MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU SÂMBĂTĂ 4 APRILIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (B. Decese, Sărbători); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

Decese

• 397: Sfântul Ambrozie, (în latină Sanctus Ambrosius, it. Sant'Ambrogio, engl. Saint Ambrose) (* ca. 339, Colonia Augusta Trevorum, azi Trier - † 4 aprilie 397, Mediolanum, azi Milano), a fost un episcop, teolog și unul din cei patru părinți ai Bisericii Apusene, doctor al Bisericii. A făcut studii literare și juridice și a început să cerceteze învățătura creștină. După terminarea studiilor a practicat câțiva ani avocatura, și la vârsta de 34 de ani a ajuns guvernator al provinciilor Emilia și Liguria, din nordul Italiei, cu sediul la Milano.
  În anul 374 episcopul de Milano a murit, creștinii s-au adunat să aleagă un nou episcop, dar din cauza disputelor între creștini și arieni nu se putea ajunge la un numitor comun. Intervenția guvernatorului Ambrozie în această problemă a făcut ca mulțimea să-l aleagă episcop și cu toată împotrivirea sa a fost ratificat ca episcop de împărat și de episcopii apropiați. Astfel la 24 noiembrie 374, Ambrozie a fost botezat, iar la 7 decembrie 374 a fost consacrat episcop și înscăunat ca întâistătător al Episcopiei de Milano.
  Pentru a-și completa cultura teologică, Ambrozie a studiat intens operele lui Origene, operele sfinților părinți greci și îndeosebi Biblia, pe care a învățat-o aproape pe de rost. Ambrozie nu a devenit un intelectual propriu zis, dar a fost un foarte bun păstor sufletesc și un administrator neîntrecut al bisericii sale. A câștigat încrederea tinerilor împărați Grațian și Valentinian al II-lea, precum și a nemilosului Teodosie I, care preferau să locuiască la Milano; el le era părinte spiritual și nu a ezitat să-l oprească pe Teodosie I de a intra în biserică după masacrul de pedepsire a populației din Tesalonic, până când nu a făcut pocăință publică.
  Sfântul Ambrozie, contemporan cu Papa Liberiu, a îndemnat-o pe sora sa, Marcela, (Marcelina?) care primise vălul monastic chiar de la Papa Liberiu, să cinstească memoria fericitului Liberiu, deoarece a fost un om foarte sfânt iar mijlocirea lui dobândește haruri. Aceste cuvinte au restabilit în timp adevărata dimensiune a papei Liberiu, care fusese calomniat mult timp, din cauza păcatului de a ceda presiunii împăratului roman, condamnându-l pe Atanasie din Alexandria. De la Sfântul Ambrozie au rămas scrieri dogmatice, scripturale, tratate de morală, de ascetism și 91 de scrisori. Reconsiderând toate ideile expuse de scriitorul roman, Ambrozie demonstrează că religia creștină poate asimila, fără a fi în primejdie să altereze mesajul său, toate valorile naturale pe care lumea păgână, îndeosebi cea romană, a știut să le exprime. Sfântul Ambrozie se stinge în ziua de 4 aprilie 397, dar cuvântul său aprins luminează și astăzi, fiind unul dintre marii Sfinți Părinți ai Bisericii.
  • în calendarul latin: 7 decembrie
  • în calendarul bizantin: 7 decembrie (sub numele „Sf. Ambrozie al Mediolanului”)
  • în calendarul lutheran: 4 aprilie
  • în calendarul anglican: 7 decembrie 

    Sf. Ambrozie
    Date personale
    Născut	339 Colonia Augusta Trevorum, Gallia Belgica, azi în Germania
    Decedat	4 aprilie 397 Mediolanum, Italia
    Înmormântat	Basilica of Sant'Ambrogio[*]
    Cetățenie	Roma Antică
    Etnie	italian
    Religie	Biserica Catolică
    Ocupație	scriitor filozof teolog[*] preot catolic[*] politician episcop
    Venerație
    Venerat în	Biserica Catolică, Biserica Ortodoxă, Biserica Luterană, Biserica Anglicană
    Rămășițe pământești	Bazilica Sant'Ambrogio, Milano
    Sărbătoare	7 decembrie
    Însemne	Episcop, carte
    Patronaje	apicultori, albine, animale domestice, Comisariatul francez, ucenicie, studenți, orașul Milano
    Alte informații	Doctor al Bisericii
    Sfinți

• 636: Sf. Isidor din Sevilla (în spaniolă San Isidro sau San Isidoro de Sevilla, iar în latină Isidorus Hispalensis, n. cca. 560, Cartagena, Spania — d. 4 aprilie 636, Sevilla, Spania) a fost un episcop hispanic, învățător al Bisericii. S-a născut în jurul anului 560 la Cartagena, în Spania. După moartea tatălui, a fost educat de fratele său mai mare, Leandru, Arhiepiscop de Sevilla. Sfințit episcop al orașului natal (600), a scris multe cărți, cu mare erudiție; a organizat în Spania și a condus mai multe concilii în care s-au luat hotărâri înțelepte. S-a îngrijit de pregătirea științifică a preoților.
  Isidor este considerat ultimul dintre Părinții apuseni ai Bisericii. 
  Statuia Sfântului Isidor din Sevilla, în fața scării de la intrarea în Biblioteca Nacional de España, din Madrid (sculptură de J. Alcoverro, 1892).
  Isidor era interesat de foarte multe domenii (științele naturii, gramatică, istorie, teologie) și a încercat să transmită vremurilor viitoare întreaga cunoaștere a antichității.
  În domeniul științelor naturii, lucrarea lui principală, „Etymologiae”, o lucrare de bază a întregului Ev Mediu, redactată în latina medievală, este un gen de enciclopedie care cuprindea întreaga cunoaștere profană și religioasă a timpului.
  „De viris illustribus” conține material biografic și hagiografic despre scriitorii africani și hispanici din secolele al VI-lea și al VII-lea.
  Sf. Isidor s-a remarcat în primul rând ca teolog, influențând prin opera sa dogmatica și morala întregului Ev Mediu. Lucrarea sa teologică principală, concepută ca manual de teologie morală, „Sententiarum libri tres”, se ocupă de învățătura Bisericii despre conduita creștină și etică și despre organizarea bisericească. Subliniază misiunea caritativă a clerului, ținând seama de porunca iubirii față de aproapele. Necreștinii sunt aspru combătuți, însă Sf. Isidor respinge folosirea violenței în scopul convertirilor forțate. A fost canonizat sfânt de Biserica Catolică, în anul 1598, de Papa Clement al VIII-lea. Sărbătoarea sa a fost stabilită pentru ziua de 4 aprilie, în fiecare an.
  A fost proclamat Doctor al Bisericii în 1722 de Papa Inocențiu al XIII-lea.
  Mulțumită structurii lucrării sale Etymologiae, care amintește de unele baze de date denumite trii^[2][3], și prefigurează viitoare invenții ale clasamentului alfabetic, precum și noțiunea de index, Isidor de Sevillia a fost propus, în anul 2001 ca sfânt patron al informaticienilor, al utilizatorilor informaticii, al Internetului, al internauților și al studenților. 

  Isidor din Sevilla
  Isidor din Sevilla
  Date personale
  Născut	560 d.Hr.[1]  Cartagena, Spania
  Decedat	4 aprilie 636 d.Hr. (76 de ani)  Sevilla, Spania
  Frați și surori	Saint Florentina[*] Fulgentius of Cartagena[*] Leandro de Sevilla[*]
  Cetățenie	Kingdom of Toledo[*]
  Religie	Biserica Catolică
  Ocupație	scriitor muzicolog[*] filozof teoretician al muzicii[*] cleric[*] preot catolic[*] istoric episcop
  Funcția episcopală

• 1284: Alfonso al X-lea al Castiliei (cel Înțelept) (n. 23 noiembrie 1221, Toledo - d. 4 aprilie 1284, Sevilia) a fost rege al Castiliei, regatului León și Galiției în perioada 1252-1284. În 1257 a primit și tronul Sfântului Imperiu Romano-German, deși papalitatea nu i-a acordat confirmarea. A fondat Universitatea din Salamanca și Universitatea din Toledo. A promovat utilizarea dialectului castilian al limbii spaniole în învățământul superior.
  A fost supranumit și "el Sabio" (Înțeleptul) sau Astrologul pentru studiile sale și mai ales pentru scrierile sale.
  Alfonso l-a succedat pe tatăl său ca Rege al Castiliei și Leonului în 1252. În anul următor a invadat Portugalia, căpătând regiunea Algarve. Regele Alfonso al III-lea al Portugaliei a trebuit să se predea, însă a câștigat un contract prin care, după ce a fost de acord să se căsătorească cu fiica lui Alfonso al X-lea, Beatrice de Castilia, terenul avea să fie returnat moștenitorilor lor. În 1263 Alfonso al X-lea a returnat Algarve regelui Portugaliei.
  În 1254 Alfonso al X-lea a semnat un tratat de alianță cu regele Angliei și Ducele de Aquitainia, Henric al III-lea, sprijinind-l în războiul împotriva lui Ludovic al IX-lea al Franței. În același an, sora vitregă a lui Alfonso a renunțat pentru totdeauna la pretențiile sale asupra Ducatului de Gasconia. Cărturar de seamă al epocii sale, Alfonso al X-lea a promovat literatura și știința cu multă pricepere, atrăgând la Toledo o mulțime de savanți și traducători evrei, creștini, musulmani, care au lucrat în următoarele domenii:
  • legislație - elaborare de coduri juridice: Fuero Real și Siete Partidas;
  • astronomie și astrologie - elaborarea Tabelelor alfonsine și al lucrărilor Libros del saber de astronomia ("Cărțile despre știința astronomiei") și Libro de las cruzes;
  • istorie - redactarea compilațiilor: Grande e general estoria ("Istorie generală") și Estoria de España ("Istoria Spaniei");
  • jocuri - elaborarea lucrării El libro de ajedrez, dados e tablas ("Carte de șah, zaruri și table")
  • poezie și muzică - lucrarea Cantigas de Santa Maria ("Cântări pentru Sf. Maria"), ce conțin peste 400 de imnuri lirice scrisă în limba galiciană, bogată în ilustrații și la care și regele a contribuit;
  • fabule - traducerea, sub numele de Calila e Dimna, a antologiei de fabule, întocmită de către Ibn al-Muqaffa' în limba arabă, Kalîla wa Dimna (Kalila și Dimna), preluată după scrierea indiană Pañchatantra
  • religie - traducerea în castiliană a Bibliei, Talmudului și Coranului.  
• Jump to navigationJump to search

  Alfonso al X-lea
  Date personale
  Născut	23 noiembrie 1221 Toledo, Spania
  Decedat	4 aprilie 1284 (62 de ani) Sevillia
  Înmormântat	Catedrala din Sevilla
  Părinți	Ferdinand al III-lea de Castilia Elisabeth of Swabia[*]
  Frați și surori	Infante Henry of Castile[*] Philip of Castile[*] Ferdinand, Count of Aumale[*] Manuel, Lord of Villena[*] Frederick of Castile[*] Sancho of Castile[*] Eleonora a Castiliei Ferdinando di Castiglia[*] Luigi di Castiglia[*] Berenguela de Castilla[*] Maria de Castilla[*]
  Căsătorit cu	Violant de Aragon
  Copii	Beatrice a Castiliei Ferdinand de la Cerda Sancho al IV-lea al Castiliei
  Cetățenie	Coroana Castiliei
  Etnie	spanioli
  Religie	catolicism
  Ocupație	scriitor astronom conducător[*] compozitor poet istoric jurist
  Apartenență nobiliară
  Titluri	rege al Castiliei[*]
  Familie nobiliară	Casa de Ivrea
  Rege al Castiliei și Leonului
  Domnie	1 iunie 1252 – 4 aprilie 1284
  Predecesor	Ferdinand al III-lea
  Succesor	Sancho al IV-lea

• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 1292: Papa Nicolae al IV-lea (n. 1227)
• 1588: Frederic al II-lea (1 iulie 1534 – 4 aprilie 1588), rege al Danemarcei și Norvegiei și Duce de Schleswig din 1559 până la moartea sa. 
  Frederic al II-lea al Danemarcei
  Frederic al II-lea a fost fiul regelui Christian al III-lea al Danemarcei și al Norvegiei și al Dorotheei de Saxa-Lauenburg. Frederic al II-lea a fost un domnitor renascentist tipic al Danemarcei. Spre deosebire de tatăl său, el a fost puternic influențat de idealuri militare și încă din tinerețe și-a făcut prieteni prinți germani militari. Și-a dorit să se căsătorească cu iubita sa, Anne de Hardenberg, însă în final a fost convins să nu facă acest lucru. La scurt timp după ce a urcat pe tron, a obținut prima sa victorie prin cucerirea regiunii Dithmarschen în vara anului 1559.
  Conflictul dominant al domniei sale a fost războiul scandinav de șapte ani din 1563 până în 1570 în care el a încercat în zadar să cucerească Suedia, care era condusă de vărul său, regele nebun Eric al XIV-lea. A fost un război extrem de costisitor, un război de uzură, în care unele zone din Scania au fost devastate de suedezi iar Norvegia a pierdut aproape tot. În timpul războiului, regele a condus personal armata pe câmpul de luptă, dar fără mari rezultate iar conflictul a deteriorat relația sa cu consilierii.
  Cu toate acestea, tulburările interne din Suedia și preluarea administrării daneze de capabilul ministru de finanțe Peder Oxe a stabilizat situația. Războiul s-a încheiat printr-un status quo care a permis Danemarcei să obțină pacea. Frederic al II-lea a semnat Tratatul de pace de la Stettin (1570), care nu a adus decât slabe avantaje Danemarcei însă a arătat limitele puterii militare daneze.
  După război Frederick a menținut pacea fără să renunțe la încercarea sa de a-și extinde prestigiul în domeniul naval. Politica sa externă a fost susținută moral de puterile protestante. În acel timp fiind celibatar a curtat-o pe Elisabeta I a Angliei, o inițiativă care i-a adus Ordinul cavaleresc al Jartierei (1578). Consilieri cu experiență ca Peder Oxe, Niels Kaas, Arild Huitfeldt și Christoffer Valkendorff au avut grijă de administrarea internă.^[2]
  Frederic a fost descris ca un rege ambițios și curajos. A fost pasionat de vânătoare, vin și petreceri. A reconstruit castelul Kronborg în perioada 1574-1567,^[3] în 1587 a fondat orașul Fredrikstad în Norvegia, a fondat școala superioară Frederic II la Fredrikstad. A fost o perioadă de prosperitate și de creștere din istoria Danemarcei. Frederic a fost un susținător al celebrului astronom Tycho Brahe.
  La 4 aprilie 1588 la Antvorskov a murit și a fost succedat de fiul său cel mare Christian al IV-lea. A fost înmormântat la Catedrala Roskilde. La 20 iulie 1572 s-a căsătorit cu Sophia de Mecklenburg-Güstrow, o descendentă a regelui Hans al Danemarcei. Au avut șapte copii:
  1. Elisabeta (25 august 1573 – 19 iunie 1626), căsătorită în 1590 cu Ducele Henry Julius de Braunschweig.
  2. Anna (12 decembrie 1574 – 2 martie 1619), căsătorită la 23 noiembrie 1589 cu Iacob al VI-lea al Scoției, care mai târziu a devenit Iacob I al Angliei
  3. Christian al IV-lea al Danemarcei (12 aprilie 1577 – 28 februarie 1648)
  4. Ulrik (30 decembrie 1578 – 27 martie 1624), ultimul episcop de Schleswig, căsătorit cu Lady Catherine von Hahn
  5. Augusta (8 aprilie 1580 – 5 februarie 1639), căsătorită la 30 august 1596 cu Ducele Johann Adolf de Holstein-Gottorp
  6. Hedwig (5 august 1581 – 26 noiembrie 1641), căsătorită la 12 septembrie 1602 cu Christian al II-lea, Elector al Saxoniei
  7. Ioan de Schleswig-Holstein (9 iulie 1583 – 28 octombrie 1602)  

     Frederic al II-lea
     Date personale
     Născut	1 iulie 1534 Haderslev, Danemarca
     Decedat	4 aprilie 1588 (53 de ani) Slagelse, Danemarca
     Înmormântat	Catedrala Roskilde
     Părinți	Christian al III-lea al Danemarcei Dorothea de Saxa-Lauenburg
     Frați și surori	Anna a Danemarcei Dorothea a Danemarcei, Ducesă de Brunswick-Lüneburg Magnus, duce de Holstein[*] John the younger[*]
     Căsătorit cu	Sophie de Mecklenburg-Güstrow
     Copii	Elisabeta, Ducesă de Braunshweig Anne, regină a Angliei și Scoției Christian al IV-lea Ulrik al Danemarcei Augusta, Ducesă de Holstein-Gottorp Hedwig, Elecoare de Saxonia Ioan, Prinț de Schleswig-Holstein
     Cetățenie	Danemarca-Norvegia
     Religie	luteranism
     Ocupație	colecționar de artă[*]
     Apartenență nobiliară
     Titluri	duce
     Familie nobiliară	Casa de Oldenburg
     Rege al Danemarcei și Norvegiei
     Domnie	1559–1588
     Predecesor	Christian al III-lea
     Succesor	Christian al IV-lea

• 1617: John Napier, matematician scoțian (n. 1550)
• 1689: Arhiducesa Maria Anna Josepha de Austria (n. 1654)
• 1774: Oliver Goldsmith, scriitor englez (n. 1728)
• 1779: Johann Joseph Gassner (n. 22 august 1727, Braz, Vorarlberg – d. 4 aprilie 1779, Pondorf, actualmente Winklarn) a fost un cleric catolic și un exorcist celebru, precursor al hipnozei moderne. Studiile și le face la Praga și Innsbruck, după care, în 1750, este hirotonit preot, iar în mai, 1776, primește parohia din Pondorf. La câțiva ani după numirea sa la Klösterle, în Eparhia de Chur, Elveția (1758), sănătatea i s-a deteriorat în așa măsură încât nu mai putea să slujească. După ce a fost consultat în zadar de mai multi medici, a ajuns la concluzia că problemele de sănătate s-ar datora influenței diavolului și a crezut că s-ar putea vindeca apelând la practicile exorciste. Deoarece experimentul lui a fost încununat de succes, Gassner a aplicat această metodă și la alții, astfel că faima lui a devenit așa de mare încât zeci de mii de bolnavi au venit la el din toate colțurile Europei, indiferent de religie sau confesiune. Convingerea lui era ca nu toate bolile aveau cauze naturale, unele având cauze supranaturale. Pentru a afla dacă o boala are o cauză supranaturală sau nu, el a recurs la o probă. Poruncea spiritului să dea un semn prin care să-și manifeste prezența. Dacă se întâmpla lucrul acesta, recurgea la exorcism. Gassner și-a făcut dușmani, dar și prieteni care l-au susținut. Unul dintre adversari a fost raționalistul Johannes Semler Halle. De asemenea, medicul Mesmer a susținut că metoda ar avea la bază magnetismul animal. Printre prietenii s-au numărat Johann Kaspar Lavater, contele Fugger, Bishhop de Ratisbon. 

  Johann Joseph Gassner
  Johann Joseph Gassner exorcizează un bolnav
  Date personale
  Născut	22 august 1727 Braz, Vorarlberg
  Decedat	4 aprilie 1779 (51 de ani) Pondorf, în Dioceza Ratisbon
  Naționalitate	austriacă
  Cetățenie	Germania
  Religie	catolicism
  Ocupație	preot

• 1807: Joseph Jérôme Lefrançois de Lalande (ortografiat și De La Lande, uneori Le François de la Lande, n. 11 iulie 1732,^{[2][3][4][5][6][7][8][9]} Bourg-en-Bresse, Franța^[2][10] – d. 4 aprilie 1807,^{[11][3][4][5][6][7][8][9]} Paris, Primul Imperiu Francez^[11][12]), a fost un astronom francez. Lucrări: 
• Traité d’astronomie (două volume, 1764, trei volume în 1771, la care s-a adăugat un al patrulea volum despre fluxul și refluxul mării în 1781; o a treia ediție în trei volume, în 1792).
• Astronomie des dames, sau pe Gallica (1785).
• Abrégé de navigation (1793).
• Histoire céleste française (1801).
• Bibliographie astronomique (1803).
• Des canaux de navigation, et spécialement du canal de Languedoc (1778)
A prezentat peste 150 de articole în fața Academiei de Științe.
I se datorează și o interesantă carte de călătorie în Italia:
• Voyage d’un Français en Italie en 1765 et 1766, Paris, V^ve Desaint, 1769 și diverse ediții, 3 vol.
Precum și:
• Art de faire le papier ISBN: 978-8497619028 (în română: „Arta de a face hârtia”)  

  Joseph Jérôme Lefrançois de Lalande
  Joseph Jérôme Lefrançois de Lalande
  Date personale
  Născut	11 iulie 1732[2][3][4][5][6][7][8][9]  Bourg-en-Bresse, Franța[2][10]
  Decedat	4 aprilie 1807 (74 de ani)[11][3][4][5][6][7][8][9]  Paris, Primul Imperiu Francez[11][12]
  Înmormântat	Cimitirul Père-Lachaise[13]
  Cetățenie	Franța
  Religie	ateism[14]
  Ocupație	astronom matematician profesor[*] scriitor
  Activitate
  Organizație	Collège de France[1]
  Premii	Membru al Societății Regale[*] Membru al Academiei Americane de Arte și Științe[*]
  Profesor pentru	Pierre-François Bernier[*], Jean Baptiste Joseph Delambre, Giuseppe Piazzi, Pierre Méchain

• 1817: André Masséna, general și mareșal francez (d. 1758)
• 1825: Prințul Karl Ludwig de Hohenlohe-Langenburg (10 septembrie 1762 – 4 aprilie 1825) a fost al treilea Prinț de Hohenlohe-Langenburg. Karl Ludwig a fost primul copil al Prințului Christian Albert de Hohenlohe-Langenburg și a soției acestuia, Prințesa Caroline de Stolberg-Gedern.
  El a fost un muzician pasionat.
  Din 1815 până în 1825, Prințul Karl Ludwig a avut loc un loc în Adunarea Württembergische și din 1820 în Prima Cameră a Adunării reorganizate, dar după anul 1819 el l-a lăsat pe fiul său să fie reprezentant. La 30 ianuarie 1789 el s-a căsătorit la castelul Kliczków cu contesa Amalie Henriette de Solms-Baruth (1768–1847), fiica contelui Johann Christian al II-lea de Solms-Baruth. Cuplul a avut treisprezece copii:
  • Prințesa Louise de Hohenlohe-Langenburg
  • Prințesa Elisabeth de Hohenlohe-Langenburg; căsătorită cu Victor Amadeus, Landgraf de Hesse-Rotenburg, Duce de Ratibór
  • Prințesa Constance de Hohenlohe-Langenburg; căsătorită cu Prințul Francis Joseph de Hohenlohe-Schillingsfürst
  • Prințesa Emilie de Hohenlohe-Langenburg; căsătorită cu contele Friedrich Ludwig de Castell-Castell
  • Prințul Ernst de Hohenlohe-Langenburg (1794–1860); căsătorit în 1828 cu Prințesa Feodora de Leiningen (1807-1872)
  • Prince Frederick de Hohenlohe-Langenburg
  • Prințesa Marie Henriette de Hohenlohe-Langenburg
  • Prințesa Louise de Hohenlohe-Langenburg; căsătorită cu Prințul Adolf zu Hohenlohe-Ingelfingen
  • Prințesa Johanna de Hohenlohe-Langenburg; căsătorită cu contele Emil Christian de Erbach-Schönberg
  • Prințesa Mary Agnes de Hohenlohe-Langenburg; căsătorită cu Konstantin, Prinț Ereditar de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg
  • Prințul Henry Gustav de Hohenlohe-Langenburg
  • Prințesa Helene de Hohenlohe-Langenburg; căsătorită cu Ducele Eugen de Württemberg
  • Prințul Henry de Hohenlohe-Langenburg
  Căsătoriile copiilor și ale nepoților săi l-au transformat în strămoșul unora dintre cele mai importante case nobile ale Europei.
  • Hans-Adam al II-lea, Prinț de Liechtenstein este strănepotul Infantei Marie Therese a Portugaliei, a cărei mamă, Adelaide de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg, a fost nepoata lui Karl Ludwig.
  • Marele Duce Henri de Luxemburg este de asemenea un descendant al Adelaide de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg prin fiica ei, Infanta Marie Anne a Portugaliei.
  • Albert al II-lea al Belgiei este de asemenea un descendant al Adelaide de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg prin fiica ei, Infanta Maria Josepha a Portugaliei, mama Elisabetei de Bavaria, regină a Belgiei.
  • Regina Sofia a Spaniei și Constantin al II-lea al Greciei sunt copiii reginei Frederica de Hanovra, a cărei bunică, Augusta Victoria de Schleswig-Holstein, a fost nepoata fiului lui Karl Ludwig, Ernst I, Prinț de Hohenlohe-Langenburg.
  • Regele Carol al XVI-lea Gustav al Suediei este fiul Sibilei de Saxa-Coburg și Gotha, the stră-strănepoata fiului lui Karl Ludwig, Ernst I, Prinț de Hohenlohe-Langenburg.
  • Regina Beatrix a Țărilor de Jos este nepoata lui Bernhard de Lippe-Biesterfeld, un străt-strănepot al fiicei lui Karl Ludwig, Emilie.  

    Karl Ludwig, Prinț de Hohenlohe-Langenburg
    Date personale
    Născut	10 septembrie 1762 Langenburg
    Decedat	4 aprilie 1825 (62 de ani) Langenburg
    Părinți	Christian Albert Caroline of Stolberg-Gedern[*]
    Frați și surori	Luise Eleonore de Hohenlohe-Langenburg
    Căsătorit cu	Contesa Amalie Henriette de Solms-Baruth
    Copii	Agnes de Hohenlohe-Langenburg Ernst I Princess Helene of Hohenlohe-Langenburg[*] Emilie Friederike Christiane zu Hohenlohe-Langenburg[*] Luise Charlotte Johanna Prinzessin zu Hohenlohe-Langenburg[*] Konstanze zu Hohenlohe-Langenburg[*] Luise Caroline Prinzessin zu Hohenlohe-Langenburg[*][1] Elise Eleonore Charlotte Prinzessin zu Hohenlohe-Langenburg[*][1] Friedrich Wilhelm Prinz zu Hohenlohe-Langenburg[*][1] Marie Prinzessin zu Hohenlohe-Langenburg[*][1] Johanna Henriette Philippine Prinzessin zu Hohenlohe-Langenburg[*][1] Gustav Heinrich Prinz zu Hohenlohe-Langenburg[*][1] Johann Heinrich Friedrich Prinz zu Hohenlohe-Langenburg[*][1]
    Cetățenie	Germania
    Ocupație	aristocrat[*]
    Apartenență nobiliară
    Titluri	Cneaz
    Prinț de Hohenlohe-Langenburg
    Domnie	1789-1825
    Predecesor	Christian Albrecht
    Succesor	Ernst I

• 1841: William Henry Harrison (n. 9 februarie 1773,^{[3][4][5][6][7][8][9]} Comitatul Charles City, Virginia, SUA – d. 4 aprilie 1841,^{[3][4][5][6][7][8][9]} Washington, SUA^[1]) a fost un lider militar american^⁠(d), politician și cel de-al nouălea președinte al Statelor Unite ale Americii (4 martie 1841 - 4 aprilie 1841). Harrison a servit ca primul guvernator^⁠(d) al Teritoriului Indiana^⁠(d) și, mai târziu, ca membru al House of Representatives și senator din partea statului Ohio.
  Harrison a dobândit o faimă națională ca erou de război, după învingerea indienilor americani în bătălia de la Tippecanoe^⁠(d), din 1811, luptă în urma căreia a dobândit numele de "Tippecanoe" sau "Old Tippecanoe". Ca general în Războiul din 1812, contribuția sa cea mai notabilă a fost obținerea victoriei în cadrul bătăliei cunoscută ca Battle of the Thames^⁠(d), victorie care a clarificat dominația americanilor asupra britanicilor în zona de care Harrison era responsabil.
  Când William Henry Harrison a ocupat oficial funcția de președinte al Statelor Unite ale Americii, în 1841, la vârsta de 68 de ani, era cel mai în vârstă președinte al țării, record ce a ținut 140 de ani, până la alegerea lui Ronald Reagan în alegerile prezidențiale^⁠(d) din 1980. Harrison a murit după doar 31 de zile de la ocuparea funcției, stabilind astfel un alt record, de data aceasta neegalat, acela de a fi președintele celei mai scurte președinții din istoria SUA. Harrison a fost, de asemenea, primul președinte american care a decedat în timpul mandatului său. 

  William Henry Harrison
  William Henry Harrison ca ofițer al United States Army
  Date personale
  Născut	9 februarie 1773 Charles City County, Virginia
  Decedat	4 aprilie 1841 Washington, SUA[1]
  Înmormântat	William Henry Harrison Tomb State Memorial[*]
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (septicemie)
  Părinți	Benjamin Harrison V Elizabeth Bassett[*][2]
  Frați și surori	Carter Bassett Harrison[*]
  Căsătorit cu	Anna Symmes Harrison
  Număr de copii	3
  Copii	John Scott Harrison[*] Carter Bassett Harrison[*][2] Elizabeth Bassett Harrison[*][2] John Cleves Symmes Harrison[*][2] Lucy Singleton Harrison[*][2] William Henry Harrison[*][2] Benjamin Harrison[*][2] Mary Symmes Harrison[*][2] Anna Tuthill Harrison[*][2] James Findlay Harrison[*][2]
  Naționalitate	american
  Cetățenie	SUA
  Religie	Biserica Episcopală din Statele Unite[*]
  Ocupație	politician ofițer om de stat
  al 9-lea Președinte al Statelor Unite
  În funcție 4 martie 1841 – 4 aprilie 1841
  Vicepreședinte	John Tyler
  Precedat de	Martin Van Buren
  Succedat de	John Tyler
  Premii	Medalia de Aur a Congresului[*] Hoover Medal[*] (1945)
  Partid politic	Partidul Whig
  Alma mater	Hampden–Sydney College[*] Universitatea Pennsylvaniei[*]

• 1852: Prințesa Ida de Saxa-Meiningen (25 iunie 1794 - 4 aprilie 1852) a fost prințesă germană. A fost al doilea copil și prima fiică a lui George I, Duce de Saxa-Meiningen și a Luisei Eleonore de Hohenlohe-Langenburg. Sora ei Adelaide a fost soția viitorului rege William al IV-lea al Regatului Unit și Ida a fost nașa Prințului Arthur, Duce de Connaught și Strathearn. 

  Ida de Saxa-Meiningen
  Prințesă Bernhard de Saxa-Weimar-Eisenach
  Date personale
  Născută	25 iunie 1794 Meiningen
  Decedată	4 aprilie 1852 (57 de ani) Weimar
  Înmormântată	Weimarer Fürstengruft[*]
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (pneumonie)
  Părinți	Georg I, Duce de Saxa-Meiningen Luise Eleonore de Hohenlohe-Langenburg
  Frați și surori	Bernhard al II-lea, Duce de Saxa-Meiningen Adelaide de Saxa-Meiningen
  Căsătorită cu	Prințul Bernhard de Saxa-Weimar-Eisenach
  Copii	Prințul Edward Prințul Hermann Amalia, Prințesă Henry a Țărilor de Jos[1]
  Cetățenie	Germania
  Ocupație	aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	Prințesă
  Familie nobiliară	Casa de Saxa-Meiningen

• 1869: Joseph Schubert, scris uneori Iosif Schubert, (n. 6 iulie 1890, București - d. 4 aprilie 1969, München) a fost un cleric romano-catolic din București, consacrat în clandestinitate ca episcop, administrator al Arhidiecezei de București, deținut politic. A fost arestat în 1951, la vârsta de 60 de ani, și ținut în închisoare 13 ani și jumătate. Din 1964 a stat timp de cinci ani cu domiciliu obligatoriu în Timișu de Sus. În 1969 i s-a permis plecarea din România, iar ultimele luni de viață le-a trăit la München, ca oaspete al cardinalului Julius Döpfner. A fost arestat în ziua de 17 februarie 1951. A fost judecat în lotul „spionilor Vaticanului”, alături de episcopii Augustin Pacha și Adalbert Boroș și de alți preoți și a fost condamnat la închisoare pe viață. A efectuat 14 ani de închisoare, trecând prin închisorile de la Sighet, Oradea (1954-1956), Aiud, Pitești (1957-1960), Dej și Gherla, fiind eliberat printre ultimii deținuți, la 4 august 1964. Nu i s-a permis să se întoarcă la București, iar următorii 5 ani a avut domiciliul obligatoriu la Timișul de Sus.
  Episcopul clandestin Iosif Schubert a trăit cu domiciliu obligatoriu în localitatea Timișul de Sus, fiind dezamăgit și nemulțumit de linia Vaticanului și de lipsa unor semnale concrete de solidarizare din partea Sfântului Scaun. În opinia lui Stehle, cazul Schubert este un exemplu concludent pentru ceea ce s-ar putea numi „lipsa de acțiune a Vaticanului”. În timp ce Francisc Augustin, aflat de facto la conducerea Arhidiecezei de București, descria situația catolicismului din România comunistă în cele mai roze culori, Schubert refuza orice contact cu oficialitățile catolice agreate de regim.
  Modificarea și flexibilizarea politicii Vaticanului față de Blocul Răsăritean, după ce liderul sovietic Nikita Hrușciov, succesorul lui Stalin, începuse să promoveze ideea „coexistenței pașnice” a blocurilor, a avut loc în timpul pontificatelor papilor Ioan al XXIII-lea și Paul al VI-lea. Aceștia au mizat pe dialogul diplomatic, sperând ca astfel se vor crea facilități practice pentru o viață religioasă catolică și pentru normalizarea activității pastorale în statele comuniste. După ce Vaticanul a renunțat la excomunicarea comuniștilor și a simpatizanților lor (inclusiv a celor din rândurile clerului), martirii supravietuițori au devenit personaje stingheritoare pentru noua politică. Ca exemplu semnificativ pentru această evoluție, este de menținat cazul Schubert, care, la sfârșitul anilor 1960 a primit un pașaport de plecare definitivă din România. Episcopul Joseph Schubert, după o lungă detenție, a fost răscumpărat de Biserica Catolică din Germania și a părăsit România. Înainte de plecare, episcopul Márton Áron de Alba Iulia l-a sfătuit să plece cât mai curând la Roma, pentru a-l informa pe papa Paul al VI-lea despre situația catolicilor din România. Episcopul Schubert a primit sfatul ca pe o mare datorie de conștiință.
  La 24 ianuarie 1969, deja foarte bolnav, a plecat din România la München. În data de 8 februarie a ajuns la Roma. Acolo s-a întâlnit cu episcopul greco-catolic Vasile Cristea, cu monseniorul Pamfil Cârnațiu de la Secretariatul de Stat al Sfântului Scaun, cu nunțiul extraordinar Agostino Casaroli, cu monseniorul Giusseppe Chelli și alte personalități ale Curiei Romane, cărora le-a făcut o amplă și amănunțită descriere a situației, cu oprire specială asupra Bisericii Române Unite. Urmărea cu tot dinadinsul să poată vorbi personal cu papa Paul al VI-lea. În 19 februarie 1969 s-a prezentat la audiența publică, ocazie cu care papa s-a interesat de soarta lui și i-a fixat audiență particulară pentru 22 februarie. Audiența a durat 45 de minute. El l-a rugat stăruitor pe papă ca sub nici un motiv să nu-i uite pe greco-catolicii din România și Biserica Română Unită, căci ar fi o gravă eroare istorică pentru care posteritatea ar acuza Sfântul Scaun cu mare asprime.
  Totodată l-a rugat, ca recompensă și încurajare, să-i promoveze pe episcopul Iuliu Hossu din Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică și pe Márton Áron din Biserica Romano-Catolică, drept cardinali. Papa i-a exprimat episcopului Schubert recunoștință, mulțumiri și omagii pentru fidelitatea în credința catolică și multă mângâiere pentru a putea suporta boala și oboseala.
  S-a întors în Germania, unde a murit în data de 4 aprilie 1969, în ziua de Vinerea Mare. A fost înmormântat în cripta episcopilor din Domul din München, slujba funerară celebrând-o cardinalul german Julius Döpfner în data de 9 aprilie 1969, în prezența nunțiului Corrado Bafile și a numeroși clerici romano-catolici exilați din România. În anul 1997 justiția română l-a reabilitat din punct de vedere juridic pe fostul paroh al Catedralei Sfântul Iosif și ordinarius substitut al Arhidiecezei de București. Episcopul Joseph Schubert reprezintă în istoria Bisericii locale un exemplu de credință, de atașament și trăire creștină, un anumit tip de comportament pastoral, de noncompromis, și un anumit sistem de valori. A fost o victimă a represiunii anticatolice declanșate de regimul comunist. În anul 1997 justiția română l-a reabilitat din punct de vedere juridic pe fostul paroh al Catedralei Sfântul Iosif și ordinarius substitut al Arhidiecezei de București. Episcopul Joseph Schubert reprezintă în istoria Bisericii locale un exemplu de credință, de atașament și trăire creștină, un anumit tip de comportament pastoral, de noncompromis, și un anumit sistem de valori. A fost o victimă a represiunii anticatolice declanșate de regimul comunist. 

  Joseph Schubert
  Date personale
  Născut	6 iulie 1890  București, România
  Decedat	4 aprilie 1969 (78 de ani)  München, RFG
  Cetățenie	România
  Religie	Biserica Catolică
  Ocupație	preot catolic[*]
  Funcția episcopală
  Sediul	București
  Titlul	Administrator apostolic al Arhidiecezei de București
  Perioada	1950 - 1951
  Predecesor	Alexandru Cisar
  Succesor	Ioan Robu
  Cariera religioasă
  Hirotonire episcopală	30 iunie 1950, București
  Episcop consacrator	Gerald Patrick Aloysius O'Hara
  Titluri precedente	Episcop de Ceramussa (Episcopus Ceramussae)

• 
  
• 1870:Heinrich Gustav Magnus (n. 2 mai 1802 — d. 4 aprilie 1870) a fost un chimist și fizician german, cel mai bine cunoscut pentru explicarea efectului omonim. A fost fratele mai mic al pictorului și portretistului Eduard Magnus (1799 - 1872).
  Născut la Berlin în familia unui comerciant bogat, Heirich a fost unul dintre cei cinci fii ai acestuia. După studii efectuate la Universitatea Berlin, a continuat să lucreze la Universitatea Stockholm cu renumitul chimist suedez Berzelius, pentru ca ulterior, fiind la Paris, să fie discipolul chimiștilor francezi Gay-Lussac și Thénard. În 1831, Magnus s-a reîntors la Berlin ca lector de tehnologie și fizică la aceeași Universitate Humboldt unde studiase anterior. Ulterior, în 1834, a devenit profesor asistent pentru aceleași subiecte, obținând în 1845 poziția de profesor plin.
  În calitate de educator, Magnus a avut imediat un succes considerabil. Stilul său lucid, organizat, limpede și accesibil, precum și demonstrațiile sale experimentale clare au atras largi grupuri de dascăli și studenți entuziaști. Aceștia au participat nu numai la cursurile, seminariile și laboratoarele sale, dar și la cursurile de științe aplicate, pe care Heinrich Gustav Magnus le ținea în fabricile și laboratoarele orașului. De mare succes s-au bucurat și colocviile săptămânale ținute la casa sa, unde un grup restrâns de studenți dotați adresau atenției pedagogului cele mai curajoase și importante întrebări.
  Între 1827 și 1833, Magnus s-a ocupat mai ales de cercetare în domeniul chimiei, descoperind prima combinație a clorului cu platina și amoniul, combinație cunoscută sub numele de sarea verde Magnus a cărei formulă este [Pt(NH₃)₄][PtCl₄]), respectiv o serie de clase de acizi și sărurile acestora, așa cum sunt acizii etionici, acizii sulfovinici și acidul periodic. 

  Gustav Magnus
  Heinrich Gustav Magnus
  Date personale
  Născut	2 mai 1802 Berlin, Germania
  Decedat	4 aprilie 1870 (67 de ani) Berlin, Germania
  Înmormântat	cimitirul din Dorotheenstadt[*]
  Frați și surori	Eduard Magnus
  Naționalitate	Germania
  Cetățenie	Prusia
  Etnie	evrei
  Ocupație	fizician chimist profesor universitar[*]
  Activitate
  Rezidență	Germania
  Domeniu	Chimist, fizician
  Instituție	Universitatea Berlin
  Alma Mater	Sorbona Stockholm University[*] Universitatea Humboldt din Berlin
  Organizații	Societatea Regală din Londra Academia Regală Suedeză de Științe Academia Franceză de Științe Academia Rusă de Științe Academia de Științe din Berlin
  Conducător de doctorat	Eilhard Mitscherlich
  Doctoranzi	August Kundt Emil Warburg
  Cunoscut pentru	Efectul Magnus Sarea verde Magnus
  Premii	membru străin al Royal Society[*]

• 1879: Heinrich Wilhelm Dove (n. 6 octombrie 1803,^[2][3][4] Legnica, Germania^[5][6] – d. 4 aprilie 1879,^[2][3][4] Berlin, Imperiul German^[7][8]) a fost un fizician și meteorolog prusac. 

  Heinrich Wilhelm Dove
  Heinrich Wilhelm Dove
  Date personale
  Născut	6 octombrie 1803[2][3][4]  Legnica, Germania[5][6]
  Decedat	4 aprilie 1879 (75 de ani)[2][3][4]  Berlin, Imperiul German[7][8]
  Înmormântat	Q2316486[*]
  Copii	Richard Dove[*] Alfred Dove[*]
  Cetățenie	Germania
  Ocupație	fizician meteorolog[*] profesor universitar[*]
  Activitate
  Domeniu	meteorologie
  Instituție	Universitatea Frederic Wilhelm din Berlin[*] Universitatea Humboldt din Berlin
  Alma Mater	Universitatea Humboldt din Berlin Universitatea din Wrocław Universitatea din Königsberg[*]
  Organizații	Societatea Regală din Londra Academia Leopoldină Academia de Științe din Sankt Petersburg[*] Academia Americană de Arte și Științe[*] Academia Regală Neerlandeză de Arte și Științe Academia Rusă de Științe Academia de Științe din Berlin Bavarian Academy of Sciences and Humanities[*] Academia Națională de Științe a Statelor Unite ale Americii[*]
  Premii	Medalia Copley (1853)[1] Ordinul pentru Merit în domeniul Științei și Artelor[*] Ordinul bavarez Maximilian pentru științe și arte[*] (1869) membru străin al Royal Society[*]

• 1879: Elizabeth Patterson Bonaparte (6 februarie 1785 - 4 aprilie 1879), cunoscută ca "Betsy", a fost fiica unui negustor din Baltimore, Maryland; prima soție a lui Jérôme Bonaparte și cumnata împăratului Napoleon I al Franței. 

  Elizabeth Bonaparte
  Triplu portret de Gilbert Stuart, 1804
  Date personale
  Născută	6 februarie 1785 Baltimore, Maryland
  Decedată	4 aprilie 1879 (94 de ani) Baltimore, Maryland
  Înmormântată	Green Mount Cemetery[*]
  Părinți	William Patterson[*] Dorcas Spear[*][1]
  Frați și surori	Robert Patterson[*]
  Căsătorită cu	Jérôme Bonaparte
  Copii	Jérôme Napoleon Bonaparte
  Cetățenie	SUA
  Ocupație	negustor socialite[*]
  Apartenență nobiliară
  Familie nobiliară	House of Bonaparte[*]

• 1906: Prințesa Louise a Danemarcei (Louise Caroline Josephine Sophie Thyra Olga; 17 februarie 1875 – 4 aprilie 1906) a fost prințesă daneză, al treilea copil și fiica cea mare a regelui Frederic al VIII-lea al Danemarcei și a soției acestuia, Lovisa a Suediei și Norvegiei. 
  Mama și mătușa Louisei, Prințesa Louise a Suediei și Prințesa Thyra a Danemarcei, după care ea și sora ei au fost numite.
  Prințesa Louise s-a născut la Palatul Amalienborg din Copenhaga la 17 februarie 1875. Tatăl ei era Prințul Moștenitor al Danemarcei, mai târziu regele Frederic al VIII-lea. Mama ei era Louise a Suediei, fiica regelui Carol al XV-lea al Suediei și al Norvegiei.
  S-a căsătorit cu Prințul Frederic de Schaumburg-Lippe (1868–1945), la Palatul Amalienborg, la 5 mai 1896. Cuplul a avut trei copii. Mariajul a fost unul nefericit și Prințesa Louise a petrecut mult timp vizitându-și familia, unde stătea câte 2-3 luni. De asemenea, tatăl ei venea s-o viziteze în fiecare an.
  Prințesa Louise a murit la castelul Ratiboritz la 4 aprilie 1906, la vârsta de 31 de ani. Ea și socrul ei, Prințul Wilhelm de Schaumburg-Lippe au murit la cinci ore distanță.^[1] Cauza oficială a morții Prințesei Louise a fost "inflamare cerebrală" cauzată de meningită, după săptâmâni de boală. S-a zvonit că a încercat să se sinucidă prin înecarea în lacul castelului de pe domeniul soțului ei Ratiboritz.  

  Prințesa Louise
  Prințesă Friedrich de Schaumburg-Lippe
  Date personale
  Nume la naștere	Louise Caroline Josephine Sophie Thyra Olga
  Născută	17 februarie 1875 Palatul Amalienborg, Copenhaga, Danemarca
  Decedată	4 aprilie 1906 (31 de ani) Castelul Ratiboritz, Boemia
  Înmormântată	Military cemetery in Náchod[*]
  Cauza decesului	înec
  Părinți	Frederic al VIII-lea al Danemarcei Lovisa a Suediei
  Frați și surori	Christian al X-lea al Danemarcei Haakon al VII-lea al Norvegiei Prințul Harald al Danemarcei Prințesa Ingeborg a Danemarcei Prințesa Thyra a Danemarcei Prințul Gustav al Danemarcei Prințesa Dagmar a Danemarcei
  Căsătorită cu	Prințul Friedrich de Schaumburg-Lippe
  Copii	Marie Louise, Prințesă Friedrich Sigismund a Prusiei Prințul Christian Stephanie, Prințesă Viktor Adolf de Bentheim and Steinfurt
  Cetățenie	Danemarca
  Ocupație	aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	Prințesă
  Familie nobiliară	Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg Casa de Lippe

• 1919: William Crookes, chimist și fizician englez (n. 1832)
• 1923: John Venn (n. 4 august 1834 - d. 4 aprilie 1923) a fost un logician și filozof englez. Este celebru pentru introducerea așa-numitei diagrame Venn, utilizată în diverse domenii ca: teoria mulțimilor, teoria probabilităților, logică, statistică și informatică. John Venn s-a născut în 1834 la Hull, Yorkshire. Mama lui, Martha Sykes, originară din Swanland, în apropiere de Hull, a murit când John era fraged copil. În momentul nașterii lui John, tatăl său, Henry Venn, păstorea parohia din Drypool, lângă Hull. El provenea dintr-o familie distinsă. Tatăl său, bunicul lui John, reverendul John Venn, fusese paroh la Clapham, în sudul Londrei. El a condus așa-numita sectă Clapham, un grup de creștini evangheliști, care se întâlneau în biserica sa și propovăduiau reforma închisorilor și abolirea sclaviei și a sporturilor violente.
  Henry Venn însuși a jucat un rol important în mișcarea evanghelistă, mai precis în cadrul Societății pentru Misiuni în Africa și Orient, ce fusese fondată în 1799 de clerici evangheliști ai Bisericii Anglicane și care fusese rebotezată în 1812 Societatea Misionară a Bisericii pentru Africa și Orient (Church Missionary Society for Africa and the East). Henry Venn a fost secretar al Societății începând din 1841. El s-a mutat la Highgate, lângă Londra, unde și-a continuat activitatea până la moartea sa.
  John Venn a primit o educație strictă. Familia îl destinase carierei clericale, conform pildei bunicului și a tatălui. După ce a învățat un timp la Școala Highgate, a fost înscris în 1853 la Colegiul Gonville and Caius din Cambridge. El l-a absolvit în 1857 și, la scurt timp după aceea, a fost ales profesor asistent la acest colegiu. El a fost hirotonisit diacon la Ely în 1858 și a devenit preot în 1859. În 1862 s-a întors la Cambridge, ca profesor de științe morale.
  Principalul domeniu de interes al lui John Venn a fost logica, el devenind autorul a trei cărți cu acest subiect: The Logic of Chance („Logica aleatoare”, 1866), o introducere în teoria probabilității frecvențiale, Symbolic Logic („Logica simbolică”, 1881), în care a prezentat, printre altele, diagramele care îi poartă numele, și The Principles of Empirical Logic („Principiile logicii empirice”, 1889).
  În 1883 Venn a fost ales membru al Societății regale din Londra. În 1897, el a scris o carte de istorie a colegiului în care a învățat și predat, numită „Istoria biografică a Colegiului Gonville and Caius, 1349-1897”. El a început o compilație de note biografice ale studenților de la Universitatea din Cambridge, continuată mai târziu de fiul său, John Archibald Venn (1883-1958), și publicată în Cantabrigienses Alumni, în 10 volume, între 1922 și 1953.
  A murit în 1923, la vârsta de 88 ani, la Cambridge, și a fost îngropat în cimitirul din apropierea Bisericii Trumpington. 
Jump to navigationJump to search

John Venn
Date personale
Născut	4 august 1834 Kingston upon Hull, Yorkshire, Anglia
Decedat	4 aprilie 1923 (88 de ani) Cambridge, Anglia
Părinți	Henry Venn[*]
Copii	John Archibald Venn[*]
Naționalitate	britanică
Cetățenie	Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
Religie	anglicanism[*]
Ocupație	matematician filozof profesor universitar[*] informatician
Activitate
Domeniu	matematică logică[1] filosofie
Alma Mater	Gonville and Caius College[*]
Premii	Fellow of the Royal Society

• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 1929: Karl Friedrich Michael Benz (n. 25 noiembrie 1844,^[1][2][3][4] Mühlburg[*], Germania – d. 4 aprilie 1929,^[2][3][4] Ladenburg, Germania^[5]) a fost un inginer german care a inventat automobilul, fiind un pionier al automobilismului. Primul automobil construit de el se numea Benz Patent Motorwagen, construit în 1885. Motorul, care avea instalație de răcire cu apă, era conectat la roți prin curele și lanțuri de bicicletă. În 1888, soția lui, Bertha, a folosit mașina într-o călătorie de 100 km pentru a-și vizita rudele. 

  Karl Benz
  Karl Benz
  Date personale
  Nume la naștere	Karl Friedrich Michael Vaillant
  Născut	25 noiembrie 1844[1][2][3][4]  Mühlburg[*], Germania
  Decedat	4 aprilie 1929 (84 de ani)[2][3][4]  Ladenburg, Germania[5]
  Înmormântat	Ladenburg
  Cauza decesului	pneumonie
  Căsătorit cu	Bertha Benz[*]
  Copii	Richard Benz[*]
  Cetățenie	Germania  Republica Baden  Marele Ducat de Baden
  Ocupație	inginer inventator
  Activitate
  Cauza decesului	pneumonie
  Alma mater	Universitatea din Karlsruhe
  Premii	Rudolf-Diesel-Medaille[*] honorary doctorate of the Karlsruhe Institute of Technology[*] Primul hangar al lui Carl Benz din Mannheim, Germania   Replică a autovehiculului lui Benz din 1885   Motor conform patentului lui Benz - Benz Patent Motorwagen   Primul permis de conducere, conferit lui Carl Benz, pe 1 august 1888   Muzeul Automuseum Dr. Carl Benz din Ladenburg, Germania   Carl și Bertha Benz   Semn oficial al Bertha Benz Memorial Route, comemorând prima călătorie mondială, de lungă distanță efectuată cu un automobil Benz Patent Motorwagen, în 1888   Prima stație de combustibil din lume, la Farmacia orașului din Wiesloch, Germania   "Velo", căruţa cu motor patentată a lui Benz din anul 1894. Primul autoturism în serie se află în Muzeul EFA pentru istorie automobilistică. 1045 cm³, 1,5 PS, 20 km/h

• 1930: Victoria de Baden (7 august 1862 – 4 aprilie 1930) a fost regină a Suediei ca soție a regelui Gustaf al V-lea al Suediei. 
  Prințesa Victoria și Prințul Gustaf al Suediei, 1890.
  Prințesa Victoria s-a căsătorit la Karlsruhe la 20 septembrie 1881 cu Prințul Moștenitor al Suediei și Norvegiei, fiul regelui Oscar al II-lea al Suediei și Norvegiei și al reginei Sofia de Nassau. Împăratul și împărăteasa Germaniei au fost prezenți la nuntă iar căsătoria a fost aranjată ca semn că Suedia aparține sferei Germane în Europa.^[3]
  Căsătoria a fost populară în Suedia unde prințesa ea era numită "Prințesa Vasa",^[4] datorită descendenței sale din vechea dinastie Vasa. La 1 februarie 1882, Victoria și Gustaf au vizitat Oslo. Căsătoria a fost aranjată de familiile lor și nu a fost una fericită. În 1890-1891 cuplul a călătorit în Egipt pentru a-și repara relația însă n-au reușit, se presupune că din cauza interesului Victoriei pentru unul din curteni.^[5] După 1889, relația personală dintre Victoria și Gustaf a fost terminată, în parte din cauza presupusei bisexualități a lui Gustaf.^[6]
  După nașterea primului copil, în 1883, a suferit de depresie și adesea și-a petrecut iernile în străinătate. În jurul anului 1888, călătoriile ei în străinătate au făcut-o nepopulară și era descrisă ca fiind arogantă.^[7] În 1889, s-a îmbolnăvit de pneumonie iar medicii i-au recomandat formal să-și petreacă iarna într-un climat mai bând. A avut conflicte cu socrii ei în legătură cu cheltuielile mari din străinătate. A dezaprobat puternic căsătoria dintre cumnatul ei, Prințul Oscar, și doamna ei de onoare, Ebba Munck af Fulkila în 1888.^[8]
  A fost descrisă ca fiind talentată din punct de vedere artistic. A fost fotograf amator, pictor și sculptor. În călătoriile sale din Egipt și Italia a fotografiat și pictat mult și a experimentat diverse tehnici de fotografiere ridicând munca ei la un grad înalt de calitate fotografică. De asemenea, era o excelentă pianistă și de exemplu putea cânta complet Inelul Nibelungilor de Wagner fără note. A avut o bună educație muzicală iar în adolescență, la curte, întorcea foile cu note pentru Franz Liszt. Compozitorii ei preferați erau Schubert și Beethoven. De asemenea, a fost descrisă ca fiind un călăreț plin de măiestrie. 
  Regina Victoria.
  Victoria a devenit regină a Suediei după decesul socrului ei la 8 decembrie 1907. Ca regină, era prezentă în Suedia numai în timpul verilor însă ea încă domnia curtea.^[9] Victoria a aranjat căsătoria dintre fiul ei William și Maria Pavlova a Rusiei în 1908.^[9] A fost devotată muncii de caritate atât în Suedia cât și în Germania și Italia.
  Regina Victoria a avut o influență politică substanțială asupra soțului ei, care adesea a fost considerat pro-german. În 1908, Victoria a făcut o vizită oficială cu Gustaf la Berlin, unde a fost numită colonel prusac; era descrisă ca fiind strictă și militantă și că avea inimă de soldat prusac.^[10] Era foarte strictă cu disciplina și dacă vreunul dintre membrii ai gărzii palatului uitau s-o salute, în general erau puși sub arest.^[6]
  A fost profund conservatoare în punctele ei de vedere și ofensată de disoluția uniunii suedezo-norvegiene (1905), de victoriile din alegerile electorale ale radicalilor, socialiștilor și liberalilor iar când fiul ei a fost temporar regent în 1912, l-a sfătuit în scrisori din Italia să nu fie prea intim cu guvernul ales.^[11]
  

  Femei beduin în Egipt, 1890, fotografie făcută de Victoria a Suediei.
  Regina Victoria a pierdut mare parte din popularitate în Suedia pentru atitudinea sa pro-germană. În timpul Primului Război Mondial a dat un cadou personal fiecărui suedez voluntar pentru forțele germane.^[6] A menținut un contact strâns cu împăratul german, pe care îl vizita adesea în timpul războiului.^[12] A fondat "Drottningens centralkomittée" ("Comitetul Central al Reginei") pentru echipament de apărare. Ofensată de victoria social-democraților din alegerile electorale din 1917 a încercat să-i împiedice să facă parte din guvern.^[13]
  Influența politică a Victoriei s-a bazat pe poziția puternică a rudelor ei, împăratul german, și când a fost detronat în 1918-1919, ea și-a pierdut orice influență politică în Suedia.^[13]
  Regina Victoria a avut o sănătate precară; a fost tratată cu mercur și medicamente în timpul sarcinilor sale dificile - posibila cauză a condiției sale cronice. Din 1892 până la moarte, Axel Munthe a fost medicul ei personal și i-a recomandat din motive de sănătate să-și petreacă iarna în insula italiană Capri. În timp ce inițial a ezitat, în toamna anului 1901 a călătorit la Capri; de atunci, cu excepția Primului Război Mondial, și-a petrecut câteva luni pe an la Capri. După o perioadă a decis să aibă propria reședință aici numită Casa Caprile. În anii 1950, la douăzeci de ani după decesul său, proprietatea a deveni hotel.
  Regina a fost la reședința lui Munthe, vila San Michele, unde în cele mai multe dimineți făcea plimbări în jurul insulei împreună cu Munthe. De asemenea, Munthe și regina au aranjat concerte la San Michele, unde regina cânta la pian. Ei împărțeau și dragostea față de animale; este cunoscut sprijinul pe care regina l-a acordat lui Munthe pentru ca Muntele Barbarossa să devină un sanctuar al păsărilor. Au existat zvonuri că regina și Munthe sunt amanți însă acest lucru nu s-a confirmat.
  Regina Victoria a petrecut mult timp în străinătate din motive de sănătate deoarece clima Suediei nu era considerată bună pentru ea iar în timpul ultimilor ei ani ca regină a fost rareori prezentă în Suedia: a participat la o vizită oficială în Norrland în 1921, o vizită la Dalarna în 1924 și în Finlanda în 1925. Vizita din Finlanda a fost ultima apariție publică a reginei; deși ea a mai vizitat Suedia în 1928 de ziua de naștere a soțului ei, nu s-a mai arătat publicului.Apoi, a părăsit Suedia pentru Italia pentru totdeauna. A murit doi ani mai târziu, la 4 aprilie 1930 la vila Svezia din Roma la vârsta de 67 de ani.  

  Victoria de Baden
  Regină a Suediei
  Date personale
  Nume la naștere	Sophie Marie Viktoria
  Născută	7 august 1862 Karlsruhe
  Decedată	4 aprilie 1930 (67 de ani) Roma, Italia
  Înmormântată	Riddarholm Church[*][1][2]
  Părinți	Frederic I, Mare Duce de Baden Prințesa Louise a Prusiei
  Frați și surori	Frederic al II-lea, Mare Duce de Baden Lodewijk Willem van Baden[*]
  Căsătorită cu	Gustaf al V-lea al Suediei
  Copii	Gustav VI Adolf Prințul Vilhelm, Duce de Södermanland Prințul Erik, Duce de Västmanland
  Cetățenie	Germania  Suedia
  Religie	luteranism
  Ocupație	regină[*] scriitoare
  Apartenență nobiliară
  Titluri	HM Regină a Suediei HRH Prințesă Moștenitoare a Suediei HRH Prințesă Moștenitoare a Suediei și Norvegiei HGDH Prințesa Viktoria de Baden
  Familie nobiliară	Casa de Bernadotte Casa de Zähringen
  Domnie
  Domnie	8 septembrie 1907 – 4 aprilie 1930

• 1932: Wilhelm Ostwald, chimist german, laureat Nobel (n. 1853)
• 1932: Ottokar Czernin, ministru de externe al Austro-Ungariei (n. 1872)
• 1942: Gheorghe Adamescu (n. 23 iulie 1869,^[1] București, România – d. 4 aprilie 1942,^[1] București, România) a fost un istoric literar, membru corespondent al Academiei Române din 1921, bibliograf, profesor de limba română și limba latină și autorul unor manuale de literatură din perioada interbelică. Părinții săi au fost Andrei (preot) și Anghelina.
  A absolvit Liceul „Sfântul Sava” din București, după care a urmat Facultatea de litere și Filozofie din cadrul Universității din București. A făcut specializări la Geneva și la Paris (École des Hautes Études, École de Chartres).
  În perioada 1891-1894 a predat la Școala Gimnazială din Galați, după care la Liceul „Gheorghe Lazăr” și la Liceul „Sfântul Sava” din București.
  A fost Inspector general în învățământul primar și normal, secretar general în Ministerul Instrucțiunii Publice (1901-1904), secretar al Asociației Corpului Didactic și subdirector la Institutul de Literatură și Bibliografie. 

  Gheorghe Adamescu
  Gheorghe Adamescu
  Date personale
  Născut	23 iulie 1869[1]  București, România
  Decedat	4 aprilie 1942 (72 de ani)[1]  București, România
  Cetățenie	România
  Ocupație	istoric literar[*] bibliotecar[*] scriitor poet istoric
  Activitate
  Alma mater	Universitatea din București
  Membru corespondent al Academiei Române

• 1951: Sadeq (sau Sadegh) Hedayat (în persană: صادق هدایت) (n. 17 februarie 1903 (Teheran) - d. 4 aprilie 1951 (Paris, Franța) este cel mai cunoscut prozator modern iranian. S-a năsut în Teheran, într-o familie aristocratică și a studiat Liceul francez din capitala Iranului. A plecat în Franța, decis să studieze Stomatologia dar frecventînd cercurile scriitorilor francezi și împrietenându-se cu prozatorul și filosoful existențialist Jean Paul-Sartre a abandonat medicina și și-a dedicat viața scrisului și traducerii scriitorilor occidentali în limba iraniană.
  
  A murit în exil la Paris, s-a sinucis lăsînd gazul să se acumuleze în bucătărie. În scrierile sale, combină stilul pesimist cu cel fantastic în maniera lui Poe și Kafka. 

  Sadegh Hedayat
  Sadegh Hedayat
  Date personale
  Născut	17 februarie 1903[2][3][4][5][6]  Teheran, Iran[7]
  Decedat	4 aprilie 1951 (48 de ani)[4][5]  Paris, Franța[8]
  Înmormântat	Cimitirul Père-Lachaise
  Cauza decesului	sinucidere (asfixia)
  Naționalitate	iraniană
  Cetățenie	Iran
  Ocupație	scriitor
  Limbi	limba persană[1] limba franceză
  Activitatea literară
  Activ ca scriitor	prima jumătate a secolului XX
  Specie literară	ficțiune, povestire
  Influențe[ascunde] Edgar Allan Poe, Franz Kafka.

• 1953: Carol al II-lea al României (n. 15 octombrie 1893,^[1][2][3][4] Sinaia, România^[5] – d. 4 aprilie 1953,^{[1][2][3][4][6]} Estoril, Portugalia^[7]) a fost regele României între 8 iunie 1930 și 6 septembrie 1940. Carol a fost primul născut al regelui Ferdinand I al României și al soției sale, regina Maria, dobândind prin naștere titlul de Principe de Hohenzollern-Sigmaringen (transformat mai târziu de Ferdinand în Principe al României). După accederea la tron a părinților săi a devenit Principele moștenitor Carol al României. S-a remarcat, în timpul Primului Război Mondial, prin dezertarea din armată și căsătoria ilegală cu Ioana Lambrino, ceea ce a avut drept urmare două renunțări la tron, neacceptate de tatăl său. După dizolvarea acestui mariaj, a făcut o lungă călătorie în jurul lumii, la capătul căreia a cunoscut-o pe principesa Elena a Greciei, cu care s-a căsătorit în martie 1921, cuplul având un copil, pe principele Mihai. Carol și-a părăsit familia și a rămas în străinătate în decembrie 1925, renunțând din nou la tron și trăind în Franța cu Elena Lupescu, sub numele de Carol Caraiman. Mihai a moștenit tronul la moartea regelui Ferdinand, în 1927.
  În contextul politic creat de moartea regelui Ferdinand și cea a lui Ion I.C Brătianu, cât și de lipsa de fermitate a regenței conduse de principele Nicolae, Carol s-a întors în 1930 în România, detronându-și propriul fiu. Domnia lui a fost marcată la început de efectele marii crize economice și financiare. Carol a fragilizat sistemul de partide, numind adesea la guvernare facțiuni minoritare ale partidelor istorice și cochetând cu idea unor guverne de concentrație națională, precum guvernul Iorga-Argetoianu. De asemenea, a permis formarea unei camarile corupte în jurul său, sub patronajul Elenei Lupescu. Către sfârșitul anilor '30, situația politică internă s-a deteriorat sub influența situației internaționale și a acțiunilor regelui, în 1938 fiind instaurată dictatura regală^[8] (prin înlăturarea constituției din 1923 și desființarea partidelor politice, înlocuite cu un partid unic, Frontul Renașterii Naționale, patronat de rege).
  Anul 1940 a consemnat fărâmițarea României Mari ca urmare a pactului dintre Germania și URSS, situație care a avut efecte dezastruoase asupra reputației monarhului român. Reorientarea politicii externe a României către Germania nazistă nu a putut salva regimul lui Carol, care a fost obligat să abdice de către generalul Ion Antonescu, proaspăt numit de el prim-ministru. I-a fost permisă părăsirea țării cu un tren special încărcat cu averi, nelipsind mult să fie asasinat de către legionari, care au tras asupra trenului. După cel de-al Doilea Război Mondial, fostul rege a dorit să se întoarcă la cârma țării și să-și detroneze din nou fiul, însă a fost oprit de Aliații vestici. S-a căsătorit în cele din urmă cu Elena Lupescu, și a murit în exil.
  Dotat cu o inteligență extraordinară și pasionat de cultură, al cărei patronaj rămâne una din realizările sale majore, reputația lui Carol este pătată de viața sa privată, care a interferat cu administrarea treburilor de stat, și de măsurile brutale luate împotriva Gărzii de Fier. Carol rămâne o personalitate controversată. De altfel, regele Mihai nu a mai reluat vreodată legătura cu el. Nici la ceremonia de înhumare a rămășițelor lui Carol al II-lea, la Mănăstirea Curtea de Argeș din 2003, regele Mihai nu s-a prezentat. Carol al II-lea a fost primul fiu al regelui Ferdinand și regina Maria, acesta s-a născut pe 15 octombrie 1893 la Sinaia. Nașterea lui a însemnat pentru popor o mare bucurie, fiind primul prinț născut în țară, precum și un semn al stabilității și de continuitate a monarhiei. "Eu, mică și străină, avusesem tactul de a face lucrul acesta pentru țara și poporul meu: le-am dat moștenitorul de mult dorit, l-am adus pe lume în cel mai scurt timp cu putință."^[9] Carol a venit pe lume la nici măcar un an distanță de când mama lui a pășit pentru prima dată în România.
  Copilăria acestuia a fost dominată de educația dictată de către "der Onkel" -tradus ca unchiul (apelativ pentru regele Carol I al României), după care nu în mod întâmplător a fost și numit. Însă acest lucru nu înmuiase inima de gheață a regelui, și nici nu l-a împiedicat să își impună principiile și autoritatea asupra nepotului și a modului în care, ca viitor rege al României, avea să fie crescut. Educația pe care a primit-o a fost de la guvernante și tutori, împreună cu regina poetă Carmen Sylva (Elisabeta a României) și regele auster, care, fără a lăsa pe cei doi părinți să ai aibă un cuvânt de spus, au reușit să modeleze ce Carol urma să devină.
  Regina Maria, făcând o analiză a fiului său, a reuși să traseze, încă de când era doar un copil, trăsăturile cele mai importante din caracterul lui Carol:

  "Ca și copil mic, Carol era destul de grăsuț, fericit și foarte ascultător. Fiind primul născut, evident că era alintat de către toată lumea, bătrâni și tineri, și tot ce își dorea îi era pus la picioare. Era mult doritul moștenitor, așadar copilul favorit al tuturor. Când a mai crescut un pic a devenit calm și foarte serios. (...) Micul băiat împărtășea pasiunile tatălui său și ale unchiului pentru lucrurile militare. Iubea tot ce era legat de armată, adora uniformele și ideea de disciplină și comandă. (...) În orice caz, acest copil preocupat de armată, era un chin pentru surorile lui; înăuntrul lui dormea bine ascuns un viitor autocrat. Joculețele cu care venea, urmăreau regulile și tiparele instituțiilor politice și militare, și asta supăra foarte tare fetele. Carol voia ordine și precizie și avea o enormă și impetuoasă dorință să domine, să subjuge și să impună restricții."

   Odată cu ascensiunea la tron a tatălui său, regele Ferdinand, în anul 1914 după moartea unchiului, Carol devine principe moștenitor la vârsta de 21 de ani; toate acestea întâmplându-se pe muchia Primului Război Mondial.
  
  Carol în timpul războiului s-a preocupat de Regimentul 2 Vânători "Regina Elisabeta" și Cercetași, una dintre cele mai reușite instituții din toată țara la aceea vreme creat de el însuși. În ciuda a ce urma să se întâmple cu principele în viitor, deocamdată era descris ca fiind stăruitor, practic, logic și cinstit. Regina era, ca orice mamă mândră de fiul ei "niciodată nu nu ne-a necăjit pe noi, părinții lui, e ascultător și maleabil. E harnic și știe să se organizeze, dar are o anumită încredere naivă în propriile puteri, privește solemn și pompos tot ce face, însă când se apucă de un lucru îl face temeinic, sistematic, chiar dacă nu e important..."^[11]
  La data de 17 ianuarie 1917 Carol a plecat din țară cu politicianul Ion I.C Brătianu într-o misiune politică în Rusia, la Petrograd, decizie inițiată de Regina Maria, care voia ea însăși să vorbească cu Țarul despre situația trupelor haotice rusești și dacă poate primi o certitudine în privința lor. Grija cea mai mare fiind apărarea "un picului" din țară care mai rămăsese, iar rușii nu făceau decât să înrăutățească situația.
  Carol era atașat de armată, și mereu i-a tratat ca fiind egali săi: "Totul a fost foarte frumos, dar, fiind un prânz militar a durat mult. Carol n-a vrut să accepte un loc de onoare, ci a stat printre ofițerii foarte tineri de la capătul mesei."^[12] Petrecea foarte mult timp alături de trupe, chiar și pe front. Însă cu timpul toate acestea au fost distruse când Carol a pus în prim-plan relația cu Zizi Lambrino și în plan secund îndatoririle sale. Zizi era o tânără din anturajul reginei Maria, cu care fusese văzut uneori în împrejurimile Iașilor sau în saloanele mondene. Tatăl ei era general în armata română.^[13] Cei doi se cunoșteau din copilărie. În septembrie 1918, prințul dispare de la Regimentul de vânători de munte. Însoțit de un prieten de încredere, a ajuns în Ucraina trecând Nistrul. Aici s-a pus sub protecția unor ofițeri austrieci și și-a continuat drumul până la Odesa, unde s-a căsătorit cu Zizi Lambrino. Politicianul I.Gh.Duca își amintește: "Ofițerii Puterilor Centrale sunt prezenți. Autoritățile inamice sunt încântate că Dinastia care le-a declarat război primește o astfel de lovitură." Ce agrava capitolul era faptul că Odesa se afla pe teritoriul inamic, sub ocupația Puterilor Centrale. Carol se făcea astfel vinovat de dezertare și trădare, cu circumstanțe agravante; țara se afla în război.^[14]
  Pentru regele Ferdinand și regina Maria, gestul fiului lor a venit ca o lovitură puternică, date fiind condițiile politice, militare și economice în care se afla țara.^[15]
  Constantin Argetoianu nota în Memorii: "Vâlva a fost enormă, căci Prințul, în care toți ne pusesem încrederea pentru viitor, intrase pentru prima dată în gura lumii, dându-ne o mare decepție."^[16] Unii sunt pentru o pedeapsă aspră: dezmoștenirea lui Carol și trimiterea lui în fața tribunalului militar pentru dezertare. Alții însă propun o soluție blândă. Regina Maria, mai ales, își apără copilul cu energie: "Opinia publică s-a întors împotriva lui Carol. Barbu a confirmat că Marghiloman este ostil, se hotărâse să ceară Regelui să-și declare fiul scos din toate drepturile fără să i se dea ocazia de a-și repara greșeala. Nu mai e nevoie să spun că vestea m-a pus pe foc și m-am ridicat furtunos declarând că Marghiloman și-a vândut sufletul germanilor."^[17]
  La insistențele trimișilor lui Ferdinand, prințul Carol se întoarce la Iași. Este așteptat la graniță de Regina Maria cu care are discuții încordate pline de reproșuri, lacrimi și promisiuni, Va fi trimis la mânăstirea Secu-Horaița, în Carpații Orientali, lângă Bicaz. În 8 ianuarie 1919 căsătoria este anulată. Însă Carol îi scrie în continuare scrisori de dragoste lui Zizi și amenință cu evadarea și cu sinuciderea. Carol vrea să se împace cu Zizi și pentru că ea așteaptă un copil. La 1 august 1919 Carol îi scrie o scrisoare prin care recunoaște că este tatăl copilului. La un moment dat Carol va simula și o tentativă de sinucidere, împușcându-se în picior la Cotroceni. Numele copilului a fost Mircea Lambrino, și nu a fost niciodată recunoscut de către Casa Regală a României.^[18]
  Regele Ferdinand și regina Maria hotărăsc să îl trimită într-o călătorie în jurul lumii, la 20 februarie prințul Carol, în soțit de aghiotantul său Nicolae Condiescu, pleacă din portul Constanța pe traseul Constantinopol, Atena, Alexandria, Canalul de Suez, Colombo, Bombay, Calcutta, Rangoon, Hong Kong, Shanghai, Kyoto, Hawaii, San Francisco, Chicago, New York, Londra, Paris. La sfârșitul călătoriei Carol o întâlnește pe Elena a Greciei la Lucerna. Se pare că este dragoste la prima vedere și principele o uită pe Zizi Lambrino.
  "Înapoiat în țară, vindecat, l'Enfant prodigue a fost primit cu brațele deschise de poporul său și de guvern. La final de octombrie 1920 și-a făcut intrarea triumfală în București. Prigonitul de până atunci, prizonierul de la Pângărați, de la Mânăstirea de la Bistrița, sinucigașul din amor, expediat cu un an înainte să facă ocolul lumii, a fost primit cu un alai deosebit, ca și cum s-ar fi înapoiat de la o mare bătălie pe care o câștigase, deși o victorie nu o purtase decât la Lucerna, pe o canapea."  Carol se mai căsătorește încă o dată la Atena, Grecia (10 martie 1921) cu principesa Elena a Greciei și Danemarcei, iar după două luni amândoi s-au întors în România și în cele din urmă s-au stabilit la București. În perioada logodnei, Carol expediază scrisori către Zizi Lambrino în care îi confirmă faptul că a trecut mai departe "Întorc o pagină nouă în cartea vieții mele" și "N-am cedat fără să lupt. Am rezistat până în ultima clipă și numai când m-am văzut singur m-am declarat învins." ^[20] Tot așa expediază și șarmantei actrițe Mirella Marcovici, ultima sa iubită pasageră, care părea să triumfe pe ecranele pariziene de atunci; o scrisoare prin care o înștiințează despre logodna cu principesa Elena. Aceasta pare surprinsă și, revoltată, îl acuză pe principe că se căsătorește "din plictiseală".^[21] În cadrul acestei căsătorii s-a născut, pe 25 octombrie 1921, prințul Mihai. Acest mariaj s-a deteriorat la scurt timp prin aventura lui Carol, atunci principe moștenitor, cu Elena Lupescu (cunoscută ca „Magda Lupescu”, 1895-1977), fiică a lui Nicolas Grünberg, un farmacist evreu, botezat creștin-ortodox, care a adoptat numele de Nicolae Lupescu. Elena Lupescu a fost inițial soția ofițerului de armată Ion Tâmpeanu. Principele o întâlnea în timpul absențelor principesei Elena din țară. Astfel, principele moștenitor a cauzat un alt scandal în 1925. A aruncat țara într-o criză dinastică, când a renunțat la succesiunea la tron, printr-o scrisoare trimisă de la Veneția, și apoi o alta de la Milano. A profitat de o îndatorire dinastică, reprezentarea Familiei Regale la înmormântarea Reginei Alexandra, mătușa Reginei Maria și soția Regelui Eduard al VII-lea, în Marea Britanie, de unde nu se mai întoarce și pleacă la Paris împreună cu Elena Lupescu. După câteva săptămâni Carol se află în Veneția, și trimite la data de 5 decembrie o scrisoare de abdicare. Nefiind prima dată când acesta invocă o asemenea cerere, inițial întâmplându-se cu Zizi Lambrino în plin război. Însă în cazul Elena Lupescu lucrurile stau altfel. Carol este de departe de a dori să se întoarcă la București, afirmă că vrea trăiască departe de țară, ca un simplu civil. Reacția lui după discuțiile cu emisarii este să trimită o a doua scrisoare, de data asta de la Milano.^[22]

  Declar prin aceasta că renunț irevocabil la toate drepturile, titlurile și prerogativele de care, în virtutea Constituției și a Statutului Familiei Regale, m-am bucurat până astăzi. Ca principe al României și ca membru al Familiei Regale. Renunț, totodată, la drepturile ce mi-ar reveni prin legile țării asupra fiului meu și averii sale. Mai declar că nu voi avea nicio pretenție asupra drepturilor la care am renunțat de bunăvoie și din proprie inițiativă și mă angajez, pentru binele tuturor, să nu mă întorc în țară timp de zece ani, iar după expirarea acestui termen să nu mă mai întorc fără autorizația Suveranului. Milano 28 decembrie 1925^[23]

  

  Principesa Elena și principele moștenitor Carol
  Întrucât principele a refuzat să se întoarcă, Regele Ferdinand, fiind bolnav, a conștientizat că era momentul să ia o hotărâre. A convocat la sfârșitul anului 1925, la Sinaia Consiliul de Coroană pentru a cere decăderea din drepturile de moștenitor a prințului și declararea lui Mihai, fiul lui Carol și nepotul lui Ferdinand, ca viitor Rege al României, iar până la majoratul acestuia să existe o Regență formată din trei persoane.
  Cei care au fost pentru dezmoștenirea lui Carol au fost: Brătianu, Știbey, Averescu. Iar Iorga și Argetoianu au fost pentru continuarea negocierilor cu Carol, Maniu și Mihalache cer moderație. Consiliul de Coroană accepta dorința Regelui Ferdinand, care renunță la sentimentele sale paterne față de Carol, spre binele tării și aprobă renunțarea la tron a propriului fiu. Dezamăgirea resimțită de Rege a fost puternică și îi va accelera evoluția bolii.
  Prințul Carol, sub numele de Carol Caraiman, a trăit o vreme în Italia, apoi în Anglia. Cel mai mult îi plăcea să viziteze Parisul împreună cu amanta sa.
  Regina Maria va scrie în jurnal:

  "Ei, doamne! Cum pot relata în cuvinte simple?Sitta (apelativul principesei Elena) a venit la mine și...Carol a repetat prima lui dezertare. Carol nu se mai întoarce! Cu sânge rece și fără sentimente, el scrie mamei lui și soției sale că abandonează totul, că este neînțeles, judecat greșit, desconsiderat și, ca atare, s-a hotărât să renunțe la tot și să dispară.

  Sitta și cu mine am fost îngrozitor de neliniștite în ultimul timp. Noi știam că este în mâinile unei femei rele, pe care noi toți o cunoșteam. Marea noastră neliniște nu era împărtășită de nimeni. Nimeni nu și-ar fi putut imagina că el putea acționa atât de abominabil - nu era de crezut, dar la înapoierea mea în această toamnă, eu l-am găsit pe Carol un om schimbat, un om bolnav, un om obsedat. N-am scris niciodată ce s-a întâmplat. El și-a distrus căminul - asta s-a întâmplat, nimicind totul pentru o mică evreică cu părul roșu cu o reputație groaznică.

  Am stat, Sitta și cu mine, și am privit grozăvia în față. (...) Noi l-am chemat pe Majestatea sa. Toți trei am stat ca și cum am fi fost loviți de trăsnet. (...) Dar Sitta, copilul, noi, părinții lui țara sa, armata în care a servit! Rușine! Rușine! Rușine!" Luni 21 decembrie 1925, Cotroceni ^[24]

  Deși principesa Elena a încercat în nenumărate ocazii să îndrepte lucrurile și să se întâlnească cu el, Carol a rămas în continuare rece și neclintit în hotărârea sa.
  Regina Maria a încercat același lucru în octombrie 1926, când s-a oprit la Paris în drumul ei spre Statele Unite ale Americii însă lucrurile rămân la fel. ^[25]
  Totul în cursul aceluiași an Carol s-a întâlnit cu Regele Ferdinand în august, pentru ultima dată, la Paris. O întâlnire emoționantă, în urmă căreia de data asta Ferdinand era cel care nu-i putea promite nimic cu referire la intențiile acestuia de a se mai întoarce în țară.^[26]
  Următorul an este dominat de moartea Regelui Ferdinand la data de 18 iulie 1927, la Pelișor, lăsând în urmă o țară divizată între simpatizanții și opozanții lui Carol. Argetoianu menționa imediat după moartea regelui "Principesa Elena și micul Rege au sosit la Cotroceni. I-am ieșit întru întâmpinare cu Brătianu, era sărmana femeie foarte emoționată, se întreba ce soartă îl așteaptă pe copilul ei chemat a se urca pe tron atât de tânăr și având peste hotare un tată pe care deocamdată țara nu-l dorea...." ^[27] Lui Carol i s-a refuzat autorizația de a reveni în țară pentru înmormântarea tatălui său.
  Regența se formează din Principele Nicolae (fratele lui Carol), patriarhul Miron Cristea și președintele Înaltei Curți de Casație. La patru luni distanță moare și Ion I.C Brătianu, marcând începutul încercărilor lui Carol de a se întoarce. Atâta vreme cât Regele și Brătianu erau în viață, iar partidul liberal continua să domine politica românească, Carol nu avea nicio șansă să revină pe tron. Formula Regenței fiind nesigură îi ofereau lui Carol șansele potrivite. Carol nu ducea lipsă nici de simpatizanți, cum ar fi persoane în zona armatei, partidul țărănesc, intelectuali ca Nicolae Iorga, Octavian Goga, Nae Ionescu, chiar și fratele său, principele Nicolae care dezgusta politica și care opta mai mult pentru viața particulară. În anul 1928 Carol dorește cu orice preț divorțul de principesa-mamă Elena, însă aceasta refuză. În urma acestui refuz, Carol începe să orchestreze un șantaj prin care principesa să dorească de fapt divorțul, un fel de antagonizare a ei și spălare a păcatelor lui, publicul trebuia să creadă că el a fost părăsit și alungat, deși presa străină îl prezenta mereu alături de amantă. Astfel principesa a cedat presiunilor lui și întregului său joc de manipulare stil du-te-vino.Ținta lui fiind de fapt ușoara ei înlăturare din țară când el avea să se reîntoarcă.
  Tot așa a pretins că a fost alungat de pe tron, nu că ar fi renunțat la tron, și că ar fi fost victima unei cabale organizate de mama sa, Regina Maria, Ion I.C Brătianu și Barbu Stirbey. Care este o minciună menită să acopere aventura sa cu Elena Lupescu. Partizanii reîntoarcerii lui Carol pe tron așteptau momentul oportun. Iar acesta a răsărit la începutul verii anului 1930. Carol fără niciun plan clar, pleacă spre România de la Paris, se oprește la München de unde ia avionul, aterizează la Cluj de unde ia alt avion, iar mai apoi ajunge la Băneasa pe 6 iunie. Într-o mașină Carol sosește la Palatul Cotroceni unde este întâmpinat de Principele Nicolae.
  Regina Maria relatează în jurnalul său din tren, aflându-se într-o călătorie:

  "O veste incredibilă mi-a fost transmisă la Viena. O telegramă de la Nicky (apelativul Principelui Nicolae) și câteva cuvinte: "Carol se întoarce la noi, formidabil entuziasm, totul bine,cu dragoste, Nicky!" Deci asta este ceea ce plănuiau ei! Pe la spatele meu și al lui Barbu, de care se temeau, cei doi frați ajutați de armată au plănuit asta. Nici nu știu cum să mă simt! Care ar putea fi consecințele acestui act? "Formidabil entuziasm"- firește, poporul și armata care l-au dorit înapoi, dar care o să fie reacția Partidului Liberal? Și ce o să spună Sitta? Ce o să facă ea?..."^[28]

  Vestea că s-a întors a bulversat mediile politice. La Cotroceni se fac negocieri toată noaptea dintre 6-7 iunie, între Iuliu Maniu, prim-ministru în aceea perioadă, și Carol. Maniu îi amintește condițiile venirii sale, care nu includeau pe de altă parte reîntoarcerea sa pe tron. El trebuia să fie membru al Regenței și mai ales să găsească o reconciliere cu principesa-mamă Elena, și de asemenea să nu o aducă în țară pe Elena Lupescu. Carol acceptă. Însă următoarea zi cere să fie încoronat, dovedind adevăratele sale intenții. Regența și Iuliu Maniu nu sunt de acord, declară că au jurat credință regelui Mihai.
  Carol susținut de armată face propriul lui joc. Iar printre politicieni ca și în Regență, e dezbinare. Țărăniștii cred că vor avea un sprijin politic de la rege și că îi vor înlocui pe liberali din grațiile Curții Regale. Carol a promis, a dat asigurări, s-a angajat. Liberalii ajung să se scindeze din cauza opiniilor contradictorii dintre membri. Iuliu Maniu își dă demisia. Gheorghe Mironescu devine prim-ministru și anulează decizia din 4 ianuarie 1926 și a punctelor 6 și 7 din statutul Casei Regale, prin care Carol își pierduse drepturile la tron. Regența se auto-dizolvă.
  Astfel Carol își detronează propriul fiu și devine rege pe 8 iunie 1930.
  Regele Mihai își va aminti momentul reîntâlnirii cu tatăl său:

  "Mama ceruse în mod imperios ca să nu fiu eu acela care să meargă înaintea lui, ci el să vină la Rege. A venit deci el în calea noastră. Îmi amintesc, ca și cum s-ar fi întâmplat ieri.Se aflau acolo unchiul meu- prințul regent Nicolae, mătușa mea-principesa Elisabeta, și mama mea, adunați cu toți în salon. Mama privea pe fereastră, într-o stare de agitație extremă. Deși stătea cu spatele la mine, știam că plânge. Iar acolo așezat calare pe un scaun, se afla bărbatul pe care nu-l cunoșteam. Înalt, arătos, cu o mustață scurtă. Era tatăl meu. M-a privit îndelung, apoi s-a ridicat în picioare și m-a luat în brațe, eu întorceam capul spre mama, care plângea pe tăcute. Știam ce reprezenta tatăl meu pentru ea și acestă scena îmi era teribil de neplăcută. Nu-mi era frică de el, la drept vorbind, însă ceva mă deranja, în fond nu simțeam niciun fel de bucurie.Nu știam că avea să urmeze cea mai rapidă lovitură de stat din istorie." ^[29]

  Câteva zile mai târziu, fosta soție primește o vizită de la Principele Nicolae, jucând rolul de intermediar, pentru a o ruga să scrie o scrisoare oficială lui Carol, prin care să-i ceară să nu anuleze divorțul. Carol se opunea anulării divorțului mult mai înverșunat decât se opusese ea, dar cererea continuă a poporului de împăcare îl pusese într-o situație penibilă. I se cerea practic Elenei să se incrimineze pentru a acoperii greșelile lui Carol. Principesei îi vine ideea să anuleze conținutul scrisori printr-o formulare care ar dovedi că nu fusese scrisă din proprie inițiativă, spre marea furie a lui Carol, care așa nu se mai putea folosi de scrisoare. ^[30]
  Se spune totuși că la început Carol și fosta sa soție au fost văzuți împreună cu diferite ocazii. Ba mai mult, Carol venea des la dejun la principesă, în Casa de la Șosea, și părea dispus să vorbească deschis despre trecutul lor comun, despre erorile și momentele care ar fi putut fi evitate sau aplanate. În iulie se mai joacă un ultim act al dramei lor. Carol pleacă la Sinaia, unde locuiește la Foișor. Elena și Mihai locuiau la Peleș, însă Carol îi poftea zilnic la ceai. Tot ce a stricat o probabilă împăcare între cei doi a fost apariția mai târzie a amantei lui în țară.
  De la începutul domniei sale, Carol al II-lea și-a luat foarte în serios rolul de șef al Casei Regale. A anihilat-o din punct de vedere politic pe Regina Maria, l-a înlăturat de la curte pe Barbu Ștribey și a încercat toate metodele de expediere a fostei soții, Elena, peste granițe. I-a interzis în mod special mamei sale să desfășoare vreo activitate politică, și i-a impus să se stabilească la celelalte castele din țară (Castelul Bran și Castelul Balcic). Interesul lui fiind să o țină la distanță de viața publică de la București, trimițând-o practic într-un exil. Știrbey, diplomat și abil, evită însă orice situație neplăcută și pleacă în străinătate, stabilindu-se în Elveția.
  Societatea românească și-a pus mari speranțe în Carol. Se spera că odată ce regele se întorsese, lucrurile se vor îndrepta. Economia românească era în plină criză. Lumea aștepta să se termine confuzia de la vârf, unde Regența era de departe de a stăpâni situația. Însă el și-a încălcat rând pe rând angajamentele pe care le avea.
  De exemplu, Elena Lupescu sosește pe neașteptate în august 1930, deși Carol promisese că acest lucru nu se va întâmpla. Amanta regală se întoarce după ce urmărise de la Paris evenimentele din țară, temându-se că într-un moment de slăbiciune Carol s-ar fi putut întoarce la principesă. Într-o scrisoare Lupeasca îi reproșa:

  "După ziare înnebunesc. Matin de azi spune că la dineul dat la Cotroceni și la care trebuia să vină și of (principesa-mamă Elena) pentru a celebra reunirea voastră, a avut loc. Maică, Maică, Maică, Maică văd că divorțul religios a fost anulat, ce să mai pricep?(...) Atât Mama, cât și celelalte au pus mâna pe tine și te joacă după cum cântă."

  Carol a ascuns-o câteva luni la Sinaia, dar secretul va fi dezvăluit în noiembrie când a adus-o la Palatul Regal din București. Iuliu Maniu află și demisionează din nou. Astfel, Carol își pierde credibilitatea în fața singurului partid care avea încredere în el. De atunci Partidul Național Țărănesc a fost principalul său critic. Practic Carol i-a manipulat și pe adversarii, și pe susținătorii lui. Era dornic să conducă România, atras de ideea de a fi rege, dar nedispus să facă sacrificiile cerute de poziția unui rege. Va domni zece ani, până în septembrie 1940. Au fost zece ani de succese economice, de prosperitate, însă și eșecuri. S-a vorbit mult despre corupția regimului său și a sa proprie. S-a speculat mult pe marginea poveștii cu Elena Lupescu.
  După multe umiliri publice, restricții și retragerea tuturor titlurilor, principesa-mamă Elena părăsește țara la data de 2 noiembrie 1932. Carol,fire autoritara, nu se bazează pe partide cum procedaseră Carol I și Ferdinand. Dorea ca miniștri să asculte de el, nu de șefii de partid. Carol se vede superior partidelor, de aceea a dus o politică de slăbire a puterii partidelor în care nu avea încredere. A încurajat disidențele și sciziunile, s-a amestecat în treburile guvernelor, a dorit să-i fie acceptate soluțiile. Și-a impus favoriții ca miniștri. A cerut tuturor subordonare față de voința sa.
  

  Carol al II-lea și Elena Lupescu la Paris (1936)
  Regele urmărea ceea ce își propusese: un regim carlist. Impunând un guvern deasupra partidelor, alcătuit din oameni care îi erau fideli.
  În anul 1932, Nicolae Iorga demisionează, îl urmează alte trei guverne de durată scurtă, conduse de Iuliu Maniu și Alexandru Vaida-Voevod. Ultimul se retrage în anul 1933. Aceleași cauze, aceleași efecte: amestecul regelui. Circumstanțele: criza economică și ascensiunea extremei drepte. Clasa politică este acuzată de corupție și neputință în a rezolva problemele economice și sociale grave de la începutul anilor '30.
  În jurul lui Carol se formează un grup de favoriți numiți "camarila regală" în centrul căruia se afla nimeni alta decât Elena Lupescu. Din camarilă făceau parte: Nicolae Malaxa, Max Auschnitt-industriași, Aristide Blank- bancher, Mihail Manoilescu, Richard Franasovici- politicieni, Gabriel Marinesu- prefectul poliției, Puiu Dumitrescu- secretar particular și mulți alți.
  Camarila juca un rol important din ce în ce mai semnificativ în viața politică și economică. O mână de profitori formează o Curte neoficială, unde se distribuie favoruri și se țes intrigi.
  Criticile adresate regelui Carol țin mai ales de viața sa privată. Toate lucrurile care mergeau prost își găseau explicația în fluența malefică a Elenei Lupescu asupra regelui. Reputația lui a avut mult de suferit. Odată cu ascensiunea lui Hitler în Germania, grupurile de extremă-dreapta din România devin mai active. Ele apăruseră la începutul anilor '20 în mediile studențești. Se distinge cel mai mult Garda de Fier prin violențele politice pe care le declanșează, dar și prin influența ei crescândă. Ideile antiparlamentare, antisemite, naționaliste caracterizează întru-totul acest grup. Atentatele, amenințările, agitația și violențele devin un fapt cotidian din anul 1933.
  Regele caută pe cineva capabil și hotărât în a combate Garda de Fier. Îl invită pe I.Gh. Duca, liberal, să formeze un guvern. Îi evitase sistematic pe liberali pentru multă vreme, dar în acel moment nu vedea altă soluție. Acesta organizează alegeri și printr-un decret dizolvă Garda de Fier, chiar în timpul campaniei electorale. Liberali câștigă și Duca este numit prim-ministru. Încercarea de oprimare a Gărzii de Fier le-a adus legionarilor ipostaza de victime ale regimului și multe simpatii într-o oarecare măsură. Atacul începea cu tema amantei regale de origine evreiască, Elena Lupescu, continuă cu acuzația de corupție adusă camarilei și se termină cu tronul și viața regelui. Însă la 30 decembrie 1933, I Gh. Duca va fi asasinat în gara din Sinaia de trei legionari care alcătuiau o "echipă a morții''. Atunci opinia populației se schimbă. Garda de Fier nu ezitase să ucidă șeful guvernului. Oricine trebuia să se simtă în pericol, chiar și regele.
  În luna aprilie în 1933, fratele mai mic al regelui, Principele Nicolae, adăugă la tensiunea deja existentă în familia regală, se căsătorește în secret cu Ioana Dolletti-Săveanu, la fel cum făcuse Carol în 1918 cu Zizi Lambrimo. Acesta acționează ferm și îl obligă pe Nicolae să divorțeze, el refuză și este nevoit să plece în Occident. În anul 1935 se împacă, dar ajung repede la conflict din cauza simpatiilor și sprijinul acordat de principele Nicolae legionarilor. Cum regele era în război declarat cu legionarii, reacția sa nu a întârziat. Carol îl șterge pe principe din registrele Casei Regale Hohenzollern-Sigmaringen pe bază de trădare în 1937.
  În România nu există practic comuniști. Dar la extrema-dreaptă lucrurile devin tot mai amenințătoare. Susținuți de Berlin legionari câștigă teren. Carol a încercat la un moment dat să-i aducă sub controlul său, dar fără succes.
  În timpul unei vizite de a lui Carol în occident, în anul 1938, legionari s-au dedat unor noi acte de violențe. Regele i-a ordonat telefonic lui Armand Călinescu, prim-ministru în aceea perioadă, să fie uciși lideri legionari. Când a auzit ce i s-a cerut acesta a spus: "Sire, mi-ați semnat actul de condamnare la moarte." ^[31] De la închisoarea din Râmnicu-Sărat au fost ridicați 14 deținuți în frunte cu Zelea Codreanu, împreună cu asasinii lui I.Gh. Duca și cei ai lui Mihai Stelescu, ucis în 1936 de o altă echipă a morții. Toți au fost uciși în Tincăbești sub pretextul unei tentative de evadare.
  Armand Călinescu va fi asasinat și el la data de 21 septembrie 1939 în mijlocul Bucureștiului de către un grup condus de Horia Sima, refugiat la Berlin. Odată cu aceasta generalul Gheorghe Argeșeanu a primit ordinul de a pedepsi pe cei responsabili. Astfel liderii legionarilor din fiecare județ, au fost arestați și executați apoi expuși în piața publică împreună cu "echipa morții". Nu a existat niciun proces. Cadavrele au fost lăsate pentru a fi văzute de populația Bucureștiului pentru câteva zile lungi.
  Europa, și împreună cu ea România, intră în zodia Satanei, cum avea s-o denumească regele Carol al II-lea. Temerile lui se legă în special de jocurile politice europene, care pun în pericol țara. El rămâne loial Franței și Angliei și nu era deloc de acord cu ce se întâmpla în Germania. În jurnalul său va scrie: "Totul se joacă între Germania, Rusia și Societatea Națiunilor. Succesul electoral al extremei drepte din decembrie 1937 îl îngrijorase pe rege. Era momentu să pună piciorul în prag și să treacă la ofensivă.
  Profitând de slăbiciunea guvernului Goga, Carol trece la o acțiune care a lichidat total regimul democratic. În noaptea de 10-11 februarie 1938, Carol a înlocuit guvernul Goga cu un guvern consultativ condus de Patriarhul Miron Cristea. Această măsură era o gravă încălcare a regimului democratic, pe care regele a motivat-o prin încercarea de a restabili ordinea publică. A fost o lovitură de stat. Pe 20 februarie Carol a abolit Constituția de la 1923, înlocuind-o cu alta (Constituția de la 1938) care îi dădea mari puteri regelui. Iar din 30 martie 1938 a dat decretul de dizolvare a partidelor politice care a lichidat total regimul parlamentar. La scurt timp a creat un partid al său numit Frontul Renașterii Naționale (F.R.N). Cu toate acestea partidele tradiționale au continuat să funcționeze, dar în afara regimului parlamentar. F.R.N nu a reușit să se impună în viața politică românească, ne având nici ideologie și nici un program clar de guvernare.
  

  Regele Carol al II-lea în 1938
  Fondatorii respectivului partid unic au fost Armand Călinescu, Grigore Gafencu, Petre Andrei, Mihai Ralea, M. Ghelmegeanu (excluși din PNȚ), C. Angelescu, M. Cancicov, Mitiță Constantinescu, Victor Iamandi, Victor Slăvescu, D. Alimănișteanu, C.C. Giurescu (dintre liberali), Ștefan Ghițescu, N. Miclescu, Alex. Hodoș, Anibal Teodorescu, Ionescu-Sisești, Vasilescu-Karpen, D.V. Toni (iorghiști), I. Gr. Periețeanu, V. V. Tilea (vaidiști), C. Garoflid, I. Gigurtu, I. Bujoiu (industriași), generali: N. Samsonovici, Gh. Rusescu, N. Rujinski, I. Sichitiu, Gh. Manu, oameni de cultură: C. Rădulescu-Motru, I. Petrovici, D. Gusti, Iuliu Hațieganu, V. Vâlcovici, Lucian Blaga. Consilierii regali: Miron Cristea (patriarhul), mareșalul Prezan, generalul Văitoianu, G. G. Mironescu, N. Iorga, Gh. Tătărescu, C. Argetoianu, E. Balint. Nu au aderat: Iuliu Maniu, Madgearu, M. Popovici, Iunian, Lupu, Dinu Brătianu, Gh. Brătianu.”^[32]
  Astfel, regele Carol instaurează dictatura sa personală pentru a ieși din situația internă complicată și pentru a da o replică amenințărilor externe tot mai puternice. Ține să guverneze, nu doar să domnească. Dar acum regele este izolat politic. Acest lucru se va vedea în perioada următoare care îl găsește slab pregătit în fața unor primejdii imense pentru el și pentru țară. În plus la est, Stalin pândește. Regele Carol încercă să salveze ce nu se poate de fapt salva. România este prinsă într-un angrenaj fatal.
  Decide să facă o vizită oficială în Marea Britanie și Franța pentru a cere sprijin. Britanici se arată rezervați. La Paris același rezultat. Practic regele nu a obținut nimic nici la Londra, nici la Paris. Până la urmă își calcă pe inimă și merge în Germania pe data de 24 noiembrie 1938 în Alpii bavarezi pentru a-l întâlni pe Hitler, chiar dacă îl detesta. Germania avea cu totul alte interese. Carol era îngrijorat de granițele României, amenințate de Bulgaria, Ungaria și URSS. În schimb, Hitler îi ține un discurs despre forța militară care este Germania și căreia nimănui nu i se poate opune. Carol înțelege amenințarea. Se întoarce la București fără să fi obținut nimic din tot acest turneu al țărilor europene.
  La 14 martie 1939, Cehoslovacia cade victimă tacurilor germane, reprezentând o lovitură puternică chiar și pentru România. Cehoslovacia era una dintre aliatele României în Mica Înțelegere. Sistemul de alianțe de după Primul Război Mondial, practic s-a prăbușit. Granițele țării nu mai erau sigure.
  Spre sfârșitul lunii martie se semnează un acord comercial cu Germania, astfel din punct de vedere economic România intră în zona de interese germane.
  În august 1939, Germania și URSS au încheiat așa numitul pact de neagresiune sovieto-german, Ribbentrop-Molotov, prin care cele două state își împart de comun acord între ele Europa de est. În acest context URSS își manifestă interesul pentru Basarabia.
  La 1 septembrie, Polonia este atacată de Germania. Al Doilea Război Mondial începuse.
  La 6 septembrie România se declară neutră, deși guvernul este de acord să primească refugiați polonezi. Mai mulți politicieni cereau reorientarea politici externe către Germania, care triumfa peste tot.
  În 1940 Franța a fost învinsă, a fost un șoc pentru populația română. În acest context România este complet izolată și își așteaptă sfârșitul. La data de 26 iunie 1940, URSS a cerut României, printr-un ultimatum, să cedeze Basarabia și nordul Bucovinei în 48 de ore. Carol, la București convoacă urgent Consiliul de Coroană, poziția sa este că trebuie refuzat ultimatumul și opus rezistență armată la graniță. Dar punctul său de vedere nu este susținut decât de 11 membri din cei 27 ai Consiliului. O a doua întâlnire în aceleași zi, seara, dă un rezultat și mai prost. Numai șase se pronunță pentru respingerea ultimatumului sovietic. Restul sunt convinși că armata nu poate să reziste atacului, mai ales ca existau semnale din Bulgaria și Ungaria că România va fi atacată. Dacă armata se mobilizează în est, ar expune țara unei catastrofe. De altfel România ar fi putu rezista unei ofensive a Armatei Roșii doar două săptămâni. Carol se înclină.
  Kremlinul dă doar patru zile pentru evacuarea teritoriilor cerute. Vorbim despre 45.000 km pătrați și peste 3 milioane de locuitori în Basarabia, iar nordul Bucovinei 5.396 km și jumătate de milion de locuitori. Carol va nota în jurnal: "Mi-e rușine de mine însumi." Este o tragedie. Armata română se retrage fără a trage un foc de armă.
  Bulgaria și Ungaria au formulat și ele cereri ultimative, susținute de Hitler. Germania și Italia au propus un arbitraj între România și Ungaria. Aici s-a semnat un act numit apoi de istorici Dictatul de la Viena din 30 august 1940, prin care România a fost nevoită sa cedeze nord-vestul Transilvaniei un teritoriu de 42.000 de km pătrați cu o populație de 2,6 milioane de locuitori. Iar Bulgaria a cerut Cadrilaterul, aflat la sudul Dobrogei, cedat prin Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940. România a pierdut în vara acelui an peste 33% din teritoriu și tot atât din populație. Aproape 7 milioane de locuitori și 100.000 de km pătrați din suprafață.
  Lumea devine revoltată. Popularitatea lui Carol s-a prăbușit. Este considerat vinovat pentru tot ce s-a întâmplat în acea vară tragică. El devine țapul ispășitor al situației fără ieșire în care se afla România. Carol a rămas singurul în acest vârtej. Este rezultatul politicii pe care a dus-o în zece ani de oprimare a autorității partidelor și a celorlalte instituții democratice. Armata l-a părăsit, liderii politici la fel. Opinia publică s-a întors împotriva lui. Prezența mulțimii în Piața Palatului regal nu încetează. Se trag focuri de armă. Toate liniile de comunicare sunt ocupate de legionari.
  Carol îl cheamă pe generalul Ion Antonescu să formeze un guvern. Aceștia aveau relații proaste încă din 1934, când demisionase din poziția de șef al Statului Major al Armatei, în semn de protest față de regimului corupt al lui Carol de atunci. Antonescu era dorit de armată, dar și de liderii partidelor istorice. Legionarii doreau plecarea lui Carol și liderii lor erau înțeleși deja cu generalul. Antonescu avea reputația de om capabil și greu de corupt. Astfel, a acceptat în septembrie oferta de a forma guvernul, însă cu condiția de a primi puteri depline. Regele, următoarea zi, semnează un decret prin care îi da generalului puteri excepționale.
  La 5 septembrie 1940, în urma eșecului de a forma un guvern, din cauza faptului ca partidele refuzau vehement altă soluție decât abdicarea, Antonescu îi cere regelui să abdice în 24 de ore. Carol se vede complet izolat, mulți din apropiați lui sunt favorabili abdicării de asemenea. La 6 dimineața, pe 6 septembrie semnează actul de trecere a coroanei către fiul său, Mihai. Nu este propriu-zis un act de abdicare. Carol plănuiește gândul secret că odată se va reîntoarce pe tron.
  Mulțimea de oameni, neîncrezătoare de anunțul abdicării, rămâne în Piața Palatului în așteptare. Generalul îi cere lui Carol al II-lea să părăsească țara și îi oferă protecție
  Carol, însoțit de Elena Lupescu, de Mareșalul Curții Ernest Urdăreanu și câțiva apropiați, părăsesc Bucureștiul. În gara din Timișoara un comando de legionari trage asupra trenului. Soldații care asigurau paza trenului ripostează cu foc. Carol și Elena vor trece granița pe pardoseala vagonului. 
  
  
  

  Mănăstirea São Vicente de Fora din Lisabona unde a fost depus sicriul lui Carol al II-lea între 1953-2003
  Carol a rămas în exil, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cât și în perioada postbelică.
  Călătoria lui de după 6 septembrie arată așa: Au o mică oprire în Iugoslavia, de acolo vagoanele lor sunt atașate la trenul Orient Express și trec în Italia, apoi Franța și se opresc câteva luni în Spania, după aceea Portugalia. În două luni pleacă spre Cuba, de unde dorea apoi să se stabilească în SUA, dar a fost refuzat de autoritățile americane și astfel ultima sa oprire este Mexic.
  Carol a făcut anumite încercări de a-și recupera tronul, dar nu a avut nici un sprijin politic intern sau extern. În 1944 se mută din Mexic în Brazilia. Carol și Elena Lupescu s-au căsătorit la Rio de Janeiro pe 3 iulie 1947.
  Va încerca să revină în Europa, specific Franța, dar îi este refuzată viza și optează în schimb pentru Portugalia. Acolo își cumpără o casă numită Vila de Sol la Estoril. Își va petrece timpul participând la micile evenimente mondene locale, va călători și își va mări colecția de timbre. De acum este rar vizitat și cu timpul devine uitat. Moare la 4 aprilie 1953, în urma unui atac de cord, pe 15 octombrie ar fi împlinit 60 de ani. O lună mai devreme, la Paris, se stinsese din viață prima lui soție, Zizi Lambrino. Funeraliile au avut loc pe 7 aprilie, unde au participat mai multe foste capete încoronate ale Europei, prinți și mai mulți oameni importanți din toată Europa și America, chiar dacă Guvernul României, condus la vremea aceea de Gheorghe Gheorghiu Dej, nu au trimis niciun reprezentant. Regele Mihai nu a participat la funeralii, doar fratele său, Principele Nicolae, din familia regală. Carol a fost depus lângă Panteonul regilor Portugaliei din mănăstirea São Vicente din Lisabona. Mai târziu, lângă el, a fost depus și sicriul Elenei Lupescu. La 13 februarie 2003 rămășițele sale au fost aduse în România, fiind depuse la Mănăstirea Curtea de Argeș (într-o criptă special amenajată în paraclisul mănăstirii), în afara bisericii în care se odihnesc ceilalți regi ai României.^[33] Fiul său Mihai nu a participat la ceremonie, fiind reprezentat de principesa moștenitoare Margareta și soțul acesteia, iar la ceremonie a participat și Paul Lambrino, fiul lui Mircea Lambrino.^[33] Rămășițele Elenei Lupescu au fost separate de cele ale lui Carol, fiind îngropate în cimitirul unei bisericuțe de lemn.^[33]
  Osemintele Regelui Carol al II-lea, au fost scoase vineri, 8 martie 2019, din cripta aflată în paraclisul din curtea Mănăstirii Curtea de Argeș, au fost depuse sâmbătă, 9 martie 2019, într-o criptă amenajată în Necropola Noii Catedrale Arhiepiscopale și Regale de la Curtea de Argeș, acolo unde se odihnesc Regele Mihai și Regina Ana.  

  Carol al II-lea al României
  Rege al României
  Portret oficial, cu bastonul de mareșal.
  Date personale
  Nume la naștere	Carol de Hohenzollern-Sigmaringen Carol al României Carol Caraiman
  Născut	15 octombrie 1893 Sinaia, România
  Decedat	4 aprilie 1953 (59 de ani) Estoril, Portugalia
  Înmormântat	Mănăstirea Curtea de Argeș
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
  Părinți	Ferdinand I al României Maria a României
  Frați și surori	Nicolae al României Mircea de România Ileana a României Elisabeta de România Maria de România, Regina Iugoslaviei
  Căsătorit cu	31 august 1918 - Ioana Maria Valentina („Zizi”) Lambrino 10 martie 1921 - Regina-mamă Elena a României 3 iunie 1947 - Elena Magda Lupescu
  Copii	Regele Mihai al României (legitim) Mircea Grigore Lambrino (nerecunoscut)
  Cetățenie	Regatul României
  Religie	Biserica Ortodoxă Română
  Ocupație	suveran[*]
  Apartenență nobiliară
  Familie nobiliară	Casa Regală a României
  Imn regal	Trăiască regele
  Domnie
  Domnie	8 iunie 1930 – 6 septembrie 1940
  Predecesor	regele Mihai
  Succesor	regele Mihai
  Modifică date / text

  Membru de onoare al Academiei Române

  Vizita regelui Carol al II-lea la Bălți (2 iunie 1935)
  În imagini regele Carol al II-lea, principele Mihai, premierul Tătărăscu, episcopul Visarion Puiu și alți demnitari, cu ocazia sfințirii catedralei Sfinții Constantin și Elena de la Bălți

• 
  
• 1961: Simion Stoilow (uneori scris Stoilov) (n. 14 septembrie 1887, București - d. 4 aprilie 1961, București) a fost un matematician român, fondatorul școlii românești de analiză complexă și autor a peste o sută de publicații. A lucrat ca profesor la Universitatea din București și a fost ales membru al Academiei Române. Este cunoscut drept creatorul teoriei topologice a funcțiilor analitice. Este totodată creatorul școlii românești de analiză complexă. Născut în București, și-a petrecut tinerețea la Craiova. Tatăl său a fost colonel și a luptat la Smârdan în Războiul din 1877.^[1]
  După ce a studiat la școala elementară „Obedeanu” și la Universitatea din Craiova, merge în 1907 la Universitatea din Paris, ca trei ani mai târziu să obțină diploma de absolvent. În 1916 obține doctoratul în matematici sub îndrumarea lui Émile Picard.^[1]
  În 1916 se întoarce în țară pentru a participa la Primul Război Mondial pe frontul din Dobrogea, apoi din Moldova. După încheierea conflagrației, în perioada 1919 - 1921 este profesor de matematică la Universitatea din Iași, iar în perioada 1921 - 1939 la Universitatea din Cernăuți.^[1] În 1939 se mută în Capitală, activând mai întâi la Politehnica, iar din 1941 la Universitate, în perioada 1944 - 1945 fiind rector, iar între 1948 și 1951 decan al Facultăților de Matematică și Fizică.^[1]
  Este activ și în plan politico-social. Astfel, în perioada 1946 - 1948, este ambasador al țării în Franța,^[1] iar în 1946 este membru al delegației române, conduse de Gheorghe Tătărescu, la Tratatele de pace de la Paris. În iulie 1947, organizează la Club de Chaillot expoziția "L'art français au secours des enfants roumains", unde participă Constantin Brâncuși, iar Tristan Tzara și Jean Cassou scriu prefața catalogului.
  A încetat din viață datorită accident vascular cerebral, fiind incinerat la Crematoriul Cenușa; până în 1990 rămășițele sale pământești au fost conservate la Mausoleul liderilor comuniști din Parcul Carol I. Scrieri: 
• Siméon Stoilow, "Sur une classe de fonctions de deux variables définies par les équations linéaires aux dérivées partielles", Thesis, Paris: Gauthier-Villars, VI u. 84 S. 4 (1916). JFM entry
• S. Stoïlow, "Sur les singularités mobiles des intégrales des équations linéaires aux dérivées partielles et sur leur intégrale générale", Annales Scientifiques de l'École Normale Supérieure (3) 36, 235-262 (1919) JFM entry
• Simion Stoïlow, "Leçons sur les principes topologiques de la théorie des fonctions analytiques", Gauthier-Villars, Paris, 1956. MR0082545
• Simion Stoïlow, "Œuvre mathématique", Éditions de l'Académie de la République Populaire Roumaine, Bucharest, 1964. MR0168435  

  Simion Stoilov
  Simion Stoilov
  Date personale
  Născut	14 septembrie 1887[1] București, România[1]
  Decedat	4 aprilie 1961 (73 de ani) [1] București, Republica Populară Română[1]
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (Accident vascular cerebral)
  Cetățenie	România
  Ocupație	matematician diplomat profesor universitar[*]
  Activitate
  Cauza decesului	Accident vascular cerebral
  Alma mater	Facultatea de Științe din Paris[*]
  Organizație	Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași Universitatea din București Universitatea Politehnica din București Universitatea din Cernăuți
  Partid politic	Partidul Social Democrat Român[*]
  Premii	Legiunea de Onoare (1928)[1] Ordinul Meritul Cultural (1934)[1] Ordinul Steaua României, Mare ofițer (1946)[1] Ordinul Steaua RPR, cl. a II-a (1948), cl. I (1952)[1] Ordinul 23 August, cl. a III-a (1954)[1] Premiul de Stat, cl. I (1954)[1]
  Profesor pentru	Cabiria Andreian Cazacu[2]
  Membru titular al Academiei Române

• 1968: Martin Luther King Jr., militant pentru drepturile negrilor (n. 1929)
• 1969: Joseph Schubert, episcop romano-catolic, administrator al Arhidiecezei de București, deținut politic (n. 1890)
• 1972: Gheorghe Atanasiu, fizician român (n. 1893)
• 1975: Sven Åke Albert Rydell (n. 14 ianuarie 1905 – d. 4 aprilie 1975) a fost un fotbalist internațional suedez, care a fost golgheterul all-time al naționalei de fotbal a Suediei până pe 4 septembrie 2014, când Zlatan Ibrahimović a marcat cel de-al 50-lea său gol pentru națională.
  Rydell a jucat în anii 1920 și '30 și a marcat 49 de goluri în doar 43 meciuri pentru naționala Suediei.^[1] Cele 49 de goluri ale sale au stabilit un record la națională care s-a menținut peste 80 de ani.
• 1976: Harry Nyquist (n. 7 februarie 1889, Nilsby, Värmland, Suedia – d. 4 aprilie 1976, Harlingen, Texas, SUA) a fost un inginer electrotehnist și fizician american de origine suedeză, cu numeroase contribuții în domeniile comunicațiilor, stabilității amplificatoarelor electronice cu reacție și în teoria sistemelor și controlului automat. A lucrat la AT&T în cadrul Departamentului de Dezvoltare și Cercetare între 1917 și 1934, și a continuat să lucreze acolo și după 1934, când Departamentul său s-a reorganizat și redenumit Laboratoarele Bell, până când s-a pensionat în 1954.
  Nyquist a primit Medalia de Onoare IEEE în 1960 pentru "contribuțiile fundamentale la înțelegerea cantitativă a zgomotului termic, transmisiei datelor și reacției negative."^[1]
  În octombrie 1960 a primit și Medalia Stuart Ballantine din partea Institutului Franklin și, în 1969, a primit a patra Medalie a Fondatorilor din partea Academiei Naționale Britanice de Inginerie "ca recunoaștere a numeroaselor contribuții fundamentale în domeniul ingineriei."^[2]
  După pensionare Nyquist a trăit în Pharr, Texas, și a murit în Harlingen, Texas la 4 aprilie 1976. Ca inginer la Laboratoarele Bell, Nyquist a efectuat studii importante ale zgomotului termic ("zgomotul Johnson–Nyquist"), stabilității amplificatoarelor cu reacție, și în domeniile telegrafiei, faxului, televiziunii, și în alte domenii legate de telecomunicații. Împreună cu Herbert E. Ives, a contribuit la dezvoltarea primelor faxuri realizate de AT&T și prezentate public în 1924. În 1932, a publicat o lucrare importantă despre stabilitatea amplificatoarelor cu reacție.^[3] Criteriul de stabilitate Nyquist poate fi găsit astăzi în orice manual de teoria sistemelor cu reacție.
  Studiile sale teoretice preliminare despre determinarea lățimii de bandă necesare pentru transmiterea informației a pus bazele descoperirilor ulterioare ale lui Claude Shannon,^[4] care au condus la dezvoltarea teoriei informației.
  În 1927, Nyquist a calculat că numărul de impulsuri independente ce pot fi transmise printr-un canal telegrafic în unitatea de timp este limitat la dublul lățimii de bandă a canalului. Nyquist și-a publicat rezultatele în lucrarea Certain topics in Telegraph Transmission Theory („Unele aspecte ale teoriei transmisiunilor prin telegraf”, 1928). Această regulă este o formulare a ceea ce astăzi este cunoscut drept Teorema de eșantionare Nyquist–Shannon. 
Jump to navigationJump to search

Harry Nyquist
Date personale
Nume la naștere	Harry Theodor Nyqvist
Născut	7 februarie 1889 Nilsby, Värmland, Suedia
Decedat	4 aprilie 1976 (87 de ani) Harlingen, Texas, SUA
Naționalitate	american
Cetățenie	SUA  Suedia
Etnie	Swedish American[*]
Ocupație	fizician informatician inventator statistician matematician inginer
Activitate
Rezidență	Statele Unite ale Americii
Domeniu	Inginerie electrică
Instituție	Laboratoarele Bell
Alma Mater	University of North Dakota[*] Universitatea Yale
Cunoscut pentru	Teorema stabilității Nyquist-Shannon Viteza Nyquist Criteriul de stabilitate Nyquist Diagramă Nyquist
Premii	Medalia de onoare IEEE 1960

• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 1983: Gloria Swanson (n. 27 martie 1899,^{[1][2][3][4][5][6][7][8]} Chicago, SUA – d. 4 aprilie 1983,^{[9][10][11][1][2][3][4][12][5][6][7][8]} New York, SUA) a fost una din cele mai importante dive ale filmului mut hollywoodian. 

  Gloria Swanson
  Gloria Swanson în 1921
  Date personale
  Nume la naștere	Gloria Josephine Mae Swenson
  Născută	27 martie 1899[1][2][3][4][5][6][7][8]  Chicago, SUA
  Decedată	4 aprilie 1983 (84 de ani)[9][10][11][1][2][3][4][12][5][6][7][8]  New York, SUA
  Înmormântată	New York
  Cauza decesului	insuficiență cardiacă
  Părinți	Joseph T. Swanson[*][13] Adelaide Klanowski[*][13]
  Căsătorită cu	Wallace Beery (1916 – 1919) Herbert K. Somborn (1919–1922) Henri de la Falaise (1925 – 1930) Michael Farmer (1931 – 1934) William Davey (1945 – 1946) William Dufty (1976 – 1983)
  Număr de copii	3
  Copii	Gloria Somborn[*][13] Michelle Bridget Farmer[*][13]
  Cetățenie	SUA
  Religie	luteranism
  Ocupație	actriță producător de film autobiografă[*] actriță de teatru[*] actriță de televiziune[*] actriță de film
  Activitate
  Ani de activitate	1914 – 1981

• 1983: Kārlis Šteins (13 octombrie 1911 în Kazan, Imperiul Rus – 4 aprilie 1983, Riga, R.S.S. Letonă, Uniunea Sovietică) a fost un astronom și popularizator al astronomiei leton și sovietic.
  Asteroidul 2867 Šteins, descoperit în 1969 de astronomul sovietic Nikolai Stepanovici Cernîh, și fotografiat de sonda spațială Rosetta în 2008, a fost denumit în onoarea lui Kārlis Šteins.
• 1987: C.L. Moore, acriitoare americană (n. 1911)
• 1991: Max Frisch, romancier și dramaturg elvețian (n. 1911)
• 1992:Vintilă Horia (pseudonimul literar al lui Vintilă Caftangioglu, n. 18 decembrie 1915 (S.N. 31 decembrie), Segarcea – d. 4 aprilie 1992, Collado Villalba, Madrid, Spania) a fost un diplomat, eseist, filozof, jurnalist, pedagog, poet și romancier român, care a scris în special în limbile română și franceză, cunoscând consacrarea internațională după exilul său. S-a născut în 1915, în localitatea Segarcea, județul Dolj - Oltenia. A început școala primară la Râmnicu Sărat și a terminat-o la București. A absolvit Colegiul Sfântul Sava. A studiat la Facultatea de Drept, în paralel cu cea de Litere și Filozofie.
  Aidoma altor intelectuali români de calibru mondial cu traiectorii similare, Cioran, Eliade și Noica, Horia a fost atras de extrema dreaptǎ. A fost, timp de șase luni, cuzist și a colaborat în perioada 1937-1941 cu revista antisemită Sfarmă-Piatră.
  În anii 1940 - 1945, când Vintilă Horia a locuit la Roma și Viena, a fost parte a diplomației românești, ca șef de cabinet la Ministerul Propagandei și, ulterior, atașat de presă la Roma. Reprezentarea la Roma a fost întreruptă în anii conducerii statului român de alianța dintre guvernul mareșalului Ion Antonescu și legionari. A revenit în diplomație, de data aceasta la Viena. Când România întoarce armele împotriva Germaniei (august 1944), Vintilă Horia și soția lui, Olguța (n. Teohari), sunt internați într-un lagăr german. La sfârșitul războiului, cei doi soți pleacă în Italia. Aici, Vintilă Horia îl cunoaște pe Giovanni Papini, scrie și publică în reviste italiene, dar situația economică grea a Italiei postbelice îl determină să plece mai departe, în Argentina (primăvara 1948). Va sta la Buenos Aires până în martie 1953, când se întoarce în Europa, și anume în Spania, unde are o activitate literară susținută și se face cunoscut.
  În 1946, Tribunalul Poporului din România l-a condamnat în contumacie la 25 ani muncă silnică, pentru crime de război, în baza legii 312/1945, art 2: "s-au pus în slujba hitlerismului sau fascismului și au contribuit prin fapte proprii la realizarea scopurilor lor politice sau la aservirea vieții economice a țării în detrimentul intereselor poporului român". Completul de judecată care l-a condamnat pe Vintilă Horia era format din : președinte: Al. Voitinovici; membri: 2 „judecători ai poporului”, 2 învățători, 1 muncitor CFR, 1 comerciant, 1 fost consilier la Camera de Muncă, 1 „judecător delegat”, 1 grefier, 1 acuzator public și unul singur magistrat. Fiica scriitorului, Cristina Horia, a inițiat o acțiune judiciară în vedera abolirii acestei sentințe emise de un tribunal politic de tip sovietic ^[6]
  Vintilă Horia se stinge din viață în 1992. 

  Opera literară[modificare | modificare sursă]

  Romane[modificare | modificare sursă]

  • Acolo și stelele ard, Ed. Gorjan, București, 1942.
  • Dieu est né en exil, Fayard, Paris, 1960.
  • Le Chevalier de la Résignation, Fayard, Paris, 1961.
  • Les Impossibles, Fayard, Paris, 1962.
  • La septième lettre. Le roman de Platon, Plon, Paris, 1964.
  • Une femme pour l’Apocalypse, Julliard, Paris, 1968.
  • El hombre de las nieblas, Plaza y Janés, Barcelona, 1970.
  • El viaje a San Marcos, Magisterio Español, Madrid, 1972.
  • Marta o la segunda guerra, Plaza y Janés, Barcelona, 1982.
  • Persécutez Boèce, Lausanne, L’Age d’Homme, 1987.
  • Un sepulcro en el cielo, Planeta, Barcelona, 1987.
  • Les clefs du crépuscule, L’Age d’Homme, Lausanne, 1988.
  • Mai sus de miazănoapte, Cartea Românească, București, 1992.

  Nuvele[modificare | modificare sursă]

  • El despertar de la sombra, Editora Nacional, Madrid, 1967.
  • Informe último sobre el Reino H, Plaza y Janés, Barcelona, 1981.
  • Moartea morții mele, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1999.
  • El fin del exilio. Cuentos de juventud, Criterio Libros, Madrid, 2002.

  Jurnale[modificare | modificare sursă]

  • Journal d’un paysan du Danube, Table Ronde, Paris, 1966;
  • Scrisori din Exil, vol.I si II, corespondența dintre Vintilă Horia și fratele său Alexandre Castaing (1972-1992), 2011, 350p.;
  • Jurnalul unui fost sagetator, Ed. Vremea, București, 2015.

  Eseuri[modificare | modificare sursă]

  • Presencia del mito, Escelicer, Madrid, 1956.
  • Poesía y libertad, Madrid, Ateneo, 1959.
  • La rebeldia de los escritores soviéticos,Rialp, Madrid, 1960.
  • Quaderno italiano, Pisa, 1962.
  • Giovanni Papini, Wesmael-Charlier, Paris, 1963.
  • Juan Dacio, Diccionario de los Papas. Prefacio de Vintila Horia. Editorial Destino, Barcelona 1963. (Juan Dacio este pseudonimul lui Vintilă Horia.)
  • Platon, personaje de novela, Ateneo, Madrid, 1964.
  • España y otros mundos,Plaza y Janés, Barcelona, 1970.
  • Viaje a los Centros de la Tierra,Plaza y Janés, Barcelona, 1971.
  • Pepi Sánchez,Prensa Española, Madrid, 1972.
  • Mester de novelista,Prensa Española, Madrid, 1972.
  • Encuesta detrás de lo visible, Plaza y Janés, Barcelona,1975.
  • Introducción a la literatura del siglo XX. (Ensayo de epistemología literaria), Gredos, Madrid, 1976.
  • Consideraciones sobre un mundo peor, Plaza y Janés, Madrid, 1978.
  • Literatura y disidencia, Ed. Rioduero, Madrid, 1980.
  • Los derechos humanos y la novela del siglo XX, Magisterio Español, Madrid, 1981.
  • Mai bine mort decât comunist, Phoenix, București, 1990.
  • Dicționarul Papilor, Editura Saeculum I.O., 1999.

  Poezie[modificare | modificare sursă]

  • Procesiuni, Ed. Pavel Suru, București, 1936.
  • Cetatea cu duhuri, Ed. Pavel Suru, București, 1939.
  • Cartea omului singur, Ed. Pavel Suru, București, 1941.
  • A murit un Sfânt, Valle Hermoso (Argentina), 1952.
  • Poesia romaneasca noua. Antologie, Colecția “Meșterul Manole”, Salamanca, 1956.
  • Jurnal de copilărie, Fundația Regală Universitară Carol I, Paris, 1958.
  • Viitor petrecut, Salamanca, 1976.  

    Vintilă Horia
    Date personale
    Nume la naștere	Vintilă Caftangioglu[1]
    Născut	18/31 decembrie 1915  Segarcea, România[3]
    Decedat	4 aprilie 1992 (76 de ani)[4][5]  Collado Villalba[*], Spania
    Cetățenie	România
    Ocupație	scriitor diplomat
    Pseudonim	Vintila Horia, Valer Crângu[1], Juan Dacio
    Limbi	limba spaniolă limba română limba italiană limba franceză[2]
    Studii	Colegiul Național „Sfântul Sava” din București
    Opere semnificative	Dumnezeu s-a născut în exil[*]
    Note
    Premii	Premiul Goncourt

• 1993: Ion Ganea (n. 22 iulie 1926, Soroca – d. 4 aprilie 1993, Chișinău) a fost un biolog, academician, din RSS Moldovenească, și ulterior Republica Moldova, specializat în domeniul ornitologiei, paleozoologiei, ecologiei. Membru corespondent (1989) și membru titular (1992) al Academiei de Științe a Moldovei. A făcut cercetări despre evoluția, sistematica, ecologia, zoogeografia, paleozoologia, protecția și folosirea rațională a animalelor. 

  Ion Ganea
  Ion Ganea
  Date personale
  Născut	22 iulie 1926
  Decedat	4 aprilie 1993 (66 de ani)

• 1994: Valentin Stănescu (zis și Tinel Stănescu^[1]) (n. 20 noiembrie 1922 - d. 1994) a fost un jucător și antrenor de fotbal român, care a jucat la Echipa națională de fotbal a României. A fost poreclit Zimbrul. Stadionul echipei FC Rapid București îi poartă azi numele
• 2013: Roger Joseph Ebert (n. 18 iunie 1942, Urbana, statul Illinois - d. 4 aprilie 2013^[22]) a fost un critic de film și scenarist nominalizat la premiile Emmy. A scris pentru ziarul Chicago Sun-Times din 1967 până la moartea sa, ^[23] devenind unul dintre cei mai influenți critici de film americani.^[22]
  În 1975, a devenit primul critic de film care a câștigat un Premiu Pulitzer pentru critică.^[24][25] În 2010, editorialele sale erau preluate de alte 200 de publicații din Statele Unite ale Americii și din întreaga lume. A publicat peste 20 de cărți și zeci de antologii de recenzii. S-a îmbolnăvit de cancer, fiind operat de mai multe ori din cauza complicațiilor apărute. După o suferință de 11 ani, a murit la 4 aprilie 2013,^[26] decesul său stârnind numeroase reacții publice. Operă: Ebert a început să publice o listă al "celui/celor mai bun(e) film(e) al(e) anului" din cinematografia americană odată cu Bonnie and Clyde (1967), indicând prin aceasta gustul să artistic.^[28] Astfel, an de an, începând cu 1967 pînă în 2012, preferințele sale pentru cel mai bun fil american al anului sunt listate mai jos.
  • 1967: Bonnie and Clyde
  • 1968: The Battle of Algiers
  • 1969: Z
  • 1970: Five Easy Pieces
  • 1971: The Last Picture Show
  • 1972: The Godfather
  • 1973: Cries and Whispers
  • 1974: Scenes from a Marriage
  • 1975: Nashville
  • 1976: Small Change
  • 1977: 3 Women
  • 1978: An Unmarried Woman
  • 1979: Apocalypse Now
  • 1980: The Black Stallion
  • 1981: My Dinner with Andre
  • 1982: Sophie's Choice
  • 1983: The Right Stuff
  • 1984: Amadeus
  • 1985: The Color Purple
  • 1986: Platoon
  • 1987: House of Games
  • 1988: Mississippi Burning
  • 1989: Do the Right Thing
  • 1990: Goodfellas
  • 1991: JFK
  • 1992: Malcolm X
  • 1993: Schindler's List
  • 1994: Hoop Dreams
  • 1995: Leaving Las Vegas
  • 1996: Fargo
  • 1997: Eve's Bayou
  • 1998: Dark City
  • 1999: Being John Malkovich
  • 2000: Almost Famous
  • 2001: Monster's Ball
  • 2002: Minority Report
  • 2003: Monster
  • 2004: Million Dollar Baby
  • 2005: Crash
  • 2006: Pan's Labyrinth
  • 2007: Juno
  • 2008: Synecdoche, New York
  • 2009: The Hurt Locker
  • 2010: The Social Network
  • 2011: A Separation
  • 2012: Argo
  Uneori, Ebert și-a revăzut și chiar re-evaluat propriile sale opinii. Astfel, după plasarea filmului E.T. Extraterestrul ca al treilea pe lista sa din anul 1982, a considerat că filmul de fapt este mai valoros decât îl considerase inițial, pentru a-l plasa ulterior pe lista celor mai bune filme ale ale anilor 1980, listă pe care ocupă de asemenea locul al treilea.
  Re-evaluări similare au fost făcute de Ebert în cazul filmelor Raiders of the Lost Ark (din 1981) și Ran (din 1985), al trilogiei The Three Colors Trilogy (Blue, White și Red), respectiv al foarte popularului Pulp Fiction, care fuseseră inițial plasate al doilea și respectiv al treilea pe lista lui Ebert din 1994. Ulterior, Ebert le-a inclus pe ambele în lista sa pentru deceniul 1990, dar în ordine inversată. 
Jump to navigationJump to search

Roger Ebert
Russ Meyer și Roger Ebert (dreapta)
Date personale
Nume la naștere	Roger Joseph Ebert
Născut	18 iunie 1942[13][14][15][16][17][18]  Urbana, Illinois, U.S.
Decedat	4 aprilie 2013 (70 de ani)[19][13][14][15][16][20][17][18]  Chicago, Illinois, SUA
Înmormântat	cimitirul Graceland[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (thyroid cancer[*])
Părinți	Walter H. Ebert Annabel Stumm
Căsătorit cu	Chaz Hammelsmith Ebert[2] (1992–2013, până la moartea sa)
Cetățenie	SUA
Religie	catolicism[21]
Ocupație	Critic de film, jurnalist, scenarist, istoric de film, autor
Partid politic	Partidul Democrat
Limbi	limba engleză[1]
Studii	Urbana High School (Illinois)
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1967–2013
Subiecte	Film
Opere semnificative	The Great Movies   The Great Movies II   Beyond the Valley of the Dolls   Life Itself: A Memoir
A influențat pe[ascunde] A. O. Scott,[3] Richard Corliss,[4] James Berardinelli,[5] Michael Phillips,[6] Will Leitch,[7] Harry Knowles,[8] David Bordwell,[9] Doug Walker,[10] Jackson Murphy,[11] Dan Schneider[12]
Note
Premii	Premiul Pulitzer pentru critică

• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 2014: Miruna Boruzescu (n. Mirela Popescu) (n. 14 iulie 1945, Craiova, județul Dolj, România - d. 4 aprilie 2014, Villecresnes, Val-de-Marne, Franța)^[1] a fost o creatoare română de costume de teatru și film. A realizat costumele actorilor pentru filme de referință ale cinematografiei românești precum Felix și Otilia (1972), Cu mîinile curate (1972), Un august în flăcări (1973), Duhul aurului (1974) și O vară de neuitat (1994). Miruna Boruzescu lucra de obicei cu Radu Boruzescu, soțul său. Cei doi soți s-au stabilit în anul 1975 în Franța.
  A colaborat cu mai multe instituții culturale și la unele festivaluri. În Franța a lucrat cu Théâtre National de Chaillot, Comédie-Française, Opéra National de Paris și la Festivalurile de vară de la Aix-en-Provence și Avignon, în America de Nord cu Metropolitan Opera (New York), Arena Stage Theater (Washington, DC), Lyric Opera (Chicago) și Vancouver Opera, în Europa Occidentală la Festivalul Maggio Musicale (Florența), Festivalul Spoleto, De Nederlandse Opera (Amsterdam), Théâtre Royal de la Monnaie (Bruxelles), Vlaamse Opera (Antwerpen), Grand Théatre de Genève, Opera din Bonn și Münchner Kammerspiele. ^[2]
  Începând din 1995 colaborează des cu regizorul Robert Carsen la spectacole precum „Café Apocalypse” (Cabaret à Paris), „Cabaret 5 Ute Lemper” (Théâtre du Châtelet Paris), Fidelio (Maggio Musicale Florența), Salomé (Teatro Reggio din Torino, Teatro Real din Madrid), Mutter Courage und ihre Kinder (Piccolo Teatro di Milano), Il Trittico (Vlaamse Opera Antwerpen), „Nomade – Richard III” (Stadsschouwburg Amsterdam, Deutsche Oper am Rhein, Düsseldorf), Mitridate, Re di Ponto (Théâtre Royal de la Monnaie Bruxelles și Theater an der Wien), Faust (Grand Théâtre de Genève) și Il trovatore (Festivalul Bregenz).^[2][3], Vec Makropoulos/L’Affare Makropoulos (Strasburg, Opéra National du Rhin / La Fenice, Venezia). Filmografie: 

  Creatoare de costume

  • Felix și Otilia (1972)
  • Cu mîinile curate (1972)
  • August în flăcări (film TV, 1973)
  • Duhul aurului (1974)
  • Fürchte dich nicht, Jakob! (1982)
  • O vară de neuitat (1994)
  • Il Trovatore (film TV, 2006)
• 2017: Giovanni Sartori, politolog italian (n. 1924)

Sărbători

• În calendarul ortodox: Sf Cuv Iosif Imnograful, Gheorghe din Maleon și Zosima; Pomenirea morților
• În calendarul romano-catolic: Isidor din Sevilla, episcop și învățător al Bisericii (ca. 560-636)
• Ziua internațională pentru conștientizarea pericolului reprezentat de minele antipersonal și asistență în lupta împotriva acestora
• Ziua internațională a animalelor fără stăpân

VA URMA