, Éditions du Diorama, Paris, 1924 (cu desene de Francis Picabia; tirajul include și 50 de exemplare pe hârtie Madagascar)
  • Mouchoir de nuages, tragédie en 15 actes, Éditions de la galerie Simon, 1925 (ornată cu desene acvaforte de Juan Gris; tiraj de 112 exemplare numerotate, dintre care 10 pe hârtie Japon)
  • Indicateur des chemins de coeur, Éditions Jeanne Bucher, Paris, 1928 (cu desene acva-forte de Louis Marcoussis; tiraj de 106 exemplare, dintre care un număr neprecizat de exemplare pe hârtie Japon)
  • De nos oiseaux, Editura Kra, Paris, 1929? (cu ilustrații de Hans Arp; tirajul include și 10 exemplare hors-commerce pe hârtie Japon)
  • L'arbre des voyageurs, Éditions de la Montagne, Paris, 1930 (cu 4 litografii de Joán Miró; tiraj de 400 de exemplare numerotate pe hârtie Alfa și 65 de exemplare numerotate pe hârtie velină d'Arches)
  • L'Homme approximatif, Imprimerie Union par les Éditions Fourcade, Paris, 1931 (cu un frontispiciu de Paul Klee; tirajul include 500 de exemplare pe hârtie velină bibliofilă și 10 exemplare numerotate pe hârtie Hollande)
  • Où boivent les loups, Éditions des Cahiers Libres, Paris, 1932 (tiraj de 1010 de exemplare numerotate, dintre care 1000 de exemplare pe hârtie Alfa și 10 exemplare numerotate pe hârtie Japon)
  • L'antitête, Éditions des Cahiers Libres, Paris, 1933 (cu un frontispiciu de Pablo Picasso)
  • Insurecția de la Zürich de Sașa Pană precedată de Primele poeme ale lui Tristan Tzara, editura unu, București, 1934 (tiraj de 230 de exemplare numerotate dintre care 10 exemplare hors-commerce cu un desen aquaforte de Yves Tanguy și 13 exemplare „du tete”)
  • Grains et issues, Les Éditions Denoël et Steele, Paris, 1935 (cu gravură de Salvador Dali; tirajul include 40 de exemplare numerotate pe hârtie Verge d'Arches și 15 exemplare pe hârtie Japon)
  • La Main passe, Éditions G.L.M., Paris, 1935 (tiraj de 300 de exemplare numerotate dintre care 20 cu autograf de autor și desen acva-forte de Wassily Kandinsky)
  • Sur le champ, Éditions Sagesse, Paris, 1935 (tirajul include un număr neprecizat de exemplare pe hârtie Alfa și 6 exemplare pe hârtie Chine)
  • Ramures, Éditions G.L.M., Paris, 1936 (cu un desen de Alberto Giacometti; tiraj de 70 de exemplare numerotate și autografiate pe hârtie Normandy Vellum)
  • Vigies. 6e cahier de Habitude de la poésie, Éditions G.L.M., Paris, 1937
  • Les Feuillets de „Sagesse” (Sur le champ), Collection Anthologique n° 31, Éditions Sagesse/Librairie Tschann, Paris, 1937 (cu ilustrații de Sonia Delaunay)
  • La Deuxième aventure céleste de Monsieur Antipyrine, Éditions des Réverbères, 1938 (tiraj de 128 de exemplare numerotate pe hârtii de diverse culori)
  • Midis gagnés: Poèmes, Les Éditions Denoël, 1939 (cu 6 desene de Henri Matisse; tiraj de 1000 de exemplare numerotate pe hârtie Alfa)
  • Une route seul soleil, Collection Bibliothèque Française, Comité National des écrivains, Centre des écrivains, Toulouse, 1944
  • Ça va, Centre des Intellectuels, Cahors, 1944
  • Le Signe de Vie, Bordas, Paris, 1946 (cu 6 desene și o litografie originală de Henri Matisse; tiraj de 500 de exemplare)
  • Le coeur à gaz, Éditions G.L.M., 1946
  • Vingt-cinq et un poèmes, Editions de la Revue Fontaine, Collection l'Age d'Or, 1946 (cu 12 desene de Hans Arp)
  • Terre sur terre, împreună cu André Masson, D. des Trois collines, 1946
  • Le surrealisme et l'apres guerre, Nagel, Paris, 1947
  • Morceaux choisis, Bordas, 1947 (prefață de Jean Cassou)
  • La Fuite, poème dramatique en 4 actes et un épilogue, Gallimard, Paris, 1947
  • Picasso et les Chemins de la Connaissance, Editions d'Art Albert Skira, 1948
  • Sans coup férir, Jean Aubier, Paris, 1949
  • De mémoire d'homme: Poème, Bordas, 1950 (cu 9 litografii de Pablo Picasso; tiraj de 350 de exemplare numerotate pe hârtie Alfa Mousse)
  • Parler seul, Maeght, Paris, 1950 (cu 70 litografii de Joán Miró)
  • Le Poids du monde, 1951
  • Phases, Maisonnneuve, 1952 (cu portret de Paul Swan)
  • La Première main, P.A.B., 1952
  • La face intérieure, Seghers, Paris, 1953 (cu copertă de Fernand Leger; tiraj de 750 de exemplare pe hârtie Hollande)
  • L'Egypte, Face a Face, Lausanne, 1954 (cu fotografii de Etienne Sved)
  • Parler seul (Planètes), Edition Caractères, Paris, 1955 (cu desene de Jean Arp)
  • À haute flamme, Imprimerie Jacquet, Paris, 1955 (cu 5 desene de Pablo Picasso; tiraj de 70 de exemplare pe hârtie Japon)
  • La Bonne heure, Imprimerie de R. Jacquet, 1955 (cu ilustrații de Georges Braque)
  • Miennes, Caractères, 1955 (cu 7 desene acvaforte de Jacques Villon; tiraj de 111 exemplare)
  • Le Temps naissant, P.A.B., Paris, 1955 (cu 4 ilustrații de Mehmed Melih Devrim Néjad)
  • Le fruit permis, Edition Caractères, Paris, 1956 (cu 4 ilustrații de Sonia Delaunay)
  • Frère Bois, P.A.B., Alès, 1957 (cu o gravură de Jean Hugo; tiraj de 34 de exemplare numerotate))
  • La Rose et le chien, poème perpétuel, P.A.B., Alès, 1958 (cu desene și prezentare grafică de Pablo Picasso; tiraj de 22 de exemplare numerotate și autografiate de autor și ilustrator)
  • Juste présent, La Rose des Vents, Lausanne, 1961 (cu desene acvaforte de Sonia Delaunay; tiraj de 140 de exemplare)
  • De la coupe aux lèvres, Edizioni Rapporti Europei, Roma, 1961
  • Lampisteries précédées des sept manifestes dada, Editeur Jean-Jacques Pauvert, 1963 (cu portret și desene de Francis Picabia)
  • Primele poeme. Insurecția de la Zürich, Cartea Românească, București, 1971 (ediție mult adăugită, îngrijită și postfațată de Sașa Pană; postum)
  • 40 chansons et déchansons, Fata Morgana, Montpellier, 1972 (postum)
  • Poèmes roumains, Ed. la Quinzaine Littéraire, 1974 (postum)
  • Șapte manifeste DADA. Lampisterii. Omul aproximativ, 1925-1930, Editura Univers, București, 1996 (traduceri, prefață și note de Ion Pop; postum)
  • Vingt cinq poemes = Douăzeci și cinci de poeme, Editura Vinea, București, 1998 (prefață de Nicolae Țone și traduceri de Nicolae Țone, Serge Fauchereau, Laurențiu Ulici, Pierre Mazars și Marin Sorescu; postum)  

    Tristan Tzara
    Tristan Tzara
    Date personale
    Nume la naștere	Samuel Rosenstock
    Născut	16 aprilie 1896[3][4][5][6][7][8][9]  Moinești, România
    Decedat	25 decembrie 1963 (67 de ani)[3][4][5][6][7]  Paris, Franța[10]
    Înmormântat	Cimitirul Montparnasse
    Căsătorit cu	Greta Knutson[*] (din 8 august 1925)
    Copii	Christophe Tzara[*]
    Cetățenie	România  Franța
    Etnie	evrei
    Ocupație	colecționar de artă[*] poet scriitor diplomat regizor de film traducător dramaturg eseist[*] compozitor muzician performance artist[*] critic literar[*] luptător în Rezistența Franceză[*] desenator[*]
    Activitate
    Partid politic	Partidul Comunist Francez[1]
    Limbi	limba franceză[2] limba română limba idiș
    Mișcare/curent literar	dadaism, suprarealism
    Specie literară	poezie
    Opere semnificative	Handkerchief of Clouds[*]
    Influențe[ascunde] Jules Laforgue

• 1919: Merce Cunningham, dansator și coregraf american (d. 2009)
• 1921: Peter Ustinov, actor britanic (d. 2004)
• 1921: Leo Tindemans, politician belgian, prim-ministru în perioada 1974-1978 (d. 2014)
• 1927: Benedict al XVI-lea, în latină Benedictus PP. XVI, născut Joseph Alois Ratzinger (n. 16 aprilie 1927,^[1][2][3][4] Marktl, Republica de la Weimar^[5]) a fost al 265-lea papă al Bisericii Catolice, ales la 19 aprilie 2005 în urma Conclavului din 2005, ca succesor al papei Ioan Paul al II-lea. În același timp, a deținut funcția de episcop al Romei și suveran al statului Vatican. Este al 265-lea papă în istoria Bisericii Romano-Catolice și primul papă german după 482 de ani (ultimul papă german a fost Papa Adrian al VI-lea, în perioada 1522-1523).
  Înaintea alegerii sale ca papă, între 1957 și 1977, Joseph Ratzinger a activat timp de douăzeci de ani ca profesor de teologie la universitățile din Freising-München, Bonn, Münster, Tübingen și Regensburg. În anul 1977 devine Arhiepiscop de München și este ridicat la rangul de cardinal de Papa Paul al VI-lea. În anul 1982 este chemat la Vatican și numit de Papa Ioan Paul al II-lea în funcția de prefect al Congregației pentru Doctrina Credinței și președinte al Comisiei Pontificale Teologice Internaționale și al Comisiei Biblice Pontificale și din 2002 decan al Colegiului Cardinalilor. Aceste funcții le-a slujit până la alegerea ca papă în aprilie 2005.
  După anunțul retragerii, făcut pe 11 februarie 2013, a renunțat la funcție în data de 28 februarie 2013, ora 20.00 (CET). Noul său titlu este acela de „papă emerit”.
  Vasta lui operă teologică și filosofică îl califică pe Joseph Ratzinger drept unul dintre cei mai mari autori creștini ai ultimelor secole. Între anii 1946 și 1951 a studiat Teologia și Filosofia la Universitatea din München. În 1951 a fost hirotonit preot, împreună cu fratele său mai mare Georg Ratzinger.
  Doctor în teologie din anul 1953, cu o teză intitulată Poporul și casa lui Dumnezeu în doctrina lui Augustin despre Biserică, publicată apoi un an mai târziu, Ratzinger decide, la îndemnul profesorului său coordonator, Gottlieb Söhngen, ca în continuarea acestei prime cercetări în domeniul teologiei patristice să se aplece și asupra gândirii teologice medievale. Mult mai atras de tradiția augustiniană decât de cea tomistă, Ratzinger alege să se dedice celui mai mare reprezentant al augustinismului medieval, sfântul Bonaventura. Dacă lucrarea sa de doctorat acoperea o temă de ecleziologie, în cadrul lucrării de abilitare el decide să cerceteze cealaltă mare temă a teologiei fundamentale, anume conceptul de Revelație. Cercetarea conceptului de Revelație la Bonaventura avea însă să se dezvăluie ca fiind în strânsă legătură cu înțelegerea istoriei care provenea din fenomenul reprezentat de Francisc de Assisi și din profețiile lui Gioacchino da Fiore. Astfel, lucrarea sa de abilitare acceptată de comisia Facultpșii de Teologie a Universității din München în anul 1957 și publicată doi ani mai târziu poartă titlul de Teologia istoriei la sfântul Bonaventura.^[7]
  La vârsta de 30 de ani (1957) a primit catedra de dogmatică și teologie fundamentală la Institutul Superior de Filosofie și Teologie din Freising. Până în anul 1977 a predat și la universitățile din Bonn, Münster, Tübingen și Regensburg.
  
  A luat parte la Conciliul Vatican II (1962-1965) în calitate de consilier al arhiepiscopului de Köln, cardinalul Joseph Frings. În martie 1977 a fost numit de papa Paul al VI-lea în scaunul arhiepiscopal de München și Freising, iar două luni mai târziu a fost ridicat la rangul de cardinal. La 25 noiembrie 1981 papa Ioan Paul al II-lea l-a numit prefect al „Congregației pentru Doctrina Credinței”, în anul 2002 devine decan al „Colegiului Cardinalilor” și episcop de Ostia. Din 1986 până în 1992, cardinalul Ratzinger funcționează ca președinte al Comisiei pentru prepararea Catehismului Bisericii Catolice.
  Cardinalul Ratzinger a condus oficierea slujbei religioase cu ocazia funeraliilor papei Ioan Paul al II-lea la 8 aprilie 2005. În după-amiaza zilei de 19 aprilie 2005 a fost ales papă, luând numele de Benedict al XVI-lea, ca omagiu pentru sfântul Benedict de Nursia, întemeietorul ordinului benedictinilor, și pentru papa Benedict al XV-lea (1914-1922), denumit și „Papă al păcii”.
  La vârsta de 78 de ani, a fost cel mai în vârstă papă ales de la papa Clement al XII-lea în 1730.
  Papa Benedict al XVI-lea este al optulea papă german; primul a fost papa Grigore al V-lea (996-999). Ultimul papă cu numele de Benedict, Benedict al XV-lea a servit ca pontif din 1914 până în 1922, pontificatul său fiind legat de Primul Război Mondial.
  Alegerea numelui de Benedict are importanță simbolică. Ziua de naștere a noului papă, 16 aprilie, este sărbătoarea sfântului Benedict Iosif Labre (26 martie 1748 - 16 aprilie 1783), cunoscut ca Sfântul Pelerin.
  Papa Benedict al XVI-lea vorbește fluent germana, italiana, franceza, engleza, spaniola și latina. Este autor al unui mare număr de cărți și monografii pe teme religioase, de morală și filosofie. În timpul întregii sale activități de până acum a rămas fidel principiilor sale morale și religioase, apărând cu consecvență dogmele Bisericii Catolice, ceea a determinat pe unii comentatori să-l situeze în aripa conservatoare a bisericii.  

  Papa Benedict al XVI-lea
  Papa Benedict al XVI-lea
  Date personale
  Nume la naștere	Joseph Aloisius Ratzinger
  Născut	16 aprilie 1927 (92 de ani)[1][2][3][4]  Marktl, Republica de la Weimar[5]
  Părinți	Joseph Ratzinger, Sr.[*]
  Frați și surori	Georg Ratzinger[*]
  Cetățenie	Germania  Vatican
  Religie	Biserica Catolică
  Ocupație	preot catolic[*] teolog[*] scriitor religios[*] pianist profesor universitar[*] filozof

• 1936: Gheorghe Grigurcu (n. 16 aprilie 1936, Soroca, România, astăzi în Republica Moldova) este un critic literar și scriitor român. Născut în stânga Prutului, a parcurs un traseu biografic care l-a purtat prin Oradea, unde a urmat cursurile liceului, apoi la București, unde a fost timp de un an cursant al Școlii de Literatură "Mihai Eminescu" din București (de unde a fost exmatriculat în urma unei vizite făcute lui Tudor Arghezi, care era în dizgrația autorităților vremii). Și-a continuat studiile la Facultatea de Filologie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj, unde îl frecventa pe Lucian Blaga, motiv pentru care la absolvire nu a primit repartiție^[2]. A revenit la Oradea, unde a lucrat ca funcționar la „Societatea de Științe Istorice și Filologice” și ca profesor de școală, după care a devenit pentru un deceniu redactor la revista „Familia” din Oradea. După trei decenii, Gheorghe Grigurcu a fost îndepărat din redacție, și s-a retras la Târgu Jiu, unde locuiește și în ziua de azi. În prezent este director al revistei „Acolada” din Satu Mare. Scrie de aproape patru decenii cronici literare la cărți de poezie sau de critică, eseistică, teorie literară etc. (nu și la proză) și le risipește în presa din toată țara. A publicat în „Familia”, „Viața românească”, în „Contemporanul”, la care a fost redactor de la distanță, de la Târgu Jiu, la „România literară”, în ieșenele „Convorbiri literare”.
  Unul dintre cei mai importanți critici români postbelici, autorul este, tipologic, un călinescian. Scenariul articolelor sale se repetă invariabil: parcurse calm, cărțile recenzate sunt citate sistematic, analiza constituindu-se din enunțuri critice descriptive, urmate întotdeauna de citatele exemplificatoare. Tehnic vorbind, Gheorghe Grigurcu supune poezia sau critica unui decupaj expert și apoi compune un soi de colaje comentate. Inserțiile sale au adeseori și somptuozitatea, și aspectul paradoxal al modelului călinescian.
  S-a afirmat și ca un polemist acerb, mai ales după 1990, când s-a angajat în lungi campanii de promovare a principiilor morale în evaluarea istoriei literare române din perioada regimului comunist.
  În paralel cu critica, Gheorghe Grigurcu n-a încetat să scrie și să publice poezie: de factură modernistă, concentrată, metaforică și conceptualizantă, subtil-livrescă, disimulând teribile fervori existențiale și intelectuale. Nu întâmplător compune, mai ales în ultimele perioade, aforisme. 

  Volume publicate[modificare | modificare sursă]

  Poezie[modificare | modificare sursă]

  • Un trandafir învață matematica (1968)
  • Trei nori (1969)
  • Râul incinerat (1971)
  • Salută viața (1972)
  • Înflorirea lucrurilor (1973)
  • Apologii (1975)
  • Rigoarea văzduhului (1978)
  • Contemplații (1984)
  • Cotidiene (1986)
  • Oglinda și vidul (1993)
  • Un izvor bolborosind înăuntrul termometrului (1996)
  • Nimic n-ar trebui să cadă (1997)
  • Amarul Târg (1997)
  • Dealul purtat de scripeți (1999)
  • Spațiul dintre corole (2000)
  • Acul și steaua (2001)
  • De unde până unde (2002)
  • Natură moartă și vie (2003)
  • Un trandafir învață matematica, ediție definitivă a creației poetice de până în anul 2000 (Ed. Vinea, 2004)
  • Calendar (2004)
  • Fiindcă (2005)
  • Castele în Spania (2005)
  • Șterge soarele de praf ca pe-o mobilă (2006)
  • Muzeu (2008)
  • Cerc și punct (2010)
  • Nimic n-ar trebui să cadă (2011)

  Critică, istorie literară, publicistică[modificare | modificare sursă]

  • Miron Pompiliu și Junimea (1969)
  • Teritoriu liric (1972)
  • Idei și forme critice (1973)
  • Bacovia - un antisentimental (1974)
  • Poeți români de azi (1979)
  • Critici români de azi (1981)
  • Printre critici (1983)
  • Existența poeziei (1986)
  • De la Mihai Eminescu la Nicolae Labiș (1989)
  • Peisaj critic, I, II, III (1993, 1997, 1999)
  • E. Lovinescu între continuatori și uzurpatori (1997)
  • Cum am devenit stalinist (1997)
  • A doua viață (1997)
  • Imposibila neutralitate (1997)
  • Dialoguri crude și insolite (1999)
  • Amurgul idolilor (1999)
  • Poezie română contemporană, I, II, (2000)
  • Amintiri din epoca de platină (2000)
  • În răspăr (2001)
  • Repere critice (2001)
  • În jurul libertății (2003)
  • În pădurea de metafore (2003)
  • Post-texte (2003)
  • Jocul literaturii și al sorții (2004)
  • Vorbind, în colaborare cu Laszlo Alexandru și Ovidiu Pecican (2004)
  • De la un critic la altul (2005)
  • La ce oră vine dentistul (2005)
  • Din Jurnalul lui Alceste (2005)
  • Fișele unui memorialist (2006)
  • Opinii în genere inconfortabile (2007)
  • Breviar Cioran (2007)
  • Întrebări, răspunsuri, întrebări, interviuri (2007)
  • O provocare adresată destinului. Convorbiri cu Dora Pavel (2009)
  • Exerciții de adevăr (2011)

  Bibliografie selectivă[modificare | modificare sursă]

  • Ștefan Aug. Doinaș, Lampa lui Diogene, București, 1970, p. 144-145.
  • Ion Negoițescu, Lampa lui Aladin, București, 1971, p. 235-238.
  • Mircea Iorgulescu, Al doilea rond, București, 1976, p. 154-163.
  • Dan Cristea, Faptul de a scrie, București, 1980, p. 338-343
  • Mircea Martin, Singura critică, București, 1986, p. 201-215;
  • Gabriel Dimisianu, Lumea criticului, București, 2000, p. 326-333;
  • Nicolae Manolescu, Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu, vol. III, Brașov, 2001, p. 266-278.
  • Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, vol. II, București, 2001, p. 1117-1118.  

    Gheorghe Grigurcu
    Date personale
    Născut	16 aprilie 1936 Soroca
    Naționalitate	română
    Cetățenie	România
    Ocupație	poet și critic literar
    Limbi	limba română[1]
    Activitatea literară
    Operă de debut	Un trandafir învață matematica

• 1940: Margareta a II-a (Alexandrine Þórhildur Ingrid Margrethe) (n. 16 aprilie 1940) este regina actuală a Danemarcei. 
  Palatul Amalienborg, locul de naștere al Prințesei Margareta
  Prințesa Margareta s-a născut la Palatul Amalienborg, Copenhaga și a fost primul copil al prințului moștenitor Frederik al IX-lea al Danemarcei și a prințesei Ingrid. Tatăl ei era fiul cel mare al regelui în funcțiune Christian al X-lea iar mama era singura fiică a prințului moștenitor Gustaf Adolf, mai târziu regele Gustaf al VI-lea Adolf al Suediei și a prințesei moștenitoare Margaret, o nepoată a reginei Victoria. Nașterea ei a avut loc la doar o săptămână după invazia nazistă a Danemarcei (9 aprilie 1940).
  A fost botezată la 14 mai 1940 la biserica Holmen din Copenhagea.^[2] Nașii prințesei au fost: regele Christian al X-lea (bunicul patern), Prințul Knud al Danemarcei (unchiul patern), Prințul Axel al Danemarcei (văr primar patern), regele Gustaf al V-lea al Suediei (străbunicul matern), Prințul Moștenitor Gustaf Adolf al Suediei (bunicul matern), Prințul Gustaf Adolf al Suediei (unchiul matern), Ducele de Connaught (tatăl bunicii materne).
  A fost numită Margareta după bunica maternă, Prințesa Moștenitoare Margaret a Suediei, Alexandrine după bunica paternă, regina Alexandrine și Ingrid după mama ei, Prințesa Moștenitoare Ingrid. Pentru că regele Christian al X-lea a fost și rege al Islandei, ca un tribut adus oamenilor din Islanda, prințesa a primit și numele islandez Þórhildur (Thorhildur).^[3]
  Margareta are două surori mai mici: Prințesa Benedikte a Danemarcei (n. 1944), care trăiește în Germania și regina Anne-Marie a Greciei (n. 1946), care trăiește la Londra. La 20 aprilie 1947, regele Christian al X-lea a murit și tatăl Margaretei a urcat pe tron sub numele de regele Frederic al IX-lea. 
  Prințesa Margareta în 1966.
  La momentul nașterii ei, numai descendenții masculini puteau urca pe tronul Danemarcei, potrivit schimbărilor la legea de succesiune intrată în vigoare în 1850, când ramura Glücksburg a fost aleasă să domnească. Cum prințesa nu avea frați, era de presupus ca unchiul ei, Prințul Knud, își va asuma tronul într-o zi.
  Procesul de schimbare a constituției a început în 1947, nu cu mult timp după ce tatăl ei a urcat pe tron și era clar că regina Ingrid nu va mai avea alți copii. Popularitatea lui Frederic și a fiicelor sale, precum și rolul mai proeminent al femeilor în viața daneză a început procesul complicat de modificare a constituției. Legea necesară trebuia să trecă prin două parlamente succesive și apoi printr-un referendum, care a avut loc la 27 martie 1953. Noua lege a succesiunii permitea succesiune femeilor la tronul Danemarcei deși există preferința pentru primogenitura de sex masculin. O femeie putea urca pe tron numai în cazul în care ea nu- vea un frate. Prințesa Margareta a devenit moștenitor prezumtiv.^[2]
  La împlinirea vârstei de 18 ani, la 16 aprilie 1958, Margareta a primit un loc în Consiliul de Stat. Ulterior ea a condus reuniunile Consiliului în absența regelui.^[2]
  În 1960, împreună cu prințesele Suediei și Norvegiei, ea a călătorit în Statele Unite, care a inclus o vizită la Los Angeles, și la Studiourile Paramount, unde s-a întîlnit cu câteva celebrități, inclusiv Dean Martin, Jerry Lewis și Elvis Presley. Margareta și-a început educația la o școală particulară din Copenhaga pe care a absolvit-o în 1959. A petrecut un an la o școală pentru fete în Hampshire, England,^[5] și mai târziu a studiat arheologie preistorică la Girton College, Cambridge în perioada 1960–1961, științe politice la Universitatea Aarhus între 1961 și 1962; a urmat Sorbona în 1963 și London School of Economics în 1965.^[6] Este membru a Societății de Anticarii din Londra.^[2]
  Regina Margareta vorbește fluent daneza, franceza, engleza, suedeza și germana, și are cunoștințe limitate de faroese. La 10 iunie 1967, prințesa Margareta a Danemarcei s-a căsătorit cu un diplomat francez, Henri de Laborde de Monpezat (1934 - 2018) la Biserica Holmen din Copenhaga. Laborde de Monpezat a primit titlul de "Alteța Sa Regală Prințul Henrik de Danemarca". Din căsătorie au rezultat doi copii: Frederik André Henrik Christian, prințul moștenitor al Danemarcei care s-a născut la 26 mai 1968 și Joachim Holger Waldemar Christian, prinț al Danemarcei născut la 7 iunie 1969. Regina și Prințul Henrik au opt nepoți: prințul Christian, prințesa Isabella, Prințul Vincent, Prințesa Josephine, Prințul Nikolai, Prințul Felix, Prințul Henrik și Prințesa Athena. 
  Regina la inaugurarea navei Lindø, 2012
  Regele Frederic al IX-lea a murit în 1972 și a fost succedat la tron de prințesa Margareta la 14 ianuarie 1972 care a devenit primul suveran danez de sex feminin sub noua Lege a Succesiunii. A fost proclamată regină de la balconul Palatului Christiansborg la 15 ianuarie 1972 de către prim-ministrul Jens Otto Krag.
  Principalele sarcini ale reginei sunt de a reprezenta regatul în străinătate și să fie o figură unificatoare acasă. Ea primește ambasadori străini și acordă premii, onoruri și medalii. Regina accepă invitații de a deschide expoziții, participă la aniversari, inaugurează poduri, etc.
  În calitate de funcționar public neales, regina nu participă la politica de partid și nu exprimă nici o opinie politică. Deși ea are dreptul de vot, ea decide să nu facă acest lucru pentru a evita chiar apariția partizanatului.^[2]
  După alegeri în cazul în care prim-ministru în funcție nu are o majoritate în spate, regina ține o "Dronningerunde" (ședința reginei), în care ea se întâlnește cu președinții fiecăreia dintre partidele politice daneze.
  Mottoul oficial al reginei este Ajutorul lui Dumnezeu, iubirea poporului, puterea Danemarcei.  

  Margareta a II-a
  Margareta a II-a în 2012
  Date personale
  Nume la naștere	Alexandrine Þórhildur Ingrid Margrethe
  Născută	16 aprilie 1940 (79 de ani) Palatul Amalienborg, Copenhaga
  Părinți	Frederic al IX-lea al Danemarcei[1] Ingrid a Suediei[1]
  Frați și surori	Princess Benedikte of Denmark[*] Regina Anne-Marie a Greciei
  Căsătorită cu	Henrik, Prinț Consort al Danemarcei
  Copii	Frederik al Danemarcei Prințul Joachim al Danemarcei
  Cetățenie	Danemarca
  Religie	luteranism
  Ocupație	monarh pictoriță
  Apartenență nobiliară
  Titluri	regină[*] (din 14 ianuarie 1972) Prințesă (16 aprilie 1940–14 ianuarie 1972)
  Familie nobiliară	Casa de Glücksburg
  Regină a Danemarcei
  Domnie	14 ianuarie 1972 – prezent 48 ani, 91 zile
  Predecesor	Frederik IX

• 1945: Irina Sanda Cajal-Marin (n. 16 aprilie 1945, București) este un critic de artă român de origine evreiască. Este fiica academicianului Nicolae Cajal, personalitate prestigioasă a virusologiei mondiale,^[1][2] una dintre cele mai reprezentative figuri ale comunității evreiești din România. În 1962 a absolvit Facultatea de Filologie a Universității din București și în 1968, Facultatea de Arte Plastice din București. A susținut doctoratul în etnografie și antropologie la Strasbourg.^[4]
  A fost între 1972 și 1986, cercetător științific la Institutul de Istoria Artei al Academiei Române și la Institutul de Cercetări Etnologice si Dialectologice din București. În perioada 1986 - ­1987, a fost asistent universitar la Catedra de Etnografie și Costume de la Boston University (S.U.A.).^[5]
  Din 2010 este subsecretar de stat în Guvernul României la Ministerul Culturii.  

  Irina Sanda Cajal-Marin
  Date personale
  Născută	16 aprilie 1945 (74 de ani)  București, România
  Părinți	Nicolae Cajal
  Cetățenie	România  SUA
  Etnie	evrei
  Ocupație	critic de artă
  Activitate
  Alma mater	Facultatea de Litere a Universității din București Universitatea Națională de Arte București

• 1950: Gheorghe Șfaițer (n. 16 aprilie 1950, Hârlău, județul Iași) este un director de imagine, regizor și artist vizual. Absolvent al Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale din București-Facultatea de Operatorie Film și Televiziune.În anul 1989, membru fondator al primei Stații Independente de Televiziune din România, Televiziunea Liberă Timișoara. Director de imagine și realizator de filme documentare la TVR Timișoara 1994–2015, Președinte al Asociației pentru Comunicare Vizuală „Videovest”. Artist vizual și profesor la Facultatea de Arte și Design și la Facultatea de Arhitectură din Timișoara. Autor a mai multe filme documentare premiate în țară și străinatate și al unor filme experimentale, lucrări de video art si multimedia art. Doctor în Arte Plastice și Decorative. Membru al Uniunii Cineaștilor din România. Filme și lucrări video si multimedia art:1972,realizator al filmului experimental „Pe soclu”,în cadrul cineclubului CFR Timișoara; 1974,realizator al filmului experimental „Zidul”, în cadrul cineclubului CFR Timișoara; 1995 regia filmului documentar „Șvabii din Banat”; 1996 realizator al filmului „Traian Grosăvescu”; 1996 regia filmului documentar „Traian Vuia” ; 1999, realizator al filmului „50…și o lume , lumea mea”, coproducție: TVR. Timișoara – Radio Canada, Montreal – CIRTEF Bruxelles; Regia filmului„ Ava…mai mult decât un portretrobot„ coproducție TVR Timișoara și Bayerische Rundfunk, München; 2002,Realizator al filmului „Sălașul”; 2003, realizator al filmului antropologic de lung metraj, „Manu”; 2005, realizator al reportajului „Armata Regelui”, dedicat vizitei istorice pe care Majestatea Sa Regele Mihai a făcut-o în Slovacia și Cehia; 2005, realizator al documentarului antropologic de lung metraj: „Oameni din Valea Jiului”; 2005, realizator al video clipului muzical „Cimitirul Eroilor”; 2006, realizator al filmului documentar:„Lecție de zbor” dedicat celor 100 de ani de la primul zbor reușit de Traian Vuia; 2007, producător independent prin Eliptic ( Firmă de producție de filme) și realizator al documentarului „Te aven baxtale!„; 2009, realizator al filmului documentar „Strada Eugeniu de Savoya”; 2011, realizator al filmului experimental „Becul peticit sau autobiografia unei iluzii”, aplicație practică la teza de doctorat; 2013, realizator și producător al filmului documentar „Grupul Sigma”; 2014, lansarea volumului „Becul peticit,explorări teoretice și practice în artele vizual-cinetice”, Editura Triade/Brumar din Timisoara; 2014 autor al expoziției de artă video „Interior Fluid” de la Galeria Jecza din Timișoara; 2014 realizator al filmului documentar antropologic „Recviem pentru efemeride” ; 2016 realizator al filmului documentar „Pro Musica-Live in Prison”
• 1951: Ioan Mihai Cochinescu, scriitor român
• 1952: Petre Ungureanu, politician român
• 1954: Victor Martin este un jurnalist, inginer și scriitor român de literatură științifico-fantastică.^[2][3][4] Este membru al Uniunii Scriitorilor din România. Victor Martin a studiat la Colegiul Național Carol I din Craiova. A absolvit Institutul Agronomic din Cluj-Napoca.^[3]
  A debutat în 1972 cu povestirea „Robinsonul spațiului”, în revista Omicron.^[4] Povestirea a fost republicată în Alfa: O antologie a literaturii de anticipație românești (1983), Almanah Anticipația 1990 (1989).
  A publicat în reviste din Craiova ca Agenda Olteniei, Opinia, Jurnalul de Dolj. În 2006-2009 a fost redactor la revista Autograf.^[3] Printre alte reviste la care a colaborat se numără România literară, Luceafărul, Știință și Tehnică, CPSF Anticipația, Jurnalul SF, Orfeu din ORION, Orion, Almanah Anticipația, Almanah Estival 2007 Science Fiction, Abracadabra (SUA), Porodica (Croația) 

  Lucrări scrise[modificare | modificare sursă]

  • Aforisme (ed. Opinia, Craiova, 1995),
  • Arhitectura șoaptei (poezii), (ed. Reduta, Craiova, 1996 ),
  • Insolația de la miezul nopții (aforisme), (ed. Secolul XXI, Craiova, 1996),
  • Binținguri cu flanțanguri (aforisme), ( ed. MJM, Craiova , 1999),
  • Timbrul (povestiri science-fiction), (ed. Reduta, Craiova, 2000),
  • Dispariții (povestiri science-fiction), (ed. Anteu, Craiova, 2000),
  • Violatorii zilei de mâine (aforisme), (ed.. Anteu, Craiova, 2000),
  • Teoria prazului (aforisme), (ed. Reduta,Craiova, 2001),
  • Plimbare cu telemobilul (aforisme), (ed. MJM, Craiova, 2002),
  • Can și Ideea (roman science fiction), (ed. Reduta, Craiova, 2002)
  • Triumful prostiei (aforisme), (ed. MJM, Craiova, 2003)
  • Curcubeie de ciocolată (poezii), (ed. MJM, Craiova, 2004)
  • Elogiul muncii de partid (roman science fiction), (editura Sitech, Craiova, 2004),
  • Carte de citit la volan (aforisme),(ed. MJM, Craiova, 2005),
  • Frigiderul cu cărți (eseuri), (ed. MJM, Craiova, 2006),
  • 4 proze science fiction, (ed. MJM, Craiova, 2007),
  • Partidul de export, roman, editura MJM Craiova, 2008^[6]
  • Țara lui Travian (aforisme), (ed. CELLINA, Craiova, 2009),
  • Monede de sticlă (roman science fiction), (ed. Autograf MJM, Craiova, 2010),
  • Mașina viitorului (povestiri science fiction), (ed. Autograf MJM, Craiova, 2011) - conține povestirile „Scriitorul contra umbrei sale”, „Fântâna”, „Nort sau omul invers”, „Omul providențial”, „Autopsia”, „Timbrul”, „Mașina viitorului”, „Oameni goi pe străzi”, „Societatea comercială Brownistein”, „Un experiment nereușit”, „Tristețea spiridușului”, „În celulă cu Iisus”, „Iluzia”, „Viața e un cântec”, „Lumea zăbrelelor de pușcărie”, „Egal cu tine însuți”
  • Lenea (roman science fiction), (ed. Autograf MJM, Craiova, 2013),
  • ESEURI (eseuri), (ed. Autograf MJM, Craiova, 2013),
  • Îngerul hipnagogic (poezii), (ed. Autograf MJM, Craiova, 2013)
  • Portrete biblice - Cuvinte încrucișate, enigmistică, epigrame, întâmplări amuzante din viata creștină, Editura Carmel Print, 2014^[7]
  • Un punct de vedere (aforisme), (ed. Autograf MJM, Craiova, 2015)
  • Curcubeie de ciocolată (poezii), ediția a doua, (ed. Art Creativ, București, 2016),
  • Un alt punct de vedere (aforisme), (ed.Autograf MJM, Craiova, 2017),
  • Îngerul hipnagogic (poezii), ediția a doua, (ed. Autograf MJM, Craiova, 2017),
  • Noaptea orașului ilustrat (roman science fiction), (editura PAVCON, București, 2018)^[8][9]
  • Parlamentul (roman science fiction), (editura PAVCON, București, 2018)^[4][10]

  În antologii

  • Alte întâmplări din veacul XXI ( ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1975)^[11] - povestirile „Caravana”, „Nort sau omul invers”, „Râul vieții”
  • Alfa: O antologie a literaturii de anticipație românești (ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1983) - povestirile „Robinsonul spațiului”, „Sintetizorul”, „Seara sosiilor”
  • O planetă numită anticipație (ed. Junimea, Iași, 1985) - povestirea „Rondul”
  • Avertisment pentru liniștea planetei (ed. Albatros, București, 1985) - povestirea „Întâmplare obișnuită pe neobișnuita planetă Agidia”
  • BETA-antologie de literatură fantastică și SF (ed. Vlad & Vlad, Craiova, 1996),
  • Arca îmblânzitorilor de fantasme-Antologie 2000 (ed. Euro Vida M, București, 2000),
  • România SF 2001 (ed. PROLOGOS, București , 2001, colecția Morfeu)
  • Fantasticul M III (ed. Granada, București, 2003)
  • GAMA Alte țărmuri – Antologie de fantastic și SF (ed. REDUTA, 2004)
  • A patra antologie internațională de paradoxism (ed. ALMAROM, Râmnicu Vâlcea, 2004)
  • A cincea antologie internațională de paradoxism (ed. OFFSETCOLOR, Râmnicu Vâlcea, 2006)
  • Almanah Estival 2007 Science Fiction - povestirea „Scriitorul contra umbrei sale”
  • Titania - science-fiction (ed. Altum, Râmnicu Vâlcea, 2008)
  • Antologia dell’ aforisma romeno contemporaneo (ed. Genesi, Torino, 2013)
  • Nemuritorii cuvintelor – Antologie de poezii (ed. StudIS, Iași, 2014)
  • Iubirea, dincolo de vis – Antologie de poezii (ed. StudIS, Iași, 2014)
  • Călătorie în regatul cuvintelor – V -Antologie de poezii (ed. Dandes Press, Dr. Turnu-Severin, 2014)
  • Antologia del Premio Internationale per l’ Aforisma Torino in Sintesi- IV editione – 2014 (ed. Athanor, Torino, 2014)
  • Worlds and beings (Romanian Contemporary Science-Fiction Stories), (Editura Institutului Cultural Român, București, 2015)
  • Poemia- Antologie de poezii (ed. Art Creativ, Bucuresti, 2015)
  • Călătorie în regatul cuvintelor – VI -Antologie de poezii (ed. Dandes Press, Drobeta Turnu-Severin, 2015)
  • Nostalgii de vară – Antologie de poezii (ed. Dandes Press, Dr. Turnu-Severin, 2015)
  • Antologia aforismului românesc contemporan, ediția întâi, (ed. Digital Unicorn, Constanța, 2016)
  • Antologia aforismului românesc contemporan, ediția a doua, (ed. Digital Unicorn, Constanța, 2017)
  • Festivalul Internațional al aforismului-pentru românii de pretutindeni, ediția I-a, ANTOLOGIE- (ed. Fundația Pelin, Tecuci, 2017)
  • Flori de vară – Antologie de poezii (ed. DANDES EDITORY, Drobeta TSeverin, 2018)
  • Carusel cu simfonii tinere – Antologie de poezii (ed. Art Creativ, București, 2018)
  • Charme – Antologie de proză contemporană (ed. Art Creativ, București, 2018)
  • Festivalul Internațional al aforismului-pentru românii de pretutindeni, ediția II - ANTOLOGIE – (ed. Fundația Pelin, Tecuci, 2018).^[4]
  • Antologia CSF 2018, Editura Pavcon, cu povestirea „Scrisul din somn”  

Jump to navigationJump to search

Victor Martin
Victor Martin
Date personale
Născut	16 aprilie 1954 (65 de ani)[1]
Cetățenie	România
Ocupație	jurnalist scriitor de literatură științifico-fantastică[*]
Activitate
Limbi	limba română

• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• Jump to navigationJump to search
  1955: Marele Duce Henric (n. 16 aprilie 1955, Betzdorf, districtul Grevenmacher) este suveranul Marelui Ducat de Luxemburg. Este fiul cel mare al Marelui Duce Jean și al Prințesei Josephine-Charlotte a Belgiei. Bunicii materni au fost regele Leopold al III-lea și regina Astrid a Suediei. Este văr cu regele Filip al Belgiei. Marele Duce Henric are patru frați: arhiducesa Marie Astrid de Austria (n. 1954), prințul Jean de Luxemburg (n. 1957), prințesa Margareta de Liechtenstein (n. 1957) și prințul Guillaume de Luxemburg (n. 1963).
  Henric a devenit mare duce moștenitor la 7 octombrie 2000. A fost educat la Luxemburg și Franța, unde a obținut bacalaureatul în 1974. Apoi a studiat științe politice la Universitatea din Geneva, pe care a absolvit-o în 1980. Marele Duce Henric are, de asemenea, pregătire militară la Academia Regală Militară Sandhurst, Anglia. În timp ce studia la Geneva, Henric a cunoscut-o pe María Teresa Mestre y Batista, care era studentă tot la științe politice. S-au căsătorit la Luxemburg la 4 februarie/14 februarie 1981.
  Cuplul are cinci copii:
  1. Prințul Guillaume Jean Joseph Marie, Mare Duce Ereditar de Luxemburg (n. 11 noiembrie 1981), căsătorit cu contesa belgiană Stephanie de Lannoy
  2. Prințul Félix Léopold Marie Guillaume (n. 3 iunie 1984), căsătorit cu Claire Lademacher
  3. Prințul Louis Xavier Marie Guillaume (n. 3 august 1986), a fost căsătorit cu Tessy Antony; divorțat. În 2006, acesta a renunțat la drepturile sale de succesiune la Tronul luxemburghez, pentru el și pentru descendenții săi.
  4. Prințesa Alexandra Joséphine Teresa Charlotte Marie Wilhelmine (n. 16 februarie 1991)
  5. Prințul Sébastien Henri Marie Guillaume (n. 16 aprilie 1992)
  și patru nepoți:
  1. Prințesa Amalia Gabriela Maria Teresa de Nassau (n. 15 iunie 2014), fiică a prințului Felix și a soției acestuia, Claire
  2. Prințul Liam Henri Hartmut de Nassau (n. 28 noiembrie 2016), fiu al prințului Felix și al soției acestuia, Claire
  3. Prințul Gabriel Michael Louis Ronny de Nassau (n. 12 martie 2006), fiu al prințului Louis și prințesei Tessy
  4. Prințul Noah Guillaume de Nassau (n. 21 septembrie 2007), fiu al prințului Louis și prințesei Tessy   

Jump to navigationJump to search

Henric
Date personale
Nume la naștere	Henri Albert Gabriel Félix Marie Guillaume
Născut	16 aprilie 1955 (64 de ani) Castelul Betzdorf, Luxemburg
Părinți	Jean, Mare Duce de Luxembourg[1] Prințesa Joséphine-Charlotte a Belgiei[1]
Frați și surori	Margaretha, principesă de Liechtenstein[*] Marie Astrid de Luxemburg[*] Jean de Luxemburg[*] Guillaume de Luxemburg[*]
Căsătorit cu	Maria Teresa Mestre y Batista-Falla
Copii	Guillaume, Mare Duce Ereditar de Luxembourg Prințul Felix Prințul Louis Prințesa Alexandra Prințul Sébastien
Cetățenie	Luxemburg
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	politician
Apartenență nobiliară
Titluri	Mare Duce de Luxembourg (din 7 octombrie 2000) Mare Duce Ereditar de Luxemburg[*] (12 noiembrie 1964–7 octombrie 2000)
Familie nobiliară	Casa de Nassau-Weilburg
Mare Duce de Luxembourg
Domnie	7 octombrie 2000 – prezent (19 ani, 190 zile)
Predecesor	Jean

• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• Jump to navigationJump to search
  1959: Ovidiu Brânzan, politician român
• 1959: Grigore Chiper (n. 16 aprilie 1959, Copanca, raionul Căușeni) este poet, prozator, eseist și traducător din Republica Moldova. A absolvit în 1981 Facultatea de Filologie a Universității de Stat din Moldova, după care activează ca profesor la Universitatea din Tiraspol (cu sediul la Chișinău). Este redactor asociat la revista Contrafort din Chișinău^[2] și secretar de redacție la Revista Literară.
  Membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova^[3], al Uniunii Scriitorilor din România și al P.E.N.Club. 

  Publicații[modificare | modificare sursă]

  Poezie[modificare | modificare sursă]

  Volume:^[4]
  • Abia tangibilul, poeme, editura Literatura Artistică , (1990)
  • Aici, în falset, poeme, editura Hyperion (1991)
  • Perioada albastră, editura Fundației Culturale Române, București (1997)
  • Cehov, am cerut obosit, editura Cartier, Chișinău (2001), ISBN 9975-79-107-7
  • Turnul de fildeș înclinat, editura Vinea, București, (2005), ISBN 973-698-057-X
  • Roman-simulacru, editura Limes, Cluj (2010)^[5], ISBN 978-973-726-461-9
  • Formalități, editura Charmides, Bistrița (2015)
  Unele din poeziile sale au fost publicate în antologii, ca:^[6]
  • Portret de grup. O altă imagine a poeziei basarabene, editor Eugen Lungu, editura Arc, Chișinău, 1995;
  • Une Anthologie de la poésie Moldave / An Anthology of Moldavian Poetry (poezii traduse în franceză și engleză), în colecția L’Esprit des Péninsules, Paris 1996; Альманах поезй та перекладв. Meridian Czernowitz, Cernăuți, 2011. Traducere de Anatol Viere; Új Dánia/ 22 moldáv költö, Editura Parnasszus, Budapesta, 2014. Selecție și traducere de Attila F. Balázs; Капма-каршы юнǝлешеǝн : Молдовадагы бугенге шигърият. Казан, 2015. Traducere de Habir Ibrahim; Een bloem van bloed met besneeuwde blaadjes. Hedendaagse poëzie uit de republiek Moldavië. Samenstellers Jan Willem Bos en Jan H. Mysjkin, Poeziecentrum, 2015; Потрiбна вiдстань. Сучаснi поети Молдови. Львiв, ЛА „Пiрамiда”, 2016. Traducere de N. Kuliș.

  Proză scurtă[modificare | modificare sursă]

  • Violoncelul și alte voci, Editura Augusta, Timișoara, (2000)^[7], ISBN 973-8039-25-8
  • Nisipul de sub picioare, Editura Tracus Arte, (2014).

  Traduceri[modificare | modificare sursă]

  • Dama de pică, nuvele de Aleksandr Pușkin, Editura Cartier, Chișinău (2004)

  Editor[modificare | modificare sursă]

  • Proză scurtă: antologie, Autor secundar: Urian, Tudorel; selecție, studiu introductiv și note biobibliografice de Grigore Chiper; Editura Știința, Chișinău, Seria "Literatura din Basarabia în secolul XX", (2004)  

Jump to navigationJump to search

Grigore Chiper
Date personale
Născut	16 aprilie 1959 (60 de ani) Copanca, raionul Căușeni
Naționalitate	Republica Moldova
Cetățenie	România
Ocupație	eseist, poet, prozator, jurnalist, traducător
Limbi	limba română
Studii	Facultatea de Filologie a Universității de Stat din Moldova
Note
Premii	Ordinul Gloria Muncii

• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• Jump to navigationJump to search
  1961: Aurel Tămaș (n. 16 aprilie 1961, Borșa, județul Cluj) este un cântăreț de muzică populară și ușoară din România.^[1]

  Un artist, un om al muzicii populare și al muzicii ușoare, clujean venit din mediul rural, tradițional, credincios, foarte dedicat activităților ce le desfășoară, dar mai ales un adevărat mare român, acesta este Aurel Tămaș. S-a născut în 16 aprilie 1961 într-o familie tradițional ardelenească în Borșa, județul Cluj, iar în prezent este unul dintre cei mai cunoscuți interpreți de muzică populară din România. 
• 
  Crescut într-un mediu parcă desprins din romanele țărănești ale lui Rebreanu, Aurel Tămaș și-a dezvoltat dragostea de patrie. Mama sa, Ana, din zona Pogăcenilor și tatăl sau din neamul Tămășeștilor, născut în Jucu, au întemeiat o familie frumoasă în Borșa, loc unde a copilărit și Aurel Tămaș. Acesta s-a ocupat cu muncile rurale, creșterea,animalelor, cultivarea plantelor, păstoritul oilor, dar aici a și urmat o parte din studii și a cochetat cu muzica. Pare-se că neamul Tămășeștilor se trage din zona Maramureșului, ceea ce îl face pe artist un autentic român. Și în prezent, Aurel Tămaș se simte atras de meleagurile copilăriei, încercând să petreacă cât mai mult timp în Borșa. 
  A debutat în show-biz în anul 1996 prin participarea la Festivalul Cerbul de Aur, aceasta a fost rampa sa de lansare.
  În 1992 a colaborat cu Dumitru Farcaș, alături de care a petrecut o luna de zile în Statele Unite ale Americii, într-un turneu. Mai mult decât atât, în televiziune a colaborat cu Szatmári Cristina, cunoscând astfel o lume nouă și diferită. Aurel Tamas s-a nascut intr-o duminica la orele pranzului, in comuna Borsa, judetul Cluj, din parintii Mama - Anuta si tatal - Aurel, avand inca 4 frati: Anuta, Gheorghe, Sandu si Irina. Copilaria la tara si-a pus amprenta pe ceea ce urma sa fie cantautorul Aurel Tamas de astazi.
  Parintii lui erau agricultori si crescatori de animale si in aceelasi timp si mari iubitori de muzica, mama acestuia cantand si acum, la cei 82 de ani, aceasta iubire pentru muzica indemnandu-i pe parinti sa le cumpere instrumente tuturor copiilor.
  In Borsa, Aurel Tamas a cantat pentru prima data pe o scena, interpretand la acordeon cantecul celebru ”Prin padurea bradului”, iar la Caminul Cultural, cantand si la chitara, intr-un spectacol de sfarsit de an scolar.
  In familie au mai primit instrumente si cei 2 frati, Gheorghe un taragot si Sandu un set de tobe, singurul care canta alaturi de artist si acum, fiind Gheorghe.Trairile de la tara din copilarie au avut impact asupra a ceea ce a urmat, atat in comportament, cat si in compunerea pieselor muzicale. Din anul 1976 Aurel Tamas a inceput liceul in Cluj, in aceeasi perioada activand si intr-un Cenaclu Literal Artistic “Azur” unde a infiintat si prima formatie mixta, populara si usoara pe care o si dirija. In acea perioada a auzit si a scris si primele piese de muzica usoara si populara. Este vorba de “Caravana” si “Sara Buna Bade Ioane”, doina care va ramane in istoria muzicii populare romanesti. In timpul stagiului militar, acesta a avut norocul sa poata cocheta cu muzica, fapt ce l-a ajutat de multe ori sa scape de posturile de santinela. Dupa satisfacerea stagiului militar, Aurel Tamas s-a angajat la “Armatura” din Cluj, unde a lucrat timp de 1 an de zile ca si turnator formator in sectia de alama, ulterior fiind transferat la intreprinderea “Metalul Rosu” tot la turnatorie, dar de data aceasta, de fonta.
  La Metalul Rosu, a preluat orchestra “Nadaselul”, alaturi de care a participat la primele concursuri nationale si internationale. In paralel a activat ca si instrumentist si in orchestra ansamblului “Rapsodia Somesana” din Cluj, condusa de Alexandru Tamas impreuna cu care a inregistrat primele piese la Radio Cluj.
  Aurel Tamas are un respect deosebit fata de profesoara de muzica din timpul liceului, Doamna Doctor Georgeta, care i-a predat primele lectii de muzica.
  Primele iesiri la concursuri si turnee au fost in 1984 in Bulgaria, Ungaria si Turcia cu Ansamblul “Nadaselul”, iar cu  Ansamblul “Rapsodia Somesana” in Franta si Italia anului 1985.
  Pe langa pasiunea pentru folclor, Aurel Tamas are o inclinatie si pentru muzica usoara, iar lansarea albumului “Trup de Vant” a surprins enorm publicul, reusind in scurt timp sa faca vanzari impresionante.
  Intalnirea cu Iuliu Merca cu care a legat o mare prietenie, l-a ajutat in ceea ce a constat structura si interpretarea pieselor de muzica usoara, fiind un mare admirator al acestuia.
  Pana in 1989, a colaborat si cu “Ansamblul Martisorul”, participand cu ei si la o finala pe tara, desfasurata la Galati, moment în care a intalnit oameni deosebiti precum, Laurentiu Hodorog, directorul Casei de Cultura a Studentilor si Victor Bercea, coregraful Ansamblului “Martisorul” Nelutu Cocean si dirijorul Dorel Rohian.
  In 1991 a plecat ca si acompaniator in America, impreuna cu maestrul Dumitru Farcas, turneu în care maestrul insista sa cante si vocal, nu doar instrumental. La propunerea acestuia, la intoarcerea in tara, a inceput sa stranga si sa compuna piesele primului album de muzica populara.
  In anul 1992 a avut loc intalnirea cu profesorul Aurel Bulbuc cu care a infiintat ansamblul “Dor Transilvan”, care activeaza si in acest moment in cadrul intreprinderii de transport urban Cluj.
  Tot in anul 1992 a avut loc intalnirea cu D-na Florentina Satmari, una din cele mai mari realizatoare de emisiuni din televiziunea publica, fata de care are recunostinta, pentru faptul ca l-a descoperit si l-a indrumat. Debutul in televiziune a fost la o emisiune de Craciun, urmand festivalul “Cerbul de Aur” unde a inceput adevarata ascensiune in cariera. Dupa prestatia de la Festivalul “Cerbul de Aur”, a inceput vacarnul, fiind prezent pe marile scene alte tarii, dar si in strainatate, in Franta, Italia, Germania, Grecia, Austria si Statele Unite.
  In 1993, primul album “Buna ziua oameni buni” a fost editat de casa de discuri Elect Record ca si disc de debut sub indrumarea D-nei Florentina Satmari, a D-nului Adrian Stefanescu si cu sprijinul orchestrei condusa de Stefan Cigu.
  O carieră de succes este și premiată pe măsură, 2 discuri de aur și unul de platina fac din Aurel Tămaș un artist complet. Mai mult decât atât, interpretul se mândrește cu premii la Festivale Internaționale, împreuna cu tot grupul, dar cel mai mare premiu pentru el este: “faptul că lumea te ascultă, te iubește.”
  A urma colaborarile cu casele de discuri ElectRecord, Roton, Glas Transilvan si cu Vasile Chiorean, Alexandra Gibescu, Adrian Stefanescu, Ana Chiorean, Catalin Muraru.
  Printre cele mai cunoscute melodii cântate de Aurel Tămaș sunt "Cucule pasăre mândră", "Nu-i român ca ardeleanu", "Viață trecătoare", "Floare de melin" ș.a.  

  Aurel Tămaș
  Date personale
  Născut	16 aprilie 1961 (58 de ani)  Cluj, România

  1962: Mihaela Popa (n. 16 aprilie 1962, Iași) este o profesoară de matematică și membru al Partidului National Liberal din România. La alegerile europarlamentare din 2007 a fost aleasă eurodeputat din partea PD și a rămas în funcție până în 2008, când a devenit senatoare de Iași. Mihaela Popa s-a născut la data de 16 aprilie 1962 în localitatea Vetrișoaia. După absolvirea studiilor medii la Liceul „Mihail Kogălniceanu” din Vaslui, a urmat, în perioada 1980-1984, cursurile Facultății de Matematică din cadrul Universității „Al. I. Cuza” din Iași.
  După absolvirea facultății a fost repartizată ca profesoară de matematică la Școala Generală nr. 7 din Vaslui (1984-1990). S-a transferat ca profesoară la Colegiul „Anghel Rugină” din Vaslui (1990-1999), unde a fost și directoare-adjunctă (1994-1999). În paralel a îndeplinit și funcțiile de președinte a Fundației de Tineret „Anghel Rugină” din Vaslui (1990-1999) și secretar al Societății Județene de Matematică din Vaslui (1990-1994). În perioada 1999-2000 a fost și inspectoar pentru proiecte europene, în cadrul ISJ Vaslui.
  Din anul 2000 este profesoară de matematică la Liceul „Vasile Alecsandri” din Iași, unde a îndeplinit funcțiile de directoare educativă (2000-2001) și de directoare-adjunctă (septembrie - decembrie 2007). În intervalul 2001-2007 a fost inspectoare pentru proiecte europene în cadrul ISJ Iași (2001-2005), directoare proiecte europene la Colegiul Privat Richard Wurmbrand din Iași (decembrie 2005 - iunie 2006) și apoi consilieră a secretarului de stat pentru învățământ preuniversitar (iunie 2006 - iulie 2007). În această ultimă calitate a fost membră în Comisia Națională - Granturi pentru proiecte de dezvoltare școlară, membră în Comisia de Lucru care elaborează Legea învățământului preuniversitar și membră în Echipa de Lucru pentru descentralizarea învățământului preuniversitar.
  A fost coordonatoare a Proiectului European Grundtvig 2 Creativitate Comunitară pentru o dezvoltare comunitară 2003 - 2005 (Drama In Education). În anul 2004 a primit Ordinul „Meritul pentru învățământ” în grad de Cavaler, conferit de către Președinția României. Este membră fondatoare a O.N.G „Paideia” (Educație și Consiliere pentru familiile monoparentale) - 2002.
  Pe 2 aprilie 2012 și-a dat demisia din Biroul Permanent Național al PDL^[1] iar pe 19 aprilie 2012 s-a înscris la PNL.
• 1973: Gabriela-Lola Anghel (n. 16 aprilie 1973) este un deputat român, ales în 2012 din partea grupului parlamentar Democrat și Popular.
• 1973: Aliaune Thiam, cântăreț senegalezo-american
• 1978: Mihail Neamțu (n. 16 aprilie 1978,^[1] Făgăraș, România^[2]) este un scriitor, om politic și intelectual de dreapta din România. A fondat Partidul Noua Republică și este actualmente membru al Partidului Mișcarea Populară. A absolvit studiile liceale la Arad (1992-1996), răstimp în care a coordonat redacția revistei Laboremus.
  Este licențiat în filosofie (2000) și teologie ortodoxă (2005) la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Student Erasmus la Universitatea Ludwig Maximilian din München (2000-2001).
  Master of Arts în patristică la University of Durham (2002) în Marea Britanie. Research Fellow (2005-2006) & Guest of the Rector, New Europe College (2006-2007).
  Doctorat în teologie la King's College London (Universitatea din Londra) cu o teză despre "The Nicene Christ and Desert Eschatology" (2008).
  Studii post-universitare la Woodrow Wilson International Center for Scholars, Washington DC. În luna noiembrie 2016, Editura Doxologia a lansat volumul Vârstele iubirii care s-a bucurat de interesul unui public larg și de susținerea multor personalități culturale. La Târgul Gaudeamus din București (18-20 nov. 2016), au participat doamna Monica Pillat (fiica lui Dinu Pillat), jurnalistul Grigore Ecrivanu, teologul Radu Preda, diplomatul Teodor Baconschi, sociologul Mirel Bănică, scriitoarea Daniela Șontică, dar și oameni politici precum Adriana Săftoiu sau Toader Paleologu.
  Criticii au întâmpinat laudativ apariția cărții. Profesorul Adrian Papagagi a spus: Trei vârste umane, trei povești de dragoste și un autor capabil să deslușească haloul iubirii sacre în filigranul celei profane. Ficțiunea copilului arhetipal, Mowgli, atins de primul fior al dragostei, se îngână cu abia voalata idilă autobiografică dintre adolescenții Mihnea și Dora, iar amândurora le răspunde, climactic, epistolarul sfâșietor de real al lui Dinu și Nelli Pillat. O carte a întâlnirilor admirabile, de care te poți lesne îndrăgosti. În 20 ianuarie 2017, a lansat platforma online a unei noi cărți intitulate: Fenomenul Trump. Cum a șocat un businessman politica lumii?  Cărți personale:
  • Visul României Mari, Iași, Ed. Doxologia, 2017
  • Fenomenul Trump. Cum a șocat un businessman politica lumii, București, Open Education, 2017.
  • Vârstele Iubirii. Cum transformăm întâmplarea în destin?, Iași, Ed. Doxologia, 2016.
  • Credință și rațiune. Dialoguri, contradicții, împăcări, București, Ed. Lumea Credinței, 2013.
  • Zeitgeist. Tipare culturale și conflicte ideologice, București, Ed. Curtea Veche, 2010.
  • Povara libertății. Antiteze, paradigme și biografii moderne, Iași, Ed. Polirom, 2009
  • Verbul ca fotografie. Dizidențe culturale și comentarii politice, București, Ed. Curtea Veche (Colecția Constelații), 2009
  • Elegii conservatoare. Reflecții est-europene despre religie și societate, Cluj-Napoca, Ed. Eikon, 2009.
  • Bufnița din dărâmături. Insomnii teologice, Iași, Ed. Polirom, 2008 (ediția a II-a, revăzută și adăugită).
  • Gramatica Ortodoxiei. Tradiția după modernitate, Iași, Ed. Polirom, 2007.
  Cărți editate:
  • Memory, Humanity, and Meaning. Essays in honor of Andrei Pleșu’s sixtieth anniversary, offered by NEC alumni & friends, Bucharest: Zeta Books, 2009, edited together with Bogdan Tătaru-Cazaban.
  • O filozofie a intervalului. In Honorem Andrei Pleșu, București, Ed. Humanitas, 2009, coordonată împreună cu Bogdan Tătaru-Cazaban.
  Studii:
  • ‘The Theologico-Political Constitution of Monastic Liturgy,’ in Adrian Pabst and Christoph Schneider (ed.), Encounter between Eastern Orthodoxy and Radical Orthodoxy. Transfiguring the World through the Word (Aldershot: Ashgate, 2008), 249-270.
  • ‘Liturgical Orality or Textualist Oblivion? A Case-Study: Printing the Scriptures into Romanian (16th-18th century), St Vladimir’s Theological Quarterly, vol. 52 (2008) 3-4: 367-88.
  • ‘Between the Gospel and the Nation: Dumitru Stăniloae’s Ethno-Theology,’ Archæus. Studies in the History of Religions, vol. 10 (2006) 3: 9-46.
  • ‘Protology of Language in St Gregory of Nyssa,’ Khora. Revue d’études patristiques et médiévales, vol. 1 (2003) 1: 51-78.
  • ‘Revisiting Orthodoxy and Nationalism,’ Pro Ecclesia 15 (2006) 2: 153-160.

  Traduceri[modificare | modificare sursă]

  • Andrew Louth, Deslușirea Tainei. Eseu despre natura teologiei, Sibiu, Ed. Deisis, 1999.
  • Jean-Luc Marion, Crucea vizibilului, Sibiu, Ed. Deisis, 2000.
  • John Behr, Drumul către Niceea, București, Ed. Sophia, 2004.^[20]
  • Hugo Tristram Engelhardt Jr., Fundamentele bioeticii creștine, Sibiu, Ed. Deisis, 2005 (traducere în colaborare).  

    Mihail Neamțu
    Date personale
    Născut	16 aprilie 1978 Făgăraș
    Părinți	Emilia & Gheorghe
    Copii	Maria
    Naționalitate	română
    Cetățenie	România
    Religie	creștin-ortodox
    Ocupație	Scriitor și om politic
    Activitate
    Educație	Universitatea din Londra, King's College
    Alma mater	Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca
    Lucrări remarcabile	Bufnița din dărâmături (2005); Vârstele Iubirii (2016); Fenomenul Trump (2017) "Visul României Mari " (2017) "Credință și rațiune. Dialoguri, contradicții, împăcări" (2017) "Povara libertății" (2018)
    Stil	conservator
    A influențat pe	Noua Republică
    Oraș natal	Făgăraș
    Partid politic	PMP
    Adversar(i)	socialismul
    Premii	Premiul I, Olimpiada Națională de Filozofie (Deva, 1996); Premiul Collin Gunton (King's College Londra, 2004); Premiul revistei Cuvântul (2007).

• 1984: Olguța Berbec, interpretă de folclor
• 1984: Alexandru Sirițeanu (n. 16 aprilie 1984, Iași) este un scrimer român specializat pe sabie.

VA URMA