MATERIALE SELECȚIONATE  PENTRU MARȚI 2 IUNIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (A. Evenimente, Nașteri); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

A. 

ISTORIE PE ZILE 2 Iunie

Evenimente

·         455: Tribul germanic al vandalilor, condus de Genseric, jefuieste Roma timp de două săptămâni.

·         575: Urca pe tronul pontifical la Roma, Papa Benedict I. Papa Benedict I a fost Papă al Romei în perioada 2 Iunie 575 – 30 Iulie 579. A decedat la 30 Iulie 579. În timpul pontificatului său longobarzii care cuceriseră nordul și centrul Italiei, au atacat sudul, iar în anul 579 au asediat Roma. Împăratul rasaritean Tiberiu I, a trimis o armată in ajutor, care însă nu a făcut față invadatorilor. Roma a fost cuprinsă de foamete, iar Papa Benedict I a murit în toiul nenorocirii.

·         657: Eugen I devine papă. Papa Eugen I (+2 iunie 657), a condus Biserica Romei din 10 august 654 cu toate că predecesorul lui, papa Martin I era încă în viață. Înalte fețe bisericești au presupus că alegerea lui ar putea duce la o reconciliere cu impăratul Constans al II- lea, principalul responsabil pentru faptul că papa Martin I fusese inlaturat. In timpul conflictul cu Biserica Rasariteana legat de monoteletism, Eugen nu a ajuns la nici o înțelegere , astfel ca a fost la un pas de a fi dat jos de către împăratul Bizanțului, însă a murit înainte de a se isca scandalul. Eugeniu I face parte din randul papilor canonizați. Ziua lui corespunde cu ziua decesului său (2 iunie).

·         1098: Ia sfarsit primul asediu al Antiohiei din timpul primei cruciade. Cruciatii au asediat orașul apărat de musulmani din 21 octombrie 1097 până pe 2 iunie 1098. Musulmanii au asediat la rândul lor Antiohia apărată de creștini, între 7 iunie si 28 iunie 1098.

·         1247: Diploma cavalerilor ioaniţi. Diploma Cavalerilor Ioaniţi este un act de donaţie al regelui Bela al IV lea al Ungariei în Favoarea Cavalerilor Ioaniţi emis la 2 iunie 1247  care  consfinţeşte dăruirea unui întins teritoriu de la sud de Carpaţi  si  care cuprindea primele mici state feudale româneşti şi ne furnizează unele date legate de viaţa economică, socială, politică şi militară a acestora. Regele Ungariei Bela al IV-lea (1235-1270) acordă lui Rembald, preceptorul Ordinului cavalerilor ioaniţi, Banatul de Severin cu alte posesiuni. Cu acest prilej diploma semnalează existenţa formaţiunilor politice româneşti, conduse de voievozii Litovoi şi Seneslau şi cnejii Ioan şi Farcaş. Banatul de Severin şi cnezatele lui Ian şi Farcaş urmau să se afle sub autoritatea Ordinului, voievodatele conduse de Seneslau şi Litovoi rămînînd în stăpînirea românilor în condiţiile pe care le avuseseră pînă atunci. In document se spune ca ”manati de acest gand, dupa o indelunga sfatuire cu fruntasii si baronii regatului nostru, ne-am oprit la aceasta hotarare, luata dimpreuna cu venerabilul barbat Rembald, marele perceptor al caselor ospitalierilor din Ierusalim, din partile de dincolo de mare, cu privire la repopularea regatului, care prin navalirea dusmanoasa a neamului numit tatari a indurat mare paguba, atat prin pierderea bunurilor cat si prin uciderea locuitorilor.”

·         1537: Papa Paul al III-lea proclama ca amerindienii sunt “cu adevarat oameni”, ca nu ar trebui facuti sclavi si ca sunt apti sa primeasca credinta catolica. Cu toate acestea, in Bula papala “Sublimus Dei” înrobirea de indienilor  a fost permisă în cazul în care acestia  erau  considerati “dușmani ai creștinătății”, acest lucru  fiind  considerat de Biserica drept un “război just” si  nu a condamnat comerțul cu sclavi transatlantic  practicat  de  monarhia spaniolă.

·         1848: Incepe la Praga Congresul Panslavist. Panslavismul a fost definit prima dată de ideologul croat Vinko Priboevic in sec. al XV lea si a apărut în contextul conflictului dintre Reforma protestanta si Contrareforma si propovaduia nu numai Uniunea politica și religioasa a populatiilor slave, dar, de asemenea, unificarea lingvistică prin formarea unei limbi slave comune ( un amestec de slavona, rusa si sarba) .
Panslavismul a fost teoretizat în principal de către filozoful rus Nikolai Danilevski (1822-1885). In 1848 a fost a fost creat drapelul pan-slav ( (albastru, alb și roșu) și imnul Pan-slav, Hei, slavii) . Această doctrină a stat la baza intervenției militare pe baze ideologică a Imperiului Rus in Balcani in sec.XIX si la formarea Iugoslaviei Federale și a fost folosit cu pricepere de către URSS înainte și după al doilea razboi mondial..
În prezent, apelul la panslavism este adesea făcut în Belarus, Serbia, Slovacia si Rusia de catre miscarile nationaliste de dreapta. Asemanarea dintre limbile slave a inspirat crearea unor limbi pan-slave. Cele mai raspandite limbaje pan-slave moderne sunt Slavio si Slovianski.

·         1867: Ștefan Gonata devine membru activ al Societății Literare Române (Academia Română). La 22 septembrie 1870 este ales membru de onoare al acestei Academii. Ştefan Gonata s-a nascut la 1 februarie 1838, in localitatea Trifăneşti, judeţul Bălţi, pe mosia tatalui sau din Basarabia tarista si a decedat la 18 septembrie 1896, Chişinău. A fost un agronom  si om politic român basarabean, prieten cu Mihail Kogălniceanu. A studiat  la Paris filosofia si viticultura. Revenit în ţară, a fost ales deputat pentru distribuirea sarcinilor rurale (1863 – 1865), apoi deputat al nobilimii pe diferite judeţe. A fost unul dintre acei care a adus şi a aclimatizat în Basarabia viţa-de-vie franceză. Tot aici a încercat să transplanteze viţa-de-vie americană şi a făcut cercetări pentru combaterea filoxerei, care ruina podgoriile basarabene. A colaborat la mai multe publicaţii agricole din Rusia, mai ales la revista Departamentului de Agricultură de la Sankt Petersburg, iar observaţiile sale ştiinţifice le împărtăşea cu savanţi din România şi din alte ţări europene. La Zberoaia, in Basarabia, a deschis un spital şi a organizat un muzeu. 

·         1880: Guvernul SUA recunoaște independența de stat a României

·         1882:  S-a constituit  sub direcţia lui Gregoriu Ştefănescu, Biroul Geologic, cu scopul întocmirii unei hărţi geologice a României (realizată în 1898, la scara 1:200.000). Biroul Geologic a  funcţionat până în anul 1889, fiind urmat apoi de Serviciul de Mine şi Geologie, în perioada 1896 – 1906, iar din 1906, de Institutul Geologic al României. Grigoriu Stefanescu (uneori Grigore, Gregoriu, n. 10 februarie 1836, Eliza Stoenesti, Ialomita – d. 20 februarie 1911, Bucuresti), a fost un geolog si paleontolog roman, explorator, membru titular (1876) al Societatii Academice Romane. Impreuna cu Grigore Cobalcescu, a fost intemeietorul scolii romane de stiintele pamantului (geologie, mineralogie, paleontologie). A fost primul profesor in acest domeniu al Universitatii din Bucuresti, a condus lucrarile pentru elaborarea primei harti geologice a Romaniei si este descoperitorul unor ramasite fosile de importanta deosebita. A fost student al facultatii de stiinte de la Sorbona (1859-1862), iar dupa intoarcerea in Romania, a fost profesor de stiinte naturale la liceele Sf. Sava si Matei Basarab (1863). A scris primul manual de zoologie roman (1865). In anul 1864, printr-un decret al principelui Alexandru Ioan Cuza, este infiintata Universitatea din Bucuresti unde Grigoriu Stefanescu este numit profesor la catedra de geologie, paleontologie si mineralogie in cadrul Facultatii de Stiinte (care avea in toamna lui 1864 sase profesori). Aici a organizat un muzeu de geologie si paleontologie cuprinzand exponate rare, unele aduse din calatoriile sale numeroase. A publicat primul tratat roman de geologie, Elemente de Geologie, in anul 1890. Pe masura ce Universitatea a crescut, din catedra sa s-au despartit o catedra de mineralogie, condusa de Ludovic Mrazec in anul 1894 si in anul 1905 o catedra de paleontologie, condusa de Sabba Stefanescu. Catedra de geologie a revenit in 1910, lui Sava Athanasiu. A fost  pentru scurta vreme secretar general in Ministerul Instructiunii Publice si rector al Universitatii. In timpul vietii lui s-a bucurat de o apreciere internationala deosebita, fiind membru al mai multor societati geologice straine.

·         1896: Guglielmo Marconi primește patentul pentru noua sa invenție: radioul. Guglielmo Marconi (n. 25 aprilie 1874 la Bologna – d. 20 iulie 1937 la Roma) a fost inginer și fizician italian, inventatorul telegrafiei fără fir și a antenei de emisie legate la pământ (adica radio), laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în anul 1909 împreună cu Karl Ferdinand Braun, pentru contribuțiile lor în dezvoltarea telegrafiei fără fir.

·         1897: Mark Twain, răspunde zvonurilor privind moartea sa, spunând în „New York Journal": „Știrea despre moartea mea a fost o exagerare"

·         1917: La Chișinău, in gubernia Basarabia, s-a constituit Societatea Culturală Moldovenească. Președinte de onoare al Societății a fost Vasile Stroescu, președinte – P. Gore, vicepreședinte – Vl. de Herța.

·         1918: Black Sunday („Duminica neagră”), când au fost scufundate 6 nave americane, de către submarinul german U 151

·         1924: Congresul din SUA le-a garantat amerindienilor cetățenia americană

·         1935: In timpul vizitei in  orașul Bălți, in România Unita, regele Carol al II – lea al României a fost prezent la inaugurarea catedralei Sfinții Constantin și Elena din localitate. Tot în această zi, monarhul a pus temelia clădirii liceului de fete și a dezvelit monumentul eroilor.

·         1945: Poetul Radu Gyr rostește memorabilul „ultim cuvant" în fața Tribunalului Poporului. În el arată, printre altele, și inconsistența acuzațiilor de antisemitism aduse Mișcării Legionare, el însuși fiind fondatorul teatrului Evreiesc de Stat

·         1952: In RPR e constituie Guvernul Gheorghe Gheorghiu-Dej,  un consiliu de miniştri care a guvernat România în perioada 2 iunie 1952 – 28 ianuarie 1953. Vicepreşedinti ai Consiliului de Miniştri au fost desemnati:  Ana Pauker (2 iunie – 24 noiembrie 1952), Chivu Stoica (2 iunie 1952 – 28 ianuarie 1953), Iosif Chişinevschi (2 iunie 1952 – 28 ianuarie 1953), Gheorghe Apostol (2 iunie 1952 – 28 ianuarie 1953).

·         1952 - A fost infiintata procuratura, prin legea adoptata de Marea Adunare Nationala.

·         1953:  a avut loc ceremonia de încoronare a Reginei Elisabeta a Marii Britanii. Încoronarea oficială a avut loc la Westminster Abbey, ceremonia fiind condusă de arhiepiscopul de Canterbury în prezența marilor case regale ale Europei și a publicului larg. Ceremonia a fost transmisă la radio în întreaga lume și pentru prima oară în istorie la un astfel de eveniment a fost prezentă și televiziunea care a transmis imagini de la această ceremonie. În catedrala Westminster, după ce i s-au înmânat simbolurile autorităţii – globul, sceptrul şi inelul regal – arhiepiscopul de Canterbury, Geoffrey Fisher, i-a pus pe cap Elisabetei, coroana Sfântului Edward, finalizând astfel încoronarea noii regine a Marii Britanii, care avea pe atunci doar 27 de ani. Ce este demn de reținut este faptul că ceremonialul de încoronare folosit și de regina Elisabeta a II-a, descinde direct din cel folosit de regele Edgar în anul 973, iar arhiepiscopului de Canterbury îi revine, încă din 1066, datoria de încoronare a regilor britanici. Încoronarea unui suveran englez cuprinde şase părţi de bază și anume: recunoaşterea, jurământul, ungerea şi învestirea care include încoronarea, întronarea şi omagiul. Ungerea are cea mai puternică semnificaţie din cadrul ceremoniei de încoronare a unui suveran britanic, aceasta și datorită faptului că reţeta exactă a uleiului sfânt cu care uns monarhul este ținută secretă, De regulă, un singur amestec de ulei este menit să dureze pentru câteva încoronări, însă în mai 1941, o bombă a lovit catedrala ce adăpostea fiola cu ulei sfințit, astfel că a fost necesar crearea unui nou amestec. Deși o lege veche de sute de ani prevedea că pe tronul britanic nu poate urca decât un bărbat, o serie de circumstanțe au făcut ca Elisabeta a II-a să devină regină la doar 25 de ani, atunci când tatăl său, regele George al VI-lea a murit subit în timpul somnului, la 6 februarie 1952.  Însă din cauza doliului oficial, Elisabeta a  primit coroana și a fost încoronată abia după 16 luni, pe 2 iunie 1953 cu numele de Elisabeta a II-a a Marii Britanii. Regină a Angliei şi conducătoarea a altor 15 state din Commonwealth, regina Elisabeta a II-a, astăzi în vârsta de 90 de ani, este suverana cu cei mai mulți ani de domnie din istoria Marii Britanii, după regina Victoria, care a stat pe tronul Angliei timp de 64 de ani. Elisabeta este căsătorită din anul 1947 cu prințul consort Philip, duce de Edinburgh, împreună cu care are patru copii: Charles, Anne, Andrew, Edward. Ca un fapt inedit, trebuie amintit că în peste șase decenii de când se afla pe tronul Marii Britanii, regina Elisabeta a II-a a făcut mai mult de 350 de vizite oficiale în străinătate, fără să dețină pașaport. Iar motivul este cât se poate de simplu, pașapoartele britanice sunt emise în numele reginei, iar suverana nu poate emite un astfel de document pentru propria sa persoană. O altă curiozitate este faptul că deși nu era obligată, datorită funcției sale,  să plătească impozit, Elisabeta, cea mai bogată femeie din Anglia, a fost de acord ca pentru prima dată în istoria britanică, să plătească impozitul pe venit ca orice cetățean englez.

·         1979: A avut loc prima vizită a unui Papă într-o țară comunistă, vizita Papei Ioan Paul al II-lea în Polonia, țara sa natală

·         1992: In timpul razboiului din Transnistria, patriotii romani Ilie Ilascu, Andrei Ivantoc, Tudor Petrov-Popa, Alexandru Lesco si Petru Godiac, au fost arestati si aruncati in inchisoare, de către separatiștii transnistreni cu ajutorul serviciilor secrete ale Federației Ruse (GRU), de persoane care purtau uniforme cu însemnele Armatei a 14-a a fostei Uniuni ale Rrepublicilo Sovietice Socialiste (U.R.S.S.), fiind acuzati  de “crime de razboi si actiuni de terorism”. În urma pronunţării sentinţei, fără drept de recurs, din 9 decembrie 1993 Ilie Ilaşcu a fost condamnat la moarte prin împuşcare, iar ceilalţi 5 membri la privaţiune de libertate pe termene de la 2 la 15 ani. Procesul de judecată a fost considerat  neechitabil, deoarece de-a lungul lui nu s-a respectat prezumţia de nevinovăţiei şi au fost administrate probe prefabricate pentru susţinerea acuzaţiilor, membrii „grupului Ilaşcu” fiind condamnati pentru „delictul” de a fi luptat pentru independenţa şi integritatea ţării lor de baştină – Republica Moldova (succesoarea de dreapt a R.S.S.M.), devenită stat independent din 1991. P. Godiac a ispasit doi ani de inchisoare. Ilie Ilascu  a fost eliberat in mai 2001, sub presiunea comunitatii internationale. A. Lesco a fost eliberat , dupa 12 ani de inchisoare. Dupa eliberarea sa, Ilie Ilascu a intentat un proces, in urma caruia Curtea Europeana a Drepturilor Omului a decis, la 8 iulie 2004, ca guvernele R. Moldova si F. Ruse  se fac vinovate de condamnarea si tinerea in detentie a acestor detinuti politici si a dispus eliberarea imediata si neconditionata a celor care mai erau in inchisoare. Autoritatile separatiste de la Tiraspol nu s-au supus deciziei CEDO si insistentelor repetate ale diferitor structuri internationale.

·         1997: A fost semnat, la Neptun, Tratatul privind relaţiile de bună vecinătate şi cooperare între România şi Ucraina (de către preşedinţii Emil Constantinescu şi Leonid Kucima). In data de 20 iunie a avut loc ratificarea acestuia în Camera Deputaţilor, la 7 iulie – ratificarea în Senatul României, iar la 12 iulie Tratatul româno-ucrainean a fost promulgat. Era, de fapt, o penibilă, ruşinoasă recunoaştere, după 57 de ani, a anexării, la 28 iunie 1940, de către URSS, a nordului Bucovinei, a Ţinutului Herţei, a sudului Basarabiei, a Braţului Chilia, a Insulei Şerpilor, prin notele ultimative şi anexele secrete ale Pactului Ribbentrop-Molotov, încheiat, la 23 august 1939, între Hitler şi Stalin, între nazism şi bolşevism. Totul, prin acte de încălcare flagrantă a teritoriului românesc, rezultat după făurirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918.

·         2003: De la cosmodromul kazah Baikonur se lansează sonda spațială Mars Express.

·         2004: Jennifer Hawkins, născuta  la 22 decembrie 1983, o  prezentatoare  de televiziune australiana 
a fost aleasă Miss Univers 2004, în timpul concursului care a avut loc in Quito, Ecuador.

·         2008 - Ford a anunţat vânzarea celor două mărci Land Rover şi Jaguar încă din luna mai, dar semnarea contractului şi "predarea" oficială către TATA s-a consemnat pe 2 Iunie. Suma tranzacţiei a fost de 2,3 miliarde de dolari, dar Ford a încasat doar 1,7 miliarde, 600 milioane fiind direcţionaţi către fondurile de pensii la care compania americană era restantă. Ca parte a afacerii Ford ceda către TATA, uzinele de producţie, centrele de design şi reţele comerciale globale. În plus, Ford se obliga să furnizeze în continuare motoare şi alte componente pentru modelele dezvoltate la comun, plus continuarea de platforme comune, şi tehnologii hibride împreună cu TATA. Dintre mărcile de tradiţie europene Jaguar şi Land Rover reprezintă cea mai importantă achiziţie de făcută de un grup asiatic, dar nu este prima tranzacţie de acest gen. În 1994 Lamborghini a fost cumpărată de MegaTech o companie deţinută de gigantul indonezian SEDTCO Pty condus de către fiul. A fost însă o afacere de scurtă durată, Lamborghini fiind înglobată în 1998 în Volkswagen Group. Acest lucru nu se va putea spune însă despre Land Rover şi Jaguar, grupul indian având planuri mult mai serioase, cum ar fi o parte din mutarea producţiei în China.

Nașteri

·        1489: Charles, Duce de Vendôme, bunicul regelui Henric al IV-lea al Franței (d. 1537)

* 1535: Papa Leon al XI-lea (d. 1605)
* 1731: Martha Dandridge Custis Washington(n. 2 iunie 1731 – d. 22 mai 1802) a fost soția lui George Washington, primul președinte al Statelor Unite ale Americii. În timpul vieții sale, ea era "Doamna Washington". În același timp, Martha Washington a fost întâia "Prima doamnă a Statelor Unite ale Americii."

Născută pe plantația părinților săi, Chestnut Grove, la 2 iunie 1731, la 10:29 a.m., martha a fost cea mai mare fiica a plantatorilor din Virginia John Dandridge (1710-1785) și Frances Johnes.

Martha a fost cea mai mare dintre cei trei frați și cele cinci surori ale sale. Frații săi fuseseră, John Dandrige (1733-1749), William Dandridge (1734-1776) și Bartholomew Dandridge (1737).

Martha Washington

* 1737: Ernst August al II-lea, Duce de Saxa-Weimar-Eisenach (2 iunie 1737 – 28 mai 1758), a fost duce de Saxa-Weimar-Eisenach.

A fost al doilea fiu (al cincilea în ordinea nașterii) însă fiul ce mare în viață al lui Ernst August I, Duce de Saxa-Weimar și a celei de-a doua soții, Sophie Charlotte de Brandenburg-Bayreuth, fiica lui Georg Friedrich Karl, Margraf de Brandenburg-Bayreuth.

Tatăl lui Ernst August al II-lea, un conducător iubit cu o pasiune pentru vânătoare, și-a mutat curtea la Eisenach. Ducele și-a neglijat fiul și moștenitorul său, astfel încât Ernst August al II-lea și-a petrecut primii ani sub supravegherea unui mareșal în Weimar.

Ernst August I a murit în 1748, când Ernst August al II-lea avea 11 ani. Deoarece era minor, ducii Frederic al III-lea de Saxa-Gotha-Altenburg și Franz Josias de Saxa-Coburg-Saalfeld și-au asumat regența ducatului Saxa-Weimar-Eisenach în numele lui Ernst August al II-lea. Tânărul duce s-a dus să locuiască cu Ducele Frederic la Gotha, unde a primit o educație potrivită.

În 1755 Ernst August al II-lea șia asumat domnia. El l-a numit pe fostul său tutore ca noul său cancelar. Pentru că tânărul duce a fost un copil bolnăvicios, a fost încurajat să se căsătorească repede pentru a asigura moștenitori.

La Brunswick la 16 martie 1756, Ernst August al II-lea s-a căsătorit cu Anna Amalia de Brunswick-Wolfenbüttel. Ei au avut doi fii:

• Karl August, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach (n. 3 septembrie 1757 – d. 14 iunie 1828)
• Frederick Ferdinand Constantine (n. 8 septembrie 1758 – d. 6 septembrie 1793); a murit celibatar.

Când Ernst August al II-lea a murit, fiul său cel mare era încă minor. Văduva lui Ernst August, ducesa Anna Amalia, a jucat rolul de regentă a ducatului în numele fiului ei.

Ernst August al II-lea

Duce de Saxa-Weimar și Eisenach

·         1740: Donatien Alphonse-François, Marchiz de Sade (n. 2 iunie 1740 — d. 2 decembrie 1814) (IPA: [maʁki: dəsad]) a fost un aristocrat francez care a devenit celebru prin activitatea sa sexuală libertină, perversă și excepțional de violentă precum și prin scrierile sale apologetice despre acest subiect.

Sadismul ca perversiune sexuală și parafilie violentă, și-a primit numele de la activitățile sale criminale, pentru care Marchizul de Sade a fost încarcerat în total 32 de ani din viață, în mai multe închisori și într-un azil.

Sunt cunoscute două filme despre biografia lui: „Marchizul de Sade/ Quills”, de Philip Kaufman (2000, cu Geoffrey Rush, în rolul principal) și „Sade”, de Benoit Jacquot (2000, cu Daniel Auteuil)^[2]. Pier Paolo Pasolini, în filmul său „Salo” (1976), a transpus „Les 120 journèes de Sodome” (1785), cea mai importantă carte a marchizului, despre o societate totalitară și despre debandada din Italia fascistă

Originar dintr-o veche familie provensală, rudă cu Burbonii, Donatien Alphonse de Sade s-a născut la Paris in 1740. Se află în grija unchiului său, abatele de Sade, un erudit libertin, înainte de a frecventa un colegiu iezuit, apoi un colegiu de cavalerie regală.

Căpitan, participă la războiul de 7 ani, iar în 1763 se căsătorește cu Renée Pélagie de Montreuil. După câteva luni va fi închis la Vincennes pentru „desfrâu scandalos“.

Opera:

Sade a negat sistematic legea, religia și morala iar principalul său principiu a fost satisfacerea propriei sale plăceri prin intermediul unei alte persoane, exercitând violență.

„Creaturi mizerabile, aruncate pentru un moment pe suprafața acestei mici grămezi de noroi, cine a decretat că jumătate din turmă, poate oprima cealaltă jumătate? Tu, omenire, ai dreptul să spui ce e bine și ce e rău?citat din Sade”

„Și în acest timp, Rodin, foarte emoționat apucă mâinile fetei le leagă în sus de inelul unui stâlp aflat în mijlocul camerei de pedeapsă. Julie nu mai are nici o apărare... niciuna... în afara frumosului căpșor ce se întoarce galeș spre călăul său, a nemaipomenitului păr răvășit și a lacrimilor care-i scaldă chipul cel mai frumos din lume... cel mai blând... cel mai atrăgător.”

—Citat din „Justine”

„Culmea filozofiei ar fi să ajungă să dezlege căile misterioase ce-i slujesc providenței întru atingerea țelurilor privitoare la om, după asta să alcătuiască un anume plan de comportare în viață, iar cu ajutorul lui să-i arate nefericitului biped, veșnic hăituit de toanele celei care, așa cum se spune, îi comandă fără milă, în ce fel trebuie să-i deslușească uneltirile, drumul pe care s-o apuce pentru a zădărnici pornirile ciudate ale fatalității cu douăzeci de nume felurite, căreia însă nu i s-a putut găsi până acum o definiție.”

—Citat din „Justine” - „Nenorocirile virtuții”

• O sută douăzeci de zile ale Sodomei (1784)
• Justine (1791)
• Filozofia în budoar (1795)
• Crimele amorului (1800) -Ernestine

D. A. F. de Sade

Portretul Marchizului de Sade de Charles-Amédée-Philippe van Loo (circa 1761), singurul portret pentru care Sade a stat.

Marchizul de Sade la bătrânețe

Desen al Marchizului de Sade făcut de H. Biberstein în L'Œuvre du marquis de Sade, Guillaume Apollinaire (Edit.), Bibliothèque des Curieux, Paris, 1912

·         1743: S-a nascut aventurierul italian Alessandro di Cagliostro (2 iunie 1743 – 26 august 1795),  pseudonimul ocultistului Giuseppe Balsamo. A fost urmărit penal în afacerea  colierului  de diamante,  in care au  fost implicati regina Frantei Marie Antoinette  şi Printul  Louis de Rohan. A fost inchis  la Bastilia  nouă luni, dar în cele din urmă achitat, atunci când nici o dovadă a putut fi găsita privind implicarea sa in aceasta  afacere. Cu toate acestea, el a fost obligat  să părăsească Franţa, şi a plecat în Anglia. Cagliostro  a părăsit Anglia pentru a vizita Roma, iar la 27 decembrie 1789 a fost arestat şi încarcerat în Castel Sant’Angelo. Curând după aceea el a fost condamnat la moarte, sub acuzatia de a fi mason. Papa i-a schimbat sentinţa,  la închisoare pe viaţă, iar dupa ce incearca sa evadeze, a fost mutat in fortareata  San Leo,unde a si murit  Autorul portughez  Camilo Castelo Branco  afirma ca  Alessandro Cagliostro ar fi  fost intemeietorul Ritului francmasonic  egiptean. Conform marturiei  lui Casanova, contemporanul sau, Cagliostro a  fost si  un  mare falsificator.

·         1816 - S-a născut C.A. Rosetti, om politic liberal, ziarist şi fruntaş al Revoluţiei de la 1848. (d. 8 aprilie 1885). A fost un promotor al ziaristicii romanesti moderne, scriitor, director al Teatrului National din Bucuresti (1859-1860). In calitate de  ministru al cultelor şi instrucţiunii publice (1860, 1866-1867), a propus şi susţinut înfiinţarea Societăţii Academice Române (1866), numărându-se printre membrii fondatori ai acesteia ; (d. 8 aprilie 1885).

·         1821: Ion C. Brătianu (n. 2 iunie 1821, Pitești – d. 16 mai 1891, satul Florica, județul Argeș) a fost un om politic român, fratele lui Dumitru C. Brătianu. A fost membru de onoare (din 1888) al Academiei Române.

Ion C. Brătianu s-a născut în anul 1821 și a fost fiul lui Constantin „Dincă” Brătianu și al Anei Brătianu (n. Tigveanu). A urmat cursurile primare la Pitești avându-l ca dascăl pe Nicolae Simonide. A intrat în armata munteană în 1838 și a vizitat Parisul pentru a studia. Întors în Muntenia, a luat parte, împreună cu prietenul său, C.A. Rosetti și alți politicieni proeminenți, la rebeliunea română din 1848, fiind prefect al poliției în guvernul provizoriu al acelui an.

După restaurarea rusească și otomană, la puțin timp după aceea, s-a mutat în exil, refugiindu-se la Paris, dorind să influențeze opinia publică franceză în favoarea uniunii propuse și autonomia principatelor dunărene.

Ion C. Brătianu

Statuia lui Ion C. Brătianu din Galați

A fost inițiat în francmasonerie ca și fratele său, Dumitru Brătianu în 1846 la Paris, în Loja Ateneul Străinilor, după care se afiliază Lojii Trandafirul Perfectei Tăceri, în care i se acordă, la 14 iulie 1847, gradul de Maestru. În 1848 era afiliat Lojii bucureștene Frăția, apoi se reîntoarce la Paris, unde va fi arestat după câțiva ani pentru participare la atentatul împotriva lui Napoleon al III-lea. Se întoarce la București și fondează, în 1857, alături de alți frați reveniți și ei din exil, Loja Steaua Dunării. ^[2]

În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), Brătianu a fost un lider liberal proeminent. A asistat în 1866 la demiterea lui Cuza și la alegerea Prințului Carol I al României, sub domnia căruia a avut mai multe mandate ministeriale în următorii patru ani. A fost arestat pentru complicitate în revoluția din 1870, dar eliberat la scurt timp.

În 1876, ajutat de Constantin A. Rosetti, a format un cabinet liberal, care a rămas la putere până în 1888, fiind ministru în timpul Războiul Ruso-Turc din 1877, Congresului de la Berlin, formarea Regatului Român, revizuirea constituției și alte reforme.

După 1883, Brătianu a fost singurul lider al liberalilor, cu ajutorul lui C.A. Rosetti, prietenul și aliatul politic al său timp de aproape patruzeci de ani.

În afară de a fi un politician important al României în timpul anilor critici 1876–1888, Ion C. Brătianu fost și scriitor. Pamfletele sale politice în franceză: Mémoire sur l'empire d'Autriche dans la question d'Orient(1855), Réflexions sur la situation (1856), Mémoire sur la situation de la Moldavie depuis le traité de Paris (1857) și La Question religieuse en Roumanie (1866) au fost bine primite la Paris.

În anul 1886 a avut loc atentatul împotriva primului ministru Ion C. Brătianu în timp ce mergea agale pe jos, pe o stradă in București, împreună cu Constantin F. Robescu deputat și viitor primar al Capitalei. Atentatul a eșuat iar agentul secret care îi însoțea pe cei doi l-a arestat pe agresor. În afară de Stoica Alexandrescu (agresorul) au mai fost arestați Gh. Protopopescu, Pompiliu Stănescu, agent electoral, și Iordache Tănăsescu, cel care i l-a arătat ex-râmniceanului pe Brătianu. Dacă Stoica Alexandrescu a fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică, Iordache Tănăsescu a fost trimis pentru un an la închisoare corecțională.

Caliopi-Pia Pleșoianu în 1858, la căsătoria cu Ion C. Brătianu

A avut opt copii împreună cu Pia Brătianu:

• Florica, dispărută la numai 3 ani,
• Sabina (1863-1941), căsătorită cu doctorul Constantin Cantacuzino
• Ion (1864-1927), de cinci ori prim-ministru, cel mai mare om politic și de stat al României
• Constantin (1867-1950), inginer constructor și agronom, ultimul președinte al PNL
• Vintilă (1867-1930), prim-ministru, primar modernizator al Capitalei
• Maria (1868-1945), mama poetului Ion Pillat
• Tatiana (1870-1940), căsătorită cu Ion I. Niculescu-Dorobantu
• Pia (1872-1946), căsătorită Alimăneșteanu

I.C. Brătianu
(portret de Mișu Popp)

Ion C. Brătianu

·         1835: Papa Pius al X-lea, născut Giuseppe Melchiorre Sarto, (n. 2 iunie 1835, Riese, Italia - d. 20 august 1914, Vatican) a fost Papă din 1903 până în 1914.

Giuseppe Melchiorre Sarto s-a născut la 2 iunie 1835 la Riese, Veneția, în provincia Treviso. Părinții săi erau Giovanni Battisata Sarto și Margarita. Tatăl său era poștaș, și a murit în 1852, însă Margarita a trăit îndeajuns pentru a-și vedea fiul cardinal. După ce a terminat școala primară, Giuseppe a primit primele sale lecții de latină, în privat, de la parohul orașului său natal, Don Tito Fusaroni, după care a studiat timp de patru ani la gimnaziul din Castelfranco Veneto, unde mergea zilnic pe jos.

În 1850 primește tonsura de la episcopul din Treviso și urmează cursurile în seminarul din Padova al diecezei din Treviso, unde își completează cu succes studiile clasice, filosofice și teologice. Este hirotonit în 1858, și timp de trei ani este capelan la Tombolo unde, însă, trebuia să îndeplinească multe din îndatoririle parohului care era bătrân și bolnav. A căutat să-și desăvârșească cunoașterea teologică prin studierea asiduă a scrierilor sfântului Toma și a Dreptului Canonic; în același timp a înființat o școală serală pentru elevi adulți, și s-a consacrat predicării prin alte orașe unde era chemat.

În 1867 este numit paroh la Salzano, un oraș mare din dieceza de Treviso, unde restaurează biserica și se ocupă de lărgirea și întreținerea spitalului prin mijloace proprii, conform generozității sale obișnuite față de săraci; s-a distins în mod deosebit prin dăruirea sa în timpul holerei. S-a arătat foarte interesat de educația adulților. În 1875 este numit canonic al catedralei din Treviso, și îndeplinește diferite funcții printre care aceea de director spiritual și rector al seminarului și vicar general; în plus, a oferit elevilor din școlile publice posibilitatea de a primi educație religioasă.

În 1878, după moartea episcopului Zanelli, este ales vicar capitular. La 10 noiembrie 1884 este numit episcop de Mantua și consacrat la 20 noiembrie. Misiunea sa în noua funcție era aceea de a se ocupa cu formarea preoților din seminare, unde predă el însuși, timp de mai mulți ani, teologie dogmatică, iar timp de un an, teologie morală.

Blazonul Papei Pius al X-lea

În timpul consistoriului secret din iunie 1893, papa Leon al X-lea l-a creat cardinal, iar trei zile mai târziu, în consistoriul public, a fost propus pentru patriarhatul Veneției, păstrând titlul de Administrator apostolic de Mantua.

După moartea lui Pius al IX-lea, cardinalii, după mai multe scrutine, l-au ales pe Giuseppe Sarto la 4 august, cu 55 de voturi din 60. Încoronarea sa a avut loc în duminica următoare, la 9 august 1903.

În prima sa enciclică a spus că motoul pontificatului său va fi "instaurare omnia in Christo" (Efeseni 1,10). Ca urmare, preocupările sale cele mai mari au fost îndreptate spre interesele precise ale Bisericii. Înainte de toate, eforturile sale s-au îndreptat spre promovarea pietății credincioșilor, și a permis primirea frecventă și, după posibilități, chiar zilnică a Sfintei Împărtășanii, scutindu-i pe bolnavi de post pentru a le permite primirea Sfintei Împărtășanii de două ori pe săptămână, și chiar mai des. În plus, a recomandat ca Prima Împărtășanie a copiilor să nu fie amânată prea mult după ce aceștia au ajuns la vârsta priceperii. Ca simplu capelan, episcop și patriarh, Giuseppe Sarto a promovat muzica sacră; ca papă a dispus să fie folosit pretutindeni cântul gregorian și a tipărit cărți de cânt. A subliniat importanța catehizării nu numai a copiilor, dar și a adulților, trasând reguli precise și a făcut să se publice un catehism nou în dieceza din Roma.

La 19 martie 1904 a înființat o congregație specială de cardinali, al cărei secretar era cardinalul. Gasparri, și care urma să recodifice Dreptul Canonic. Papa Pius al X-lea a modificat și organizarea Curiei romane, separând forul juridic de cel administrativ. Curia romană cuprindea, astfel, trei tribunale, 11 congregații și 5 birouri. În timpul primilor ani ai pontificatului său a mărit numărul diecezelor, înființând 28 dieceze noi, în special în Statele Unite, în Brazilia și în Filipine; în plus, a înființat 16 vicariate apostolice și 15 prefecturi apostolice. În Ungaria a înființat în anul 1912 Episcopia Greco-Catolică de Hajdúdorog.

În câțiva ani Pius al X-lea a obținut rezultate importante și durabile în domeniul doctrinei și al disciplinei bisericii, făcând față dificultăților de tot felul. Chiar și cei care nu erau catolici au recunoscut spiritul său apostolic, tăria sa de caracter, precizia sa în a lua decizii și perseverența sa în urmarea unui program clar și explicit.

Pius al X-lea

* 1838: Marea Ducesă Alexandra Petrovna a Rusiei (rusă Александра Петровна; 2 iunie 1838 – 25 aprilie 1900) a fost fiica Ducelui Petru Georgievici de Oldenburg și nepoata împăratului Paul I al Rusiei. S-a căsătorit cu Marele Duce Nicolai Nicolaevici al Rusiei și a fost mama Marelui Duce Nicolai Nicolaevici cel Tânăr.

După destrămarea căsătoriei, ea s-a retras din viața de la curte și, în cele din urmă, a devenit călugăriță.

Alexandra Petrovna s-a născut la 2 iunie 1838, la St. Petersburg ca Ducesa Alexandra Frederika Wilhelmina de Oldenburg. A fost primul copil din cei opt ai Ducelui Petru Georgievici de Oldenburg și ai Prințesei Therese de Nassau-Weilburg, sora vitregă a Sofiei de Nassau, care era soția regelui Oscar al II-lea al Suediei. Alexandra aparținea familiei germane însă a crescut în Rusia,^[1] familia ei fiind înrudită cu dinastia Romanov.

Ducele Petru Georgievici de Oldenburg, tatăl Alexandrei, era singurul fiu supraviețuitor al Marii Ducese Ecaterina Pavlovna, a patra fiică a Țarului Pavel I al Rusiei. Petru de Oldenburg a urmat o carieră militară în armata imperială rusă. Alexandra Petrovna a crescut fericită în familia Oldenburg. Petru Georgievici și soția sa au dus o viață exemplară de familie și s-au îngrijit de educația copiilor lor. Familia a petrecut lunile de iarnă la Peterhofși se mutau vara la reședința de la Kamenoi-Ostroff.^[2]

Educația Alexandrei a trezit în ea interes pentru medicină și pentru rezolvarea problemelor sociale ale celor săraci.

Marea Ducesă Alexandra Petrovna a Rusiei

Marele Duce Nicolae Nicolaevici cu soția sa Marea Ducesă Alexandra Petrovna a Rusiei și cei doi fii ai lor.

Părinții Alexandrei au aranjat căsătoria pentru ea. La 25 octombrie 1855, Alexandra s-a logodit cu Marele Duce Nicolae Nicolaevici, al treilea fiu al Țarului Nicolae I. Alexandra, care a fost crescută în Biserica Luterană, s-a convertit la ortodoxism la 7 ianuarie 1856 și a primit titlul de Alexandra Petrovna Marea Ducesă a Rusiei. Nunta a avut loc la 6 februarie 1856, la Peterhof. Primul ei fiu s-a născut nouă luni mai târziu, în apartamentul lor de la Palatul de Iarnă.^[3]

În decembrie 1861, cuplul s-a mutat în noul Palat Nicolae, unde, în 1864, Alexandra a dat naștere celui de-al doilea fiu și ultimul copil. Începând de atunci căsnicia ei a început să se destrame.

Alexandra a fost simplă și nesofisticată. I-a plăcut simplitatea și a preferat să se îmbrace modest, evitând viața publică. Și-a dedicat timpul pentru religie și medicină. Ea a fost, de asemenea, un pictor talentat.^[4] Nu a fost frumoasă dar sinceritatea ei și manierele plăcute au făcut să câștige multe simpatii. Era plăcută de cele două cumnate ale ei Maria Alexandrovna și Alexandra Iosifovna. La început, soțul ei a luat ideile ei în serios și a finanțat un spital din oraș în care teoriile Alexandrei au putut fi dezvoltate și puse în practică iar pacienții săraci au primit îngrijiri medicale, fără taxe. Uneori, ea însăși îi îngrijea. În cele din urmă, ea a fondat un institut de formare pentru asistente medicale în Sankt Petersburg.^[5]

Pe la sfârșitul anilor 1860, căsnicia lor avea probleme. Cuplul a descoperit că aveau foarte puțin în comun. Ea a preferat să stea departe de funcțiile Curții. Acest lucru însă l-a enervat pe soțul ei, care, de asemenea, s-a plâns de simplitatea ei și modestia rochiilor ei. Convertită la Biserica Ortodoxă Rusă atunci când s-a căsătorit, Alexandra a devenit extrem de pioasă. A fost o femeie serioasa a cărui pasiuni au fost religia și medicina.

Palatul cuplului din St Petersburg era atât de mare încât nici nu se vedeau reciproc. Au apărut împreună doar la ceremonii oficiale. În cele din urmă, Nicolae Nicolaevici a dezvoltat o relație permanentă cu Ecaterina Chislova, o dansatoare la teatrul Krasnoye Selo. Marele Duce nu a încercat să-și ascundă aventura. În 1868, Ecaterina Chislova a dat naștere primului copil din cei cinci copii nelegitimi ai cuplului.

În 1870, nimic nu mai rămăsese din căsnicia ei în afară de amărăciune.^[3] Resentimentul a fost singurul răspuns pe care ea l-a putut oferi pentru infidelitatea soțului. Alexandra a petrecut perioade mai lungi și din ce în ce mai multe la Kiev în timp ce soțul ei își împărțea timpul între copiii lui cu Alexandra și cea de-a doua sa familie. Când Marele Duce a aranjat să schimbe rangul copiilor săi nelegitimi și a amantei sale, Alexandra Petrovna a apelat la Țarul Alexandru al II-lea să intervină, însă Țarul a răspuns: "Voi vedea. Soțul tău este în floarea vieții sale și are nevoie de o femeie cu care să se iubească. Uită-te la tine! Uite cum te îmbraci! Nici un om nu ar fi atras."^[6] Totuși, după această întâlnire, Alexandru l-a sfătuit pe Marele Duce să fie mai discret și a exilat-o ăe Ecaterina Chislova la Wenden, lângă Riga.

Potrivit unor surse, Alexandra Petrovna a reacționat împotriva infidelității soțului ei, și-a lua un amant și, în 1868, a dat naștere unui fiu nelegitim. Cu toate acestea, nu există informații care să susțină această afirmație. Povestea copilului nelegitim pare puțin probabilă.

Sora Anastasia, fosta Marea Ducesă Alexandra Petrovna

În 1880, Alexandra a părăsit St Petersburg pentru todeauna și a început o viață nouă la Kiev. Inițial, a locuit la Palatul Marinski, reședința împăratului din Kiev dar mai târziu s-a retras la o mănăstire. Totuși, a refuzat să-i acorde soțului ei divorțul pe care acesta și l-ar fi dorit. Mare Duce a sperat să supraviețuiască soției sale, așa cum s-a întâmplat cu fratele său Alexandru al II-lea care odată ce a rămas văduv s-a căsătorit cu amanta sa.

Alexandra, deși nu în stare bună de sănătate, a supraviețuit atât soțul ei și amantei soțului ei.^[7]Ecaterina Chislova a murit în 1889 și Marele Duce Nicolae i-a supraviețuit iubitei lui numai doi ani. Când a murit în Crimeea în 1891, Alexandra Petrovna a refuzat să participe la înmormântare. Chiar și atunci, ea nu l-a iertat.

Alexandra a devenit călugăriță și a luat numele de "Sora Anastasia" în timp ce soțul ei încă trăia. A fondat o mănăstire de maici cu propriile sale spitale, aziluri și dispensar pentru a oferi tratament gratuit pentru săraci. Și-a dedicat viața locului ei de muncă, care a fost întotdeauna prioritate ei. A rămas aproape de fii ei, care au stat de partea ei când familia s-a despărțit. A fost în Crimeea în 1898 când nora sa, Marea Ducesă Milița, a născut două fete gemene, dintre care una a murit la scurt timp după naștere.
Alexandra a luat rămășițele nepoatei ei și a îngropat sicriul în cimitirul mănăstirii din Kiev.^[8] Având cancer la stomac, Alexandra a murit mănăstirea Kievo Pecherski din Kiev la 25 aprilie 1900 la vârsta de 61 de ani.

Alexandra Petrovna a avut doi fii:

• Marele Duce Nicolai Nicolaevici al Rusiei cel Tânăr (1856–1929)
• Marele Duce Petru Nicolaevici al Rusiei (1864–1931)

Ducesa Alexandra

Marea Ducesă Alexandra Petrovna a Rusiei

·         1840 - S-a născut scriitorul Thomas Hardy. ("Departe de lumea dezlănţuită", "Tess d'Urberville") (d. 11 ianuarie 1928)
* 1844: Ducele Alexandru Petrovici de Oldenburg (2 iunie 1844 - 6 septembrie1932) a fost al doilea fiu al Ducelui Petru de Oldenburg și a soției sale, Prințesa Therese de Nassau-Weilburg.^[1] Deși deținea un titlu german, Alexandru și frații săi au fost născuți și crescuți la St. Petersburg ca nepoți ai Marii Ducese Ecaterina Pavlovna a Rusiei.

Alexandru a servit ca Adjutant general al lui Alexandru al III-lea al Rusiei și comandant general al gărzii imperiale. Alexandru a fost candidatul Rusiei pentru a-i succeda lui Alexandru, Prinț al Bulgariei însă candidatura sa a eșuat în fața susținerii celorlalte mari puteri europene pentru Ferdinand de Saxa-Coburg și Gotha. La izbucnirea Primului Război Mondial, Nicolae al II-lea al Rusiei l-a numit pe Alexandru ca medic, șeful suprem al serviciului medical.

Alexandru și soția sa, Prințesa Eugenia Maximilianovna de Leuchtenberg, erau cunoscuți în Rusia pentru filantropie, fondarea de școli, spitale, orfelinate și alte munci de caritate. În timpul Primului Război Mondial, Ducele a invitat soldați britanici și francezi răniți să stea gratuit la sanatoriul pe care l-a fondat în Crimeea.

Când a izbucnit Revoluția rusă, s-a spus că Alexandru a fost unul dintre membrii uciși ai familiei imperiale ruse însă Alexandru a reușit să scape prin Finlanda, a ajuns apoi în Franța unde a murit la Biarritz la 6 septembrie 1932.

Ducele Alexandru Petrovici

Ducele Alexandru Petrovici de Oldenburg

·         1857: Karl Gjellerup, scriitor danez (d. 1919).

·         1857: Sir Edward William Elgar, prim baronet (n. 2 iunie 1857 - d. 23 februarie1934) a fost un compozitor englez, dintre lucrările căruia multe și-au făcut loc în repertoriul universal al concertului clasic. Printre cele mai bune lucrări ale sale se afla lucrări orchestrale incluzând „Enigma Variations”, „Pomp and Circumstance Marches”, concerte pentru vioară și violoncel și 2 simfonii. El a mai compus și lucrări corale, printre ele „The Dream of Gerontius”, muzică de cameră și cântece.

Edward Elgar, c. 1900

·         1879 - S–a născut criticul şi teoreticianul francez de origine italiană Riccioto Canudo („Manifestul celor şapte arte”) (m.10.11.1923).
* 1881: Stan Ghițescu (n. 2 iunie 1881 – d. 25 februarie 1952) a fost un deputat, senator, vicepreședinte al Camerei Deputaților (1926), ministru al Cooperației (1937-1938), ministru al Muncii (1940) în guvernul lui Ion Antonescu. A murit în Închisoarea de la Sighet.

·         1882: Ion Antonescu, politician român (d. 1946). La Piteşti, România, se naşte Ion Antonescu, militar şi politician roman. A sperat că istoria îl va judeca şi iată că după mai bine de 60 de ani de la moartea sa, încă este un personaj controversat. Însă istoria Romaniei nu şi-a spus încă ultimul cuvant privitor la persoana sa. Cert este că a rămas în inimile multor români ca un  "mare român de un patriotism incontestabil". Ion Antonescu s-a născut la Piteşti la 2 iunie 1882, într-o familie de militari. A fost şeful secţiei Operaţii de la Marele Cartier General în anii războiului pentru reîntregire, ataşat militar la Londra şi Paris, comandant al Şcolii Superioare de Război, şef al Marelui Stat Major, ministru de război. Din 4 septembrie 1940 pînă pe 23 august 1944 a fost prim-ministru al României şi apoi şef al statului (conducător). După cum ştim, Antonescu a luat decizia de intrare a României în cel de-al doilea război mondial, de partea şi sub comandamentul Germaniei. Antonescu a avut reputaţia unui comandant militar foarte priceput şi pragmatic. Duritatea sa i-a adus porecla de “Cîinele roşu”. Între anii 1922 şi 1926, Antonescu a fost ataşat militar al României în Franţa şi Marea Britanie. După reîntoarcerea în România a fost promovat Comandant al “Şcolii Superioare de Război” între 1927 şi 1930, Şef al Marelui Stat Major al Armatei între 1933 şi 1934 şi Ministru de Război între 1937 şi 1938. Generalul Antonescu a fost numit prim-ministru de către regele Carol al II-lea în septembrie 1940, după ce România fusese silită să cedeze Basarabia şi nordul Bucovinei Uniunii Sovietice (28 iunie 1940) şi nordul Transilvaniei Ungariei (30 august 1940). La numai două zile de la numirea sa în post, l-a silit pe regele Carol al II-lea să abdice. Fiul lui Carol II, Mihai a devenit noul rege. În faţa perspectivei unui război pe trei fronturi, (Germania în vest, Uniunea Sovietică în est şi Bulgaria în sud), Antonescu a căutat să facă o alianţă cu Germania Nazistă, în speranţa că va putea recupera măcar teritoriile ocupate de sovietici. Acest parteneriat era dorit de germani datorită rezervelor de petrol  foarte importante ale României. Antonescu s-a apropiat politic de Garda de Fier, oferindu-le mai multe portofolii guvernamentale. El spera să poată aduce sub controlul său Garda de Fier, deoarece activităţile lor paramilitare subminau autoritatea statului. Această perioadă de coabitare între General şi Gardă a făcut ca statul să fie decretat“Stat naţional-legionar”. Pînă în cele din urmă, cum cererile legionarilor pentru creşterea rolului lor politic în guvern au fost în mod repetat respinse de Antonescu, Garda de Fier s-a răsculat (Rebeliunea legionară 21-24 ianuarie 1941). Antonescu a zdrobit rapid rebeliunea legionară, (avînd aprobarea tacită a germanilor, care doreau stabilitate economică în România), a scos în afara legii Garda de Fier şi a întemniţat pe toţi conducătorii acesteia care nu au reuşit să fugă din ţară. În vara anului 1944, în vreme ce sovieticii avansau împingînd înapoi frontul către graniţele României, Antonescu a refuzat să-şi modifice poziţia şi să ceară un armistiţiu. De aceea, pe 23 august 1944, Regele Mihai, sprijinit de principalele partide politice, a organizat o lovitură de stat, în urma căreia l-a destituit pe Antonescu şi l-a arestat. După arestare, Antonescu a fost predat sovieticilor. Ostatic al sovieticilor, ţinut în arest timp de doi ani în U.R.S.S., a fost readus în ţară doar pentru a fi judecat “exemplar”. Condamnat la moarte de instanţa “Tribunalului Poporului” la data de 17 mai 1946, a fost executat la Jilava alături de foşti colaboratori apropiaţi, la 1 iunie.

·         1882 (2/14): S-a născut la Tecuci, Ion Petrovici, filosof, scriitor şi om politic (de mai multe ori deputat şi ministru). In 1899 se înscrie la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti, având printre profesori pe Titu Maiorescu şi pe Nicolae Iorga. În 1904 se licenţiază în Filozofie cu dizertaţia O problemă de filosofie iar un an mai târziu, în iunie 1905, Ion Petrovici devine primul Doctor în Filozofie al unei universităţi româneşti cu teza Paralelismul psiho-fizic. În anul universitar 1905-1906, timp de două semestre, frecventează cursuri de filozofie la Leipzig şi la Berlin. În noiembrie 1906 a fost numit conferenţiar la catedra de filozofie la Universitatea din Iaşi iar în 1912 este definitivat ca profesor. În anii 1923-1926 este decan al Facultăţii de Litere şi Filozofie din Iaşi. La sfârşitul lui ianuarie 1932 este invitat la Sorbonna şi la “Academia de Ştiinţe morale şi politice” din (Paris), unde prezintă comunicările La Nationalité en Philosophie şi respectiv L’Idée de néant. Stabileşte legături de colaborare cu André Lalande şi Paul Gaultier. La 28 mai 1935 este ales membru al Academiei Române. În guvernul prezidat de Octavian Goga (1937-1938), Ion Petrovici devine Ministru al Educaţiei Naţionale. În 1941 acceptă portofoliul de Ministru al Culturii Naţionale în guvernul lui Ion Antonescu. Printre lucrările sale cele mai importante se numara : Paralelismul psihofisic, Atelierele Grafice Socecu, Bucureşti, 1905; Cercetări filosofice, Tipografia Dacia Iliescu Grossu, Iaşi, 1907; Teoria noţiunilor. Studiu de logică, Tip. Dim. C. Ionescu, 1910; Introducere în metafizică, Bucureşti, 1924; Studii Istorico-Filosofice. H. Poincaré (ca filosof), Alfred Fouillée, H. Spencer şi problema cunoştinţei, Ed. a II-a completată, Bucureşti, 1929; Viaţa şi opera lui Kant. 12 lecţii universitare, Bucureşti, 1936; Spiritul filosofic în comparaţie cu spiritul ştiinţific, Editura Academiei, Bucureşti, 1972. Postum: Douăsprezece lecţii universitare despre Immanuel Kant, Editura Agora, Iaşi, 1994); Schopenhauer. Viaţa şi opera, Garamond International, Bucureşti, 1995; Schopenhauer. Monografie istorico-filozofică, Eurosong & Book, Bucureşti, 1997; Din cronica filosofiei româneşti, Institutul European, Iaşi, 2005. A fost membru titular al Academiei Române din 1934, vicepreşedinte al acestui for (1938-1941); Dupa venirea comunismului la putere cu ajutorul armatei sovietice, este arestat si condamnat la inchisoare, petrecand 17 ani neintrerupti in temnitele regimului. După instaurarea regimului comunist este arestat până în 1964. La 17 februarie 1972 se stinge din viaţă la Bucureşti.

·         1904:  S-a născut în cartierul Freidorf din Timișoara, (pe atunci în Austro-Ungaria ), “Tarzan” (Johnny Weissmüller, născut Peter Johann Weissmüller). Părinții săi, șvabi bănățeni, au emigrat în SUA  împreună cu fiul lor în vârstă de șapte luni. Peter Johann -Johnny Weissmüller a susținut ulterior că s-ar fi născut în Windber (Pennsylvania), probabil pentru a fi selectat în lotul național de natație al SUA. A fost  de cinci ori campion olimpic la înot, deținătorul a 67 de titluri mondiale și 52 de titluri naționale. S-a retras din competitii si apoi a semnat un contract cu studioul MGM, care l-a si distribuit in rolul vietii sale: ”Tarzan, omul maimuta” in 1932, ecranizări inspirate de romanele lui Edgar Rice Burroughs. Se povestește că în timpul revoluției cubaneze, pe când Johny Weissmüller juca golf cu niște prieteni în Cuba  jucătorii s-au trezit înconjurați de revoluționari înarmați. Fără să-și piardă cumpătul, Weissmüller a lansat celebrul strigăt al lui Tarzan, iar soldații, recunoscându-l, au fost foarte încântați să escorteze grupul într-o zonă sigură. A avut parte de bani, faima, insa nu si de mult noroc in dragoste. A fost casatorit de sase ori, dar nici una dintre casniciile sale  nu a mers bine viata  sa  fiind presarata cu scandaluri. A avut o biografie controversata, gasindu-si sfarsitul departe de celebritatea din timpul vietii, la Acapulco, in Mexic, la varsta de 80 de ani la  20 ianuarie 1984. Respectându-i-se dorința, la înmormântarea sa, coșciugul a fost coborât în groapă având ca fond sonor celebrul strigăt al lui Tarzan.

* 1906: Carlo Alberto Scarpa (Veneția, 2 iunie 1906 – Sendai, 28 noiembrie 1978), desenator, arhitect și profesor universitar, fruntaș al arhitecturiimoderne.

Născut în Veneția, pe data de 1 iunie 1906, Carlo Scarpa își petrece copilăria în Vicenza, unde termină Institutul Tehnic, în anul 1919. Își continuă studiile la Academia de Arte din Veneția, devenind asistentul arhitectului venețian Vincenzo Rinaldo, iar apoi colaborator al artizanilor sticlei de Murano.

În 1926 după obținerea diplomei în desen arhitectonic, devine profesor al Universității IUAV, fondată în același an. Concomitent, lucrează pentru firma de sticlărie artistică „Cappellin”, din Murano. Din 1936 până în 1947 este consilier artistic la atelierul de sticlă de Murano al lui Paolo Venini. În această perioadă se interesează în deosebi de arta japoneză, de stilul caracteristic Secesiunii vieneze reprezentat de artiști precum Hoffmann, Loos și Wagner, mai apoi de arhitectura organică acanadianului Frank Lloyd Wright. A creat opere artistice din sticlă. Între 1972 și 1974 a fost directorul universității IUAV.

În anul 1936, obține prima sa intervenție artistică importantă, în cadrul Universității Ca' Foscari din Veneția, unde se va întoarce după douăzeci de ani, în 1956, pentru a-și modifica prima creație.

În 1948, cu ocazia unei expoziții retrospective dedicată artistului Paul Klee începe colaborarea cu Bienalele Venețiene care îl afirmă ca maestru al artei de a prezenta arta. Scarpa participă la numeroase expoziții naționale și internaționale la Londra, New York, Madrid și Paris.

În 1956, după obținerea Premiului Național Olivetti penrtru arhitectură, i se comisionează spațiul expozitiv Olivetti din Piața San Marco a orașului natal. În același an este acuzat de profesarea ilegitimă a meseriei de arhitect, iar succesivul proces reprezintă punctul culminant al controversei pe acest subiect. Acestor discuții li se pune sfârșit abea după moartea artistului, prin acordarea Diplomei Honris Causa pentru arhitectură. Carlo Scarpa s-a stins din viată în urma unui accident (împiedicându-se de o treaptă), în Sendai, în anul 1978.

Carlo Scarpa

* 1908: Marcel Langiller (născut în Charenton-le-Pont, Val-de-Marne, 2 iunie 1908 – decedat 28 decembrie 1980) a fost un jucător francez de fotbal. A jucat pe postul de atacant și a fost poreclit „La Caille”.

·         1910: Dan Petrașincu (nume inițial: Angelo Moretta, n. 2 iunie 1910, Odessa – d. 1997, Roma) a fost un antropolog, scriitor și traducător italiano-român.

S-a născut la Odessa dintr-un tată italian și o mamă română. La vârsta de 10 ani s-a mutat cu familia în România, unde a urmat liceul la Râmnicu Sărat și București.

A lucrat ca redactor la „Rampa”, „Adevărul”, „Reporter”, „Lumea românească”, „România literară”.

A scos împreună cu Mihai Șerban și Ieronim Sârbu revista Discobolul(1932-1933).

A tradus din Victor Hugo, Gaston Baty, Wanda Wasilewska și alții.

Din 1950 a locuit în Italia.

Opera:

• Sângele, București, 1935 (Premiul de proză al ziarului „Dimineața”)
• Omul gol, București, 1936 ( rescris ca Omul și fiara, București, 1941)
• Monstrul, București, 1937; (rescris ca Copilăria cu umbre), București, 1944; ediția București, 1994
• Miracolul, București, 1939
• Junglă, București, 1940
• Edgar Poe, iluminatul, București, 1942
• Cora și dragostea, București, 1943
• Timpuri împlinite, București, 1947
• Un mare poet al libertății: Alexandru Sergheevici Pușkin, București, 1949
• La resa dei conti, Roma, 1957
• Lo spirito dell'India, Roma, 1960 ediția română: Spiritul Indiei (București, 1993)
• Gli dei dell'India, Milano, 1966; ediția I miti indiani, Milano, 1982; ediția română: Mituri indiene (București, 1998)
• Il pensiero Vedanta, Roma, 1968; ediția română: Gândirea Vedanta, (București, 1996)
• La parola e il silenzio, Roma, 1970; ediția română: Cuvântul și tăcerea. O posibilă reconstituire a Logosului cu ajutorul conceptului de Sabda-Sphoța din lingvistica indiană (București, 1994)
• Il Daimon e il superuomo, Roma, 1972; ediția română: Daimon și supraom (București, 1994)
• Aurobindo e il futuro dell'uomo, Roma, 1974
• Il Quinto millennio, Milano, 1979
• I miti delle antiche civilta messicane, Milano, 1984; ediția română: Miturile vechilor civilizații mexicane (București, 1998)
• Miti antichi e mito del progresso. Antropologia del sacro dal paleolitico al nucleare, Genova, 1990; ediția română: Mituri antice și mitul progresului. Antropologia sacrului din paleolitic până în era nucleară (București, 1994)
• 7 miti maya e aztechi e delle antiche civilta messicane, Milano, 1996

* 1920: Alexandru Spătaru (n. 2 iunie 1920, Armeni, județul Sibiu - d. 25 martie2012) a fost unul dintre cei mai cunoscuți specialiști români în telecomunicații, absolvent al Politehnicii din București

Alexandru Spătaru a condus cercetările științifice prealabile realizării primelor experimente de televiziune în România: între 1953-1955 în alb-negru ^[7] și, începând din 1964, în culori. Un tânăr colectiv a realizat un prim emițător experimental în cadrul "Laboratorului de cercetări în telecomunicații" (LCT) condus de Alexandru Spătaru. Odată prezentat ministrului, proiectul a avut un ecou pozitiv, astfel că a fost sprijinit de la cel mai înalt nivel. În consecință, pe 21 august 1955 la ora 20.00 încep primele emisiuni experimentale de televiziune alb-negru cu caracter regulat, filme și cronici de actualități, ale Ministerului Poștelor și Telecomunicațiilor, sub sigla „Studioului Experimental de Televiziune – București”,^[7] [8] folosind un emițător de imagine de ordinul a câteva sute de watti și unul de sunet cu o putere pe jumătate, instalate la Poșta Vitan din București. Profesorul Alexandru Spătaru a fost decorat cu Ordinul Muncii cl. a II-a și câțiva dintre cei ce au făcut stația au primit Ordinul Muncii cl. a III-a.^[9] În ceea ce privește televiziunea în culori, acest proiect este abandonat, din cauza costurilor, rămânând doar la stadiul de cercetare.^[8]

A fost precursor al viziofoniei (= telefonie cu transmiterea imaginilor interlocutorilor) și a efectuat primele cercetări din România în acest domeniu.

A fost director adjunct tehnic la Societatea de Radiodifuziune, apoi director tehnic în Ministerul Poștelor și Telecomunicațiilor, și vice-președinte al Consiliului Național pentru Știință și Tehnologie. Prin Hotărârea nr. 3226/1967 a Consiliului de Miniștri al Republicii Socialiste România, Alexandru Spătaru a fost numit în funcția de președinte al Comisiei române pentru activități spațiale.^[10] A fost director științific al Institutului de Cercetări și Proiectare pentru Telecomunicații (ICPTc).^[5] A fondat Centrul Național pentru teleinformații și telecomunicații spațiale. A fost membru al Comisiei Internaționale Independente pentru Dezvoltarea Telecomunicațiilor Internaționale. A coordonat primele contribuții ale României la activitățile spațiale internaționale. A fost consultant internațional al Uniunii Internaționale pentru Telecomunicații (UIT). Lui îi datorăm frecvențele câștigate de România în urma negocierilor din 1961 de la Stockholm, și ulterior la Geneva în 1984, frecvențe folosite astăzi din plin de canalele de radio și televiziune românești.^[11]

Profesorul Spătaru este la originea studiului care a permis achiziționarea primei stații de telecomunicații prin sateliți (Cheia) și aderarea României la Intelsat. În 1972, o delegație de specialiști condusă de prof. Alexandru Spătaru face o vizita în SUA, pentru documentare în informatică și telecomunicații speciale. Scopul urmărit era ca România să introducă telecomunicații la distanță prin satelit. Studiul, prospecțiunile, proiectarea în vederea achiziționării și instalării unui asemenea echipament revin inginerilor din MTTC și durează cca. trei ani. În perioada decembrie 1975 – octombrie 1976 se desfășoară cel mai grandios, mai important și mai costisitor proiect de telecomunicații din Europa de Est: montarea și darea în funcțiune a stației de recepție a satelitului geostaționar de telecomunicații INTELSAT la Cheia, în județul Prahova.^[9]

În anul 2012 părăsește această lume, fiind incinerat.

·         1923 - S-a născut scriitorul german Peter Hirsche, considerat drept unul dintre cei mai cunoscuţi autori de piese pentru teatru radiofonic

·         1930: Dan Iordăchescu (n. 2 iunie 1930, Vânju Mare, județul Mehedinți (interbelic) - d. 30 august 2015) a fost un bariton român.

Dan Iordachescu s-a născut în orașul Vânju Mare având o descendență moldovenească. A absolvit Facultatea de Teatru din Iași (1948-49), apoi Conservatorul de Muzică "Ciprian Porumbescu" din București (1952-56); aici a fost îndrumat de o elită a pedagogiei de canto românești, maeștrii Constantin Stroescu, Petre Ștefănescu Goangă, regizorii Jean Rânzescu, Panait V. Cottescu și dirijorul Jean Bobescu. A făcut studii complementare de canto la Salzburg (Mozarteum 1956), Paris (1958-60) și Roma (1960).

Dan Iordăchescu a debutat în București în decembrie 1949 la Teatrul C.C.S. în rolul "Chiaburul" din opereta "Cântec de viață nouă" de Florin Comișel, fiind îndrumat vocal și tehnic de marea cântăreață de operă Maria Snejina. Ca prim solist a debutat în decembrie 1956 la Teatrul de Operă și Balet din București.

A întreprins 262 de turnee internaționale în 61 de țări și în 331 de orașe ale lumii.

În cele aproximativ 1100 spectacole de operă pe care le-a susținut pe tot globul a cântat 45 de roluri importante; a cântat peste 1500 de lieduri în cele aproape 1600 de recitaluri. Cariera sa l-a purtat pe cele mai importante scene de operă între care la Scala din Milano, Staatsoper din Viena, Opera din Paris, operele din Seattle, Hamburg, München, Berlin, Sankt-Petersburg, Los Angeles, San Francisco, New York, Dallas sau Teatrul Bolșoi din Moscova, avandu-i ca parteneri pe Mario Del Monaco, Placido Domingo, Mirella Freni, Renata Scotto, Virginia Zeani, Montserrat Caballé, Luciano Pavarotti, J. MacCracken, Franco Corelli, N. Rossi-Lemeni, Giuseppe Di Stefano și alții sub bagheta lui Riccardo Muti, Lorin Maazel, Georges Pretre, Zubin Mehta, M. Rostropovitci, Tullio Serafin, Sir Colin Davis etc.

A participat la 31 de Festivaluri europene, americane si sud-est asiatice. A fost Președinte de onoare al Festivalului Donizetti de la Zvolen - Bratislava 1993-1999, Președinte al Concursului Internațional Maria Callas - Salonic – martie 1978, a fost membru în juriile concursurilor internaționale la Vichy, Franța - august 1979; Lansing University - aprilie-mai 1978; Michigan, Statele Unite - 1979; Ann Arbor University - iunie 1979; Cardiff, Țara Galilor - iulie 1983; Salonic și Veria - din 1989 până în 2005 (de trei ori președinte).

Din 1979 a susținut cursuri de masterat în Statele Unite, Marea Britanie, Franța, Filipine, Grecia, Turcia (locuind 6 ani și jumătate la Istanbul) și România. A fost Profesor universitar la Academia de Muzică din București. Din 1993 Dan Iordăchescu este membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România.

În 2007, la 77 de ani, era încă invitat pentru concerte și spectacole în România, Grecia și Spania. Cu cei 61 de ani de carieră neîntreruptă a devenit cel mai longeviv interpret în viață din lume.

·         1930: S-a nascut  la Timisoara profesorul Sorin Botez, luptator  anticomunist si om politic liberal român; (d.31 iulie 2009). La 8 februarie 1949 a fost arestat sub acuzația că face parte din organizația anticomunistă „Avram Iancu” și condamnat la 20 de ani de muncă silnică (din care a executat 15 ani, fiind grațiat la 11 noiembrie 1963). În momentul arestării, Sorin-Mircea Bottez era elev în ultimul an la Liceul „Mihai Viteazul” din București. La 22 decembrie 1989   s-a numarat printre inițiatorii  actiunii de  reînființare a Partidului Național Liberal. A deținut funcția de vicepreședinte al PNL și șef al Departamentului de Relații Externe până în septembrie 1992. Între septembrie 1992-1994 a activat ca ambasador în Republica  Africa de Sud. În perioada 1997-1998 a făcut parte din Guvernul Ciorbea, fiind numit ministru al informațiilor publice.
* 1930: Charles "Pete" Conrad, Jr. (2 iunie 1930 – 8 iulie 1999) a fost un ofițer U.S. Navy și astronaut NASA, iar în timpul misiunii Apollo 12 (1969) a devenit al treilea om care a pășit pe Lună. El a stabilit un record de opt zile de ședere în spațiu, împreună cu pilotul comandant Gordon Cooper din misiunea Gemini 5 (1965), și a comandat apoi misiunea Gemini 11 (1966). După Apollo, a comandat misiunea Skylab 2 (1973) (prima cu echipaj uman), în care el și colegii săi au reparat daunele semnificative produse stației spațiale Skylab. Din acest motiv, președintele Jimmy Carter i-a acordat Medalia de Onoare a Congresului pentru activități spațiale în 1978.

Charles "Pete" Conrad, Jr.

* 1931: Jacques Garelli (n. 2 iunie 1931, Belgrad - d. 23 decembrie 2014, Dușanbe, Tadjikistan) a fost un filozof francez și poet.

Expert UNESCO în Zair cu istoria Africii, Aurelio Pace ^[1], tatăl artistului Joseph Pace, filozof și poet^[2], Garelli a predat literatură franceză și filosofie la Universitatea Yale, la Universitatea din New York și la Universitatea din Amiens (Franța). Influențată de Martin Heidegger și Maurice Merleau-Ponty, subiectul principal al cercetărilor sale sunt fenomenologia și ontologia.

·         1932 - S-a nascut Sammy Turner (Samuel Black), cantaret american

·         1934: S-a născut soprana Constanţa Câmpeanu.

·         1936 - S-a nascut Otis Williams, vocalist american (The Charms).

·         1937: S-a născut biologul Dan Munteanu, specialist în ornitologie; membru corespondent al Academiei Române din 1999.

·         1937 - S-a nascut Jimmy Jones, vocalist american (Spark Of Rhythm, Savoys, Pretenders).

·         1939 - S-a nascut Charles Miller, saxofonist, flautist si vocalist american (War).

·         1939: S-a născut Romulus Guga, poet, prozator şi dramaturg; (m. 1983).

·         1940: Constantin al II-lea (greacă Κωνσταντῖνος Βʹ, Βασιλεὺς τῶν Ἑλλήνων, Konstantínos Βʹ, Vasiléfs ton Ellínon; n. 2 iunie 1940) a fost rege al grecilordin 1964 până la abolirea monarhiei în 1973.

A fost al șaselea și ultimul monarh al Casei de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg. În Grecia i se spune ο τέως βασιλιάς („fostul rege”) referindu-se la el cu termenul peiorativ ο Τέως („fostul”) sau cu o Γκλύξμπουργκ („Glücksburg”). Cu toate acestea, în diaspora grecească, mai ales în Regatul Unit, unde regele Constantin își are reședința, și unde copiii săi au frecventat școli în limba greacă, el este încă numit ο βασιλιάς, sau „regele”.

Fiind descendent pe linie bărbătească al regelui Christian al IX-lea al Danemarcei și-a păstrat titlul de Prinț al Danemarcei, deși în urma revizuirilor constituționale ramura greacă a fost omisă de la succesiunea la tronul Danemarcei. Unii din susținătorii regelui îl numesc Constantin al XIII-lea ^[1], potrivit ideii că monarhia greacă este succesoarea celei bizantine, și regii Greciei ar trebui numerotați ca succesori ai împăraților bizantini.

Constantin al II-lea

Rege al grecilor

Regele Constantin în 1959

·         1941: Stacy Keach, actor american

·         1941 - S-a nascut William Guest, vocalist american (Gladys Knight & The Pips).

·         1941 - S-a nascut Charlie Watts, baterist britanic (Blues Incorporated, The Rolling Stones).

·         1944 - S-a nascut Marvin Hamlisch, pianist si compozitor american.

·         1944 - S-a nascut scriitoarea Ana Selena.

·         1947: S-a născut interpreta de muzică populară Sava Negrean-Brudaşcu.

·         1947 - S-a nascut Antone "Chubby" Tavares, vocalist american (Tavares, Chubby & The Tavares).

·         1951 - S-a nascut Gheorghe Visu, actor de teatru si film (din filmografie: “Faleze de nisip”, “Mireasa din tren”, “Innebunesc si-mi pare rau”).

* 1957: Valeriu Troenco (n. 2 iunie 1957, Coșcodeni, Sîngerei) este un general din Republica Moldova, care din 5 aprilie 2014 până la 18 februarie 2015 a fost în funcția de Ministru al Apărării al Republicii Moldova. Anterior a mai deținut și funcția de viceministru al justiției.

·         1959 - S-a nascut Michael Steele, basista, vocalista si compozitoare americana (The Bangles).

·         1960 - S-a nascut Tony Hadley, vocalist britanic (Makers, Spandau Ballet).

·         1963: Nini Săpunaru, politician român

·         1965 - S-a născut David White, chitarist şi compozitor britanic (Brother Beyond).
* 1965: Jan Lammers (născut la data de 2 iunie 1956, la Zandvoort în Olanda), este un fost pilot de curse. Jan a participat în 5 sezoane de Formula 1. Începând cu anul 1983 și până în anul 2011, a participat în mod constant la Cursa de 24 de ore de la Le Mans.

·         1968: Teodora Virginia Trandafir (n. Uță,^[2] 2 iunie 1968, Pitești) este o prezentatoare de televiziune din România, fostă producătoare, actriță, prezentatoare de radio și deputată PDL. Din 9 septembrie 2013 prezintă emisiunea Teo Show de la Kanal D.^[3] Este cunoscută pentru moderarea emisiunii Teo, difuzată de Pro TV în perioada 2000-2006.

Teodora Virginia Trandafir s-a născut pe 2 iunie 1968 în Pitești, județul Argeș. Tatăl ei, Ion Uță (n. 5 iulie 1942, Urlueni, Argeș), este medic pediatru și cardiolog la un spital din Brăila.^[4] Teo a copilărit pe strada Trivale din Pitești până în clasa a doua, când s-a mutat cu părinții în București, la scurt timp s-au mutat în Brăila, unde a terminat Colegiul Național Nicolae Bălcescu din Brăila.^[5] A urmat cursurile Facultății de Limbi și Literaturi Străine din cadrul Universității din București, secția arabă - engleză, iar apoi s-a angajat pentru prima dată ca vânzătoare de bilete la o agenție de turism.^[6] În 1990 Teo s-a căsătorit la Brăila cu pilotul Alexandru Trandafir, însă cei doi au divorțat pe cale amiabilă după șase ani.^[7]

În 2004 Teo a adoptat o fetiță pe care a botezat-o Maia.^[8] În decembrie 2011 Teo l-a cunoscut pe rețeaua de socializare Facebook pe Constantin Iosef (n. 29 august 1968), cu care s-a căsătorit pe 2 iunie 2012.^[9] Mariajul a durat numai șase luni, iar pe 17 decembrie 2012 cei doi au anunțat că divorțează

Filmografie:

• Happy End (2006)
• Lumea poveștilor Cartoonito- Povestitoare (Voce vers.română)

* 1972: Morena Silva de Vaz Setta Baccarin^[3] (n. 2 iunie 1972)^[4] este o actriță braziliano-americană. Joacă rolul doctoriței Leslie Thompkins în serialul de televiziune Gotham, difuzat de Fox. A primit Premiul Primetime Emmy pentru cea mai bună actriță în rol secundar într-un serial dramatic pentru rolul lui Jessica Brody din serialul Homeland: Rețeaua terorii.
Baccarin s-a născut la Rio de Janeiro, ca fiica lui Vera Setta, actriță, și Fernando Baccarin, un jurnalist.^[5] Ea este de origine italiană.^[6] Când avea șapte ani, s-a mutat cu familia ei în Greenwich Village, New York pentru că tatăl ei a fost transferat să lucreze ca redactor la sediul Globo TV.

Morena Baccarin

* 1972: Wentworth Earl Miller III (n. 2 iunie 1972, Chipping Norton, comitatul Oxfordshire, Anglia) este un actor american născut în Anglia, celebru datorită rolului din serialul de televiziune difuzat de Fox, Prison Break, în care îl interpretează pe Michael Scofield.

Tatăl lui Miller este afro-american, jamaican, englez, german și parțial Cherokee și evreu; mama sa are origini rusești, franțuzești, germane, siriene și libaneze. Într-un interviu, Miller declara: „Tatăl meu este negru și mama albă. Prin urmare, aș putea răspunde fiecăruia că sunt un hoinar rasial singur (original în engleză Long Ranger) câteodată, prins între două comunități.”

S-a născut Anglia, în apropiere de Oxford, unde tatăl său a locuit pe durata studiilor. Familia sa s-a mutat în Park Slope, Brooklyn, New York când avea 1 an. Are două surori, Leigh și Gillian. Miller a urmat cursurile școlii Midwood High School în Brooklyn. A fost membru al SING!, o producție muzicală anuală care a fost începută de Midwood. A absolvit primul titlu la Princeton University în literatura engleză. Când era la Princeton, s-a alăturat grupului a capella al școlii, care se numea „The Princeton Tiger Tones”

În 2013 a făcut public faptul că este homosexual și a refuzat să onoreze invitația de a participa la Festivalul Internațional de Film de la Sankt Petersburg, în semn de protest față de legislația homofobă din Rusia

Primul rol într-un film al lui Miller a fost sensibilul și introvertitul David din Dinotopia, o mini-serie realizată de ABC. După ce apare în câteva roluri de televiziune minore, a trecut mai departe și a devenit unul dintre protagoniștii binecunoscuți ai filmului Human Stain, interpretând versiunea mai tânără a personajului jucat de Anthony Hopkins.

Înainte de a-l interpreta pe Michael Scofield în Prison Break, Miller a apărut în Buffy, spaima vampirilor într-un episod numit „Go Fish”. În acest episod, Miller intră în pielea unui personaj care se transformă într-o creatură asemănătoare cu un pește, din cauză că antrenorul de înot al școlii a introdus ADN de pește și steroizi în saună.

Miller a devenit și mai celebru în anul 2005, când obține rolul lui Michael Scofield în producția televiziunii Fox Network, adică Prison Break. Aici joacă rolul unui frate iubitor care a creat un plan elaborat pentru a-și ajuta fratele, Lincoln Burrows (Dominic Purcell), să scape de pedeapsa cu moartea după ce a fost acuzat de o crimă pe care nu a comis-o. Interpretarea sa în acest film i-a adus o nominalizare pentru categoria „Best Actor in a Dramatic Series” la Golden Globe în 2005.

Wentworth Miller

·         1975: Cătălina Cristea (n. 2 iunie 1975) este o fostă jucătoare de tenis din România. Ea a fost clasată pe locul 59 în clasamentul individual pe 21 iulie 1997 și pe 40 la dublu pe 17 august 1998 în clasamentul WTA. S-a retras din tenisul profesionist în septembrie 2001, înainte de a reveni în 2005; după aceea, s-a retras în septembrie 2005, la vârsta de 30 de ani.

În meciurile jucate pentru România la Fed Cup, Cristea are palmares de 20 de victorii și 13 înfrângeri.

* 1976: Antônio Rodrigo Nogueira (n. 2 iunie 1976, Bahia, Brazilia) este un fost luptător profesionist de arte marțiale mixte (MMA) brazilian. A luptat în categoria greilor din UFC , unde a reușit să devină campion interimar. Este fratele geaman a lui Antônio Rogério Nogueira. Nogueira a devenit cunoscut în promoția japoneză Pride Fighting Championships, unde a devenit primul campion al greilor într-e 2001 și 2003, precum și finalist al turneului PRIDE FC Heavyweight Grand Prix 2004. El este unul dintr-e cei trei luptători care au reușit să câștige titluri în PRIDE și UFC (alături de Mark Coleman și Mauricio Rua).
* 1976: Yoshinobu Minowa (n. 2 iunie 1976) este un fost fotbalist japonez.
* 1977: Arthur Claudiu David (n. 2 iunie 1977, Baia Mare - d. 24 iunie 2012, Baia Mare) a fost un pugilist român, de patru ori campion național (1996, 1997, 1998, 2001) și de trei ori vicecampion național
* 1977: Allen Neal Jones^[1][4] (n. 2 iunie 1977)^[2] este un wrestler american, cunoscut mai ales sub numele său de ring A.J. Styles. În prezent, este sub contract cu World Wrestling Entertainment (WWE).El a lucrat pentru WCW ,TNA și WWE.Styles a fost în ultimele săptămâni pe care WCW le-a avut,după perioada scurtă în WCW,s-a dus în TNA .În TNA a debutat în primul meci din istoria TNA ,în care echipa lui era formată din Low Ki și Jerry Lynn.El a debutat în WWE la Royal Rumble ,în meciul Royal Rumble pentru titlul WWE, care era a lui Roman Reings.El a avut un feud cu Chirs Jericho,cu care s-a luptat laWrestlemania 32 ,unde a pierdut ,după un Codebraker.El a fost în meciul cu Roman Reings la Extrem Rules pentru centura WWE,el a pierdut ,la fel și la Payback. La Summerslam s-a bătut cu John Cena într-un meci bun,în care a câștigat Aj,la Backlash a câștigat centura lui Dean Ambrose, el și-a apărat titlul la fiecare PPV al Smackdown -ului,dar la Royal Rumble și-a pierdut titlul în favoarea lui John Cena.La Elimination Chamber a participat în meciul Elimination Chamber ,pierzând.

·         1978: Justin Long, actor american

·         1978: Nikki Cox, actriță americană
* 1978: Dominic Edward Cooper (n. 2 iunie 1978)^[2] este un actor englez.^[3] El a lucrat la televiziune, film, teatru și radio, și este cunoscut mai mult pentru producții ca Mamma Mia!, The Duchess, The History Boys, The Devil's Double, Captain America: The First Avenger și Abraham Lincoln: Vampire Hunter.
Dominic Edward Cooper s-a născut pe 2 iunie 1978, în Greenwich, Londra,^[4][5] în familia lui Julie (Heron), o învățătoare, și Brian Cooper, un licitator.^[6][7][8] A urmat școala Thomas Tallis în Kidbrooke și s-a calificat la London Academy of Music and Dramatic Art (LAMDA), absolvind în anul 2000. Cooper a lucrat în televiziune, radio, teatru și film, în producții precum: Mamma Mia!, The Duchess și The History Boys. La început a lucrat în televiziune și film, apoi și-a făcut debutul pe scena Teatrului Național în anul 2001 în piesa Mother Clap's Molly House. A fost implicat în piesa lui Alan Bennett, The History Boys, încă de la prima lectură. De asemenea, el s-a concentrat cu producția de pe Broadway, Sydney, Wellington și Hong Kong, precum și apare în filmul de radio și adaptări a piesei. El a avut roluri notabile la Teatrului Național Royal, în adaptarea trilogiei His Dark Materials, unde a jucat rolul principal, Will Parry, serie TV Down to Earth și Sense & Sensibility. Probabil, el este cel mai bine cunoscut pentru munca sa din Mamma Mia!, unde a cântat mai multe melodii. În film, personajul lui s-a logodit cu Sophie Sheridan, personaj interpretat de către Amanda Seyfried, prietena lui actuală. În 2006 Dominic Cooper a fost nominalizat la Drama Desk Award, pentru activitatea sa privind producția de pe Broadway, The History Boys.

Dominic Cooper

Cooper în 2010

* 1978: Justin Jacob Long (n. 2 iunie 1978 în Fairfield, Connecticut) este un actor de origine americană, cunoscut pentru rolurile sale din Jeepers Creepers, Dodgeball, Live Free or Die Hard și datorită apariției într-un program de promovare pentru compania Apple, alături de John Hodgman.

Justin Long este fiul lui James Long, filosof și profesor de latină la Universitatea Fairfield și al lui Wendy Lesniak, actriță. Justin mai are doi frați, unul mai mare pe nume Damian, care este un actor local de scenă și de film, profesor de limba engleză și director de teatru la Liceul Weston în Weston,CT.; fratele mai mic, Christian a apărut în filmul "Accepted" unde a interpretat rolul de mascotă a școlii.Acesta a crescut într-o familie romano-catolică.A frecventat Colegiul Fairfield și Colegiul Vassar, abandonând într-un final studiile pentru a-și începe cariera.

Filmele lui Long includ Jeepers Creepers, Waiting..., Dodgeball: A True Underdog Story, The Break-Up, Crossroads, Galaxy Quest, Dreamland, Alvin și The Chipmunks și Live Free Or Die Hard.A avut un rol și în serialul Ed (2000-2004),unde l-a interpretat pe Warren Cheswick.De asemenea, Justin Long este si vocea lui Alvin în Alvin and the Chipmunks și joacă rolul principal în comedia Accepted (2006).A fost invitat să ia parte la înregistrarea documentarului Wild West Comedy Show în 2006.A luat parte la promovarea campaniei Get a Macpentru firma Apple.A mai avut un rol mic în comedia din 2008 Zack and Miri Make a Porno.

A avut o relație cu actrița Drew Barrymore din august 2007 până în iulie 2008.Alte relații cunoscute sunt cele cu Kirsten Dunstși Tila Tequila.

Justin Long

* 1979: Fernando Miguel Fernández Escribano, cunoscut ca Fernando(n. 2 iunie 1979, Málaga, Spania) este un fotbalist retras din activitate.

* 1984: Paulius Grybauskas (n. 2 iunie 1984 în Vilnius, Lituania) este un portarlituanian care joacă pentru Neftchi Baku în Yuksak Liga. A jucat în 2009 14 meciuri pentru Oțelul Galați.

* 1985: Ashley Michelle Tisdale (n. 2 iulie 1985) este o cântăreață, actriță și producătoare de televiziune americană. Primul ei rol important l-a avut în 2005, când a interpretat rolul Maddie Fitzpatrick în serialul Disney, The Suite Life of Zack & Cody. Pe plan muzical, artista a debutat simultan cu două piese, "What I've Been Looking For" și "Bop to the Top", devenind prima cântăreață care la debut a avut două piese în Billboard Hot 100. În 2006 a jucat în filmul High School Musical ca "Sharpay Evans". În 2011 a jucat în filmul Sharpay's Fabulous Adventure (Minunata Aventură A Lui Sharpay).

Ashley Michelle Tisdale s-a născut în Monmouth County, New Jersey, pe 2 iulie 1985,^[1][2] în familia lui Michael Tisdale și Lisa Morris.^[3] Tatăl său este creștin, iar mama sa este de religie iudaică; Ashley a fost crescută „în ambele religii câte puțin”.^[4] Sora sa mai mare, Jennifer, este actriță și producător.^[5] Ea mai este înrudită și cu omul de afaceri Ron Popeil pe linie maternă.^[3] La vârsta de trei ani, Ashley l-a întâlnit pe managerul său, Bill Perlman, la un mall din New Jersey. El a trimis-o la diferite audiții pentru reclame, și Ashley a apărut apoi în peste 100 de reclame la rețeaua TV națională ca copil.^[6] Ea și-a început cariera teatrală făcându-și apariția în Gypsy: A Musical Fable și The Sound of Music la Jewish Community Center din Monmouth County.^[2]

Tisdale avea opt ani când a fost selectată să joace rolul lui Cosette în musicalul Les Misérables, și a luat o singură lecție de muzică înainte de a intra în rol. Tisdale a mers în turnee doi ani cu Les Misérables^[7] înainte de a primi un nor rol în producția musicalului Annie în Coreea.^[8] La vârsta de 12 ani ea a cântat pentru președintele Bill Clinton la un eveniment de la Casa Albă.^[2] La sfârșitul anilor 1990–începutul anilor 2000, după ce s-a mutat cu familia la Los Angeles, California,^[3] Ashley a avut parte de roluri minore în producții de televiziune, printre care The Hughleys, Smart Guy, 7th Heaven, Boston Public și Bette; a apărut în filmele artistice A Bug's Life și Donnie Darko; și a lucrat ca model pentru Ford Models.^[6][9] Pentru rolul lui Carol Prader din Boston Public, în anul 2000 ea a obținut o nominalizare Young Artist Award pentru "Best Guest Performance In a TV drama".

Ashley Tisdale

Ashley Tisdale în 2012

·         1986: Laurențiu Mocanu (n. 2 iunie 1986, București),^[2] cunoscut sub numele de Guess Who,^[3] este un cântăreț de muzică hip-hop român.^[2] În iulie 2010, Guess Who a câștigat premiul de „Cel mai bun artist hip-hop” la Romanian Music Awards.

În 1999, el a fondat împreună cu Zekko formația Anonim, care a colaborat cu Spike și Paraziții. Mai târziu s-a alăturat și Griffo. Trupa a avut succes cu hituri precum „Extrema zilei” și „Înghețata”, piese de pe albumul de debut Hai să vorbim. Aceasta s-a destrămat în 2006, iar Laurențiu s-a concentrat pe cariera solo. La sfârșitul anului scoate cu Ombladon videoclipul „Noapte bună, București”, iar în 2007 fondează casa de producție Okapi Soundîmpreună cu mai mulți artiști.

Și-a lansat albumul de debut, intitulat Probe Audio, în 2009. De pe acest album au fost promovate „Tu” (cu Spike), „Gen” (cu euGen) și „Locul Potrivit”. Cea din urmă ajunge pe locuri fruntașe în majoritatea clasamentelor muzicale ale posturilor radio și de televiziune din România, fiind cea mai difuzată piesă a anului 2010. În anul următor, Guess Who pleacă cu Spike în TU-r, un turneu național desfășurat în 22 de orașe. În luna februarie apare pe single-ul „Azi NU” al lui Grasu XXL. Videoclipul a fost lansat la sfârșitul lunii mai. În luna septembrie pleacă tot cu Spike în reTu-r, al doilea turneu național, și lansează videoclipul pentru melodia „Unu Altu”, iar în noiembrie pe cel pentru „Manifest”, o piesă care a avut parte de succes la public.

Al doilea album din cariera sa, Tot Mai Sus, a apărut pe 20 septembrie 2011. Conține două piese noi care au fost turnate într-un singur videoclip: „Oriunde te duci” și „Știu deja”, și o melodie în colaborare cu Marius Moga numită „Tot Mai Sus”. Cele trei materiale au devenit hituri pe YouTube în doar câteva luni de la lansare. Pe 5 septembrie 2011 este lansată piesa „LaLa Song”, în colaborare cu Grasu XXL. Videoclipul melodiei a fost lansat pe 3 octombrie 2011 la MTV, iar mai târziu a fost urcat și online, pe YouTube. Pe 4 iunie 2012 se dă drumul la piesa „Lumea mea” interpretată de Guess Who și Spike, iar la ora 22:00 din ziua de marți - 31 iulie se lansează și videoclipul regizat de cel din urmă. Muzica sa este o combinație de versuri hilare și altele cu un puternic mesaj social.^[4]

Pe lângă muzică, Laurențiu este interesat și de sport: „Mie mi-a plăcut când eram mic, am jucat și fotbal”. El joacă foarte bine și baschet, și a arătat acest lucru la sfârșitul lunii august a anului 2011 la PRO FM, după ce CRBL l-a provocat la o competiție de baschet.

Laurențiu Mocanu nu știe doar să cânte, știe și fotbal și baschet.^[66] La sfârșitul lunii august a anului 2011, la PRO FM, Guess Who l-a „enervat” rău pe CRBL, care l-a provocat la slam-dunkuri.^[66] Într-un interviu din 2009, întrebat dacă îi place sportul, acesta a răspuns: „Mie mi-a plăcut când eram mic, am jucat și fotbal. Jucăm^[67] foarte mult fotbal pe PlayStation… și poker”^[68]. Spike, care era alături de el, i-a spus că „Ăla nu e sport. E stat pe canapea și dat din degete”.^[68] Laurențiu a jucat fotbal la clubul Steaua București.^[68] Cântărețul a mai spus că are un respect uriaș pentru Unirea Urziceni.^[68] În același interviu, întrebat dacă are prietenă, el a răspuns cu „da”.^[68]

Printre artiștii preferați ai lui Guess Who se numără Smiley și Mihai Mărgineanu.^[68] Într-un interviu ținut în noiembrie 2010, cântărețul a declarat:

„B.o.B m-a spart cu albumul lui [B.o.B Presents: The Adventures of Bobby Ray], e spre pop dar mie îmi place muzica și nu mă limitez la un singur stil... Mă sparge „Ghost in the machine” foarte tare, m-a rupt în două aia. Mai îmi place Bruno Mars, tovarășul lui, care are o voce foarte mișto, cântă foarte mișto. E light albumul lui, bun de drum... mai mult pentru indrăgostiți. Pentru fete e cadoul perfect. Tinie Tempah m-a spart, e genial. Ascultați-i pe ăștia! Din România îmi place foarte mult albumul lui Doc, și concertul de lansare a fost foarte mișto. Ca recomandare: albumul Oameni al lui Grasu, cumpărați-l, ascultați-l. Îmi place piesa de la Taxi - „Cele două cuvinte”. Mi-a propus Teo Trandafir să apar în videoclipul ăla, dar a doua zi nu a mai răspuns Dan Teodorescu la telefon. Și mai îmi place albumul lui Horia Brenciu - 37.^[13]”

Printre antipatiile sale se numără stilul house-dance.^[69] Rapperul a spus: „Nu știu cum voi evolua în viitor. Eu nu cânt doar rap, dar nu știu ce va fi in viitor, poate voi cânta rock, habar nu am. Va depinde foarte mult de feeling. Dar niciodată nu voi cânta house.

Guess Who

Guess Who în concert la București (2009)

·         1988: Sergio Leonel "Kun" Agüero del Castillo^[6] (pronunție în spaniolă: /ˈseɾxjo aˈɣweɾo/; născut 2 iunie 1988) este un fotbalist argentinian, care în acest moment joacă pentru Manchester City FC pe poziția de atacant.
* 1988: Takashi Inui (n. 2 iunie 1988) este un fotbalist japonez care evoluează în Primera División pentru Eibar.

·         1989: Emilian Floareș, regizor de film

* 1990: Roxana Vancea (n. 2 iunie 1990, Târgu Jiu, România) este o fostă asistentă TV și model din România.

Vancea a ajuns cunoscută publicului românesc prin intermediul matinalului 'Neatza cu Răzvan și Dani unde a avut rolul de „vecină” timp de doi ani și jumătate.^[1] De-a lungul carierei sale în televiziune, Vancea a fost, timp de un sezon, co-prezentatoarea emisiunii Splash! Vedete la Apă alături de Roxana Ionescu, iar în anul 2013, aceasta a făcut parte din emisiunea de comedie IComedy împreună cu actorul Mihai Bendeac și vloggerul Mikey Hash

În anul 2018, Vancea s-a căsătorit cu Dinu Mihail

* 1997: Roxana Daniela Popa Nedelcu (n. 2 iunie 1997, Constanța, România) este o gimnastă română care a reprezentat Spania la toate competițiile internaționale.^[1] Popa a intrat prima dată în contact cu gimnastica în țara ei natală, România, țară cu o lungă tradiție în acest sport, unde a avut prima ei inițiere.^[2] Acum se antrenează în Centru Național Spaniol de Sport (CARD) și face parte din EGAD Los Cantos Alcorcon din Madrid. Cele mai bune rezultate le-a obținut la sărituri și la sol.

În afară de limba maternă, română, Roxana este, de asemenea, fluentă în limba spaniolă, engleză, și parțial franceză. Idolii lui Popa sunt gimnastele românce Nadia Comăneci, Cătălina Ponorși Larisa Iordache

VA URMA