MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU DUMINICĂ 21 IUNIE 2020, SOLSTIȚIUL DE VARĂ!

PARTEA ÎNTÂI -  ISTORIE PE ZILE (B. Decese, Sărbători); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

B.

Decese

·         1040: A decedat  Fulk al III – lea, conte de Anjou (franceză: Foulques), numit si Fulk Nerra („negru”), născut aproximativ 965/970. A fost Conte de Anjou din anul  987 la 1040. A construit  aproximativ 100 de castele și mănăstiri pe  întreaga Vale a Loareidin Franța de astăzi si a luptat in numeroase războaie   cu vecinii în Bretania, Blois, Poitou și Aquitania. A călătorit de patru ori la Ierusalim în pelerinaj. A murit la Metz la  întoarcerea din ultima sa călătorie în Palestina si este îngropat în manastirea Beaulieu–lès–Loches, pe care a fondat-o in  1007.

·         1305: A decedat  Venceslau al II-lea  (în cehă Václav),  (n. 27 septembrie 1271),  rege al Boemiei  începând cu 1278 si   rege al Poloniei  sub numele de Venceslau I din anul  1300. A fost  penultimul domnitor din dinastia de  Přemysl.
* 1359: Eric al XII-lea - în suedeză: Erik Magnusson - (1339 - 21 iunie 1359) a fost regele rival al Suediei al tatălui său Magnus al IV-lea al Suediei din 1356 până la moartea sa în 1359. El s-a căsătorit cu Beatrice de Bavaria, fiica lui Ludovic al IV-lea de Bavaria.
În 1343, Eric și fratele său Haakon, au fost aleși moștenitori ai Suediei și Norvegiei. În timp ce Haakon a preluat tronul Norvegiei în 1355 (cauzând uniunea dintre Norvegia și Suedia), Eric nu a primit nici o poziție în consiliul suedez, ceea ce l-a determinat să aleagă să conducă o revoltă împotriva tatălui său, în 1355. În 1357, rebeliunea l-a forțat pe Magnus să împartă Suedia cu fiul său care avea să conducă aproape toată partea de sud a Suediei și Finlanda. Suedia s-a reunit din nou în 1359, atunci când tatăl și fiul s-au împăcat și au condus împreună țara până la moartea lui Eric, câteva luni mai târziu. În timp ce se afla pe moarte, Eric a acuzat-o pe mama sa că l-a otrăvit. Imediat după moartea sa, soția sa Beatrice a murit și ea. Se crede că cei doi au murit de ciumă.

Eric al XII-lea al Suediei

Sigiliul regelui Erik Magnusson

·         1377:  Eduard al III-lea (13 noiembrie 1312 - 21 iunie 1377), a fost unul dintre cei mai de succes monarhi ai Angliei din Evul Mediu. El a transformat Regatul Angliei într-o putere militară a Europei. A domnit pe tronul Angliei timp de 50 de ani; de la Henric al III-lea până la George al III-leanici un alt monarh englez n-a avut o domnie atât de lungă.

Eduard a fost încoronat la vârsta de paisprezece ani. La vârsta de șaptesprezece ani, a condus o lovitură împotriva regentului Roger Mortimer lucru care a marcat începutul domniei sale personale. După ce a înfrânt, fără să subjuge, Regatul Scoției, în 1340 s-a autodeclarat moștenitor al tronului francez începând ceea ce va fi cunoscut în istorie sub numele de Războiul de o sută de ani.

Eduard a repudiat Tratatul de la Northampton care a fost semnat în timpul regenței, reînnoind astfel cererile suveranității engleze asupra Scoției rezultând cel de-Al Doilea Război Scoțian de Independență.

Intenționând să recâștige ceea ce englezii au deținut, el a câștigat din nou controlul asupra Berwick în 1333 prin victoria decisivă în Bătălia de la Halidon Hill în fața forțelor conduse de David al II-lea al Scoției. Deși Eduard al III-lea a desfășurat largi operațiuni militare, în 1337, David al II-lea a recuperat marea majoritate a Scoției, lăsând doar câteva castele, cum ar fi Edinburgh, Stirling Roxburgh în posesia Plantagenet. În perioada 1338-1339, Eduard a trecut de la o politică de cucerire la una de control.

Franța a reprezentat o problemă pentru Eduard al III-lea din mai multe motive: în primul rând, regele Franței, Filip al VI-leal-a protejat pe David al II-lea al Scoției în exil și a sprijinit raiduri scoțiene în nordul Angliei. În al doilea rând francezii au atacat mai multe orașe de coastă ale englezilor, lucru ce a condus la constituirea zvonurilor legate de o invazie la scară largă.^[1] În al treilea rând, posesiunile lui Eduard al III-lea din Franța au fost puse sub amenințare în 1337; Filip al IV-lea a confiscat ducatul de Aquitaine și regiunea Ponthieu.

Eduard emite pretenții la tronul Franței susținând că este singurul descendent masculin al regelui Filip al IV-lea, care era bunicul său pe linie maternă. Francezii au invocat Legea Salică de succesiune și au respins revendicarea regelui Angliei numindu-l moștenitor pe nepotul regelui Franței, Filip al VI-lea, care a domnit între anii 1328-1350. Eduard începe războiul împotriva Franței și își construiește alianțe. În 1338, Ludovic al IV-lea, împărat al Sfântului Imperiu Roman îi promite sprijinul său. Singurul rezultat militar important în urma acestor alianțe a constituit-o victoria navală de la Sluys, din 24 iunie1340, când 16.000 de soldați și marinari francezi au murit.

În 1356, în timp ce Eduard lupta în partea de nord a Franței, fiul său cel mare, Prințul Negru, a câștigat o mare victorie în bătălia de la Poitiers, unde este capturat regele Franței Ioan al II-lea.

Zona câștigată de Anglia (roz) prin Tratatul de la Bretania

După o succesiune de victorii, englezii aveau posesiuni importante în Franța, regele francez era prizonier în Anglia și administrația franceză era aproape în totalitate în colaps. Pretenția lui Eduard la coroana franceză părea accesibilă. Totuși, campania din 1359 nu a fost concludentă. În 1360, Eduard acceptă Tratatul de la Brétigny prin care el pretinde că a renunțat la tronul francez dar dorește garantarea posesiunilor sale din Franța.

În Franța, timp de un deceniu, ca urmare a Tratatului de la Bretania a fost o perioadă relativ liniștită, dar la 8 aprilie 1364 Ioan al II-lea moare în captivitate în Anglia. Tronul Franței este ocupat de energicul Carol al V-lea, care a apelat la ajutorul lui Bertrand du Guesclin.^[2] În 1369, războiul cu Franța a reînceput și, responsabilitatea campaniei militare este dată celui de-al treilea fiu al lui Eduard, Ioan de Gaunt. Campania eșuează și cu Tratatul de la Bruges din 1375, marile posesiuni engleze din Franța au fost reduse doar la cele din orașele de coastă Calais, Bordeaux și Bayonne.

Eșecul militar și presiunea fiscală asociată campaniei a condus la nemulțumiri în Anglia. În special criticile au fost îndreptate către câțiva dintre cei mai apropiați consilieri ai regelui. Lordul Chamberlain William Latimer și lordul John Neville au fost înlăturați de pe funcțiile lor. Amanta regelui, Alice Perrers, care era privită ca deținând putere prea mare, a fost îndepărtată de la curte.

În jurul anului 1375, Eduard juca un rol limitat la guvernare. În septembrie 1376 el cade bolnav la pat. După o scurtă perioadă de revenire începând cu luna februarie, regele moare de un accident vascular cerebral (unele surse spun gonoree^[3]) la 21 iunie.^[4] A fost urmat la tronul Angliei de nepotul său, Richard al II-lea, deoarece fiul său, Prințul Negru, murise la 8 iunie 1376.

Eduard al III-lea

·         1527 – A murit Niccolo Machiavelli, autorul lucrării “Principele”. Machiavelli a fost un scriitor, diplomat, funcţionar public, filozof şi om politic. “Principele”, opera cea mai cunoscută, descrie metodele prin care un principe poate dobândi şi menţine puterea politică

·         1734:  In Montreal in Noua  Franța (Canada de azi), un sclav  cunoscut sub numele de Marie–Joseph Angélique este pedepsit cu moartea, dupa ce a fost gasit vinovat  de provocarea unui incendiu care a distrus o mare parte din oras.
* 1884: Willem Alexander Charles Henry Frederick, Prinț de Orania(neerlandeză Willem Alexander Karel Hendrik Frederik, Prins van Oranje, Prins der Nederlanden, Prins van Oranje-Nassau), (25 august1851 – 21 iunie 1884), a fost moștenitor aparent al tatălui său, regele Willem al III-lea al Țărilor de Jos, din 11 iunie 1879 până la moartea sa.

Prințul Alexandru al Țărilor de Jos s-a născut la Haga la 25 august 1851.^[1] A fost al treilea copil al regelui Willem al III-lea și a reginei Sofia.^[2] Spre deosebire de fratele său Wilhelm, prințul moștenitor, el a fost disciplinat, intelectual și cultivat. După decesul fratelui său Wilhelm la 11 iunie 1879, el a devenit moștenitor aparent al tronului din Țările de Jos și Prinț de Orania.

Alexandru a deținut poziția de moștenitor până la propria moarte, la vârsta de 32 de ani, la 21 iunie 1884, de tifos.^[1] Deși nu s-a căsătorit niciodată, au avut loc negocieri pentru o căsătorie cu Infanta Maria Ana a Portugaliei, fiica fostului rege Miguel I al Portugaliei. A fost înmormântat la 17 iulie 1884 la noua criptă regală, Nieuwe Kerk, din Delft.^[3]

După decesul lui, sora lui vitregă, viitoare regină Wilhelmina, a devenit moștenitoare prezumptivă a tronului.^[4] Decesul lui Alexandru a însemnat că Marele Ducat de Luxemburg a devenit independent la moartea lui Willem al III-lea, deoarece Wilhelmina nu putea moșteni titlul.

Pentru o perioadă de 116 de ani, de la nașterea lui Alexandru (1851) la nașterea lui Willem Alexander, actualul moștenitor al tronului olandez (1967), nici un moștenitor de sex masculin nu s-a născut în Casa de Orania.

Alexandru

Prinț de Orania

Un desen de F.A. Tilly

·         1908: Compozitorul rus  Nikolaï Rimski-Korsakov moare la varsta de 64 ani. Lucrarile sale “Capriccio spaniol”, Suita “Sheherazada” sau  uvertura “Pastele rus”, se numara printre cele mai cunoscute dintre lucrarile sale. A condus de asemenea o importanta scoala de compozitie, avandu-i printre eleviii sai pe  Glazounov si  Stravinski.

·         1922: Take Ionescu, om politic roman (n. 1858)

·         1957: Johannes Stark, fizician german (n. 1874)

·         1970: Victor Vâlcovici, membru al Academiei Române (n. 1885)

·         1978: Pál Auer, politician, scriitor, memorialist, și diplomat maghiar (n.1885)

·         1988: George Ivașcu, istoric și critic literar român (n. 1911).

* 2000: Ion Alecsandrescu (n. 17 iulie 1928 - d. 21 iunie 2000), poreclit „Sfinxul”, a fost un fotbalist român, care a jucat la Steaua București și în Echipa națională de fotbal a României pe post de atacant. În urma retragerii ca jucător avea să devină conducătorul clubului de fotbal Steaua București, printre trofeele câștigate numărându-se Cupa Campionilor Europeni. A fost declarat Omul secolului pentru Steaua București. Alecsandrescu a jucat fotbal, între 1947 și 1962, la Juventus București, Partizanul, CCA București, CA Câmpulung-Moldovenesc și Olimpia București. Alecsandrescu a câștigat cinci campionate și o cupă a României, toate cu CCA București, și a fost selecționat de cinci ori în reprezentativa României. După retragere a fost secretar general al Federației Române de Fotbal timp de 20 de ani, între 1962 și 1982, îndeplinind mai apoi funcții de conducere în cadrul Stelei.

·         2001 - A murit chitaristul american John Lee Hooker (n.12.08.1917).

·         2008 – A încetat din viaţă Victor Iancu, profesor universitar, lingvist şi fost secretar general al Comisiei Naţionale pentru UNESCO (n. 25 martie 1936)

Sărbători:

• În calendarul oretodox: Sf Mc Iulian din Tars și Afrodisie; Dezlegare la pește; Duminica a 2 - a după Rusalii - a Sfinților Români - Chemarea primilor Apostoli
• Ziua Muzicii Europene. Ziua de 21 iunie a fost declarată ”Ziua Muzicii” în Franța începând cu anul 1982, iar din 1985 a devenit Ziua Muzicii Europene și promovează toate genurile muzicale, precum și variate forme de expresivitate muzicală.

·         Ziua internațională Yoga. Yoga este o străveche mișcare fizică, mentală și spirituală avându-și originile în India. Cuvântul ”yoga” derivă din sanscrită și înseamnă uniune, simbolizând uniunea dintre corp, minte și spirit sau conștiință, potrivit www.un.org. Astăzi, yoga este practicată în forme variate în întreaga lume și devine din ce în ce mai populară.

·         Ziua mondială a hidrografiei. La 21 iunie se celebrează în întreaga lume Ziua mondială a hidrografiei, un prilej pentru a crește conștientizarea publicului cu privire la rolul vital pe care îl joacă în hidrografie viața fiecăruia.


VA URMA