MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU SÂMBĂTĂ 11 APRILIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (B. Decese, Sărbători); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

Decese

• 1578: Ioana a Austriei (24 ianuarie 1547 – 11 aprilie 1578) a fost Arhiducesă de Austria; a fost fiica mai mică a lui Ferdinand I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman și a Annei Iagello. Prin căsătoria sa cu Francesco I de' Medici, Mare Duce de Toscana, a fost prințesă de Toscana și mai târziu, prima Mare Ducesă de Toscana^[1]. Una din fiicele ei a fost faimoasa Maria de Medici, a doua soție a regelui Henric al IV-lea al Franței. Ioana s-a născut la Praga în 24 ianuarie 1547 și era cea mai mică dintre cei 15 copii a lui Ferdinand I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman și al Annei Iagello. Ea nu și-a cunoscut mama, care a murit la două zile după nașterea ei. Prin tatăl ei, Ioana era o descendentă a Isabelei a Castiliei. Părinții ei au contractat pentru ea căsătoria cu urmașul familiei de' Medici, intrată de curând în grupul familiilor nobile din Europa. Familia de' Medici, prin această căsătorie se unea cu cea mai importantă familie regală a Europei, Habsburgi. 
  Portret al Ioanei a Austriei, pictat de Alessandro Allori, 1570.
  A fost primită cu multe onoruri la Florența în 1565; printre operele create în onoarea sa se numărau Coridorul Vasarian, Fântâna lui Neptun și o serie de fresce în Palazzo Vechio. Căsătoria cu Francesco I de' Medici, Mare Duce de Toscana, a avut loc în 25 decembrie 1565 la Florența. Cu această ocazie orașul a fost împodobit cu ajutorul artiștilor vremii: Giorgio Vasari, Vincenzo Borghini, Giovanni Caccini. Casele care nu erau destul de frumoase, au fost acoperite cu panouri pictate de Carlo Portelli și Santi di Tito, în timp ce în actuala Piazza Goldoni au fost purtate o serie de statui care-l reprezentau pe Imeneo. Alte decorații au fost executate de Alessandro Allori.
  Însă viața cu Francesco nu a fost plăcută. Francesco era o persoană neliniștită, interesat de științele oculte, alchimie și arte și era de părere că soția sa era incultă și puțin elegantă, deoarece suferea de o malformație la coloana vertebrală. Ioana era nefericită și îi era dor de casă. Ignorată de soțul ei și disprețuită de florentini deoarece era austriacă, Ioana nu s-a simțit "acasă" în Florența. La puțin timp după căsătorie, Francesco a început o relație secretă (care curând a devenit de domeniu public) cu o nobilă venețiană, Bianca Capello. Încet încet, Francesco și Bianca au devenit tot mai îndrăzneți și erau bârfiți la toate curțile Europei (și Bianca era căsătorită). Poziția Ioanei era dezavantajată și de faptul că născuse șase fiice (din care doar două vor ajunge la maturitate), iar mult așteptatul fiu nu sosea. Absența unui moștenitor de sex masculin care să continue dinastia, a fost cauza unui conflict permanent cu soțul ei, care prefera compania amantei sale Bianca, care i-a dăruit un fiu, Antonio, în 1576. Pe Ioana nu o irita prea mult relația soțului cu Bianca, soț de care nu era legată sentimental, cât o deranja faptul că nu era tratată conform rangului ei de prințesă. Ne rămân câteva scrisori ale Ioanei, în care ea se plânge socrului său Cosimo I de' Medici și cumnatului său Ferdinando de' Medici. Cumnatul său s-a dovedit un aliat puternic al Ioanei împotriva amantei lui Francesco, care a fost exilată la Palazzo Pitti. Dar acest fapt nu i-a oprit pe cei doi amanți, care continuau să se întâlnească și să trăiască împreună. 
  Ioana a Austriei cu fiul ei Fillipo, portret de Giovanni Bizzelli, 1586
  Ioana născuse șase fete, din care doar două au ajuns la maturitate (una dintre ele a fost faimoasa Maria de' Medici), regină a Franței). Acestea erau excluse la succesiune, de aceea nașterea lui Fillipo, în 20 mai 1577, a fost sărbătorită cu mare bucurie și succesiunea Marelui Ducat al Toscanei părea asigurată. În același timp elimina toate speranțele Biancăi Capello că fiul ei, Antonio, va deveni într-o zi moștenitor al Toscanei. Despre acest fiu circulau zvonuri că nu era al ei, ci al unei servitoare. Adevărul despre acest fiu rămâne un mister și în zilele noastre. În 10 aprilie 1578, Ioana, care era însărcinată, a căzut pe scări. Câteva ore mai târziu ea a născut un fiu, care născut prematur a murit imediat. A doua zi, 11 aprilie, Ioana a murit. Circumstanțele morții ei au făcut să apară zvonuri cum că ar fi fost ucisă de soțul ei și Bianca pentru a se putea căsătorii. Dar o anchetă medicală modernă asupra rămășițelor ei, a confirmat versiunea oficială a morții Ioanei. Ea de asemenea a suferit de scolioză: avea coloana vertebrală și pelvisul deformate. În aceste condiții toate nașterile au fost dificile și pare remarcabil faptul că le-a supraviețuit. A fost înmormântată la Capelele Medici.
  Fiul său Fillipo a murit la doar patru ani, în 29 martie 1582.
  Francesco s-a recăsătorit un an mai târziu 1579 cu Bianca Capello, care între timp devenise văduvă după asasinarea "misterioasă" a soțului ei. Dar idila lor nu a durat mult, deoarece amândoi au murit în 1587, la villa di Poggio a Caiano. Imediat după moartea lor s-a presupus că ar fi fost otrăviți de fratele lui Francesco, Ferdinand, chiar dacă versiunea oficială era că au murit de malarie. Doar în 2006 au fost găsite resturile organice ale celor doi, și, în urma analizelor toxicologice s-a declarat ca posibilă cauză a morții, otrăvirea cu arsenic.
  Antonio a fost înlăturat de la succesiune de către fratele lui Francesco, Ferdinand, care a renunțat la purpura de cardinal și a devenit Mare Duce de Toscana. Ioana a avut opt copii, dar doar doi au ajuns la maturitate.
  • Eleonora, Ducesă de Mantua, n. 1 martie 1566 - m. 9 februarie 1611. S-a căsătorit cu verișorul ei Vincenzo I Gonzaga.
  • Romola de' Medici, n. 20 noiembrie 1568 - m. 20 decembrie 1568
  • Anna de' Medici, n. 31 decembrie 1569 - m. 19 februarie 1584.
  • Isabella de' Medici, n. 30 septembrie 1571 - m. 8 august 1572
  • Lucrezia de' Medici, n. 7 noiembrie 1572 - m. 14 august 1574
  • Marie de' Medici, n. 26 aprilie 1575 - m. 3 iulie 1642. S-a căsătorit cu Henric al IV-lea al Franței și a devenit regina Franței.
  • Fillipo de' Medici, 20 mai 1577 - m.29 martie 1572.
  • Ultimul copil fără nume, 10 aprilie 1578, a murit în pântecul mamei, care la rândul ei a murit a doua zi.  

    Ioana a Austriei
    Date personale
    Născută	24 ianuarie 1547 Praga
    Decedată	11 aprilie 1578 (31 de ani) Florența, Italia
    Înmormântată	Basilica of San Lorenzo[*]
    Cauza decesului	sindrom puerperal[*]
    Părinți	Ferdinand I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Anna a Boemiei și Ungariei
    Frați și surori	Margaret of Austria[*] Helena von Österreich[*] Archduchess Magdalena of Austria[*] Anna de Austria Elisabeta de Austria Ecaterina de Austria, regină a Poloniei Arhiducesa Barbara de Austria Arhiducesa Maria de Austria Arhiducesa Eleanor de Austria Maximilian al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Carol al II-lea, Arhiduce de Austria Ferdinand al II-lea, Arhiduce de Austria John of Habsburg[*]
    Căsătorită cu	Francesco I de' Medici
    Copii	Eleonora, Ducesă de Mantua Marie, regină a Franței Anna de' Medici Filippo, Mare Duce de Toscana
    Cetățenie	Austria
    Religie	catolicism
    Ocupație	aristocrat[*]
    Apartenență nobiliară
    Titluri	Arhiduce Mare Ducele ducesă[*]
    Familie nobiliară	Casa de Habsburg
    Mare Ducesă de Toscana
    Domnie	21 aprilie 1574 – 11 aprilie 1578

• 1744: Antioh Dimitrievici Cantemir (sau Kantemir, în rusă Антиох Дмитриевич Кантемир; n. 10 septembrie 1709, Constantinopol, d. 11 aprilie 1744, Paris) a fost un poet de limbă rusă, scriitor și diplomat rus de origine română, fiul domnitorului român Dimitrie Cantemir. Era fiul mezin al domnului Dimitrie Cantemir și al doamnei Casandra, fiica lui Șerban Cantacuzino. Avea un nivel cultural înalt, cunoștea limbile: greacă, turcă, latină, italiană, rusă, franceză și engleză.
  Primii dascăli au fost grecul Atanasie Condoidi, profesor de greacă, latină și italiană, pietistul german (adept al unei secte protestante) Johann G. Vockerodt sau rusul Ivan I. Ilinski, care îi predă limba și literatura rusă și latina.
  A studiat cu savanții străini Daniel Bernoulli (cu care a studiat matematica la Sankt Petersburg), Georg Bernhard Bilfinger, Bayer și Gross la Academia de Științe din Rusia (1726-1727) precum și cu Ivan I. Ilinski. A intrat în legătură cu cărturari celebri, de pildă cu Voltaire, când se afla la Paris.
  Prin anul 1731, fiind la Londra, a studiat operele lui Descartes, Newton, Leibniz și Maupertuis.
  A menținut strânse relații cu comunitatea științifică a epocii, cu savanți ca Bernoulli, Euler. A fost ambasador al Rusiei la Londra (1732) și la Paris (1738); în capitala Franței sosește la 19 septembrie 1738. A fost numit consilier secret al împărătesei Ana^[11], titlu care i se acordase odinioară tatălui său Dimitrie, ca și consilier secret al lui Petru cel Mare. A fost unul dintre inițiatorii clasicismului în literatura rusă, a militat pentru progresul științei și al culturii de pe pozițiile iluminismului. A tradus din Horațiu, Anacreon, Montesquieu, Fontenelle.
  Astfel, a tradus în rusă cartea filosofului francez Bernard le Bovier de Fontenelle intitulată Entretiens à une marquise sur la pluralité des mondes (Convorbiri cu o marchiză asupra pluralității lumilor), tipărită în 1740.
  A mai publicat satire, epigrame, fabule.
  Astfel, a scris un poem epic encomiastic intitulat Petrida sau descrierea în stihuri a morții lui Petru cel Mare, împăratul întregii Rusii, rămas din nefericire neterminat, și a publicat un volum de Satire. Alecu Donici, în cooperare cu Constantin Negruzzi, traduce acest volum în l.română, cu titlul Satire și alte poetice compuneri, Iași,1844, ed. II 1858^[12]) (printre satire: Către mintea sa [Satira I] sau Celor ce hulesc știința, 1729), fiind considerat un întemeietor al genului în literatura rusă. Satira a 4-a și a 8-a au un caracter mai mult sau mai puțin autobiografic, iar satira a 6-a și a 7-a sunt satire filosofice în care autorul își zugrăvește idealul vieții, părerile sale asupra fericirii omului. Prima ediție a Satirelor a fost publicată la Londra, în 1749, sub titlul Satyres de monsieur le prince Cantemir avec l'histoire de sa vie, traducere de abatele Ottavio Guasco, ed. Jean Nourse. O nouă ediție va apărea la Londra, în 1750,iar abia în 1762, odată cu înscăunarea Ecaterinei a II-a este tipărită prima ediție rusă. Modelele lui Antioh pentru Satire au fost Horațiu, Iuvenal, Ovidiu, Persius, iar dintre autorii contemporani, Regnier, Boileau, Pope, Locke și John Milton.
  Imaginea zugrăvită de Antioh țarului, în poemul Petrida ține practic de panegiric. Poemul nu este chiar o realizare literară remarcabilă,prezintă un interes modest pe plan literar, însă are meritul de a marca începuturile versificației moderne în Rusia. Autorul pune în versuri lista realizărilor politice ale țarului: reorganizarea statului, lărgirea frontierelor spre Orient și Occident, afirmarea Rusiei ca putere maritimă etc. Poemul conține și una dintre primele descrieri literare ale Sankt Petersburgului, fiind evocate clădirile splendide de pe malurile Nevei. Poemul se încheie după primul cânt.
  A favorizat publicarea în engleză și franceză a celebrei opere a tatălui său Istoria Imperiului Otoman, după manuscrisul pe care îl avea la sine. Traducerea engleză a apărut în două ediții (Londra, 1734 și 1736), urmată de cea franceză (Paris,1743) și de cea germană (Hamburg, 1745). Este considerat părintele clasicismului în literatura rusă. Geniu precoce, Antioh Cantemir a fost primul poet rus de stil occidental.
  În domeniul științei, a tradus în rusă o carte referitoare la Newton și a scris o algebră, tot în rusă, rămasă în manuscris.
  Antioh a murit la 35 de ani, de pleurezie (sau tuberculoză) la Paris. Organizatorii festivităților prilejuite de tricentenarul întemeierii orașului Sankt Petersburg, în 2003, au luat hotărârea să ridice un bust al lui Antioh Cantemir "părintele întemeietor al clasicismului rus și maestrul satirei literare."  

  Antioh Dimitrievici Cantemir
  Antioh Dimitrievici Cantemir
  Date personale
  Născut	21 septembrie 1708[2][3][4]  Constantinopol, Imperiul Otoman[5][6][3]
  Decedat	11 aprilie 1744 (35 de ani)[5][3][4]  Paris, Regatul Franței[6][5][7][3][4]
  Cauza decesului	pulmonary tuberculosis[*][3]
  Părinți	Dimitrie Cantemir[5][8][7][9][4][10] Casandra Cantacuzino[5]
  Frați și surori	Ekaterina Dmitrievna Golitsyna[*] Maria Cantemir
  Cetățenie	Imperiul Rus
  Ocupație	poet diplomat filozof scriitor traducător critic literar[*]
  Activitate
  Limbi	limba rusă[1]
  Studii	Universitatea de Stat din Sankt Petersburg Slavic Greek Latin Academy[*]
  Mișcare/curent literar	lumières[*]
  Modifică date / text

  

  Antioh Dimitrievici Cantemir
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 1842: Sándor Kőrösi Csoma, filolog secui (n. 1784)
• 1854: Carl von Basedow, medic german (n. 1799)
• 1875: Samuel Heinrich Schwabe (* 25 octombrie 1789 în Dessau, † 11 aprilie 1875 în Dessau) a fost un astronom geman.
  S-a remarcat prin observațiile privind ciclul solar. Astfel, în 1843 a descoperit variația ciclică, cu o perioadă de 10 ani, a numărului de pete solare. 
  Samuel Heinrich Schwabe
• 1899: Lascăr Catargiu sau Lascăr Catargi (n. 1 noiembrie 1823, Iași - d. 11 aprilie 1899, București) a fost un om politic român din secolul al XIX-lea, ministru în varii guverne, președintele Camerei Deputaților și prim ministru al României pentru patru mandate. Născut în Iași, în noiembrie 1823, aparținea unei vechi familii muntene, un membru al căreia fiind exilat de Matei Basarab în secolul XVII s-a stabilit în Moldova.
  A aderat la petiția-proclamație adresată domnitorului Mihail Sturza la 28 martie 1848, ceea ce a dus la surghiunirea sa pe una din moșiile familiei sale din ținutul Neamț. În timpul lui Grigore Alexandru Ghica (1849 - 1856), Catargiu a ajuns prefect al poliției (agă) din Iași. În 1857 face parte din "divanul ad-hoc" al Moldovei, o comisie aleasă conform Tratatului de la Paris din 1856, pentru a vota unirea propusă a Moldovei cu Țara Românească. Vederile sale puternic conservatoare, în special în legătură cu reforma agrară, l-au făcut să devină candidatul conservatorilor la tron în 1859, în Moldova, însă a refuzat, din dorința de a vedea să apară o singură patrie română mai puternică și mai mare. În timpul lui Alexandru Ioan Cuza (1859 - 1866), Catargiu a ajuns unul din liderii opoziției și a primit ajutor din partea lui Barbu Catargiu, un jurnalist și politician asasinat la București pe 20 iunie 1862.
  În 1866 a devenit unul dintre cei trei membri ai Locotenenței Domnești care a condus statul român de la abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza și până la înscăunarea lui Carol I. După ascensiunea Prințului Carol I al României, în mai 1866, Lascăr Catargiu devine președintele consiliului de miniștri (prim-ministru), dar neputând coopera cu colegii săi liberali, Ion Brătianu și C.A. Rosetti, demisionează în iulie.
  După încă opt funcții ministeriale, culminând cu agitația anti-dinastică din 1870 - 1871, Catargiu a format, pentru prima dată în istoria română, la 22 martie 1871 un cabinet conservator stabil, care va rămâne la putere până în aprilie 1876. La 12 aprilie 1876 Catargiu a demisionat, fiind urmat în funcție la 9 mai de către Manolache Costache Epureanu.^[1] La începutul anului 1876, guvernul conservator condus de Lascăr Catargiu căuta căi de folosire a crizei orientale în scopul obținerii independenței României. La 16 ianuarie 1876, Lascăr Catargiu a dat instrucțiuni agenților diplomatici români din străinătate să facă sondaje pe lângă guvernele străine pentru a afla care ar trebui să fie rolul României în criză și dacă aceste guverne ar fi receptive față de o declarație unilaterală de independență a României. Catargiu era pregătit să colaboreze pe plan militar cu puterile aliate într-un război în Europa de Sud-Est, împotriva Turciei, doar dacă aceste puteri ar fi garantat integritatea teritorială a României și independența politică. Gheorghe Costaforu, agentul României la Viena în convorbirile sale cu ambasadorul german și cu alți diplomați i-a informat că românii erau hotărâți să rupă legăturile cu Turcia și să se proclame independenți cât mai curând posibil.^[1] Puterile aliate au primit cu răceală inițiativa lui Catargiu.
  Prin politica sa, care a prevenit o revoluție și a revitalizat popularitatea coroanei, a fost considerat ca nepatriot și reacționar de liberali, care au ajuns la putere în 1876; o propunere de a demite întreg cabinetul Catargiu a fost retrasă în 1878. În anul 1884 Catargiu a unit partidul său cu o grupare liberală dizidentă, condusă de Gheorghe Vernescu, pentru a forma Partidul Liberal Conservator, în care Catargiu și Petre Carp își disputau conducerea partidului.
  Pentru a realiza această fuziune, Catargiu a fost nevoit să adere la anumite principii liberale: descentralizarea administrativă și libertatea presei. Noul partid va constitui cel mai important element al așa-numitei "Opoziții Unite", față de guvernul liberal Brătianu, dar conservatorii s-au dovedit ineficienți în parlament între 1883 și 1888.
  Catargiu a rămas în opoziție până în 1889, când a format un nou cabinet, fiind ministru al internelor, dar acest cabinet a căzut după doar șapte luni. În guvernul Florescu din martie 1891, a ocupat aceeași poziție, iar din noiembrie 1891 va deveni din nou președinte al așa-numitului "mare guvern conservator" care reprezenta un partid conservator unificat ( prin unificarea dintre liberal-conservatori și conservatorii "puri" conduși de Nicolae Filipescu), păstrându-și funcția până în 1896. În această perioadă a fost responsabil pentru câteva reforme utile, mai ales financiare și comerciale. A murit la București la data de 11 aprilie 1899. 

  Lascăr Catargiu
  Date personale
  Nume la naștere	Lascăr Catargiu
  Născut	1 noiembrie 1823 Iași, Moldova
  Decedat	11 aprilie 1899 (75 de ani) București, România
  Cetățenie	România
  Religie	Ortodox
  Ocupație	politician
  Prim-ministru al României
  În funcție 11 mai 1866 – 13 iulie 1866 24 martie 1871 – 17 aprilie 1876 11 aprilie 1889 – 2 martie 1891 19 decembrie 1891 – 15 octombrie 1895
  Precedat de	Nicolae Kretzulescu (1866) Ion Ghica (1871) Teodor Rosetti (1889) Ion Emanuel Florescu (1891)
  Succedat de	Ion Ghica (1866) Ion Emanuel Florescu (1876) Ion Emanoil Florescu (1891) Dimitrie Sturdza (1895)
  Ministru al Apărării Naționale
  În funcție 22 februarie – 11 iunie 1894
  Precedat de	general Iacob Lahovary
  Succedat de	general Constantin Poenaru
  Partid politic	Partidul Conservator
  Profesie	politician
  1. Părinți: Constantin Catargiu
  Lascăr Catargiu - caricatură de Nicolae S. Petrescu-Găină

• 1907: Simion Florea Marian, folclorist și etnograf român (n.1847)
• 1912: Marea Ducesă Vera Constantinovna a Rusiei (16 februarie 1854 – 11 aprilie 1912) a fost fiica Marelui Duce Constantin Nicolaevici al Rusiei. Vera Constantinovna a fost nepoată a Țarului Nicolae I și verișoară primară a Țarului Alexandru al III-lea. Marea Ducesă Vera Constantinovna a Rusiei s-a născut la St. Petersburg la 16 februarie 1854, al treilea copil și a doua fiică din cei șase copii ai Marelui Duce Constantin Nicolaievici al Rusiei și ai soției lui Marea Ducesă Alexandra Iosifovna (născută Prințesă Alexandra de Saxa-Altenburg).
  Marea Ducesă Vera și-a petrecut primii ani la St Petersburg; în 1861 familia s-a mutat la Varșovia când tatăl ai a fost numit vicerege al Poloniei. Vera a fost un copil problemă, predispusă la crize violente de furie și a suferit ceea ce a fost descris oficial ca o "condiție nervoasă".^[1]
  Când Vera avea nouă ani, părinții ei au trimis-o la mătușa paternă, Marea Ducesă Olga, regină de Württemberg, care a fost de acord să aibă grijă de ea. Regina Olga și soțul ei au fost părinți devotați însă la început nu prea au avut succes în îmbunătățirea comportamentului Verei. Verei îi era dor de casă și a continuat să fie extrem de dificilă, până la punctul de a fi violentă fizic cu ei. Periodic, Vera trebuia să fie ținută sub control de un ofițer de armată și a fost chiar închisă cel puțin o dată.^[2]
  Karl a început să facă plimbări lungi cu Vera și să-i citească pasaje din Biblie. Până în 1866, existau puține schimbări ale Verei însă regina Olga a perseverat și în timp, Marea Ducesă Vera și-a îmbunătățit comportamentul. Ca domnișoară, ea era introspectivă, timidă, isteață. Nu-i plăceau ceremoniile. Aspectul ei fizic, ca și personalitatea ei, era destul de ciudat. Avea o claie de păr blond, buclat și scurt. 
  Marea Ducesă Vera împreună cu soțul ei, Ducele Eugen de Wurtemberg
  Regele Karl și regina Olga au adoptat-o legal pe Marea Ducesă Vera în 1871. I-au aranjat căsătoria cu Ducele Eugen de Wurtemberg, sperând că în felul acesta ea nu va părăsi țara după căsătorie. Logodna a avut loc în ianuarie 1874. Marele Duce Constantin i-a scris surorii sale Olga și regelui Karl mulțumindu-le pentru ajutorul dat fiicei lui. Regina Olga a scris "Copilul meu problemă este acum o mireasă fericită, care iubește și este iubită. Niciodată n-am visat că o asemenea fericire există. Eugen este aproape ca un fiu pentru rege."^[4]
  Vera avea nouăsprezece ani iar Eugen douăzeci și opt. Nunta s-a celebrat cu mare pompă la Stuttgart la 4 mai 1874 în prezența unchiului Verei, Țarul Alexandru al II-lea al Rusiei, care observând neatractivitatea nepoatei lui a remarcat neelegant "Mărturisesc că nu-l invidiez pe tânărul bărbat".^[5]. Cu toate acestea, Țarul a dăruit Verei un milion de ruble ca zestre.
  Cuplul s-a stabilit într-o casă mare din Stuttgart. Anul următor, Vera a născut un fiu, Karl Eugen, care a murit șapte luni mai târziu. În 1876, Vera a născut două fete gemene, Elsa și Olga.
  Viața de femeie măritată a Marii Ducese a fost una scurtă. Soțul ei, ofițer în armata Württembergului deținea comanda în Düsseldorf unde a murit pe neașteptate la 27 ianuarie 1877. Oficial cauza morții a fost o căzătură de pe cal și o boală a căilor respiratorii. Neoficial, aventurosul Duce a murit în duel. Căsătoria a durat doar trei ani. Vera care avea douăzeci și trei de ani nu s-a mai măritat niciodată.
  Tânăra văduvă s-a decis să rămână în Württemberg, țara unde se simțea acasă și unde avea protecția regelui. Totuși ea a călătorit frecvent să-și viziteze rudele din Rusia și sora, regina Olga a Greciei. La moartea regelui Karl în 1891, Vera a moștenit o avere considerabilă iar un an mai târziu, la moartea reginei Olga, Vera a primit Vila Berg din Stuttgart, unde ea a trăit în stil mare. Marea Ducesă Vera a scris poezii iar casa ei a fost scena multor evenimente culturale. 

Marea Ducesă Vera Constantinovna a Rusiei (centru) cu fiicele ei, Olga (stânga), Elsa (dreapta) și nepoțiii.
Marea Ducesă Vera a vizitat Rusia deseori și a fost prezentă cu fiicele ei, în mai 1896, la ceremonia de încoronare a Țarului Nicolae al II-lea al Rusiei. Cea mai mare dintre gemene, Elsa, s-a logodit prima dată în ianuarie 1895 cu Prințul Alfred de Saxa-Coburg-Gotha, nepot al reginei Victoria (și fratele reginei Maria a României, mort la 24 de ani). Logodna a fost repede ruptă iar Elsa s-a căsătorit cu un verișor îndepărtat, Prințul Albert de Schaumburg-Lippe, fratele reginei Charlotte de Württemberg.
Anul următor, cealaltă fiică a Verei, Olga, s-a căsătorit cu Prințul Maximilian de Schaumburg-Lippe. Soarta Olgăi a fost similară cu ce a Verei; ea a avut trei copii, și după câțiva ani de căsătorie și-a pierdut un copil și soțul, devenind văduvă de tânără și nu s-a recăsătorit niciodată.
Duăî ce a trăit un timp atât de lung în Württemberg, Marea Ducesă Vera era în conflict religios și politic cu rudele ei din Rusia. Simpatiile ei politice erau spre germani și nu împărtășea sentimentul crescător anti-german al Romanovilor.
Marea Ducesă Vera Constantinovna a suferit un accident vascular cerebral în octombrie 1911 și a murit la Stuttgart la 11 aprilie 1912, la vârsta de cincizeci și opt de ani.  

Marea Ducesă Vera Constantinovna
Date personale
Născută	16 februarie 1854 Sankt Petersburg, Imperiul Rus
Decedată	11 aprilie 1912 (58 de ani) Stuttgart, Württemberg
Înmormântată	Stuttgart
Părinți	Marele Duce Constantin Nicolaevici al Rusiei Alexandra de Saxa-Altenburg
Frați și surori	Olga Constantinovna a Rusiei Grand Duke Vyacheslav Constantinovich of Russia[*] Marele Duce Dmitri Constantinovici al Rusiei Marele Duce Constantin Constantinovici al Rusiei Marele Duce Nicolae Constantinovici al Rusiei
Căsătorită cu	Ducele Eugen de Württemberg
Copii	Ducele Karl-Eugen Ducesa Elsa Ducesa Olga
Cetățenie	Imperiul Rus
Religie	luteranism
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce ducesă[*]
Familie nobiliară	Casa Holstein-Gottorp-Romanov Casa de Württemberg

• 1918. Otto Koloman Wagner (n. Penzing, 13 iulie 1841 – d. Viena, 11 aprilie 1918) a fost un arhitect și planificator urban austriac. Stilul său aparține de Art Nouveau. Lucrări: 
Ungaria
• Sinagoga de pe strada Rumbach, Budapesta (1872)

Austria

• Floodgate, Nußdorf, Viena (1894)
• Stațiile de metrou din Viena
• Majolikahaus, Viena (1898–1899)
• Casa poștală din Viena (1894–1902)
• Biserica Steinhof, Viena (1903–1907)  
  Otto Wagner
• 1921: Prințesa Augusta Viktoria de Schleswig-Holstein (22 octombrie 1858 - 11 aprilie 1921), a fost ultima împărăteasă a Germaniei și regină a Prusiei.
  A fost fiica cea mare a lui Frederic al VIII-lea, Duce de Schleswig-Holstein și a Prințesei Adelheid de Hohenlohe-Langenburg. Bunicii materni au fost Ernst I, Prinț de Hohenlohe-Langenburg și Prințesa Feodora de Leiningen, sora vitregă a reginei Victoria. 
  Cuplul imperial în 1898.
  La 27 februarie 1881, Augusta s-a căsătorit cu Prințul Wilhelm al Prusiei într-o ceremonie care a durat opt ore și care a cerut tuturor celor prezenți să stea în picioare. Cancelarul Otto von Bismarck a fost un puternic susținător al acestei căsătorii crezând că aceasta ar pune capăt disputei dintre guvernul prusian și tatăl Augustei. ^[1]. După Primul Război Mondial, ea și-a însoțit soțul în Olanda, unde a murit câțiva ani mai târziu.
  Inițial, Wilhelm a vrut să se căsătorească cu verișoara sa primară, Prințesa Elisabeta de Hesse și de Rin (cunoscută în familie ca "Ella,"), dar ea a refuzat. Wilhelm nu a primit bine refuzul - și a refuzat să se căsătorească curând cu o altă prințesă.
  Familia lui Wilhelm a fost inițial împotriva căsătoriei cu Auguste Victoria, al cărei tată nu a fost suveran. Dar în cele din urmă, intransigența lui Wilhelm, sprijinit de Bismarck, a determinat familia să-și dea acordul oficial. Familia îi spunea Augustei "Dona". S-a bucurat de o relație oarecum bună cu soacra ei, Victoria, care a sperat ca Dona va vindeca ruptura dintre ea și fiul ei, Wilhelm; din păcate acest lucru nu s-a întâmplat. Împărăteasa a fost de asemenea supărată că titlul de Șef al Crucii Roșii i-a fost acordat Donei, care nu avea experiență în munca de caritate sau înclinație (deși în memoriile ei, Prințesa Victoria Luise a pictat diferite imagini care să ateste că mama ei iubea munca de caritate).
  Se spune, că atunci când împărăteasa Victoria s-a plâns de Augusta Victoria, mama ei, regina Victoria, a declarat că Augusta Victoria a fost un nimeni care nu ar fi devenit ceva fără căsătoria cu Wilhelm.
  

  Împărăteasa Augusta Victoria
  Augusta și soacra ei au devenit mai apropiate când Wilhelm a devenit împărat iar Dona rămânea adesea singură în timp ce el pleca cu exerciții militare. Dona a apelat la Vicky pentru o companie de rang deși niciodată ea nu și-a lăsat copiii singuri cu Vicky de teama ca binecunoscutul liberalism al soacrei sale să nu-i influențeze pe copii. Cu toate acestea, erau văzute adesea împreună în aceeași trăsură. Dona a fost la capătul patului ei când Vicky a murit de cancer în 1901.
  De asemenea, Dona avea relații bune cu unele surori ale socrului ei Wilhelm, în special cu Sofia a Prusiei. În 1890, atunci când Sofia a anunțat intenția sa de a părăsi credința evanghelică pentru ortodoxia greacă, Dona a chemat-o și i-a spus că, dacă ea ar face acest lucru, nu numai că Wilhelm ar găsi că este inacceptabil, fiind șeful Bisericii de stat Evanghelice din provinciile mai mari ale Prusiei ar ea ar fi exclusă din Germania și sufletul ei ar ajunge în Iad.
  În 1920, șocul abdicării și al exilului combinat cu eșecul căsniciei fiului ei Joachim și cu sinuciderea acestuia, a fost mare pentru Dona. A murit în 1921 la Doorn în Olanda la vârsta de 62 de ani. Republica de la Weimar a permis ca rămășițele ei să fie transportate înapoi în Germania unde se odihnesc la Templul Antichității, nu departe de Palatul Nou din Potsdam.  

  Augusta Viktoria de Schleswig-Holstein
  Împărăteasă a Germaniei; Regină a Prusiei
  Date personale
  Nume la naștere	Auguste Viktoria Friederike Luise Feodora Jenny de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg
  Născută	22 octombrie 1858 Palatul Dolzig
  Decedată	11 aprilie 1921 (62 de ani) Casa Doorn, Olanda
  Înmormântată	Antique Temple[*]
  Părinți	Frederic al VIII-lea, Duce de Schleswig-Holstein Prințesa Adelheid de Hohenlohe-Langenburg
  Frați și surori	Ernst Gunther, Duce de Schleswig-Holstein Prințesa Carolina Matilda de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg Prințesa Louise Sophie de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg Princess Feodora Adelheid of Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg[*]
  Căsătorită cu	Wilhelm al II-lea al Germaniei
  Copii	Wilhelm, Prinț Moștenitor al Germaniei Prințul Eitel Friedrich Prințul Adalbert Prințul August Wilhelm Prințul Oskar Prințul Joachim Prințesa Viktoria Luise, Ducesă de Braunschweig
  Cetățenie	Germania
  Ocupație	autoare
  Apartenență nobiliară
  Titluri	Prințesă regină consoartă[*]
  Familie nobiliară	Casa de Hohenzollern Casa de Augustenburg
  Domnie
  Domnie	15 iunie 1888 – 9 noiembrie 1918

• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 1926: Luther Burbank (7 martie 1849 – 11 aprilie 1926)^[1] a fost un botanist, horticultor și pionier agronom american. Acesta a dezvoltat mai mult de 800 de varietăți de plante (incluzând fructe, flori și legume) în cei 55 de ani de carieră, printre care sunt notabile cactusul fără spini și câteva specii hibride de prune. 
  Luther Burbank
• 1930: Aureliu Cornea, prozator român (n. 1897)
• 1934: Arnold Müller (n. 22 iunie 1884,^[1] Sibiu, Austro-Ungaria – d. 11 aprilie 1934,^[1] Sibiu, România) a fost un entomolog român.
• 1944: Ion Minulescu, poet, prozator și dramaturg român (n. 1881) 
• 1944: Valeriu Carp (n. 27 noiembrie 1897, Iași, județul Iași - d. iulie 1944, Pașcani) a fost unul dintre ofițerii Armatei României din Al Doilea Război Mondial.^[1]
  Valeriu Carp a fost ofițer de carieră, absolvent, în 1933, al Școlii Superioare de Război. A căzut pe câmpul de luptă în vara lui 1944, la Pașcani. În contextul atitudinii vexatorii cu care unii membri ai populației alogene au întâmpinat retragerea trupelor române, dar și în cel al transformării populației evreiești de către autorități în „paratrăznet politic” care să canalizeze valului nemulțumirii populare către repectiva minoritate,^[3] maiorul Carp în perioada în care se afla în retragere a dispus la Ciudin și Zaharești, să fie omorâți mai mulți evrei^[4] de către unii dintre militarii Regimentului 16 Infanterie. Aceasta s-a întâmplat la Ciudei în 30 iunie 1940^{[necesită citare]} și la Zaharești în 6 iulie 1940 ^[5] (succesiv retragerii subunității de pe poziția situată la nord de Vicov).^{[necesită citare]} Respectivele acte au fost ulterior etichetate drept crime.^[4]
  În cartea reportaj Refugiații – scrisă de bucovineanul Vasile Țigănescu în 1940 și localizată temporal în perioada de șase zile succesivă ultimatumului sovietic din iunie 1940, carte care a redat impactul catastrofal al acestuia asupra orașului Storojineț și asupra populației ținutului până la Vicovu de Sus, martor ocular al evenimentelor din zonă și în același timp scriitor, Vasile Țigănescu a afirmat însă că i s-a povestit chiar în acele zile că cei 4 evrei împușcați de către Carp la Ciudei, veniseră ca delegați pentru a invita trupele române, afară din localitate. În derularea evenimentelor, sovieticii ar fi dezgropat ulterior morții mutilându-i, pentru ca ulterior să-i fotografieze astfel mutilați. Cei patru ar fi fost apoi, reînmormîntați în mod ceremonios. Tot Țigănescu a afirmat în cartea sa, faptul că l-a întâlnit pe maiorul Carp la Ciudei. Conform analizei din anul 2006 a profesorului Vasile Precop, nimic din carte nu este inventat, ci fotografiat și înregistrat în cuvinte.  

  Valeriu Carp
  Date personale
  Născut	27 noiembrie 1897
  Decedat	11 aprilie 1944 (46 de ani)
  Căsătorit cu	Margareta Coller
  Copii	Maria
  Naționalitate	România
  Ocupație	personal militar[*]
  Studii	Școala Superioară de Război
  Activitate
  A luptat pentru	Armata României
  Ramura	Infanterie
  Gradul	Maior
  Unitatea	Regimentul 16 Infanterie
  A comandat	Batalionul 3

• 1964: Alexandru Ghica, matematician, membru al Academiei Române (n. 1902)
• 1977: Jacques Prévert (n. 4 februarie 1900,^{[2][3][4][5][6][7][8][9][10][11][12][13]} Neuilly-sur-Seine, Franța^[14][15] – d. 11 aprilie 1977,^{[16][4][5][6][7][8][9][10][11][12][13]} Omonville-la-Petite, Franța) a fost un poet și un scenarist francez, asociat cu suprarealismul.
  După succesul primului său volum de poezii, Paroles (la vârsta de 45 de ani) devine, grație limbajului familiar și jocurilor de cuvinte, un mare poet popular. Poeziile lui sunt celebre în cadrul statelor francofone și sunt învățate în școlile franceze. 

  Jacques Prévert
  Jacques Prévert
  Date personale
  Nume la naștere	Jacques André Marie Prévert
  Născut	4 februarie 1900[2][3][4][5][6][7][8][9][10][11][12][13]  Neuilly-sur-Seine, Franța[14][15]
  Decedat	11 aprilie 1977 (77 de ani)[16][4][5][6][7][8][9][10][11][12][13]  Omonville-la-Petite, Franța
  Înmormântat	Omonville-la-Petite
  Cauza decesului	cauze naturale[*][17] (cancer)
  Frați și surori	Pierre Prévert[*]
  Căsătorit cu	Janine Tricotet[*] (4 martie 1947–11 aprilie 1977)[18] Simone Dienne[*] (30 aprilie 1925–5 octombrie 1946)[19]
  Cetățenie	Franța
  Ocupație	poet scenarist dramaturg desenator[*]
  Activitate
  Partid politic	Partidul Comunist Francez
  Limbi	limba franceză[1]
  Opere semnificative	Paroles[*]

• 1985: Mihail Fedorovici Iaroșenco (n. 13 februarie 1900, Demeanivka, guvernământul Poltava, Imperiul Rus - d. 11 aprilie 1985, Chișinău, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească) a fost un zoolog, specialist în domeniul hidrobiologiei și ihtiologiei, profesor universitar la Universitatea de Stat din Moldova de origine ucrainiană care a fost ales ca membru titular al Academiei de Științe a Moldovei. Iaroșenco s-a născut pe timpul Imperiului Rus ca unul dintre mai multi copii într-o familie de țărani la Demeanivka, unui sat mic în Ucraina centrală.
  A studiat și și-a luat doctoratul la Universitatea de stat din Dnipro, iar în 1923 a intrat în Institutul de Educație Națională din Dnepropetrovsk, pe care la absolvit în 1928. Din 1929 până în 1932 a lucrat la „Institutul Metalurgic” de acolo. În 1932 s-a mutat la Tiraspol pe atunci în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, dar în primii ani el nu a reușit să găsească o angajare și de abia în 1936 a preluat un loc de muncă la „Institutul Pedagogic” de la Tiraspol, dar ocuparea sa a fost întreruptă de Al Doilea Război Mondial în 1941. În același an a fost evacuat în Siberia, unde a obținut un loc de muncă la „Institutul Pedagogic din Ural”, unde a condus departamentul de zoologie. În 1943 sa întors în Basarabia și s-a stabilit la Chișinău, unde a găsit un loc de muncă la Institutul Pedagogic Moldovenesc de Stat, conducând un departament similar până în 1949.
  Din 1949 până în 1957 doctorul în biologie a condus laboratorul de hidrobiologie al Institutului de Biologie. În februarie 1957 a fost ales director al acestui institut, o funcție care a întreținut-o până în 1961. În anul 1961, odată cu inaugurarea Academiei de Științe a RSS Moldovenești, Institutul de Biologie a fost divizat în două institute, dintre care unul a devenit Institutul de Zoologie. Drept organizator și director al Institutului de Zoologie de la fondarea până în anul 1972 a fost numit Mihail Iaroșenco.^[1] Tot în 1961, pe data de 1 august, a fost ales ca membru corespondent al Academiei de Științe a Moldovei. Din 1972 până în 1982 a lucrat pe lângă profesurii sale ca consultant științific acolo. În anul 1982 a fost pensionat.^[2]
  

  Universitatea de Stat din Moldova
  Ca profesor universitar la facultatea de zoologie a Universității de Stat din Moldova a promovat printre alții pe ulteriorii renumiții biologi moldoveni Ion Ilie Dediu^[3] și Mina Nicolae Lozanu.
  

  Cimitirul Armenesc
  Savantul a fost înmormântat în Cimitirul Armenesc din Chișinău, strada Alexei Mateevici..

  Mihail Iaroshenco
  Mihail Iaroșenco
  Date personale
  Născut	13 februarie 1900 Demeanivka, guvernământul Poltava, Imperiul Rus
  Decedat	1985 (85 de ani) Chișinău, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească
  Înmormântat	Cimitirul Central din Chișinău
  Naționalitate
  Cetățenie	;
  Ocupație	profesor universitar Zoolog (hidrobiolog și ihtiolog)
  Activitate
  Alma Mater	Universitatea de stat din Dnipro
  Societăți	Universitatea de Stat din Moldova
  Premii	Membru titular al Academiei de Științe a Moldovei

• 1985: Enver Hodja, conducător al Partidului Comunist Albanez în perioada 1943-1985 (n. 1908)
• 1987: Primo Levi, autor italian de memorii, scurte povestiri, poeme și nuvele (n.1919)
• 1990: Margaret Carnegie Miller (n. 30 martie 1897 – d. 11 aprilie 1990) a fost singurul copil al industriașului și filantropului Andrew Carnegie și unicul moștenitor al averii familiei Carnegie. Margaret Cameron Carnegie a fost unicul copil și unul târziu al lui Andrew Carnegie și Louise Whitfield, cu care Carnegie se căsătorise când avea 51 de ani. Margaret s-a născut la 30 martie 1897 în New York City. Tatăl său, Andrew Carnegie, a decedat în 1919, când Margaret avusese 22 de ani, la scurt timp după căsătoria acesteia. Între 1934 și 1973, timp de 39 de ani, Margaret a fost unul din administratorii (engleză trustee) conducerii entității Carnegie Corporation din New York City, o fundație care se ocupă cu finanțarea altor fundații. Fundația fusese creată de tatăl ei în 1911. Între 1973 și data morții sale, Margaret a fost un administrator de onoare, fiind aleasă pe viață (engleză honorary lifetime trustee). Margaret Carnegie s-a căsătorit cu Roswell Miller, Jr., la reședința familiei Carnegie, situată la adresa 2 East 91st Street în New York City, la data de 22 aprilie 1919, la care tatăl său a mai apucat să participe. Oficierea ceremoniei a fost făcută de reverendul William Pierson Merril, pastor al bisericii Brick Presbyterian Church, la care Margaret și mama sa erau membri și de reverendul Henry Sloane Coffin, pastor al bisericii Madison Avenue Presbyterian Church, la care Andrew Carnegie era membru. ^[2]
  Căsătoria cu Roswell Miller a Margaretei Carnegie a sfârșit în divorț. Margaret Miller a avut patru copii din căsătoria sa, Louise, Roswell III, Barbara și Margaret). Margaret a decedat la data de 11 aprilie 1990, la domiciliul său din Fairfield, statul Connecticut, la vârsta de 93 de ani.  

  Margaret Cameron Carnegie Miller
  Margaret stând între părinții săi în 1915, în Chicago
  Date personale
  Nume la naștere	Margaret Carnegie
  Născută	30 martie 1897 New York City
  Decedată	11 aprilie 1990 (93 de ani) Fairfield, Connecticut
  Părinți	Andrew Carnegie Louise Whitfield
  Căsătorită cu	Roswell Miller
  Copii	Louise Carnegie Miller Roswell III Miller Barbara Miller Margaret Miller
  Cetățenie	SUA
  Religie	Prezbiterianism
  Ocupație	filantroapă[*

• 2001: Alain Girel (n. 11 august 1945, Chambéry, Savoie - d. 11 aprilie 2001, Chasselas, Saône-et-Loire, Bourgogne) a fost un ceramist francez. Fiu al unor institutori, Alain Girel și-a petrecut copilăria la Montmélian în Savoie. În 1959, el și fratele său mai mic, Jean, (n. 15 ianuarie 1947) și-au instalat primul atelier în subsolul casei familiei lor. În 1962, cei doi frați au reușit să organizeze prima lor expoziție în Casa Tineretului și Culturii din Chambéry.
  După bacalaureat, în 1965, el intrat la Académie du feu a sculptorului Szabo la Paris. În 1966, el și viitoarea sa soție, Mireille Dégrange, au cumpărat o casă aflată în ruină, la Valaurie, un sat abandonat în Drôme. Împreună cu soția sa, a avut două fiice, Lara născută în 1970 și Sylvia născută în 1971. Luându-le exemplul, și alți artiști s-au instalat în sat, unde au organizat stagii și expoziții. În 1968, Alain Girel a obținut diploma de stat de consilier de educație populară. A refuzat un post de director de casă a tineretului în regiunea pariziană și a hotărât să se consacre în întregime ceramicii și sculpturii.
  După întâlnirea cu Jeanne Grandpierre, Alain Girel s-a despărțit de soția sa, apoi s-a instalat cu noua sa tovarășă la La Borne din 1974 până în 1981.
  Din 1981 până în 1989, a predat la Școala de Artă din Mâcon, în secția de ceramică. În această perioadă, a cumpărat a treia sa casă de renovat la Chasselas, în viile din Mâconnais. Din 1982 până în 2001, Alain și Jeanne au trăit la Chasselas, în Bourgogne.
  În 1986-1987, a fost numit responsabil de misiune într-un proiect al Ministerului Culturii din Franța. În 1988, președintele François Mitterand s-a dus la atelierul ceramistului pentru a-și alege personal piese pe care să le cumpere. Vizita aceasta s-a reînnoit de două ori.
  În 1996, Alain Girel a fost ales în Consiliul de Administrație al World Craft Council Europe.
  Alain Girel a decedat la 11 aprilie 2001 în urma unui cancer. Începând din 1962 și până la moarte, Alain Girel a avut foarte numeroase expoziții personale și de grup. Operele sale se găsesc în colecții publice din Franța, Belgia și în alte țări. Creațiile sale au fost achiziționate, între altele, de Hermès, o colecție de bijuterii pentru Christian Lacroix, opere pentru emirul Qatarului, etc. 

  Opere în spațiul public

  • 1969: Sculptură monumentală pentru satul Valaurie;
  • 1969: Monument pentru primul soldat al Franței, la Réauville, împreună cu fratele său, Jean Girel;
  • 1971: Sculptură monumentală pentru Chambéry;
  • 1971: Decorarea sediului băncii Crédit agricole, din Saint-Étienne;
  • 1994: Decorarea intersecției de la Porte des Vignobles mâconnais, Vinzelles;
  • 1996: Decorarea teatrului din Andrézieux-Bouthéon;
  • 2000: Sculptură din fontă la Ciry-le-Noble.
• 2005: André François, grafician și ilustrator de cărți pentru copii francez (n. 1915)
• 2005: Lucien Laurent (n. 10 decembrie 1907 – d. 11 aprilie 2005) a fost un jucător francez de fotbal, faimos pentru că a marcat primul gol din istorie la Campionatul Mondial de Fotbal. S-a născut în Saint-Maur-des-Fossés, Val-de-Marne, Ile-de-France aproape de Paris.
  Între 1921 și 1923, Laurent a jucat pentru echipa semiprofesionistă Cercle Athlétique de Paris, înainte de a fi luat de Sochaux, apoi pentru echipa fabricii Peugeot unde lucra. Ca jucător amator i-au fost acoperite doar cheltuielile de bază de către Federația Franceză de Fotbal, pentru cât a stat la campionatul din Uruguay.
  În Uruguay, Laurent a scris istorie marcând primul gol din istoria Campionatelor Mondiale: un voleu în minutul 19 al meciului împotriva Mexicului pe 13 iulie 1930. Franța a câștigat meciul cu 4-1, dar a pierdut celelalte meciuri din grupă cu Argentina și Chile, fiind eliminată.
• 2006: DeShaun Dupree Holton (2 octombrie 1973 - 11 aprilie 2006), cunoscut mai mult după numele de scenă "Proof", a fost un rapper și songwriter american din Detroit, Michigan. De-a lungul carierei sale a făcut parte din trupele Goon Squad, 5 Elementz, Promatic și, cel mai notabil, din D12. În copilărie a fost prieten apropiat de-al rapperului Eminem, care locuia pe aceeași stradă. În 2006, Proof a fost împușcat și ucis în urma unei altercații la clubul CCC din Detroit. 

Proof
Proof in August 2005
Date personale
Nume la naștere	DeShaun Dupree Holton
Născut	2 octombrie 1973 Detroit, Michigan, U.S.
Decedat	11 aprilie 2006 (32 de ani) Detroit, Michigan United States
Cauza decesului	omor
Cetățenie	SUA
Etnie	afro-american
Ocupație	Rapper   songwriter
Activitate
Alte nume	Big Proof
Origine	Detroit, Michigan
Gen muzical	Hip hop
Ani de activitate	1992–2006
Case de discuri	Iron Fist Records   Shady Records
Colaborare cu	D12   Goon Sqwad   5 Elementz   Promatic   Soul Intent   Obie Trice   King Gordy

• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 2007: Kurt Vonnegut, Jr. (n. 11 noiembrie 1922,^{[2][3][4][5][6][7][8][9][10][11][12][13][14]} Indianapolis, SUA^[15] – d. 11 aprilie 2007,^{[16][2][3][4][5][6][7][8][10][11][12][13][14]} New York, SUA^[17]) a fost un romancier american, cunoscut pentru operele sale Abatorul cinci (Slaughterhouse-Five, 1969), Leagănul pisicii (Cat's Cradle, 1963) sau Micul dejun al campionilor (Breakfast of Champions, 1973), romane în care combină armonios și unic satira, umorul negru și științifico-fantasticul. Kurt Vonnegut s-a născut în a patra generație a unei familii de origine germano-americană, fiu și nepot al unor arhitecți (Vonnegut & Bohn) din Indianapolis .
  Ca student la Shortridge High School din Indianapolis,^[18], Vonnegut a lucrat la primul cotidian liceal din istoria S.U.A., The Daily Echo („Ecoul zilnic”). A studiat la Universitatea Cornell în 1941-1942, unde a fost editor executiv asociat al ziarului studenților, Cornell Daily Sun, și a obținut o diplomă în biochimie. În timpul anilor petrecuți la Cornell, a fost membru al Fraternității Delta Upsilon, la fel ca tatăl său. Tot în acea perioadă s-a înrolat în Armata S.U.A.. Armata l-a trimis la Institul de Tehnologie Carnegie (acum Carnegie Mellon University) și la Universitatea Tennessee pentru a studia inginerie mecanică ^[19]. Pe 14 mai 1944, de Ziua Mamei, mama lui Kurt, Edith Lieber Vonnegut, s-a sinucis  Experiența lui Vonnegut ca soldat și prizonier de război i-a influențat profund opera. În calitate de caporal al Diviziei de Infanterie 106, Vonnegut a pierdut legătura cu batalionul său și a rătăcit singur în spatele liniei inamice timp de câteva zile, înainte de a fi capturat de trupele armatei germane pe 14 decembrie 1944^[21]. Încarcerat în Dresda unde lucra la o fabrică ce producea siropuri pentru femeile gravide, Vonnegut a fost martorul bombardării și distrugerii a unei mari părți a orașului, pe 13-14 februarie 1945. Vonnegut a fost unul din cei șapte prizonieri de război americani din Dresda care au supraviețuit în celula unui depozit de carne cunoscut ca Schlachthof Fünf în germană, sau Slaughterhouse Five în engleză, adică „Abatorul cinci”. „Utter destruction” („Distrugere totală”), și-a amintit, „carnage unfathomable” („măcel indescriptibil”). Germanii i-au ordonat să adune cadavre pentru o groapă comună. Dar ar fi trebuit îngropate prea multe cadavre. Așa că naziștii au trimis trupe cu aruncătoare de flăcări. Toate resturile umane au ajuns cenușă"^[22]. Această experiență a stat la baza uneia din operele sale cele mai cunoscute, Abatorul cinci (Slaughterhouse-Five), și e o temă care apare în cel puțin alte șase cărți^[22].
  Vonnegut a fost eliberat de trupele Armatei Roșii în mai 1945. Când s-a întors în Statele Unite, a fost decorat cu Purple Heart, pentru ceea ce el a numit o „rană complet neglijabilă” După război, Vonnegut a urmat cursurile Universității din Chicago ca student de antropologie, și a lucrat de asemenea ca reporter la City News Bureau of Chicago. Conform declarației lui Vonnegut în Bagombo Snuff Box, universitatea i-a respins prima teză privind similaritățile dintre pictorii cubiști și liderii rebeliunilor amerindiene de la sfârșitul secolului al XIX-lea, pretinzând că ar fi „neprofesională”. A părăsit Chicago pentru a lucra la relații publice în Schenectady, New York, pentru General Electric. Universitatea din Chicago avea să-i accepte mai târziu romanul Leagănul pisicii (Cat's Cradle) ca teză de masterat, remarcându-i conținutul antropologic și acordându-i diploma M.A. (Master of Arts) în 1971 Când se afla pe punctul de a abandona scrisul, Universitatea din Iowa i-a oferit lui Vonnegut un post de profesor la Atelierul de Scriere din Iowa. Cât timp a stat acolo, Leagănul pisicii (Cat's Cradle) a devenit un best-seller, iar Vonnegut a început sa scrie Abatorul cinci (Slaughterhouse-Five), astăzi considerat unul din cele mai bune romane americane ale secolului al XX-lea, apărând pe lista celor mai bune 100 de romane ale revistei Time^[25] și Modern Library.^[26] Încă tânăr fiind, s-a mutat în Barnstable, Massachusetts, un oraș din Cape Cod^[27].
  Vonnegut s-a declarat adept al umanismului și a discutat in scrierile sale nedreptățile sociale, problema războaielor, manipulării, armelor nucleare si chimice. Este celebru pentru crearea Planetei Tralfamadore, sediul unei civilizații ce percepe existența ca pe un punct relativ insignifiant și ne-negociabil în continuumul spațiu-timp. 

  Kurt Vonnegut
  Date personale
  Născut	11 noiembrie 1922 Indianapolis, Indiana,  Statele Unite ale Americii
  Decedat	11 aprilie 2007 (84 de ani) New York
  Cauza decesului	accident (fall[*])
  Părinți	Kurt Vonnegut, Sr. și Edith Lieber
  Frați și surori	Bernard Vonnegut[*]
  Căsătorit cu	Jane Marie Cox (1945-1979) Jill Krementz (1979-2007)
  Copii	Mark Vonnegut[*] Edith Vonnegut[*]
  Naționalitate	American
  Cetățenie	SUA
  Religie	universalism unitarian[*] ateism
  Ocupație	Romancier, eseist
  Limbi	engleza americană limba engleză[1]
  Activitatea literară
  Activ ca scriitor	1949 - 2007
  Specie literară	SF, Satiră
  Operă de debut	Report on the Barnhouse Effect
  Opere semnificative	Abatorul cinci Leagănul pisicii
  Influențe[ascunde] Subtreasury of American Humor, Louis-Ferdinand Céline, Joseph Heller, William March, Mark Twain, George Orwell, Eugene V. Debs, Powers Hapgood, George Bernard Shaw, James Thurber, James Joyce, Theodore Sturgeon, Aldous Huxley
  A influențat pe[ascunde] Douglas Adams, Bill Bryson, Paul Auster, Mitch Berman, T. Coraghessan Boyle, Jhonen Vasquez, Etgar Keret, Louis Sachar, David Louis Edelman, George Saunders, Syed Manzoorul Islam, Haruki Murakami, Carlton Mellick III, Kula Shaker, Chris Bachelder, James Rivera, John Irving, Aka Morchiladze, Daniel H. Wilson
  Note
  Premii	Bursă Guggenheim[*] Purple Heart Humanist of the Year[*] Science Fiction and Fantasy Hall of Fame[*]

• 2013: Jonathan Winters, actor american (n. 1925)
• 2015: Toma Dordea (n. 1 ianuarie 1921, Bungard – d. 11 aprilie 2015, Timișoara^[1]), a fost un academician român, profesor universitar la Politehnica Timișoara, specialist în domeniul mașinilor electrice. Începând din anul 1994, a fost președintele filialei Timișoara a Academiei Române. De asemenea a fost membru titular al Academiei de Științe Tehnice din România.^[2]
  A studiat la școala elementară din Bungard, apoi la Liceul Gh.Lazăr din Sibiu și a absolvit Facultatea Electromecanică la Politehnica din Timișoara cu mențiunea Magna cum Laude, facultate unde a rămas cadru didactic din 1945 pănâ la pensionare, îndrumând 46 de serii de studenți. A dobândit titlul de doctor în 1963 și apoi a fost îndrumător de doctorat a peste 50 de doctoranzi. Pentru activitatea didactică și științifică a fost răsplătit cu numeroase premii și distincții, printre care titluri de Doctor Honoris Causa din partea Universității Tehnice din Cluj-Napoca (1993), a Universității din Craiova (1999), a Universității „Politehnica” din Timișoara (2001) și a Universității de Nord din Baia Mare (2003), Ordinul național „Pentru Merit” în grad de cavaler, acordat de Președintele României (2000), cinci medalii de aur și argint obținute la Saloanele Internaționale de Invenții de la Geneva, Bruxelles, București și Budapesta. Ultima carte publicată conține Programele de calcul pentru optimizarea proiectării mașinilor electrice de inducție, respectiv a barelor de tip Roebel, carte la care a lucrat împreună cu colaboratorii mai tineri din cadrul Filiailei din Timișoara a Academiei Române până în ultimele sale zile. 

  Toma Dordea
  Date personale
  Născut	1 ianuarie 1921 Bungard, Sibiu
  Decedat	11 aprilie 2015 (94 de ani) Timișoara
  Căsătorit cu	Petria
  Copii	2
  Ocupație	Inginer
  Activitate
  Organizație	Universitatea Politehnica Timișoara
  Modifică date / text

  Membru titular al Academiei Române

• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 2018: Carmen Stănescu (n. 29 iulie 1925, București – d. 11 aprilie 2018, București) a fost o actriță română de film, radio, televiziune, scenă și voce. Carmen Stănescu s-a născut la 29 iulie 1925, în București. A absolvit Conservatorul Regal de Muzică și Artă Dramatică, promoția 1948, clasa profesor Marioara Voiculescu. În adolescență a practicat mai multe sporturi, între care și tirul, făcând parte timp de cinci ani din echipa națională. A debutat în 1945 cu rolul Ecaterina Ivanovna în piesa „Frații Karamazov”. Începând de atunci și până astăzi, a interpretat peste 30 de roluri pe scena Teatrului Național precum și a altor teatre din București.
  Tot în 1945 începe să joace și pe scena Teatrului Național „I. L. Caragiale” din București. Aici interpretează, de-a lungul anilor, peste 30 de roluri, între care: Ileana Cosânzeana în „Înșir'te mărgărite” de Victor Eftimiu (regia Ion Iliescu, 1945); Gina în „Mitică Popescu” (autor și regie Camil Petrescu, 1945); Agafia Tihonovna în „Căsătoria” de N. V. Gogol (regia Victor Bumbești, 1948); Mița Baston în „D' ale carnavalului” de I. L. Caragiale (regia Sică Alexandrescu, 1951); Dona Angela în „Doamna nevăzută” de Calderon de la Barca (regia Miron Nicolescu, 1955); Ana în „Omul cu mârțoaga” de George Ciprian (regia Alexandru Finți, 1956); Dona Uracca în „Cidul” de Pierre Corneille (regia Mihai Berechet, 1959); Felice în „Bădăranii” de Carlo Goldoni (1959); Zoe în „O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale (1962); Toinette în „Bolnavul închipuit” de J.B.P. Moliere (regia Sică Alexandrescu, 1962); Tofana în „Patima roșie” de Mihail Sorbul (regia Cornel Todea, 1965); Dorina în „Tartuffe” de J.B.P. Moliere (regia Ion Finteșteanu, 1967); Nina în „Al patrulea anotimp” de Horia Lovinescu (regia Mihai Berechet, 1969); Prințesa Kosmonopolis în „Dulcea pasăre a tinereții” de Tennessee Williams (regia Mihai Berechet, 1972); Doamna Clandon în „Nu se știe niciodată” de G.B. Shaw (regia Constantin Russu, 1985); Amanda în „Menajeria de sticlă” de T. Williams (regia Mihai Manolescu, 1992); Yvonne de Bray în „Părinții teribili” de Jean Cocteau (regia Andreea Vulpe, 1993); Mătușa Augusta în „Călătorii cu mătușa mea” de Graham Greene (regia Petre Bokor, 1998); Atueva în „Nunta lui Krecinski” de Aleksandr Vasilievici Suhovo Kobilin (regia Felix Alexa, 2000); Alienor de Aquitania în „Leul în iarnă” de James Goldman (regia Petre Bokor, 2001); Ardele în „Egoistul” de Jean Anouilh (regia Radu Beligan, 2004).
  La Nottara a mai jucat în piesa Bună seara, domnule Wilde! după Oscar Wilde (regia Alexandru Bocăneț, 1971), iar la Teatrul Municipal în piesa Iubire pentru iubire” de William Congreve (regia Emil Mandric, 1970).
  De-a lungul carierei a jucat alături de mari actori, precum Silvia Dumitrescu Timică, Sonia Cluceru, Costache Antoniu, Alexandru Giugaru, Alexandru Finți, George Calboreanu, Emil Botta, Grigore Vasiliu-Birlic și mulți alții. A studiat la Conservatorul Regal de Muzică și Artă Dramatică, promoția 1944-1948, la clasa profesoarei Marioara Voiculescu. 

  Roluri în teatru

  Teatrul Național

  • Ardele - „Egoistul” de Jean Anouilh, regia Radu Beligan, 2004
  • Alienor de Aquitania - „Leul în iarnă” de James Goldman, regia Petre Bokor, 2001
  • Atueva - „Nunta lui Krecinski” de Aleksandr Vasilievici Suhovo Kobilin, regia Felix Alexa, 2000
  • Mătușa Augusta - „Călătorii cu mătușa mea” de Graham Greene, regia Petre Bokor, 1998
  • Sonia Ivanovna - „Locomotiva” de Andrè Roussin, regia Mihai Manolescu, 1994
  • Yvonne de Bray - „Părinții teribili” de Jean Cocteau, regia Andreea Vulpe, 1993
  • Amanda - „Menajeria de sticlă” de Tennessee Williams, regia Mihai Manolescu, 1992
  • Louise Rafi - „Marea” de Edward Bond, regia Horea Popescu, 1987
  • Doamna Clara - „Vlaicu Vodă” de Alexandru Davila, regia Mihai Berechet, 1982
  • Doamna Clandon - „Nu se știe niciodată” de George Bernard Shaw, regia Constantin Russu, 1985
  • Iocasta - „Mecanismul infernal” de Jean Cocteau, regia Mihai Berechet, 1979
  • Ea - „Comedie de modă veche” de Aleksei Nicolaevici Arbuzov, regia Mihai Berechet, 1975
  • Prințesa Kosmonopolis - „Dulcea pasăre a tinereții” de Tennessee Williams, regia Mihai Berechet, 1972
  • Nina - „Al patrulea anotimp” de Horia Lovinescu, regia Mihai Berechet, 1969
  • Dorina - „Tartuffe” de J.B.P. Molière, regia Ion Finteșteanu, 1967
  • Doamna Maria, Reveca - „Apus de soare” de Barbu Ștefanescu Delavrancea, regia Sică Alexandrescu, 1967
  • Tofana - „Patima roșie” de Mihail Sorbul, regia Cornel Todea, 1965
  • Epifania Ognisanti - „O femeie cu bani” de George Bernard Shaw, regia Mihai Berechet, 1964
  • Doamna Pape - „Nevestele vesele din Windsor” de William Shakespeare, regia Lucian Giurchescu, 1963
  • Toinette - „Bolnavul închipuit” de J.B.P. Molière, regia Sică Alexandrescu, 1962
  • Zoe - „O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale, 1962
  • Catinca Rosetti - „Cuza Vodă” de Mircea Ștefănescu, regia Sică Alexandrescu, 1959
  • Felice - „Bădăranii” de Carlo Goldoni, 1959
  • Dona Uracca - „Cidul” de Pierre Corneille, regia Mihai Berechet, 1959
  • Diane Messerchmann - „Invitație la castel” de Jean Anouilh, regia Sică Alexandrescu, 1958
  • Ana - „Omul cu mârțoaga” de George Ciprian, regia Alexandru Finți, 1956
  • Dona Angela - „Doamna nevăzută” de Calderon de la Barca, regia Miron Nicolescu, 1955
  • Mița Baston - „D-ale carnavalului” de I.L. Caragiale, regia Sică Alexandrescu, 1951
  • Kaiva Atvasar - „Argilă și porțelan” de Arkadi Grigulis, regia Ion Aurel Maican, 1949
  • Agafia Tihonovna - „Căsătoria” de Nikolai Vasilievici Gogol, regia Victor Bumbești, 1948
  • Gina - „Mitică Popescu", autor și regie Camil Petrescu, 1945
  • Ileana Cosânzeana - „Înșir`te mărgărite” de Victor Eftimiu, regia Ion Iliescu, 1945

  Teatrul Municipal

  • „Iubire pentru iubire” de William Congreve, regia Emil Mandric, 1970

  Teatrul Constantin Nottara

  • Lady Bracknell - „Bună seara, domnule Wilde!” după Oscar Wilde, regia Alexandru Bocăneț, 1971
  • Ecaterina Ivanovna - „Frații Karamazov” după Fiodor Mihailovici Dostoievski, examen condus de profesoara Marioara Voiculescu, 1945 - DEBUT

  Teatrul radiofonic

  • Doamna nevăzută - Pedro Calderón de la Barca
  • Dulcea pasăre a tinereții - Tennessee Williams
  • Ce înseamnă să fii onest - Oscar Wilde
  • Școala bărbaților - Molière
  • Hernani - Victor Hugo
  • Cocoșatul de la Notre-Dame - Victor Hugo
  • Candide - Voltaire
  • Mielul turbat - Aurel Baranga
  • O femeie cu bani - George Bernard Shaw^[3]
  • D'ale carnavalului - Ion Luca Caragiale

  
  

• Roluri în film

• Bădăranii (1960) - Felice, soția lui jupân Canciano
• Frații Jderi (1974)
• Premiera (1976)
• Povestea dragostei (1977)
• Războiul de Independență, serial TV, regia Doru Năstase, Sergiu Nicolaescu, Gheorghe Vitanidis, 1977
• Mușchetarul român, regia Gheorghe Vitanidis, 1975
• Tinerețe fără bătrânețe, regia Elisabeta Bostan, 1969
• Runda 6, regia Vladimir Popescu Doreanu, 1965
• Telegrame după I.L. Caragiale, regia Aurel Miheleș, Gheorghe Naghi, 1959
• Doi vecini după Tudor Arghezi, regia Geo Saizescu, 1958  Prin Decretul nr. 3 din 13 ianuarie 1964 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne, actriței Carmen Stănescu i s-a acordat titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Romîne „pentru merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii și artelor plastice”.^[5]
  A fost distinsă cu Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”.^[6]
  • Maestră a sportului în 1952
  • Societar de onoare al Teatrului Național „I.L.Caragiale” din anul 2001.
  • În anul 2000, a fost decorată cu Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de Ofițer
  • În anul 2004 a primit Premiul de excelență în teatru, cu ocazia împlinirii a 60 de ani de teatru, oferit în cadrul festivității „Femeile de succes ale anului 2004".
  Pe 18 mai 2013, Majestatea Sa Regele Mihai I a conferit d-nei Carmen Stănescu Decorația Regală „Nihil Sine Deo”.  

  Carmen Stănescu
  Carmen Stănescu
  Date personale
  Născută	29 iulie 1925[1]  București, România[2]
  Decedată	12 aprilie 2018 (92 de ani)  Snagov, Ilfov, România
  Căsătorită cu	Damian Crâșmaru
  Cetățenie	România
  Ocupație	actriță
  Activitate
  Premii	Ordinul Meritul Cultural Ordinul Național „Serviciul Credincios”

• 
  

• 
  
• Sărbători
• 
  
• Ziua internațională a celor eliberați din lagărele de concentrare fasciste
• În calendarul creștin-ortodox : +) Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica (1787 -1868), episcopul Râmnicului; Sf. Sfințit Mc. Antipa, Episcopul Pergamului ; Sâmbăta lui Lazăr - Pomenirea morților
• În calendarul romano-catolic: Sf. Stanislau, episcop martir (cca. 1036-1079)

VA URMA