MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU SÂMBĂTĂ 4 APRILIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (A. Evenimente; Nașteri) PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

Evenimente

1968: Programul Apollo: NASA lansează Apollo 6.

• 1081: Alexios I Comnenul devine împărat al Bizanțului, luându-i locul lui Nikeforos al III-lea Botaneiates. Începe astfel dinastia Comnenilor, ai cărei reprezentanți vor conduce Imperiul Bizantin mai bine de un secol.
• 1459: Tratat de pace între Ștefan cel Mare, domn al Moldovei (1457–1504) și reprezentantul Poloniei, Andrei Adrowasz. Se prevedea încetarea stării de război între Moldova și Polonia, îndepărtarea lui Petru Aron de la hotarele Moldovei, recunoașterea suzeranității polone de către Ștefan.
• 1460: Ceremonia de deschidere a Universității din Basel, fondată de Papa Pius al II-lea. Este cea mai veche universitate din Elveția.
• 1581: După încheierea călătoriei în jurul lumii, navigatorul englez Francis Drake este înnobilat de regina Elisabeta I a Angliei.
• 1818: Congresul american a decretat arborarea unui steag cu câte o stea pentru fiecare stat al SUA.
• 1841: William Henry Harrison moare de pneumonie și devine primul președinte al Statelor Unite care moare la birou și unul dintre președinții cu cele mai scurte mandate (o lună de zile).
• 1850: Domnitorul Grigore Alexandru Ghica a înființat Corpul Jandarmilor.
• 1905: Un cutremur care a avut loc la Kangra (India) s-a soldat cu moartea a 370.000 de oameni .
• 1920: A fost realizat primul film românesc de desen animat „Păcală în Lună”.
• 1939: Faisal al II-lea devine rege al Irakului.
• 1944: Bombardament masiv al aviației anglo-americane asupra Bucureștiului, soldat cu mari distrugeri materiale și mii de morți.
• 1945: Al doilea război mondial: Teritoriul Ungariei a fost complet eliberat de sub ocupația fascistă, de către trupele române și sovietice.
• 1949: Douăsprezece națiuni: Statele Unite, Marea Britanie, Franța, Belgia, Olanda, Danemarca, Italia, Luxemburg, Norvegia, Islanda, Canada și Portugalia, semnează Tratatul Nord Atlantic, creând NATO.
• 1968: Martin Luther King Jr. este asasinat de James Earl Ray la un motel din Memphis, Tennessee.
• 1968: Programul Apollo: NASA lansează Apollo 6.
• 1979: Președintele Zulfikar Ali Bhutto al Pakistanului este executat.
• 1983: Prima misiune orbitală a navetei spațiale „Challanger” (STS-6).
• 1996: Ultimul concert al trupei britanice Take That înainte de a se despărți.
• 1997: A fost fondată echipa de fotbal Sheriff Tiraspol.
• 2003: A fost inaugurat Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi din București.
• 2009: Franța redevine membru al NATO.

Nașteri

• 186: Caracalla, împărat roman (211-217) (d. 217)
• 1557: Lew Sapieha, întâlnit în literatura istorică în limba română și sub numele de Leon Sapieha, (în belarusă Леў Сапега sau Leŭ Sapieha; în lituaniană Leonas Sapiega; n. 14 aprilie 1557, Ostrowno[*], Uniunea Polono-Lituaniană – d. 7 iulie 1633,^[1] Vilnius, Uniunea Polono-Lituaniană^[2]) a fost un nobil și om de stat al Uniunii statele polono-lituaniene. El a devenit mare secretar al Marelui Ducat al Lituaniei în 1580, mare funcționar al Marelui Ducat în 1581, cancelar al curții în 1585, mare cancelar din 1589 până 1623, voievod de Vilnius în 1621, mare hatman al Lituaniei în 1623 și guvernator de Slonim, Brest și Moghilău. Era de etnie ruteană,^[3][4] dar, cu toate acestea, sursele istorice belaruse moderne îl consideră ca având o origine belarusă.^{[5][6][7][8][9][10]}
  Lew este considerat o mare personalitate politică a Uniunii statale polono-lituaniene. Magnat bogat și puternic, el a fost cunoscut pentru înțelepciunea lui ca om de stat, jurist și comandant militar, fiind unul dintre cei mai mari conducători ai Marelui Ducat al Lituaniei în perioada de maximă înflorire culturală a ducatului. 

  Lew Sapieha
  Mare hatman Mare cancelar
  Căsătorit(ă)	Dorota Firlej⁠(d) Halaszka Radziwiłł
  Urmași cu Dorota Firlej⁠(d) Katarzyna Sapieha Krzysztof Sapieha Jan Stanisław Sapieha⁠(d) Andrzej Sapieha⁠(d) cu Halaszka Radziwiłł Anna Sapieha Krzysztof Michał Sapieha⁠(d) Kazimierz Leon Sapieha⁠(d)
  Familie nobilă	Sapieha
  Tată	Iwan Sapieha
  Mamă	Bohdana Drucka Konopka
  Naștere	4 aprilie 1557 lângă Vitebsk, Marele Ducat al Lituaniei
  Deces	7 iulie 1633 (76 de ani) Vilnius, Uniunea statală polono-lituaniană Portretul lui Sapieha realizat de un pictor necunoscut   Biserica Sf. Mihail din Vilnius (1594), ctitorită de Sapieha ca un mausoleu personal[12]   Sarcofagul lui Lew Sapieha în interiorul bisericii   O scrisoare semnată de Sapieha din 1626   Timbru belarus din 1995   Timbru lituanian din 2007

• 1688: Joseph-Nicolas Delisle (4 aprilie 1688, Paris – 13 septembrie 1768, Paris) a fost un astronom și un profesor francez. Era unul din cei unsprezece copii ai lui Claude Delisle (1644-1720). Ca mulți din frații săi, între care Guillaume Delisle (1675-1726), el a făcut studii clasice, dar s-a orientat rapid spre astronomie sub conducerea lui Jacques Cassini (1677-1756). În 1714 a intrat la Academia Franceză de Științe ca student al lui Giacomo Filippo Maraldi.^[10] Devenit adjunct, apoi asociat astronom al Academiei în 1716 și 1719, profesor la Collège de France în 1718 și membru al Academiei din Rouen, i-a avut elevi pe Jean-Paul Grandjean de Fouchy, Joseph Jérôme Lefrançois de Lalande și pe Charles Messier.
  Deși bun om de știință și provenind dintr-o familie înstărită, el nu dispunea de mari mijloace financiare. Viața i s-a schimbat radical atunci când a fost chemat de țarul Rusiei, Petru I, la Sankt-Petersburg, în 1725, pentru a fonda și conduce o școală de astronomie la Academia Rusă de Științe, unde l-a chemat, în 1726, pe fratele său Louis de l’Isle. A fondat Observatorul din Sankt-Petersburg. A devenit relativ bogat și celebru, în așa măsură încât, revenind la Paris, în 1747, a primit titlul de astronom și și-a putut crea propriul său observator astronomic la hôtel de Cluny, făcut celebru, mai târziu, de Charles Messier.
  

  Craterul lunar Delisle, fotografiat de Apollo 15
  Delisle a arătat că curcubeele sunt cauzate de separarea luminii Soarelui de către picăturile de apă. A lucrat și la calcularea distanței dintre Pământ și Soare, și a observat tranzitul lui Mercur și tranzitul lui Venus. Este cunoscut și pentru inventarea unei scări de temperatură, în 1732, scara Delisle.
  În 1749 a fost ales membru străin al Academiei Regale Suedeze de Științe.  

  Joseph-Nicolas Delisle
  Joseph-Nicolas Delisle
  Date personale
  Născut	4 aprilie 1688[2][3][4][5]  Paris, Regatul Franței[6][7]
  Decedat	11 septembrie 1768 (80 de ani)[2][4][5][8]  Paris, Regatul Franței[9][7]
  Părinți	Claude Delisle[*]
  Frați și surori	Louis de l'Isle[*] Guillaume Delisle[*]
  Cetățenie	Franța
  Etnie	Francezi
  Ocupație	astronom cartograf[*] profesor[*]
  Activitate
  Domeniu	astronomie
  Instituție	Collège de France[1] Academia Rusă de Științe
  Organizații	Academia Leopoldină Societatea Regală din Londra Academia Regală Suedeză de Științe Academia Franceză de Științe Academia de Științe din Sankt Petersburg[*]
  Conducător de doctorat	Jacques Cassini Giacomo F. Maraldi[*]
  Doctoranzi	Nikita Ivanovich Popov[*] Joseph Jérôme Lefrançois de Lalande Guillaume Le Gentil[*]
  Cunoscut pentru	Delisle scale[*]
  Premii	Membru al Societății Regale[*] Delisle[*] 12742 Delisle Mons Delisle[*]

• 1758: Pierre-Paul Prud'hon (n. 4 aprilie 1758,^{[1][2][3][4][5][6][7][8][9]} Cluny, Franța^[10] – d. 16 februarie 1823,^{[11][4][9][12]} Paris, Franța^[10]) a fost un pictor și desenator francez romantic, cunoscut pentru portretele și pentru picturile sale alegorice. 

  Pierre-Paul Prud'hon
  Pierre-Paul Prud'hon
  Date personale
  Născut	4 aprilie 1758[1][2][3][4][5][6][7][8][9]  Cluny, Franța[10]
  Decedat	16 februarie 1823 (64 de ani)[11][4][9][12]  Paris, Franța[10]
  Înmormântat	Cimitirul Père-Lachaise[13][14]
  Cetățenie	Franța
  Ocupație	pictor
  Activitate
  Pregătire	Claude François Devosge[*]
  Profesor pentru	Pierre Jérôme Lordon[*], Constance Mayer[*]
  Opere importante	Q15730739[*], Portrait of Rutger Jan Schimmelpenninck and his Family[*] Bustul lui Pierre-Paul Prud'hon, Palatul Luxembourg. Portretului lui Joséphine de Beauharnais, de la Louvre, Paris   Portretul lui Louis de Saint-Just, 1793

• 1762: Prințesa Caroline de Nassau-Usingen (germană Prinzessin Karoline Polyxena von Nassau-Usingen; 4 aprilie 1762 – 17 august 1823) a fost fiica cea mare a lui Karl Wilhelm, Prinț de Nassau-Usingen și a soției acestuia, Caroline Felizitas de Leiningen-Dagsburg. Caroline s-a născut la Biebrich, Nassau-Usingen ca al doilea copil și prima fiică a lui Karl Wilhelm, Prinț de Nassau-Usingen (1735–1803) și a soției acestuia, Contesa Caroline Felizitas de Leiningen-Dagsburg (1734–1810), fiica lui Christian Karl Reinhard, Conte de Leiningen-Dagsburg-Heidesheim.
  La 2 decembrie 1786 Caroline s-a căsătorit cu Landgraful Frederick de Hesse-Kassel (1747–1837), copilul cel mic al lui Frederic al II-lea, Landgraf de Hesse-Cassel și a Prințesei Mary a Marii Britanii, fiica regelui George al II-lea al Marii Britanii.^[1] Caroline și Frederic au avut opt copii:
  • Wilhelm (24 decembrie 1787 - 5 septembrie 1867), căsătorit cu Louise Charlotte a Danemarcei (1789–1864); a fost tatăl Louisei de Hesse-Kassel, soția regelui Christian al IX-lea al Danemarcei.
  • Karl Friedrich (9 martie 1789 - 10 septembrie 1802)
  • Friedrich Wilhelm (24 aprilie 1790 - 25 octombrie 1876)
  • Ludwig Karl (12 noiembrie 1791 - 12 mai 1800)
  • Georg Karl (14 ianuarie 1793 - 4 martie 1881)
  • Luise Karoline Marie Friederike (9 aprilie 1794 - 16 martie 1881)
  • Marie Wilhelmine Friederike (21 ianuarie 1796 - 30 decembrie 1880), căsătorită cu Georg, Mare Duce de Mecklenburg-Strelitz (1779–1860)
  • Augusta Wilhelmine Luise (25 iulie 1797 - 6 aprilie 1889), căsătorită cu Prințul Adolphus, Duce de Cambridge (1774–1850)  

    Prințesa Caroline de Nassau-Usingen
    Date personale
    Nume la naștere	germană Karoline Polyxena
    Născută	4 aprilie 1762 Biebrich, Nassau-Usingen
    Decedată	17 august 1823 (61 de ani) Rumpenheim, Hesse-Kassel
    Înmormântată	Q881946[*]
    Părinți	Charles William of Nassau-Usingen[*] Countess Caroline Felizitas of Leiningen-Dagsburg[*]
    Căsătorită cu	Prințul Frederic de Hesse
    Copii	Landgraf Wilhelm de Hesse-Kassel Karl Friedrich Friedrich Wilhelm Ludwig Karl Georg Karl Luise Karoline Marie Friederike Maria, Mare Ducesă de Mecklenburg-Strelitz Prințesa Augusta, Ducesă de Cambridge
    Cetățenie	Germania
    Religie	protestantism
    Ocupație	politiciană
    Apartenență nobiliară
    Titluri	Prințesă
    Familie nobiliară	Casa de Nassau-Usingen Casa de Hesse

• 1785: Bettina von Arnim, scriitoare germană (d. 1859)
• 1819: Maria a II-a (n. 4 aprilie 1819 – 15 noiembrie 1853) a fost regină a Portugaliei și de Algarve din 1826 până în 1828 și regină a Portugaliei din 1834 până la moartea sa.
  Născută Maria da Glória Joana Carlota Leopoldina da Cruz Francisca Xavier de Paula Isidora Micaela Gabriela Rafaela Gonzaga de Áustria e Bragança, Maria da Glória a fost fiica viitorului rege al Portugaliei și Împărat al Braziliei, Pedro al IV-lea și a primei lui soții Maria Leopoldina, Arhiducesă de Austria, care era fiica lui Francisc I al Austriei.
  La moartea bunicului Mariei, regele Ioan al VI-lea al Portugaliei, în martie 1826, s-a produs o criză de succesiune în Portugalia. Regele avea un moștenitor pe linie masculină, Pedro, însă Pedro devenise împăratul Pedro I al Braziliei. Ioan mai avea un fiu mai mic, Miguel I al Portugaliei însă fusese exilat în Austria după câteva tentative revoluționare împotriva tatălui său și a regimului liberal.
  Înaintea morții sale, regele și-a nominalizat fiica preferată, Isabel Maria, ca regentă până când "moștenitorul legal se întoarce în regat" — uitând să specifice care dintre cei doi fii este moștenitorul legal.
  Mulți portughezi considerau că Pedro este moștenitorul legitim însă nimeni nu voia ca Portugalia să se unească cu Brazilia din nou și din acest motiv erau gata să-l aducă pe Miguel înapoi. Pedro a decis pentru o decizie care a întrunit totuși cea mai mare susținere; a abdicat în favoarea fiicei sale celei mari, Maria da Glória (care avea numai șapte ani), și care trebuia să se căsătorească cu unchiul ei Miguel, care la rândul său trebuia să accepte constituția liberală și să acționeze ca membru al Consiliului până când nepoata sa devenea adultă.
  Miguel a pretins că este de acord dar când a ajuns în Portugalia, a deposedat-o pe Maria de coroană și s-a proclamat rege abrogând constituția liberală. În timpul domniei lui, Maria a călătorit spre mai multe curți europene inclusiv la cea a bunicului ei de la Viena. Pedro a abdicat tronul Braziliei în 1831 în favoarea fiului său, Pedro al II-lea al Braziliei și de la baza sa din Azore l-a atacat pe Miguel, forțându-l să abdice în 1834. Maria și-a recuperat tronul.
  La 26 ianuarie 1835, la vârsta de 15 ani, Maria s-a căsătorit cu Auguste, Duce de Leuchtenberg, fiul lui Eugène de Beauharnais și nepot al împărătesei Iosefina. Auguste a murit după două luni la 28 martie 1835 iar Maria a obținut anularea căsătoriei.
  La 1 ianuarie 1836 Maria s-a căsătorit cu Prințul Ferdinand de Saxa-Coburg și Gotha care a domnit împreună cu ea, fiind co-monarh. Ferdinand a primit titlul de rege în 1837, potrivit obiceiului portughez, la nașterea primului lui copil, Pedro al V-lea al Portugaliei.
  În 1842, Pape Grigore al XVI-lea i-a acordat Mariei Trandafirul de Aur.
  Deși fusese avertizată de doctori asupra riscului la care se expune în urma nașterilor anuale, Maria a ignorat riscul. În 1853 a murit la nașterea celui de-al 11-lea copil, Prințul Eugene. 

  Maria a II-a
  Date personale
  Nume la naștere	Maria da Glória Joana Carlota Leopoldina da Cruz Francisca Xavier de Paula Isidora Micaela Gabriela Rafaela Gonzaga
  Născută	4 aprilie 1819 Palatul São Cristóvão, Rio de Janeiro, Brazilia
  Decedată	15 noiembrie 1853 (34 de ani) Palatul Necessidades, Lisabona, Portugalia
  Înmormântată	Mănăstirea din São Vicente de Fora, Lisabona, Portugalia
  Cauza decesului	sindrom puerperal[*]
  Părinți	Pedro I al Braziliei Arhiducesa Maria Leopoldina a Austriei
  Frați și surori	Pedro al II-lea al Braziliei Miguel, Prince of Beira[*] João Carlos, Prince of Beira[*] Amelia a Braziliei Prințesa Francisca a Braziliei Princess Januária of Brazil[*] Isabel Maria de Alcântara Brasileira[*] Princess Paula of Brazil[*]
  Căsătorită cu	Auguste, al 2-lea Duce de Leuchtenberg Ferdinand al II-lea al Portugaliei
  Copii	Pedro al V-lea al Portugaliei Luís I al Portugaliei Infantele João, Duce de Beja Infanta Maria Ana Infanta Antónia, Prințesă de Hohenzollern-Sigmaringen Infantele Augusto, Duce de Coimbra
  Cetățenie	Brazilia
  Religie	Biserica Catolică
  Ocupație	regină[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	Queen of Portugal[*] Duke of Porto[*] (4 aprilie 1833–31 octombrie 1838)
  Familie nobiliară	Casa de Bragança
  Regină a Portugaliei (prima domnie)
  Domnie	28 mai 1826 – 23 iunie 1828
  Predecesor	Pedro I al Braziliei
  Succesor	Miguel I al Portugaliei
  Regină a Portugaliei (a doua domnie)
  Domnie	26 mai 1834 – 1853
  Predecesor	Miguel I al Portugaliei
  Succesor	Pedro al V-lea al Portugaliei

• 1823: Carl Wilhelm Siemens (în engleză Charles William Siemens, cunoscut ca Sir William Siemens; n. 4 aprilie 1823 – d. 19 noiembrie 1883) a fost un inginer britanic de origine germană, cunoscut pentru dezvoltarea cuptorului regenerativ și a pirometrului electric. Siemens s-a născut în satul Lenthe, astăzi parte din orașul Gehrden, pe atunci în Regatul Hanovrei, unde tatăl său, Christian Ferdinand Siemens (31 iulie 1787-16 ianuarie 1840), arendaș, lucra o moșie ce aparținea Coroanei. Mama lui era Eleonore Deichmann (1792-8 iulie 1839), iar Carl Wilhelm era al patrulea copil dintr-un total de paisprezece. Dintre frații săi, Ernst Werner Siemens a devenit inginer electrician și a fost asociat cu Wilhelm la multe din invențiile sale. Ei au fost frați și cu Carl Heinrich von Siemens și veri cu Alexander Siemens.
  La 23 iulie 1859, Siemens s-a căsătorit la St. James's, Paddington, cu Anne Gordon, cea mai mică fiică a lui Joseph Gordon, membru al societății de avocatură Writers to the Signet din Edinburgh, și frate cu Lewis Gordon, profesor de inginerie la Universitatea Glasgow, devenit astfel cetățean britanic naturalizat. El spunea că pe 19 martie în acel an, el a jurat credință pentru două doamne în aceeași zi — reginei și logodnicei. A fost înnobilat – purtând numele de Sir William – cu câteva luni înainte de a muri. A murit în seara zilei de luni 19 noiembrie 1883, la orele 9 și a fost înmormântat după o săptămână în Cimitirul Kensal Green. Siemens era pregătit ca inginer mecanic, și cele mai importante activități în prima parte a carierei erau neelectrice. Deși în 1847 a publicat în în Annalen der Chemie a lui Liebig despre „Mercaptanul de seleniu”, el se gândea la noi idei despre natura căldurii, idei studiate și de Carnot, Clapeyron, Joule, Clausius, Mayer, Thomson și Rankine. El a lăsat la o parte vechile noțiuni de căldură ca substanță, și a acceptat-o ca pe o formă de energie. Lucrând pe noua sa idee, care îi dădea un avantaj în fața celorlalți inventatori ai vremii, a făcut o primă tentativă de a economisi căldura, construind, în 1847, la fabrica lui John Hick, din Bolton, un motor de patru cai-putere, cu un condensator cu regeneratori, și utilizând abur supraîncălzit. După doi ani, el a continuat experimentele la uzinele lui Messrs. Fox, Henderson, and Co., din Smethwick, lângă Birmingham. Utilizarea de aburi supraîncălziți întâmpina multe dificultăți practice, iar invenția nu era întru totul reușită; totuși, în 1850, Society of Arts a recunoscut valoarea principiului, acordându-i lui Siemens o medalie de aur pentru condensatorul cu regenerare.
  În 1859, William Siemens a dedicat o mare parte a timpului său invențiilor electrice și cercetărilor în acest domeniu; numărul de aparate telegrafice de toate felurile – cabluri telegrafice, linii terestre, și accesorii – produse la Siemens Telegraph Works (din Charlton, sud-estul Londrei) a fost remarcabil. În 1872 Sir William Siemens a devenit primul președinte al Societății Inginerilor Telegrafiști, care a devenit apoi Institution of Electrical Engineers, precursoarea viitorului Institution of Engineering and Technology [1]
  În iunie 1862 a fost ales Fellow of the Royal Society^[1] iar în 1871 a ținut prelegerea Bakeriană a acesteia.
  Cuptorul regenerativ este cea mai reușită invenție a lui Charles William Siemens, pe baza unui proces denumit procesul Siemens-Martin. Pirometrul electric, probabil cea mai elegantă și mai originală dintre invențiile lui William Siemens, este puntea de legătură între cercetările sale în domeniul electric și cele în domeniul metalurgic. Siemens a urmat două teme principale în invențiile sale, unul bazat pe știința căldurii și celălalt pe cea a electricității. Cuprins de ideea regenerării și căutând în natură exemplele sale, Siemens a propus și o ipoteză conform căreia Soarele își păstrează căldura prin circularea combustibilului său în spațiu, tipărind ideile sale în volumul Despre conservarea energiei solare. 

  Carl Wilhelm Siemens
  Date personale
  Născut	4 aprilie 1823 Gehrden, Regatul Hanovrei, Confederația Germană (astăzi în Germania)
  Decedat	19 noiembrie 1883 (60 de ani) Londra, Regatul Unit
  Înmormântat	Kensal Green Cemetery[*]
  Părinți	Christian Ferdinand Siemens[*]
  Frați și surori	Werner von Siemens Hans Siemens[*] Friedrich Siemens[*] Carl Heinrich von Siemens[*]
  Cetățenie	Germania
  Ocupație	inginer inventator metalurgist[*] om de afaceri
  Activitate
  Alma Mater	Universitatea Georg-August din Göttingen
  Organizații	Societatea Regală din Londra Academia Regală Suedeză de Științe
  Cunoscut pentru	Procesul Siemens-Martin
  Premii	Membru al Societății Regale[*] Albert Medal[*] (1874) Bessemer Gold Medal[*] Bakerian Lecture[*] (1871)

• 1834: Helene Caroline Therese, Ducesă de Bavaria (4 aprilie 1834 - 16 mai 1890) supranumită Néné, a fost prințesă bavareză și, prin căsătorie, membră a familiei Thurn și Taxis.
  A fost sora mai mare a împărătesei Sisi a Austriei. Helene a fost fiica cea mare a Ducelui Maximilian Joseph de Bavaria și a Prințesei Ludovika de Bavaria. Reședința familiei era Castelul Possenhofen. 
  Ducesa Helene de Bavaria
  În 1853 ea a călătorit cu mama sa Ludovika și sora mai mică Elisabeta în stațiunea Bad Ischl din Austria superioară cu speranța că va deveni mireasa vărului ei Franz Josef, atunci împărat al Austriei. El a preferat-o pe Elisabeta. Helene era neobișnuit de pioasă și s-ar fi potrivit mai bine la curtea habsburgică.
  După eșecul logodnei, ea a suferit o depresie iar Ludovika a devenit preocupată de faptul că Helen va intra la mănăstire. Helen s-a resemnat cu gândul că va rămâne singură. La 22 de ani era considerată fată bătrână însă mama ei i-a aranjat o întâlnire cu Maximilian Anton Lamoral, Prinț Ereditar de Thurn și Taxis. În timp ce prințul era în vacanță la Possenhofen, el a discutat planurile de nuntă cu părinții ei care au acceptat imediat.
  Singura dificultate consta în faptul că deși familia Thurn și Taxis se număra printre cele mai bogate din țară, din punct de vedere social nu erau considerați egali cu o prințesă care avea sânge regal și cu o membră a Casei de Wittelsbach. Din această cauză, la început, regele Maximilian al II-lea al Bavariei nu a fost de acord cu căsătoria celor doi însă datorită influenței Eisabetei, în cele din urmă căsătoria a avut loc la 24 august 1858 la Possenhofen. În mod ironic, în ciuda obiecțiilor inițiale, mariajul Helenei a fost considerat cel mai fericit dintre cele ale celor cinci surori Wittelsbach.
  Fiica ei Louisa s-a născut în 1859 urmată de a doua fiică, Elisabeta, în 1860. La scurtă vreme după nașterea celui de-al doilea copil ea a călătorit în Corfu pentru a-și vizita sora Elisabeta care era foarte bolnavă. S-a întors la Viena unde i-a comunicat împăratului Franz Josef despre starea proastă a soției sale.
  A născut mult așteptatul fiu numit Maximilian Maria în 1862 iar în 1867 un alt fiu numit Albert.
  Chiar dacă cei doi au avut o căsnicie fericită, ea a fost umbrită de bolile cronice de rinichi ale soțului ei Maximilian. Nici tratamentul din Karlsbad, nici cei mai buni medici nu l-au putut salva. A murit în 1867, la numai 36 de ani.
  Helene s-a ocupat cu activitățile caritabile. Ea a primit tutela copiilor ei de la împăratul austriac. Socrul ei a început să o includă în afacerile Casei Thurn și Taxis văzând în ea un sprijin și un succesor. În acest fel, ea a devenit capul familiei până când fiul ei cel mare a devenit major.
  În 1877 fiica ei Elisabeta s-a căsătorit cu Prințul Miguel de Braganza, pretendent la tronul Portugaliei. Sănătatea fiicei ei s-a deteriorat după nașterea primului copil și a murit în 1881 la vârsta de 20 de ani.
  În 1879 fiica cea mare a Helenei, Louise, s-a căsătorit cu tânărul Prinț Frederic de Hohenzollern-Sigmaringen. Cuplul nu a avut copii.
  În 1883, fiul ei Maximilian a preluat afacerile familiei însă a murit de embolism pulmonar în 1885. Din nou Helene a devenit capul familiei până la majoratul celui de-al doilea fiu Albert în 1888. După acest an Helene s-a retras și s-a dedicat religiei.
  S-a îmbolnăvit de cancer la stomac în 1890. Sora ei Elisabeta a fost ultima persoană cu care a vorbit. 

  Ducesa Helene de Bavaria
  Prințesă Ereditară de Thurn și Taxis
  Helene de Thurn și Taxis, 1859
  Date personale
  Nume la naștere	Caroline Therese Helene
  Născută	4 aprilie 1834 Munchen, Bavaria
  Decedată	16 mai 1890 (56 de ani) Regensburg, Bavaria
  Înmormântată	St. Emmeram's Abbey[*]
  Cauza decesului	cancer la stomac
  Părinți	Maximilian Joseph, Duce de Bavaria Prințesa Ludovika de Bavaria
  Frați și surori	Elisabeta, împărăteasa Austriei Mathilde Ludovika, Ducesă de Bavaria Ducesa Sophie Charlotte de Bavaria Maria Sofia de Bavaria Ducele Maximilian Emanuel de Bavaria Duke Ludwig Wilhelm in Bavaria[*] Karl Theodor, Duce de Bavaria
  Căsătorită cu	Maximilian Anton Lamoral, Prinț Ereditar de Thurn și Taxis
  Copii	Prințesa Louise de Hohenzollern Elisabeta, Ducesă de Braganza Maximilian Maria, Prinț de Thurn și Taxis Albert, Prinț de Thurn și Taxis
  Cetățenie	Germania
  Ocupație	aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce ducesă[*] Prințesă
  Familie nobiliară	Casa de Wittelsbach Casa de Thurn și Taxis

• 1835: John Hughlings Jackson, neurolog englez (d. 1911)
• 1846: Contele de Lautréamont, scriitor francez (d. 1870)
• 1858: Remy de Gourmont, poet francez (d. 1915)
• 1861: Dumitru Colori (n. 4 aprilie 1861 - d. ?) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial.
  A îndeplinit funcția de comandant de divizie de infanterie în campania anului 1916. După absolvirea școlii militare de ofițeri cu gradul de sublocotenent, Dumitru Colori a ocupat diferite poziții în cadrul unităților de infanterie, cele mai importante fiind cele de comandant de batalion în Regimentul 12 Infanterie și comandant al Regimentului 29 Infanterie.^[3][4][5][6]
  În perioada Primului Război Mondial, a îndeplinit funcțiile de: comandant al Brigăzii 4 Mixtă, în perioada 14/27 august - 20 octombrie/3 noiembrie 1916, comandant al Diviziei 14 Infanterie, în perioada 20 octombrie/3 noiembrie - 21 noiembrie/4 decembrie 1916 și comandant al Diviziei 13/14 Infanterie în perioada 21 noiembrie/4 decembrie - 5/18 decembrie 1916  

  Dumitru Colori
  Date personale
  Născut	4 aprilie 1861
  Naționalitate	România
  Cetățenie	România
  Ocupație	ofițer
  comandant al Diviziei 14 Infanterie
  În funcție
  1916 - 1916
  Monarh	Ferdinand I
  Prim-ministru	Ion I. C. Brătianu
  Studii	Școala Militară de Infanterie și Cavalerie, din București (1884 - 1886)
  Activitate
  Gradul	Sublocotenent (1886) Locotenent (1891) Căpitan (1896) Maior (1906) Locotenent-colonel (1911) Colonel (1914)[1]
  A comandat	1918 - comandant al Diviziei 14 Infanterie
  Bătălii / Războaie	Al Doilea Război Balcanic (1913) Primul război mondial (1916-1918)
  Decorații și distincții
  Decorații	Ordinul Coroana României (1909) Ordinul național „Steaua României” (1912)

• 1868: Prințesa Alexandra Therese Marie de Anhalt (4 aprilie 1868 - 26 august 1958) a fost prințesă de Anhalt și membră a Casei de Ascania prin naștere. Ca soție a lui Sizzo, Prinț de Schwarzburg, ea a devenit prințesă de Schwarzburg. La sfârșitul anilor 1880 au apărut zvonuri false ale unui angajament între Prințul Albert Victor de Wales și Prințesa Alexandra când, de fapt, cuplul nu s-a întâlnit niciodată.^[1]
  La Dessau, la 25 ianuarie 1897, Prințesa Alexandra s-a căsătorit cu Prințul Sizzo de Schwarzburg. După căsătorie cuplul a locuit la Großharthau.^[2] Alexandra și Sizzo au avut trei copii:
  • Prințesa Marie Antoinette de Schwarzburg (7 februarie 1898 - 4 noiembrie 1984); s-a căsătorit cu Friedrich Magnus V, Conte de Solms-Wildenfels; a avut copii
  • Prințesa Irene de Schwarzburg (1899 - 1939)
  • Friedrich Günther, Prinț de Schwarzburg (5 martie 1901 - 9 noiembrie 1971); s-a căsătorit cu Prințesa Sophie de Saxa-Weimar-Eisenach.  

    Alexandra de Anhalt
    Prințesă de Schwarzburg
    Date personale
    Nume la naștere	Alexandra Therese Marie
    Născută	4 aprilie 1868 Dessau, Anhalt
    Decedată	26 august 1958 (90 de ani) Schwetzingen
    Înmormântată	Schwetzingen
    Părinți	Frederic I, Duce de Anhalt Antoinette de Saxa-Altenburg
    Frați și surori	Prințesa Elisabeth de Anhalt Eduard, Duce de Anhalt Aribert de Anhalt Frederic al II-lea, Duce de Anhalt Leopold, Prinț Ereditar de Anhalt
    Căsătorită cu	Sizzo, Prinț de Schwarzburg
    Copii	Marie Antoinette, Contesă de Solms-Wildenfels Prințesa Irene de Schwarzburg Prințul Friedrich Gunther de Schwarzburg
    Cetățenie	Germania
    Ocupație	aristocrat[*]
    Apartenență nobiliară
    Titluri	Prințesă
    Familie nobiliară	Casa de Ascania Casa de Schwarzburg

• 1870: Romulus Scărișoreanu (n. 4 aprilie 1870, Rucăr - d. 1950, București) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial.
  A îndeplinit funcții de comandant de regiment și brigadă în campaniile anilor 1916, 1917 și 1918.^[4]
  A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, pentru modul cum a condus Brigada 5 Călărași în luptele din Dobrogea, din campania din 1916.

  „Pentru bravura și destoiniciia cu care a condus brigada și un detașament mixt în luptele de la Amzacea, Topraisar și Carachioi, în septembrie 1916. În luptele de la Soveja și Pralea, a determinat în luna decembrie 1916 cu detașamentul său frontul pe care s-a stabilit apoi o divizie română.”

  Înalt Decret no. 1327 din 11 noiembrie 1917^[5]  

  Romulus Scărișoreanu s-a născut la Rucăr, într-o familie din mica boierime. A fost frate cu generalii Constantin Scărișoreanu (1869-1937) și Cornel Scărișoreanu (1880-1944).^{[3]:p. 21}

  A fost sportiv de performanță, practicând echitația. A deținut, recordurile naționale pe distanțele: București - Constantinopol (1907); Constantinopol - Constanța (1907) și Roman - București (două zile).) 

  După absolvirea școlii militare de ofițeri cu gradul de sublocotenent, Romulus Scărișoreanu a ocupat diferite poziții în cadrul unităților de cavalerie sau în eșaloanele superioare ale armatei, cele mai importante fiind cele de comandant al Regimentului 4 Roșiori și al Regimentului 9 Călărași.^[6][7][8][9]

  În perioada Primului Război Mondial a îndeplinit funcțiile de comandant al Regimentului 9 Călărași, comandant al Brigăzii 2 Călărași și al Brigăzii 5 Călărași, remarcându-se pe timpul acțiunilor militare din Dobrogea din campania anului 1916 și în Bătălia de la Oituz.^[4]

  În perioada 1919-1924 a comandat Divizia 1 Cavalerie, în fruntea căreia a participat la operațiile militare postbelice din Transilvania (1919-1920). 

  Romulus Scărișoreanu
  Date personale
  Născut	4 aprilie 1870
  Decedat	1950, 80 de ani[2]:p. 246 București, România
  Frați și surori	Constantin Scărișoreanu
  Naționalitate	România
  Cetățenie	România
  Ocupație	ofițer
  comandant al Diviziei 1 Cavalerie
  În funcție
  1919 - 1924
  Monarh	Ferdinand I
  Prim-ministru	Ion I. C. Brătianu
  Studii	Școala Militară de Infanterie și Cavalerie, din București (1888 - 1890) Școala Superioară de Război
  Activitate
  Ramura	Cavalerie
  Gradul	Sublocotenent (1890) Locotenent (1895) Căpitan (1901) Maior (1910) Locotenent-colonel (1914) Colonel (1916) General de brigadă (1917)[1]
  A comandat	1919-1924 - comandant al Diviziei 1 Cavalerie
  Bătălii / Războaie	Al Doilea Război Balcanic (1913) Primul război mondial (1916-1918) Operațiile militare postbelice (1918-1920)
  Decorații și distincții
  Decorații	Ordinul Coroana României (1907) Ordinul național „Steaua României” (1913) Ordinul Mihai Viteazul (11 noiembrie 1917)

• 1872: Alexandru Tzigara-Samurcaș (n. 23 martie/4 aprilie (stil nou) 1872 – 1 aprilie 1952) a fost istoric de artă, etnograf, muzeolog și jurnalist cultural român. Tzigara a fost membru al societății literare Junimea, deținând funcții la Școala Națională de Arte Plastice, la Universitatea din București și, în cele din urmă, la Universitatea din Cernăuți. În timpul tinereții, a fost secretar al regelui Carol I. Apropiat de familia regală, a lucrat și ca director al Fundației Universitare Carol I, unde a înfiintat o mare colecție de diapozitive pe sticlă. Tzigara a atins faima în 1906 ca fondator al "Muzeului Național", nucleul actualului Muzeu al Țăranului Român, însă a fost implicat și în amenajarea și păstrarea fondului de artă Theodor Aman. Tzigara-Samurcaș s-a născut în București, la 4 aprilie [SV. 23 martie] 1872,^[2][3] și a fost botezat orthodox.^[4] Existau zvonuri conform cărora el a fost fiul nelegitim al domnitorului Carol I, viitorul rege al României, căruia Tzigara i-a fost apropiat mai târziu.^[5][6][7] Istoricul Lucian Boia a acordat credit acestei tradiții orale, și constată că Tzigara, la fel ca Wilhelm și Mite Kremnitz, a avut „o relație neobișnuit de strânsă“ cu familia regală.^[8] Cercetătorul Zigu Ornea, care a opinat că e posibil ca Tzigara să fi răspândit zvonul, susținând că: „... Această legendă este în mod natural greu de verificat dar în orice caz, este una posibilă, deoarece Tzigara-Samurcaș s-a născut în anul 1872 iar Carol I se afla la noi, ca domnitor, din 1866."^[5] La fel ca Boia, Ornea a constatat că relația strânsă a lui Tzigara cu regele, intervențiile repetate ale regelui în numele lui “... de fiecare dată când [cariera lui Tzigara] se împotmolea” și contactele cu familia Kremnitz (inclusiv cu Mite, presupusa amantă a regelui) au fost niște indicii suplimentare pentru sângele său regal.^[5] Istoricul Vasile Docea a criticat părerea lui Ornea, menționând că sursele erau discutabile și că, departe de a îmbrățișa această legendă, Tzigara a vorbit „cu mândrie“ de rădăcinile Tzigara.^[6] Potrivit istoricului Lucian Nastasă, Docea efectiv "a respins" zvonul despre descendența regală a lui Alexandru Tzigara-Samurcaș.^[9] Mama lui Alexandru și presupusa amantă a lui Carol, a fost Elena Samurcaș, căsătorită cu Toma Tzigara.^[6][9] Cercetările în genealogia maternă a istoricului de artă, au dus la concluzia că el avea descendență nobilă greacă și italo-greacă: presupusul său strămoș a fost Zotos Tzigaras, îngropat la San Giorgio dei Greci (1599). ).^[10] Familia Samurcaș a avut sânge aristocratic, fiind legată de nobilimea Țării Românești: pe linie paternă istoricul de artă era rudă cu familiile boierești Kretzulescu, Rallet, Bengescu și Crețeanu. .^[11] Activ în perioada revoluției, vornicul Constantin Samurcaș a luat parte la agitația Eteristă,^[12] dar mai târziu, fugind în timpul Revoluției țărănești de la 1821, s-a stabilit la Kronstadt (Brașov) pentru a spiona în favoarea austriecilor.^[13] Un alt strămoș, postelnicul Alecu Samurcaș, a fost un lingvist cunoscut pentru lucrările sale în limba greacă.^[14] Întâlnirea celor două ramuri a fost înregistrată în blazonul lui Tzigara-Samurcaș, arătând spada lui Zotos Tzigaras, alături de un samur și o sprânceană stilizată .^[10]
  

  Blazonul care combină însemnele familiilor Tzigara și Samurcaș
  La un timp după moartea lui Toma Tzigara, Alexandru a fost adoptat de unchiul său matern, care nu avea copii, Ioan Alecu Samurcaș (Alexandru a luat oficial numele de Tzigara-Samurcaș mai târziu, în 1899); el a fost ajutat în educația sa de către Kremnitz, care l-a învățat germana, l-a introdus în cercurile înalte ale societății și l-a privit ca pe un fiu.^[15] Primele sale contacte cu istoria și arta populară au venit prin intermediul familiei sale extinse, care a strâns și a păstrat documente și obiecte de artă.^[16] După ce a absolvit liceul Matei Basarab și și-a luat bacalaureatul, el s-a înscris la Facultatea de Litere a Universității din București, Secția Istorie. .^[3] Aici, tânărul a fost familiarizat de primii săi mentori: scriitorul-colecționar Alexandru Odobescu și arheologul Grigore Tocilescu, acesta din urmă asigurându-i angajarea lui Tzigara în funcția de custode la Muzeul Național de Antichități.^[2][3] El a fost un critic al subdezvoltării muzeului sub conducerea lui Tocilescu și a scris că, dezorganizată fiind, colecția cuprindea o mumie egipteană, copii ale frescelor de la Biserica Curtea de Argeș, articole din Tezaurul de la Pietroasele și lucrări de artă precolumbiană, alături de o scală model al Turnului Eiffel.^[17] Din 1893,^[2][18] tânărul absolvent a studiat la Universitatea din Berlin și la Universitatea Ludwig Maximilian unde și-a luat doctoratul cu o disertație asupra pictorului baroc Simon Vouet.^[3] A primit diploma, magna cum laude.^[19] Tzigara-Samurcaș s-a întors acasă și, după o dispută cu Tocilescu, și-a dat demisia de la Muzeul Antichităților.^[2][3] Mai târziu s-a specializat în muzeologie la Paris, audiind lecturi la École des Beaux-Arts și a lucrat în muzeele orașului^[19] înainte de a se întoarce în Germania, unde a studiat cu proeminentul curator, Wilhelm von Bode. 

Palatul Fundației Universitare Regele Carol I, ca. 1904 (fotografie de Alexandru Antoniu)
Întors în România, Tzigara a concurat fără succes pentru un post de profesor la Catedra de Arheologie creată la Universitatea din Iași; potrivit teologului și cărturarului Teohari Antonescu, care a obținut postul, concursul a fost falsificat în favoarea sa, chiar dacă Tzigara „avea bunul simț să vină pregătit”.^[20] Din 1899, el a fost bibliotecar la Fundațiile Regale și profesor de estetică și istoria artei la Școala Națională de Arte Plastice.^[2][3][21] După cum Tzigara a recunoscut mai târziu, introducerea sa membrilor familiei regale s-a făcut prin intermediul relației cu familia Kremnitz, vecinii săi de pe strada Polonă din cartierul Dorobanți.^[5] În această perioadă a început relația strânsă a lui Tzigara cu Carol, pe care mai târziu istoricul de artă l-a numit "prea generosul meu protector" și "suveranul prin excelență".^[5] Primit în cercurile regale, el a fost un confident al reginei și al patronului cultural, Elisabeta de Wied, pe care el a numit-o „animatoarea artei românești”.^[22] Pentru un timp, a fost secretarul ei particular, ajutându-o să-și îndeplinească ambițiile literare sub pseudonimul Carmen Sylva.^[5][23] Memoriile lui Tzigara vorbesc cu entuziasm despre operele Elisabetei, precum și despre aversiunea regelui față de interesul ei pentru spiritism și a vorbit despre afecțiunea lui Carol pentru Mite Kremnitz.^[5] Pentru a-și susține prelegerile la Școala de Arte Frumoase, Tzigara a început să adune diapozitive fotografice, o colecție care a crescut în dimensiuni în deceniile următoare. Aceasta a inclus imagini de monumente și opere de artă europene, precum și exemple de arhitectură românească (în unele cazuri, singurele imagini supraviețuitoare ale clădirilor demolate) și copii ale hărților.^[3] Imaginile vieții locale sunt considerate de o importanță deosebită, deoarece documentează occidentalizarea și modernizarea peisajului României.^[2] Tânărul cărturar era interesat în acea perioada și de dezvoltarea artelor decorative, pe care le dorea să reflecte tradiția locală a meșteșugurilor și a nuanțelor de specificitate națională.^[24] Potrivit istoricului de artă Ioana Vlasiu, Tzigara și pictorul-cercetător Abgar Baltazar au fost în parte responsabili pentru îmbinarea artei populare și a primitivismului internațional cu Art Nouveau, deschizând astfel drumul spre Școala Neo-Brâncovenească de decoratori și arhitecți.^[25] Interesul față de lucrările decorative a fost un accent deosebit al vizitelor sale în Anglia și Franța – „Muzeul Victoria și Albert” l-a impresionat foarte mult, la fel ca atelierele Eugène Grasset și Horace Lecoq de Boisbaudran. 

Alexandru Tzigara-Samurcaș
Tzigara, fotografie ca. 1914
Date personale
Născut	4 aprilie 1872 București, România
Decedat	1 aprilie 1952 (79 de ani) București, Republica Populară Română
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Părinți	Elena Țigara și Toma Țigara[1]
Căsătorit cu	Maria Cantacuzino
Copii	Ana Tzigara-Berza, Maria Berindei, Sandu Tzigara-Samurcaș
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	istoric de artă, etologie, muzeologie, restaurări de artă, artă românească, eugenism
Activitate
Alte nume	Al. Tzigara, Tzigara-Sumurcaș, Tzigara-Samurcash, Tzigara-Samurkasch, Țigara-Samurcaș
Alma mater	Universitatea din București Universitatea Ludwig Maximilian din München
Organizație	Universitatea din București
Reprezentant	1. Prefect de Poliție al Bucureștiului 2. Profesor universitar de istoria artelor la București și Cernăuți
Cunoscut pentru	1. Fondator și director al Muzeului de Etnografie și Artă Națională 2. Promotorul proiectului Mausoleului din Parcul Carol
Partid politic	Partidul Conservator
Premii	Ordinul național „Steaua României”
Profesor pentru	Apcar Baltazar, Leon Biju, Gheorghe Ghițescu
Membru corespondent al Academiei Române

• 1876: Maurice de Vlaminck, pictor francez (d. 1958)
• 1882: Kurt von Schleicher, general și cancelar al Germaniei (d. 1934)
• 1883: Gyula Juhász (n. 4 aprilie 1883 – d. 6 aprilie 1937) a fost un poet maghiar. Lirica sa, cu inflexiuni parnasiene și simboliste, în forme metrice simple, are ca temă predilectă prețuirea artei și valorilor umane sau descrierea peisajului câmpenesc.

  Scrieri[modificare | modificare sursă]

  • 1905 - 1907: Versurile lui Juhász Gyula ("Juhász Gyula versei")
  • 1918: Cules târziu ("Késő szüret")
  • 1919: Acesta este sângele meu ("Ez az én vérem")
  • 1925: Testament ("Testamentom")
  • 1929: Harpă ("Harfá")
  • 1935: Tineri, mai sunt aici! ("Fiatalok, még itt vagyok!").
  A tradus din lirica simbolistă franceză și germană.  

  Gyula Juhász
  Gyula Juhász
  Date personale
  Născut	4 aprilie 1883[2][3]  Seghedin, Ungaria
  Decedat	6 aprilie 1937 (54 de ani)[2]  Seghedin, Ungaria
  Înmormântat	Szeged Belvárosi Temetõ[*]
  Cauza decesului	sinucidere
  Naționalitate	maghiară
  Cetățenie	Ungaria
  Etnie	maghiar
  Ocupație	poet
  Limbi	limba maghiară[1]
  Note
  Premii	Premiul Baumgarten
  Premiul Baumgarten

• 1907: Coriolan Drăgulescu (n. 4 aprilie 1907, Vărădia, Caraș-Severin - d. 1 iunie 1977, București) a fost un academician român, chimist, membru titular (1963) al Academiei Române.
  Format și încadrat la Facultatea de Științe a Universității din Cluj, la începutul celui de Al Doilea Război Mondial se refugiază împreună cu facultatea la Timișoara, unde înființează în cadrul Institutului Politehnic din Timișoara Facultatea de Chimie industrială, al cărei decan devine. Înființează, de asemenea, Baza de Cercetări Științifice din Timișoara. Devine pentru scurt timp Rector al IPT, apoi ministru adjunct în Ministerul Educației și Învățământului, însă este demis ca urmare a mișcărilor studențești din Timișoara din 1956. Revine la cariera didactică și devine membru titular al Academiei Române.
  A făcut parte din Consiliul IUPAC și a fost, între altele, reprezentantul României la Conferințele Pugwash. Părinții săi au fost Ștefan Drăgulescu, învățător, și Elena, casnică. Urmează primele două clase la școala confesională ortodoxă din localitatea natală, clasele a III-a și a IV-a în cadrul Liceului „G-ral Ioan Dragalina”, iar între anii 1917-1921 gimnaziul maghiar din Oravița. Își contină studiile la Liceul „Constantin Diaconovici Loga” din Timișoara, unde își susține bacalaureatul în anul 1925.^[1] În continuare urmează cursurile Facultății de Științe, secția chimie a Universității din Cluj, unde, în 1930 obține licența. În februarie 1936 își susține teza de doctorat cu titlul „Contribuții la teoria fluorescenței substanțelor organice”, sub conducerea prof. Dan Rădulescu, teză apreciată cu calificativul „magna cum laude”.^[2]
  În 16 iulie 1934 se căsătorește cu Olga Cimponeriu, cu care va avea doi fii, pe Nicolae, în 1937 și pe Gheorghe, în 1942. În ultimul an de studii, sprijinit de prof Gheorghe Spacu, obține un post de custode la unul din laboratoarele Facultății de Științe. După efectuarea serviciului militar, în cadrul Școlii de Gaze din București, revine la Cluj, unde din 1 octombrie 1931 este încadrat ca asistent la Catedra de Fizică a universității. În 1 octombrie 1932 trece, ca preparator, la Catedra de Chimie Anorganică și Analitică a Facultății de Științe, fiind titularizat asistent în 1 octombrie 1934. Lucrează aici ca asistent timp de 8 ani, sub îndrumarea prof. Gheorghe Spacu, Raluca Ripan, și Dan Rădulescu, în colaborare cu care publică o serie de lucrări științifice.^[3]
  În acești ani este atras de ideile de stânga și frecventează cercul lui Tudor Bugnariu.^[4] Are o poziție net antifascistă și antirevizionistă, publicînd în 1936 broșura Pacea este în pericol. Înarmările Germaniei hitleriste. De asemenea, între anii 1939-1940 publică în revista săptămânală Țara Nouă o serie de articole („Cât consumă războiul”', „Eliberarea economică a lumii” etc.) precum și în revistele Națiunea Română, Țara de mâine și Țărănismul bănățean.^[5]
  În 1940, după Dictatul de la Viena, Facultatea de Științe a Universității din Cluj se refugiază la Timișoara, Coriolan Drăgulescu urmând-o, iar în 1942 devine șef de lucrări. Continuă să publice lucrări științifice în colaborare și cu Ilie G. Murgulescu, iar în 15 noiembrie 1945 este numit pofesor la disciplina Chimie agricolă la facultatea de Agronomie din Timișoara.^[6]
  Participă la întemeierea organizației Uniunea Patrioților din Banat, cu orientare de stânga. În 29 noiembrie 1944, când se schimbă administrația orașului, este numit primar al Timișoarei, funcție pe care o deține până în 30 aprilie 1945, ocupându-se de înlăturarea daunelor provocate de război.^[6]
  Redactează împreună cu prof. Murgulescu un memoriu pentru înființarea Facultății de Chimie industrială la Politehnica din Timișoara, memoriu aprobat în 18 februarie 1948, de Consiliul Profesoral Unit și de Senatul Politehnicii. Memoriul are succes, iar înființarea facultății este aprobată prin Decretul nr. 161 din 22 iulie 1948. Prof. Drăgulescu este numit profesor la disciplina Chimie Anorganică și Analitică, șef al Catedrei de Chimie Anorganică și Analitică și Decan al facultății nou înființate.^[7][8] Ca decan se lovește de problemele din acea perioadă privind apartenența socială a membrilor corpului didactic. Devine garantul pentru George Ostrogovici, Alexandru Cișman, Iosif Dick, Iosif Reichel, Emil Lațiu.^[9]
  În 1955 este numit conducător de doctorat, până la sfârșitul vieții fiind conducătorul unui număr de 38 de doctoranzi.^[10]
  Militează pentru înființarea în Timișoara a unui centru de cercetare în domeniul chimiei. În 1951 se înființează sub conducerea sa Baza de Cercetări Științifice din Timișoara a Academiei.^[8][11] La 12 iulie 1956 devine membru corespondent al Academiei. Va deveni membru titular la 21 martie 1963 și președinte al Secției de Chimie a Academiei în 1974.^[8]
  Pentru scurt timp (20 ianuarie - 14 februarie 1956) este investit Rector al Institutului Politehnic Timișoara,^[12] însă din 14 februarie 1956 este numit prin HCM nr. 232/10 februarie 1956 ministru adjunct în Ministerul Educației și Învățămîntului.^[13] Prin HCM nr. 1015/30 mai 1956 Coriolan Drăgulescu este numit locțiitor al președintelui Comisiei Superioare de Diplome din cadrul Ministerului Învățămîntului. Președinte al comisiei era ministrul, Ilie G. Murgulescu.^[13]
  În calitate de ministru adjunct ia parte la discuțiile din sala „Alaci Valeriu” și de la Cantina MV de la Facultatea de Mecanică din data de 30 octombrie 1956 cu studenții participanți la mișcările studențești din Timișoara din 1956,^[14][15] unde se artă dispus să asculte revendicările studenților.^[15] În urma acestor mișcări, la ședința biroului politic al CC al PMR din 13 noiembrie 1956 întreaga conducere a Ministerului Învățămîntului este demisă, mai ales că Nicolae, fiul acad. Drăgulescu, participase și el la mișcare, fiind chiar arestat.^[16][17][18] Drept represalii pentru aceste mișcări și împotriva lui Drăgulescu personal, ca fondator, Miron Constantinescu a propus mutarea Facultății de Chimie la Brașov, însă după excluderea sa în 1957 din conducerea PMR, propunerea a căzut, Drăgulescu revenind ca Decan al facultății.^[19]
  În anul 1962 este solicitat să devină șef al Catedrei de Chimie Anorganică la Facultatea de Chimie Industrială de la Institutul Politehnic din București, unde va preda cursul de Chimie anorganică și analitică până în anul 1968.^[12][20] A continuat să predea acest curs și la Timișoara până la pensionare, survenită în 3 ianuarie 1977.^[12]
  A făcut parte din numeroase organisme științifice și economice: Consiliul Uniunii Internaționale de Chimie Pură și Aplicată,^[21] Consiliul Național de Știință și Tehnologie, Comisia superioară de Diplome, Consiliul Superior al Învățământului Universitar de la MEI, Colegiul Ministerului Industriei Chimice, Consiliul Național al ASIT (președinte al Filialei Timișoara), Consiliul de conducere al Societății pentru Răspândirea Științei și Culturii (SRSC), Consiliul de conducere al Fundației „M. Elias” a Academiei.^[12]
  Principalele obiective de cercetare au fost în domeniul chimiei anorganice, chimiei analitice, tehnologiilor chimice anorganice și pentru valorificarea resurselor minerale autohtone, în special minerale rare și disperse (bismut, galiu, beriliu, uraniu), sau a unor perechi de metale asemănătoare, a căror chimie este complicată (zirconiu-hafniu, niobiu-tantal, galiu-indiu). În cercetare a folosit metode moderne ca radiometria, spectrofotometria, roentgenografia termică, metode electrometrice. Rezultatele cercetărilor le-a comunicat la Congresele internaționale ale Uniunii Internaționale de Chimie Pură și Aplicată (Lisabona, München, Moscova); Conferințele internaționale de chimie coordinativă (Detroit, Viena, Tokio, Ierusalim, Cracovia, Zakopane, Toronto, Bratislava, Moscova), Conferințele internaționale de chimie pură și analitică (München, Washington, Madrid, Praga), Conferințele internaționale Pugwash (Cehoslovacia, India), participând la peste 40 de manifestări internaționale, din peste 20 de țări. Cursuri și tratate:^[8][23]
  • V. Alexa, C. Drăgulescu - Manual practic de chimie fizică. Termodinamică și cinetică, Timișoara: litografia politehnicii, 1941
  • I. Manta, C. Drăgulescu - Elemente de teoria și practica pH-ului, Cluj: Editura Cartea Românească, 1944
  • C. Drăgulescu - Analiza chimică volumetrică, Cluj: Editura Universității, 1947
  • C. Drăgulescu - Note după cursul de Chimie anorganică, două volume, litografia IPT, 1954, 1956
  • C. Drăgulescu, E. Petrovici - Introducere în chimia anorganică modernă, Timișoara: Editura Facla, 1973
  • C. Drăgulescu, E. Petrovici - Chimie structurală modernă. Chimia coordinanței 8, București: Editura Academiei, 1977
  A publicat 230 de lucrări științifice. 
Jump to navigationJump to search

Coriolan Drăgulescu
Date personale
Născut	4 aprilie 1907 Vărădia, Caraș-Severin, România
Decedat	1 iunie 1977, (70 de ani) București, Republica Socialistă România
Căsătorit cu	Olga (n. Cimponeriu) (1934)
Copii	Nicolae (1937), Gheorghe (1942)
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Ocupație	chimist
Activitate
Rezidență	România
Domeniu	Chimie
Instituție	Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, Universitatea Politehnica Timișoara, Universitatea Politehnica din București
Conducător de doctorat	Dan Rădulescu
Doctoranzi	Vasile Cocheci
Cunoscut pentru	Chimie anorganică și analitică
Societăți	IUPAC, AGIR
Premii	Ordinul Muncii cl. II (1963), Ordinul Meritul Științific cl. II (1966), Om de știință emerit (1970).
Note  Membru titular al Academiei Române

• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 1908: Vicențiu Bugariu (n. 4 aprilie 1908 în comuna Lunga, județul Timiș-Torontal – d. 29 martie 1932, în Timișoara) a fost un publicist și istoric român, preocupat de figurile culturale importante ale Banatului. A fost redactor și colaborator la ziarul Vestul din Timișoara, secretar al Sindicatului pentru Organizarea Exportului de Animale din Timișoara, funcționar la Biblioteca Academiei din București. Vicențiu Bugariu s-a născut în comuna bănățeană Lunga, județul Timiș-Torontal, în familia țăranului Nicolae Bugariu.
  A absolvit Liceul Moise Nicoară din Arad și a urmat apoi cursuri de drept, litere și filozofie la Universitatea din București. A murit prematur, în urma unei endocardite acute. 

  Opera[modificare | modificare sursă]

  
  • „Călătoria contelui Demidoff în Banat în 1837”, extras din „Analele Banatului”, anul I, nr. 1. fasciculul 4, 1930, Timișoara, 25 pagini, 4 reproduceri.
  • „Banatul de altă dată, 1819-1826”, extras din „Analele Banatului”, extras din „Analele Banatului”, fasciculul 7, 1931, Timișoara, 60 pagini, 30 reproduceri.
  • „Iulian Grozescu (1839 – 18972)”, cu o prefață de Sever Bocu, 80 pagini, 3 reproduceri, Editura Aurel Bugariu, Timișoara, 1941.
  • „Figuri bănățene”, cu o prefață de P. Nemoianu, 112 pagini, Editura Aurel Bugariu, Timișoara, 1942.  

    Vicențiu Bugariu
    Date personale
    Născut	4 aprilie 1908 comuna Lunga, județul Timiș-Torontal
    Decedat	29 martie 1932 (23 de ani) Timișoara, România
    Naționalitate	român
    Cetățenie	România
    Ocupație	publicist și istoric român

• 1914: Marguerite Duras, numele la naștere Marguerite Donnadieu, (n. 4 aprilie 1914, Gia Dinh, aproape de Saigon în fosta Indochina Franceză – d. 3 martie 1996, Paris) a fost o romancieră și regizoare de film franceză, care s-a născut în Vietnamul de azi, dar a trăit și a activat toată viața în Franța. Marguerite Duras a revenit în Franța în 1927 unde, după ce a studiat matematica, ­științele politice ­și dreptul, a cunoscut o prodigioasă carieră de romancieră (fiind considerată a fi parte a așa numitului curent literar nouveau roman), scenaristă și cineastă. Ulterior, după ce a scris scenariul larg recunoscutului film a lui Alain Resnais Hiroshima, mon amour, a continuat alte două cariere, cea de realizatoare de scenarii de film și, ulterior, cea de regizor de film.
  În 1943 îi apare primul roman: „Les impudents”, dar a devenit cunoscută în anii '50, mai ales după ce a scris scenariul filmului Hiroshima mon amour (realizat în 1959), în regia lui Alain Resnais). Biografia sa a fost extrem de spectaculoasă. A fost, printre altele secretar al Ministerului Coloniilor, membră a Rezistenței Franceze, a lucrat ca jurnalist pentru revista Observateur. În 1950, romanul „Un barrage contre le Pacifique” este nominalizat la Premiul Goncourt, pe care totu­și îl ratează din cauză că simpatiza cu Partidul Comunist. Un alt roman, „Moderato cantabile” (1958), a fost ecranizat în regia lui Peter Brook, cu Jean-Paul Belmondo ­și Jeanne Moreau, care a primit la Cannes premiul pentru cea mai bună actriță. În 1984 prime­ște Premiul Goncourt pentru romanul „Amantul”.
  A publicat zeci de volume de romane ­și nuvele. Opera ei, în aparență statică, e populată de personaje care încearcă să scape de singurătate, găsind un sens vieții lor prin recursul la o dragoste absolută, la crimă sau la nebunie. A scris numeroase scenarii de film; scenariul filmului „Hiroshima mon amour”, regizat de Alain Resnais, a fost nominalizat la Premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu.
  S-a stins din viață în 1996. 

  Romane[modificare | modificare sursă]

  • 1943 - Les impudents, (Impudenții / Nerușinații)
  • 1950 - Un barrage contre le Pacifique, (tradusă în limba română ca Baraj la Pacific, Editura pentru Literatură Universală, 1967)
  • 1953 - Les petits chevaux de Tarquinia (Caii pitici din Tarcvinia)
  • 1958 - Moderato cantabile
  • 1966 - Le Vice-Consul (Vice-consulul)
  • 1967 - L'Amante anglaise (Amantul englez)
  • 1971 - L'Amour (Dragostea)
  • 1983 - La Maladie de la mort (Boala mortului)
  • 1984 - L'Amant (Amantul) - Premiul Goncourt pentru anul 1984

  Scenarii de film[modificare | modificare sursă]

  • 1959 - Hiroshima, mon amour (Hiroshima, dragostea mea)
  • 1961 - Une aussi longue absence (O absență atât de lungă)
  • 1977 - Le Camion (Camionul)  

    Marguerite Duras
    Marguerite Duras
    Date personale
    Nume la naștere	Marguerite Germaine Marie Donnadieu
    Născută	4 aprilie 1914[3][4][5][6][7][8][9][10][11][12]  Gia Định[*], Vietnamul de Sud[13][14]
    Decedată	3 martie 1996 (81 de ani)[3][4][5][6][7][8][9][10][11][12]  Paris, Franța[15]
    Înmormântată	Cimitirul Montparnasse[16]
    Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer esofagian)
    Căsătorită cu	Dionys Mascolo[*] (1947–1956) Robert Antelme[*] (23 septembrie 1939)
    Copii	Jean Mascolo[*]
    Cetățenie	Franța
    Ocupație	scriitoare regizoare de film scenaristă editoare[*] romancieră[*] dramaturgă autobiografă[*] jurnalistă jurist-poet[*] feministă[*] autoare filozoafă
    Pseudonim	Albertine DUPONT
    Limbi	limba franceză[1] limba vietnameză
    Studii	Universitatea din Paris
    Mișcare/curent literar	Nouveau Roman[*]
    Opere semnificative	L’Amant Moderato cantabile[*] Un barrage contre le Pacifique[*] Le ravissement de Lol V. Stein[*] Le Vice-Consul[*] India Song[*] La Douleur[*] Savannah Bay[*]
    Note
    Premii	Premiul Goncourt Grand prix du théâtre[*] Premiul Statului Austriac pentru literatură europeană[2]

    * 1914: Zdeněk Kopal (n. 4 aprilie 1914,^[1][2] Litomyšl, Cehia^[2] – d. 23 iunie 1993^[1][2]) a fost un astronom de origine cehă, cu realizări multiple în domeniul matematicilor numerice, balisticii și aerodinamicii. Cele mai importante lucrări ale sale se referă la ocultările stelelor duble de către Lună și planetele din grupul terestru. Partea principală a carierei științifice și-a desfășurat-o în SUA și Marea Britanie, dar „inima i-a fost întotdeauna acasă”, astfel că este considerat cel mai mare astronom ceh al secolului XX.
    A fost editorul principal al publicației științifice Astrophysics and Space Science de la fondarea acesteia (1968) până în 1993.
    Asteroidul 2628 Kopal a fost numit astfel în onoarea sa. 

    Zdeněk Kopal
    Date personale
    Născut	4 aprilie 1914[1][2]  Litomyšl, Cehia[2]
    Decedat	23 iunie 1993 (79 de ani)[1][2]
    Înmormântat	Vyšehrad cemetery[*]
    Părinți	Josef Kopal[*]
    Cetățenie	Austro-Ungaria  Cehoslovacia  SUA
    Ocupație	astronom matematician
    Activitate
    Instituție	Harvard College Observatory[*]
    Alma Mater	Universitatea Carolină

• 1915: Vasile Florescu, teoretician, critic literar român (d. 1982)
• 1925: Dettmar Cramer (n. 4 aprilie 1925 în Dortmund) este un fost fotbalist și antrenor de fotbal german, sub conducerea căruia Bayern Munchen a câștigat două Cupe Europene, în 1975 and 1976. Dettmar Cramer este considerat părintele fotbalului modern în Japonia și a fost decorat cu Order of the Sacred Treasure, 3rd Class.
• 1926: Richard Bartzer (n. 4 aprilie 1926? [vezi mai jos], Lovrin, jud. Timiș — d. 12 ianuarie 1998) a fost un compozitor și orchestrator de muzică ușoară, român de origine germană. Muzicologii care au scris despre Bartzer nu cad de acord în privința zilei și anului nașterii. Pe lângă mai răspândita dată de 4 aprilie 1926^[2][3] sunt menționate variantele 4 septembrie 1926,^[4] 1927 (fără zi și lună)^[5] și 4 aprilie 1927.^[1]
  A studiat la Institutul Superior de Artă din Timișoara.^[4] A urmat apoi Conservatorul din București între anii 1950 și 1955;^[6] aici i-a avut ca profesori pe Mihail Andricu (compoziție), Theodor Rogalski (orchestrație)^[2] și George Georgescu (dirijat). A debutat în 1951, la Radiodifuziunea Română, unde a prezentat diverse prelucrări orchestrale.^[7] S-a remarcat ca un talentat orchestrator,^[3] atrăgând atenția prin aranjamente precum cel scris pentru cântecul „Habar n-ai tu” de Ion Vasilescu.^[6] În ultimii ani 1950 a scris muzică de film pentru două producții scurte.^[7]
  În 1960^[6] începe să compună un repertoriu de piese instrumentale ușoare, destinate diverselor tipuri de ansambluri^[3] – orchestră de coarde, orchestră de suflători sau de estradă.^[2] Acestora se adaugă câteva piese cu voce solistă, precum „E atît de bine” (1961), „Clopoțel de primăvară” (1968), „De unde vii, melancolie?” (1969) ș.a. Totuși, după cum remarca muzicianul George Sbârcea, Bartzer a fost mai puțin interesat de scrierea de șlagăre cu text, în schimb favorizând muzica instrumentală.^[5]
  A reorchestrat în 1965 muzica lui Kurt Weill de la Opera de trei parale de Berthold Brecht în vederea prezentării ei la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra” din capitală; spectacolul a participat apoi într-un turneu sovietic.^[6] Muzicianul a mai scris câteva parafraze pentru orchestră.^[8]
  Bartzer a activat o vreme ca redactor muzical și controlor de emisiune la Radiodifuziunea Română. Ulterior, a fost profesor de orchestră la Școala Populară de Artă din București. A fost numit membru al Biroului de muzică ușoară din cadrul Uniunii Compozitorilor.^[5] A publicat articole de analiză și critică muzicală în Neuer Weg. A participat ca dirijor sau membru al juriului în festivaluri din Uniunea Sovietică, Bulgaria (Orfeul de Aur) și Cehoslovacia (Lira de Aur) 

  Richard Bartzer
  Richard Bartzer la începutul anilor 1960.
  Date personale
  Născut	4 aprilie 1926? (vezi și aici)  Lovrin, jud. Timiș Lovrin, Lovrin, Timiș, România
  Decedat	12 ianuarie 1998
  Ocupație	compozitor, orchestrator
  Activitate
  Studii	Universitatea Națională de Muzică București
  Gen muzical	muzică ușoară
  Case de discuri	Electrecord

  * 1927: Florea Dumitrescu (n. 4 aprilie 1927,^[1] Necșești, Teleorman, România^[1] – d. 16 aprilie 2018^[2]) a fost un economist român, ministru de finanțe în perioada 1969-1978^[3], ambasador al României în China^[4] și apoi guvernator al Băncii Naționale a Republicii Socialiste România^[5]. Florea Dumitrescu a fost deputat în Marea Adunare Națională în sesiunile (1969 - 1975), (1975 - 1980) și (1985 - 1989). Și-a început cariera ca funcționar în cadrul Băncii Naționale. A fost repartizat la sucursala BNR din Cugir, unde se afla uzina de armament^[3]. După ce a lucrat 6 luni la Cugir și alte 4 luni la Deva, sucursala coordonatoare, a fost transferat la filiala orașului București. Nici aici nu a stat foarte mult și în 1954 este transferat la sediul central al Băncii Naționale. Între 1966 și 1970 a fost cadru didactic universitar, lector și conferențiar la Facultatea de Statistică din cadrul Academiei de Studii Economice din București.
  În perioada 19 august 1969 - 7 martie 1978 a fost numit ministru de finanțe, urmând lui Virgil Pârvu. Exact înainte de a fi numit în această funcție, el a primit responsabilități pe linie politică, fiind numit membru supleant al Comitetului Central al Partidului Comunist Român. Acesta a reprezentat consacrarea în cariera sa politică începută în 1962, când a fost primit membru de partid^[7].
  A fost primul ministru de Finanțe dintr-o țară socialistă membră CAER care a semnat acorduri cu Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială, determinându-l pe Robert McNamara, șeful Băncii Mondiale, să schimbe politica de creditare^[9]. Astfel, România devenea primul stat membru CAER, Florea Dumitrescu, în calitate de ministru de finanțe, fiind cel care a semnat în iarna anului 1972, la Washington, acordul cu instituțiile emblematice ale comunității financiare internaționale și aderarea la FMI^[10]. De remarcat că România a aderat la FMI după ce a achitat cota sa de participare, de circa 40 de tone de aur. În această perioadă a devenit membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Român (12 iulie 1972), rol pe care l-a avut până la 24 noiembrie 1989.
  După ce și-a încheiat cariera de ministru, a fost trimis Ambasador extraordinar al României în China (6 iulie 1978 - 15 aprilie 1983). În paralel fostul ministru va îndeplini și funcția de Ambasador extraordinar al RSR în Birmania (7 mai 1979 - 9 martie 1987).
  În perioada 17 martie 1984 - 17 martie 1989 a fost numit Guvernator al Băncii Naționale. Din cauza discuțiilor pe care le-a generat cu Nicolae Ceaușescu^[11], a fost îndepărtat de la Banca Națională și a fost numit Vicepreședinte la CEC. Florea Dumitrescu a desfășurat cercetare în economia comerțului și stabilitate monetară. A realizat analize și studii în domeniile economiei, finanțelor, creditului, relațiilor comerciale și aderării la Uniunea Europeană, a reformei economice în România, R.P. Chineză etc. Ca ministru, a contribuit efectiv, prin mecanismele specifice financiare și monetare la creșterea, dezvoltarea și modernizarea industriei, agriculturii la menținerea echilibrului financiar și valutar al țării. 

  Florea Dumitrescu
  Date personale
  Născut	4 aprilie 1927[1]  Necșești, Teleorman, România[1]
  Decedat	16 aprilie 2018 (91 de ani)[2]
  Ocupație	politician economist
  Deputat în Marea Adunare Națională
  În funcție 1985 – 1989
  Circumscripția	Murgeni
  Al 24-lea guvernator al Băncii Naționale a României
  În funcție 16 martie 1984 – 17 martie 1989
  Precedat de	Vasile Răuță
  Succedat de	Decebal Urdea
  Ambasador al României în Myanmar
  În funcție 7 mai 1979 – 9 martie 1987
  Listă de ambasadori ai României în China
  În funcție 6 iulie 1978 – 15 aprilie 1983
  Deputat în Marea Adunare Națională
  În funcție 1975 – 1980
  Circumscripția	Segarcea
  Ministru al finanțelor publice
  În funcție 19 august 1969 – 7 martie 1978
  Precedat de	Virgil Pârvu
  Succedat de	Paul Niculescu-Mizil
  Membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Român
  În funcție 12 august 1969 – 24 noiembrie 1989
  Deputat în Marea Adunare Națională
  În funcție 1969 – 1975
  Circumscripția	Bârlad
  Premii	Ordinul Muncii clasa a III-a[*] (1963) Ordinul Steaua Republicii Socialiste România clasa a II-a[*] (1971) Ordinul „23 August” clasa a II-a[*] (1974)
  Partid politic	PCR (până în 1989)
  Alma mater	Academia de Studii Economice[

• 1928: Maya Angelou (Marguerite Annie Johnson; n. 4 aprilie 1928 – d. 28 mai 2014) a fost o poetă, activistă pentru drepturile civile și autoare americancă. A publicat șapte autobiografii, trei cărți de eseuri, mai multe cărți de poezie și a fost creditată cu o listă de piese, filme și emisiuni de televiziune cu o durată de peste 50 de ani. A primit zeci de premii și mai mult de 50 de titluri de onoare.^[8] Angelou este foarte cunoscută pentru cele șapte autobiografii, care se concentrează asupra trăirilor ei din copilărie și a trăirilor adulte timpurii. Prima, I Know Why the Caged Bird Sings (1969), povestește despre viața ei până la vârsta de 17 ani și i-a adus recunoaștere și apreciere internațională.
  A devenit poetă și scriitoare după o serie de ocupații în calitate de tânără adultă, incluzând bucătar, prostituată, dansatoare și cântăreață în cluburile de noapte, membră a Porgy and Bess, coordonatoare a Southern Christian Leadership Conference, si jurnalistă în Egipt și Ghana în decolonizarea Africii. A fost actriță, scriitoare, regizoare și producătoare de piese, filme și programe de televiziune publică. În 1982, ea a câștigat primul premiu Reynolds Professorship of American Studies de la Universitatea Wake Forest din Winston-Salem, Carolina de Nord. A fost activă în Mișcarea drepturilor civile afro-americane și a lucrat cu Martin Luther King, Jr. și Malcolm X. Maya Angelou este cunoscută pentru cele șapte autobiografii ale sale, dar ea a fost, de asemenea, o poetă prolifică și de succes. Angelou a studiat și a început să scrie poezii de la o vârstă fragedă, și s-a folosit de poezie și de altă literatură extraordinară pentru a face față violului din tinerețe, așa cum este descris în Caged Bird.^[9] Potrivit savantului Yasmin Y. DeGout, literatura a afectat și sensibilitățile ei ca poetă și scriitoare, dar mai ales "discursul eliberator care ar fi evoluat în propriul său canon poetic".^[10]
  Mulți critici consideră autobiografiile lui Angelou mai importante decât poezia ei.^[11] Deși toate cărțile sale au fost foarte bine vândute, poezia scrisă de ea nu a fost percepută la fel de serios precum proza sa.^[12] Poemele ei erau multe mai interesante când aceasta le recita și interpreta, iar mulți critici au subliniat acest aspect public al poeziei ei. ^[13] Lipsa aprecierii criticilor a fost atribuită atât naturii publice a multor poeme și succesului popular al lui Angelou, cât și preferințelor acestora pentru poezie ca formă scrisă, mai degrabă decât verbală. ^[14] Zofia Burr a contracarat criticii lui Angelou, condamnându-i pe aceștia pentru că nu au ținut seamă de scopurile mai mari ale poetei în scrierile ei: "sa fii reprezentativ mai degrabă decât individual, mai degrabă autoritar decât confesional". 

  Maya Angelou
  Angelou, februarie 2013
  Date personale
  Nume la naștere	Marguerite Annie Johnson
  Născută	4 aprilie 1928 St. Louis, Missouri, SUA
  Decedată	28 mai 2014 (86 de ani) Winston-Salem, North Carolina, SUA
  Cauza decesului	boală
  Cetățenie	SUA
  Etnie	afro-american
  Ocupație	Poetă, Activistă pentru drepturile omului, dansatoare, producătoare de film, producătoare de televiziune, dramaturgă, regizoare de film, autoare, actriță, profesoară
  Pseudonim	Marguerite Annie Johnson
  Limbi	Engleză
  Studii	George Washington High School[*] California Labor School[*]
  Activitatea literară
  Activă ca scriitoare	1957–2014
  Mișcare/curent literar	Drepturile omului
  Specie literară	autobiografie
  Opere semnificative	Știu de ce cântă pasărea în colivie On the Pulse of Morning Still I Rise
  Influențe[ascunde] Charles Dickens Edgar Allan Poe James Baldwin[*] James Weldon Johnson[*] William Shakespeare Zora Neale Hurston[*]
  Note
  Premii	National Women's Hall of Fame[*][1] Langston Hughes Medal[*][2] Grammy Award for Best Spoken Word Album[*] Spingarn Medal[*][3] Grammy Award for Best Spoken Word Album[*] Grammy Award for Best Spoken Word Album[*] NAACP Image Award for Outstanding Literary Work, Nonfiction[*] Marian Anderson Award[*][4] NAACP Image Award for Outstanding Literary Work, Nonfiction[*] Medalia Prezidențială pentru Libertate[*][5] Literarian Award for Outstanding Service to the American Literary Community[*][6] Candace Award[*] Horatio Alger Award[*][7] Arkansas Black Hall of Fame[*] Paul Robeson Award[*] Crystal Award[*] National Medal of Arts[*] honorary doctorate of the University of South Carolina[*] honorary citizen of Baltimore[*]

• Andrei Arsenievici Tarkovski (în rusă: Андре́й Арсе́ньевич Тарко́вский; n. 4 aprilie 1932, Zavrajie, Regiunea Kostroma, Rusia sovietică - d. 29 decembrie 1986^[1], Neuilly-sur-Seine, lângă Paris, Franța) a fost un regizor, actor, scenarist și scriitor rus. Este considerat unul dintre cei mai influenți cineaști ai erei sovietice și ai întregii istorii a cinematografiei. Este înmormântat la cimitirul ortodox din Sainte-Geneviève-des-Bois.
  A jucat un rol de prim rang în dezvoltarea cinematografiei moderne, prin viziunea sa poetică și studiul asupra timpului în film (dezvoltat teoretic în cartea sa, Sculpting in Time). Născându-se și profesând într-un regim opresiv, Tarkovski s-a confruntat cu numeroase piedici de-a lungul carierei sale (care, de altfel, se limitează la 7 filme și câteva scurt-metraje - în 27 de ani). Cu toate că Tarkovski nu-și recunoaște intenția, câteva din filmele sale - Andrei Rubliov, Oglinda (film), Călăuza - conțin idei privite cu ostilitate de Uniunea Sovietică. 

  Andrei Tarkovski
  Date personale
  Nume la naștere	Andrei Arsenievici Tarkovski
  Născut	4 aprilie 1932 Zavrajie, Rusia, Uniunea Sovietică
  Decedat	29 decembrie 1986 (54 de ani) Paris, Franța
  Înmormântat	Sainte-Geneviève-des-Bois Russian Cemetery[*]
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer pulmonar)
  Părinți	Arseny Tarkovsky[*]
  Căsătorit cu	Irma Raush (1957–70) Larisa Kizilova (1970–86)
  Cetățenie	URSS
  Religie	Biserica Ortodoxă
  Ocupație	regizor de film, actor, scriitor
  Activitate
  Cauza decesului	cancer pulmonar
  Domiciliu	Yuryevets[*] Moscova Paris
  Alma mater	Institute of Oriental Studies of the Russian Academy of Sciences[*] Institutul de Cinematografie Gherasimov[*]
  Ani de activitate	1958–86
  Organizație	Top Courses for Scriptwriters and Film Directors[*]
  Premii	Artist al Poporului RSFSR[*] Artist emerit al RSFSR[*] Premiul Lenin British Academy of Film and Television Arts Leul de Aur (1962)

• 1932: Anthony Perkins, actor american de teatru și film (d. 1992)
• 1933: Ștefan Tapalagă (n. 4 aprilie 1933, Dorohoi - d. 21 mai 1994, București) a fost un actor român. A jucat pe scena Teatrului de Comedie București. În tinerețe a fost campion la scrimă.^[1] A fost fratele actriței Rodica Tapalagă. Filmografie: 
• Șapte băieți și o ștrengăriță (1967) - dublaj de voce
• Haiducii lui Șaptecai (1971)
• Zestrea domniței Ralu (1971)
• Săptămîna nebunilor (1971)
• Roșcovanul (1976)
• Aurel Vlaicu (1977)
• Am o idee (1981)
• Atac în bibliotecă (1992)  

  Ștefan Tapalagă
  Date personale
  Născut	4 aprilie 1933  Dorohoi, România
  Decedat	21 mai 1994 (61 de ani)  București, România
  Cetățenie	România
  Ocupație	actor de teatru[*] actor de film

• 1938: Aristide Buhoiu (n. 4 aprilie 1938 Lugoj - d. 17 septembrie 2006) a fost un ziarist, realizator de televiziune și scriitor român. A devenit cunoscut publicului larg prin realizarea ciclului de reportaje Drumuri europene, difuzat de postul național de televiziune TVR între 1976 și 1983. A emigrat în 1984 în SUA. Fiica, Luana, a lucrat pentru celebrul regizor Steven Spielberg, la fundația lui din Hollywood. Fiul, Aristide, editează în SUA ziarul Universul, care apare de 20 ani. Ginerele, Thomas Scherzberg, este director în cadrul concernului Bertelsmann, una din cele mai mari companii de media din lume.
  A fost absolvent al facultății de filologie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj, promoția 1962.
  Aristide Buhoiu a murit la vârsta de 68 de ani. Suferea de cancer cu multiple metastaze. Trupul neînsuflețit i-a fost depus la biserica din Piața Amzei, iar înmormântarea a avut loc la cimitirul Bellu din București. Fusese internat, în ultimele cinci zile, în stare gravă la Spitalul Agrippa Ionescu din București și era menținut în viață doar cu ajutorul aparatelor. Cronologie: 
• 1957-1958 reporter la Radio Timișoara.
• 1958-1965 redactor la Radio Cluj și crainic sportiv la Radio București.
• 1958-1984 realizator la Televiziunea Română, adus în capitală de Tudor Vornicu și Octavian Paler.
• 1965-1978 redactor al emisiunilor „Duminica sportivă”, „Studioul A”, „Zig-zag”, „360 de grade”, „Post-meridian”, „Trubaduri de altădată”, „Tele-sport”, comentator sportiv, etc.
• 1976-1983 ciclul „Drumuri europene”, cu cea mai mare audiență la TVR. Episoadele au fost realizate în calitate de redactor, operator, sunetist etc., pe buget propriu, fără niciun fel de participare materială a TVR-ului.
• 1985-2002 editor al publicației săptămânale „Universul” din SUA, ziar care a primit, printre altele, articole sau mesaje de la Eugen Ionescu, Virgil Gheorghiu, Ronald Reagan și Bill Clinton, precum și de la numeroși oameni politici, (președinți, premieri, miniștri, șefi de partide) din România și din străinătate. Din redacția sa, în 1989, au făcut transmisii directe posturile de televiziune CNN, ABC, NBC și altele. Din aceeași redacție au fost radiodifuzate prin Vocea Americii și Europa Liberă interviuri istorice, de exemplu cel dat de Gheorghe Apostol^[1] și alte materiale.
• 1987-1989 realizator al emisiunilor radiofonice pe unde medii „Radio Universul”.
• 1994-1997 realizator al emisiunilor TV prin cablu „Tele Romania USA”, transmise la New York, Hollywood, Anaheim, Glendale, Sacramento, Los Angeles.
• 1995-1998 realizator al emisiunii săptămânale „Drumuri printre amintiri”, „Cutia Pandorei”, la Tele 7 ABC.
• 1997-1998 director general la TV Super Nova.
• 1998-2000 director general la Tele 7 ABC. Realizator al emisiunilor săptămânale Studioul „Tudor Vornicu”, „Cutia Pandorei” și „Drumuri printre amintiri”. Director general la cotidianul Cronica română. 

  Aristide Buhoiu
  Aristide Buhoiu, în perioada ciclului de reportaje „Drumuri europene”
  Date personale
  Născut	4 aprilie 1938
  Decedat	17 septembrie 2006 (68 de ani)
  Înmormântat	Cimitirul Bellu
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer)
  Cetățenie	România
  Ocupație	jurnalist
  Activitate
  Cauza decesului	cancer

  * 1938: Den Dover (n. 4 aprilie 1938) este un om politic britanic, membru al Parlamentului European în perioadele 1999-2004 și 2004-2009 din partea Regatului Unit.
• 1941: Viorel Savin, dramaturg și critic literar român
• 1941: Grigore Grigoriu (n. 4 aprilie 1941, orașul Căușeni, județul Tighina - d. 20 decembrie 2003, satul Palanca, raionul Ștefan Vodă) a fost un actor din Republica Moldova, cunoscut mai ales pentru interpretarea rolului hoțului de cai Luiku Zobar din filmul Șatra (1975). 

  Grigore Grigoriu
  Date personale
  Nume la naștere	Grigore Grigoriu Petru
  Născut	4 aprilie 1941[2]  Căușeni, Moldova
  Decedat	20 decembrie 2003 (62 de ani)[2]  raionul Ștefan Vodă, Moldova
  Înmormântat	Cimitirul Central din Chișinău
  Cauza decesului	accident rutier[*]
  Cetățenie	URSS  Moldova
  Ocupație	actor
  Activitate
  Cauza decesului	accident rutier[*]
  Ani de activitate	1966 - 2003
  Premii	Ordinul Gloria Muncii (14 noiembrie 1995)[1] Medalia „Meritul Civic” (14 noiembrie 1995)[1]

• 1945: Daniel Marc Cohn-Bendit (n. 4 aprilie 1945,^{[2][3][4][5][6]} Montauban, Franța) este un om politic franco-german, unul dintre principalii lideri ai manifestațiilor studențești din mai 1968 din Franța. 

  Daniel Cohn-Bendit
  Daniel Cohn-Bendit
  Date personale
  Născut	4 aprilie 1945 (74 de ani)[2][3][4][5][6]  Montauban, Franța
  Părinți	Erich Cohn-Bendit[*]
  Frați și surori	Gabriel Cohn-Bendit[*]
  Cetățenie	Germania  Franța
  Ocupație	politician jurnalist prezentator de televiziune[*] profesor scriitor
  Europarlamentar
  În funcție 14 iulie 2009 – 30 iunie 2014
  Circumscripția	Île-de-France[*]
  În funcție 20 iulie 2004 – 13 iulie 2009
  Circumscripția	Germania[*]
  În funcție 20 iulie 1999 – 19 iulie 2004
  Circumscripția	France[*]
  În funcție 19 iulie 1994 – 19 iulie 1999
  Circumscripția	Germania[*]
  Premii	Hannah Arendt Prize[*] (2001) Lysenko Prize[*] (2002) Theodor Heuss award[*] (2013) Cicero-Rednerpreis[*] (2009)
  Partid politic	GRÜNE[1]
  Alma mater	Universitatea Paris Nanterre[*] Universitatea din Paris

• 1948: Avi Toledano (Avraham Toledano) (în ebraică:אבי טולדנו, născut la 4 aprilie 1948 la Meknes, Maroc) este un cântăreț israelian de muzică ușoară, cantautor, compozitor și aranjor muzical,evreu originar din Maroc.

  Avi Toledano
  Date personale
  Născut	4 aprilie 1948 (71 de ani)[1]  Meknès, Maroc
  Cetățenie	Israel
  Ocupație	cantautor cântăreț textier[*] compozitor
  Activitate
  Gen muzical	pop
  Instrument(e)	voce[*]

• 1949: Gheorghe Baciu (n. 4 aprilie 1949) este un senator român, ales în 2016 pe listele PMP. Gheorghe Baciu este membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Regatul Maroc, Australia și Republica Indonezia.
• 1950: Mihai Bejenariu (n. 4 aprilie 1950, Hemeiuș, județul Bacău) este absolvent al Institutului de Arte Plastice Iași, și al Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” București. Este membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România - Filiala Bacău, secția sculptură. 

  Expoziții personale[modificare | modificare sursă]

  1978, 1992 – Bacău
  2006 Galeria de Artă a UAP Bacău
  2007 Galeriile Frunzetti, Bacău

  Expoziții republicane și de grup[modificare | modificare sursă]

  1981, 1985 Bienala de pictură și sculptură Sala Dalles, București
  2001, Bienala profesorilor de desen – Galeria Alfa Bacău
  Concursul național de artă „Nicolae Tonitza”, Muzeul de Artă Bârlad
  Salonul Național de Artă, Romexpo, București
  2004 Expoziția Filialei Bacău la Bistrița Năsăud
  1990-2007 Saloanele Moldovei, Bacău-Chișinău
  1990-2005 Anuala Filialei UAP, Bacău
  2005 Expoziția „Nouă”, Centrul de Cultură „George Apostu”
  2005 Expoziția „Locul și peisajul”, Galeria ARTA, Bacău
  2006 Expoziția ARTITUDINI , Galeria ARTA, Bacău
  2006 Expoziția de obiect ARTZARA, Galeria ARTA Bacău

  Expoziții internaționale[modificare | modificare sursă]

  1992 Pully – Lausanne - Elveția
  1993 Wiesbaden – Germania
  1995 Weill Der Stand – Germania
  2004 Expoziția de artă contemporană, Chișinău.

  Participări la tabere[modificare | modificare sursă]

  1993 Tabăra de sculptură „George Apostu” – Centrul Internațional de Artă „George Apostu”, Bacău
  1997 Tabăra de creație Măgura, Bacău;

  Lucrări de artă monumentală[modificare | modificare sursă]

  1995 – Bustul lui Miron Costin
  1996 – Bustul lui Alexandru cel Bun
  1996 – Bustul lui Mircea Cancicov
  1997 – Bustul lui Ferdinand l
  1999-Bustul lui Mihail Sadoveanu
  1998- Basorelieful Domniței Măria
  2000- Basorelief Mihai Eminescu
  Bustul lui Gala Galaction.^[1]
  Lucrările artistului figurează în colecții particulare din: România, Franța, Elveția.
• 1951: Moriteru Ueshiba (n. 2 aprilie 1951, Tokyo, Japonia) este al treilea dōshu al Asociației Aikikai. Este absolvent al Universității Meiji Gakuin, în anul 1976, obținând o diplomă în economie. Nepotul lui Morihei Ueshiba și fiul lui Kisshomaru Ueshiba, a fost numit Sandai Doshu, după moartea tatălui său în 1999. Din 1996 fusese Dojo-cho (Directorul General al Hombu Dojo). Aikido continuă să se dezvolte sub conducerea sa, conform ideilor Maestrului Fondator.
• 1955: Valentin Popescu (n. 4 aprilie 1955, Brăila) este un actor român de film și teatru. În 1981 a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică„Ion Luca Caragiale” din București.^[1] A fost nominalizat la premiile Gopo pentru cel mai bun actor și Gopo pentru cel mai bun actor în rol secundar. În 2010 a jucat în Ghost Rider: Demonul răzbunării, alături de Nicholas Cage. Teatru: 
• Cei din urmă vor fi cei din urmă de Ioan Es. Pop, premiera 17 mai 2012, Teatrul Național Radiofonic
• Hamlet de William Shakespeare, premiera Teatrul Lucia Sturdza Bulandra și Teatrul Național Mihai Eminescu
• Hansel și Gretel de Engelbert Humperdinck (ca solist), premiera Teatrul Municipal Baia Mare
• Hedda Gabler de Henrik Ibsen, premiera Teatrul Național de Televiziune
• Henric al IV-lea de Luigi Pirandello, premiera 9 iunie 2005 Teatrul Lucia Sturdza Bulandra
• Îngropați-mă pe după plintă de Pavel Sanaev, premiera 14 ianuarie 2011, Teatrul Lucia Sturdza Bulandra - ca Leoșa, vecinul.^[3]
• Kafka. 5 vise după Franz Kafka, premiera Teatrul Odeon^[4]
• Moartea unui comis voiajor de Arthur Miller, premiera 4 aprilie 2008, Teatrul Lucia Sturdza Bulandra
• Nebunia regelui George de Alan Bennett, premiera 26 iunie 2004, Teatrul Lucia Sturdza Bulandra - ca Dundas^[5]
• Regele Lear de Shakespeare, premiera Teatrul Lucia Sturdza Bulandra
• Richard al III-lea se interzice de Matei Vișniec, premiera 15 iunie 2006 Teatrul Lucia Sturdza Bulandra - ca Președintele comisiei
• Șase personaje în căutarea unui autor de Pirandello, premiera 2 aprilie 2005, Teatrul Lucia Sturdza Bulandra
• Thomas A Becket de Jean Anouilh, premiera Teatrul Lucia Sturdza Bulandra - ca Papa^[6]
• Turandot de Giacomo Puccini, premiera Teatrul Lucia Sturdza Bulandra  Filmografie: 
• Cine va deschide ușa? (1972)
• Ciprian Porumbescu (1973)
• De ce trag clopotele, Mitică? (Lucian Pintilie, 1981)
• Pas în doi (1985)
• Bătălia din umbră (1986)
• Hanul dintre dealuri (1988)
• Cenușa păsării din vis (1989)
• Noiembrie, ultimul bal (1989)
• Sanda (1990)
• Undeva în Est (1991)
• Hotel de lux (Dan Pița, 1992)
• Trahir (1993) - Young Officer
• Invisible: The Chronicles of Benjamin Knight (1993) - Leonard
• Dark Angel: The Ascent (1994) - Policeman with Club
• Tinutul Dragonului (1994) - Guard #1
• Pepe & Fifi (1994)
• Terente - Regele bălților (1995) - Locotenentul
• Serpent's Lair (1995) - Bob
• Meurtres par procuration (1995) - Modine
• Eu sunt Adam! (1996)
• Capul de zimbru (1996)
• Femeia în roșu (1997)
• Triunghiul Morții (1999)
• Duhul năzdravan (1999) - Scientist/NSA Agent 3
• Besat (1999) - Drengens Far
• Meurtres sous hypnose (2001) - Médecin-légiste
• Turnul din Pisa (2002) - Elvis
• Filantropica (Nae Caranfil, 2002)
• Aceeași gară pentru doi (2002)
• Tânărul Sherlock Holmes (2002) - Criminal
• Herz ohne Krone (2003)
• Stejarii verzi (2003)
• Italiencele (2004) - Tatal
• Space Race (2005) - oficial de la Kremlin (serial TV)
• Ryna (Ruxandra Zenide, 2005)
• Dracula III: Moștenirea (2005) - căpitan francez
• Un acoperiș deasupra capului (2006)
• Gardă de corp (2006) - Vladimir Norkov
• Offset (2006) - Cornel Codreanu
• Decizie pentru toată viața (2006)
• Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii (Cătălin Mitulescu, 2006)
• Legături bolnăvicioase (Tudor Giurgiu, 2006)
• Ticăloșii (2007)
• Restul e tăcere (Nae Caranfil, 2007)
• Serviciul omoruri (2008)
• Cele ce plutesc (2009)
• Căpșuni în aprilie (2009)
• 1 din 10 (2010)
• Aurora (2010) - Doru
• Funeralii fericite (2013) - Cătălin
• Doar cu buletinul la Paris (2015)
• Miracolul din Tekir (2015) - Onu
• Atletico Textila (2016) - medic  

  Valentin Popescu
  Valentin Popescu
  Date personale
  Născut	4 aprilie 1955 (64 de ani)
  Ocupație	actor

• 1957: Constantin Mihăilescu (n. 4 aprilie 1959) este un om politic din Republica Moldova, care a îndeplinit funcția de ministru al ecologiei și resurselor naturale (2004-2008).
• 1957: Aki Kaurismäki, regizor finlandez
• 1957: Joaquín Archivaldo Guzmán Loera (n. 4 aprilie 1957), cunoscut sub porecla de "El Chapo" este/a fost un șef al cartelului Sinaloa. Acesta a avut cel puțin 4 neveste:
  • Alejandrina María Salazar Hernández (1977)
  • Estela Peña (dată necunoscută)
  • Griselda López Pérez (1980)
  • Emma Coronel Aispuro (2007)  Cartelul Sinaloa al lui Guzmán, la momentul arestării sale, a fost cel mai bogat și cel mai puternic cartel al drogurilor din Mexic. Această contrabandă transporta cocaină din Columbia prin Mexic către Statele Unite, pe calea aerului, calea maritimă și rutieră, și are celule de distribuție în întreaga SUA Organizația a fost, de asemenea, implicată în producția, contrabanda și distribuția metamfetaminei mexicane, a marijuanei și a heroinei din Asia de Sud-Est. Atunci când Palma a fost arestat de armata mexicană la 23 iunie 1995, Guzmán a preluat conducerea cartelului. Palma a fost ulterior extrădat în Statele Unite, unde se află în închisoare, sub acuzația de trafic de droguri și de conspirație. După ce închisoarea lui Guzmán a scăpat aproape un deceniu după arestarea sa inițială, el și apropiatul asociat Ismael Zambada García au devenit cei mai de seamă traficanți de droguri de top din Mexic, după arestarea în 2003 a rivalului Osiel Cárdenas de la Cartelul din Golf. Până la arestarea lui Guzmán în 2014, a fost considerat "cel mai puternic traficant de droguri din lume" de către Departamentul Statelor Unite ale Trezoreriei. [ Guzmán a mai avut un alt asociat apropiat, prietenul său de încredere Ignacio "Nacho" Coronel Villarreal. [ Imperiul său de droguri la făcut pe Guzmán un miliardar și el a fost clasat pe locul al zecelea cel mai bogat om din Mexic și 1,140 în lume în 2011, cu o valoare netă de aproximativ 1 miliard USD. Pentru a-și asista traficul de droguri, cartelul Sinaloa a construit, de asemenea, un imperiu de transport. [ Guzmán a fost numit "cel mai mare lord de droguri al tuturor timpurilor", iar SUA, DEA, la considerat "nașul lumii drogurilor" și estimează puternic că a depășit influența și impactul lui Pablo Escobar. În 2013, Comisia de Criminalistică din Chicago a numit Guzmán "Enemy Public Number One" pentru influența rețelei sale criminale din Chicago (nu există dovezi că Guzmán a fost vreodată în acel oraș). Ultima persoană care a primit această notorietate a fost Al Capone în 1930. În momentul arestării sale din 2014, Guzmán a importat mai multe droguri în Statele Unite decât oricine altcineva . El a profitat de vidul de putere creat de represalii asupra cartelurilor din Columbia, câștigând afaceri și cota de piață acolo, pe măsură ce cartelurile proprii ale Columbiei au fost decimate. El a profitat în mod similar de situația în care cartelurile sale rivale au fost doborate de o represiune intensă din partea guvernului mexican, dar banda Sinaloa a devenit în mare măsură neatinsă. 

    Joaquín "El Chapo" Guzmán
    Capo
    Date personale
    Nume la naștere	Joaquín Archivaldo Guzmán Loera
    Născut	4 aprilie 1957 (62 de ani) La Tuna, Municipio de Badiraguato, Sinaloa, Mexic
    Căsătorit cu	Cel puțin 4[ascunde] Alejandrina María Salazar Hernández (1977) Estela Peña (data necunoscută) Griselda López Pérez (la mijlocul anilor 1980) Emma Coronel Aispuro (2007)
    Copii	Ovidio guzman perez[*]
    Cetățenie	Mexic
    Religie	romano-catolic[*][2]
    Ocupație	Lider al Cartelul Sinaloa
    Activitate
    Alias(uri)	El Chapo (Shorty) El Rápido (Speedy)
    Condamnat pentru	Omor, spălare de bani, trafic de droguri, crimă organizată
    Pedeapsă	Viața în închisoare, plus 30 de ani, trebuie să renunțe la active în valoare de peste 12,6 miliarde de dolari.

• 1960: Hugo Wallace Weaving (n. 4 aprilie 1960) este un actor australian. Este cel mai mult cunoscut pentru rolul lui Agent Smith în trilogia The Matrix și Elrond în trilogiile Lord of the Rings și The Hobbit. Alte roluri ce i-au adus faima sunt Tick în The Adventures of Priscilla, Queen of the Desert, V în V for Vendetta, Red Skull în Captain America: The First Avenger și multiple roluri în Cloud Atlas. El a mai sonorizat personajele Rex în Babe, Noah în Happy Feet și Happy Feet Two și Megatron în seria de filme Transformers. Pe durata carierei el a primit multiple nominalizări și premii, printre care premii Satellite Award, MTV Movie Award și câteva Australian Film Institute Awards. 

  Hugo Weaving
  Weaving la premiera Oranges and Sunshine la Sydney în mai 2011
  Date personale
  Nume la naștere	Hugo Wallace Weaving
  Născut	4 aprilie 1960 (59 de ani) Ibadan, Nigeria
  Număr de copii	2
  Copii	2
  Cetățenie	Australia  Regatul Unit
  Ocupație	Actor, actor de voce
  Activitate
  Domiciliu	Sydney, New South Wales, Australia
  Alma mater	National Institute of Dramatic Art[*]
  Ani de activitate	1980–prezent
  Partener(ă)	Katrina Greenwood (1984–prezent)
  Număr de copii	2
  Rude	Samara Weaving (Niece)
  Premii	AACTA Award for Best Actor in a Leading Role[*] (1991) AACTA Award for Best Actor in a Leading Role[*] (1998) AACTA Award for Best Actor in a Leading Role[*] (2005)

• 1962: Howard Dell (n. 4 aprilie 1962, Toronto) este un actor, cântăreț și sportiv canadian. Howard Dell s-a născut în Toronto, Ontario, Canada. Cu toate că s-a născut în Canada, mare parte din cariera sa de actor și sportiv și-a construit-o în Statele Unite ale Americii.
  Ca sportiv, acesta a obținut 10 medalii de aur, una de argint la Jocurile Mondiale pentru persoanele cu tansplant, o medalie de bronz la Campionatul Național de Decatlon, locul trei la Campionatul Mondial de Bobsleigh și locul 12 la Olimpiada de la Calgari din 1988. Debutul său în actorie a fost în serialul “A Different World”, un serial de comedie despre studenți, unde a jucat alături de Halle Berry. Dell a jucat timp de 5 ani în arhicunoscutul serial, “Tânăr și neliniștit”, în rolul detectivului Troy Hawkins. Dell a părăsit serialul după ce a fost diacnosticat cu colangită cronică sclerozantă, în 2005. Actorul a vândut tot ce a avut și a plecat în lume să caute vindecare pentru boala sa. În final, după un transplant și 17 operații, Dell a reușit să învingă boala.
  În prezent, Dell locuiește în București, unde lucrează ca master trainer la un club pentru sport și relaxare și unde a terminat filmările la o peliculă cu Steven Seagal, în care a interpretat rolul negativ .^[1] În septembrie 2016, Dell a participat la Balcaniada Veteranilor, unde a câștigat pentru România 5 medalii (100m, 200m, aruncarea discului, aruncarea săgeții și ștafeta de 4X100m).
• 1962: Teofil al III-lea al Ierusalimului (în greacă Η Α. Μακαριότης ο Πατριάρχης Ιεροσολύμων Θεόφιλος Γ, numele său laic fiind cel de Ηλίας Γιαννόπουλος, Ilias Giannopoulos) este din 22 noiembrie 2005, cel de-al 141-lea Patriarh al Ierusalimului, după ce l-a succedat pe Irineu I. S-a născut la Gargalianoi, Grecia în 1952. În 1964 devine membru al Frăției Sfântului Mormânt din Ierusalim, după aceasta studiază la Școala Patriarhală din Oraș Sfânt. La 28 iunie 1970 a fost tuns călugăr de către Benedict I, Patriarhul Ierusalimului. În anii 1975 - 1978 a studiat la Facultatea de Teologie a Universității din Atena, unde a fost ridicat la rangul de arhimandrit. Între 1981 și 1986 a studiat la Universitatea din Durham, Anglia. În 1986 și 1988 el a fost responsabil pentru relațiile externe ale Patriarhiei Ierusalimului. Arhimandritul Teofil a reprezentat Patriarhul la o serie de organiații internaționale. Ulterior, a fost custode senior al Sfântului Mormânt.
  A fost consacrat ca episcop la doar șase luni înainte de a fi ales Patriarh în 2005. A fost numit pe arhiepiscop de Tabor. În luna mai a aceluiași an, predecesorul său, Patriarhul Irineu I, care a fost acuzat de implicarea într-o serie de tranzacții imobiliare controversate, care totuși nu au putut fi dovedite, a fost suspendat de primul Sinod și apoi de Catedra Pan-Ortodoxă din Fanar. Pe 22 august 2005 a fost ales în unanimitate de către Sfântul Sinod și înscăunat la 22 noiembrie a acelui an. În data de 16 decembrie 2007 a fost recunoscut în funcție de autoritățile israeliene, după ce în 12 iunie 2007 fusese recunoscut de autoritățile din Iordania.
  În perioada 15-23 septembrie 2014 este gazda celei de-a 13-a sesiuni plenare a Comisiei Mixte de Dialog Teologic Catolic-Ortodox, care se desfășoară la Amman, Iordania.^[1] In anul 2014, a vizitat România, fiind invitat de Preafericitul părinte Daniel al României. 

  Patriarhul Teofil al III-lea
  Date personale
  Născut	4 aprilie 1952 (67 de ani)  Gargalianoi, Grecia
  Cetățenie	Grecia
  Religie	Biserica Ortodoxă Biserica Ortodoxă a Ierusalimului
  Ocupație	preot preot[*]
  Funcția episcopală
  Sediul	Ierusalim
  Titlul	Binecuvântatul și Preasfântul Teofil, Patriarh al Sfintei Cetăți a Ierusalimului și întregii Palestine, Sirii, Arabiei, Iordaniei, Canei Galileii și a Sfântului Sion
  Perioada	22 noiembrie 2005 - prezent
  Predecesor	Irineu I
  Premii	Grand Cross of Order of Manuel Amador Guerrero[*] (1 iunie 2012)

• 1964: David Cross (n. 4 aprilie 1964, Atlanta, Georgia) este un comic american și actor. Este cel mai cunoscut pentru rolul din Mr. Show with Bob and David, Tobias Fünke din Arrested Development, Ian Hawke din seria de Alvin și veverițele (Alvin and the Chipmunks), ca Crane din seria de Kung Fu Panda. 

  David Cross
  Cross din 2 decembrie 2011
  Date personale
  Născut	4 aprilie 1964 (55 de ani) Atlanta, Georgia
  Căsătorit cu	Amber Tambyln (2012–prezent)
  Cetățenie	Regatul Unit
  Religie	Ateu
  Ocupație	Comic, actor, producător, actor de voce
  Activitate
  Ani de activitate	1992–prezent

• 1965: Bogdan Willkrin Petry (n. 4 aprilie 1965, București) – grafician și ilustrator. Unul dintre cei mai renumiți caricaturiști români. Străbunii săi paterni erau din familia nobiliară germană Petry, gravori germani veniți în România din Koln iar din partea mamei (Ivancov) are rădăcini rusești, strămoșii săi fiind staroveni (ruși cu bărbi mari ce se îndeletniceau cu pictura bisericilor). Fiul cel mare al profesorului, scriitorului și pictorului Marian Petry, fratele scriitorului și graficianului Cezar Petry.
  Animator și story-board-ist în cadrul Animafilm România, Dacodac, Animadream, Neptuno (între 1990-1996). Ilustrator de carte în cadrul editurii „Univers Enciclopedic“ (1997-1999). Caricaturist în cadrul cotidianului „The Oregonian“, Oregon, SUA (2000-2002). Ilustrator al mai multor publicații și reviste de prestigiu din România („Pro Sport“, „Penthouse“, „VIVA“, „Maxim“ din 2004 - prezent).
  A participat cu lucrări de grafică și pictură la diferite expoziții colective organizate în timpul anilor de studiu și la altele organizate în Câmpulung Muscel de Cenaclul de arte plastice „Ion D. Negulici“ (ultima, în 2017).
  

  Caricatură autoportret a lui Bogdan Petry.
  Numele său este menționat după 1990 în presa locală, națională și internațională, la aproape toate posturile de radio-tv, a fost invitat la numeroase emisiuni culturale si a apărut în câteva filme documentare.
  În prezent, este grafician al revistei „Academia Cațavencu“ unde a ilustrat și minialmanahurile BD „Cațavencu la munte și la mare“ ce au atins tiraje de peste 30.000 de exemplare.
  Bogdan Petry declară că graficianul care a avut o foarte mare influență asupra sa a fost André Chéret, creatorul cunoscutului personaj de benzi desenate Rahan. Expoziții de grup:
  • 1996 - Teatrul „Nottara“ București;
  • 1997 și 1998 - Casa de cultură „Tudor Mușatescu“, Câmpulung Muscel "Festivalul de satiră și umoră, caricatură politică - portret;
  • 1999 - București, alături de Horațiu Mălăele și alți caricaturiști;
  • 1997 - 1999 în S.U.A., Argentina, Brazilia;
  • 2000 - „Căminul artei“ - București, caricatură; Festivalul „Carnevale“ Veneția. 

    Bogdan Petry
    Bogdan Petry în 2010 în atelierul de caricatură Horațiu Mălălele de pe strada Smârdan din București.
    Date personale
    Născut	4 aprilie 1965 (54 de ani) București, România
    Cetățenie	România
    Ocupație	grafician[*]

• 1965: Sorin Teju (n. 4 aprilie 1965) este un deputat român, ales în 2012 din partea Partidului Național Liberal.
  Pe 2 iulie 2014 a trecut în deputați neafiliați, apoi s-a mutat în grupul parlamentar Liberal Conservator (PC-PLR) (pe data de 1 septembrie 2014).
• 1965: Robert John Downey, Jr. (n. 4 aprilie 1965)^[6] este un actor, producător, scenarist, cântăreț și comediant american, dublu nominalizat la premiului Oscar (1993, 2009), dublu laureat al premiului Globul de Aur (2001, 2010) și laureat al premiului BAFTA (1993). El a debutat ca actor în filmul tatălui său, Robert Downey, Sr. – Pound.
  Printre cele mai recente filme în care a jucat sunt The Singing Detective, Kiss Kiss Bang Bang, A Scanner Darkly, Gothika, Zodiac și Tropic Thunder, pentru care a fost nominalizat la Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar. În 2008, Downey a jucat în rolul supereroului Marvel Tony Stark / Iron Man în filmul de acțiune Iron Man, un rol pe care l-a reluat în Iron Man 2, The Avengers, și Iron Man 3. De asemenea, el a avut o apariție cameo în filmul The Incredible Hulk.
  Downey a jucat în filme care au încasat fiecare peste 500 de milioane $ la box office pe plan mondial. Două dintre acestea, The Avengers și Iron Man 3, au încasat fiecare câte 1 miliard de dolari. Downey conduce lista Forbes a celor mai bine plătiți actori de la Hollywood, cu venituri estimate de 75 milioane de dolari între iunie 2012 și iunie 2013. Robert Downey, Jr. este fiul regizorului Robert Downey, Sr., iar primul său rol a fost într-un film regizat chiar de tatăl său, Pound(1970). La 20 de ani s-a alăturat, pentru un sezon, showului Saturday Night Live(1985), după care a plecat la Hollywood. În 1987 a primit rolul principal în filmulThe Pick-up Artist. În același an a jucat rolul unui dependent de droguri în Less Than Zero. În 1992 l-a interpretat pe Charlie Chaplin în filmul Chaplin, rol pentru care a primit o nominalizare la Oscar pentru "Cel mai bun actor".
  

  Robert Downey, Jr. și soția sa, Susan Downey, la gala Premiilor Oscar 2010
  

  Robert Downey, Jr.
  În 1997 a primit premiul Globul de Aur pentru "Cel mai bun actor într-un rol secundar" pentru interpretarea unui avocat în serialul Ally McBeal. Apoi a mai jucat în filme ca Kiss Kiss Bang Ban(2005), Zodiac(2007), Sherlock Holmes(2009) precum și seria Iron Man(2008-2010). Între 1996 și 2001 Robert Downey Jr. a fost arestat de mai multe ori, primind chiar și pedepse cu închisoarea pentru probleme legate de consumul de droguri. A fost internat în mai multe clinici de dezintoxicare și a reușit să renunțe definitiv la droguri în 2003. A avut relații cu Sarah Jessica Parker, Marisa Tomei și se căsătorește pentru prima oară, în 1992, cu cântăreața Deborah Falconer cu care are și un fiu, Indio Falconer. Se despart în 2001, iar divorțul se finalizează în 2004. În 2005 se căsătorește cu producătoarea Susan Levin. 

  Robert Downey
  Downey la Comic Con 2014
  Date personale
  Nume la naștere	Robert John Downey, Jr.
  Născut	4 aprilie 1965 (54 de ani) Manhattan, New York, SUA
  Părinți	Robert Downey, Sr.
  Căsătorit cu	Deborah Falconer (1992–2004) Susan Nicole Downey (2005–prezent)
  Copii	2
  Cetățenie	SUA
  Etnie	Irlandezi
  Ocupație	Actor, producător, scenarist, cantautor, comediant
  Avere	180.000.000 dolar american[5]
  Activitate
  Domiciliu	Veneția New York Malibu, California Anglia Greenwich Village Manhattan California
  Alma mater	Santa Monica High School[*][1]
  Ani de activitate	1970–prezent
  Partener(ă)	Sarah Jessica Parker[2] Marisa Tomei Susan Downey[*]
  Premii	California Hall of Fame[*] (2015)[1] Premiul Globul de Aur pentru cel mai bun actor - film muzical sau comedie (2010)[3] Premiul BAFTA pentru cel mai bun actor în rol principal (1993)[4] Premiul Globul de Aur (1994) Saturn Award for Best Actor[*] (1993) Saturn Award for Best Actor[*] (2009) Saturn Award for Best Actor[*] (2014) Saturn Award for Best Actor[*] (2019) Premiul Globul de Aur pentru cel mai bun actor în rol secundar (2001) Screen Actors Guild Award for Outstanding Performance by a Male Actor in a Comedy Series[*] (2001)

• 1966: Valentin Vrabie (n. 4 aprilie 1966) este primarul municipiului Medgidia, ales în anul 2016.
  În 2008 a fost ales primar al comunei Peștera pe listele PSD iar în 2012, ca independent, a fost reales cu 93% din voturi.^[1] În martie 2016 Valentin Vrabie a demisionat din funcția de primar al comunei pentru a candida la funcția de primar al Medgidiei.
• 1968: Radu-Cătălin Drăguș, politician român
• 1973: Filip Lăcrămioara (-Moldovan) (n. 4 aprilie 1973, Moinești, România)^[1] este o fostă gimnastă română retrasă care a practicat gimnastica artistică și gimnastica aerobică.^[2] Este medaliată cu medalia de argint în campionatul mondial pe echipe (gimnastică artistică) și medaliată cu aur european la evenimentul de grup (gimnastică aerobică). De asemenea, este cunoscută a fi prima gimnastă care a efectuat o demontare dublă în față de la barele inegale.^[3] În prezent este antrenor de gimnastică la Centrul Național Olimpic român din Deva unde antrenează echipa națională de juniori. Lăcrămioara s-a căsătorit în 2001 cu colegul său de gimnastică aerobă si Eros, Cristian Claudiu Moldovan . Împreună au o fiică Teodora Paula (născută în 2004). În 2000, a devenit antrenor de gimnastică la Dinamo Club București . În prezent, ea antrenează împreună cu soțul ei la Centrul Olimpic Deva . ^[4] Printre numeroase gimnaste ea a antrenat-o pe tânăra Diana Chelaru, ^[11] Diana Bulimar și Larisa Iordache .
• 1976: Émerson Ferreira da Rosa (n. 4 aprilie 1976), cunoscut simplu ca Emerson, este un fost fotbalist brazilian care activa pe postul de mijlocaș. El a jucat în 73 de meciuri pentru echipa națională de fotbal a Braziliei între 1997 și 2006.
• 1977: Rachel Alexandra Mercaldo (născută pe 4 martie 1977 în Long Island, New York, Statele Unite ale Americii), cunoscută ca Rockell este o cântăreață de muzică Freestyle, Dance și Pop. La sfârșitul anilor 1990 a lansat mai multe hituri, cum ar fi "In A Dream", "When I'm Gone" și "Can't We Try" (un remake al unei melodii din 1987 a cântăreților Dan Hill și Vonda Shepard)^[1]. Toate aceste piese au apărut în albumul de debut, intitulat "What Are You Lookin' At?"^[2]. A mai scos și un al doilea album, "Instant Pleasure", în anul 2000. Instant Pleasure, a inclus single-ul "What U Did 2 Me" care a atins locul 101 în topul Billboard Hot 100 în anul 2001. Cel mai mare succes în clasamente l-a avut în Canada, unde mai cântă și acum la diverse spectacole și în cluburi. Single-ul ei de debut, "I Fell In Love" distribuit de filiala BMG din Canada a urcat până pe locul 1 în Canadian Singles Chart, iar hitul următor, "In A Dream" a ajuns până pe locul 6 și este și acum o melodie ascultată destul de des în rândurile fanilor muzicii Freestyle din întreaga lume. 

  Rockell
  Date personale
  Nume la naștere	Rachel Alexandra Mercaldo
  Născută	4 aprilie 1977 (42 de ani)  Long Island, New York, Statele Unite ale Americii Staten Island, SUA
  Cetățenie	SUA
  Ocupație	muzician
  Activitate
  Origine	Long Island, New York, Statele Unite ale Americii
  Gen muzical	Freestyle, Dance-Pop, Hi-NRG, Club/Dance
  Instrument(e)	voce[*]
  Ani de activitate	1997 - prezent (cântăreață)
  Case de discuri	Robbins Entertainment

• 1979: Heath Andrew Ledger (n. 4 aprilie 1979, Perth, Australia; d. 22 ianuarie 2008, New York City, SUA) a fost un actor de televiziune și film nominalizat la BAFTA, Globul de Aur și Premiile SAG și laureat, post mortem, al Premiilor Academiei Americane de Film. După ce a apărut în roluri la teviziune în anii 1990, Ledger și-a dezvoltat o carieră în film apărând în 20 de filme. S-a lansat și în filme controversate dar și în succese de box-office incluzând peliculele 10 Things I Hate About You, The Patriot, Monster's Ball, A Knight's Tale, Brokeback Mountain , The Dark Knight si ultimul film inainte de deces , The Imaginarium of Doctor Parnassus . Pentru interpretarea lui Ennis Del Mar din Brokeback Mountain, Ledger a fost recompensat cu premiul Criticilor din New York pentru cel mai bun actor în 2005 și în 2006 își adjudecă premiul de “Cel mai bun actor” din partea Institutului de film Australian și este nominalizat la Oscar în 2005 pentru “Cel mai bun actor într-un rol principal și la premiile BAFTA din 2006 pentru “Cel mai bun interpretat un personaj pe nume “Robbie Clark”, bazat pe o perioadă de viață a lui Bob Dylan.
  Ca o adăugare la munca lui de actor, de producător și regizor al unor videoclipuri muzicale, acesta a aspirat de asemenea la un post de regizor de film. Heath Ledger s-a născut la 4 aprilie 1979, in Perth, Australia, fiul lui Sally Ledger Bell (născută Ramshaw), o profesoară de franceză, și Kim Ledger, șofer pe mașini de curse și inginer minier, a cărui familie a înființat și deținut mult-cunoscuta Fundație pentru Inginerie Ledger.Trustul caritabil Sir Frank Ledger este numit după stră-bunicul lui. Ledger a terminat Școala primară Mary's Mount din Goosberry Hill, iar mai apoi Guildford Grammar School, unde a avut primele sale roluri, acesta jucând în piesa școlii, o adaptare dupa Peter Pan, la vârsta de 10 ani. Părinții lui s-au despărțit pe când el avea 10 ani și au divorțat când avea 11. Sora mai mare a lui Ledger, Kate, o actriță, iar mai târziu o publicistă, față de care era foarte apropiat, l-a inspirat în jocul lui pe scenă. Ceilalți frați a lui Heath și Kate au fost două surori vitrege, Ashleigh Bell(n,1989), fiica mamei cu cel de-al doilea soț, Roger Bell, și Olivia Ledger (n.1997), fiica tatălui cu cea de-a doua soție și tot-odată mama lor vitregă, Emma Brown. Ledger a fost un avid jucător de șah, câștigând Campionatul de juniori din Australia de Vest la vârsta de 10 ani. Ca și adult, deseori a jucat împotriva altor împătimiți ai jocului în Washington Square Park. Adaptarea lui Allan Scott după roman despre șah, The Queens Gambiy, de Walter Travis, film pe care la momentul morții lui plănuia să-l interpreteze și să-l regizeze, și care avea să fie primul lui film în postura de regizor. Printre cele mai notabile relații romantice ale lui Ledger, se referă la cea cu Heather Graham, avută timp de câteva luni în 2000 si 2001, și relația lungă cu suișuri și coborâșuri pe care a avut-o cu Naomi Watts, pe care a întâlnit-o în timpul filmărilor la Ned Kelly și cu care a locuit de câteva ori din 2002 până în 2004. În vara lui 2004, a cunoscut-o și a început să se întâlnească cu Michelle Wiliams pe platourile de la Brokeback Mountain, iar fica lor, Matilda Rose, s-a născut la 28 octombrie, în New York. Nașii fiicei lui Ledger au fost Jake Gylenhaal, co-starul din Brokeback Mountain, și colega lui Wiliams din Dawsons Creek, Busy Philipps. Problemele lui Ledger cu paparazzi din Australia, au grăbit decizia acestuia de a se muta din reședința acestuia din Bronte, New South Wales, în Statele Unite, unde a împărțit un apartament cu Williams, în Boerum Hill, Brooklyn, din 2005 până în 2007. În Septembrie 2007, tatăl lui Williams, a confirmat pentru ediția din Sydney a Daily Telegraph că Ledger și Williams au pus capăt relației lor. După despărțirea de Williams, la sfârșitul lui 2007 și începutul lui 2008, presa de scandal a vehiculat cum că Ledger ar fi avut niște relații amoroase cu modelul Helena Christensen și Gemma Ward și cu actrița Mary-Kate Olsen. 

  Heath Ledger
  Date personale
  Nume la naștere	Heath Andrew Ledger
  Născut	4 aprilie 1979 Perth, Australia
  Decedat	22 ianuarie 2008 (28 de ani) New York City, New York, SUA
  Înmormântat	Karrakatta Cemetery[*]
  Cauza decesului	stop cardio-respirator
  Număr de copii	1
  Copii	Matilda Rose Ledger (b. 2005)
  Cetățenie	Australia
  Etnie	Irish Australian[*]
  Ocupație	Actor
  Activitate
  Cauza decesului	Intoxicație cu droguri
  Alma mater	Guildford Grammar School[*]
  Ani de activitate	1992–2008
  Partener(ă)	Michelle Williams (2004–2007)
  Număr de copii	1
  Premii	Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar (2008) MTV Movie Award for Best Villain[*] (2009) BAFTA pentru cel mai bun actor în rol secundar (2009) Premiul Globul de Aur pentru cel mai bun actor în rol secundar (2009) Premiul Saturn pentru cel mai bun actor într-un rol secundar (2009)

• 1981: Paul Constantin Codrea (n. 4 aprilie 1981,^[2] Timișoara, România) este un antrenor de fotbal român, care a antrenat ultima oară în 2018 echipa Ripensia Timișoara
• 1987: Sarah Gadon (n. 4 aprilie 1987) este o actriță canadiană. 

  Sarah Gadon
  Date personale
  Născută	4 aprilie 1987 (32 de ani)[1] Toronto, Ontario, Canada
  Cetățenie	Canada
  Ocupație	Actriță
  Activitate
  Alma mater	Universitatea din Toronto
  Ani de activitate	1998–prezent
  Premii	Canadian Screen Award for Best Supporting Actress[*] (2014) Gadon în 2011

• 1987: Sami Khedira (arabă سامي خضيرة; n. 4 aprilie 1987, Stuttgart, Germania de Vest) este un fotbalist german care evoluează la clubul italian Juventus Torino.
• 1987: McDonald Mariga Wanyama (n. 4 aprilie 1987, Nairobi, Kenya) este un jucător kenyan de fotbal, care evoluează pentru clubul Real Oviedo. Mariga a făcut istorie fiind primul kenyan care a câștigat Liga Campionilor pe 22 mai 2010
• 1987: Júnior Moraes (n. 4 aprilie 1987, Santos, Brazilia) este un fotbalist brazilian care evoluează la echipa Tianjin Quanjian FC, împrumutat de la Dinamo Kiev postul de atacant. A fost la Steaua după ce a fost transferat la Metalurg Donețk nejucând niciun meci în perioada petrecută acolo (iarna 2011 - vara 2011), dar s-a alăturat echipei ȚSKA Sofia. A jucat prima dată în Liga I la Gloria Bistrița.
• 1988: James Gregory Meredith (n. 4 aprilie 1988, Albury, Australia) este un fotbalist australian care evoluează în prezent la Bradford City în Anglia.
• 1990: Kelley Hurley (n. 30 septembrie 1990, Houston) este o scrimeră americană specializată pe spadă, laureată cu bronz pe echipe la Jocurile Olimpice din 2012 de la Londra.
• 1994: Larissa Inae da Silva (n. 4 aprilie 1994, Jundiaí, Brazilia) este o handbalistă braziliană care joacă pentru clubul românesc CS Măgura Cisnădie.^[1] Da Silva, care evoluează pe postul de extremă dreapta, a fost convocată de mai multe ori la loturile naționale de junioare și tineret ale Braziliei^[1] și este componentă a echipei naționale de senioare a acestei țări.

VA URMA