PARTEA A TREIA - ARTE; GÂNDURI PESTE TIMP; SFATURI UTILE
ARTE 11 Aprilie
MUZICĂ 11 Aprilie
Serghei Procofiev
Prokofiev Piano Sonata No. 1 in F minor Op. 1
Album: Olive Tree (1982) - Paul Mauriat
Best Elegant Love Songs Melody By Piano - Temptation Collection
Brixi: Complete Organ Concertos
СИДИМ ДОМА, Слушаем Шансон и Кайфуем! Сборник 2020. Лучшие песни и новые хиты. Русская дискотека.
POEZIE 11 Aprilie
Ioan S. Nenițescu
Biografie
Ioan S. Nenițescu (născut Ioan Vasiliu; n. , Galaţi, România – d. , Buzău, România)[1] a fost dramaturg, monograf, poet, prozator și scriitor român, membru corespondent al Academiei Române.
Este autorul versurilor cunoscutului cântec patriotic „Pui de lei”, muzica fiind compusă de Ionel G. Brătianu, precum și al poeziei „Țara mea”, adusă în conștiința publicului român postbelic și contemporan prin intermediul interpretării sale de excepție de către Tudor Gheorghe. Ioan S. Nenițescu s-a născut (ca Ioan Vasiliu) în atunci târgul Galaților, al doilea copil al lui Ștefan Vasiliu (negustor de pânzeturi fine) și al Elisabetei Zaharia. Numele de familie Nenițescu, pe care îl va adopta mai târziu și care îl va face celebru în timpul său, urma să fie împrumutat, și apoi ușor modificat, de la de la unchiul sau, monahul Ilarion Neniță, unul din modelele sale.
După studii primare si gimnaziale, va urma Școala Comercială „Alexandru Ioan I“ din Galați, și apoi va continua cu studii liceale la Iasi, unde își va lua bacalaureatul. Se înscrie „ca audient“ la Facultatea de Litere din Iași, frecventând totodată și ședințele Societății literare „Junimea“ (1875). Primele sale versuri sunt scrise tot atunci, fiind dedicate lui Vasile Alecsandri, mentorul său literar. Se înrolează voluntar în Armata Română, făcând parte din Regimentul 13 Dorobanți. Este sublocotenent al regimentului și ia parte asediul redutelor Grivița 1 și Grivița 2, fiind rănit. Eete decorat cu distincțiile „Steaua României“ și „Virtutea Militară“.
Poeziile pe care le scrie militarul Nenițescu în timpul razboiului, așa cum sunt, „Înalță-te“, „Invocare“, „Plugar român“, „După 27 august“, descriu faptele eroice ale tuturor militarilor români care vor obține independența mult dorită, animați de dragostea de țară. Se înscrie la Facultatea de filozofie și arte din Berlin în 1878. Se dedică studiului etnografiei, istoriei folclorului european, filosofiei, esteticii, mitologiei antice și pedagogiei. Își va susține lucrarea de doctorat la Leipzig, în 1886 cu teza „Die Affectenlehre Spinozaas“, lucrare de mare finețe și profunzime. În acest timp Nenițescu scrie poezia „Tara mea.“
Ioan S. Nenițescu a fost o persoană extrem de activă după revenirea în țară. A fost editor al revistei economice, literare, politice și stiintifice, „Țara nouă“ (1884-1888). A predat ca profesor de filosofie și pedagogie la Școala Normală de Institutori din București (1887). Ulterior a fost revizor scolar, deputat de Covurlui (1888), prefect de Constanța (1888), inspector scolar al Bucurestiului (1892). A colaborat la publicațiile „Albina“, „Amicul copiilor“, „Convorbiri literare“, „Lupta“, „Revista nouă“, „Romanul literar“, „Șezătoarea“ și „Ziarul presei“.
Pentru întreaga sa activitate literară, este ales membru corespondent al Academiei Române, la 18 martie 1896.
Poeme
- Flori de primăvară, poezii ((Berlin, 1880; Editia a II-a, București, 1889)), debut în volum;
- Șoimii de la Războieni (poem în 9 cânturi, București, 1882)
- Pui de lei, poezii patriotice (București, 1891)
- Pui de lei
- Țara mea
- Moartea lui Decebal
- Voința neamului
- Poezii (București, 1911)
- Multiple poeme patritoce de inspirație istorică
Proză
- 1894 - Tatăl nostru în câteva istorioare pe înțelesul tuturor, texte moral-creștine pentru cei tineri;
- 1895 - De la românii din Turcia Europeană, monografie (studiu etnic și statistic) a aromânilor ce trăiau în Imperiul Otoman.
Dramaturgie
- Două femei
- O singură iubire, comedie;
- Mihai Viteazul, dramă istorică;
- Radu de la Afumați (dramă istorică în 5 acte, București, 1897);
- Vlad Țepeș, dramă istorică.
Ioan S. Nenițescu 
Poetul Ioan S. NenițescuDate personale Născut 11 aprilie 1854
Galați, Principatul MoldoveiDecedat 23 februarie 1901, (47 de ani)
Buzău, RomâniaCopii Ștefan I. Nenițescu[*] 
Naționalitate 
RomâniaCetățenie 
România Ocupație poet, om politic Activitate Alma mater Universitatea Leipzig Cunoscut pentru versurile cântecului patriotic „Pui de lei”, muzica de Ionel G. Brătianu 
Membru corespondent al Academiei Române
Virgil Mazilescu
Biografie
Virgil Mazilescu (n. 11 aprilie 1942, Corabia, Olt – d. 10 august 1984, București) a fost un eseist, poet și traducător român, afiliat onirismului poetic. A scris printre altele poeziile „Cineva pe lume are nevoie de mine” și „Mi-am uitat casa și numele”. Este fiul contabilului Sabin Mazilescu și al Aurei Rădulescu. A urmat școala primară și gimnazială mai întâi în comuna Cușmir între 1948 – 1950, apoi câte un an la Turnu Severin și Târgu Jiu, continuând la Drăgășani între 1952 – 1957. În anul 1957 pleacă în capitală unde urmează Liceul „Spiru Haret” până în 1959 și Facultatea de Limba și Literatura Română a Universității din București între 1959 – 1964. După terminarea studiilor a fost timp de doi ani profesor la Școala Generală din comuna Greaca, județul Ilfov, conform Legii repartiției uniform teritoriale din regimul comunist. Apoi, până în 1968, a ocupat postul de bibliotecar la Biblioteca Municipală din Ploiești. Din 1968 și până în anii '70, a fost secretar al cenaclului Uniunii Scriitorilor, iar din 1970 și până la moarte, vreme de aproape 14 ani, poetul a fost redactor la revista „România literară”.
A decedat la 10 august 1984 în București. În 1966, a debutat cu versuri în suplimentul „Povestea vorbii” al revistei „Ramuri” din Craiova, pe atunci condus de Miron Radu Paraschivescu. A primit un premiu din partea revistei „Luceafărul” în anul 1968 pentru volumul de poezii Versuri. Virgil Mazilescu a preferat să fie un poet calitativ și nu unul cantitativ, fiind înainte de toate un tehnician al discursului poetic. A publicat puține cărți și, desigur, subțiri.
Volume
Antume
- 1968 – Versuri, București, Editura pentru Literatură
- 1970 – Fragmente din regiunea de odinioară, București, Editura Cartea Românească
- 1979 – Va fi liniște, va fi seară, București, Editura Cartea Românească
- 1983 – Guillaume poetul și administratorul, București, Editura Cartea Românească
Postume
- 1988, 2001 – Asketische Zeichen. Gedischte, Cluj, Editura Dacia
- 1991 – Întoarcerea lui Immanuel, București, Editura Albatros, 1991
- 1996 – Poezii, București, Editura Vitruviu
- 2003 – Opere complete, ediție îngrijită de Alexandru Condeescu, București, Editura Muzeul Literaturii Române
- 2013 – Opera poetica, ediție îngrijită de Gabriel Nedelea, Craiova, Editura AIUS
- 2013 – O precizie cu adevărat înspăimântătoare, ediție îngrijită de Teodor Dună, București, Editura Tracus Arte
Creația sa, împreună cu scrisorile către prietenul său Dumitru Țepeneag, aflat în Franța, a încăput între coperțile unui volum postum de numai 166 de pagini, intitulat Poezii, volum îngrijit de Mircea Ciobanu. Această carte a apărut abia în 1996, la 12 ani de la moartea poetului. Virgil Mazilescu a fost și un excelent traducător, însă niciodată nu a epatat, deși cunoștea foarte bine limba franceză. A tradus cărți scrise de Jean Amila, Jack Schaefer, Fernand Fournier-Aubry și Willa Cather.
| Virgil Mazilescu | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 11 aprilie 1942 Corabia, România |
| Decedat | (42 de ani) București, Republica Socialistă România |
| Părinți | Sabin Mazilescu Aura Rădulescu |
| Naționalitate | România |
| Cetățenie | .svg){kind=small} România |
| Ocupație | eseist, poet, traducător |
| Limbi | limba română |
| Studii | Facultatea de Limba și Literatura Română a Universității din București |
| Activitatea literară | |
| Activ ca scriitor | Literatura română post-belică, 1968 - 1984 |
| Mișcare/curent literar | onirism |
| Specie literară | poezie, eseu |
| Operă de debut | 1966 - poezii în suplimentul „Povestea vorbii” al revistei „Ramuri” |
| Opere semnificative | „Versuri” |
| Note | |
| Premii | Premiu revistei „Luceafărul” în anul 1968 |
Ion Minulescu, poet, prozator și dramaturg român
Biografie
Ion Minulescu (n. 6 ianuarie 1881, București - d. 11 aprilie 1944, București) a fost un poet și prozator român, reprezentant important al simbolismului românesc. Ion Minulescu este numit director general al artelor în 1922.
Născut la București, a copilărit la Slatina, de unde este originară mama sa. A urmat școala primară și gimnaziul la Pitești; a făcut bacalaureat în 1899 la un pension particular din București, „Brânză și Arghirescu”. În 1897, sub pseudonimul (I. M.) Nirvan apar primele producții poetice ale lui Ion Minulescu, atunci încă elev la Pitești, în revista Povestea vorbei. În 1898, sub semnătura I. Minulescu-Nirvan, tânărul poet publică în Foaia pentru toți, doi ani mai târziu poetul pleacă la Paris pentru a studia dreptul. Poeții francezi îi schimbă însă dorințele și, captivat de scrierile acestora, uită de studiile sale juridice. După numai 4 ani se întoarce în țară, unde compune poezie și proză. În 1905 va publica unele poeme, unele fragmente de proză din Jurnalul unui pribeag, în revista Viața nouă a lui Ovid Densusianu, unul din organele cele mai însemnate ale mișcării simboliste. În 1906, Ion Minulescu începe să publice o parte din versurile ce vor compune Romanțele pentru mai târziu in revista Viața literară și artistică a lui Ilarie Chendi. Tot în acest an începe prietenia cu Dimitrie Anghel, cu care va traduce în colaborare versuri din Albert Samain, Charles Guérin, Henry Bataille, Henri de Régnier, publicate în Sămănătorul. Iarna 1906-07 cei doi prieteni o petrec la Constanța, ecourile acestei șederi pe țărmurile Mării Negre regăsindu-se în versurile lor, în minulescianele Romanțe pentru mai târziu (1908) și în Fantaziile lui D. Anghel (1909).
În anul 1914, la 11 aprilie, se celebrează căsătoria lui Ion Minulescu cu Claudia Millian (1887-1961), poetă simbolistă, autoarea volumelor de versuri Garoafe roșii (1914), Cântări pentru pasărea albastră (1923), Întregire (1936), precum și a unor piese de teatru, între care drama Vreau să trăiesc (1937). Ion Minulescu și Claudia Millian au avut o fiică, pe Mioara Minulescu, artistă plastică înzestrată, care s-a consacrat cu devoțiune filială păstrării memoriei părinților ei. Urmează anii războiului, 1916-18 când soții Minulescu se refugiază la Iași. După acest episod apare un nou volum de proză al lui Minulescu: Măști de bronz și lampioane de porțelan (1920).
Un an mai târziu, Minulescu își face debutul ca autor dramatic: pe scena Naționalului se joacă piesa Pleacă berzele și comedia într-un act Lulu Popescu (10 ianuarie).
În 1924 apare romanul Roșu, galben și albastru, unul din marile succese literare ale vremii, după ce fusese în prealabil publicat în paginile Vieții românești. Se reprezintă Omul care trebuie să moară, „grotescă tragică în trei acte”, publicată mai târziu, în 1939, sub titlul Ciracul lui Hegesias, iar 6 ani mai târziu, în 1930, apare volumul Strofe pentru toată lumea. Apare culegerea de nuvele fantastice Cetiți-le noaptea.
În anul 1940 a fost inițiat în francmasonerie împreună cu soția sa, Claudia Millian-Minulescu.[2]
La 11 aprilie, 1944, în urma unui colaps cardiac, Ion Minulescu încetează din viață la București și este înmormântat la Cimitirul Bellu.
Director general al artelor în Ministerul de culte și arte. A condus publicațiile simboliste Revista celorlați și Insula. A debutat cu versuri în revista Povestirea vorbii. S-a format sub influența succesivă a lui Duiliu Zamfirescu, Alexandru Macedonski, Ștefan Petică și a simboliștilor francezi și belgieni. A mai scris proză, piese de teatru și cronici dramatice.
Versuri
- Romanțe pentru mai târziu, Ed. Alacalay, 1908,
- De vorbă cu mine însumi, București, 1913
- Spovedanii, colecția Manuscriptum, 1927
- Strofe pentru toată lumea, Ed. Cultura Națională, 1930
- Nu sunt ce par a fi, Ed. Fundațiilor, 1936
- Versuri, ediție definitivă îngrijită de autor, 1939
Proză
- Casa cu geamurile portocalii, B.P.T., 1908
- Măști de bronz și lampioane de porțelan, Ed. Alcalay, 1920
- Lulu Popescu, Ed. Alcalay, 1920
- Pleacă berzele, Ed. Alcalay, 1920
- Roșu, galben și albastru, Ed. Cultura națională, 1924
- Manechinul sentimental, Ed. Cultura națională, 1926
- Corigent la limba română, Ed. Cultura națională, 1929
- Bărbierul regelui Midas, București, 1929
- 3 și cu Rezeda 4, Ed. Adevărul, 1933
- Cetiți-le noaptea, Ed. Cultura națională, 1930
| Ion Minulescu | |
 Ion Minulescu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1] București, România |
| Decedat | (63 de ani)[1] București, România |
| Înmormântat | Cimitirul Bellu |
| Cauza decesului | cauze naturale[*] (infarct miocardic) |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | lingvist[*] scriitor critic de teatru[*] jurnalist poet critic literar[*] traducător |
| Activitate | |
| Cauza decesului | infarct miocardic |
| Alte nume | I. M. Nirvan |
| Alma mater | Universitatea din Paris |
Poezii
Acuarelă - Ion Minulescu
TEATRU/FILM 11 Aprilie
Barbu Ștefănescu Delavrancea
Dramaturgie
- Trilogia Moldovei:
- Apus de soare (1909)
- Viforul (1910)
- Luceafărul (1910)
- A doua conștiință
- Irinel (1912)
- Hagi-Tudose (1912)
Mircea Ștefănescu, dramaturg
Biografie
Mircea Ștefănescu (n. 11 aprilie 1898, București - d. 23 octombrie 1982, București) a fost un prozator, traducător, dramaturg și cronicar dramatic român.
A fost fiul generalului Dumitru Ștefănescu și al soției acestuia, Vasikca, născută Scărlătescu.[2]
După ce a absolvit, în 1917, liceul „Gheorghe Lăzar" din București, a urmat, o vreme, studii juridice, la care a renunțat pentru a se putea dedica teatrului și ziaristicii.
A debutat cu proză în 1920, în revista Cuvântul liber. Prima piesă de teatru i-a fost jucată în 1924 la Brăila. Este vorba de Roba albă, scrisă în colaborare cu cronicarul teatral I. Lăzăroneanu.
A început să colaboreze cu revistele vremii, ca Epoca, Vremea, Îndreptarea, Curentul etc.
Comedia zorilor, care cuprinde patru tablouri din „comedia adolescenței" (1930), a fost primul lui succes important.
Opera:
- Comedia zorilor, patru tablouri din „Comedia adolescenței", București, 1930;
- Revelația, București, 1932;
- Acolo, departe, roman dramatic în două părți, București, 1939;
- Casa cu doua fete, dramă în patru acte și epilog, București, 1946;
- Vis de secătură, comedie în trei acte, București, 1946;
- Secătura mahalalei, piesă în două tablouri, București, 1947;
- Ave Maria, dramă în cinci acte, București, 1947;
- Micul infern, comedie in trei acte, Bucuresti, 1948;
- Jos Tudorache! Sus Tudorache! , comedie într-un act, București, 1952;
- Matei Millo (Căruța cu paiațe) , piesă în trei acte, București, 1953;
- Zestrea Ilenuței, piesă în două acte. București, 1953;
- Patriotica Română, comedie în trei acte și un tablou, București, 1956;
- Teatru, cu o prefață de Mihai Gafița, București, 1959;
- Joc de noapte, joc de zi. 27 insomnii, București, 1971;
- Teatru, cu un cuvânt înainte de Nicolae Carandino, București, 1973;
- Caruța cu paiațe, București, 1976;
- Teatru, București, 1979;
- Un dramaturg își aminteste, I, București, 1980;
- Amintirile unui dramaturg. București, 1998.
Clifford Odets - Salariul Gloriei (1979)
GÂNDURI PESTE TIMP 11 Aprilie
Primo Levi
Citate
1. Dacă a înţelege nu este posibil, a cunoaşte e necesar. Pentru că ceea ce a fost se poate întoarce, cunoştinţele pot fi din nou seduse şi corupte; chiar si ale noastre.
2. A supravieţui fără să renunţe la nimic din propria lor moralitate, e un lucru care li s-a întâmplat doar unor foarte puţine fiinţe omeneşti, care prin asta s-au dovedit a fi superioare, adică sfinţi sau martiri.
3. Dacă nu e soare, câmpul nu e verde.
4. Mulţi constată, mai curând sau mai târziu, că fericirea adevărată nu e posibilă, dar prea puţini se opresc şi asupra constatării opuse, că şi nefericirea adevărată nu e posibilă.
5. Nevoia de a te hrăni şi nevoia de a povesti există pe acelaşi plan ca necesităţi elementare, vitale.
6. Când suferă de foame, omul se sălbăticeşte.
7. Se întâmplă des ca cei care au pierdut totul să se piardă şi pe ei înşişi.
Kurt Vonnegut, Jr.
Citate
1. 1492. În copilărie, eram învăţaţi să memorăm acest an, cu mândrie şi bucurie, ca fiind anul în care oamenii au început să trăiască vieţi pline şi frumoase pe tărâmul nord-american. În fapt, oamenii trăiau vieţi pline şi frumoase pe tărâmul nord american de sute de ani. 1492 a fost doar anul în care piraţii mării au început să îi jefuiască şi să îi ucidă.
2. Mincinosul în iubire se minte pe el însuşi. Cel ce mărturiseşte adevărul este lipsit de dragoste, precum stridiilor le lipsesc ochii.
3. Maturitatea este o dezamăgire amară pentru care nu există remediu - asta dacă nu considerăm râsul ca fiind remediul univeral.
4. Suntem ceea ce pretindem că suntem, aşa că trebuie să fim atenţi ce pretindem că suntem.
5. Istoria este doar o listă de surprize. Poate numai să ne pregătească să fim surprinşi din nou.
6. Umorul este un răspuns aproape fiziologic la frică.
7. Într-adevăr mă mir ce ne dă nouă dreptul să distrugem biata noastră planetă.
8. Ştiţi ce spunea sora mea Allie? Spunea: "Părinţii îţi distrug prima jumătate de viaţă, iar copiii pe a doua."
9. Autorităţile publice de sănătate nu au menţionat niciodată motivul principal pentru care americanii fumează la greu, acesta fiind că fumatul este, cât se poate de sigur, cea mai onorabilă formă de sinucidere.
10. Stimate domn, bietul meu domn, curajosul meu domn. Sunteţi un experiment făcut de Creatorul Universului. Sunteţi singura făptură din tot Universul care dispune de liberul-arbitru. Sunteţi singurul care trebuie să estimeze ce-o să se-ntâmple imediat... şi de ce. Toţi ceilalţi sunt roboţi, maşini. Unii par că vă admiră, alţii par că vă urăsc şi dumneavoastră trebuie să vă-ntrebaţi de ce. Sunt pur şi simplu nişte maşini care admiră şi urăsc. Sunteţi vlăguit şi demoralizat. Şi de ce n-aţi fi? Bineînţeles că e extenuant să ai tot timpul raţiune într-un univers care n-a fost făcut să fie raţional.
SFATURI UTILE 11 Aprilie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu