In pământul Galatiei este un sat ce se numeşte Sicheia, sub stăpânirea cetăţii lui Anastasie, care este prima sub stăpânirea Ancirei, ce este departe de Anastasiopolia ca la douăsprezece stadii. De acolo era patria Cuviosului Teodor Sicheotul, care s-a zămislit cu minune în pântecele maicii sale, ce se numea Măria, din bărbat vestit, cu numele Cozma, slujbaş împărătesc, pe vremea împăratului Iustinian cel Mare. Căci atunci când a zămislit maica sa, Măria, în noaptea aceea adormind, a avut o vedenie minunată: a văzut o stea prea mare şi prea luminoasă pogorându-se din cer în pântecele ei. Şi deşteptându-se Măria, a spus aceasta maicii sale Elpidia şi surorii, sale Despina, care vieţuiau lângă dânsa.
    După aceea s-a dus la un oarecare părinte înaintevăzător, care în sihăstrie petrecea în linişte ca la şase stadii de la satul acela, şi acea vedenie înfricoşătoare pentru zămislirea ei, i-a spus-o lui. Iar stareţul acela, învăţând-o cu duhovniceşti sfătuiri despre viaţa cea plăcută lui Dumnezeu, i-a zis: „Pruncul cel ce s-a zămislit în tine, va fi cu adevărat om mare, nu numai înaintea oamenilor, ci şi înaintea lui Dumnezeu; pentru că steaua aceea luminoasă însem­nează slavă împărătească, precum socotesc tâlcuitorii de vise cei înţelepţi. însă de tine nu se va spune aşa, adică steaua cea văzută de tine mai înainte nu vesteşte putere împărătească pe pământ, ci slavă de fapte bune şi de darurile lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu le va turna în cel zămislit de tine, pentru că voieşte ca pe robii Săi să-i sfinţească în pântecele cel de maică, mai'înainte de naşterea lor".
    Aceasta mai înainte proorocind-o Măriei văzătorul stareţ şi din destul învăţând-o, a eliberat-o cu pace. Deci s-a înştiinţat despre aceasta şi Teodosie, episcopul cetăţii lui Anastasie, şi acela aseme­nea gândea la vedenia aceea, că pruncul ce se va naşte, va fi lumină lumii. Iar Măria întorcându-se de la stareţ, petrecea după sfatul lui cu plăcere de Dumnezeu în întreagă înţelepciune, fără bărbat, împreună cu mama şi cu sora sa.
    Iar când s-a împlinit vremea naşterii, a născut Măria pe acest rob al lui Dumnezeu şi botezându-l după obiceiul creştinesc, l-a numit Teodor, care se tâlcuieşte dar al lui Dumnezeu, cu însuşi numele arătând mai înainte, că pruncul acela are să fie pentru lume mare dăruire de la Dumnezeu. Şi făcându-se pruncul de şase ani, dorea maica sa să-l înscrie mai înainte de vreme în rânduiala ostăşească; deci îi gătea lui brâu de aur şi haine de mult preţ, şi alte lucruri de trebuinţă la rânduiala ostăşească. Şi dorea să meargă la Constantinopol, ca acolo să facă ostaş la împărat pe fiul său. Dar i s-a arătat ei în vis Sfântul Mucenic Gheorghe, zicându-i: „Pentru ce la un sfat ca acesta te-ai hotărât pentru fiul tău, o, femeie? Nu te osteni în zadar, pentru că împăratul cel ceresc are trebuinţă de fiul tău!"
    Deci deşteptându-se din somn Măria, a început a plânge şi a zice: „S-a apropiat moartea copilului meu", căci i se părea că va muri degrabă. Dar pruncul creştea cu anii şi cu înţelegerea, iar când era de opt ani l-a dat maică-sa la învăţătura cărţii. Şi cu darul lui Dumnezeu învăţa mai bine decât toţi copiii şi era mai iubit decât toţi pentru obiceiurile sale cele bune; pentru că în copilăreştile jocuri avea bărbătească înţelegere, păzindu-se de tot cuvântul de jurământ sau de hulă, şi chiar şi pe ceilalţi copii îi oprea de la acelea, împăcând toate certurile şi bătăile dintre copii.
    Era în casa acelor femei, un bărbat bătrân, cu numele Ştefan, temător de Dumnezeu şi dreptcredincios, pe care ca pe un părinte îl cinsteau pentru viaţa lui cea îmbunătăţită. Pe acesta văzându-l copilul Teodor postind până seara în Sfântul Post cel de 40 de zile, şi o mică fărâmitură de pâine cu apă gustând seara, s-a aprins cu dragostea cea dumnezeiască şi a început a urma postirii lui, înfrâ-nându-se şi el tot aşa. Iar când se întorcea de la şcoală la vremea prânzului, îl silea maică-sa să mănânce cu dânşii, dar el nu voia. După aceea, ca să nu fie silit la mâncare, a început a nu se mai întoarce la vremea mesei acasă, ci toată ziua şedea la şcoală până seara. Iar seara mergea mai întâi la biserică împreună cu Ştefan la obişnuita cântare şi se împărtăşea cu Preacuratul Trup şi Sânge al lui Hristos Dumnezeul nostru, apoi mergea acasă târziu şi primind o mică bucată de pâine cu apă, se întărea.
    Şi îl sileau maică-sa şi ceilalţi casnici ca să mănânce fiertură şi celelalte mâncări, iar el nicidecum nu voia. Şi a rugat maică-sa pş dascăl, ca la vremea prânzului să slobozească pe copil de la şcoală acasă şi să-l silească să mănânce cu dânşii, căci din cauza nemancării era foarte uscat cu trupul. Iar el nu mergea acasă, ci se suia în muntele ce era acolo, unde era biserica Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe. Acolo, Sfântul Mare Mucenic arătându-i-se la vederea ochilor în chip de tânăr preafrumos, îl ducea înăuntrul bise­ricii; şi se îndeletnicea în biserică Teodor cu citirea cărţilor sfinte, până ce trecea vremea prânzului. Şi iarăşi mergea de la biserică ca şi cum ar fi mers de acasă la şcoală, iar seara, întrebându-l maică-sa pentru ce n-a venit să prânzească, răspundea: „Nu învăţasem stihurile şi pentru aceea m-a oprit". Şi iarăşi ruga maică-sa pe dascăl, ca să lase pe Teodor să prânzească la vremea cea cuviin­cioasă. Iar dascălul cu jurământ adeverea că după cererea ei cea dintâi, în toate zilele îl slobozea pe Teodor cu ceilalţi copii de la şcoală, la vremea prânzului.
    Şi înştiinţându-se maică-sa, cum că Teodor la prânz se suie în munte la biserică, a trimis o slugă să-l aducă cu forţa de acolo şi cu multe certări îl îngrozea să vină să prânzească, iar el, neascultând-o, îşi păzea obişnuita înfrânare. Şi fiind el de zece ani, a năvălit o boală oarecare peste satul acela şi mulţi boleau foarte, iar unii şi mureau. Atunci s-a vătămat de acea boală şi fericitul copil Teodor şi era aproape de moarte, deznădăjduit de ai săi. Deci luându-l aproape mort l-au dus la biserica Sfântului Ioan Botezătorul, ce era aproape, şi l-au pus în faţa altarului. Iar în vârful bisericii sub cruce era închipuirea feţei Mântuitorului şi dintr-aceea au picat două picături de rouă asupra copilului cel bolnav şi îndată s-a sculat sănătos şi s-a dus acasă, mulţumind lui Dumnezeu. Dormind el nopţile între casnicii săi, când toţi erau cuprinşi de un somn greu, mergea la dânsul Sfântul Mare Mucenic Gheorghe şi-l deştepta, zicându-i: „Scoală-te, Teodore, căci luceafărul a răsărit şi a sosit vremea rugăciunii celei de dimineaţă; de aceea să mergem la biserica Sfântului Gheorghe". Iar copilul îndată cu sârguinţă şi cu bucurie se scula.
    Deci, la început i se arăta Sfântul Gheorghe în chipul lui Ştefan, cel din casa lor. După aceea în însăşi chipul său i se arăta lui, deşteptându-l în fiecare noapte şi ducându-l la biserică. Iar diavolii, vrând pe cale să îngrozească pe .copil, se prefăceau în lupi şi în diferite fiare şi se repezeau asupra lui. Dar Sfântul Mucenic, mergând înaintea lui şi purtând suliţa în mâini, izgonea acele înfricoşate năluciri şi lui Teodor îi poruncea să nu se teamă. Astfel, fâcându-se acestea în toate nopţile, maică-sa şi celelalte femei deşteptându-se din somn şi pe Teodor neaflându-l în pat, s-au mirat şi au cunoscut că mergea noaptea la biserică. Şi se minunau, cum de cu seară culcându-se să doarmă în mijlocul lor, se scoală nesimţit de nimeni. Deci, se temea maica sa ca nu cumva să-l mănânce fiarele pe copil, căci în acea vreme se auzise că un lup răpeşte nu numai dobitoacele, ci şi pe copiii cei mici. Pentru aceea cu certuri îl îngrozea să nu iasă din casă la biserică mai înainte de răsăritul soarelui, de vreme ce locul acela era pustiu. însă fericitul copil nicidecum nu asculta pe maica sa, ci la obişnuita vreme a nopţii deşteptat fiind de Sfântul Gheorghe, pleca la biserica lui, neştiut de nimeni.
    Odată, când se lumina de ziuă, deşteptându-se maica sa şi femeile cele cu dânsa şi pe copilul Teodor neaflându-l în pat, s-au umplut de mânie; şi alergând la biserică, l-au luat de acolo şi apucându-l maica lui de păr, îl trăgea spre casă, bătându-l foarte rău. Şi nu l-au slobozit toată ziua din casă, iar spre noapte l-au legat de pat, ca să nu iasă nicăieri. Şi în acea noapte Sfântul Marele Mucenic Gheorghe s-a arătat în vis maicii lui Teodor şi femeilor celor cu dânsa, având sabia încinsă la coapsă, pe care scoţând-o, le îngrozea cu mânie, zicându-le: „Voi tăia capetele voastre, dacă veţi mai bate pe copilul acesta şi veţi opri venirea lui către mine". Iar femeile deşteptându-se cu spaimă mare din somn, spuneau acea înfricoşată arătare şi îngrozire a mucenicului una alteia, căci toate una şi aceeaşi vedenie văzuseră. Şi îndată dezlegând pe sfântul copil, îl dezmierdau cu cuvinte mângâietoare, ca să nu se mânie pe dânsele că l-au bătut. Şi îl întrebau, cum mai înainte de a se lumina de ziuă merge la biserică, ieşind din casă, şi nu se teme de fiare. Iar el le spunea, cum că în toate nopţile venea la el un tânăr luminos şi îl deştepta şi îl ducea la biserică, apărându-l de năluciri pe cale. Deci, au cunoscut femeile, că Sfântul Mucenic Gheorghe, pe care îl văzuseră în vedenie, i se arată lui şi îl apără. Din acea vreme, întru nimic nu mai opreau pe Teodor, ci l-au lăsat spre purtarea de grijă a lui Dumnezeu, zicând: „Voia Domnului să fie!"
    Acest fericit copil avea o soră mică, cu numele Viata, pe care mama lui o născuse din alt bărbat, fiindcă, sfătuind-o rudeniile, se mai măritase încă o dată. Acea copilă îl iubea pe fratele său Teodor şi adeseori îi urma lui ziua, pe când mergea la biserică, şi se ruga cu dânsul împreună şi se sârguia să urmeze vieţii lui. Pentru că Duhul lui Dumnezeu lucra şi într-însa, ca şi în Teodor. Nu departe de casa lor era o biserică a Sfântului Mucenic Emilian, care în acea ţară a Galatiei, în cetatea Ancirei, pe vremea împărăţiei celui fără de lege Iulian Paravatul, a fost răstignit pe cruce după multe munci.
    In biserica acelui mucenic intrând fericitul Teodor, petrecea toată noaptea în rugăciune. Iar odată adormind la miezul nopţii, i s-a făcut o astfel de vedenie. I se părea că stă înaintea unui împărat care şedea pe scaun într-o slavă mare, înconjurat de mulţime mare de ostaşi, şi o femeie prea luminată, îmbrăcată în porfiră, era de-a dreapta împăratului; şi l-a auzit pe Acela zicându-i: „Nevoieşte-te, Teodore, ca să primeşti plata cea desăvârşită în împărăţia cerului; iar Eu şi pe pământ te voi face cinstit şi te voi preamări înaintea oamenilor!" Această vedenie i s-a făcut în anul al l2-lea al vieţii lui. Şi din acel ceas cu mai multă dorire către Dumnezeu şi cu dragoste aprinzându-se, a început mai mult a se osteni. Deci s-a închis într-o cămară a casei sale şi a petrecut într-însa de la praznicul sfintei dumnezeieştii Arătări (Botezul Domnului) până la praznicul Duminicii Stâlpărilor, în post şi rugăciune, îndeletnicindu-se cu citirea cărţilor şi vorbind cu însuşi Dumnezeu. Iar mai ales în două săptămâni ale Sfântului Post cel de 40 zile, în cea dintâi şi în cea din mijloc, nu vorbea nimic cu nimeni, ci, petrecând cu adâncă tăcere, îşi adâncea toată mintea sa în Dumnezeu.
    Iar după trecerea sfântului şi marelui post, sosind praznicul învierii lui Hristos, urătorul diavol nesuferind să-l vadă pe un îmbunătăţit copil ca acesta, gândea cum l-ar pierde. Şi a meşteşugit un vicleşug într-acest chip: într-una din zile, s-a prefăcut în chipul unui tânăr, Gherontie, care învăţa împreună cu Teodor la şcoală, şi mergând la Teodor, l-a chemat cu el spre răcorire. Şi luându-l, l-a suit pe un deal înalt, ce se numea Tzedrama, şi stând pe o piatră mai înaltă, a început a ispiti pe Teodor, ca şi altădată în pustie pe însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, zicându-i: „De voieşti, o, bunule Teodore, să-ţi arăţi vitejia ta, aruncă-te de aici jos". Iar Teodor a răspuns: „Mă tem, de vreme ce această înălţime este nemăsurată". Zis-a diavolul: „Tu mai mult decât toţi ai fost mai viteaz la şcoală, iar acum te temi de aceasta? Iată eu nu mă tem, ci îndată voi sări jos". Teodor a zis: „Să nu faci aceasta, ca să nu mori căzând". Iar diavolul se întărea, zicând că nici o primejdie nu va pătimi. Teodor a răspuns: „Dacă vei face aceasta tu mai întâi şi te voi vedea întreg, apoi şi eu după tine voi urma". Şi îndată diavolul a sărit din înălţime jos, în acea adâncime fără măsură, apoi stătea acolo în dreptu-i şi chema la sine pe Teodor, ca şi el asemenea să se arunce.
    Iar Teodor văzând aceasta, s-a spăimântat şi gândea în sine, cum Gherontie, care mai înainte nu avea niciodată o îndrăzneală ca aceea, a putut să sară jos fără vătămare din aşa înălţime de deal. Gândind el acestea, iar diavolul strigându-l de jos şi chemându-l la sine, îndată s-a arătat Sfântul Mare Mucenic Gheorghe şi, apucând de mână pe Teodor, i-a zis: „Vino aici şi urmează-mi! Nu asculta pe ispititorul, care caută sufletul tău! Pentru că acesta nu este Gheron­tie, ci vrăjmaşul neamului nostru". Atunci a dus mucenicul pe copil în biserica sa, în care zăbovind, au venit la el maica lui şi bunica sa şi îl rugau pe fericitul să se întoarcă acasă, de vreme ce multe ru­denii şi prieteni se adunaseră la ei la ospăţ şi-l aşteptau. Iar el ştiind Scriptura, că dragostea acestei lumi este vrăjmaşă lui Dumnezeu, pentru că cel ce voieşte să fie lumii prieten, se face vrăjmaş lui Dumnezeu, nu i-a ascultat, ci dezlegându-şi brâul său cel de aur şi scoţând haina de mult preţ de deasupra şi gherdanul, le-a aruncat, zicând: „Ştiu că vă temeţi să nu le pierd; deci luaţi-le, iar pe mine lăsaţi-mă". Iar el nu a mers.
    Şi auzind de un părinte îmbunătăţit, care se numea Glicherie, că este ca la zece stadii de satul lor, într-un loc liniştit, s-a dus la el, voind să se binecuvânteze şi să se povăţuiască de către dânsul. Iar Glicherie, fiind bărbat mai înaintevăzător şi cunoscând că în copil este Duhul lui Dumnezeu, l-a primit cu dragoste şi bucurie. Şi a zis către el, zâmbind: „Fiule, iubeşti chipul monahicesc?" Copilul a răspuns: „îl iubesc foarte mult, părinte, şi doresc cu tărie a mă învrednici aceluia". Şi atunci era secetă mare în părţile acelea şi, ieşind amândoi din chilie, au mers şi au stat înaintea bisericii Sfântului Ioan Botezătorul. Şi a zis Cuviosul Glicherie către fericitul copil Teodor: „Fiule, să plecăm genunchii şi să ne rugăm Domnu­lui, ca milostivindu-Se, să ne dea ploaie şi să adape pământul cel uscat; din acestea vom şti, de suntem în numărul drepţilor".
    Aceasta a voit să facă stareţul, nu ca ispitind pe Domnul, ci nădăjduind că sunt bineprimite rugăciunile lui la Dumnezeu. Deci, plecându-şi genunchii, s-au rugat şi îndată cerul s-a acoperit de nori, iar când s-au sculat de la rugăciune, a căzut ploaie foarte mare şi tot pământul s-a adăpat din destul. Iar stareţul umplându-se de bucurie pentru darul Domnului, a zis către Teodor cu dragoste: „De acum, fiule, orice vei cere de la Dumnezeu, toate îţi va da. Pentru că va fi cu tine, întărindu-te ca şi cu vârsta trupească şi cu duhovniceasca vieţuire întru Dumnezeu să creşti din putere în putere; iar tu să-ţi săvârşeşti dorinţa, când va veni vremea".
    După aceasta Teodor, luând binecuvântare de la stareţ, s-a întors la casa sa. Şi având l4 ani de la naşterea sa, a gândit să-şi lase casa pentru totdeauna şi să petreacă lângă biserica Sfântului Gheorghe cea din munte. Deci a rugat pe maica sa şi pe casnici să nu-i facă împiedicare la scopul său, nici să-l supere venind la el. Iar rudele n-au îndrăznit să-l oprească, ştiind că Dumnezeu este cu dânsul. Şi ducându-se Teodor, şi-a săpat o peşteră în munte sub altar şi petrecea acolo, intrând totdeauna în biserică şi rugându-se. Şi îi trimitea maica sa pâine curată şi păsări fierte şi prăjite, iar el pe toate acelea le punea pe o piatră lângă drumul bisericii, ca ori păsările, ori fiarele, ori oamenii cei ce treceau pe acolo să le mănânce, iar el se hrănea din prescurile ce se aduceau la biserică, mâncând câte una pe zi, seara.
    Era acolo un loc oarecare stăpânit de diavoli, ce se numea Area, fiind departe de acolo ca la şase stadii, despre care se povestea că zeiţa Artemida cea păgână petrecea acolo cu mulţime de diavoli şi nu era cu putinţă nimănui să treacă prin locul acela fără primejdie. Şi mai ales la amiază, în lunile iulie şi august, mulţi oameni se vătămau până la moarte de diavolii aceia. Aceasta auzind-o fericitul tânăr, venea în lunile acelea în toate zilele în acel loc. Şi toată ziua zăbovind acolo, seara se întorcea acasă întreg, nepătimind nici o primejdie de la diavoli, pentru că ei văzându-l venind acolo, fugeau de dumnezeiasca putere. Iar în luna ianuarie, când se făcea praznicul Dumnezeieştii Arătări, Teodor ieşea cu ceilalţi oameni şi clerici la râu, pentru sfinţirea apei. Şi intrând în apă desculţ, stătea nemişcat până la săvârşirea cântării, iar după dumnezeiasca Arătare, se închidea în peşteră şi petrecea în tăcere, fără să iasă până la Duminica Stâlpărilor.
    Şi îl iubea bunica lui, Elpidia, mai mult decât pe amândouă fiicele şi se mângâia de o viaţă ca aceea a lui şi îi ducea de mâncare poame şi pâine. Din acestea gusta în toate sâmbetele şi Duminicile şi toţi se minunau de atât de mare dar al lui Dumnezeu, care era în copilul acela atât de tânăr şi preamăreau pe Dumnezeu, zicând: Ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit acestui prunc. Asemenea şi Teodosie, episcopul Anastasiopolei, auzind toate acestea despre Teodor, se bucura şi, lăudându-l înaintea tuturor, zicea: „Pruncul acesta este trimis de la Dumnezeu spre o viaţă ca aceasta".
    Intr-un timp oarecare, din supărare, a căzut într-o boală şi dormitând, i s-a arătat Sfântul Marele Mucenic Gheorghe, zicându-i: „Care este pricina bolii tale, fiule?" Iar el, căutând, a văzut pe duhul cel necurat stând departe şi arătând spre dânsul, a zis muce­nicului: „Acel necurat şi urât a adus asupra mea această boală!" Iar Sfântul Gheorghe, apucând pe diavol, l-a muncit tare şi l-a izgonit. Iar pe Teodor luându-l de mână, i-a zis: „Scoală-te şi fii sănătos! De acum urâtul şi vicleanul acela nu se va mai arăta înaintea feţei tale!" Şi îndată deşteptându-se Teodor, s-a sculat şi s-a simţit bine şi sănătos.
    Iar iubitorul de oameni Dumnezeu, Cel ce a dat sfinţilor Săi Apostoli putere asupra duhurilor necurate, ca să le izgonească şi să tămăduiască în popor toate bolile, Acela a dăruit putere şi dar şi acestui iubit al Său tânăr şi a început Teodor a face minuni întru slava lui Dumnezeu. Un om oarecare a adus la dânsul, când era în biserică, pe fiul său îndrăcit, rugându-l ca să-l tămăduiască. Iar Teodor, fiind copil, nu ştia ce să facă şi se lepăda de un lucru ca acesta, iar omul acela, plângând, îi dădu lui Teodor un bici, zicându-i: „Robule al lui Dumnezeu, ia biciul acesta şi, îngrozind, bate pe fiul meu, zicându-i: «Ieşi, duhule necurat, din copilul acesta, în numele Domnului meu!»". Iar fericitul Teodor, precum a fost învăţat de omul acela, aşa a şi făcut. Şi a început diavolul a striga în copil: „Voi ieşi, voi ieşi, dar numai un ceas să mă slăbeşti!"
    Şi depărtându-se Sfântul Teodor spre altar, diavolul striga din copil: „O, nevoie, o! Mare este puterea Nazarineanului! Pentru că de când a venit pe pământ, a înarmat asupra noastră pe oameni şi acum acelui neiscusit copil i-a dat putere asupra noastră. O, vai mie, de ce fel de copil sunt izgonit eu! Pentru că nici nu pot suferi darul cel dat lui din cer şi mare primejdie are să fie nouă de la acest copil mic, căci pe mulţi de ai noştri îi va izgoni din trupurile omeneşti. Şi aceasta îmi este mai cumplită primejdie, că începătura stăpânirii celei date lui o începe asupra mea şi nici că îndrăznesc să mă întorc la tatăl meu diavolul, izgonindu-mă de acest mic copilaş. Căci de mi s-ar fi întâmplat mie aceasta de la vreun bărbat bătrân, nu mi-ar fi fost atâta ruşine şi necaz. Blestemată fie ziua când s-a născut acest cumplit copilaş!" Acestea strigându-le diavolul, Sfântul Teodor a luat untdelemn din candelă şi a uns capul pruncului cel îndrăcit, l-a însemnat cu semnul crucii şi a poruncit diavolului, zicându-i: „Ieşi de acum, duhule viclean, şi nu bârfi mai mult!" Iar diavolul cu mare glas a răcnit şi aruncând pe prunc la picioarele lui Teodor, a ieşit; iar pruncul s-a făcut sănătos, cu darul lui Dumnezeu. Această minune a străbătut prin toată partea aceea şi slăveau pe Dumnezeu cei ce auzeau de acea minune.
    Şi vrând Teodor să fie următor prin viaţă pustnicească Sfântului Ioan Botezătorul şi Sfântului Ilie Proorocul, se gândea unde s-ar putea depărta de oameni. Şi suindu-se în partea cea mai înaltă a muntelui, umbla împrejurul acelui pustiu şi, văzând undeva o piatră mare, şi-a săpat sub dânsa o peşteră. Apoi a rugat pe unul din clerici, un diacon îmbunătăţit, ca să-i aducă lui câte puţină pâine şi apă la vremea sa şi cu numele lui Dumnezeu l-a jurat să nu spună nimănui despre dânsul. Şi a luat de la clericul acela o haină aspră de lână, pentru că până atunci umbla încă în haine moi date de maica lui, şi s-a închis în peştera sa. Iar după rugămintea lui, clericul i-a astupat uşa cu pământ, lăsându-i numai o ferestruică mică, pe cât îi era cu putinţă ca să-i dea o bucată de pâine şi un vas cu apă.
    Astfel închizându-se sfântul, a petrecut doi ani îngropat de viu în pământ şi neştiind nimeni de dânsul, fără numai clericul acela. Iar oamenii din sat, mergând la biserică şi nevăzând pe Teodor, se minunau şi nu se pricepeau unde s-a ascuns. Şi s-a întâmplat în acel timp de a trecut prin satul acela o ceată de ostaşi şi unii socoteau, cum că ostaşii luându-l, l-au dus cu dânşii. Şi au rugat cu toţii pe stăpânitorul acelei părţi, ca să trimită la ostaşi după copil, dar căutându-l cu dinadinsul şi negăsindu-l, au socotit că este mâncat de fiare. Şi plângeau după dânsul maica lui şi toţi casnicii fără de mângâiere, jelindu-se toţi oamenii din satul acela pentru dânsul, ca pentru un mort.
    Iar după ce au trecut doi ani, clericul acela, pe de o parte vă­zând tânguirea maicii sale, iar pe de alta temându-se ca să nu moară Teodor într-o viaţă strâmtorată ca aceea, a spus despre dânsul. Şi alergând cu sârguinţă şi cu bucurie, au deschis peştera şi l-au scos afară ca pe un mort, care, dacă a văzut lumina zilei, a rămas fără glas multă vreme. Iar capul lui era acoperit de răni şi de viermi, încât plângeau casnicii privind la dânsul. Deci l-au dus în biserica Sfântului Gheorghe şi voia maică-sa să-l ia acasă ca să-l tămăduiască cu doctorii, dar el n-a voit nicidecum, ci petrecea ca şi mai înainte lângă biserica mucenicului şi în puţine zile i s-a tămăduit capul.
    Auzind de toate acestea Teodosie, episcopul Anastasiopoliei, s-a dus cu clerul în satul acela, ca să vadă pe robul lui Dumnezeu Teodor; şi văzându-l, s-a minunat de viaţa lui. Apoi, povăţuindu-se de dumnezeiescul Duh, l-a ridicat mai întâi la treapta cea mai de jos a clerului şi după aceea l-a hirotonit şi preot, având optsprezece ani de la naşterea sa, pentru că zicea episcopul despre dânsul: „Vrednic este unul ca acesta să se hirotonească şi mai înainte de vremea cea cuviincioasă, căci în el petrece darul lui Dumnezeu; pentru că şi Sfântul Apostol Pavel a învrednicit de treapta episcopiei pe Sfântul Timotei, fiind tânăr". Iar către Teodor a zis: „Domnul Care te-a învrednicit preoţiei, El te va învrednici şi episcopiei, ca să paşti turma Lui cea cuvântătoare; dar mai întâi să te îmbraci în rânduiala monahicească, să creşti cu credinţa şi cu faptele bune şi să te rogi pentru mine".
    Zicându-i aceasta episcopul şi dându-i binecuvântare, s-a dus în ale sale. Iar Fericitul Teodor a început a săvârşi jertfa cea fără de sânge, stând cu vrednicie înaintea Altarului lui Dumnezeu. După aceea, vrând să vadă Sfintele Locuri de la Ierusalim şi găsind un bun însoţitor de călătorie, s-a dus acolo. Şi ajungând la Ierusalim, s-a închinat cu multă osârdie şi cucernicie lemnului Crucii cel făcător de viaţă şi Sfântului Mormânt al Domnului. Apoi a înconjurat şi celelalte sfinte locuri, închinându-se şi rugându-se. A cercetat încă şi pe sfinţii părinţi, care erau acolo zăvorâţi şi în sihăstriile pustiei, şi învrednicindu-se de rugăciunile şi binecuvântările acelora, s-a dus în lavra Sfântului Gheorghe Hozevitul, care era aproape de râul Iordan, în apropiere de biserica Preasfintei Născătoare de Dumne­zeu, unde i s-a făcut arhimandritului în vedenie, înştiinţare de la Dumnezeu despre Teodor.
    Deci în acea lavră l-au îmbrăcat în chipul monahicesc, cu porunca lui Dumnezeu, şi l-au slobozit cu binecuvântare la locul său. Iar după ce s-a întors la locul său, a început iarăşi a petrece lângă biserica Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, slujind lui Dumnezeu în cuvioşie şi strălucind ca Moise, cu darul Domnului, cu care fiind dăruit mult, tămăduia toate bolile ce se întâmplau în popoare şi izgonea duhurile cele necurate, ca cel ce avea putere peste dânsele.
    Iar bunica lui, Elpidia, mătuşa sa, Despina, şi Viata, sora cea tânără, nu voiau să se despartă de dânsul, ci privind la viaţa lui cea plăcută lui Dumnezeu, se sârguiau după puterea lor să-i urmeze, postind, rugându-se şi făcând milostenie săracilor din osteneala mâinilor lor. Ci nu după multă vreme s-a mutat către Domnul în bună mărturisire mătuşa lui, Despina, pe care îngropând-o, a dus pe sora sa Viata într-o mănăstire de fecioare, fiind de doisprezece ani, şi a făcut-o mireasa lui Hristos. Iar pe fericita Elpidia a lăsat-o într-o casă aproape de el să petreacă până la o vreme. Deci Viata, fecioara lui Hristos, având viaţă sfântă, după trei ani s-a dus fără prihană la cămara Mirelui său Cel fără de moarte şi auzind de sfârşitul ei, fericitul Teodor a mulţumit lui Dumnezeu cu bucurie; iar Elpidia, cu sfatul sfântului, s-a dus într-o mănăstire de femei, care era aproa­pe de biserica Sfântului Mucenic Cristofor. Şi trimitea cuviosul la dânsa pe copilele cele ce se aduceau la dânsul pentru tămăduire, îndrăcite sau bolnave, ca să le povăţuiască Elpidia, cum să se roage şi să postească, şi să le înveţe la tot obiceiul bun.
    După ducerea fericitei Elpidia în mănăstire, cuviosul, neavând de la nimeni vreo slujire pentru dânsul, a năimit un lucrător ca să-i slujească. Iar purtarea de grijă a lui Dumnezeu, voind să-l facă vânător de oameni, a început a trimite la dânsul pe unii, spre a vieţui împreună. Mai întâi un oarecare Epifanie, tânăr cu anii, pornindu-se cu dorinţă de Dumnezeu, a venit la dânsul. Şi s-a bucurat cuviosul Teodor, că nu l-a lăsat Dumnezeu singur. Deci a primit pe Epifanie şi l-a îmbrăcat în chipul monahicesc şi l-a povăţuit la o viaţă atât de sfântă, încât avea stăpânire şi asupra diavolilor şi îi izgonea din oameni. După aceea, o femeie dreptcredincioasă care dobândise tă­măduire de boala sa cu rugăciunile Cuviosului Teodor, a adus la dânsul pe fiul său cu numele Filumen, tânăr cu anii, însă nu şi cu înţelegerea, ştiind bine a citi şi a scrie. Şi erau trei de o vârstă unul cu altul, robi ai lui Hristos, asemenea cu cei trei tineri de demult din Babilon, având o dragoste şi o osârdie către Dumnezeu, iar în mijlocul lor era şi însuşi Hristos, Care a zis: Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.
    Iar după câţiva ani, fericitul Epifanie sfârşindu-se întru Domnul, a venit în locul lui Ioan, om sârguitor în fapte bune. în acea vreme au venit la cuviosul nişte oameni de la un sat ce se numea Protomaria şi-l rugau să meargă în satul lor, fiindcă aproape de acel sat era un loc stăpânit de duhuri necurate şi nimeni nu putea să treacă pe la acel loc fără vătămare, nici oameni, nici dobitoace, mai ales la amiază şi după apusul soarelui. Deci a mers robul lui Dumnezeu în acel loc şi poruncind să-i sape o peşteră mică, s-a închis într-însa toată iarna aceea. Şi a petrecut în acel loc în post şi rugăciunile cele obişnuite până la Paşti, iar diavolii nesuferind petrecerea lui de acolo, au fugit izgoniţi ca de o armă, prin rugă­ciunile sfântului. Şi de multe ori mulţi oameni auzeau glasuri de plângeri diavoleşti, care se tânguiau, căci îi izgonea Teodor. Iar oamenii din satul acela aveau atât de mare credinţă către el, încât mergeau de luau ţărână de la peştera aceea în care petrecea cuviosul şi amestecând-o în mâncare şi băutură, o dădeau la oamenii bolnavi şi la dobitoace ca pe o adevărată doctorie şi toţi dobândeau tămăduire după credinţa lor.
    Era în satul acela un om cucernic, cu meşteşugul fierar; aceluia i-a poruncit cuviosul să-i facă o cămăruţă de fier, fără acoperământ, strâmtă, pe cât era cu putinţă unui om să stea într-însa, căci aşa a socotit să-şi afle chinuirea trupului său. De care lucru înştiinţându-se oamenii din satul acela, au adus la fierar multe unelte de fier, ca să fie spre săvârşirea acelui lucru. Şi după ce a făcut cămăruţa aceea, au dus-o pe ea cu cruci în satul Sicheot la cuviosul. Iar el punând-o în peşteră, se închidea într-însa adeseori pentru mult timp. Şi stătea ca un stâlp nemişcat, răbdând toată cum-plirea văzduhului, de vreme ce era fără acoperământ acea cămăruţă. Şi se ardea vara de zăduf, iar iarna îngheţa de răceală şi de frig, căci zăpada şi ploaia îl udau, furtunile şi vânturile îl băteau, dar el petrecea ca o piatră şi ca un diamant tare. O răbdare ca aceea i-a dat Atotputernicul Dumnezeu, care covârşea firea şi mintea omenească, spre mirarea oamenilor şi spre mărirea Sfântului Lui nume cel dumnezeiesc. Şi nu numai închisoarea cămăruţei aceleia de fier şi-a ales de bunăvoie, ci şi tot trupul său cu greutate de fier îşi învelea. Şi se încălţa cu încălţăminte de fier, făcută după măsura picioarelor sale, şi mănuşi de fier de asemenea purta şi în platoşă de fier grea se îmbrăca şi cu un lanţ de fier gros se încingea ca şi cu un brâu. încă şi un toiag de fier greu purta, având în vârf cruce. Şi îşi hotărâse viaţa în acest chip: după praznicul Naşterii lui Hristos, la dumneze­iasca Arătare intra în peşteră, înfăşurându-se cu fiarele acelea grele, şi petrecea acolo până la Paşti, iar după Paşti se închidea în acea cămăruţă de fier.
    Cu o greutate de fier ca aceea şi cu închisoarea cea strâmtă de bunăvoie îşi chinuia trupul, ca pe un rob obosindu-l şi pedepsindu-l, ca să nu ridice războaiele cele dinlăuntru. Iar în sfântul şi marele post de 40 de zile, nu gusta nicidecum pâine, ci puţine poame sau legume crude şi acelea numai sâmbăta şi Duminica. Şi îi supusese Dumnezeu fiarele cele sălbatice, care erau în pustia aceea; pentru că un urs înfricoşat venind trei ani de-a rândul, lua hrană din mâinile lui, asemenea şi un lup din pustie venind, se hrănea de dânsul. Şi venind şi ducându-se fiarele acelea, pe nimeni nu vătămau, nici pe oameni, nici pe dobitoace, chiar dacă se întâlneau cu cineva; pentru că aceea era facerea de minuni a lui Dumnezeu, prin care slăvea pe plăcutul Său, care îl proslăvea pe El.
    A mers la cuviosul, în cămăruţa în care era închis, un om ce avea tot trupul bolnav, căutând tămăduire prin sfintele lui rugăciuni. Iar el, poruncind aceluia să se dezbrace de hainele sale, a luat apă şi s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumne­zeul nostru, Cel ce prin proorocul Elisei ai curăţit pe Neeman Sirianul de stricăciune şi singur prin milostivirea Ta pogorându-Te la noi şi făcându-Te om, cu cuvântul ai tămăduit pe cei stricaţi, caută acum spre noi şi spre apa aceasta şi binecuvântând-o, dă-i putere de tămăduire, ca să poată curaţi de stricăciune pe acest om, care stă înainte, întru preamărirea numelui Tău Celui Sfânt".
    Astfel rugându-se şi însemnând apa cu semnul Crucii, a turnat omului pe cap şi pe tot trupul şi îndată s-a curăţit de acea boală şi s-a dus sănătos, lăudând pe Dumnezeu. Asemenea, venind şi un preot, anume Colirie, şi numai haina sfântului pe sine punând-o, îndată a câştigat tămăduire. Nişte minuni ca acestea şi o viaţă ca aceasta a Sfântului Teodor văzând fericita Elpidia, se fericea cu duhul. Deci şi ea a povăţuit pe multe femei spre viaţă plăcută lui Dumnezeu şi spre chipul monahicesc le-a adus, pentru că era foarte îmbunătăţită şi urma nepotului său în nevointele cele duhovniceşti. După aceea, cuvioasa Elpidia s-a apropiat spre sfârşitul său, pe care mai înainte l-a ştiut din descoperirea ce i s-a făcut ei. Şi mergând la cea mai de pe urmă cercetare şi sărutare a cuviosului său nepot, i-a spus vedenia sa, zicând: „Fiul meu şi lumina ochilor mei, am văzut în arătare un tânăr foarte frumos, îmbrăcat în haină luminoasă, având părul în chipul aurului, asemenea Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe, precum îl vedem închipuit pe icoană. Acela venind la mine, m-a întrebat despre tine, vrând să ştie de la mine rânduiala cântării de psalmi şi a vieţii tale. Iar eu cu de-amănuntul i-am spus lui, însă el mi-a zis: «Când cântaţi psalmi, ziceţi aceasta: Binecu­vântaţi pe Domnul, munţilor şi dealurilor!» După aceea mi-a zis: «Mare dar ai câştigat, o, femeie, învrednicindu-te a vedea pe nepotul tău într-o rânduiala ca aceasta, iar mie, ajutătorului lui, îmi eşti mult datoare. Dar mai ales Stăpânului Cel de obşte şi Zidito­rului Dumnezeu, toată mulţumirea I se cuvine, căci pe nepotul tău l-a făcut vrednic a fi în rândul sfinţilor robilor Lui. Deci, tu de acum te odihneşte, pentru că te-ai ostenit până acum»".
Această vedenie spunând-o fericita Elpidia Sfântului Teodor şi dându-i cea de pe urmă sărutare, s-a dus la chilia sa şi îmbol-năvindu-se puţin, s-a mutat către Domnul şi a fost îngropată cu cinste de către cuviosul. Iar după îngroparea ei, a venit cineva de la cetatea Ancira, aducând înştiinţare sfântului, cum că maica lui, Măria, a murit, şi-l sfătuia să trimită ca sa-i ia averea, de vreme ce a murit fără moştenitor. Răspuns-a sfântul: „Nu spui adevărul, căci maica mea n-a murit". Iar acela stăruia, zicând: „Cu ochii mei am văzut-o moartă". Iar el iarăşi a răspuns: „Nu este adevărat! Căci n-a murit maica mea, nici va muri cu sufletul, ci şi acum viază şi va fi vie în veci!" Şi nu s-a îngrijit de averea ce rămăsese după dânsa, ci a postit o săptămână întreagă, făcând rugăciuni cu dinadinsul către Dumnezeu pentru sufletul ei.
    Petrecând Cuviosul Teodor în peşteră, a mers la dânsul econo­mul bisericii de la Iliopoli şi prin cel ce-i slujea i-a spus rugămintea sa cu lacrimi, zicând: „Miluieşte-mă, robule al lui Dumnezeu, în necazul ce mi s-a întâmplat! Pe sluga mea am trimis-o, ca să adune veniturile bisericeşti, iar el, toate veniturile adunându-le, a fugit. Iar eu, alergând încoace şi încolo după dânsul şi căutându-l, nu pot să-l aflu. Roagă-te Domnului să mi-l arate, că toată averea mea nu-mi ajunge să plătesc bisericii". Răspuns-a lui sfântul: „De făgăduieşti că pe acel slujitor al tău nu-l vei bate, ci îl vei slobozi şi nimic mai mult de la dânsul nu vei lua, fără numai cele bisericeşti, pe care el le-a luat, apoi te va mângâia Domnul şi-l va da în mâinile tale; iar de nu vei făgădui aşa, apoi nu vei putea să-l afli pe el". Iar econo­mul a făgăduit a nu-l bate pe acela şi nici a-i lua ceva dintre ale lui, ci şi dintre ale sale a-i da, numai să întoarcă averea bisericească. Pentru că zicea: „Eu şi copiii mei vom rămâne goi dacă cu a mea avere voi plăti pentru venitul bisericesc cel răpit". Atunci i-a zis sfântul: „Mergi cu pace la casa ta şi să fii fără grijă, căci nădăjduiesc către Dumnezeu că degrabă te va mângâia". Şi s-a dus economul într-ale sale, bucurându-se şi având neîndoită nădejde în cuvintele cuviosului. Iar fugarul acela, care răpise cele bisericeşti, a stat pe cale aproape de satul ce se numea Nicheia, fiind legat cu rugăciunile cuviosului şi neputând să se ducă mai departe cât de puţin. Deci cu părerea i se arăta lui că fuge degrabă, dar de fapt el stătea pe loc. Şi văzându-l oamenii care se întâmplaseră în calea aceea şi cunoscându-l, l-au prins şi l-au dus la econom. Şi aşa a fost întoarsă toată averea bisericească pe care o luase el. Iar economul şi-a împlinit făgăduinţa şi a slobozit pe acela, nefăcându-i nici o strâmbătate. Apoi a mers iarăşi la cuvios, dându-i mulţumire.
    După aceasta un om a adus în ziua Cincizecimii pe femeia sa muncită de diavol şi după ce a certat cuviosul pe duhul cel necurat, acela striga, zicând: „O, pentru ce te mânii asupra mea, mâncă-torule de fier? Oare sunt vinovat? Căci nu de bunăvoie am intrat într-însa, ci fiind trimis de Teodor vrăjitorul, care se numeşte Carapos şi petrece în satul Mazamia". Iar plăcutul lui Dumnezeu, certând cu numele lui Iisus Hristos pe diavolul, l-a izgonit din femeia aceea.
    In acelaşi an, în luna iunie, oamenii din satul Mazamia, auzind de minunile făcute de plăcutul lui Dumnezeu, Teodor, au mers la el, rugându-l cu lacrimi să vină la ei, să le izgonească lăcustele care năvăliseră ca un nor asupra ţarinilor şi grădinilor lor. Iar cuviosul, mergând la ei, a intrat în biserica lor şi a petrecut toată noaptea la rugăciune. Iar a doua zi a mers cu rugăciune la ţarini şi, luând trei lăcuste în mâna sa, se ruga Domnului pentru popor. Şi în vremea rugăciunii au murit lăcustele în mâinile lui, iar el, mulţumind lui Dumnezeu, a zis către popor: „Să ne întoarcem la biserică, fiilor, pentru că degrabă ne va arăta Domnul mila sa".
    Deci, întorcându-se sfântul la biserică, a săvârşit Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie şi, a doua zi, oamenii au văzut toată mulţi­mea lăcustelor moartă. Aceasta văzând cel ce locuia într-acele locuri, mai sus pomenitul vrăjitor Teodor Carapos, s-a pornit cu zavistie asupra sfântului, fiindcă mai dinainte se mâniase asupra lui, pentru izgonirea din femeie a diavolului pe care acel vrăjitor îl tri­misese într-însa. Deci mâniindu-se asupra sfântului vrăjitorul acela şi zavistuind asupra puterii lui Dumnezeu celei făcătoare de minuni dintr-însul, a chemat pe diavolii cei de sub mâna lui şi le-a poruncit să meargă şi să muncească pe Teodor Sicheotul până la moarte. Iar aceia dacă s-au dus, n-au putut să se apropie de el, fiindcă avea întotdeauna rugăciunea în gura sa şi-l aşteptau până va adormi. Dar şi dormind sfântul, darul lui Dumnezeu ieşea ca un foc dintr-însul, arzând şi izgonind pe diavoli, care din nou întorcându-se, se repezeau asupra cuviosului; însă iar se întorceau cu ruşine la cel ce i-a trimis.
    Deci vrăjitorul acela cu dosădiri îi ocăra, zicându-le: „Cu adevărat nimic nu este puterea voastră, căci dacă nici când dormea, nu v-aţi putut apropia, apoi cum îi veţi face aceluia ceva când este treaz?" Iar diavolii îi ziceau: „Când ne apropiem de el, iese o văpaie de foc din gura lui şi ne arde, încât nu putem suferi". Iar vrăjitorul iuţindu-se cu mai multă mânie şi ros fiind de zavistie, a pus nişte otravă omoratoare într-un peşte şi a trimis peştele acela în dar cuviosului. Iar plăcutul lui Dumnezeu, fiind păzit cu darul lui Hristos, când era vremea mesei cea obişnuită lui, a gustat din peştele acela şi a rămas nevătămat. De acest lucru minunându-se vrăjitorul Teodor Carapos şi cunoscând puterea lui Dumnezeu şi neputinţa diavolilor, s-a umilit cu sufletul şi, mergând la cuviosul, a căzut la picioarele lui cele sfinte, mărturisind păcatele sale cu lacrimi. Şi arzând cărţile sale cele vrăjitoreşti şi lepădându-se de lucrurile satanei, a luat Sfântul Botez şi s-a făcut rob credincios al lui Iisus Hristos.
    După ce s-a întors cuviosul în locaşul său, i s-a întâmplat de a căzut într-o boală grea şi aştepta să moară, pentru că a văzut pe sfinţii îngeri venind la el şi socotea că acum vor să-i ia sufletul. Deci plângea şi se tânguia, zicând că nu este gata de ieşire. Şi era deasupra lui icoana Sfinţilor doctori celor fără de plată, Cosma şi Damian. Aceia i s-au arătat în vedenie şi după obiceiul doctoricesc, îi pipăiau venele mâinilor lui şi vorbeau unul cu altul ca şi cum deznădăjduindu-l de viaţă, fiindcă i-a slăbit puterea. Şi au zis către el: „Pentru ce plângi şi te mâhneşti atâta?" Răspuns-a bolnavul: „De vreme ce nu m-am pocăit la Dumnezeu, domnii mei, şi de vreme ce las această mică turmă, neîndreptată încă la calea cea desăvârşită, mai având ea încă nevoie multă de povăţuire". Sfinţii i-au zis: „Dar voieşti să rugăm pe Dumnezeu pentru tine, ca să-ţi lungească vremea vieţii?"
    Răspuns-a bolnavul: „De o veţi face aceasta şi de-mi veţi cere vreme de pocăinţă, apoi îmi veţi pricinui mare bucurie şi veţi câş­tiga plată pentru pocăinţa mea". Iar sfinţii întorcându-se la îngeri, i-au rugat să mai aştepte puţin, până ce vor merge la împăratul Dumnezeu, ca să-L roage pentru Teodor. Iar îngerii făgăduind că vor aştepta, s-au dus sfinţii răbdători de chinuri, Cosma şi Damian, la Atotputernicul împărat, Hristos Dumnezeul nostru, Care a adău­gat altădată cincisprezece ani lui Iezechiel, şi rugându-L pentru lungirea anilor lui Teodor, s-au întors degrabă, având între ei un tânăr, asemenea cu acei îngeri, însă cu slava mai luminat. Şi acela a zis către îngeri astfel: „Lăsaţi pe^Teodor între cei vii, pentru că Stăpânul Cel de obşte al tuturor şi împăratul slavei este rugat pentru el şi i-a poruncit ca să fie în trup!" Şi îndată sfinţii îngeri cu acel prealuminat tânăr s-au dus la cer, iar Sfinţii Cosma şi Damian au zis către Teodor: „Scoală-te, frate, şi ia aminte la tine şi la turma ta, căci bunul şi milostivul nostru Stăpân a primit rugăciunile noastre pentru tine şi ţi-a dăruit viaţă, ca să lucrezi nu mâncarea cea pieritoare, ci pe aceea care este în viaţa vecilor şi să aduci mântu­irea multor suflete!"
    Acestea zicând către el sfinţii doctori, s-au făcut nevăzuţi. Iar Sfântul Teodor venindu-şi în sine, simţindu-se că este cu totul sănătos, s-a sculat îndată. Şi lăuda pe Dumnezeu şi cu mai multă osârdie se sârguia la cântarea de psalmi şi la post, şi cu darul dat lui făcea minuni, tămăduind multe feluri de boli şi izgonind diavolii cu cuvântul. Apoi, străbătând vestea pretutindeni de minunile lui, mulţi se minunau şi lăsându-şi casele, se duceau la dânsul spre călugărie. Iar cei ce câştigau tămăduire de la dânsul de bolile lor, mulţi dintre ei nemaivrând să se lase de el, petreceau la dânsul, slujind trebu­inţelor mănăstireşti.
    Deci, adunându-se mulţime de fraţi, au zidit o mănăstire aleasă, iar Cuviosul Teodor s-a făcut arhimandrit al mănăstirii sale. Şi deoarece biserica Sfântului şi Marelui Mucenic Gheorghe era mică şi nu putea să-i încapă pe toţi la obişnuita cântare, s-a sârguit cuviosul să zidească altă biserică mai mare, în alt loc nu departe de acolo, în numele Sfântului Arhanghel Mihail. Şi a rânduit pe fraţi să vieţuiască acolo, iar pe ucenicul său, Filumen, l-a trimis la episco­pul cetăţii lui Anastasie, ca să ia hirotonia preoţiei. Şi punându-l egumen la acea mănăstire, singur se îndeletnicea în linişte. Şi au avut nevoie de un vas de argint, pentru slujirea Sfintei Liturghii, deoarece până atunci în mănăstirea lui se săvârşeau dumnezeieştile Taine în vas de marmură.
    Deci cuviosul a trimis un diacon al său la Constantinopol, ca să cumpere acel vas de argint pentru sfinţita slujbă. Dar după ce a cumpărat şi a adus la dânsul acel vas curat, lucrat cu meşteşug ales, sfântul l-a lepădat, nevrând să slujească într-însul, pentru că îl vedea cu ochii minţii că este negru, urât şi netrebnic. Iar diaconul lăuda vasul, că este de argint curat şi bine lucrat. însă cuviosul îi zicea: „Şi eu văd, o, fiule, că vasul este din argint şi bine lucrat, însă are necurăţie nevăzută. Şi de nu mă crezi pe mine, să facem rugăciune, ca să-ţi deschidă Domnul ochii tăi sufleteşti şi vei vedea". Deci, după ce s-a închinat şi s-a rugat, atunci nu numai diaconul acela, ci şi toţi fraţii care erau acolo au văzut că vasul acela era negru ca un cărbune luat din cuptor şi s-au minunat. Iar după ce diaconul a luat vasul în mâini, îndată s-a văzut curat şi luminat, ca mai înainte şi l-a dus la Constantinopol la argintarul de la care îl cumpărase şi i-a spus lui pentru ce l-a lepădat Cuviosul Teodor. Iar argintarul, cercetând despre argintul acela de unde i-a venit lui, şi-a adus aminte că era din podoabele oarecărei desfrânate, din câştigul ei cel spurcat, şi se mira de mai înainte vederea cuviosului şi îşi cerea iertare.
    Deci, luând vasul acela, alte vase mai curate a dat în dar pentru trebuinţa bisericii, cerând rugăciunile sfinţilor pentru dânsul. Iar diaconul, aducându-le în mănăstire, a spus părintelui şi fraţilor din ce fel de argint a fost vasul cel dintâi şi minunându-se de mai înainte vederea sfântului, preamăreau pe Dumnezeu.
    In acel timp nişte oameni din satul Vuzia, care este supus al lui Gratianopoli, au venit la Cuviosul Teodor pentru o pricină ca aceasta: făcându-şi un pod de piatră peste un râu în satul lor, pe când scoteau piatra din pământ şi ciopleau lespezile au ieşit din groapă mulţime de diavoli, care năvăleau asupra oamenilor şi dobitoacelor şi-i munceau, iar alţii, ca nişte tâlhari şezând pe lângă drumuri, răneau pe cei ce treceau. Deci au rugat pe cuviosul ca să meargă în satul lor şi să izgonească de la dânşii acea ispită diavolească. Şi cuviosul a mers împreună cu dânşii, nădăjduind spre Dumnezeu. Iar când se apropia de satul acela, diavolii cei din oameni, simţind venirea lui, ieşeau strigând împotriva lui: „O, primejdie! Pentru ce, lăsând Galatia, vii aici, mâncătorule de fier? Ştim pentru ce vii, dar nu te vom asculta, precum te ascultă duhurile cele din Galatia, că mai aprinşi şi mai puternici suntem decât ei".
    Iar cuviosul, certându-i pe dânşii, le-a poruncit să tacă. Şi a doua zi, adunând poporul, a înconjurat satul cu cruci şi cu litanii, şi suindu-se pe dealul acela, au făcut rugăciuni către Dumnezeu mult timp. Şi îndată diavolii cei ce ieşiseră de acolo, s-au adunat cu puterea lui Dumnezeu în chip de muşte, de şoareci şi de iepuri, pe care izgonindu-i în groapa aceea pe toţi şi pecetluindu-i cu semnul Crucii, a poruncit ca cu pietre şi cu pământ să-i astupe acolo. Astfel a scăpat satul acela de ispita diavolească. încă şi alte case şi sate fiind năpădite de diavoli, în acelaşi chip le-a izbăvit, izgonind din oameni duhurile cele viclene, încât diavolii se cutremurau şi numai de numele aceluia.
    Dintre ucenicii cuviosului, mulţi erau vestiţi şi mari bărbaţi în fapte bune. Astfel fericitul Arsenie, închizându-se într-o chilie strâmtă, petrecea în tăcere şi abia a treia zi primea puţină hrană, pâine şi verdeţuri crude sau linte şi apă cu măsură, iar în sfântul post cel de 40 de zile, mânca numai sâmbăta şi Duminica şi atunci doar mâncare uscată. Asemenea viaţă mai petreceau şi alţi doi, Evagrie şi Andrei, care aveau chiliile aproape de Arsenie, de a căror sfântă viaţă Cuviosul Teodor mult se bucura şi mulţumea lui Dumnezeu. Acei trei ucenici sfătuindu-se, să se închine Sfintelor Locuri de la Ierusalim, au rugat pe părintele Teodor, ca să-i libereze cu binecuvântare şi, dându-le drumul, s-au dus. Şi ajungând la Ierusalim, au cercetat toate lavrele cele de primprejur şi mănăstirile sihăstreşti. Deci Evagrie a vrut să rămână acolo şi, intrând în lavra Cuviosului Sava, a vieţuit cu sfinţenie, arătându-se cu lucrul că este ucenic al lui Teodor. Iar Arsenie şi Andrei întorcându-se în Galatia la părintele lor, l-au rugat să le poruncească lor să se ducă la linişte în alte locuri osebite.
    Deci Andrei s-a sălăşluit pe un deal, ce se numea Vrian, ca la opt stadii de la mănăstire, cu binecuvântarea părintelui. Iar Arsenie, ducându-se în părţile cele de sus ale Potamiei, şi-a ales un loc departe de locuinţa omenească, în care se spunea că este sălăşluire diavolească. Acolo s-a rugat, zicând: „Dumnezeule, milostiveşte-Te prin rugăciunile părintelui meu Teodor, păzeşte-mă pe mine, păcătosul, apără-mă de năpasta diavolească şi-mi ajută să-Ţi plac în locul acesta". Deci mai întâi şi-a zidit o chiliuţă de lemn şi a iernat într-însa. După aceea a zidit un stâlp înalt şi, petrecând patruzeci de ani pe el cu mare răbdare, s-a dus către Domnul.
    Incă şi Elpidie, cu povăţuirea Cuviosului Teodor, nu puţin a sporit în bunătăţi şi după câţiva ani de petrecere lângă părintele său, ducându-se în părţile Răsăritului cu binecuvântare, s-a sălăşluit aproape de Muntele Sinai. Şi vieţuind în tăcere mult timp, s-a săvârşit precum cuvioşii, iar locul acela a fost numit de părinţii din Sinai, „Tăcerea lui Elpidie". încă şi Leontie, ucenicul părintelui nostru Teodor, a fost bărbat minunat în pustnicie, aproape de locul Permatia. El, învrednicindu-se darului proorocesc, spunea mai înainte cele ce aveau să fie. Şi a proorocit despre năvălirea perşilor, precum şi despre uciderea sa de către dânşii, lucru care s-a şi împlinit. Pentru că, nevoind să iasă din chilia sa cea strâmtă şi liniştită, a fost ucis într-însa de perşi. încă şi Teodor, care a postit în Muntele Draconiei, Ştefan cel de lângă râul Psiliei şi alţi mulţi ucenici ai fericitului părintelui nostru Teodor, au strălucit cu fapte bune, unii vieţuind lângă dânsul, iar alţii sălăşluindu-se prin diferite locuri pustii.
    Venindu-i dorinţă Cuviosului Teodor să cerceteze iarăşi Sfintele Locuri în Ierusalim, a luat pe doi din ucenicii lui şi s-a dus. în acea vreme în Palestina, în care se află Ierusalimul, era secetă mare şi toţi oamenii şi dobitoacele erau în nevoie mare, căci se uscaseră toate gropile şi cisternele în care îşi adunau apă. Deci oamenii se rugau mult, cerând ploaie de la Dumnezeu şi nu puteau să-şi câştige cererea, căci Domnul păstra acel dar plăcutului Său, Teodor, şi pentru aceasta îl şi adusese în Palestina. Şi erau acolo unii din părţile Galatiei, care ştiau pe Cuviosul Teodor şi facerile lui de minuni. Aceia grăiau adeseori către oameni: „Ştim un sfânt părinte în părţile noastre, care poate numai cu o rugăciune să umple de ploaie toată lumea, precum a umplut-o odată proorocul Ilie".
    Iar după ce a sosit cuviosul la Ierusalim şi s-a închinat lemnului Crucii cel de viaţă făcător şi mormântului celui purtător de viaţă al lui Hristos, l-au cunoscut cei din Galatia, care erau acolo. Şi îndată a străbătut vestea despre dânsul în toată Sfânta Cetate şi prin mănăstirile şi prin lavrele de primprejur. Deci, adunându-se mulţime de monahi şi toţi clericii bisericii celei mari, au înconjurat pe sfântul, bucurându-se de venirea lui la dânşii şi l-au rugat în numele patriarhului să ceară de la Domnul ploaie pământului cel uscat. Iar sfântul se lepăda, numindu-se nevrednic şi păcătos. Dar ei grăiau: „Nădăjduim, părinte, că dacă vei amesteca rugăciunile tale cu ale celorlalţi părinţi, Dumnezeu se va milostivi spre noi şi va trimite ploaie pe pământ". Sfântul a zis către dânşii: „Dacă credeţi aşa, apoi să fie după credinţa voastră".
    Deci a făcut rugăciune, şi pe când mergea poporul cu crucile, sfântul a grăit către dânşii: „Să vă schimbaţi hainele, o, fiilor, pentru că vă veţi uda; căci degrabă va arăta Domnul mila Sa pentru credinţa voastră". Şi ajungând la un loc afară din cetate, cuviosul a poruncit să stea litia; apoi, ridicându-şi mâinile către cer, a început a se ruga mai cu dinadinsul, şi îndată s-a arătat dinspre apus un nor mic şi într-un ceas a acoperit tot cerul. Iar sfântul, săvârşindu-şi rugăciunea, a poruncit să se întoarcă mai repede litia, ca să nu se ude; şi deodată s-a vărsat o ploaie mare peste măsură şi toţi alergau degrabă în cetate spre biserică, fiindcă se udaseră foarte tare. Iar ploaia n-a stat nicidecum, până ce n-a adăpat tot pământul din destul şi s-au umplut de apă gropile, cisternele şi văile. Iar Cuviosul Teodor, pentru o minune ca aceea temându-se să nu fie slăvit şi cinstit de oameni, s-a ascuns de toţi şi a ieşit din cetate cu amândoi ucenicii săi. Apoi, alergând cu sporire, s-au întors în mănăstirea
Sicheotului din Galatia. încă şi în latura sa, prin multe locuri de primprejur făcea asemenea minuni şi după rugămintea poporului aducea ploi, înmulţea rodurile pământului şi sadurile, potolea pâra-iele cele pornite şi spunea mai înainte cele ce aveau să fie.
    Mavrichie voievodul, întorcându-se de la războiul persienesc prin Galatia la Constantinopol şi venind la cuviosul pentru rugăciune şi binecuvântare, el i-a proorocit că degrabă are să fie împărat. După ce s-a împlinit aceea, împăratul Mavrichie a scris către proorocul său, adică către acest sfânt părinte, cerând rugăciuni pentru el şi pentru toată împărăţia lui. A adăugat încă şi aceasta, să ceară de la dânsul ce va voi. Iar Cuviosul Teodor a trimis la dânsul pe fericitul Filumen, scriindu-i să dea ceva pâine la mănăstirea lor, pentru mulţimea săracilor ce veneau la dânşii în toate zilele. Iar împăratul a scris la ispravnicii săi din Galatia, ca în fiecare an să dea grâu la mănăstirea lui Teodor câte şase sute de măsuri; şi a dăruit încă şi bisericii vase de mult preţ.
    Văzând Cuviosul Teodor că din zi în zi se înmulţeşte turma sa şi venea la mănăstirea sa mulţime de popor pentru rugăciuni şi pentru tămăduiri, iar biserica Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe fiind foarte mică, a prefăcut-o, zidind-o în chip minunat mai mare. Căci fiind acolo o piatră mare şi neclintită niciodată, i-a poruncit ca singură să se mişte şi să se ducă de la locul său în alt loc. Iar când se aducea var nestins din satul Evarzia, care era aproape, pentru zidirea bisericii, i-a cuprins deodată pe cale un nor de ploaie şi lucrătorii s-au temut să nu se aprindă carele cu var din ploaie şi să le ardă dobitoacele. Atunci cuviosul, prin rugăciune, a despărţit norul în două şi era ploaie mare pe amândouă părţile drumului, iar pe var şi pe care n-a picat nici o picătură, până ce au dus varul la locul zidirii bisericii şi l-au descărcat.
    Iar după ce s-a sfârşit biserica, s-a săvârşit episcopul Timotei al cetăţii lui Anastasie, care a fost după Teodosie, şi mergând cetăţenii la arhiepiscopul Pavel al mitropoliei Ancirei, l-au rugat să aleagă episcop al cetăţii lor pe Cuviosul Teodor, arhimandritul lavrei Sicheotul. Şi bucurându-se arhiepiscopul, a trimis după ferici­tul Teodor, ca să-l aducă cu cinste la dânsul. în acea vreme, cuviosul fiind închis în peştera sa, se liniştea şi se îndeletnicea în obişnuita rugăciune. Iar după ce clerul şi cetăţenii cetăţii lui Anastasie s-au dus la dânsul cu multă rugăminte ca să le fie episcop, el nici nu voia să audă de aceasta. însă ei, deschizând casa cu sila, l-au scos afară chiar nevrând şi, punându-l în careta arhierească, l-au dus la Ancira, bucurându-se şi veselindu-se. Iar fraţii plângând şi tânguindu-se pentru părintele lor, căci se despărţiseră de dânsul, cuviosul a trimis la ei, zicându-le: „Nu vă mâhniţi, fraţilor, şi să mă credeţi, că niciodată nu vă voi lăsa, pentru că nimic nu este pe pământ care să mă poată despărţi de voi".
    Deci Cuviosul Teodor a fost pus episcop al cetăţii lui Anasta­sie de către Pavel, mitropolitul Ancirei, deşi nu voia să primească o dregătorie ca aceasta. Şi pe când a primit scaunul, unui bărbat oarecare i s-a făcut o vedenie în acest chip: o stea luminoasă şi mare s-a pogorât din cer spre biserică şi a luminat cu razele sale nu numai cetatea şi ţara aceea, ci şi toate cetăţile şi părţile de primprejur. Pentru că acest cuvios, fiind pus pe scaunul arhieresc ca o lumină în sfeşnic, cu adevărat s-a arătat a fi lumină lumii, luminând şi spăi-mântând toată partea cea de sub cer cu minunile cele fără de număr şi cu chipul cel minunat al vieţii sale. El cerceta adeseori lavra sa cea de la Sicheot şi mângâia pe fraţi. Iar biserica Sfântului Gheor-ghe cea zidită prin a sa sârguinţă a sfinţit-o. Şi câte minuni mari a făcut în vremea episcopiei sale, nu se pot spune cu de-amănuntul. Pentru că îşi îndoia ostenelile sale, având purtare de grijă cu dinadinsul pentru păstoria sa cea încredinţată. Insă mult se mâhnea pentru că i se tăiase liniştea şi avea totdeauna dorinţă neschimbată în mintea sa, ca să lase episcopia şi iarăşi să se întoarcă la linişte în mănăstirea sa.
    Iar după câţiva ani iarăşi a dorit să se închine sfintelor locuri din Ierusalim şi luând pe doi fraţi din mănăstirea sa, pe Ioan arhidiaconul şi pe Martin, s-a dus cu dânşii în cale. Şi înconjurând sfintele locuri din Ierusalim, nu se arăta că este episcop, ci umbla ca un simplu stareţ şi gândea să nu se mai întoarcă întru ale sale, ci să vieţuiască acolo într-o mănăstire, pentru că i se părea că pentru dregătoria episcopiei şi-a părăsit nevoinţa cea monahicească. Deci mergând în lavra Sfântului Sava, a cerut o chilie pentru el şi a petrecut într-însa, liniştindu-se de la praznicul Naşterii lui Hristos, până la Paşti. Iar după Paşti, acei doi fraţi care merseseră cu dânsul, Ioan şi Martin, neîncetat îl supărau să se întoarcă la locul său, însă el nu voia să-i asculte. Iar într-o oarecare noapte i s-a arătat Sfântul Marele Mucenic Gheorghe în vedenia somnului, dându-i în mână un toiag şi zicându-i: „Ieşi degrabă de aici, ca să ne întoarcem în patrie; pentru că nu ţi se cade, ca lăsându-ţi patria, să zăboveşti aici". Zis-a Teodor: „Nu voiesc să merg în patrie, fiindcă nu poftesc episcopie". Zis-a mucenicul: „Eu degrabă te voi slobozi de la episcopie, numai să te întorci, de vreme ce mulţi se mâhnesc după tine". De o vedenie ca aceasta înduplecându-se Teodor, şi-a luat pe amândoi ucenicii şi s-a dus în patria sa.
    Iar când se apropia de Galatia, a intrat într-o mănăstire ce i se întâmplase în cale, care se numea Druinia, poruncind împreună călătorilor săi, ca să nu spună de dânsul, cine este. Iar monahii mănăstirii aceleia, de demult auzind de minunile Cuviosului Teodor, doreau să-l vadă. Deci cuviosul, fiind necunoscut monahilor acelo­ra, s-a odihnit în casa de oaspeţi cea mănăstirească, primit fiind de Anichit, primitorul de străini. Şi întrebând pe ucenici despre stareţ cine este, au spus că este din părţi depărtate. Şi şezând cuviosul la masă, a căutat spre ucenicii care mâncau cu poftă, căci erau flămânzi, şi a zis către dânşii: „Cu adevărat, fiilor, mâncăm ca Galatenii". După un ceas iarăşi le-a zis aceeaşi.
    Acestea auzindu-le Anichit, grăia întru sine: „Nu cumva din părţile Galatiei este acest stareţ?" Iar după masă culcându-se stareţul după obicei pe pământ spre odihna nopţii, Anichit, luând deoparte pe amândoi ucenicii, cu multe rugăciuni îi supăra să-i spună cine este acest stareţ. Deci i-au spus aceia, că este Teodor, făcătorul de minuni al Sicheotului şi episcopul cetăţii lui Anastasie, şi îndată Anichit alergând, a spus egumenului Ştefan şi fraţilor şi s-au bucurat foarte mult de dânsul, fiindcă de multă vreme doreau ca să-l vadă. Iar după ce a sosit vremea cântării Utreniei, când stareţul mergea la biserică, l-au întâmpinat în uşile bisericii egumenul şi fraţii şi, căzând la picioarele lui cele sfinţite, i s-au închinat ca unui episcop şi făcător de minuni şi cereau binecuvântare. Şi l-au rugat să petreacă cu dânşii câteva zile, ca să se îndulcească de vederea feţei lui celei îngereşti şi să se sature de vorbele cele cu miere curgătoare. Şi a petrecut sfântul la dânşii zile destule. Atunci a străbătut despre dânsul vestea prin toată latura aceea şi mulţi din popor au mers la mănăstire, ducându-şi pe bolnavii lor la cuviosul, iar el, cu darul lui Hristos, pe toţi îi tămăduia.
    După aceasta, mergând de acolo Sfântul Teodor la episcopia sa şi îndeletnicindu-se în obişnuitele osteneli păstoreşti, gândea neîn­cetat cum ar putea lăsa episcopia. Iar fericitul Antioh, vieţuitorul pustiei, l-a sfătuit la aceasta, fiind la dânsul din întâmplare, când se întorcea de la cetatea lui Constantin într-ale sale. Căci acel Antioh a fost trimis din părţile Răsăritului la împăratul Mavrichie, ca să-l roage pentru o cetate ce se numea Sinofrin, ca să o apere de barbari. Şi Antioh era bărbat bătrân, având de la naşterea sa ca la o sută de ani. Şi şaizeci de ani n-a gustat nici vin, nici untdelemn, iar treizeci de ani n-a gustat pâine, decât numai verdeţuri crude cu sare şi cu oţet şi băutura îi era apă. Pe acel fericit părinte, pe când trecea prin părţile Galatiei şi ale cetăţii lui Anastasie, l-a primit Cuviosul Teodor cu bucurie şi cu cinste şi l-a odihnit. Şi mult s-a mângâiat cu dânsul în vorbiri duhovniceşti. Şi grăia fericitul Antioh ucenicilor săi despre Teodor: „N-am văzut un astfel de om sfânt, nici n-am auzit până acum, pentru că mi-a descoperit Domnul viaţa lui".
    Asemenea şi Sfântul Teodor a grăit despre Antioh către fraţii săi: „în toată pustia Răsăritului n-am văzut, nici n-am auzit de un astfel de rob al lui Dumnezeu". La acel Cuvios Antioh, Sfântul Teodor a cerut sfat de folos, spunându-i scopul său pentru lăsarea episcopiei. Iar Cuviosul Antioh i-a lăudat scopul şi l-a sfătuit să-şi săvârşească dorirea degrabă.
    După ducerea lui Antioh, a fost mâhnit plăcutul lui Dumnezeu de cei ce luau cu nedreptate averile bisericeşti. Şi pe lângă aceia, nişte casnici ai episcopiei care erau vrăjmaşi tăinuiţi ai sfântului, fiind porniţi de vrăjmaşul sufletelor spre zavistie şi urâciune, în taină oarecum i-au dat otravă, cu slobozirea lui Dumnezeu. Şi a zăcut Cuviosul Teodor trei zile fără glas şi stătea nemişcat ca un mort, încât chiar începuse în cetate a străbate vestea despre moartea sfântului. Dar după trei zile i s-a arătat Preasfânta Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea şi i-a spus pricina bolii lui ce-i venise din otrava cea dată în taină, zicându-i şi pe urătorii cei ce îi dăduseră otravă. Apoi scoţând din basmaua cea din mâini trei grăunţe, i le-a dat lui, zicând: „Mănâncă-le pe acestea, că nu vei mai pătimi de acum nici un rău". Deci mâncând cuviosul grăunţele acelea, şi-a venit în simţiri şi s-a simţit cu totul sănătos. Apoi, sculându-se, a mulţumit lui Hristos Dumnezeu şi Preacuratei Maicii Lui. Iar pe acei răi vrăjmaşi nu i-a mustrat, nici n-a spus cuiva de ei, ci a făcut rugăciune către Dumnezeu, ca să nu le socotească lor aceasta ca păcat. Iar către Sfântul Marele Mucenic Gheorghe totdeauna se ruga, ca mai degrabă să-l libereze de episcopie, precum îi făgăduise în vedenie, când din Palestina nu voia să se întoarcă în Galatia.
    Nu se cuvine a tăcea şi aceasta, că era rânduit mertic în cetatea lui Anastasie, spre a se da la masa arhierească peste tot anul, din averile bisericeşti, 365 de galbeni. Dintr-acel mertic, Cuviosul Teodor cheltuia numai patruzeci de galbeni la mesele sale cele de peste tot anul, iar pe ceilalţi îi întorcea Sfintei Biserici. Iar darurile ce-i veneau de aiurea, acelea le împărţea milostenie. Şi, vrând ca desăvârşit să lase dregătoria episcopiei, mai întâi cu dinadinsul a făcut către Dumnezeu multă rugăciune în multe zile, ca să nu i se socotească păcat acea socoteală a lui. Şi câştigând înştiinţare de la Dumnezeu pentru slobozirea sa, a adunat tot clerul şi toţi cetăţenii şi le-a zis: „Ştiţi, fraţilor, că voi cu sila scoţându-mă din mănăstire, m-aţi silit să iau jugul acesta al episcopiei. Şi v-am spus atunci, că sunt nevrednic de povăţuirea voastră. Dar voi, neascultându-mă, aţi săvârşit voinţa voastră. Iată, este al unsprezecelea an de când vă mâhnesc şi sunt mâhnit de voi. Deci, vă rog, căutaţi-vă alt păstor, care să vă poată plăcea; căci eu de acum nu pot să vă mai fiu episcop, ci ca un monah prost mă voi întoarce la mănăstirea mea, în care am făgăduit ca în toate zilele vieţii mele să slujesc lui Dumnezeu".
    Aceasta zicând, a luat pe arhidiaconul său Ioan, care era din mănăstirea lui, s-a dus la arhiepiscopul Pavel, mitropolitul Ancirei, şi l-a rugat să pună în locul său un alt episcop în cetatea lui Anastasie. Deci a fost mare ceartă între ei, pentru că mitropolitul nu voia de loc să libereze de la episcopie pe fericitul Teodor, zicând că nu este cu putinţă ca să găsească un bărbat ca acela la acea rânduială. Iar Cuviosul Teodor se lepăda foarte, spunându-i că acea sarcină este mai presus de măsura şi puterea lui. Şi a fost nevoie, ca pentru aceea să trimită la Constantinopol, la prea sfinţitul Patriarh Chiriac şi la drept credinciosul împărat Mavrichie. Iar aceia fiind povăţuiţi de Dumnezeu, au scris mitropolitului Ancirei, ca să nu supere pe plăcutul lui Dumnezeu care voieşte să se liniştească, ci să-l libereze, precum pofteşte.
    Astfel Cuviosul Teodor, izbăvindu-se de greutatea episcopiei, s-a umplut de negrăită bucurie, văzându-se liber de gâlcevi şi de grijile cele multe. Şi ducându-se la mănăstirea sa, a stat în chilie, liniştindu-se şi petrecând viaţa sa cea obişnuită în nevoinţe pust­niceşti. Şi adeseori săvârşea dumnezeieştile slujbe, aducând lui Dumnezeu jertfa fără de sânge. Şi se învrednicea acest plăcut al lui Dumnezeu în vremea Liturghiei, că vedea darul Sfântului Duh, în asemănare de pânză şi în chip de porfiră prealuminată, care se cobora de sus peste sfintele daruri şi le acoperea. Despre acest lucru a spus unuia din cei împreună slujitori ai săi, ieromonahul Iulian, bărbat duhovnicesc şi îmbunătăţit, fiind silit de acela cu stăruitoare rugăminte. Şi când vedea aceea, se umplea de negrăită bucurie duhovnicească şi faţa lui cea cinstită strălucea cu o mare lumină şi se schimba. Iar preoţii şi diaconii care slujeau cu Sfântul Teodor, văzând în faţa lui o dumnezeiască strălucire, se spăimântau.
    Odată s-a întâmplat şi aceasta: în şaisprezece zile ale lunii iulie, la pomenirea Sfântului Mucenic Antioh şi hramul aceluia, când arhiereul lui Dumnezeu, Teodor, săvârşea dumnezeiasca Liturghie şi a sosit vremea înălţării Sfintelor Daruri, ridicând el după obicei discul cu Sfântul Agneţ în sus şi strigând: „Sfintele sfinţilor", dumnezeiescul Agneţ singur de sine s-a ridicat sus în văzduh, înălţându-se ca de o nevăzută mână, şi iarăşi s-a lăsat pe disc la locul lui. O minune ca aceasta i-a umplut de spaimă şi de mirare mare pe toţi cei ce erau atunci împrejurul acelui dumnezeiesc prestol. Iar Cuviosul Teodor, vărsând pâraie de lacrimi din ochii săi şi totodată bucurându-se negrăit, preamărea pe Hristos Dumnezeu, Cel ce este adevărat în Preacuratele Taine.
    Iar dreptcredinciosul împărat Mavrichie şi preasfinţitul Patriarh Chiriac, vrând să vadă pe Cuviosul Teodor, de care auzeau multe, au scris către dânsul să vină la ei la Constantinopol, ca să se învrednicească de rugăciunile şi de binecuvântarea lui. Iar cuviosul, neputând să nu-i asculte, s-a dus şi a fost primit de toţi cu mare cinste, şi a petrecut în Constantinopol puţină vreme. Şi multe minuni a făcut cu puterea lui Dumnezeu: un prunc orb a luminat, pe o femeie slăbănoagă a ridicat-o din pat, pe mulţi îndrăciţi i-a liberat de muncirea diavolului. Pe una ce-i curgea sânge, a tămăduit-o cu rugăciunea; pe fiul împăratului care era bolnav şi deznădăjduit de la doctori, l-a tămăduit; celor neroditori în însoţire le-a dăruit naştere de fii prin a sa binecuvântare. Şi alte multe minuni preaslăvite făcând acolo şi pe toţi cu darul Domnului veselindu-i, s-a întors la mănăstirea sa. După aceea, mai târziu, a fost chemat a doua oară la Constantinopol, sub împărăţia lui Foca Tiranul, de preasfinţitul Patriarh Toma, care a ţinut scaunul după Chiriac; iar pricina che­mării a fost următoarea:
    Un lucru preaminunat s-a întâmplat în părţile Galatiei, unde, în nişte cetăţi de acolo făcându-se litanii cu crucile şi purtând cruci mari de lemn, acestea, singure între ele, cu o putere mare, minunată şi neoprită, plecându-se una spre alta, se loveau, se plecau şi se sfărâmau. Acea minune străbătând şi în Constantinopol auzindu-se, preasfinţitul Patriarh Toma a trimis la Cuviosul Teodor, rugându-l să vină la el degrabă. Şi când a mers cuviosul la Constantinopol, a fost primit de toţi cu cinste ca şi mai înainte. Deci luându-l deosebi, preasfinţitul patriarh l-a întrebat despre minunea aceea, ce ar însemna ea? Iar Sfântul Teodor l-a înştiinţat despre acea minune, că adevărată a fost; dar ce ar însemna, nu voia să-i spună, zicând că nu ştie acea taină a lui Dumnezeu.
    Atunci preasfinţitul patriarh a căzut la picioarele lui cu mare rugăminte şi cu o mare smerenie ca aceea a lui a silit pe cuviosul să-i spună mai înainte cele ce vor fi. Deci stareţul a zis că acea plecare, lovire şi sfărâmare a crucilor însemnează multe primejdii şi risipiri ce vor veni asupra Bisericii lui Dumnezeu şi asupra împărăţiei greceşti, pe de-o parte de la vrăjmaşii cei dinafară, iar pe de alta de la cei dinlăuntru. Pentru că dinafară are să fie grea năvălire a barbarilor, iar dinlăuntru oamenii cei numiţi cu numele lui Hristos, împărţindu-se în credinţă, vor începe a se izgoni singuri unul pe altul şi a se pierde; de aceea multe biserici ale lui Dumnezeu se vor pustii şi se vor risipi şi toate acelea vor fi repede.
    Patriarhul, auzind acestea, s-a spăimântat foarte şi a rugat pe Cuviosul Teodor să se roage Domnului pentru dânsul, ca să-i ia sufletul din trup mai repede, adică mai înainte de a yeni acea risipire, ca să nu vadă nişte primejdii ca acelea, ce au să vină asupra Bisericii. Şi după puţină vreme, zăbovind puţin Cuviosul Teodor în Constantinopol, la biserica Sfântului Ştefan, s-a îmbolnăvit patri­arhul şi a trimis la cuviosul, unde era închis şi postea, spunându-i despre boala sa şi-l ruga ca degrabă să-i ceară sfârşitul de la Dumnezeu. Iar sfântul, lepădându-se şi nevrând, patriarhul a trimis la dânsul rugăminte cu dinadinsul, dorind ca mai înainte de năvălirea primejdiilor asupra Bisericii, să se dezlege din trup şi să se ducă către Domnul. Deci chiar nevrând cuviosul, a făcut voia patriarhului, ca să se roage lui Dumnezeu pentru sfârşitul lui şi a trimis la dânsul, zicându-i: „Porunceşti, oare să vin la tine, sau ne vom vedea amândoi acolo, înaintea Domnului nostru?" Patriarhul i-a răspuns prin trimisul acela: „Să nu-ţi laşi liniştea ta, părinte. îmi ajunge că mi-ai zis că ne vom vedea amândoi acolo înaintea Domnului nostru". Şi într-acea zi, preasfinţitul Patriarh Toma, înaintea ceasului Vecerniei, bucurându-se, s-a despărţit de trup şi s-a dus către Domnul.
    După sfârşitul patriarhului, Cuviosul Teodor s-a întors la mănăstirea sa şi nu după mulţi ani s-a apropiat şi el de fericitul său sfârşit, făcând multe, mari şi preaslăvite minuni şi proorocind cele ce au să fie. Iar mai înainte de sfârşitul său, de două ori a văzut pe Sfântul Marele Mucenic Gheorghe, arătându-i-se în vedenia somnu­lui. Mai întâi i s-a arătat dându-i un toiag de cale şi-l chema împreună cu el într-o călătorie îndepărtată. După aceea i s-a arătat mergând călare, ducând şi alt cal şi zicându-i: „Teodore, încalecă pe calul acesta şi vino după mine!" Din aceasta, Sfântul Teodor şi-a cunoscut trecerea sa degrabă de la cele pământeşti şi a spus aceasta cu bucurie ucenicilor săi, precum şi vremea sfârşitului său, după praznicul Paştilor, care a şi fost. Iar când se sfârşea, a văzut pe sfinţii îngeri, care veniseră să-l ia şi, zâmbind cu faţă luminoasă, şi-a dat sfântul său suflet în mâinile lor. Şi a fost sfârşitul lui în anul al treilea al împărăţiei lui Iraclie.
    Iar viaţa şi minunile lui le-a scris Eleusie, ucenicul lui, cel numit de cuviosul în călugărie Gheorghe. Acesta spunea despre el, că părinţii lui, petrecând mult în însoţire, erau neroditori. Şi rugau pe Cuviosul Teodor, ca prin rugăciunea şi binecuvântarea lui, să poată să fie născători de fii. Iar el, luând brâiele lor, le-a binecu­vântat şi, dându-le lor, le-a proorocit dezlegarea nerodirii. Şi au născut pe acest Eleusie, pe care crescându-l, l-au adus la Cuviosul Teodor şi l-au dat lui Dumnezeu spre slujbă. Şi petrecând doispre­zece ani lângă el, a văzut singur minunile cele negrăite ale aceluia, pe care le-a şi scris foarte pe larg. Dintre acestea noi, aducând aici pe scurt câteva, pot să ne folosească din destul pe noi, cei ce slăvim pe minunatul Dumnezeu Cel preamărit în ai Săi făcători de minuni, pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

VA URMA