MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 29 APRILIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (B. Decese, Sărbători); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

Decese

Alfred Hitchcock, regizor și producător britanic

• 1417: Ludovic al II-lea de Anjou, duce de Anjou, rege al Neapole (n. 1377)
• 1630: Agrippa d'Aubigné, poet francez (n. 1552)
• 1663: Margaret Yolande de Savoia (15 noiembrie 1635 – 29 aprilie 1663) a fost prințesă de Savoia prin naștere și mai târziu Ducesă consort de Parma. A fost o posibilă mireasă pentru vărul ei primar Ludovic al XIV-lea al Franței însă mai târziu s-a căsătorit cu Ranuccio Farnese, fiu al lui Odoardo Farnese și al Margheritei de Medici. A murit la naștere în 1663.  

  Margaret Yolande de Savoia
  Date personale
  Născută	15 noiembrie 1635 Castello del Valentino, Torino, Savoia
  Decedată	29 aprilie 1663 (27 de ani) Palatul ducal Colorno, Parma
  Înmormântată	Sanctuary of Santa Maria della Steccata[*]
  Cauza decesului	sindrom puerperal[*]
  Părinți	Victor Amadeus I, Duce de Savoia Christine a Franței
  Frați și surori	Prințesa Henriette Adelaide de Savoia Princess Luisa Cristina of Savoy[*] Princess Catherine Beatrice of Savoy[*] Carol Emanuel al II-lea, Duce de Savoia Francis Hyacinth[*]
  Căsătorită cu	Ranuccio al II-lea Farnese, Duce de Parma
  Ocupație	aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce ducesă[*] prințesă
  Familie nobiliară	Casa de Farnese Casa de Savoia
  Ducesă de Parma
  Domnie	29 aprilie 1660 – 29 aprilie 1663

• 1688: Frederic Wilhelm (germană Friedrich Wilhelm; 16 februarie 1620 – 29 aprilie 1688) a fost Elector de Brandenburg și Duce de Prusia - și deci conducător de Brandenburg-Prusia - din 1640 până la moartea sa. Membru al Casei de Hohenzollern, el a fost cunoscut sub numele "Marele Elector" (Der Große Kurfürst) datorită dibăciei militare și politice.
  Frederic Wilhelm a fost un pilon al credinței calviniste. Și-a dat seama de importanța comerțului și l-a promovat puternic. Reformele lui interne au dat Prusiei o poziție puternică în ordinea politică post-Westphalia în nordul și centrul Europei. 

  Frederic Wilhelm I
  Portret de Frans Luycx
  Date personale
  Născut	16 februarie 1620 Stadtschloss, Berlin, Prusia
  Decedat	29 aprilie 1688 (68 de ani) Stadtschloss, Potsdam, Prusia
  Înmormântat	Berlin Cathedral[*]
  Părinți	Georg Wilhelm Elizabeth Charlotte of the Palatinate[*]
  Frați și surori	Hedwig Sophie de Brandenburg Margravine Louise Charlotte of Brandenburg[*]
  Căsătorit cu	Luise Henriette de Nassau Sofia Dorothea de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg
  Copii	Wilhelm Henric, Prinț de Brandenburg Carol, Prinț de Brandenburg Frederic I al Prusiei Filip Wilhelm, Margraf de Brandenburg-Schwedt Maria Amelia, Peințesă de Mecklenburg-Güstrow Prințul Albert Frederic Prințul Carol Elisabeta Sofia, Ducesă de Saxa-Meiningen Prințul Christian Ludwig
  Cetățenie	Sfântul Imperiu Roman
  Religie	Calvinism[*]
  Ocupație	aristocrat[*] colecționar de artă[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce
  Familie nobiliară	Casa de Hohenzollern
  Elector de Brandenburg
  Domnie	1 decembrie 1640 - 29 aprilie 1688
  Predecesor	George Wilhelm
  Succesor	Frederic Wilhelm I

• 1822: Pierre-François Bouchard (n. 29 aprilie 1772, Orgelet, Departamentul Jura – d. 29 aprilie 1822) a fost un ofițer genist al armatei franceze, cunoscut îndeosebi pentu descoperirea celebrei pietre de la Rosetta, un vestigiu arheologic extrem de important, care a ajutat enorm la descifrarea scrierii antice egiptene. 

  Pierre-François Bouchard
  Date personale
  Născut	29 aprilie 1772  Orgelet[*], Franța
  Decedat	29 aprilie 1832 (60 de ani)
  Cetățenie	Franța
  Ocupație	inginer militar[*] inginer explorator
  Activitate
  Alma mater	École polytechnique Pierre-François Bouchard este descoperitorul pietrei de la Rosetta.

• 1854: Henry Paget, marchiz de Anglesey, general britanic (n. 1768)
• 1911: Georg, Prinț de Schaumburg-Lippe (10 octombrie 1846 – 29 aprilie 1911) a fost conducător al micului principat de Schaumburg-Lippe. S-a născut la Bückeburg ca fiul cel mare al lui Adolf I, Prinț de Schaumburg-Lippe și a soției acestuia, Prințesa Hermine de Waldeck și Pyrmont (1827–1910). A succedat ca Prinț de Schaumburg-Lippe după decesul tatălui său la 8 mai 1893 și a domnit până la moartea sa la 29 aprilie 1911 la Bückeburg. La rândul său a fost succedat de fiul său Adolf al II-lea. Georg s-a căsătorit la 16 aprilie 1882 la Altenburg cu Prințesa Marie Anne de Saxa-Altenburg, o fiică a Prințului Moritz de Saxa-Altenburg. Ei au avut nouă copii:
  • Prințul Adolf al II-lea (1883–1936)
  • Prințul Moritz Georg (1884–1920)
  • Prințul Peter (1886-1886)
  • Prințul Wolrad (1887–1962)
  • Prințul Stephan (1891–1965)
  • Prințul Heinrich (1894–1952)
  • Prințesa Margaretha (1896–1897)
  • Prințul Friedrich Christian (1906–1983)
  • Prințesa Elisabeta (1908–1933)
  Cu ocazii celebrării nunții de argint în 1907, împăratul Wilhelm al II-lea le-a făcut cadou lui Georg și Marie Anne reședința ancestrală a familiei, castelul Schaumburg.^[1] Castelul a fost controlat de Hohenzollern încă de când bunicul lui Georg s-a situat de partea austriecilor în 1866 în războiul austro-prusac.^[1] Cadoul a fost de asemenea menit să fie o recunoaștere a susținerii lui Georg în disputa asupra succesiunii la tronul Lippe-Detmold.  

  Georg
  Date personale
  Nume la naștere	Stephan Albrecht Georg zu Schaumburg-Lippe
  Născut	10 octombrie 1846 Bückeburg
  Decedat	29 aprilie 1911 (64 de ani) Bückeburg
  Înmormântat	Mausoleum Bückeburg[*]
  Părinți	Adolf I, Prinț de Schaumburg-Lippe Hermine de Waldeck și Pyrmont
  Frați și surori	Adolf de Schaumburg-Lippe Ida de Schaumburg-Lippe Princess Hermine of Schaumburg-Lippe[*]
  Căsătorit cu	Marie Anne de Saxa-Altenburg
  Copii	Prințesa Marie Anne de Saxa-Altenburg
  Cetățenie	Germania
  Ocupație	suveran[*] personal militar[*]
  Apartenență nobiliară
  Familie nobiliară	Casa de Lippe
  Prinț de Schaumburg-Lippe
  Domnie	1893–1911
  Predecesor	Adolf I
  Succesor	Adolf II

• 1918: Barbu Ștefănescu Delavrancea (n. 11 aprilie 1858, București, d. 29 aprilie 1918, Iași) a fost un scriitor, orator și avocat român, membru al Academiei Române și primar al Capitalei. Este tatăl pianistei și scriitoarei Cella Delavrancea, precum și al arhitectei Henrieta (Riri) Delavrancea, una dintre primele femei-arhitect din România. S-a născut la 11 aprilie 1858, în mahalaua Delea-Nouă, din bariera Vergului, București, mezinul unei familii modeste. Tatăl, Ștefan „căruță-goală“, pe numele adevărat Ștefan Tudorică Albu, era descendent din familia unor ciobani vrânceni, „strămutat în marginea Bucureștilor, în căutarea unei munci mai rodnice“, devenind căruțaș de grâne pe traseul București-Giurgiu și „staroste al cărăușilor din barieră“. Tatăl lui Delavrancea a fost împroprietărit la Sohatu-Ilfov, ca urmare a legii rurale elaborate de Cuza-Vodă și M. Kogălniceanu: „Eu nu pot să uit că sunt copilul țăranului clăcaș împroprietărit la '64 ... Străbunii mei se pierd în haosul iobagilor, suferind cu ceilalți țărani deopotrivă și lipsa, și foamea, și năvălirile ...“ Mama lui Barbu, Iana (Ioana sau Ana), era „fiica văduvei Stana din Postrăvari, sat locuit de clăcași, de pe moșia familiei Filipescu“. Primii ani de viață și-i petrece în ulița Vergului, în tovărășia tatălui, ajuns la aproape 70 de ani: „Mi-aduc și acum aminte (aș fi mulțumit dacă n-ar fi decât o amintire) cum mă agățam de scurteica lui lungă și îmblănită cu mârsă neagră și-l lingușeam și-l mângâiam pe obraji și pe pletele-i rotunjite ca să mă ia în căruță“ - și a poveștilor spuse la gura sobei: „Pleoapele-mi cădeau încărcate de lene, de somn, de mulțumire. Și mă simțeam ușor ca un fulg plutind pe o apă care curge încet, încetinel, încetișor ...“
  Părinții îl dădură în primire diaconului Ion Pestreanu de la Biserica Sf. Gheorghe Nou, „să-l învețe slovele noi și să citească“. În clasa a II-a (1866) intră elev la Școala de Băieți Nr. 4, unde îl are învățător pe Spirache Danilescu, „om luminat“, urmând ca în anul următor să treacă la Școala Domnească, pentru clasele a III-a și a IV-a. Studiază cu învățătorii E. Becarian și Ion Vucitescu, în condițiile de rigoare ale internatului și ale școlii vechi în care se practicau pedepse aspre. În registrele matricole era trecut numele de Ștefănescu Barbu.
  După cele patru clase primare, Barbu este înscris, după un an, ca bursier la Liceul „Sf. Sava“, învață cu cei mai de seamă profesori ai Capitalei din acea vreme (D.A. Laurian, Anghel Demetriescu, Vasile Ștefănescu), fiind remarcat pentru talentul și capacitatea sa de asimilare. Atmosfera din internatul de la „Sf. Sava“ și imaginea adolescentului vibrând de pasiune vor fi evocate în nuvela Bursierul. Din această perioadă (1876 - 1877) datează și primele lui încercări literare. Din 1877 devine student la Facultatea de Drept. Adevărata „producție poetică a liceanului“ poate fi identificată mai târziu, în 1878. După ce începe să publice versuri în ziarul România liberă, în 1878 publică primul său volum, placheta de poezii Poiana lungă. Amintiri, semnată doar cu prenumele Barbu, în tradiția poeziei din primele decenii ale veacului, cu o bună primire din partea criticii, în revistele Viața literară, România liberă, Familia. În 1882, Barbu Delavrancea își trece examenul de licență la Facultatea de Drept din București, cu teza de licență în drept Pedeapsa, natura și însușirile ei, pe care o publică în același an, semnată Barbu G. Ștefănescu. Gheorghe era bunicul dinspre partea tatălui: „Gheorghe Tudorică Albu din Sohatu“. Scriitorul își va semna operele cu varianta definitivă Barbu Delavrancea (ortografiată la început „de la Vrancea“, după acel ținut de mare originalitate etno-culturală, de care scriitorul se simțea foarte legat sufletește). În perioada 1880 - 1882, Barbu Ștefănescu publică în România liberă foiletoanele intitulate Zig-Zag, semnând cu pseudonimul Argus. De acum datează și debutul propriu-zis al scriitorului ca nuvelist, cu Sultănică (România liberă, 9 - 15 martie, 1883), semnată Argus. După un scurt popas la Paris (1882 - 1884), pentru a-și desăvârși studiile juridice, Delavrancea publică în 1885 volumul de nuvele Sultănica. 
  Reîntors în țară de la Paris (1884), Delavrancea devine „un nume de circulație și de prestigiu“. Colaborează cu România Liberă, numărându-se printre redactorii ei apropiați, alături de Al. Vlahuță și Duiliu Zamfirescu, semnând cronicile muzicale și plastice, precum și nuvelele și povestirile din prima ediție a volumului Sultănica. Publică, pe rând, Șuier, Fanta-Cella, Iancu Moroi, Răzmirița, Palatul de cleștar și Odinioară, care anunțau cu pregnanță un nume nou în literatura română, culminând cu Trubadurul (1886) și cu Hagi-Tudose (1887). În 1884, Barbu Delavrancea reprezintă redacția României libere la cea de-a XXI-a aniversare a Junimii la Iași, publicând reportajele Ultimele știri și Iași și banchetul Junimiștilor (România liberă, octombrie 1884). Îl cunoaște pe I. L. Caragiale, căruia îi consacră un admirabil portret.
  Face cunoștință cu V. Alecsandri (era pentru prima oară când observam de aproape acel izvor limpede de lăcrămioare și mărgăritare, pe artistul de frunte al pastelelor, pe marele liric al lui Dan, căpitan de plai) și cu Titu Maiorescu, citind în 1886 la cercul de la Convorbiri nuvela Trubadurul. Din 1885, scriitorul va publica la ziarul Drepturile omului, iar mai târziu la Literatură și știință, revistă condusă de C.D. Gherea. Scriitorul ia parte, de asemenea, la înființarea ziarului Epoca, al cărui prim-redactor va fi de la 16 noiembrie 1885 până la 23 ianuarie 1886, printre colaboratori aflându-se Al. Vlahuță și Anghel Demetriescu.
  Delavrancea va publica aici, printre altele, două articole semnificative: Cum suntem guvernați și Fiii poporului și sărăcia poporului, fiind prezentată, pe un ton patetic, starea de înapoiere și de mizerie a celor sărmani. Prin dezbaterea acestor probleme rurale, sunt dezvăluite primele note ale pamfletarului și ale politicianului de mai târziu. Continuându-și colaborarea la Lupta, ziar condus de Gheorghe Panu, gazetarul probează o bună conduită critică. În 1888, Delavrancea se angajează ca redactor și colaborator la ziarele Democrația și Voința națională, unde se va remarca prin numeroase articole. Face critică muzicală și dramatică (Epoca, 1886), polemizează cu Maiorescu într-o serie de articole ce vor demonstra multiple însușiri intelectuale (O familie de poeți). E prezent în aproape toate domeniile artei și ale vieții publice, încercându-și talentul în numeroase direcții. La 19 aprilie 1887 tipărește revista Lupta literară, în paginile căreia apare prima variantă a nuvelei Hagi-Tudose. Printre colaboratori îi descoperim pe Al. Vlahuță, C. Mille, P. Ispirescu și Artur Gorovei. Primul număr din „Lupta literară” a apărut la 19 aprilie 1889, cu mențiunea că „apare în toate Duminicile”. Spre a nu lăsa să se creadă că „Lupta literară” este o revistă personală, Delavrancea a semnat și cu două pseudonime, puțin cunoscute, și nemenționate în bibliografii. Aceste pseudonime sunt: Fra Barbaro și Minchio. Se pare că nu au apărut decât două numere ale revistei, care există și în biblioteca Academiei Române^[2]. Atras de copleșitoarea personalitate a lui B.P. Hașdeu, Delavrancea devine redactor la Revista nouă, condusă de marele savant. Angajându-se tot mai mult în politică și în gazetărie, scriitorul devine redactorul permanent al ziarelor Democrația și Voința națională. Publică, în continuare, la Vieața (1894), revistă săptămânală ilustrată, condusă de Al. Vlahuță și, mai apoi, de Alecu Urechia, acordând același interes tuturor problemelor literare, istorice și filologice, sociale sau politice, în articole de o complexă bogăție de culori. De la 1 martie 1892, Delavrancea va saluta apariția la Fălticeni a revistei de literatură populară Șezătoarea, apreciind că revista condusă de Artur Gorovei „se cuvine a avea cu precădere înaintea oricărui om cult, literat și bun român, căci cel mai suveran mijloc de a înțelege un popor este acela de a-i cunoaște și aprofunda tradițiile, știința și creațiunile sale simple, naive, dar adeseori străbătute de un spirit vast și genial, pe care numai mulțimile și popoarele îl pot avea“. Redactorul Revistei noi era la curent cu cele mai de seamă și mai noi teorii de folclor comparat. Prin studiul din Columna lui Traian (1882), intitulat Doina. Originea poeziei poporane la români, Delavrancea se referă la Dimitrie Cantemir, care în Descrierea Moldovei dădea o primă explicație a cuvântului doină, intuind un strâns raport de interdependență dintre om și natură, pe care cântecul popular îl reflectă atât de pregnant. Cel mai important studiu de folclor se intitulează Verbul plastic în creațiile poporane (Șezătoarea, 1929), dezvăluind „spiritul analitic original, acuitatea observației, cunoștințele multilaterale și adânci ale scriitorului“ (Al. Săndulescu), așa cum va dovedi și studiul Din estetica poeziei populare (1913), discurs de recepție cu ocazia alegerii sale ca membru al Academiei Române.
  Din activitatea publicistică a lui Delavrancea pot fi desprinse și alte articole în care, cu aceeași efervescență intelectuală, scriitorul va exprima puncte de vedere în materie de artă, de limbă și de literatură. Cronicarul va milita pentru dezvoltarea creației dramatice originale, va întâmpina cu entuziasm scrierile lui M. Sadoveanu, „mare talent, cu o limbă bogată, cu un stil minunat“, ale lui Gala Galaction, „unde viața pare aidoma cu cea reală“ sau ale lui D. D. Pătrășcanu.
  Un moment important în activitatea sa jurnalistică îl reprezintă revista Lupta literară (1887), cu accentuate atitudini critice în probleme de critică și de istorie literară, intrând adeseori în polemică cu Titu Maiorescu, pe care l-a determinat să scrie articolul Poeți și critici, publicat în Convorbiri literare la 1 aprilie 1886. Cu mult înaintea lui Ibrăileanu, Delavrancea semnala succint ideea caracterului specific național al literaturii, având în vedere o strictă condiționare socială și istorică. Beneficiind, din epoca studiilor pariziene, și de o serioasă cultură plastică, Delavrancea va realiza în câteva articole și unele observații deosebit de interesante în acest domeniu. Seria de foiletoane din România liberă (1883) va reprezenta primul examen al tânărului critic de artă, pe cale de a-și clarifica preferințele și de a-și consolida atitudinile (Salonul 1883, Pictura). Pasionat și entuziast, cronicile de după 1890, semnate Era Dolce sau Viator, vor îmbrățișa un câmp foarte vast de preocupări, cu deosebire despre câțiva din artiștii români de la sfârșitul secolului trecut, în primul rând despre Nicolae Grigorescu și Andreescu, pe care l-a admirat sincer:
  „În fața peisajelor lui Andreescu vezi natura vie și mare. (...). Ceea ce la Andreescu e viu, la Grigorescu e feeric; ceea ce la Grigorescu este splendoare uscată, la Andreescu se preface în simplu, energic și suculent. La Grigorescu, bogăția aparentă te răpește fără a te convinge, la Andreescu, simplitatea aparentă te convinge și te pune pe gânduri, te face să înțelegi, și de aceea admiri fără regret și fără reticență, căci pledoariile lui sunt niște rezumate limpezi ale esențialului din natură“ (Democrația, 1883) Prezentă în toate confruntările și acțiunile politice și culturale, elocința (arta cuvântului) a jucat și la români un rol esențial. Primele noastre manifestații și creații oratorice își găsesc începuturile în cele mai importante împrejurări ale istoriei neamului. De la discursurile lui Gheorghe Lazăr din epoca revoluționară a lui Tudor Vladimirescu se anticipau cele ale lui M. Kogălniceanu și Simion Bărnuțiu, cu un puternic impuls pe care îl dădeau eforturile pentru unirea principatelor și pentru dobândirea independenței naționale.
  În același timp s-a afirmat pe un plan superior și elocința universitară și academică, reprezentată îndeosebi de Titu Maiorescu, Alexandru Odobescu și Al. Papiu-Ilarian. Paralel cu aceasta, s-a dezvoltat și oratoria politică parlamentară, în care aveau să strălucească Take Ionescu și Barbu Delavrancea. Take Ionescu venise de la Paris, unde studiase dreptul, cu reputația de a fi o adevărată „gură de aur“, iar Barbu Delavrancea avea să fie numit de Titu Maiorescu, așa de sever în aprecierile lui, drept „fiara cuvântului“. Gheorghe Adamescu, confirmă în Istoria sa a literaturii române: „Ca orator, el a dobândit o mare notorietate. D-l Maiorescu - după ce Delavrancea s-a alipit la politica conservatoare - l-a declarat "cel mai mare orator al epocii noastre". E drept că în acțiune sunt puțini ca el; are mare putere de a ridica masele; dar discursurile citite nu mai produc același efect.”
  
  

  Barbu Ștefănescu Delavrancea
  În campania oratorică dezlănțuită de N. Iorga, Take Ionescu, N. Titulescu, Delavrancea cutreiera țara, cerând intrarea ei în război pentru dezrobirea provinciilor subjugate de Austro-Ungaria. Luând cuvântul la una din ședințele Academiei Române, Delavrancea dădea glas vibrant ideii de unitate națională: „Avem același dor, aceleași dureri, aceleași aspirațiuni. Cântăm aceleași cântece și aceeași doină ... Durerile și bucuriile celor de dincolo sunt și ale noastre și ale noastre sunt ale lor. Dușmanii lor sunt și ai noștri ... Visul atâtor generații de strămoși, de moși și de părinți l-am visat și noi, și acum îl vedem aevea“. Același orator afirma cu dârză justificare: „Suntem un singur popor, Carpații ne sunt șira spinării“.
  Lui Delavrancea i-a fost dat să-și întreacă dotații confrați prin harul genialității. Acesta avea să se manifeste mai ales la oratorul politic și la avocatul penal. De pe tribună și de la bară se desfășura nestăvilit temperamentul vijelios al lui Barbu Delavrancea, numit, pentru puterea cuvântului său rostit, „monstrul“ în acțiune (Șerban Cioculescu). Auzit vorbind, auditoriul se cutremura de forța emotivă a cuvântătorului, capabil să târască după el masele. Așa s-a întâmplat în martie 1909, când acțiunea lui N. Iorga, cu ocazia reprezentației în scop de binefacere, la Teatrul Național din București, de către un grup de amatori din „înalta societate“, în limba franceză, a dus la împiedicarea spectacolului, urmată de o serie de impresionante adeziuni din toate unghiurile țării, marcând începutul ascensiunii politice a profesorului. Cum însă manifestația părea a avea și o atitudine ostilă culturii franceze, Barbu Delavrancea le-a vorbit studenților, entuziasmându-i, ca să-i conducă apoi să manifeste simpatia lor în fața legației franceze. În domeniul oratoriei juridice, de exemplu, Delavrancea va rosti în doi ani consecutivi (1902, 1903) două pledoarii care dezvăluie odioasa calomnie a lui Caion împotriva lui Caragiale, pe care-l acuzase că a plagiat drama Năpasta. În pedoaria intitulată Inocent, Delavrancea apără, chiar și împotriva celui mai mare avocat al timpului, Take Ionescu, pe arhitectul Ion Socolescu, acuzat de crimă cu premeditare.
  Oratorul și conferențiarul își păstra intactă puritatea sentimentelor, demonstrând sinceritate și patetism. Ține conferințe la Ateneu, polemizează înflăcărat cu politicienii vremii, fiind prezent la toate întrunirile importante ale timpului, în toate având, cum spunea Vlahuță: „un cult pios pentru popor“ (exemplu, conferința Țăranul nostru și țăranul mizeriei: „Însăși libertatea, supremul element al demnității umane, pentru el nu există aproape cu desăvârșire“). După ce abordase în diverse intervenții Raportul dintre agricultură și industrie, în 1886 va deschide o adevărată serie de prelegeri consacrate poeziei și limbii populare. Va pune, de exemplu, câteva probleme estetice în conferința Despre limba românească, cu ecouri ample în presă. Urmează, în același an, conferința Retorica populară, cu elemente concrete în analiza materialului folcloric. În mai multe localități din țară, va conferenția despre Logica în creațiunile populare și Logica în cântecele populare ale românilor, pregătind într-un anume mod, substanța discursului de recepție de la primirea în Academie.
  Oratorul s-a afirmat și în calitate de conferențiar la Universitatea din București într-un curs de folclor, în 1893, „primul ținut de pe o catedră universitară din București“. Ajuns în Parlament, într-o singură stagiune a luat cuvântul de peste 56 de ori, cu o vibrație unică în sprijinul ideii de dreptate și de prosperitate a țăranului român, pentru ridicarea poporului și pentru unitatea noastră națională.
  În răspunsul său de la Discursul de recepție la Academia Română, Iacob Negruzzi aducea următorul elogiu oratorului Delavrancea: „Când pentru întâia oară te-am auzit vorbind în public, ți-am rezervat în mintea mea un loc de frunte printre însemnații, dar puținii oratori ce s-au produs la noi în generația mai nouă. Adevăratul orator trebuie să aibă vocea sonoră și accentuată, gestul sobru, dar potrivit, limba curată și curgătoare, înșirarea ideilor trebuie să fie firească, argumentarea gradată, puternică și mai ales logică, căci scopul cuvântării nu este de a impune, ci de a convinge“.
  Discursurile sale sunt modele ale genului oratoric: I. Inocent (11 martie 1902) - „Un popor întreg admiră pe Caragiale. Admirațiunea trece peste Carpați. Bunul lui nume trece peste hotarele neamului românesc. Și pe acest om să-l acuzi, sprijinit pe falsuri, că operele sunt jafuri literare? Dar, asta înseamnă a izbi în credința, în admirațiunea și în fala românilor!“
  • Pledoarie împotriva publicistului Constantin Alexandru Ionescu (Caion), adversar al lui I.L. Caragiale, care-l acuzase pe acesta c-ar fi plagiat în Năpasta.
  • Evidențiază personaltiatea marelui dramaturg.
  • Apără opera unui mare scriitor.
  II. Din estetica poeziei populare (22 mai 1913) - „Poezia este exprimarea artistică a unei acțiuni, fie acțiune obiectivă, fie acțiune subiectivă. Acțiunea, în primul rând, se arată prin verbe. Și este știut că omul care a fost martor la un eveniment poate uita numele și vârsta persoanelor, înfățișarea lor, data întâmplării, dar ceea ce îi rămâne adânc însemnat în amintirea lui este acțiunea petrecută, care constituie evenimentul în sine. Și cel mai important mijloc mnemotehnic al poeziei populare stă în reducerea ei la esențialul acțiunii, la verb“.
  • Discurs de recepție, rostit cu ocazia alegerii sale ca membru al Academiei Române.
  • Omagiu adus geniului creator al poporului.
  • Sinteză a cercetărilor sale anterioare despre folclor, cu observații analitice de reală subtilitate și incontestabilă valoare privind unele trăsături ale producțiilor populare.
  • „Remarcă printre procedeele poetului noația sintetică a aspectelor văzute, nota fosforescentă, așa cum își va constitui el însuși tablourile sale ...“ (T. Vianu)
  III. Patrie și patriotism (24 ianuarie 1915) - „Copii, ce e patria, ce e patriotismul? Ce este acest sentiment care răscolește toate puterile din om și, în anumite clipe, îl ridică mai presus de existența lui și-l face să moară de bună voie pentru liniștea și mărirea unor urmași pe care nu-i cunoaște și nu-i vor cunoaște. (...) Patria este înlăuntrul nostru și o ducem cu noi peste țări și peste mări, și numai când suntem departe și în singurătate ne trec fiori amintindu-ne de unde ne-am rupt, și nu găsim mângâiere decât în restriște și în lacrimi. Patria nu e pământul pe care trăim din întâmplare, ci numai pământul plămădit cu sângele și întărit cu oasele înaintașilor noștri“.
  • Discurs prezentat la Ateneul Român, invitat la Societatea „Tinerimea Română“.
  • Frază plină de armonie, prin cadența ritmului, prin plasticitatea imaginilor.
  IV. Pământ și drepturi (9 iunie 1917) - „Eu nu pot să uit că sunt copilul țăranului clăcaș împroprietărit la '64. Nu pot să uit ceea ce am învățat de la cei mai mari dascăli ai mei, de la părinți: basmele, cântecele, obiceiurile, limba aceasta, comoara de limbă unde se găsesc bogățiile cu duiumul, în care mi-am spus durerea și dorul și am încercat să mă apropii de un ideal ce s-a depărtat treptat cu pașii făcuți înspre dânsul (...). Sunt al țăranilor! Îi iubesc fatal. De ei mă leagă suferințele moșilor și strămoșilor mei. În mine se adună suferințele veacurilor trecute și ies la iveală și le dau în clipa aceasta graiul pe care li-l pot da“.
• Discurs ținut în ședința Camerei.
• Pagini de vibrantă poezie mesianică.
• Stil solemn - confesiv.
• Statornic în a-și afirma o conștiință a autenticității sale populare.
• „... unul din discursurile sale cele mai răsunătoare“. (T. Vianu) Prozator și dramaturg, gazetar, avocat și orator, cu vocația perceperii evenimentelor politice și culturale în cele mai profunde sensuri ale acestora, lansat în politică, ajunge în 1899 primar al Bucureștilor. Rămâne în literatură, însă, întâi de toate prin Hagi-Tudose și prin trilogia dramatică moldovenească.
  La 12 mai 1912, ca o apreciere a întregii sale activități de prozator și dramaturg, scriitorul este ales membru al Academiei Române, urmând să rostească, peste un an, alocuțiunea omagială. În ședința festivă în fața plenului întrunit la 22 mai 1913, Delavrancea rostește discursul Din estetica poeziei populare, care va avea un ecou deosebit în lumea literară. În presa timpului sunt reproduse ample fragmente, evidențiindu-se forța inedită a scriitorului de a argumenta întreaga complexitate a creației populare.
  Mulțumind cu modestie membrilor înaltului for cultural, autorul dramei Apus de soare apreciază activitatea literară a altor colegi de generație:
  „Dar sunt alții cu merite mai de seamă decât ale mele. Caragiale - cine ar fi crezut că ne va lăsa așa de curând - care a zugrăvit nepieritor tipurile lui, mai populare ca ale oricui altuia. Vlahuță, care a turnat în bronz inspirațiunile lui de adevărat poet, Coșbuc, care a desprins dintr-un ghers al poporului strigăte și poeme de care suntem mândri, și alții mai tineri, cărora li s-ar potrivi așa de bine celebrul vers al bătrânului Corneille: «La valeur n'attend pas le nombre des années   

  Nuvele și povestiri[modificare | modificare sursă]

  
  

  Barbu Ștefănescu Delavrancea - Sala Dacia - Întrunirea Partidului Conservator, de Nicolae S. Petrescu-Găină
  • Sultănica (1885)
  • Apă și foc
  • Sorcova (1885)
  • Odinioară
  • De azi și de demult
  • Văduvele
  • Liniște (1887)
  • Paraziții (1892)
  • Trubadurul (1887)
  • Zobie
  • Milogul
  • Înainte de alegeri
  • Iancu Moroiu
  • Domnul Vucea
  • Bursierul
  • Șuier
  • Răzmerița
  • Bunicul
  • Bunica
  • Boaca și Onea
  • Micuții
  • Angel Demetriescu
  • Irinel
  • Hagi-Tudose (1903)

  Basme[modificare | modificare sursă]

  • Neghiniță
  • Norocul dracului
  • Moș Crăciun
  • Palatul de cleștar
  • Dăparte, dăparte
  • Delavrancea
  • Stăpânea odată (1909)

  Proză poetică[modificare | modificare sursă]

  • Nu e giaba cafea
  • Sadi-el-Mahib
  • Fanta-Cella
  • Sentino

  Dramaturgie[modificare | modificare sursă]

  • Trilogia Moldovei:
    • Apus de soare (1909)
    • Viforul (1910)
    • Luceafărul (1910)
  • A doua conștiință
  • Irinel (1912)
  • Hagi-Tudose (1912)

  Traduceri ale operelor sale în limbi străine[modificare | modificare sursă]

  Traduceri în limba franceză[modificare | modificare sursă]

• Hagi-Tudose a fost tradusă inițial cu titlul Hadji Tudose în antologia Nouvelles roumaines [Nuvele românești] în 1962 de Constantin Borănescu, ediție aproape disparută astăzi.
• Un volum cu același titlu Hadji Tudose, a apărut în ediție bilingvă, română și franceză în 2016; traducere de Gabrielle Danoux care cuprinde încă două nuvele: Bunica și Neghiniță.

• Barbu Ștefănescu Delavrancea
  Date personale
  Născut	11 aprilie 1858 București
  Decedat	29 aprilie 1918 (60 de ani) Iași
  Înmormântat	Cimitirul „Eternitatea” din Iași
  Căsătorit cu	Ana Delavrancea
  Copii	Cella Delavrancea Henrieta Delavrancea
  Naționalitate	român
  Cetățenie	România
  Ocupație	scriitor, orator și avocat
  Limbi	limba română[1]
  Studii	Universitatea din București
  Activitatea literară
  Activ ca scriitor	1878 -1914
  Mișcare/curent literar	Poporanism
  Specie literară	nuvelă, basm, dramă
  Operă de debut	1878 cu placheta de poezii Poiana lungă. Amintiri
  Membru titular al Academiei Române

• 1932: King Hu (în chineză: 胡金铨) a fost un regizor de film chinez cu origini din Hong Kong și Taiwan, ale cărui filme wuxia au adus cinematografia chinezească la un nou nivel tehnic și artistic. Filmele sale Rândunica de aur (1966), Dragon Gate Inn (1967 )și A Touch of Zen (1971) au inaugurat o nouă generație de filme wuxia la finalul anilor 1960. De asemenea a fost scenarist și scenograf  

  King Hu
  Date personale
  Nume la naștere	胡金銓 (tradițională) 胡金铨 (simplificată)
  Născut	29 aprilie 1932  Beijing, China
  Decedat	29 aprilie 1932 (-65 de ani)  Taipei, Taiwan
  Cetățenie	Taiwan
  Ocupație	regizor de film scenarist actor actor de film
  Ani de activitate	1956 - 1993
  Alte premii
  Golden Horse Award for Best Director[*] (1979) pentru Legend of the Mountain[*

• 1932: Ulrich Hübner (n. 17 iunie 1872, Berlin - d. 29 aprilie 1932, Neubabelsberg) a fost un pictor german. El s-a născut într-o familie de artiști, și-a terminat pregătirea academică în 1892 în Karlsruhe împreună cu Robert Poetzelberger, Gustav Schönleber și Carlos Grethe. Apoi, a studiat la școala privată de arte Munich Friedrich Fehr. În 1899, a fost membru al Secesiunii din Berlin, iar în 1906 și 1907 a fost la bordul unui vas.
  În 1899, el a câștigat premiul pentru desenarea unor reclame pentru reclamele cooperatiste de către Ludwig și Otto Stollwerck Henkell.
  A pictat în Berlin, Havel, iar verile în Hamburg, Lübeck, Rostock și Travemünde (unde și-a avut rezidența principală din 1909 până în 1912), și în particular, multe scene portuare.
  El a expus la Kunstverein în Hamburg în 1910.^[1] Câteva dintre lucrările sale se află la Muzeul Behnhaus, din Lübeck, și la Los Angeles County Museum of Art.  
  Netzflicker bei Travemünde, 1905
• 1933: Konstantinos Kavafis, poet grec (n. 1863)
• 1939: Petre Iorgulescu-Yor, pictor român (n. 1890)
• 1946: Georges-Frédéric Bataille (n. 17 iulie 1850, Mandeure, Departametul Doubs – d. 29 aprilie 1946, Besançon) a fost un profesor, literat (poet, fabulist, gramatician) și micolog francez. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Bataille. Bataille a fost fiul unei familii de țărani protestanți. Instruit ca profesor la École modèle de Montbéliard, a deținut după absolvire mai multe funcții ca profesor în regiune între 1870 și 1884. În ciuda calităților sale pedagogice, nu i-au plăcut atitudinile monarhiste și conservatoare ale părințiilor elevilor săi, pentru că a fost un gânditor liber și republican. A devenit membru al Société des gens de lettres în 1881, dar nu s-a angajat în cercurile literare ale capitalei, pe care le-a găsit superficiale. În 1884, a fost numit profesor la Lycée Michelet din Vanves apoi la Lycée Michelet din Paris, până ce s-a retras la Besançon în 1905. Din 1885 devenise funcționar al Academiei Franceze, iar în 1895 oficial pentru instruire publică. În această perioadă a scris de exemplu Grammaire pratique de la langue française - Cours élémentaire, o gramatică franceză în 2 volume (1887), Manuel méthodique pour l’enseignement du français (1889) și Leçons pratiques de Lecture, de Récitation, de Rédaction et de Morale (2 volume, 1892-1896).^[1]
  În tot timpul carierei sale ca profesor (dar și după acea) a fost un poet recunoscut, publicând cărți de poezie și fabule cu titluri ca de exemplu: Délassements (1873), Le Pinson de la mansarde (1875), Le clavier d'or (1884), La veille du péché (1886), Poèmes du soir (1889), Choix de poésies (1892) sau Les Fables d’École et de la Jeunesse (1893 [1]). Poeziile sale au fost dotate de două ori cu premiul Alfred de Musset precum cu Premiul Chauchard” al Société des gens de lettres, iar fabulele lui au fost valorificate de către Academia Franceză precum de Société d’encouragement ca foarte frumoase. Bataille cooperat de asemenea cu multe magazine precum jurnale literare, printre altele Tribune littéraire, Revue de la Poésie, La Jeune France, Revue internationale, Magasin Pittoresque sau Revue française de Londres publicând acolo zelos. În același timp a început să se intereseze pentru micologie, devenind discipol al faimosuluiui Lucien Quélet care a influențat ulterior publicațiile sale micologice și care i-a devenit ulterior prieten ca și renumitul Narcisse Théophile Patouillard.
  După retragerea la Besançon a dezvoltat o activitate substanțială în domeniul micologiei și a scris mai multe cărți, însemnătoare până în prezent. Ș-ia făcut un nume prin publicarea mai multor monografii despre 2 familii de bureți, anume Hymenogastraceae (cu, printre altele, genurile Galerina, Hebeloma, Hymenogaster) și Tuberaceae (incluzând de exemplu genurile trufelor), precum de 11 genuri fungide (Amanita, Boletus, Cortinarius, Helvella, Hygrophorus, Inocybe, Lactarius, Lepiota, Marasmius, Morchella, Russula). Cea mai prestigioasă dintre aceste lucrări a fost Les réactions macrochimiques chez les champignons, suivies d'indications sur la morphologie des spores („Reacții macrochimice în ciuperci, urmate de indicii de morfologie a sporilor”), publicată post mortem în 1948, în care a arătat că reacțiile chimice ale corpului fructifer unui burete pot fi un indicator excelent pentru identificarea ciupercilor și, prin urmare, posibilitatea de a determina taxoni noi. A scris de asemenea pentru Societatea Lineană (1924 și 1936).^[4][1]
  Renumitul literat și micolog a murit la vârsta avansată de aproape 96 de ani în Besançon. Mai multe străzi poartă numele său, anume la: Besançon^[5] Grand-Charmont,^[6] Lyon^[7] Montbéliard,^[8] Nommay,^[9] și Valentigney. Dar și multe școli sunt denumite în memoria lui.^[10] La Mandeure mai există casa părinților în Piața Frédéric Bataille.  

  Frédéric Bataille
  Georges-Frédéric Bataille
  Date personale
  Născut	17 iulie 1850 Mandeure[*], Franța
  Decedat	29 aprilie 1946 (95 de ani) Besançon, Franța
  Naționalitate	franceză
  Cetățenie	franceză
  Ocupație	profesor poet fabulist gramatician botanist micolog
  Activitate
  Societăți	* Société des gens de lettres Académie des sciences, belles-lettres et arts de Besançon et de Franche-Comté Société botanique de France Société linnéenne de Lyon Société mycologique de France
  Premii	Cavaler al Legiunii de onuare

• 1951: Ludwig Wittgenstein, filosof austriac (n. 1889)
• 1953: Moise Kisling, născut Mojżesz Kisling (n. 22 ianuarie 1891, Cracovia – d. 29 aprilie 1953, Sanary-sur-Mer) a fost un pictor evreu polonez, naturalizat francez^[1].
  Se mută la Paris în anul 1910 și capătă cetățenia franceză în anul 1915. După ce luptă în primul război mondial în Legiunea străină, Kisling emigrează în Statele Unite ale Americii în anul 1940, după căderea Franței și se întoarce în 1946. Născut la Cracovia, Austro-Ungaria, studiază la Școala de Arte Frumoase din Cracovia. Profesorii săi l-au încurajat pe tânărul Moise să plece la Paris, unde era cel mai important centru artistic internațional din acea vreme. Urmând sfaturile profesorilor săi de la Școala de Arte din Cracovia, în anul 1910, Kisling se mută la Paris în Montmartre, ca numai după câțiva ani în Montparnasse. El s-a alăturat unei comunități de emigranți formate din artiști din Europa de Est precum și britanici și americani. În momentul izbucnirii primului război mondial Moise Kisling s-a oferit voluntar în serviciul Legiunii Străine fanceze. Cu ocazia bătăliei de la Somme când a fost grav rănit, I se acordă cetățenia franceză. Kisling a lucrat și a trăit în Montparnasse unde s-a integrat ca parte a unei comunități artistice de renume. Pentru o perioadă scurtă a locuit în Bateau-Lavoir din Montmarte, iar în perioada 1911 – 1912, a petrecut aproape un an la Céret. În anul 1913 își ia un atelier în Montparnasse într-o clădire unde locuiau Jules Pascin și mai apoi Amedeo Modigliani. Aici va lucra pentru următorii 27 de ani, timp în care se împrietenește cu contemporanii săi, cum a fost Modigliani căruia îi face și un portret în anul 1916, portret aflat în colecția Muzeului de Artă Modernă din Paris. Tehnica sa peisagistică este apropiată de cea a lui Marc Chagal. Moise Kisling este un maestru în realizarea corpului feminine, nudurile sale suprarealiste, ca și portretele fiind punctele sale forte în pictură.
  O dată cu venirea celui de al doilea război mondial, Kisling se înrolează voluntar din nou, cu toate că avea vârsta de 49 de ani. Când armata franceză l-a trimis la vatră după capitularea în fața Germaniei, Kisling a plecat în Statele Unite ale Americii, în California, unde a trăit până în anul 1946. Fiind de origine evreiască, Kisling se temea pentru viața sa în condițiile unei Franțe ocupate de naziști, unde creșterea antisemitismului sub guvernul Vichy era o necesitate a ocupației germane.^[2]
  Kisling s-a întors după război în Franța și a murit pe 29 aprilie 1953 în localitatea Sanary-sur-Mer, provincia Alpes- Côte d'Azur. O stradă rezidențială a orașului îi poartă numele. Cea mai mare colecție de lucrări semnate de Moise Kisling, este deținută de Musée du Petit Palais, din Geneva, Elveția . Unele dintre picturile sale:
  • Kiki de Montparnasse
  • O femeie în rochie neagră, Muzeul Național al Serbiei
  • Portretul Madeleine Lebeau
  • Femeie într-un șal
  • Peisaj Sanary
  • Femeie spaniolă
  • Tânăra femeie blondă
  • Nud de femeie
  • Port de Tamaris
  • Portretul unei tinere brune
  • Bust
  • Femeie într-un interior  

    Moise Kisling
    Portret realizat de Amedeo Modigliani
    Date personale
    Născut	22 ianuarie 1891 Cracovia, Austro-Ungaria
    Decedat	29 aprilie 1953 (62 de ani) Sanary-sur-Mer, Franța
    Naționalitate	polonez
    Cetățenie	Polonia  Franța
    Ocupație	pictor
    Activitate
    Domeniu artistic	Pictură
    Pregătire	Școala de Arte Frumoase din Cracovia Kiki de Montparnasse, de Gustaw Gwozdecki (1880–1935)

• 1975: Radu Gyr (n. 2 martie 1905, Câmpulung Muscel - d. 29 aprilie 1975, București, pseudonimul literar al lui Radu Demetrescu) a fost un poet, dramaturg, eseist și ziarist român. O perioadă a fost asistent universitar la catedra de estetică a profesorului Mihail Dragomirescu apoi, conferențiar la Facultatea de Litere și Filosofie din București. Radu Gyr s-a născut la poalele Gruiului din Câmpulung - de unde și pseudonimul literar Gyr, prin derivație - ca fiu al actorului craiovean Coco Demetrescu. Ca membru de seamă al Mișcării Legionare, comandant legionar și șef al regiunii Oltenia, Radu Gyr a fost autorul textelor „Sfânta tinerețe legionară”, imnul neoficial al Mișcării Legionare, al Imnului „Moța și Marin” (dedicat lui Ion Moța și Vasile Marin, legionari căzuți în luptă la Majadahonda în 1937 în timpul războiului civil din Spania împotriva forțelor republicane), al „Imnului muncitorilor legionari” și al altor lucrări dedicate mișcării. A debutat la vârsta de 14 ani, cu poemul dramatic „În munți”, publicat în revista liceului „Carol I” din Craiova, al cărui elev a fost. Devenit student al Facultății de Litere și Filosofie a Universității din București, a debutat editorial în 1924 cu volumul Liniști de schituri. A fost de mai multe ori laureat - în (1926, 1927, 1928 și 1939) - al Societății Scriitorilor Români, Institutului pentru Literatură și Academiei Române. A susținut un număr însemnat de conferințe, precum „Studențimea și Idealul Spiritual” din 1935. A fost un colaborator statornic la revista „Universul literar” și apoi la Gândirea; Gândul românesc; Sfarmă-Piatră; Decembrie; Vremea; Revista mea; Revistă dobrogeană,Ramuri, Adevărul literar și artistic , Axa , Iconar etc. precum și la ziarele Cuvântul; Buna Vestire; Cuvântul studențesc. Laureat al Premiului Adamachi al Academiei Române. A scris povești pentru copii semnând cu pseudonimul Nenea Răducu  În timpul scurtei coguvernări legionare în cadrul regimului antonescian, septembrie 1940-ianuarie 1941, Radu Gyr a fost comandant legionar și director general al teatrelor. În aceasta perioadă, o trupă de actori evrei a înființat în București teatrul evreiesc Barașeum. Acesta a luat ființă pentru că, în acea perioadă, actorilor evrei le-a fost interzis să joace în idiș sau să apară pe scenele teatrelor românești.^[3] A fost singurul teatru evreiesc din țările Europei din acea perioadă tulbure în care puterea o dețineau regimuri autoritare și fasciste. Teatrul Barașeum și-a început activitatea la 1 martie 1941 cu revista Ce faci astă seară?^[4] Ulterior, foști demnitari sau susținători ai regimului au subliniat că teatrul a putut să ființeze în toată perioada guvernării antonesciene și că aceasta s-ar fi datorat toleranței regimului antonescian față de cultura evreiască.^[5] Existența unui teatru evreiesc în capitala unui stat fascizat a fost scoasă în evidență, pe plan internațional, și de terți comentatori cu mai mulți ani înainte de 1989 După detenția din timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea, unde a stat închis în lagărul de la Miercurea Ciuc alături de Mircea Eliade, Nae Ionescu, Mihail Polihroniade și alți intelectuali de extremă dreapta din perioada interbelică, Radu Gyr a fost închis și în timpul regimului lui Ion Antonescu. În timpul rebeliunii legionare din ianuarie 1941 ține un discurs, îndemnând la luptă, în piața Teatrului Național din București, pentru care a fost arestat și condamnat la 12 ani de închisoare.^[7] După eliberarea din detenție a fost trimis, pentru „reabilitare” pe front, în batalioanele de la Sărata, unde în anul 1942 a fost grav rănit. Întors din război rănit și cu poemele în raniță, Radu Gyr a publicat în 1942 (la editura Gorjan) volumul Poeme de războiu (carte cenzurată).
  În 1945, regimul comunist l-a încadrat în „lotul ziariștilor”, iar justiția l-a condamnat la 12 ani de detenție politică. A revenit acasă în 1956. După doi ani, a fost arestat din nou și condamnat la moarte, fiind acuzat, in 1959, de „Insurecție armată”^[8], pentru poezia-manifest ”Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”^[9]. Sentința este ulterior comutată la 25 de ani de muncă silnică. Este eliberat din închisoare la amnistia generală din 1964 În închisoarea din Aiud, Radu Gyr a fost supus unui regim de detenție deosebit de aspru. Doi ani din pedeapsă i-a executat, purtând lanțuri grele la picioare.^[8] Când s-a îmbolnăvit grav, autoritățile i-au refuzat acordarea de asistență medicală. O mare parte din detenția de la Aiud și-a petrecut-o în celula nr. 281. 

  Operă[modificare | modificare sursă]

  Poezie[modificare | modificare sursă]

  • Liniști de schituri , Craiova (1924) (volumul de debut)
  • Plânge Strâmbă-Lemne, Craiova (1927)
  • Cerbul de lumină, București (1928)
  • Stele pentru leagăn, Râmnicu Vâlcea (1936)
  • Cununi uscate, București (1938)
  • Corabia cu tufănici, București (1939)
  • Poeme de război, București (1942)
  • Balade, București (1943)

  Conferințe[modificare | modificare sursă]

  • Făuritorii unui ideal, București, 1932
  • Studențimea și Idealul Spiritual, București, 1935
  • Femeia în eroismul spiritual, moral și național, București 1936

  Prefețe[modificare | modificare sursă]

  • Emil Muracade, Pulbere de stele (poeme), București, 1937
  • George Șoimu, Popas în lacrimi București, 1937
  • Petre Duță, Poezii patriotice București, 1937

  Alte scrieri[modificare | modificare sursă]

  • Scufița roșie, 1937
  • Corabia cu tufănici, 1939
  • Eposul popular iugoslav, 1935 (în colaborare cu Anton Balotă)

  Volume publicate postum[modificare | modificare sursă]

  • Poezii din închisori, Editura Cuvântul Românesc, Canada, 1982
  • Poezii, vol. I-III (Sângele temniței, Balade, Stigmate, Lirica orală), îngrijire Simona Popa, Timișoara, Editura Marineasa, 1992-1994
  • Anotimpul umbrelor, sonete și rondeluri, ediție îngrijită și postfață de Barbu Cioculescu, București, Editura Vremea, 1993
  • Ultimele poeme, ediție îngrijită și postfață de Barbu Cioculescu, București, Editura Vremea, 1994
  • Calendarul meu: prietenii, momente și atitudini literare, ediție îngrijită, cu o prezentare biobibliografică de Ioan Popișteanu, Constanța, Editura Ex Ponto, 1996
  • Baba Cloanța Cotoroanța. Povestiri pentru copiii cuminți, Constanța, Editura Ex Ponto, 1997
  • Bimbirică automobilist, ediție îngrijită de Ioan Popișteanu, Constanța, Editura Ex Ponto, 1998
  • Bimbirică aviator, ediție îngrijită de Ioan Popișteanu, Constanța, Editura Ex Ponto, 1998
  • Crucea din stepă. Poeme de răsboiu, ediție îngrijită și note de Ioan Popișteanu, prefață de Barbu Cioculescu, Constanța, Editura Ex Ponto, 1998
  • Pragul de piatră, poezii, îngrijire și postfață de Barbu Cioculescu, București, Editura Vremea, 1998
  • Balade, ediție îngrijită de Ioan Popișteanu, postfață de Adrian Popescu, Constanța, Editura Ex Ponto, 1999
  • Era o casă albă, Constanța, Editura Ex Ponto, 2000
  • Liniști de schituri (versuri), București, Editura Vremea, 2000
  • Sângele temniței stigmate (versuri), București, Editura Vremea, 2003

  Traduceri[modificare | modificare sursă]

  • Joseph Kessel, Păpușa, București, f.a.
  • Jack London, Când și-aduce omul aminte...București, f.a.  

    Radu Gyr
    Date personale
    Născut	2 martie 1905[1]  Câmpulung, România
    Decedat	29 aprilie 1975 (70 de ani)[1]  București, RS România
    Înmormântat	Cimitirul Bellu
    Cetățenie	România
    Ocupație	jurnalist poet dramaturg
    Activitate
    Partid politic	Mișcarea Legionară
    Limbi	limba română
    Studii	Universitatea din București

• 1980: Alfred Joseph Hitchcock (n. 13 august 1899 Leytonstone, Londra, Regatul Unit - d. 29 aprilie 1980 Bel Air, California, SUA)^[2] a fost un regizor și producător de film. A regizat mai mult de 50 de filme trecând prin toate erele cinematografiei. Este considerat unul dintre regizorii cu cea mai mare influență asupra posterității. Și-a început cariera de regizor în Regatul Unit în anul 1922 și abia din 1939 a început să lucreze în Statele Unite ale Americii. A locuit împreună cu familia sa în Scotts Valley, California (1940-1972). Hitchcock a decedat în 1980 în urma unei insuficiențe renale. Șase filme regizate de Alfred Hitchcock au fost nominalizate la Premiile Oscar: Rebecca în 1941, Suspicion în 1942, Lifeboat în 1945, Spellbound în 1946, Rear Window în 1955 și Psycho în 1961. Filmele sale au ajuns celebre pentru originalitate și, mai ales, pentru suspansul provocat de mâna unui maestru. A crescut într-o familie săracă. Părinții săi, William (1862-1914) și Emma (1863-1942), erau partizanii unei educații stricte catolice. Educația sa și aspectul său fizic nefericit au făcut ca de mic copil să fie timid și rușinos, lucru ce l-a urmărit în toată viața sa. La vârsta de 7 ani, Alfred Hitch­cock a fost înscris la colegiul iezuit St. Ignatius din Londra, unde domnea un regim foarte sever. Pentru neascultare sau alte mici greșeli, băieții erau bătuți cu o vergea groasă de gumă. Dar locul și timpul când urma să fie aplicată pedeapsa erau alese chiar de cel pedepsit și această amânare a unei pedepse iminente îl teroriza pe copil câteva zile. S-ar putea ca tocmai din această așteptare terifiantă a pedepsei să se fi născut suspansul lui Hitchcock.
  Odată, în copilărie, pe când avea vreo 5 ani, tatăl l-a pedepsit într-un mod foarte original pe micuțul Alfred, trimițându-l cu un bilețel la o circă de poliție locală. Polițistul a citit biletul scris de domnul William Hitchcock și l-a închis într-o celulă pe copilul "neastâmpărat" pentru câteva minute. Tot restul vieții, Hitchcock s-a temut de polițiști și, din această cauză, n-a condus niciodată mașina.
  Tânărului Hitchcock nu îi plăceau nimic mai mult decât trenurile și călătoriile. Cum însă familia sa nu avea mijloacele financiare pentru a pleca în concedii, Hitchcock citea mersul trenurilor, memorând orarul sosirilor, și-și petrecea timpul admirând intrarea și plecarea trenurilor din gară. Se spune că nu învăța pe de rost numai mersul trenurilor, ci și pe cel al navelor care soseau și plecau din port. Acesta era fascinat de locomotivele cu aburi, susținând că singurele trenuri adevărate erau cele cu locomotive cu aburi și că, spre dezamăgirea sa, motorul diesel a privat omenirea de un anumit element dramatic. Pentru el, locomotivele cu aburi erau o manifestare dramatică a furiei și ferocității, pe când motoarele diesel erau întruchiparea calmului gentlemanului britanic, chiar și când zburau la viteze năucitoare. Căile ferate și locomotivele cu aburi, frecvente în filmele sale, reprezintă probabil o expresie a amintirilor și a experiențelor prin care a trecut.
  După moartea tatălui său a abandonat colegiul pentru a studia inginerie și navigație. După absolvire a început să lucreze la Compania Telegrafică Hanley.
  Hitchcock a fost mereu un admirator înfocat al lui Charles Dickens și Edgar Allan Poe și un îndrăgostit de cinema, mai ales după ce a văzut "Nașterea unei națiuni" de D. W. Griffith.
  În 1920 făcea afișele diverselor filme mute ce erau vizionate în Famous Players Lasky. Această muncă ocazională a pus stăpânire pe el puțin câte puțin și tânărul Hitchcock a început să fie pasionat pentru lumea cinematografiei și să participe ca monteur, regizor artistic și scenarist în filmele lui: Donald Crisp și Hugh Ford. În această companie a cunoscut-o pe Alma Reville care muncea ca monteuză și cu care s/a căsătorit în 1926. Alma a fost regizor secund și scenaristă la numeroase filme ale soțului său.
  Hitchcock suferea din cauza obezității sale și era convins că nicio femeie nu-l va iubi vreodată. Când s-a căsătorit, la 27 de ani, n-a mai avut ochi decât pentru soția sa. Dorințele refulate s-au transformat în complexe pe care Hitchcock le-a "răzbunat" într-un mod original în filmele sale, în care imaginea femeii era "concurată" de cuțit, zăbrele, cătușe, foarfece, ghilotină... Mai ales blondele îl înfuriau și-l făceau să-și piardă cumpătul. Există o binecunoscută istorie: Hitchcock stătea la o șuetă, după lucru, cu un scenarist, și după mai multe pahare companionul său rosti numele lui Ingrid Bergman. Regizorul a avut o izbucnire isterică: "Ingrid Bergman a fost îndrăgostită de mine timp de 30 de ani, a fost nebună după mine... Sărea peste mine în pat, plângea, urla...".
  Hitchcock era foarte neputincios în fața problemelor vieții cotidiene și nu se descurca deloc fără soția sa, Alma Revi­lle. Odată aceasta a întârziat mai mult timp la prietena sa, actrița Anne Baxter, întorcându-se acasă tocmai spre seară. După această întâmplare, Hitchcock a urât-o într-atât pe Baxter, că nu i-a mai propus niciun rol în filmele sale.
  Pe 7 iulie 1928 s-a născut fetița lor, Patricia, care a jucat ca actriță în filmul Strangers on a Train.
  Hitchcock a lucrat trei ani ca regizor secund al lui Graham Cutts. În 1923, începe filmarea la scurtmetrajul Number 13 (niciodată terminat). Posibilitatea unui lungmetraj apare abia după ce a fost în München. Aici regizează primul său film, The Pleasure Garden, o producție germano-britanică, foarte populară. Imediat după aceea, regizorul londonez va face și primul film cu sonor din Anglia, Șantajul, în 1929. În timpul filmărilor a primit vizita "surpriză" a alteței regale, Isabel, ducesa de York, care va fi mama actualei regine.
  Cu oameni puțini în jur, Hitchcock s-a transformat într-un geniu al unei cinematografii discrete, cum era cinematografia engleză. Filme ca: Murder 1930, The Man Who Knew Too Much 1934 și în special The 39 Steps 1935 l-au transformat într-o emblemă internațională a noului cinematograf britanic.
  Era celebru pentru glumele sale proaste pe care le făcea mai ales actorilor. Din cauza defectelor fizice și a sensibilității sale rănite, Hitchcock a fost din copilărie un singuratic și nu se simțea deloc bine printre oameni. Devenind regizor celebru, el evita în mod demonstrativ orice recepție sau petrecere. Distracția sa principală au fost glumele vulgare și de o oarecare cruzime pe seama celorlalți... De pildă, unei actrițe care locuia într-o casă cu încălzire centrală, Hitchcock i-a descărcat, cu falsă generozitate, în fața casei două tone de cărbuni; altei actrițe i-a trimis în ziua ei de naștere 400 de pești afumați, deși știa că femeia nu suporta mirosul de pește. Pe un actor cunoscut l-a invitat la un "bal mascat" și când acesta și‑a făcut prezența drapat într-un pitoresc costum de sultan turc, a constatat cu surprindere că restul oaspeților purtau smoching. Melanie Griffith își aduce aminte cu groază că, pe când avea 5 ani, Hitchcock i-a dăruit o păpușă – pusă într-un mic sicriu de pin –, ce semăna leit cu mama actriței, Tippi Hedren.
  Este evident că marile sale "lucrări" din etapa britanică l-au recomandat pe Hitchcock pentru industria Hollywood-ului. Pe 22 august 1937 a vizitat cu familia sa New York-ul și a reușit să stabilească o întâlnire cu David O. Selznick, producătorul filmului Pe aripile vântului, la data de 14 iulie 1938. Condițiile de producție l-au convins pe Hitchcock să se mute cu familia în Statele Unite ale Americii din 1939.
  Și-a început cariera în Statele Unite ale Americii prin adaptarea romanului Rebecca de Daphne Du Maurier în 1940. Această melodramă exploatează temerile și iluziile unei tinere soții care se mută în Anglia și care trebuie să lupte cu un bărbat distant, o menajeră excesiv de posesivă și mai ales cu memoria fostei soții: frumoasa și misterioasa Rebecca. Acest film a obținut unsprezece nominalizări la Premiile Oscar, dar John Ford a câștigat în acel an pentru cel mai bun regizor.
  Au apărut unele neînțelegeri între Selznick și Hitchcock. În 1959, odată cu lansarea filmului North By Northwest, Hitchcock a făcut o aluzie la David O. Selznick precizând că "O" vine de la nimic.
  Acțiunea celui de-al doilea film american al lui Hitchcock se petrece în Europa. Foreign Correspondent a fost filmat în primul an al celui de-al Doilea Război Mondial și a fost inspirat din schimbările rapide ce au avut loc în Europa, descrise de un corespondent al unui important cotidian din Statele Unite ale Americii. De asemenea, cenzorii Hollywood-ului au cerut eliminarea scenelor în care se făcea referire la Germania și germani.
  Alfred Hitchcock își rezerva în filmele sale o scurtă apariție. Aparițiile sale pasagere în filme au devenit, repede, o parte a jocului pentru Hitchcock și o provocare pentru marele public, adesea frustrat de filme în care regizorul apărea în stilul "e suficient să clipești și l-ai pierdut". Printre acestea se numără Notorious 1946 – unde soarbe o cupă de șampanie la o mare petrecere, la vila lui Claude Rains; Strangers on a Train 1951 – când urcă în tren cu un contrabas; Dial M for Murder 1954 - în partea stângă a fotografiei de la întâlnirea de promoție; Rear Window 1954 – când întoarce ceasul din apartamentul compozitorului; Psycho 1960 - poartă o pălărie de cowboy și se uită pe fereastra lui Janet Leigh când aceasta se întoarce în biroul ei; The Birds 1963 - pleacă din magazinul cu produse pentru animale, ținând în lesă doi terrieri albi, exact când intră Tippi Hedren. "Pozele" marelui regizor aveau să fie în final restricționate. Temându-se că atenția publicului riscă să fie distrasă de la intriga principală a filmului, din dorința de a surprinde apariția fugară a marelui regizor, directorii marilor studiouri l-au silit pe Hitchcock să își restrângă aparițiile la începutul fiecărui film.
  În 1941, și-a început prietenia cu Cary Grant, cel care se constituie într-un reper pentru actorii distribuiți în filmele sale. Hitchcock mai avea preferințe profesionale pentru James Stewart și Gregory Peck.
  În 1944 creează propria sa casă de producție împreună cu Sidney Berstein: Transatlantic Pictures. În același an începe să lucreze cu Ingrid Bergman, prima blondă de care era fascinat.
  A regizat Notorius 1946, care îl avea în distribuție pe Cary Grant. Ingrid Bergman și Gregory Peck au fost protagonistii filmului Spellbound (1945). În 1948, Ingrid Bergman deja începuse să lucreze și cu Roberto Rossellini. Aceasta a fost o mare lovitură pentru Hitchcock, dar nu a întârziat să-și arate recunoștința pentru o nouă muză, Grace Kelly, pe care a distribuit-o în Rear Window și în To catch a thief, unde juca împreună cu Cary Grant.
  Fară îndoială, nunta lui Grace Kelly cu prințul Rainier al III-lea de Monaco și retragerea ei din lumea filmului au făcut ca starea sănătății lui Alfred Hitchcock să se înrăutățească.
  În 1958 a primit Globul de Aur pentru cel mai bun serial. Din nefericire, în același an, soția sa, Alma, a fost diagnosticată cu cancer. În 1959, Hitchcock a filmat unul dintre cele mai bune filme ale sale, North by Northwest, cu Cary Grant și Eva Marie Saint. Imaginea lui Cary Grant, alergând de un avion pe câmp, este una din imaginile de neuitat ale oricărui cinefil. În 1960 a lucrat la Psycho (1960), cu Anthony Perkins și Janet Leigh, unul dintre cele mai mari succese din cariera sa, care conține o scenă care a impresionat și influențat istoria celei de-a 7 arte, asasinarea protagonistei la duș, la jumătatea filmului.
  În 1963, a fost lansat The Birds cu Tippi Hedren și Rod Taylor, artista convertindu-se în noua muză blondă a maestrului. La foarte scurt timp, a turnat Marnie (unde Tippi Hedren a jucat alături de Sean Connery).
  Între 1966 și 1969, criticii s-au năpustit asupra lui pentru Torn Curtain (1966) cu Paul Newman și Julie Andrews și Topaz (1969) cu Frederick Stafford și Claude Jade. Se impunea schimbarea stilului. În Frenzy (1972) întâlnim tehnici cinematografice de o actualitate surprinzătoare. Dar proiectul s-a dovedit prea revoluționar și prea riscant, putând să pună capăt definitiv carierei de regizor a lui Hitchcock. Astfel, studiourile Universal Pictures i-au respins proiectul.
  În 1968 a primit un Oscar onorific, Premiul în Memoria lui Irving Thalberg pentru întreaga sa cariera în cadrul ceremoniei Premiilor Academiei. În ciuda faptului că nu a primit niciun premiu Oscar în competiție, întotdeauna a fost și va fi considerat maestrul suspans-ului. În 1976, Hitchcock a regizat Family Plot cu Karen Black și Bruce Dern. În 1979, American Film Institute îi decernează premiul pentru munca sa. În același an, Regina Angliei îi decernează titlul de Sir. Un an mai târziu, la 29 aprilie 1980, moare în casa sa din Los Angeles, la vârsta de 80 de ani. Mulți regizori (Claude Chabrol, Brian De Palma, François Truffaut, Pedro Almodóvar) recunosc că Alfred Hitchcock și opera sa i-au influențat în carieră. 

  Filmografie[modificare | modificare sursă]

  • 1. Family Plot (1976)
  • 2. Frenzy (1972) (Frenezia^[3])
  • 3. Topaz (1969)
  • 4. Torn Curtain (1966) (Cortina sfâșiată)
  • 5. Marnie (1964)
  • 6. The Birds (1963)
  • 9. Psycho (1960)
  • 11. North by Northwest (1959)
  • 12. Vertigo (1958)
  • 14. The Wrong Man (1956)
  • 15. The Man Who Knew Too Much(1956)
  • 16. The Trouble with Harry (1955)
  • 17. To Catch a Thief (1955)
  • 18. Rear Window (1954)
  • 19. Dial M for Murder (1954)
  • 20. I Confess (1953)
  • 21. Strangers on a Train (1951)
  • 22. Stage Fright (1950)
  • 23. Under Capricorn (1949)
  • 24. Rope (1948)
  • 25. The Paradine Case (1947)
  • 26. Notorious (1946)
  • 27. Spellbound (1945)
  • 28. Watchtower Over Tomorrow (1945)
  • 29. Lifeboat (1944)
  • 30. Bon Voyage (1944)
  • 31. Aventure malgache (1944)
  • 32. Shadow of a Doubt (1943)
  • 33. Saboteur (1942)
  • 34. Suspicion (1941)
  • 35. Mr. & Mrs. Smith (1941)
  • 36. Foreign Correspondent (1940)
  • 37. Rebecca (1940)
  • 38. Jamaica Inn (1939)
  • 39. The Lady Vanishes (1938)
  • 40. Young and Innocent (1937)
  • 41. Sabotage (1936)
  • 42. Secret Agent (1936)
  • 43. The 39 Steps (1935)
  • 44. The Man Who Knew Too Much(1934)
  • 45. Waltzes from Vienna (1934)
  • 46. Number Seventeen (1932)
  • 47. Rich and Strange (1931)
  • 48. Mary (1931)
  • 49. The Skin Game (1931)
  • 50. Murder! (1930)
  • 51. Juno and the Paycock (1930)
  • 52. An Elastic Affair (1930)
  • 53. Elstree Calling (1930)
  • 54. The Manxman (1929)
  • 55. Blackmail (1929)
  • 56. Sound Test for Blackmail (1929)
  • 57. Champagne (1928)
  • 58. The Farmer's Wife (1928)
  • 59. Easy Virtue (1928)
  • 60. Downhill (1927)
  • 61. The Ring (1927)
  • 62. The Lodger: A Story of the London Fog (1927)
  • 63. The Mountain Eagle (1926)
  • 64. The Pleasure Garden (1925)
  • 65. Always Tell Your Wife (1923)
  • 66. Number 13 (1922) (neterminat)  

• Alfred Hitchcock
  Date personale
  Nume la naștere	Alfred Joseph Hitchcock
  Născut	13 august 1899 Leytonstone, Essex, Anglia
  Decedat	29 aprilie 1980 (80 de ani) Bel Air, California, SUA
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (insuficiență renală)
  Căsătorit cu	Alma Reville (c. 1926–1980; decesul său)
  Copii	Patricia Hitchcock
  Cetățenie	Regatul Unit  SUA  Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
  Etnie	Irish migration to Great Britain[*]
  Religie	catolicism
  Ocupație	regizor de film scenarist producător de film editor de film[*] producător de televiziune actor de film regizor de televiziune[*] director de imagine
  Alma mater	Universitatea din Londra Tower Hamlets College[*] Salesian College[*]
  Înălțime	1,70 m
  Ani de activitate	1921–1976
  Premii Oscar
  Premiul Memorial Irving G. Thalberg (1967)
  Premii Globul de Aur
  Cel mai bun show TV 1958 Alfred Hitchcock Presents Premiul Cecil B. DeMille 1972 Premiu pentru întreaga activitate
  Premii BAFTA
  BAFTA Academy Fellowship Award[*] (1971)
  Alte premii
  Premiul AFI pentru întreaga carieră (1979) Legiunea de Onoare în grad de cavaler[*] Knight Commander of the Order of the British Empire[*] Premiul Edgar Ofițer al Ordinului Artelor și Literelor[*] Ordinul Imperiului Britanic Premiul Globul de Aur Silver Shell for Best Director[*] Premiul Saturn Premiul Cecil B. DeMille (1971)

• 2004: Emil Klein, violoncelist și dirijor român (n. 1955)
• 2006: Wilhelm „Willi” Zacharias (n. 7 martie 1914, Sibiu, Austro-Ungaria, d. 29 aprilie 2006, Graz, Austria)^[1] a fost un handbalist de etnie germană care a jucat pentru echipa națională a României. Zacharias a fost component al selecționatei în 11 jucători a României care s-a clasat pe locul al cincilea la Olimpiada din 1936, găzduită de Germania.^[2][3] El a jucat în două din cele trei meciuri disputate de România.^[1][2]
  În 1938 Wilhelm Zacharias s-a aflat în lotul selecționatei în 11 jucători a României care s-a clasat pe locul 5 la Campionatul Mondial de Handbal de câmp din Germania.^[4]
  La nivel de club, Zacharias a fost component de bază al echipei Hermannstädter Turnverein^(de) (Societatea de Gimnastică Sibiu) din Sibiu.
• 2008: Chuck Daigh (n. 29 noiembrie 1923 - d. 29 aprilie 2008) a fost un pilot american de Formula 1 care a evoluat în Campionatul Mondial în sezonul 1960.
• 2014: Ioana Cristache Panait (n. 10 decembrie 1932, Valea Voievozilor – d. 29 aprilie 2014, București) a fost un cercetător și istoric de artă, personalitate de seamă a culturii românești. A activat în cadrul Direcției Monumentelor Istorice și la Institutul „G. Oprescu” al Academiei Române. Este autorul unor importante lucrări științifice de artă și istorie românească. Ca un semn prevestitor, Ioana Cristache Panait - născută Cristache - s-a născut la 10.12.1932, în satul de răsunet istoric, Valea Voievozilor, situat în apropierea fostei capitale a Țării Românești, Târgoviște. Dragostea și setea de cunoaștere pentru creștinătate, credință și istorie i-au fost insuflate de părinți, tatăl său fiind preot, iar mama învățătoare. Persoana care a influențat-o cel mai mult și care a îndemnat-o în carieră, a fost sora cea mai mare, Maria Iancu, născută Cristache (între surori, Tița) alături de care a urmat cursurile Facultății de Istorie la Universitatea din București. Astfel, Ioana (pentru surori, Janca) și-a finalizat studiile în anul 1956, specializându-se în Arhivistică și Paleografie^[1]. A fost căsătorită cu istoricul și arheologul prof. dr. Panait I. Panait. Activând ca cercetător din cadrul Direcției Monumentelor Istorice (1964-1977), Ioana Cristache Panait a studiat atât cărțile manuscrise, cât și monumentele istorice, atenția sa îndreptându-se cu precădere asupra bisericilor din lemn și piatră. Aici s-a perfecționat în cercetarea la fața locului a acestora, descoperindu-le secretele și înțelegându-le, în ciuda drumurilor lungi și anevoioase pe care le-a străbătut singură sau alături de colegi. Un doctorat remarcabil, susținut sub îndrumarea profesorului Ion Ionașcu, în 1973, cu teza: „Contribuții la cunoașterea relațiilor culturale dintre Țara Românească și Transilvania în secolul al XVIII-lea. Circulația cărții tipărite și manuscrise”, a încununat cu succes prima etapă a vieții sale de cercetător După finalizarea studiilor Facultății de Istorie a devenit muzeograf în cadrul „Muzeului de Istorie al orașului București”. Apoi, din 1968 a devenit istoriograf principal la Direcția Patrimoniului Cultural Național. Și-a perfecționat pasiunea la Institutul „G. Oprescu” al Academiei Române, în perioada 1979-2005, unde a rămas și după pensionarea legală din 2001. Parcursul academic, de pe locul de Cercetător științific II (1990) la cea de Cercetător I (1998)^[3], precum și încadrarea post-pensionare, i-a oferit ocazia de a întocmi mai multe serii de liste de publicații. Pe parcursul activității sale s-a dedicat cu toată dăruirea cercetării istoriei și culturii, asociind temeinicia argumentării, acuitatea observației și vasta informație în studierea monumentelor istorice, între care au prevalat bisericile din lemn și piatră. Astfel, dr. Ioana Cristache Panait a reușit să adauge numeroase biserici de lemn valoroase listei monumentelor istorice elaborată în 1955, salvând un adevărat tezaur național ce relevă „faptul că există dintotdeauna o foame și o sete a sufletului omenesc după Dumnezeu, bine și frumos, după cultură și adevăr. 

  Lucrări științifice

  • „Biserici de lemn de pe Valea Almașului” (1969)
  • „Biserici de lemn din Sălaj” (1971)
  • „Monumente de lemn din județul Bistrița-Năsăud în lumina istoriei” (1975)
  • „Noi rezultate ale cercetării arhitecturii de lemn din Sălaj” (1976)
  • „Monumente istorice bisericești din Eparhia Oradei” (1978)
  • „Valențele istorice și artistice ale bisericilor de lemn din județul Cluj”, propus pe lista monumentelor (1980)
  • „Decorația sculptată a monumentelor istorice din lemn din județul Cluj” (1980)
  • „Biserici de lemn monumente istorice din Episcopia Alba Iuliei. Mărturii de continuitate și creație românească” (1987)
  • „Arhitectura de lemn din Țara Zarandului” (1992)
  • „Arhitectura de lemn în Transilvania, județele Alba, Mureș, Harghita”, Ed. Museim (1993)
  • „Obștea transilvană, ctitor de cultură și artă (sec. al XVIII-lea)” (1995)
  • „Circulația cărții vechi bucureștene în Transilvania” (1998)
  • „Les Roumains et les Sicules” (1998)
  • „Arhitectura de lemn din județul Hunedoara” (2000)
  • „Arhitectura de lemn din județul Gorj” (2001)
  • „Bisericile de lemn din Vâlcea” (2003)
  • Numeroase comunicări științifice publicate în reviste de specialitate precum: „Angustia” („Realități istorice din sud-estul Transilvaniei” (1997), „Toader Zugravul - secolul al XVIII-lea” (1999), „Plângerea lui Constantin Vodă Brâncoveanul în Transilvania” (2001) ș. a.), „Buletinul monumentelor istorice” sau „Monumente istorice și de artă”
  Printre aceste cărți scrise cu trudă, se număra și o lucrare rămasă nepublicată și pe care spera să o poată relua deoarece avea ca temă zona sa natală, județul Dâmbovița, de care o legau amintirile părinților și originile străbune. Tot neconcretizate au rămas și cercetările ei de teren, rămase în fișe și imagini, despre bisericile de lemn din județul Vâlcea.  

  Ioana Cristache Panait
  Date personale
  Născută	10 decembrie 1932 Valea Voievozilor, România
  Decedată	29 aprilie 2014 (81 de ani) București, România
  Căsătorită cu	Panait I. Panait
  Naționalitate	România
  Cetățenie	România
  Ocupație	cercetător și istoric de artă
  Activitate
  Educație	Facultatea de Istorie a Universității din București
  Cunoscută pentru	cercetarea bisericilor de lemn

• 2019: Răzvan Ciobanu, creator de modă român (n.1976)

Sărbători

• Israel - Ziua dedicată Șoa (aniversarul revoltei din ghetoul de la Varșovia)
• Japonia - „Midori no Hi”, Ziua verde (aniversarul nașterii împăratului Showa Hirohito)
• Ziua internațională a dansului
• Ziua veteranilor de război
• În calendarul ortodox: Sf 9 Mucenici din Cizic; Sf Cuv Memnon, făcătorul de minuni; Dezlegare la pește

VA URMA