MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU DUMINICĂ 28 IUNIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (A. Evenimente, Nașteri); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

Bună dimineața, prieteni!
Dacă ați ținut post este bine să mergeți la duhovnic pentru a vă spovedi și împărtăși pentru că mâine este sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel!

ISTORIE PE ZILE 28 Iunie

A. 

Evenimente

·         1098: Este cucerit in timpul primei Cruciade, orasul Mosul. Cand Bohemond, comandantul armatei creștine a decis să atace, emirii  l-auabandonat  pe generalul Kerboga, comandantul armatei musulmane, care  a fost luată prin surprindere si de informațiile false despre armata creștina, care ar fi fost slaba si  dezorganizata. Musulmani s-au găsit în fața unei armate crestine motivate si unite, astfel incat  generalulul  Kerboga a trebuit să se retragă.

·         1243: Inocențiu al IV-lea devine papă.

·         1245 - Se deschide primul Consiliu din Lyon (al 13-lea Consiliu ecumenic).

·         1358: Ludovic I de Anjou, regele Ungariei, acordă negustorilor braşoveni liberă trecere pentru negoţul lor cu Ţara Românească. Este primul privilegiu comercial cunoscut în spațiul românesc, acordat negustorilor braşoveni pentru Muntenia. Documentul confirma existenţa drumului comercial care pornea din Transilvania spre teritoriul cuprins între râurile Prahova şi Buzău, pînă unde se vărsa Siretul (se va numi mai tîrziu „drumul Brăilei“). Se presupune că acest drum este unul dintre cele mai vechi drumuri comerciale care legau Transilvania de Muntenia.

·         1461: Edward al IV- lea  este încoronat rege al Angliei.  Eduard al IV-lea (28 aprilie 1442 – 9 aprilie 1483) a fost rege al Angliei de la 4 martie 1461 până la 2 octombrie 1470 și din nou, de la 11 aprilie 1471 până la moartea sa. El a fost primul  rege al  Angliei. din Casa de  Yok si prima jumatate a domniei sale a fost marcată de Războiul celor Două Roze. Nu se știe cauza exactă a morții lui Eduard. Este posibil să se fi îmbolnăvit de pneumonie sau febră tifoidă, însă nici otravirea sa nu este exclusa. 

·         1519: Carol al V-lea este ales împărat al Sfântului Imperiu Roman de natiune germana. Carol al V-lea (spaniolă Carlos I; daneză Karel V; germană Karl V.; italiană Carlo Quinto; franceză Charles Quint; n. 24 februarie 1500 – d. 21 septembrie 1558) a fost împărat romano-german din 1519, până la abdicarea sa în 1556. A domnit, de asemenea, ca rege al Spaniei, cu titulatura „Carol I”, din 1516 până în 1556. Ca moștenitor a patru dintre casele regale importante din Europa, a realizat o uniune personală a unor teritorii întinse și dispersate, incluzând Sfântul Imperiu Roman, Aragon, Castilia, Napoli, Sicilia, Țările de Jos și coloniile spaniole din Americi. Când a renunțat la tron, și-a împărțit ținuturile între fiul său, Filip al II-lea al Spaniei, și fratele său, împăratul Ferdinand I.

·         1581: A ieșit de sub tipar „Evanghelia cu învățătură” sau „Cazania”, ultima și cea mai de seamă carte tiparită de diaconul Coresi. Este o talcuire, o ex­plicare a Evangheliilor din duminicile si sarbatorile de peste tot anul, incepand cu Duminica Vamesului si a Fariseului pana la Duminica a 32-a dupa Rusalii. Lipsesc Cazaniile la Duminica Ortodoxiei si inca cinci du­minici. Textele evangheliilor sunt cele tiparite in Tetraevanghelul din 1561. Talcuirea textelor evanghelice s-au facut de doi preoti ortodocsi de la bi­serica Sf. Nicolae Schei din Brasov, Iane si Mihai. Coresi n-a fost un simplu tipograf, ci si un traducator, ca dovada este efortul sau de a reda limbii textelor maramuresene o forma literara clara si inteleasa de toti romanii, inlaturand regiona­lismele si neologismele cu care erau incarcate si mai ales de fonetismul lor greoi, rotacizant. Coresi n-a fost un simplu tipograf, ci si un traducator, ca dovada este efortul sau de a reda limbii textelor maramuresene o forma literara clara si inteleasa de toti romanii, inlaturand regiona­lismele si neologismele cu care erau incarcate si mai ales de fonetismul lor greoi, rotacizant. Coresi contribuie si la indreptarea ortografiei limbii romane, prin faptul ca stabileste si introduce reguli de despartire a cuvintelor, facand scrisul mai inteles si mai usor de raspandit, nu numai prin carti dar si prin acte si documente atat de necesare, mai ales in cancelariile domnesti.

·         1635: Guadelupa devine colonie franceză

·         1651: Începe bătălia de la Beresteczko dintre Polonia și Ucraina, cea mai mare bătălie din secolul al XVII-lea. Bătălia de la Beresteczko (în poloneză Bitwa pod Beresteczkiem; în ucraineană Берестецька битва) s-a dat între cazacii zaporojeni răsculați, conduși de hatmanul Bogdan Hmelnițki, ajutat de tătarii crimeeni aliați pe de o parte, și de cealaltă parte armata polono-lituaniană în frunte cu regele Ioan al II-lea Cazimir. A fost cea mai mare bătălie terestră a secolului al XVII-lea. A durat din 28 până în 30 iunie 1651 și a avut loc în Volânia. Numărul soldaților poloni participanți este necunoscut. Ducele Bogusław Radziwiłł (comandant polon) scria că armata polonă avea 80.000 de soldați. Istoricii moderni Zbigniew Wójcik, Józef Gierowski și Władysław Czapliński estimează că armata polonă avea 60.000-63.000 de soldați. Cazacii aveau circa 100.000 de oameni plus 40.000 de călăreți tătari din Crimeea și câteva mii de turci și vlahi. Ambele părți aveau câte aproximativ 40.000 de călăreți. Slăbiciunea cavaleriei cazacilor era compensată de pedestrașii excelenți, și astfel lupta a fost una echilibrată.

·         1709: Bătălia de la Poltava. Bătălia de la Poltava din ziua de 8 iulie S.V. 27 iunie 1709 a reprezentat victoria decisivă a țarului Petru I al Rusiei în fața regelui Carol al XII-lea al Suediei într-una dintre cele mai celebre bătălii ale Marelui Război al Nordului. Ea este considerată a fi începutul declinului Suediei ca mare putere europeană, locul ei ca putere dominantă a Europei de Nord fiind luat de Rusia. Această bătălie a marcat și sfârșitul ambițiilor de independență ale ucrainenilor

·         1801 - S-a încheiat domnia în Tara Moldovei a lui Constantin Ipsilanti, fiul predecesorului sau, domnitorul Alexandru Ipsilanti.

·         1835: (28 iunie 1835, stil nou /16 iunie 1835, stil vechi) se inaugurează la Iaşi, in Principatul  Moldova, prima instituție de învățămînt superior din principatele române – Academia Mihăileană. Aici se ţineau cursuri de istorie, drept, chimie, matematică şi de arhitectură.

·         1838: Încoronarea reginei Victoria a Marii Britanii. Victoria Alexandrina (n. 24 mai 1819, Londra – d. 22 ianuarie 1901, Isle of Wight) a fost regina Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei din 1837 până în 1901, împărăteasă a Indiilor, din 1877 până în 1901, și stăpână a celor 28 de colonii britanice. Victoria a fost fiica Prințului Eduard, Duce de Kent și Strathearn, al patrulea fiu al regelui George al III-lea. Atât Ducele de Kent cât și regele au murit în 1820 și Victoria a fost crescută sub supravegherea atentă a mamei ei de origine germană, Prințesa Victoria de Saxe-Coburg-Saalfeld. Ea a moștenit tronul la vârsta de 18 ani, după ce cei trei frați mai mari ai tatălui ei au murit fără să lase moștenitori legitimi în viață. Regatul Unit era deja o monarhie constituțională, în care suveranul deținea relativ puține competențe directe politice. Privat, Victoria a încercat să influențeze politica guvernului și numirile ministeriale. Public, ea a devenit un simbol național, și a fost identificată cu standardele stricte de moralitate personală. S-a căsătorit în 1840 cu vărul ei primar, Prințul Albert de Saxa-Coburg și Gotha. Cei nouă copii ai lor și cei 26 din cei 34 de nepoți care au atins vârsta maturității, s-au căsătorit în interiorul altor case regale sau familii nobile de-a lungul continentului, ea câștingându-și astfel renumele de „bunica Europei”. După decesul lui Albert în 1861, Victoria s-a aruncat într-un doliu profund și a evitat aparițiile publice. Ca urmare a izolării ei, republicanismul a câștigat temporar puterea, dar în a doua jumătate a domniei sale, popularitatea ei a recuperat. Jubileele ei de Aur și de Diamant au fost momente de sărbătoare publică. Domnia ei de 63 de ani și 7 luni, a doua ca lungime dintre domniile tuturor monarhilor britanici, este cunoscută sub numele de Era Victoriană. A fost o perioadă de schimbări industriale, culturale, politice, științifice și militare în cadrul Regatului Unit, și a fost marcată de o mare expansiune a Imperiului Britanic. Ea a fost ultimul monarh britanic din Casa de Hanovra. După decesul ei, numele casei regale a devenit Saxa-Coburg și Gotha (numele britanic al Casei de Wettin), fiul ei cel mare, Eduard al VII-lea, moștenind numele casei din care făcea parte tatăl său, Prințul Albert. Nepotul reginei Victoria, George al V-lea, sub presiunea opiniei publice, a schimbat din nou numele Casei (care suna prea nemțesc în timpul Primului Război Modial) în Casa de Windsor (1917). Din Casa de Windsor au făcut parte strănepoții reginei Victoria, Eduard al VIII-lea și George al VI-lea, precum și stră-strănepoata ei, actuala regină, Elisabeta a II-a.

·         1846: Este patentat   de  Adolphe Sax în  Franţa, saxofonul. Adolphe Sax, pe numele său Antoine Joseph Sax, (n. 6 noiembrie 1814 în Dinant; d. 7 februarie 1894 în Paris) a fost un inventator de instrumente muzicale, belgian, care în 1846 a inventat saxofonul. Tatal sau,Charles-Joseph Sax era fabricator de instrumente muzicale ,iar Adolphe inca din adolescenta, a început sa învețe sa fabrice instrumente muzicale.La 15 ani a participat la un concurs de muzica ,in care a cântat la flaut si clarinet.Mai tarziu, a plecat la Scoala Regala de Muzica de la Bruxel ,pentru a studia mai bine aceste instrumente.Dupa terminarea studiilor in timp ce tatal sau câștiga din afacerea cu instrumente,Adolphe se specializează in inventarea unor alte instrumente muzicale de suflat.Prima importantă lucrare ,a fost modificarea clarinetului bas, care i-a adus meritul ca la varsta de 20 de ani sa fi inventat saxofonul bariton. Dinant ,este recunoscut ca ,orașul unde se fabrica saxofonul, tocmai datorită primului sau inventator, Adolphe Sax.

·         1848: La 28-29 iunie,  în timpul revoluției pașoptiste din Muntenia și Moldova, trupele ruseşti ocupă Iaşiul. Guvernul provizoriu muntean părăseşte în grabă Bucureştiul, refugiindu-se la Rucăr, in Transilvania.

·         1881: Este incheiat  un tratat secret intre Austria şi Serbia .

·         1883: Mihai Eminescu este arestat la Baia Mitrașevschi și internat la spitalul doctorului Alexandru A. Suțu

·         La 16-28 iunie 1913 are loc Conferinţa de pace de la Bucureşti prin care se încheie Al Doilea Război Balcanic. Prin tratatul semnat la această conferinţă, României i-a revenit partea din sudul Dobrogei (judeţele Durostor şi Caliacra - „Cadrilaterul").

·         1914: Asasinarea de catre un naționalist sârb a arhiducelui Franz Ferdinand de Habsburg, mostenitorul tronului Austro-Ungariei si a sotiei sale la Sarajevo, a marcat izbucnirea primului război mondial. Atentatul de la Sarajevo (supranumit şi „Împuşcătura care s-a auzit în toată lumea”) a avut loc în data de 28 iunie 1914 pe podul latin din Sarajevo. În atentat au fost ucişi arhiducele Franz Ferdinand şi soţia sa, ducesa Sophie Albina Chotek, de către extremistul sârb Gavrilo Princip. Acesta a fost unul dintre cei şase membri ai reţelei teroriste coordonate de Danilo Ilić, care avea în spate organizaţia panslavistă Mâna Neagră. Obiectivul politic al atentatului a fost desprinderea provinciilor slave din sudul Austro-Ungariei, astfel încât să formeze Iugoslavia. Atentatul a dus direct la izbucnirea Primului Război Mondial, când Austro-Ungaria a timis un ultimatum Serbiei, care a fost parţial respins. Austro-Ungaria a remis Serbiei o declaraţie de război, ceea ce a însemnat izbucnirea conflagraţiei. Conducătorul acestor conspiratori militari sârbi a fost şeful Seviciului de Informaţii Militare Sârb, Dragutin Dimitrijević, mâna sa dreaptă, maiorul Vojislav Tankosić, şi spionul Rade Malobabić. Maiorul Tankosić i-a înarmat pe asasini cu bombe şi pistoale, apoi i-a antrenat. Asasinii aveau acces la aceeaşi reţea clandestină de case-refugiu şi de agenţi pe care a folosit-o Rade Malobabić pentru infiltrarea armelor şi agenţilor în Austro-Ungaria.

·         1918:  Semnarea Tratatului de la Versailles între învingătorii Primului Război Mondial și Germania.

·         1919: A fost încheiat Tratatul de pace de la Versailles, între Puterile Aliate şi Germania. Delegaţia română, prezentă la Conferinţa de Pace, formată din I.I.C. Brătianu şi Constantin Coandă, a semnat Tratatul de pace cu Germania. Tratatul de la Versailles din 1919 este un tratat de pace creat ca rezultat al negocierilor de 6 luni purtate la Conferința de Pace de la Paris din 1919, ce a dus la încheierea oficială a Primului Război Mondial între forțele Aliaților (Franța, Anglia, SUA, Italia, Japonia, Polonia, România, Serbia, Cehoslovacia) și cele ale Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman, Bulgaria). Tratatul este urmarea armistițiului semnat la 11 noiembrie 1918, în pădurea din Compiègne, ce a pus punct luptelor. Tratatul stipula ca Germania să-și asume completa responsabilitate pentru declanșarea războiului și să plătească mari compensații (reparații de război) trupelor aliate. Germania pierdea, de asemenea, teritorii în favoarea țărilor vecine, suferea o severă limitare a forțelor militare și a fost deposedată de coloniile sale africane și cele de dincolo de ocean. Reprezentanții noului Guvern german (Republica de la Weimar) au fost obligați de către învingători să semneze acest tratat, altfel luptele aveau să înceapă iarăși. Ministrul de Externe al Germaniei, Hermann Müller, a semnat Tratatul la 28 iunie 1919. Tratatul a fost ratificat de către Liga Națiunilor la 10 ianuarie 1920. În Germania, tratatul a cauzat un șoc, resimțit, deseori, ca o traumă sau un complex anti-Versailles, pe care, eventual, a contribuit la colapsul Republicii de la Weimar, în 1933, și la accederea lui Adolf Hitler la putere.

·         1921:  Regele sârb Alexandru I a proclamat noua Constituție a Regatului sârbilor, croaților și slovenilor, cunoscuta ulterior sub numele de Constituția Vidovdan.

·         1923: în România este adoptată Legea asupra proprietăţii literare şi artistice, care proclamă principiul respectării şi garantării proprietăţii creaţiilor intelectuale.

·         1926 - În această zi Benz&Cie şi Daimler Motoren Gesellschaf fuzionează oficial luând astfel naştere Daimler-Benz AG. Această fuziune a avut ca efect stabilirea mărcii Mercedes-Benz şi folosirea pe toate automobilele produse de noul constructor. Dintre cei doi pioneriiai automobilismului care au dus practic la crearea puternicului constructor, doar Karl Benz mai trăia şi a făcut parte din consiliul director al noi entităţi Daimler-Benz până în 1929, atunci când a decedat. Daimler-Benz a dispărut ca grup în 1998, atunci când germanii şi-au unit forţele cu americanii luând naştere DaimlerChrysler. Acest parteneriat nu a fost unul de durată şi în 2007 germanii s-au debarasat de neprofitabilii parteneri şi a luat naştere Daimler AG. Amintirea fuziunii cu Benz este însă vie pe modelele Mercedes-Benz a căror denumire a rămas neschimbată, în ciuda modificărilor corporatiste.

·         1928: are loc la Ciuguev, lîngă Harkov, U.R.S.S., Congresul al IV-lea al Partidului Comunist Român. Membrii Congresului îl desemnează ca secretar general (1928-1931) pe Vitali Holestenko (Barbu), membru al Partidului Comunist Ucrainean. Congresul a pecetluit triumful nucleului stalinist al partidului.

·         1936: In nordul Chinei invadatorii japonezi infiinteaza statul marioneta Manciuko. 

·         1940: Al Doilea Război Mondial: România cedează Uniunii Sovietice Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța. Ocuparea criminală a teritoriilor româneşti, foste părţi ale Principatului Moldova independent şi apoi sub suzeranitatea Imperiului Otoman, foste părţi ale Imperiului Austriac şi Imperiului Rus - aşa zisele de către străini Basarabia şi Bucovina de nord, sau mai simplu părţi ale României ca succesoare de drept al Principatului Moldova şi Principatului Munteniei, de către Armata Sovietică are loc la data de 28 iunie 1940. Ocuparea nepedepsită a teritoriilor româneşti fiind asigurată de semnarea în prealabil a Pactului dintre Germania Fascistă şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (U.R.S.S.) cunoscut sub numele de Pactul Ribbentrop-Molotov sau Pactul Hitler-Stalin (23 august 1939). Premizele acestui ticălos furt l-au constituit: Ambiţiile Germaniei Fasciste şi U.R.S.S. de reviziure a hotarelor acestora din contul statelor naţionale mai slabe militar din Europa Centrală şi de Est (Polonia, România, Finlanda, Estonia, Letonia şi Lituania); Guvernarea României prin dictatură regală de către un rege slab precum era Carol al II-lea; Incapacitatea militaro-economică a României interbelice de face faţă unui război defensiv atît împotriva Germaniei Fasciste cît şi împotriva U.R.S.S.; Lipsa aliaţilor defensivi ai României în momentul primirii Notei ultimative din partea U.R.S.S. de cedare necondiţionată unor mari teritorii româneşti la 26 iunie 1940; (Aici se incud atît ineficienţa militară a Micii Înţelegeri (Cehoslovacia-România-Iugoslavia) semnată la 1920 cît şi Armistiţiul de pace al Franţei cu Germania Hitleristă la 17 iunie 1940. Nota ultimativă a U.R.S.S., croită cu mult sînge rece, se încadra perfect înţelegerilor anterioare dintre Germania şi U.R.S.S., conjuncturii internaţionale europene în care aliaţii României erau incapabili de ajutor, precum şi situaţiei interne dificile a României. În acel tragic moment istoric, România era guvernată de Regele Carol al II-lea care făcuse un lucru inadmisibil pentru un guvernant şi anume a lichidat fizic persoana charismatică a Căpitanului şi întemeietorului Legiunii Arhanghelului Mihail - Corneliu Zelea Codreanu precum şi alator membri de vîrf a legiunii înscenînd o evadare din închisoare. Lichidarea fizică şi arestările în proporţie de 90% din conducerea Legiunii Arhanghelului Mihail i-a dezorganizat pe legionari, aducînd la cărma mişcării o persoană mediocră şi foarte controversată precum Horia Sima. Legionarii se răzbună pe guvernare prin asasinarea Primului-Ministru Armand Călinescu, după care oamenii regelui Caroll II-lea reacţionează prin metode medievale, atentatorii fiind executaţi pe loc şi lăsaţi cu zilele să putrezească în stradă, avînd loc sute de execuţii mai mult la întîmplare pe teritoriu, pornind un cerc vicios de violenţe în România. Instaurarea dictaturii regale, prin dizolvarea parlamentului şi măsurile represive împotriva conducerii legionare susţinute de masele largi reliefează incapactatea Regelui Carol a II-lea de a guverna precum şi situaţia dificilă în interiorul României. În conjunctura naţională şi internaţională indicată mai sus, România este prinsă de planurile mişeleşti ale lui Hitler şi Stalin de divizare a Europei Centrale şi de Est, planuri ce afectează România, prin utimatumul sovietic, la 26 iunie 1940. Regele Carol II-lea, rămas fără parlament, convoacă Consiliul de Coroană în două şedinţe la amiază şi în seara zilei de 27 iunie 1940 în componenţa a 27 de miniştri şi consilieri regali la prima şedinţă şi aceeaşi componenţă plus Alexandru Vaida-Voevod la a doua şedinţă. Rezultatul primei şedinte a Consiliului de Coroană 27 iunie 1940: 11 contra cedării teritoriilor; 10 acceptă cedarea teritoriilor; 5 pentru discuţii; 1 rezervat (Ghorghe Tătărescu, Primul-Ministru al României) Rezultatul celei de-a doua şedinţe a Consiliului de Coroană din 27 iunie 1940: 6 contra cedării teritoriilor (Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ştefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu); 19 acceptă cedarea teritoriilor; 1 expectativ - Victor Antonescu. Administraţia şi Armata română se retrag de pe teritoriile dintre Prut şi Nistru ale României precum şi din Bucovina de Nord, iar în ziua de 28 iunie 1940 primele unităţi militare sovietice pătrund în teritoriile supuse ultimatumului. 

·         1941: Al doilea Război Mondial: Sovieticii opresc execuțiile în masă de la închisoarea Brygidki, Lwów (Polonia). Ele au început la 22 iunie. Dintre cei 13.000 de prizonieri, majoritatea polonezi, doar 600 au fost cruțați. 3 mii dintre prizonieri ucrainieni

·         1945: In Polonia se constituie cu participare majoritar comunista, un asa numit  Guvern  Provizoriu de Unitate Națională obedient fata de URSS.

·         1946: A fost creata Organizatia Internationala de Radiodifuziune si Televiziune.

·         1948: Organizatia  comunista internationala Cominform, subordonata Moscovei,  dă publicitatii  „Rezoluţia privind situaţia din Partidul Comunist din Iugoslavia”. Iugoslavia este expulzată din blocul comunist.

·         1948 - A fost creata Uniunea Internationala a Arhitectilor, la Lausanne, Elvetia

·         1948 - A fost fondat Institutul International de Teatru, la Praga, din initiativa UNESCO. La Congresul Mondial al ITI (Viena, 1961), a fost instituita “Ziua mondiala a teatrului, care este celebrata anual la 27 martie, data la care s-a deschis, in 1962, stagiunea Teatrului Natiunilor, la Paris.

·         1950: Captala Coreei de Sud, Seul,  este ocupata de trupele comuniste  nord-coreene.

·         1956: Muncitorii din orașul polonez  Poznań au declanșat proteste de masă  împotriva guvernului comunist, proteste ce au fost înăbușite violent în zilele ce au urmat.

·         1964:  Militantul de culoare  Malcolm X   fondeaza  organizaţia  radicala pentru drepturile americanilor de culoare, Unitatea Afro-Americana .

·         1967: Israelul anexează Ierusalimul de est

·         1977: Plenara C.C. al P.C.R. hotaraste desfiintarea cenzurii in forma ei de pâna atunci, trecând intreaga raspundere pentru continutul publicatiilor, programelor de radio si tv, redactorilor sefi, redactiilor si editurilor, pe lânga care se decide constituirea unor consilii de conducere, formate din activisti, specialisti, muncitori. Direcţia Generală a Presei şi Ti­păriturilor a activat 28 de ani în România, din 1949 până în 1977, când o parte dintre cen­zori au fost transferaţi la Con­siliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, un­de şi-au continuat activitatea. După des­fiinţarea formala a instituţiei, sistemul cenzurii co­muniste  a continuat sa supravegheze  activitatea editorială, atri­buţii de cenzură avand in continuareUniunea Scri­itorilor si Securitatea Statului, iar în vârful acestei ierarhii Secţia de Pr­o­pagandă şi Agitaţie a Partidului Co­mu­nist şi cenzorul principal al ţării, Nicolae Ceauşescu.

·         1982:  Vizita în România a lui Richard Nixon, fost președinte al SUA

·         1984 - Marea Adunare Naţională adoptă “Programul de alimentaţie ştiinţifică a populaţiei”

·         1990 - Premierul Petre Roman a prezentat Declaraţia - program a Guvernului şi componenţa Cabinetului

·         1991: S-a deschis, la București, Casa Americii Latine

·         1993: Andrei Șerban, director al Teatrului Național București, își prezintă demisia din această funcție, unul dintre motivele acestei decizii fiind indiferența factorilor de decizie față de cultură

·         1994: In Japonia membri ai sectei criminale  Aum Shinrikyo raspandesc  gaz toxic sarin  in  metroul  din Tokio  ucigand  7 persoane si ranind 660.

·         1994: 167 de parlamentari au depus in Parlamentul Romaniei,cererea de suspendare din functie a presedintelui Ion Iliescu.  Propunerea de suspendare a presedintelui Ion Iliescu a pornit de la o afirmatie a acestuia, potrivit careia justitia nu trebuie sa accepte cererile de revendicare ale caselor nationalizate. Pentru presedintele de atunci era clar ca „nu se poate rezolva o nedreptate prin alta” si ca o „restitution in integrum” ar genera o problema sociala grava, lasand pe drumuri mii de oameni. Parlamentarii Opozitiei au catalogat atacurile presedintelui drept o incalcare grava a Constitutiei si au demarat procedura de suspendare. Cererea de suspendare din functie a presedintelui Ion Iliescu a fost depusa la 28 iunie 1994, la Senat, de catre senatorul Ioan Paul Popescu, de la PNTCD, ea fiind semnata de 167 parlamentari din Opozitie. La 30 iunie, Birourile Permanente ale Camerei Deputatilor si   La 5 iulie, Curtea Constitutionala a respins cererea de suspendare ca fiind neintemeiata. In cadrul dezbaterilor de la 7 iulie 1994, reprezentantul grupului parlamentar PNTCD, deputatul Razvan Dobrescu, a prezentat motivatia care a stat la baza propunerii de suspendare a presedintelui. El l-a acuzat pe seful statului ca are o conceptie gresita despre exercitarea prerogativelor prezidentiale, apreciind ca prin afirmatiile de la Satu-Mare, la 20 mai, presedintele Ion Iliescu ar fi adus „o grava atingere independentei judecatorilor”, instigand la nerespectarea hotararilor judecatoresti. In opinia lui Razvan Dobrescu, afirmatiile presedintelui constituie o „tentativa de politizare” a actului de justitie. Astfel, Ion Iliescu ar fi fost un ‘factor perturbator’ al ordinii de drept. La randul lor parlamentarii PDSR, precum Agata Nicolau, au afirmat ca propunerea de suspendare a presedintelui nu are temei juridic si ca de fapt, prin spusele sale de la Satu-Mare, Ion Iliescu ar fi aparat Constitutia si respectarea legii.  Parlamentul a respins propunerea cu 242 de voturi impotriva si 166 pentru.

·         1996: Rada (Parlamentul) Ucrainei, adopta cu majoritate de voturi  Constitutia tarii.

·         2001: Fostul presedinte iugoslav Slobodan Miloşevici este extradat catre Tribunalul Penal International pentru a fi judecat, sub acuzația de crime împotriva omenirii.

·         2004 - Au început lucrările summit-ului NATO de la Istanbul, primul summit în formulă largită de 26 de membri, la care România a participat în calitate de membru al Alianţei

·         2006 - Muntenegru a devenit cel de-al 192-lea stat membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite, la o lună după ce a rupt parteneriatul vechi de 88 de ani cu Serbia, finalizând astfel procesul de destrămare a fostei Iugoslavii

·         2008 – Numele fostului lider sud-african Nelson Mandela a fost înlăturat de Congresul american de pe lista teroriştilor. Decizia a eliminat  eticheta de „terorist” şi restricţiile de călătorie impuse lui Mandela şi altor cadre din Congresul Naţional African (ANC), care au luptat pentru înlăturarea dominaţiei minorităţii albe din Africa de Sud. ANC fusese  interzis de Guvernul sud-african în 1960, iar liderii săi au fost închişi sau obligaţi să plece în exil.

Nașteri

·         1367 - Sigismund, Împărat german, rege al Ungariei si Boemiei.

·         1476: S-a nascut Papa Paul al IV-lea; (d. 1559). În 1559, la inițiativa  Inchizitiei, sub pontificatul lui Paul al IV-lea, s-a publicat cea mai cunoscută listă de cărți și autori, denumită Index librorum prohibitorum (Index de cărți interzise) sau Index expurgatorius. Cărțile aflate în Index nu puteau fi citite de către  credinciosii catolici. Indexul  sau Lista neagra  a fost înnoit periodic și a fost publicat cu regularitate până în anul 1948, dar abia în anul 1966 s-a emis o decizie care a suspendat apariția Indexului. În 1559 papa Paul al IV-lea a emis o întreagă bulă papală care vorbeşte despre acest subiect şi despre posibilitatea ca un eretic să fie ales ca papă. Când papa Paul al IV-lea a emis această bulă, circulau zvonuri că unul dintre cardinali era în secret protestant. Pentru a preveni alegerea  ereticilor in funcţia papală, papa Paul al IV-lea a  declarat solemn că un eretic nu poate fi ales în mod valid ca papă.

·         1490 - Albrecht von Brandenburg, arhiepiscop german.

·         1491: Henric al VIII-lea (engleză Henry VIII) (n. 28 iunie 1491 – d. 28 ianuarie1547) a fost rege al Angliei din 21 aprilie 1509 până la moartea sa.

Henric al VIII-lea a fost al doilea monarh al Casei Tudor, succedând tatălui său, Henric al VII-lea. Este faimos datorită faptului că a avut șase soții: Catherine de Aragon, Anne Boleyn, Jane Seymour, Anne de Cleves, Catherine Howard și Catherine Parr.

Henric VIII a fost al doilea fiu al lui Henric VII și al Elisabetei de York. Fratele său mai mare, Arthur, Prinț de Wales, a murit în 1502, lăsându-l pe Henric moștenitor al tronului.

Caterina de Aragon, prima soție a lui Henric al VIII-lea, de Michael Sittow, c.1502.

Născut la Palatul Placentia în Greenwich, Henric al VIII-lea a fost al doilea copil al regelui Henric VII și al Elisabetei de York. Din cei șase frați ai lui Henric, numai trei — Alexandru(Prinț de Wales), Margareta și Maria — au supraviețuit copilăriei. În 1493, la vârsta de doi ani, Henric este numit Conetabil al Castelului Dover și Lord Warden iar în 1494 Duce de York.
Henric a primit o educație de prim rang și vorbea fluent în latină, franceză și spaniolă.^[1] Pentru că era de așteptat ca tronul să fie moștenit de fratele mai mare al lui Henric, Prințul Arthur, Henric a fost pregătit pentru o viață monahală.^[2]

În 1502, după moartea fratelui său Arthur la vârsta de 15 ani, Henric devine Prinț de Wales și moștenitor al tronului. Deoarece moartea prematură a Prințului Arthur a rupt alianța maritală dintre Anglia și Spania .

Consiliul, care dorea s-o păstreze pe Caterina regină, roagă pe noul Prinț de Wales s-o accepte ca soție. Deoarece un text din Levitic ^[3]interzicea căsătoria dintre un cumnat și o cumnată, a trebuit să se obțină o bulă papală (în 1503) și să se facă dovada că prima căsătorie a Caterinei n-a fost consumată. La 14 luni după decesul soțului ei, Caterina este logodită cu Henric. Caterina era cel mai mic copil supraviețuitor al regelui Ferdinand al II-lea de Aragon și al reginei Isabela I a Castiliei.^[4] În 1505 când Henric al VII-lea își pierde interesul față de o alianță cu Spania, tânărul Henric declară că logodna a fost aranjată fără consimțământul său.

După moartea regelui Henric al VII-lea, la numai 17 ani, Henric al VIII-lea se căsătorește cu Caterina la 11 iunie 1509 și la 24 iunie 1509 cei doi sunt încoronați la Westminster Abbey.

Henric al VIII-lea după încoronarea din 1509.

La începutul domniei, Henric nu a guvernat el însuși, ci toată autoritatea a revenit ministrului pe care și l-a ales, cancelarul Wolsey, fiul unui măcelar bogat din Ipswich.
La două zile după încoronare, Henric a arestat doi dintre cei mai nepopulari miniștri ai tatălui său, Sir Richard Empson și Edmund Dudley. Ei au fost acuzați fără dovezi de înaltă trădare și executați în 1510.

Henric a cultivat imaginea omului renascentist iar curtea lui era centrul educației și inovațiilor artistice. Tânărul rege avea gust literar, compunea poeme, muzică și cânta la lăută. Compoziția muzicală cea mai cunoscută a lui este "Pastime with Good Company" sau "The Kynges Ballade". De asemenea, era un excelent sportiv și îi plăcea vânătoarea și tenisul.

În 1511, Papa Iulius al II-lea a proclamat Sfânta Ligă împotriva Franței. Această alianță nouă a crescut rapid și a inclus Spania, Sfântul Imperiu Roman și Anglia. Henric a decis să folosească această ocazie ca o scuză pentru a-și extinde teritoriile în nordul Franței. A încheiat Tratatul de la Westminster, un gaj de ajutor reciproc cu Spania împotriva Franței, în noiembrie 1511 și s-a pregătit pentru implicarea în războiul Ligii din Cambrai. În 1513 Henric a invadat Franța și trupele lui au învins armata franceză în bătălia de la Spurs. Cumnatul său, Iacob al IV-lea al Scoției a invadat Anglia la ordinul lui Ludovic al XII-lea al Franței^[5] însă nu a reușit să distragă atenția lui Henric de Franța. Scoțienii au fost învinși în bătălia de la Flodden Field la 9 septembrie 1513. Printre cei uciși în bătălie a fost și regele Scoției, a cărui moarte a pus capăt scurtei implicări a Scoției în război.

Henric a extins Marina Regală de la 5 la 53 de nave. Iubea palatele; la începutul domniei avea o duzină și când a murit avea cincizeci și cinci, în care a atârnat 2000 tapiserii ^[6] Își arăta cu mândrie colecția sa de arme care includea un exotic echipament de tir cu arcul, 2250 bucăți de muniție de teren și 6500 de pistoale.^[7]

La 18 februarie 1516, regina Caterina după mai multe avorturi a născut o fată, prințesa Maria a Angliei, care mai târziu va domni sub numele Maria I. Regele care își dorea cu înfocare un fiu începuse să se întrebe dacă această căsătorie nu fusese blestemată.

Din 1514 până în 1529, Thomas Wolsey (1473–1530), un cardinal catolic a servit ca lord cancelar și practic a controlat politica internă și externă pentru rege. Henric al VIII-lea îndrăgostit de Anne Boleyn vrea să o ia în căsătorie pentru a căpăta un moștenitor legitim. Pentru că divorțul civil nu exista, trebuie să ceară Papei anularea căsătoriei.

Anne Boleyn a doua soție a regelui Henric al VIII-lea.

Wolsey este însărcinat să trateze cu Roma însă nepotul reginei, Carol Quintul se opune divorțului. Papa Clement îl trimite în Anglia pe cardinalul Campeggio care trebuia împreună cu Wolsey să judece cazul însă regina obține ca procesul să se judece la Roma. Convins că el a fost trădător, Anne Boleyn a insistat și a reușit ca Wolsey să fie demis din funcții publice în 1529.
Cardinanul a început un complot secret pentru a o forța pe Anne să plece în exil și a început comunicarea cu regina Caterina și cu Papa în acest scop. Când acest lucru s-a descoperit, Henric a ordonat arestarea lui Wolsey și dacă n-ar fi murit din cauza bolii sale în 1530, ar fi fost executat pentru trădare.^[8]

Înlocuitorul lui, Sir Thomas More inițial a cooperat cu regele la noua sa politică denunțându-l pe Wolsey în Parlament și proclamând că mariajul lui Henric cu Ecaterina a fost ilegal. Cum regele a început să nege autoritatea Papei, mustrările lui More au crescut. Thomas Cranmer, fost capelan al familiei Boleyn este numit arhiepiscop de Cantebury. La 25 ianuarie 1533 acesta celebrează în secret căsătoria lui Henric cu Anne. La 23 mai 1533 căsătoria dintre Henric și Caterina este declarată nulă iar cinci zile mai târziu căsătoria dintre Henric și Anne este declarată validă.

Caterina a fost în mod formal deposedată de titlu de regină și Anne a fost încoronată la 1 iunie 1533. Noua regină a născut prematur la 7 septembrie 1533 o fată care a fost botezată Elisabeta, în onoarea mamei lui Henric, Elisabeta de York.^[9]Respingând deciziile Papei, Parlamentul a validat căsătoria dintre Henric și Anne cu Actul de Succesiune din 1533. Fiica Caterinei, Lady Mary, a fost declarată nelegitimă scoasă din linia de succesiune. Tuturor adulților din regat li s-a cerut să recunoască dispozițiile Actului prin jurământ iar cei care au refuzat erau închiși pe viață.

Parlamentul Reformei care a ținut șapte ani (1529-1536) a votat toate măsurile propuse de coroană. Clerul a trebuit să acorde regelui titlul de protector și șef suprem al bisericii și să desființeze „primul venit” al beneficiilor ecleziastice, care până atunci fuseseră plătite papei. Parlamentul a votat Statutul apelurilor care interzicea să se facă apel la Roma, Actul de Supremație, care-l considera pe rege „unicul și supremul șef al bisericii Angliei” și îi atribuia jurisdicția spirituală cât și jurisdicția civilă și Actul de Succesiune, care anula prima căsătorie, pe copiii născuți din această căsătorie îi priva de drepturile lor la coroană în favoarea descendenților Annei Boleyn.

Opoziția la politica religioasă a regelui a fost repede suprimată în Anglia. Un număr de călugări disidenți au fost torturați și executați. Cei mai proeminenți au fost John Fisher, episcop de Rochester și Sir Thomas More, fostul Lord Cancelar al lui Henric, ambii au refuzat să depună jurământul față de rege și au fost ulterior condamnați pentru înaltă trădare și decapitați. Ulterior, John Fisher și Thomas Morus au fost canonizați de Biserica Catolică, iar în 1980, Thomas Morus a fost canonizat și de Biserica Anglicană.

După mai multe încercări de definire a religiei anglicane Henric a obținut votarea de către Camera Lorzilor a unui statut în șase articole care a fost supranumit „actul sângeros” sau „biciul cu șase corzi”, act care afirma transsubstanțierea, validitatea legământului de castitate, superioritatea celibatului clerical și care admitea spovedania și liturghia particulară.

Turnul Londrei, locul multor execuții regale.

Cuplul regal s-a bucurat de o perioadă de calm și afecțiune însă Anne a refuzat să joace rolul supus care se aștepta de la ea. Vivacitatea și opiniile ei care au făcut-o atât de atractivă în timpul iubirii ilicite au făcut-o prea independentă pentru rolul de soție regală. Henric se aștepta la obediență absolută de la toți cu care interacționa la curte. Regelui a început să-i displacă iritabilitatea constantă a Annei și caracterul violent. După un avort în 1534 el a văzut drept o trădare eșecul de a-i dărui un moștenitor. În ajunul Crăciunului din 1534 Henric discută cu Cranmer și Cromwell șansa de a o părăsi pe Anne fără să fie obligat să se întoarcă la Caterina.^[10]

După ce Anne și-a revenit dintr-un nou avort în ianuarie 1536 Henric declară că mariajul este produsul unei vrăjitorii. Noua metresă, Jane Seymour, este mutată rapid la curte. Cinci bărbați, inclusiv fratele Annei sunt arestați sub acuzația de incest și trădare, acuzați că au avut relații sexuale cu regina.^[11] La 2 mai 1536 Anne a fost arestată și dusă în Turnul Londrei. Este acuzată de adulter, incest și înaltă trădare.^[12] Deși dovezile împotriva lor au fost neconvingătoare, acuzații au fost găsiți vinovați și condamnați la moarte. George Boleyn și ceilalți bărbați acuzați au fost executați pe 17 mai 1536. La 8 dimineața la 19 mai1536, regina a fost executată. Ea a îngenuncheat în poziție verticală, în stil francez de execuții.

Jane Seymour cea de-a treia soție a regelui Henric al VIII-lea.

Anne de Cleves cea de-a patra soție a regelui, portret de Hans Holbein cel Tânăr, 1539.

A doua zi după execuția Annei, Henric s-a logodit cu Jane Seymour, una din doamnele de onoare ale reginei. Zece zile mai târziu s-au căsătorit. În același an se votează Actul de Succesiune din 1536, care declară copiii lui Henric cu regina Jane drept moștenitori ai tronului în timp ce Lady Mary și Elisabeta sunt declarate nelegitime și excluse din linia de succesiune. În 1537, Jane naște un fiu, Prințul Eduard, viitorul Eduard al VI-lea. Nașterea a fost dificilă, iar regina a murit la Palatul Hampton la 24 octombrie 1537 de o febră puerperală. Henric a considerat-o pe Jane "adevărata" lui soție, singura care i-a dăruit moștenitorul pe care l-a dorit cu atâta disperare.

În 1540, Henric sancționează distrugerea sanctuarelor sfinților. Dorește să se căsătorească din nou pentru a asigura succesiunea. Thomas Cromwell, numit conte de Essex, sugerează o căsătorie cu o prințesă germană Anne de Cleves, sora ducelui protestant de Cleves, care era privit ca un aliat important în cazul unui atac romano-catolic asupra Angliei. Hans Holbein cel Tânăr a fost trimis la Cleves pentru a picta un portret al Annei pentru rege. Deși s-a spus că el a pictat-o într-o lumină măgulitoare, este puțin probabil ca portretul să fi fost extrem de inexact, deoarece Holbein a rămas favorit la curte. După ce a privit portretul pictat de Holbein și a cerut descrieri de la curteni, Henric a fost de acord cu căsătoria. După sosirea Annei în Anglia, Henric o găsește complet neatractivă. Cu toate acestea, căsătoria are loc la 6 ianuarie 1540.

În scurt timp regele dorește să anuleze căsătoria nu doar pentru că cei doi nu se înțelegeau dar și pentru că Ducele de Cleves s-a angajat într-o dispută cu Sfântul Imperiu Roman, cu care Henric dorea pacea. Regina Anne a fost destul de inteligentă pentru a nu împiedica încercarea lui Henric de anulare a căsătoriei. Întrebată, ea a mărturisit că acestă căsătorie nu a fost niciodată consumată. Henric a declarat că intra în cameră în fiecare noapte și își săruta noua mireasa pe frunte înainte de culcare. Toate impedimente în calea unei anulări au fost astfel înlăturate.

Căsătoria a fost dizolvată iar Anne a primit titlul de "Sora Regele" și Castelul Hever, fosta reședință a familiei Boleyn. Cromwell, între timp, a căzut în dizgrația pentru rolul său în aranjarea căsătoriei a fost ulterior decapitat.

La 28 iulie 1540 (în aceeași zi Cromwell a fost executat) Henric s-a căsătorit cu tânăra Catherine Howard, verișoara primară și doamna de onoare a Annei Boleyn.^[13] Era absolut încântat de noua lui regină. La scurt timp după căsătorie, regina Caterina are o aventură cu curteanul Thomas Culpeper.

Catherine Howard cea de-a cincea soție a regelui Henric al VIII-lea.

Catherine Parr cea de-a șasea și ultima soție a regelui Henric al VIII-lea.

De asemenea, ea l-a angajat pe Francis Dereham, care a fost anterior logodit cu ea și cu care a avut o aventură înainte de căsătorie, în calitate de secretar ei. Thomas Cranmer, care s-a opus familiei romano-catolice Howard, a adus dovezi privind activitățile desfășurate de regina Caterina în atenția regelui.
Deși inițial Henric a refuzat să creadă afirmațiile, i-a permis lui Cranmer să efectueze o anchetă, care a condus la implicarea reginei Caterina. Întrebată, regina ar fi putut recunoaște un contract cu Dereham înainte de a se căsători, ceea ce ar fi făcut căsătoria cu Henric invalidă însă ea a afirmat că Dereham a forțat-o să intre într-o relație adulteră. În același timp, Dereham a expus relația dintre regină cu Thomas Culpeper. La fel ca în cazul Annei Boleyn, Catherine Howard nu putea fi acuzată de adulter din moment ce căsătoria era oficial nulă. Din nou, acest punct a fost ignorat iar Caterina a fost executată la 13 februarie 1542. Când a murit avea între 17 și 22 de ani (opiniile diferă în ceea ce privește anul ei de naștere).

În același an, mănăstirile rămase din Anglia, au fost dizolvate iar proprietățile lor transferate Coroanei.

Henric s-a căsătorit pentru ultima dată cu văduva Catherine Parr în 1543. Ea l-a ajutat să se împace cu fiicele lui, Lady Mary și Lady Elizabeth. În 1544 un act al Parlamentului a repus fiicele regelui în linia de succesiune după Eduard, Prinț de Wales.

În ultimii ani ai vieții, Henric a devenit obez și a trebuit mutat cu ajutorul unei invenții mecanice. Era acoperit cu abcese dureroase și posibil să fi suferit de gută. Obezitatea lui a început în 1536 când a suferit un accident din care s-a ales cu răni la picior. Acest lucru l-a împiedicat să facă exerciții și treptat acestea au devenit ulceroase. Fără îndoială acestea i-au grăbit moartea la vârsta de 55 de ani, la 28 ianuarie 1547 la palatul Whitehall. O teorie credibilă sugerează că simptomele medicale ale lui Henric și ale surorii sale mai mari Margareta Tudor erau caracteristice unui diabet de tip II netratat.

Henric al VIII-lea a fost înmormântat la Castelul Windsor, lângă soția lui Jane Seymour. Peste 100 de ani, Carol I va fi înmormântat în aceeași boltă.

Henric al VIII-lea

Rege al Angliei

Date personale Născut 28 iunie 1491 Palatul Placentia, Greenwich Decedat 28 ianuarie 1547 (55 ani, 214 zile) Palatul Whitehall, Londra Înmormântat Castelul Windsor Cauza decesului scorbut[1][2]  Părinți Henric al VII-lea al Angliei[3] Elisabeta de York[3]  Frați și surori Elizabeth Tudor[*] Margareta Tudor[3] Maria Tudor, regină a Franței[3] Katherine Tudor[*] Edward Tudor[*] Arthur, Prinț de Wales[3] Edmund Tudor, Duke of Somerset[*]  Căsătorit cu Caterina de Aragon Anne Boleyn Jane Seymour Anne de Cleves Catherine Howard Catherine Parr Copii Maria I a Angliei Henry FitzRoy, Duce de Richmond și Somerset Elisabeta I a Angliei Eduard al VI-lea al Angliei Cetățenie  Regatul Angliei  Religie anglicanism[*] catolicism  Ocupație monarh compozitor  Apartenență nobiliară Titluri Prinț de Wales (februarie 1503–21 aprilie 1509) monarch of England[*] (22 aprilie 1509–28 ianuarie 1547) Duce de Cornwall (februarie 1503–21 aprilie 1509) Earl of Chester[*] (februarie 1503–21 aprilie 1509) Duce de York (1494–octombrie 1502) Familie nobiliară Casa Tudor Domnie Domnie 21 aprilie 1509 – 28 ianuarie 1547 (37 ani, 282 zile) Încoronare 24 iunie 1509 (17 ani) Predecesor Henric al VII-lea Succesor Eduard al VI-lea

·         1577 - S-a născut pictorul flamand Petrus Paulus Rubens. (opere: "Andromeda", "Maria cu pruncul") ( m. 30 mai 1640). Peter Paul Rubens (n. 28 iunie 1577, Siegen/Westfalia – d. 30 mai 1640, Antwerpen), cel mai renumit pictor flamand. Viața lui Rubens pare să fi fost guvernată de o inepuizabilă energie. În decurs de patruzeci de ani, artistul pictează cca. 1400 tablouri și execută sute de desene. Este primit cu căldură atât în cercurile celor mai de seamă artiști din Europa, cât și la curțile princiare.

·         1641 - Marie Louise Casimire de la Grange d'Arquien, regină a Poloniei (d. 1716).
* 1692: Louisa Maria Teresa Stuart (28 iunie 1692 – 18 aprilie 1712), cunoscută de iacobiți ca Prințesă Regală, a fost copilul cel mai mic al regelui detronat Iacob al II-lea al Angliei și a celei de-a doua soții, Mary de Modena.

Louisa Maria s-a născut în 1692, la Saint-Germain-en-Laye, Franța, în timpul exilului părinților ei.^[1]

Datorită controversei uriașe care a înconjurat nașterea fratelui ei, James Francis Edward, cu acuzații de substituție a unui alt copil, Iacob al II-lea a trimis scrisori invitând-o nu numai pe fiica lui, regina Maria a II-a a Angliei, pentru a participa la naștere, dar, de asemenea, unui număr mare de alte femei protestante.^[2]

Dintre toți frații ei și frații vitregi, numai fratele ei James Francis Edwardși surorile vitrege regina Maria a II-a și regina Ana, au supraviețuit copilăriei. Maria a murit în timp ce Maria Louisa era încă un copil mic, dar ea a fost în relații bune cu sora ei vitregă Ana.^[3]

Noua prințesă a primit la botez numele de Louisa și Maria în timp ce Teresa a fost adăugat mai târziu, la confirmare.^[2] A primit numele Louisa în onoarea regelui Ludovic al XIV-lea care i-a fost și naș.^[2] Nașă i-a fost cumnata regelui Franței, Elisabeth Charlotte, Prințesă Palatină.^[2]

După naștere, tatăl ei a declarat că Louisa Maria a fost trimisă de Dumnezeu ca o conssolare pentru părinții ei în momentul necazului lor și mai târziu adesea i se spunea La Consolatrice

Portret al Louisei Maria de François de Troy, ca. 1705.

Louisa a fost singura soră bună a Prințului James Francis Edward, "Pretendentul Bătrân", și era cu patru ani mai mică decât fratele ei.^[5] Cei doi frați au fost crescuți împreună în Franța.^[2]

Tutorele Louisei a fost un preot englez romano catolic, Părintele Constable, care a învățat-o latină, istorie și religie. Guvernanta ei a fost contesa de Middleton soția nobilului iacobit Charles, Conte de Middleton.^[2]

În vara anului 1701, regele Iacob s-a îmbolnăvit grav și a părăsit Saint Germain acompaniat de soție în căutarea unor tratamente medicale. Totuși, în iunie cei doi s-au întors pentru a celebra zilele de naștere ale celor doi copii; două luni mai târziu Iacob a suferit un atac cerebral și a murit două săptămâni mai târziu, la 16 septembrie.^[2]

Curând după decesul lui Iacob, Ludovic al XIV-lea l-a proclamat pe James Francis Edward ca rege al Angliei, Scoției și Irlandei; de asemenea a fost recunoscut formal ca rege al Spaniei, statele papale și Modena. El și sora sa Louisa Maria au fost mutați la Passy în grija lui Antoine Nompar de Caumont și a soției sale, în timp ce Lady Middleton a continuat să-i fie guvernantă.^[2]

La 23 martie 1708, după o întârziere din cauza rujeolei, tânărul James a încercat să coboare pe sol scoțian la Firth of Forth susținut de o flotă de nave franceze. Nu a reușit deoarece a fost întâmpinat de flota marinei britanice condusă de amiralul Byng.^[5]

Louisei Maria îi plăcea opera și să danseze și a devenit populară la curtea franceză. Au fost luate în considerare pentru ea două căsătorii, cu nepotul lui Ludovic al XIV-lea, Charles, Duce de Berry (1686-1714) și cu regele Carol al XII-lea al Suediei(1682–1718). Nici una nu a avut loc, prima aparent din cauza poziției echivoce a Louisei Maria și a doua deoarece tânărul rege al Suediei nu era romano catolic

În aprilie 1712, atât James Francis Edward cât și sora sa s-au îmbolnăvit de variolă. În timp ce Pretendentul Bătrân s-a vindecat, Louisa Maria a murit la 18 aprilie (8 aprilie pe stil vechi) și a fost înmormântată lângă tatăl ei la biserica engleză benedectină din Paris

Portret al Prințesei Louisa Maria de Alexis Simon Belle, 1704.

Louisa Maria Teresa Stuart
Portret al Prințesei Louisa Maria de Alexis Simon Belle, 1704.
Date personale
Născută	28 iunie 1692 Castelul Saint-Germain-en-Laye
Decedată	18 aprilie 1712 (19 ani) Castelul Saint-Germain-en-Laye
Înmormântată	Paris
Cauza decesului	cauze naturale[*] (variolă)
Părinți	Iacob al II-lea al Angliei Mary de Modena
Frați și surori	James FitzJames, Duce de Berwick Henry FitzJames[*] James Francis Edward Stuart James Stuart, Duke of Cambridge[*] Charles Stuart, Duke of Cambridge[*] Charles Stuart, Duke of Cambridge[*] Edgar Stuart, Duke of Cambridge[*] Charles Stuart, Duke of Kendal[*] Anna a Marii Britanii Maria a II-a a Angliei Henrietta FitzJames[*] Isabel Stuart[*]
Cetățenie	Regatul Marii Britanii
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Titluri	prințesă
Familie nobiliară	Casa Stuart

·         1712 - S-a născut Jean Jacques Rousseau, scriitor şi filosof. (scrieri: "Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni", "Contractul social") ( m. 2 iulie 1778). Jean Jacques Rousseau (n. 28 iunie 1712 – d. 2 iulie 1778) a fost un filozof francez de origine geneveză, scriitor și compozitor, unul dintre cei mai iluștri gânditori ai Iluminismului. A influențat hotărâtor, alături de Voltaire și Diderot, spiritul revoluționar, principiile de drept și conștiința socială a epocii; ideile lui se regăsesc masiv în schimbările promovate de Revoluția franceză din 1789.
* 1796: Caroline Amalia de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenborg(28 iunie 1796 – 9 martie 1881), a fost a doua soție a regelui Christian al VIII-lea al Danemarcei.

Portret al Carolinei Amalia, 1796.

Caroline Amalia a fost fiica Ducelui Frederic Christian al II-lea și a Prințesei Louise Auguste a Danemarcei, singura fiică a regelui Christian al VII-lea al Danemarcei și a soției lui, Caroline Matilda de Wales. S-a născut la Copenhaga și a trăit aici până în 1807 când s-a mutat cu familia la Augustenborg.

A fost promisă moștenitorului tronului danez, viitorul Christian al VIII-lea, în 1814 și s-au căsătorit în 1815. Christian divorțase de prima sa soție, Charlotte Frederica de Mecklenburg-Schwerin de câțiva ani și tocmai se întorsese în Danemarca după abdicarea de pe tronul norvegian. Acest lucru însemna că el se putea dedica științelor, de mineralogie și geologie în special. Carolina Amalia era compozitoare și a scris numeroase piese pentru pian.

Acceptarea infidelității soțului ei a fost privită ca ceva potrivit și adecvat pentru o femeie a acelui timp.

Între 1816 și 1817, cuplul a tăit la Odense unde Christian a fost guvernator. Între 1818 și 1822, ea a întreprins numeroase călătorii prin Europa cu soțul ei.

În 1839, când regele Frederic al VI-lea a murit, Caroline Amalia a devenit regină a Danemarcei. 

Caroline Amalie de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg
Date personale
Născută	28 iunie 1796 Copenhaga
Decedată	9 martie 1881 (84 de ani) Copenhaga
Înmormântată	Roskilde Cathedral[*]
Părinți	Frederic Christian al II-lea, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg Prințesa Louise Auguste a Danemarcei
Frați și surori	Christian, Duce de Augustenborg Prince Frederick of Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg[*]
Căsătorită cu	Christian al VIII-lea al Danemarcei
Cetățenie	Germania  Danemarca
Ocupație	consort[*] compozitoare
Apartenență nobiliară
Titluri	Regină
Familie nobiliară	Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg Casa de Oldenburg
Regină a Danemarcei
Domnie	13 decembrie 1839 – 20 ianuarie 1848

* 1799: Amelia Therese Louise Wilhelmina Philippine de Württemberg (28 iunie 1799 – 28 noiembrie 1848) a fost Ducesă de Württemberg și ascendenta Prințului Filip, Duce de Edinburgh, a reginei Sofía a Spanieiși a cinci regi ai Greciei.

A fost fiica Ducelui Louis de Württemberg și a Prințesei Henrietta de Nassau-Weilburg.

S-a căsătorit la 24 aprilie 1817 la Kirchheim unter Teck cu Joseph, Duce de Saxa-Altenburg (1789–1868).

Amalie și Joseph au avut șase fiice:

• Alexandrine Marie Wilhelmine Katharine Charlotte Therese Henriette Luise Pauline Elisabeth Friederike Georgine (n. 14 aprilie 1818 - d. 9 ianuarie 1907), căsătorită la 18 februarie 1843 cu regele George al V-lea al Hanovrei
• Pauline Friederike Henriette Auguste (n. 24 noiembrie 1819 - d. 11 ianuarie 1825)
• Henriette Friederike Therese Elisabeth (n. 9 octombrie 1823 - d. 3 aprilie 1915)
• Elisabeth Pauline Alexandrine (n. 26 martie 1826 - d. 2 februarie 1896), căsătorită la 10 februarie 1852 cu Petru al II-lea, Mare Duce de Oldenburg
• Alexandra Friederike Henriette Pauline Marianne Elisabeth (n. 8 iulie 1830 - d. 6 iulie 1911), căsătorită la 11 septembrie 1848 cu Marele Duce Constantin Nicolaevici al Rusiei
• Luise (n. 4 iunie 1832 - d. 29 august 1833)

Amalia a murit la 28 noiembrie 1848, la vârsta de 49 de ani la Altenburg. Soțul ei a decis două zile mai târziu să abdice în favoarea fratelui lui, George, Duce de Saxa-Altenburg. Joseph a murit în 1868 la Altenburg.

Amelia de Württemberg

Ducesa de Saxa-Altenburg

Date personale Nume la naștere Amalie Therese Luise Wilhelmine Philippine von Württemberg  Născută 28 iunie 1799 Wolany Decedată 28 noiembrie 1848 (49 de ani) Altenberg Părinți Ducele Louis de Württemberg Prințesa Henriette de Nassau-Weilburg  Frați și surori Elisabeth Alexandrine de Württemberg Pauline de Württemberg Ducesa Maria Dorothea de Württemberg Ducele Alexandru de Württemberg Duke Adam of Württemberg[*]  Căsătorită cu Joseph, Duce de Saxa-Altenburg Copii Maria, regină a Hanovrei Pauline Friederike Henriette Friederike Elisabeta, Mare Ducesă de Oldenberg Alexandra, Mare Ducesă a Rusiei Luise Cetățenie  Germania  Ocupație aristocrat[*]  Apartenență nobiliară Titluri duce ducesă[*] Familie nobiliară Casa de Württemberg Casa de Saxa-Altenburg

* 1824: Paul Pierre Broca (n. 28 iunie 1824, Sainte-Foy-la-Grande - d. 9 iulie 1880, Paris) a fost un medic, anatomist și antropolog francez

Paul Broca s-a născut pe 28 iunie 1824 în Sainte Foy la Grande, arondismentul Libourne, departamentul Gironde, într-o familie calvinistă. Bunicul său, primar al orașului Bordeaux în timpul Revoluției, a fost pastor în Sainte Foy la Grande. Tatăl său, fost chirurg în armată, practica medicina în special printre săraci. Mama sa, Annette, era descrisă ca o femeie „de treabă”, credincioasă și tolerantă care „împacă pe Voltaire cu Sfânta Scriptură”^[2].

Inițial, Paul Broca intenționa să se înscrie la Școala Politehnică, dar se hotărăște să studieze medicina pentru a prelua clientela tatălui său. De la 17 ani începe medicina la Paris, studiind la Sorbona și Collège de France. Obține diploma de medic la 20 de ani, vârsta la care majoritatea contemporanilor săi de abia începeau facultatea.

Paul Pierre Broca

·         1831: Joseph Joachim (n. 28 iunie 1831 - d. 15 august 1907) a fost un violonist, compozitor, dirijor și pedagog maghiar. Un colaborator apropiat al lui Johannes Brahms, este considerat unul dintre cei mai importanți violoniști ai secolului al XIX-lea.

Casa memorială Joseph Joachim din Köpcsény

Joseph Joachim s-a născut în Kittsee (sau Köpcsény), în apropiere de Bratislava și Eisenstadt, în ceea ce este astăzi regiunea Burgenlanddin Austria. A fost al șaptelea din opt copii ai lui Julius, un negustor de lână, și al Fanny Joachim, care erau maghiari de origine evreiască. Copilăria sa a fost petrecută membru al Kehilla din Köpcsény (comunitatea evreiască), una dintre cele mai importante Siebengemeinden ale Ungariei (Șapte comunități), sub protectoratul familiei Esterházy. A fost văr primar al Fanny Wittgenstein, mama lui Karl Wittgenstein și bunica filozofului Ludwig Wittgenstein și al pianistului Paul Wittgenstein

Compozițiile proprii ale lui Joachim sunt mai puțin cunoscute. Are o reputație de compozitor cu un catalog de compoziții redus dar distinctiv. Printre compozițiile sale se numără diferite lucrări pentru vioară (inclusiv trei concerte) și uverturi la lucrările lui William Shakespeare Hamlet și Henric al IV-lea. A compus cadențe pentru concertele altor compozitori (inclusiv concertele lui Beethoven și Brahms). Cea mai cunoscută lucrare a sa este Concertul maghiar (Concertul pentru vioară nr. 2 în Re minor, Op. 11).

• Opus 1: Andantino și Allegro scherzoso pentru vioară și pian (1848), dedicat lui Joseph Böhm
• Opus 2: Trei piese (circa 1848-1852), Romanze, Fantasiestück și Eine Frühlingsfantasie pentru vioară sau violă și pian
• Opus 3: Concert pentru vioară într-o parte în Sol minor (1851), dedicat lui Franz Liszt
• Opus 4: Uvertura Hamlet (1853)
• Opus 5: Trei piese pentru vioară și pian, Lindenrauschen, Abendglocken și Ballade, dedicată lui Gisela von Arnim
• Opus 6: Uvertura Demetrius, dedicată lui Franz Liszt
• Opus 7: Uvertura Henric al IV-lea (1854)
• Opus 8: Uvertură la o comedie de Gozzi (1854)
• Opus 9: Melodii evreiești pentru violă și pian
• Opus 10: Variațiuni pe temă originală pentru violă și pian (1855)
• Opus 11: Concertul pentru vioară nr. 2 în Re minor, "în stil maghiar" (1853?)
• Opus 12: Nocturnă pentru vioară și orchestră în La major (1858)
• Opus 13: Uvertura elegiacă "în memoria lui Heinrich von Kleist" (circa 1869)
• Opus 14: Szene der Marfa din drama neterminată a lui Friedrich Schiller, Demetrius (circa 1869)
• Ich hab' im Traum geweinet pentru voce și pian (1854)
• Concertul pentru vioară nr. 3 în Sol major (1875)
• Scenă din Demetrius de Schiller (1878)
• Ploaie, ploaie și soare (1880)
• Melodrama zu einer Schillergedenkfeier (nepublicată)
• Uvertură în Do major (Konzertouvertüre zum Geburtstag des Kaisers) (1896)
• Două marșuri pentru orchestră
• Andantino în La minor pentru vioară și orchestră (de asemenea pentru vioară și pian)
• Romanță în Si bemol major pentru vioară și orchestră
• Romanță în Do major pentru vioară și orchestră
• Variationen über ein irisches Elfenlied pentru pian
• Variațiuni pentru vioară și orchestră în Mi minor (circa 1879), dedicat lui Pablo Sarasate

Joseph Joachim pictat de Philip de László (1903)

·         1837 - S-a născut Petre P. Carp, unul dintre întemeietorii ''Junimii'', şeful Partidului Conservator (1907-1912), de mai multe ori ministru şi prim-ministru, critic literar şi traducător. (m. 19 iunie 1919)

·         1867: Luigi Pirandello (n. 28 iunie, 1867 – d. 10 decembrie, 1936) a fost un dramaturg, romancier, poet și eseist italian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1934.

S-a născut în 1867 în Sicilia, la Girgenti (azi Agrigento) într-o familie înstărită. Tatăl, antreprenor al unor mine de sulf – luptase în armata lui Garibaldi și se căsătorise în 1863 cu Caterina Ricci–Gramitto, sora unui camarad de arme –, și-ar fi dorit ca fiul să intre în afaceri, dar Luigi e atras de literatură, după absolvirea cursului liceal își începe studiile universitare la Facultatea de litere a Universității din Palermo, de unde se transferă la Universitatea din Roma (1888) pentru ca din 1889 să-și continue studiile în Germania, la Bonn, susținându-și în limba germană teza de licență cu un subiect de dialectologie italiană (1891).

În 1889 publică la Palermo, prima culegere de versuri, Mal giocondo(Veselul întristat). În Germania traduce în italiană Elegiile romane ale lui Goethe și compune Elegiile renane.

Bustul lui Luigi Pirandello într-un parc public din Palermo

În 1892 se întoarce în Italia și din 1893 se stabilește la Roma, an în care scrie primul roman, L'esclusa (Exclusa) ce va fi tipărit abia în 1908.În 1894 publică primul volum de nuvele Amori senza amore (Iubiri fără iubire).

Tot în 1894 se căsătorește cu Maria Antonietta Postulano, fiica unui asociat al tatălui său, cu care va avea trei copii. Colaborează la numeroase publicații italiene cu articole critice, nuvele. Lucrează din 1897 ca profesor. În 1898 fondează revista literară Ariel, unde publică prima sa piesă de teatru, L'epilogo (Epilogul).

Accidentul produs în 1903 la mina de sulf a tatălui său declanșează un șir de nenorociri în viața scriitorului: soția lui suferă o pareză care va lăsa grave sechele psihice (în 1919 va fi internata într-un ospiciu), situația financiară devine precară, ajunge în pragul sinuciderii.

În 1908 este profesor definitiv cu activitate didactică până în 1922, când se retrage.

Romanul Raposatul Mattia Pascal (1904) îi aduce un oarecare succes – e tradus în germană –, publică eseuri (Artă și știintă, Umorismul), iar piesele scrise încep să-l facă cunoscut. Anii '20 sunt anii veritabilei lui afirmări internaționale.

În 1923 fondează "Teatro d'Arte di Roma", e invitat in America, unde Teatrul "Fulton" din New York se va numi vreme de trei luni "Pirandello's Theatre", face turnee în Anglia, Franța și Germania, apoi, în 1927, ajunge în Argentinași Brazilia. După carțile lui se fac filme – între care Așa cum mă vrei tu, cu Greta Garbo.

În 1934 primește Premiul Nobel pentru literatură. Moare în 1936, iar familia se supune dispozițiilor sale testamentare: "Când voi muri, să nu mă îmbrăcați, înfășurați-mă într-un cearșaf. Fără flori, fără lumânare la căpătâi. Un dric sărăcăcios. Gol. Și nimeni să nu mă-nsoțească, nici rude, nici prieteni. Dricul, calul, birjarul, asta-i tot. Ardeți-mă."

Opera:

Nuvele

• La vita nuda (Viața goală) (1910)
• Nuvele pentru un an (1922)
• Amori senza amore (Iubiri fără iubire) (1894)
• Beffe dellamorte e della vita (Glumele morții și ale vieții), 1902
• Quand'era matto (Când eram nebun) (1902)
• Bianche e neve (Albe și negre) (1904)
• Erma bifronte (Hermes cu două capete) (1906)

Romane

• L'esclusa (Exclusa) (1893)
• Il sciale nerro (Șalul negru)
• Il fu Mattia Pascal (Răposatul Mattia Pascal) (1904)
• I vecchi e i giovani (Bătrânii și tinerii) (1909)
• Suo marito (Bărbatul ei) (1911)
• Il turno (Rândul) (1914)
• Quaderni di Serafino Gubbio, operatore (Caietele lui Serafino Gubbio, operator de film) (1919)
• Uno, nessuno e centomila (Unul, nici unul și o sută de mii) (1924)

Piese de teatru

• Șase personaje în cautarea unui autor (1921)
• Henric al IV-lea (1922)
• Liola
• Lumie de Sicilia (Arome siciliene)
• Așa e (dacă vi se pare)
• Voluptatea onoarei (1917),
• Uriașii munților (piesă neterminată) (1936).  

  Luigi Pirandello
  Luigi Pirandello în 1934
  Date personale
  Născut	28 iunie, 1867 Agrigento, Sicilia, Italia
  Decedat	10 decembrie 1936 (69 de ani) Bosio, Roma, Italia
  Cauza decesului	pneumonie
  Căsătorit cu	Maria Antonietta Portulano[*]
  Număr de copii	7
  Copii	Fausto Pirandello[*] Stefano Pirandello[*]
  Naționalitate	italiană
  Cetățenie	Regatul Italiei
  Etnie	italian
  Religie	ateism
  Ocupație	dramaturg, prozator, poet
  Limbi	limba germană limba italiană[1]
  Studii	Universitatea Bonn
  Activitatea literară
  Specie literară	teatru, proză, poezie
  Opere semnificative	L'esclusa[*] Il turno[*] Ma non è una cosa seria[*] Uno, nessuno e centomila[*] Sei personaggi in cerca d'autore[*] Novelle per un anno[*] Il fu Mattia Pascal[*] Vestire gli ignudi[*] Enrico IV[*]
  Note
  Premii	Premiul Nobel pentru literatură[2][3]
  Premiul Nobel pentru Literatură, 1934

·         1871: S-a născut Ion D. Berindei, arhitect şi urbanist (printre lucrările sale, de factură neoclasică şi neobarocă, Palatul Culturii din Iaşi, Muzeul George Enescu din Bucureşti ş.a.); (m. 1928).

·         1873 - Alexis Carrel, chirurg, sociolog si biolog francez (Nobel 1912).

·         1875 - matematicianul francez Henri-Léon Lebesque, unul dintre fondatorii teoriei moderne a functiilor reale.

·         1889: ‘Abbās Maḥmūd al-‘Aqqād (în arabă عباس محمود العقاد; n. 28 iunie1889, Assuan, Egipt^[5] – d. 12 martie 1964,^[3] Cairo, Egipt) a fost poet și critic literar egiptean. În poeziile sale, de influență engleză, adoptă un stil rafinat și original. Abbās Maḥmūd al-‘Aqqād este autorul a peste o sută de cărți.

‘Abbās Maḥmūd al-‘Aqqād

* 1898: Petre Leșcenco (în rusă Пётр Константинович Лещенко; n. 2 iunie1898, Isaevo, Gubernia Herson, Imperiul Rus - d. 16 iulie 1954, Târgu Ocna) a fost un cântăreț de muzică ușoară din perioada interbelică. De origine rusă, a cântat aproape exclusiv în limba rusă. A devenit cetățean român după alipirea Basarabiei de România în 1918. A devenit cunoscut prin tangourile sale fiind supranumit „Regele tangoului rusesc”, dar a cântat și numeroase cântece populare rusești. A efectuat numeroase turnee în străinătate la Paris, Londra, Viena, Belgrad și Riga. La București a fost proprietarul barului Leșcenco de pe Calea Victoriei. Arestat în 1951 a fost deținut la canalul Dunăre-Marea Neagră și a murit în spitalul penitenciarului din Târgu Ocna.

Petre Leșcenco s-a născut la 2 iunie 1898 în satul Isaevo, în apropiere de Odesa din Gubernia Herson, Imperiul Rus (azi în Ucraina) într-o familie extrem de săracă. Mama lui Petre fiind necăsătorită s-au făcut diferite ipoteze cu privire la tatăl său. Cea mai verosimilă este că tatăl lui Piotr era moșierul din localitate.^[1] În 1909, mama lui s-a măritat cu Alexandru Alfimov și Petre a plecat cu mama și tatăl său vitreg la Chișinău. Petre a fost trimis la o școală parohială unde profesorii au constatat că are o voce bună și l-au înscris în corul eparhial, unde a învățat să cânte. Tatăl său vitreg cânta la muzicuță și la ghitară și, dându-și seama de talentul artistic al fiului său vitreg, i-a dăruit ghitara sa. În perioada în care era elev, Petre a reușit să învețe singur să cânte la ghitară.

În 1915, în vârstă de 17 ani, Petre se înscrie la școala de ofițeri din Chișinău. În anul următor este trimis pe front cu gradul de subofiţer. Revoluția din 1917 îl prinde într-un spital, unde fusese internat după ce fusese rănit pe front.^[2] După relatările unor ofițeri din armata albă, în 1919, Leșcenco ar fi participat la Războiul Civil Rus de partea forțelor contrarevoluționare, în calitate de ofițer într-un regiment al Cazacilor din Kuban. După înfrângerea armatei albe ar fi fost evacuat din Crimeea și s-ar fi refugiat în insula Rhodos unde s-ar fi familiarizat cu muzica țigănească.^[3] Nu există dovezi care să confirme aceste relatări.

Familia lui Petre Leșcenco rămâne la Chișinău. În 1917 se naște sora lui Valentina, iar în 1920 a doua soră, Ecaterina.

Având cetățenia română în calitate de locuitor al Basarabiei Leșcenco revine în România. Duce o viață grea având diferite activități ocazionale: tâmplar, dirijor de cor la catedrala din Chișinău, ospătar și altele. A mai cântat la ghitară în pauzele dintre spectalolele cinematografelor "Orpheum" și "Suzana". Apoi intră în contact cu un grup de tineri de la teatrul din Chișinău și este activ în promovarea noilor dansuri la modă, printre care și Lezghinka care este dansat în pauzele de la cinematograful "Orpheum".^[4] Ulterior Petre Leșcenco face diferite turnee în orașele din Basarabia.

În 1925 Petre Leșcenco pleacă la Paris, unde apare într-un spectacol muzical, cântând la balalaică. Apoi, îmbrăcat într-o haină de cerchez dansa o lezghinka cu un pumnal în dinți, pe care, în cele din urmă îl înfigea în podea. Numărul a avut un succes remarcabil.^[2] Dorind să-și îmbunătățească tehnica de dans, se încrie la școala de balet a balerinei Vera Trefilova, fostă solistă a Teatrului Mariinski. Aici o întâlnește pe Zinaida Zakit, o dansatoare letonă din Riga.^[4][5]

Petre Leşcenco dansând cu Zinaida Zakit în 1929

Petre Leșcenco formează cu Zinaida Zakit un cuplu de dans care apare cu succes în diferite restaurante din Paris, alternând numerele de dans cu diferite cântece. Leșcenco nu avea o voce puternică și, într-o perioadă în care nu existau microfoanele, nu putea acoperi publicul dintr-o sală de spectacole, dar interpretările sale erau perfecte pentru săli de restaurant mai mici.^[4]

În mai 1926, un grup de artiști polonezi care lucraseră într-un restaurant din Cernăuți au obținut un contract la teatrul din Adana, Turcia și i-au invirtat pe Petre Leșcenco și Zinaida Zakit să-i însoțească. Din mai 1926 până în august 1928 cuplul a făcut un turneu prin Europa de Est și Orientul Mijlociu, trecând prin Constantinopol, Adana, Smirna, Beirut, Damasc, Alep, Atena și Salonic. În 1927, la Smirna, Petre Leșcenco s-a însurat cu Zinaida Zakit.^[5]

După terminarea turneului, Petre și Zinaida se instalează la Chișinău și dau spectacole în fiecare seară la restaurantul “London” unde cânta orchestra de jazz dirijată de Michael Weinstein

Sfârșitul anului 1930 reprezintă sfârșitul primei etape din cariera lui Petre Leșcenco. Soția sa Zinaida a rămas însărcinată și în ianuarie 1931 s-a născut fiul său Igor Leșcenco.^[4][5] Deoarece nu mai putea dansa, Petre Leșcenco a decis să încerce să-și dezvolte cariera în calitate de cântăreț, renunțând la dans. În partea veche a orașului Riga exista o mică cafenea numită "AT". În cafenea cânta uneori o mică orchestră, organizată de violonistul Herbert Schmidt și adeseori mai participau cântăreți precum și actorul rus Vsevolod Orlov cu diferite scheciuri. Cafeneaua era locul de întâlnire a intelectualilor din oraș, printre care și compozitorul Оskar Strok.^[4] La acest local a fost invitat să cânte și Petre Leșcenco, Oskar Strok aranjând repertoriul. Tot Strok l-a învățat tehnica necesară pentru reprezentațiile sale în calitate de solist. Atâta vreme cât fusese dansator, scurtele sale cântece erau bazate pe o respirație scurtă, adecvată oboselii de după efortul depus în timpul dansului. Oskar Strok l-a învățat modul de respirație adecvate unui cântăreț precum și modul în care putea să-și pună în valoare vocea, care avea un timbru plăcut dar nu avea un volum foarte mare.^[4] Performanța a fost foarte apreciată și a reprezentat începutul succesului internațional al lui Leșcenco. Spectacolele din Riga au arătat însă că genul lui Leșcenco era mult mai potrivit pentru săli mici, de cafenea sau restaurante, decât pentru scenă. Reprezentațiile sale din sălile cinematografelor au generat mult mai puțin entuziasm.

În vara anului 1931, agentul său, Duganov, a organizat pentru Leșcenco o serie de concerte la Liepāja, pe malul Mării Baltice, programul acestora fiind din nou aranjat de O. Strok. Leșcenco își petrece aici sezonul de vară cu familia, cântând la restaurantul "Jurmala".^[5] Problema mărimii sălii în care cânta s-a ridicat și de această dată, concertele date în marea sală a Clubului Nautic din Liepāja fiind în general prost apreciate.^[4] După întoarcerea la Riga, își reia activitatea în atmosfera care îi convenea mai bine de la cafeneaua "AT".^[5]

Repertoriul lui Petre Leșcenco cuprinde lucrări ale compozitorilor din Letonia, printre care "Ochi negri", "Rapsodie albastră", "Ultimul meu tango" și "Spune-mi dece" de Оskar Strok și "Tatiana", "Miranda", "Nastia-ca o mură" și "Un pahar de vodca" de Mark Marianovski dar și lucrări ale unor compozitori români ca tangoul "Când felinarele se-aprind" de Petre Andreescu, "Mișa" de G. Vilnov sau "Sașka" de Max Halm și chiar compoziții proprii cum sunt melodiile "Basarabeanca: Din Basarabia la Riga", "Bucură-te, sufletul meu" și "Băiețelul".^[5]

În 1931 Leșcenco ajunsese sufficient de cunoscut pentru a putea să se gândească la înregistrarea unor discuri cu cântecele pe care le interpreta. Începutul l-a făcut la Berlin cu firma Parlophon a lui Carl Lindström unde a înregistrat zece melodii pe discuri de 78 rot-min, printre care trei compuse și cu texte proprii.^[3] În același an, Helmars Rudzitis înființează la Riga firma en:Bellaccord Electro și face apel la artiștii din localitate pentru primele discuri pe care le produce. La această companie Leșcenko face înregistrări cu cântecele sale de succes din capitala letonă: "Tango ultima mea", "Spune-mi de ce" și altele.^[2][4] Ulterior, Leșcenco a semnat un contract cu filiala din România a societății de discuri Columbia Records cu care a înregistrat aproape 80 de melodii. În continuare a înregistrat discuri, tot în România, cu societatea Electrecord.^[5]Deși vorbea fluent rusa, româna, ucraineana, franceza, germana și engleza, aproape toate înregistrările sale sunt cântate în limba rusă, deși în reprezentațiile sale din România includea, de cele mai multe ori, și unele melodii cântate în limba română.^[2]

Datorită discurilor sale, Leșcenco devine, în scurt timp celebru.^[3] El își îmbogățește în permanență repertoriul cu lucrări ale compozitorilor celor mai cunoscuți din perioada respectivă, cu prioritate din Europa centrală și de est, inclusiv cei din Uniunea Sovietică: Оskar Strok, Mark Marianovski, Claude Romano (Gheorghe Sbârcea), Еfim Sclearov, G. Vilnov, Vladislav Okolo-Kulak (Sașa Vladi), Artur Gold, J. Peterburgski, Ernst Höningsberg, I. O. Dunaevski, Dmitri Pokrass, Iuli Hait, deși adeseori în aranjamente muzicale proprii. Este acompaniat de unele din cele mai bune orchestre europene: frații Höningsberg, Herbert Schmidt, Nicolae Cereșni și alții.^[4]

În 1932, soții Leșcenco se reîntorc pentru ultima oară la Chișinău unde Petre Leșcenco dă două reprezentații. Apoi se mută împreună cu părinții și surorile sale la București, unde se simțea mai bine decât la Riga unde, având în vedere că nu vorbea letona, exceptând contactele sale cu comunitatea exilaților ruși, avea nevoie de un translator.

În 1933, înființează compania „Gheruțchi, Cavur și Leșcenco” care a deschis pe Strada Brezoianu Nr. 7 din București o mică cafenea-restaurant numită "Căsuța noastră". Capitalul necesar a fost furnizat de Gheruțchi, care primea oaspeții la intrare. Cavur era un bucătar cu experiență care se ocupa de bucătărie. Petre Leșcenco era răspunzător de programul artistic. Alexandru Alfimov, tatăl vitreg al lui Leșcenco, se ocupa de garderobă.^[4]

Cu toate acestea, Petre Leșcenco nu renunță la turneele sale. În 1933 Petre Leșcenco este angajat de Mark I. Garapic, proprietarul cabaretului "Русская семья" (Familia rusă) din Belgrad să cânte la acest local. Contractul era încheiat în condiții deosebit de avantajoase pentru Leșcenco, cu un onorariu de 15 dolari pe seară. Acest turneu nu a fost un succes, deoarece numărul lui Leșcenco nu se potrivea cu cel al sopranei estoniene Voskresenskaya cu care era cuplat iar contractul a fost reziliat după douăsprezece zile.^[4] Totuși în timpul șederii sale la Belgrad, Leșcenco a fost invitat să cânte la o festivitate de familie a regelui Alexandru I al Iugoslaviei Karađorđević.^[3] Apoi se duce la Viena unde mai dă o serie de spectacole. La sfârșitul anului 1933 el concertează la Riga, în Letonia, precum și în țările vecine Lituania și Estonia.^[4]

Petre Leșcenco în timpul unui spectacol în 1935

În 1934 Petre Leșcenco pleacă la Londra. El cântă în mai multe emisiuni de la BBC, în cele mai scumpe restaurante și saloane aristocratice din Londra. La "Pensiunea Rusă" după cină, el cântă la ghitară, acompaniat la pian de principele Felix Yusupov. În plus, nu refuză nici participarea la spectacole de caritate, chiar în zilele în care avea un concert. În patru luni el dă 90 de concerte.^[2][3] La București, regele Carol al II-lea l-a invitat de mai multe ori să cânte la palat.^[3]

În 1935, cu capitalul strâns din exploatarea restaurantului său, Petre Leșcenco deschide un nou restaurant de lux, "Barul Lescenco", pe Calea Victoriei. Restaurantul este frecventat atât de persoanele de vază din emigrația rusă cât și de elita societății din Bucuresti. În restaurant cânta o orchestră mare și dansau cele două surori ale sale, Valentina și Ecaterina, pe care le instruise Zinaida Zakit. Totuși partea importantă a spectacolului de la "Barul Leșcenco" o constituia programul lui Petre Leșcenco.^[3][4]Dintre sărbătoririle care au avut loc la acest bar, merită o mențiune specială dineul dat la 7 februarie 1937 în cinstea lui Feodor Șaliapin, cu prilejul vizitei acestuia la București.^[4]

După deschiderea barului său, numărul turneelor sale în străinătate s-a redus, în parte și din cauza tensiunilor din perioada premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial.

În 1938 Petre Leșcenco și Zinaida ajung pentru ultima oară la Riga unde Leșcenco dă ultimul său concert din Letonia, acompaniat de orchestra dirijată de Herbert Schmidt. În 1940 el dă ultimele sale concerte la Paris, reușind cu multă greutate să se întoarcă în țară, continuând să cânte la restaurantul său

În 1940 România este angrenată în evenimentele internaționale legate de cel de-al Doilea Război Mondial. Cedarea Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Transilvaniei de Nord, urmată de intrarea în război a României în 1941 au schimbat total viața lui Petre Leșcenco.

În octombrie 1941, Petre Leșcenco a primit ordin de concentrare urmând să se prezinte la Regimentul 16 Infanterie din Fălticeni, unde fusese repartizat. Considerându-se de naționalitate rusă, nu voia să lupte împotriva conaționalilor săi și se sustrage din diferite pretexte, continuând să concerteze la restaurantul său. Se prezintă la Fălticeni abia după trei convocări, fiind judecat de un tribunal militar pentru dezertare. Fiind artist, i s-a aprobat mobilizarea pe loc, cu avertizarea că, în cazul unui nou ordin de concentrare, neprezentarea avea să aibe urmări mult mai severe.^[2][6]

În decembrie 1941, după cucerirea Odesei de către trupele române, Viktor Alekseievici Seliavin, directorul operei din Odesa, îl invită pe Victor Leșcenco să dea o serie de concerte.^[6] Deși toate biletele fuseseră vândute, Leșcenco și-a amânat vizita, fiindu-i teamă că va fi din nou concentrat. În martie 1942, el a primit însă permisiunea de la Gheorghe Alexianu, guvernatorul Transnistriei, să-și efectueze turneul, sosind la Odesa în luna aprilie a aceluiași an. La cererea autorităților române, concertele sale trebuiau să cuprindă și melodii interpretate în limba română.

În timpul repetițiilor a făcut cunoștință cu Vera Belousova. Vera era fiica lui Gheorghi Belousov, un salariat al NKVD, care se înrolase ca voluntar în Armata Roșie la începutul războiului. Vera avea 19 ani, fiind cu 25 de ani mai tânără decât Petre Leșcenco. Era studentă la conservatorul din Odesa și pentru a se întreține cânta într-un cinematograf acompaniindu-se la acordeon. Era foarte frumoasă și avea o voce extrem de plăcută, Petre Leșcenco îndrăgostindu-se imediat.^[6][7]

Datorită legăturii cu Vera Belousova, Petre Leșcenco revenea periodic la Odesa și îi cere să se mărite cu el. Relațiile sale cu soția sa, Zinaida Zaklt, se răcesc și degenerează în scandaluri. Primind un nou ordin de concentrare, în aprilie 1943, el reușește să se eschiveze cu ajutorul unui prieten chirurg, internându-se în spital pe o durată de 10 zile pentru o operație de apendicită de care nu avea nevoie. El obține apoi un concediu de convalescență de 25 de zile. Între timp plecarea regimentulul său la Kerci, în Crimeea a fost amânată și Petre Leșcenco reușește să obțină repartizarea la un grup artistic al armatei române. În sfârșit, în octombrie 1943 nemai având altă ieșire, a fost totuși nevoit să plece la Kerci, unde, având în vedere experiența sa din domeniul restaurantelor, i s-a încredințat sarcina de șef al popotei ofițerilor. El stă la Kerci până în martie 1944, când regimentul său este retras din Crimeea. Reușește să plece în permisie dar în loc de a reveni la București se duce la Odesa. Aici află zvonul că, din cauza apartenenței la NKVD a lui Gheorghi Belousov, întreaga sa familie urma să fie deportată in Germania. Petre Leșcenco reușește să-și ia atât logodnica, cât și pe mama și pe frații acesteia și să plece cu ei la București. În aprilie 1944 au început bombardamentele Bucureștilor și restaurantul Leșcenco a fost distrus. În mai 1944, Petre ajunge să transcrie divorțul său de Zinaida Zakit și se însoară cu Vera Belousova, care obține astfel cetățenia română.

După intrarea trupelor sovietice în București, la 31 august 1944, Petre Leșcenco începe să dea concerte pentru trupele sovietice. Totuși, primele sale concerte au fost primite cu multă răceală de spectatorii sovietici, fapt care l-a mâhnit profund pe Leșcenco. Deoarece era considerat un artist decadent, se pare că activiștii politici dăduseră instrucțiuni clare că Leșcenco nu trebuie să fie aplaudat. Atmosfera s-a schimbat după ce la concertele lui Leșcenco au participat mareșalii Gheorghi Jukov și Ivan Konev, care au fost foarte impresionați de reprezentații. Pe de altă parte, discurile cu cântecele lui erau cumpărate în număr foarte mare de ofițerii Armatei Roșii care se aflau în România. Leșcenco a ajuns să fie protejatul generalului Vladimir Ivanovici Burenin, comandatul garnizoanei din București a armatei sovietice. Într-o perioadă de trei ani, el a dat peste o sută de concerte pentru armata sovietică, în săli de concert, în cazărmi sau în spitale.^[6] Repertoriul său s-a modificat, a renunțat la tangourile și foxtroturile care îi asiguraseră faima și a început să cânte mai mult romanțe și cântece populare rusești, în marea lor majoritate cântece triste.

Familia soției sale s-a întors la Odesa. După război, Gheorghi Belousov s-a întors acasă foarte bolnav. Foarte nemulțumit de căsătoria fiicei sale, el a refuzat să intre în contact cu ea și a interzis și celorlalți membri ai familiei să întrețină corespondență cu ea.

Din 1948 Petre Leșcenco a cântat în diferite restaurante și cinematografe din București, uneori împreună cu soția sa. Mai dădea reprezentații în diferite teatre de revistă din București și din provincie. Totuși, în perioada ocupației sovietice, publicul românesc aprecia mai puțin spectacolele cu muzică rusească. Cu toate că mulți dintre prietenii lor reușiseră să plece din România, Petre Leșcenco a refuzat categoric să urmeze sfaturile prietenilor săi și să fugă în occident. Existau însă indicii că situația familiei Leșcenco devenea periculoasă: soției sale i se retrăsese cetățenia română și era considerată rezidentă străină în România. Deoarece trăise în URSS, Vera își dădea mai bine seama de pericolul situației în care se afla, dar ea nu concepea posibilitatea de a pleca singură, fără Petre. Deși, după primele întâlniri cu reprezentanții sovietici, Leșcenco declarase categoric că nu avea intenția de a se stabili în Uniunea Sovietică, el și-a schimbat ulterior părerea.^[7]Evenimentele s-au precipitat după ce, în mod neașteptat, Petre Leșcenco, considerându-se de naționalitate rusă, i-a scris lui Iosif Visarionovici Stalin solicitând să i se aprobe cetățenia sovietică și dreptul de a se întoace în URSS. Motivația acestui demers este greu de determinat, având în vedere că i se spusese direct că, în Uniunea Sovietică, soția sa Vera era considerată o trădătoare.

În martie 1951 primește un răspuns favorabil cererii sale de repatriere. După câteva zile, la terminarea unui concert la Brașov, în ziua de 26 martie 1951, este arestat de organele de securitate, pare-se la cererea autorităților sovietice. Vera Leșcenco primse doar cu câteva zile înainte înștiințarea că permisul ei de ședere în România expira la 31 decembrie 1951.^[3][5][6][7]

Vera Leșcenco s-a decis să facă apel la generalul Burenin, care nu era doar un admirator al lui Petre Leșcenco și care fusese oaspetele lor de multe ori. Vera s-a dus la Burenin împreună cu Valentina, sora lui Petre Leșcenco. Generalul le-a primit cu multă amabilitate, a părut surprins de vestea arestării și le-a asigurat că se va interesa și va luat toate măsurile pentru eliberarea lui Petre, promițând că le va informa telefonic de rezultatele demersurilor sale. Abia după ce a constatat că nu a primit niciodată telefonul promis și-a dat seama că arestarea lui Petre Leșcenco fusese posibilă doar cu cooperarea totală a autorităților sovietice.^[7]

Sperând că Petre Leșcenco va fi în curând eliberat, ea a încheiat un contract să cânte la restaurantul „Mon Jardin” de pe Calea Dorobanți din București, unde concerta o orchestră de muzicieni basarabeni, ignorând sfaturile de a pleca din capitală.^[7]

Imediat după arestare, Petre Leșcenco a fost ținut într-o închisoare la București, apoi a fost trimis la Canalul Dunăre-Marea Neagră. După nouă luni, Vera Leșcenco a reușit să obțină permisiunea de a-l vedea la vorbitor. A fost ultima dată când cei doi soți s-au mai văzut.^[6]

La scurt timp după aceea, a fost arestată și Vera Leșcenco. A fost dusă în Uniunea Sovietică și, la 5 august 1952, tribunalul din Dnepropetrovsk a condamnat-o la moarte pentru trădare și pentru căsătoria cu un cetățean străin fără permisiunea autorităților sovietice. Pedeapsa a fost apoi comutată la douăzeci și cinci ani de închisoare. A fost deținută în lagărul Ivdellag din apropiere de orașul Ivdel, regiunea Sverdlovsk, la 525 km nord de Ekaterinburg. Vera Leșcenco a fost eliberată la 12 iulie 1954.^[5][6] [7]

Petre Leșcenco a murit la 16 iulie 1954 în spitalul penitenciar din Târgu Ocna. Există mai multe versiuni referitoare la moartea sa: conform uneia dintre ele, moartea sa a fost provocată de otrăvirea din cauza unor produse alimentare alterate, după alta de un ulcer stomacal perforat. În sfârșit, după unele relatări, ar fi fost bătut până la moarte de gardienii din închisoare pentru că a refuzat să cânte pentru ei. Locul de înhumare nu este cunoscut.^[3][6]

Vera Leșcenco a încercat zadarnic timp de mulți ani să afle ceva despre soarta soțului ei. A reușit doar să afle că a murit, fără alte detalii. Nici după răsturnarea regimului comunist din România în 1989 autoritățile române nu i-au furnizat informațiile cerute. Toată viața ei a trăit cu amintirea celor 8 ani cât fusese măritată cu Petre Leșcenco, înainte de a fi arestat. În 2009 a reușit să publice un volum despre Petre Leșcenco. Vera Leșcenco a murit scurt timp după apariția acestui volum, la 18 decembrie 2009, la Moscova

Petre Leșcenco

Date personale Născut 28 iunie 1898 Isaevo, Gubernia Herson, Imperiul Rus Isaieve, Ucraina  Decedat 16 iulie 1954 (56 de ani) Târgu Ocna Târgu Ocna, România  Cauza decesului ulcer[*]  Cetățenie  România  Imperiul Rus  Regatul României  RSR  Ocupație dirijor cântăreț dansator[*] compozitor muzician patron de restaurant[*] personal militar[*]  Activitate Gen muzical Tango, foxtrot, muzică populară rusă Tipul de voce Tenor Case de discuri Columbia, Parlophon, Bellaccord, Electrecord

·         1906: Maria Goeppert-Mayer, fizician german, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică (d. 1972). Maria Gertrud Käte Goeppert Mayer (n. 28 iunie 1906, Katowice — 20 februarie 1972, San Diego) a fost fiziciană americană de origine germană, laureată a Premiului Nobel pentru Fizică în anul 1963.

·         1912: Sergiu Celibidache (n. 28 iunie 1912, Roman județul Neamț, România - d. 14 august 1996, La Neuville-sur-Essonne, departamentul Loiret, Franța) a fost un dirijor și compozitor român, membru de onoare al Academiei Române.

S-a născut la Roman.^[4] Tatăl, Demostene, de origine greacă (Celibidaki), născut în județul Covurlui (Galați), a fost ofițer de cavalerie, prefect al Iașului, și, începând cu 1922, ajutor de primar al aceluiași oraș, iar mama, Maria, născută Brăteanu, în Roman, a fost profesoară de chimie.^[5] La șase luni de la nașterea sa, familia Celibidache se mută la Iași. La vârsta de 4 ani, Sergiu Celibidache începe sa cânte la pian. A studiat matematica, filosofia și muzica în Iași, iar după despărțirea de familia sa își continuă studiile la București și Paris.^[4]

În 1936 pleacă la Berlin unde studiază la Academia de Muzică, având ca profesori pe Walter Gmeindl și Heinz Tiessen (compoziție), Fritz Stein(arta dirijatului). În același timp audiază cursurile de filosofie ale lui Eduard Spranger (psihologie) și Nicolai Hartmann (metafizică).

Abia sfârșite studiile, devine în 1945 dirijor pro tempore al faimoasei Orchestre Filarmonice din Berlin, întrucât directorul acesteia, Wilhelm Furtwängler, fusese suspendat din funcție, fiind suspectat de a fi colaborat cu regimul nazist. Până în 1952, când Furtwängler, reabilitat, redevine șef al orchestrei, Celibidache dirijează peste 400 concerte cu orchestra filarmonică din Berlin, impunându-se ca personalitate muzicală de o excepțională exigență artistică, totuși nu totdeauna comod ca stil de dirijare pentru componenții orchestrei dirijate . Suferă o mare deziluzie când aceștia, în 1954, îl aleg pe Herbert von Karajan dirijor pe viață, ca succesor al lui Furtwängler. Nu a mai revenit la pupitrul Filarmonicii din Berlin decât peste 40 de ani, la invitația personală a lui Richard von Weizsäcker președintelui de atunci al Germaniei, ocazie cu care a dirijat Simfonia a 7-a a lui Anton Bruckner.

Pentru un timp, nu mai are o funcție permanentă, fiind invitat cu regularitate la pupitrul unor renumite orchestre simfonice din America de Sud și europene: Orchestra Radio din Stuttgart (Germania), Orchestra Națională din Paris (Franța), Orchestra Simfonică Radio din Stockholm (Suedia). Între 1960 și 1962 ține cursuri de perfecționare în arta dirijorală la Accademia Musicale Chigiana din Siena (Italia), iar mai târziu la Fontainebleau (Franța) și la München (Germania) pentru tineri dirijori selecționați cu multă severitate.

În 1979 primește funcția de director muzical general al orașului München și de dirijor permanent al orchestrei filarmonice din acest oraș. Sub conducerea sa, Filarmonica din München devine una din cele mai bune orchestre simfonice din lume.

Sergiu Celibidache a fost un mare interpret al muzicii post-romantice, fiind recunoscut ca dirijor neîntrecut a simfoniilor lui Anton Bruckner, precum și al impresioniștilor francezi, de la Claude Debussy la Maurice Ravel. Stilul său dirijoral era foarte original, fiind cunoscut în special pentru varietatea tempo-urilor: astfel, cu cât pasajul muzical era mai bogat și mai complex, cu atât tempo-ul devenea mai lent, un stil care dădea un efect deosebit în sala de concert. Din acest motiv, Celibidache a refuzat înregistrările pe discuri.

Printre alte compoziții, Sergiu Celibidache este autorul unui impresionant Requiem, a patru simfonii și al unui Concert pentru pian și orchestră, rămase în cea mai mare parte inedite.

Pentru activitatea sa artistică, Sergiu Celibidache a primit diverse distincții, printre care: cetățean de onoare al orașului München (1992), membru de onoare al Academiei Române (1992), doctor honoris causa al Universității din Iași (1992), Ordinul Maximillian pentru Știință și Artă (Germania, 1993).

Cu soția Ioana, o pictoriță română au avut un fiu, Serge Ioan Celibidachi (* 1968).

A murit la 14 august 1996, la reședința sa, o moară veche din comuna La Neuville-sur-Essonne, departamentul Loiret (la 100 de kilometri de Paris). A fost îngropat în micuțul cimitir din localitate.

Sergiu Celibidache

Date personale Născut 28 iunie 1912 Roman, România Decedat 14 august 1996 (84 de ani) La Neuville-sur-Essonne, departamentul Loiret, Franța Cetățenie  România  Ocupație dirijor, compozitor, pianist Activitate Organizație Curtis Institute of Music[*]   Premii honorary citizen of Munich[*] (1992) Ordinul de Merit al Bavariei[*] Order of Merit of Rhineland-Palatinate[*] Ordinul de Merit al Republicii Federale Germania în grad de mare cruce[*] Premiul Muzical Léonie Sonning[*] (1970) Ordinul bavarez Maximilian pentru științe și arte[*] (1993) Berliner Kunstpreis[*] (1955) Comandor al Ordinului Artelor și Literelor[*] (26 ianuarie 1995)[1] Profesor pentru Markand Thakar[*], David Bernard[*], Eliahu Inbal[*], János Sándor[

·         1912: Elisabeta Rizea, eroina a luptei anticomuniste din Romania (d. 2003). A ispășit 13 ani de temniță grea pentru că a sprijinit activ „Banda Teroristă” Arsenescu – Arnăuțoiu. „Bandiții” erau de fapt eroii rezistenței anticomuniste din Munții Făgărașului. S-a alaturat rezistentei si  a aprovizionat timp de 4 ani  luptatorii din munti cu mancare si bani. A fost supusa dupa arestare la torturi si ani buni de inchisoare. Condamnata la 7 ani de inchisoare. In faimoasa inchisoare de la Pitesti, Elisabeta Rizea a fost pusa in lanturi si inchisa in celula de maxima securitate. Eliberata in primavara anului 1958, Elisabeta continua sa ia legatura cu ofiterii din Rezistenta prin intermediul unei „casute postale” din scorbura unui copac din Valea Morii. Cand conducatorul rezistentei anti-comuniste, Gheorghe Arsenescu a fost arestat in 1961, Elisabeta Rizea este arestata din nou si sentinta ii este prelungita cu inca 25 de ani. A fost transferata la inchisoarea Mislea, inchisoarea centrala a femeilor detinut politic, unde a stat inchisa alaturi de doamna Ion Mihalache si de zeci de femei luptatoare anticomuniste. In termenii amnistiei generale, Rizea a fost eliberata din inchisoare in 1964. Timp de aproape 30 de ani a fost tinuta sub supravegherea stricta a organelor de ancheta. Era chemata permanent la interogatorii si impreuna cu sotul sau erau considerati “dusmani ai poporului”.
* 1914: Contele Gyula István Cseszneky de Milvány et Csesznek (n. 28 iunie1914, Stráňany, Austro-Ungaria – d. după 1970, Brazilia) a fost un aristocrat, poet și ofițer maghiar, care a luat parte la anexarea Transilvaniei de Nord de către Ungaria, a servit ca aghiotant al regelui Tomislav al II-lea al Croației. A fost, de asemenea, implicat în conspirații antinaziste și a jucat un rol important în procesul de salvare al evreilor europeni.
Sfârșitul războiului l-a văzut în Budapesta. În ciuda viziunii sale anti-naziste, în Ungaria ocupată de ruși, Gyula Cseszneky a fost declarat dușman al clasei muncitoare și a fost forțat să plece în exil. El a mers cu Regele Tomislav II - apoi Aimone, Ducele de Aosta - în Argentina și mai târziu a murit în Brazilia.

·         1919: Ion Desideriu Sîrbu (n. 28 iunie 1919, Petrila, județul Hunedoara (interbelic) - d. 17 septembrie 1989 Craiova) a fost un autor, eseist, dramaturg, filozof, publicist și romancier român, autor în special de literatură de sertar, din cauza epurării sale. A semnat Ion D. Sîrbu, cel mai adesea, dar și I. D. Sîrbu

Născut în familia unui miner, I. D. Sîrbu a urmat cursurile Facultății de Litere și Filosofie a Universității Regele Ferdinand Idin Cluj. După cum declara el însuși, a fost primul student la filozofie care provenea dintr-o colonie de mineri, cu o tradiție muncitorească foarte veche.

În anii 1940 a activat în Cercul Literar de la Sibiu, alături de Ion Negoițescu, Radu Stanca, Ștefan Augustin Doinaș, Cornel Regman, Eugen Todoran, Ovidiu Cotruș etc.

Dacă Lucian Blaga i-a fost profesor și mentor, ulterior I. D. Sîrbu îi va deveni asistent la catedră profesorului Liviu Rusu. În 1947, devenea cel mai tânăr conferențiar universitar din țară.^{[necesită citare]} Este însă scos din Universitate, epurat de noua orânduire, care îl consideră un filozof cu idei reacționare. Motivul real se pare că a fost refuzul unui denunț abominabil împotriva mentorului său, Lucian Blaga, care în acel moment îi conducea teza de doctorat

După câțiva ani de profesorat în învățământul liceal, a fost redactor în București, la revista Teatru iar apoi la Revista de pedagogie.

În urma unui articol critic referitor la o piesă comunistă, și datorită unei presupuse colaborări cu reacționarii maghiari în perioada Revoluției maghiare anticomuniste din Budapesta 1956, a fost arestat și condamnat politic, întâi la un an, iar apoi pedeapsa a crescut la șapte ani.

După eliberarea din închisoare, lucrează câteva luni în mină, după care, din 1964, i se stabilește domiciliul obligatoriu la Craiova, unde reușește, în cele din urmă, să se angajeze la Teatrul Național din Craiova ca secretar literar. Rămâne sub supravegherea Securității locale si centrale, ofițerul de caz fiind locotenentul (pe atunci) Olimpian Ungherea, care, printr-o ironie a sorții, va deveni la rândul său scriitor după demisia din Securitate ^[3].

Publică, după o lungă perioadă de interdicție, piese de teatru, povestiri și două romane pentru copii, cu ecou de critică extrem de redus. Dupa 1989 cărțile sale au provocat o adevărată emoție în rândul intelectualilor români și au constituit exemple de literatură de sertar. Un rol semnificativ în promovarea operei sale l-a avut soția sa, Elisabeta Sîrbu, modelul personajului Limpi din romanul Adio Europa.

Victor Petrini, personajul principal al romanului lui Marin Preda Cel mai iubit dintre pământeni, pare a fi modelat în parte după I.D. Sîrbu.^[4]

A murit la 17 septembrie 1989 în urma unui cancer al esofagului.

Opera antumă

Teatru

• La o piatră de hotar (1967),
• Frunze care ard (1968),
• Arca bunei speranțe (1970),
• Întoarcerea tatălui risipitor (1972),
• Sâmbăta amăgirilor (1972),
• A doua față a medaliei (1973),
• Teatru (1976).

Povestiri

• Șoarecele B. și alte povestiri
• Povestiri Petrilene

Opere publicate postum

• Jurnalul unui jurnalist fără jurnal
• Adio, Europa!

Romane

• Capodopera sa, romanul Adio, Europa!, un roman alegoric în stilul romanului Maestrul și Margareta al lui Mihail Bulgakov
• De ce plânge mama? (1973), roman pentru copii
• Dansul ursului, roman pentru copii și bătrâni
• Lupul și catedrala, roman distopic

Corespondență

• Iarna bolnavă de cancer, volum de corespondență inedită cu Delia Petroiu, Mina și Ion Maxim, Delia și Ovidiu Cotruș
• Traversarea cortinei, volumul de corespondență cu Ion Negoițescu, Virgil Nemoianu, și Mariana Sora, toți aflați dincolo de Cortina de fier  

  Ion Desideriu Sîrbu
  Ion Desideriu Sîrbu
  Date personale
  Născut	28 iunie 1919[1]  Petrila, România
  Decedat	17 septembrie 1989 (70 de ani)[1]  Craiova, România
  Cetățenie	România
  Ocupație	filozof scriitor

·         1922: Marcel Guguianu (n. 28 iunie 1922, Bârlad, județul Vaslui — d.12 iunie2012, București) a fost un sculptor român.

A urmat cursurile unei școli primare din Bârlad și o parte a celor secundare pe care le termină în Galați. În continuare a frecventat cursurile și lucrările Școlii de belle arte din București (1941 – 1945), la clasa lui Corneliu Medrea. A funcționat ca profesor de desen și caligrafie la școlile din Bârlad: Liceul "Gh. Roșca Codreanu", "Liceul Comercial de băieți", "Liceul Industrial de băieți". Între 1954 – 1956 a lucrat la Iași, ocupându-se cu restaurarea unor monumente istorice din Iași și din Bârlad. Din 1948 participă cu lucrări de sculptură la expoziții anuale și bienale. Din 1956 a devenit membru al Uniunii Artiștilor Plastici.

Se mută în București în 1956. A participat la expozițiile din Budapesta, Odense, Roma, San Marino, Napoli, Aradjelovač, Belgrad, Montpellier, Paris, Sao Paolo, New York, Ankara, Mali, Washington, Sevilla, Miami. Are o colecție muzeală, care-i poartă numele, la Contess Madelaine din New York. În 1992 s-a creat Fundația "Marcel Guguianu". Este membru al Băncii Mondiale. Au demarat lucrările pentru Complexul muzeal Marcel Guguianu, în zona centrală a orașului, vis-á-vis de Muzeul “V. Pârvan”, care va adăposti impresionanta sa colecție.În semn de adâncă ptrețuire față de elevul său, conducerea liceului în care Marcel Guguianu a învățat și predat,a hotărât ca liceul să se numească Colegiul Tehnic Marcel Guguianu Zorleni

Expoziții personale:

• 1949 România
• 1973 România
• 1975 România
• 1976 România
• 1976 Danemarca - Odense - Kulturhaus
• 1978 Italia - Roma - Galeria "Toni Nelli"
• 1979 Italia - Roma - Academia Româna
• 1981 San Marino - The Art Gallery, Palatul Turismului
• 1983 Franța - Montpellier, "VIGAN"
• 1989 S.U.A. - New York - Countess Madeleine Galleries
• 1991 S.U.A. - Retrospectiva Countess Madeleine Galleries
• 1992 S.U.A. - New York - Centrul Cultural Român
• 1993 S.U.A. - New York
• 1993 România - Bucuresti , Ministerul Afacerilor Externe
• 1993 S.U.A. - Washington D.C., Ambasada României
• 1994 S.U.A. - Washington D.C., Very Specials
• 1994 S.U.A. - Northampton, Massachusetts, Smith College
• 1994 S.U.A. - Washington INTELSAT
• 1995 S.U.A. - Washington, Banca Mondială
• 1996 S.U.A. - Washington, Banca Mondială
• 1996 Craiova - Retrospectiva
• 1997 Fondul Monetar International - Washington D.C.
• 2007 Retrospectiva Marcel Guguianu Sala Dalles,București

Opere reprezentative:

• Grup statuar Tinerețe - statuie monumentală în bronz, Fântâna din fața corpului B al Universității din Iași, România (1959)
• Dalila - Figură monumentală în bronz, Muzeul in aer liber, Arandelovac, Iugoslavia
• Auroră și amurg - Figuri în marmură, Teatrul Național din București, România
• Timpul și clio - Marmură monumentală, Iugoslavia
• Neutralitate - statuie în marmură, San Marino
• Selene - Marmură, colecție de stat, România
• Antineea - Marmură monumentală, colecție particulară, Canada
• Meditație - Marmură, colecție de stat, România
• Salomea - Figură monumentala în marmură, Belgrad, Iugoslavia
• Dalila - Figură monumentală în marmură, Paris, Franta
• Pieta - Figură monumentală în marmură, România
• Victorie - Figură monumentală în bronz, Iași, România
• In memorarum - Marmură monumentală, colecție de stat, România
• Maternitate - Marmură monumentală, colecție de stat, România
• Aarmonie - Marmură, colecție particulară, Viena, Austria
• Extaz - Marmură monumentală, colecție particulară, București, România
• Eminescu - Bust bronz monumental, Focșani, România
• Nostalgie - Bronz, colecție particulară, România
• Ciocârlia - Bronz, colecție particulară, NewYork, SUA
• Clio - Marmură monumentală, Copenhaga, Danemarca
• Ciocârlia - Bronz, Fundația "John F. Kennedy" , Washington, SUA
• Luchian - Piatră monumentală, Botoșani, România
• Eminescu -Bust monumental, Cernăuți
• Aurora - Nud monumental, marmură, NewYork, SUA
• Tors - Bronz monumental, Președinția Republicii Ungaria
• Concorde - Marmură, Miami, SUA
• Pieta - Bronz, Muzeul Bruckental, Sibiu, România
• Luchian - Statuie bronz, Muzeul Craiova, România
• Clio - Marmură monumentală, colecție particulară, NewYork, SUA
• Nostalgie - Marmură monumentală, colecție particulară, NewYork, SUA
• Remember - Bronz, colecție particulară, Buenos Aires, Argentina
• Iudith - Marmură monumentală, colecție particulară, Miami, SUA
• Selen - Tors marmură, Pinacoteca INTELSAT, Washington, SUA
• Ciocârlia - Tors bronz, Pinacoteca World Bank, Washington, SUA

Marcel Guguianu
Date personale
Născut	28 iunie 1922
Decedat	11 iunie 2012 (89 de ani)
Cetățenie	România
Ocupație	sculptor
Activitate
Premii	Ordinul național „Steaua României”

* 1926: Mel Brooks (născut Melvin Kaminsky, n. 28 iunie 1926,Brooklyn, SUA) este un regizor, actor, scenarist și producător de filmamerican.

Laureat al premiului Oscar. De-a lungul carierei sale a mai câștigat trei premii Emmy, trei premii Grammy, trei premii Tony și a fost nominalizat de patru ori pentru Globul de Aur.

Mel Brooks s-a născut în New York (cartierul Brooklyn), la 28 iunie 1926, într-o familie evreiască de proveniență germano-rusă^[7], numele său real fiind Melvin Kaminsky. Tatăl său, Maximilian Kaminsky, era originar din portul baltic german Danzig (actualmente Gdansk, în Polonia), iar mama sa Kate Kaminsky (născută Brookman) era originară din Kiev.^[8]

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial s-a înrolat în armata SUA, cu gradul de caporal.

După război, Mel Brooks a intrat în lumea show-bizz-ului, începând să cânte ca pianist și baterist în cluburile din New York. Cu această ocazie și-a ales pseudonimul Mel Brooks, pentru a se deosebi de trompetistul Max Kaminsky, celebru la acea vreme.^[9] A început apoi să apară pe scenă, precum și la câteve posturi de radio, ca „stand-up comic”.

Tot în acea perioadă, Mel Brooks a început să lucreze ca scenarist în show-bizz. Împreună cu Woody Allen, Neil Simon și alții, a scris scenarii pentru Sid Caesar’s Your Show of Shows, care a devenit ulterior Caesar’s Hour.

A lucrat împreună cu Buck Henry la realizarea seriei NBC‎ Get Smart, difuzată între 1965 - 1970.

Primul film realizat de Mel Brooks, The Critic, (un scurt-metraj de animație regizat de Ernest Pintoff) a primit un Premiu Oscar în anul 1963.

Mel Brooks s-a căsătorit în 1964 cu actrița Anne Bancroft (cu care a avut un fiu, Max Brooks, născut în 1972); cei doi au format o familie până la decesul actriței (2005).

Scenariul scris de Mel Brooks pentru filmul Producătorii (Producătorii) a fost un mare succes, filmul câștigând Premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu original în 1968. În timpul realizării acestui film l-a întâlnit pe actorul Gene Wilder cu care a colaborat ulterior, în multe din filmele sale.

În anul 1970, al doilea lungmetraj al lui Mel Brooks, The Twelve Chairs(Douăsprezece scaune), o ecranizare a nuvelei omonime scrise de Ilf și Petrov, nu a fost prea bine primit de către criticii de film de la Hollywood; a fost caracterizat ca fiind „prea evreiesc”.^[9]

Gene Wilder i-a propus în 1974 un scenariu original: Young Frankenstein(Tânărul Frankenstein), o parodie a filmului Frankenstein realizat în 1931. Acest film s-a numărat printre cele mai reușite din filmografia lui Mel Brooks. În rolul lui Igor a jucat Marty Feldman, restul distribuției fiind completat de Teri Garr, Cloris Leachman și Peter Boyle. Într-un rol secundar, cel al pustnicului orb, a apărut Gene Hackman.

Mel Brooks și soția sa Anne Bancroft la Festivalul de Film de la Cannes din 1991

În 1976, Mel Brooks a avut un nou mare succes cu filmul Silent Movie (Comedie mută '77), pe care l-a realizat pornind de la o idee îndrăzneață: primul lung-metraj mut de comedie după patru decenii de la introducerea filmului sonor la Hollywood. Distribuția filmului i-a cuprins (în afara lui Mel Brooks, în rolul principal) pe Dom DeLuise, Marty Feldman, Sid Caesar și Bernadette Peters. De asemenea, în film au apărut (jucându-și propriile personaje) Paul Newman, Burt Reynolds, James Caan, Liza Minnelli, Anne Bancroft și, în mod ironic, Marcel Marceau, care rostește singura replică sonoră din acest film mut: „Non!”^[9]

Primul film realizat de Mel Brooks în calitate de producător unic a fost High Anxiety(Marea neliniște, 1977), o parodie a filmelor lui Alfred Hitchcock. Scenariul a fost scris de Brooks, Ron Clark, Rudy De Luca și Barry Levinson. În distribuție au figurat Brooks, Madeline Kahn, Cloris Leachman, Harvey Korman, Ron Carey, Howard Morris și Dick Van Patten. Filmul parodiază filmele clasice ale lui Hitchcock: Amețeala, Fascinație, Psycho, Păsările, La nord, prin nord-vest, Cu C de la Crimă și Suspiciune.

În 1987 a regizat filmul Spaceballs (Bilele spațiale), o parodie a filmelor SF, cu referințe îndeosebi la Star Wars. În acest film au jucat Bill Pullman, John Candy, Rick Moranis, Daphne Zuniga, Dick Van Patten, Joan Rivers, Dom DeLuise și, bineînțeles, Mel Brooks.

Mel Brooks a mai regizat filmele Life Stinks (Viață grea, 1991), Robin Hood: Men in Tights (Robin Hood: Bărbați în izmene, 1993) și Dracula: Dead and Loving It (Dracula: Un mort iubăreț, 1995).

În 2005 a avut un rol de voce în filmul animat Robots. A lucrat apoi la un serial de televiziune numit Spaceballs (continuarea filmului Spaceballs din 1987); premiera a avut loc la 21 septembrie 2008.

Mel Brooks, în aprilie 2010

·         1928: S-a născut compozitorul Paul Urmuzescu, membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România. A fost redactor de programe, maestru de sunet la Radiodifuziunea Română (1947-1964), realizator de spectacole şi emisiuni la Televiziunea Română (1964-1979) şi director muzical al primului Festival „Cerbul de Aur” de la Braşov. Din 1990, a semnat regia muzicală pentru multe producții la Teatrul Național Radiofonic și la Teatrul Masca din București. Este Membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România. A compus lucrări simfonice, muzică electronică, muzicaluri, o operă, muzică de film, de teatru radiofonic și de teatru, muzică pentru filme de desene animate și pentru teatrul de păpuși.

·         1928 - Mel Brooks, comediant si regizor american.
* 1929: Prințul Andrei al Iugoslaviei (28 iunie 1929 – 7 mai 1990) a fost al treilea fiu al regelui Alexandru I al Iugoslaviei (1888–1934) și a Prințesei Maria a României (1900–1961). Mama lui a fost a doua fiică a regelui Ferdinand al României (1865–1927) și a reginei Maria de Edinburgh(1875–1938).

După căderea monarhiei în Iugoslavia a plecat în exil la Londra, unde, după ce a absolvit matematica la Clare College, Universitatea Cambridge, a devenit broker de asigurări.

S-a căsătorit la 1 august 1956, la Kronberg im Taunus, Germania, cu Prințesa Cristina Margareta de Hesse (10 ianuarie 1933 - 21 noiembrie 2011), fiica Prințului Christoph de Hesse și a Prințesei Sofia a Greciei și Danemarcei. Din această căsătorie s-au născut Prințesa Maria Tatiana ("Tania") (n. 18 iulie 1957) și Prințul Christopher (4 februarie 1960 - 14 mai 1994), profesor de științe care a murit într-un accident de bicicletă.^[1]Cuplul a divorțat la Londra în 1962.

La 18 septembrie 1963, el s-a căsătorit cu Prințesa Kira de Leiningen (18 iulie 1930 – 24 septembrie 2005), fiica Marii Ducese Maria Kirillovna a Rusiei. Cuplul a avut o fiică și doi fii.

• Lavinia Maria (n. 18 octombrie 1961), născută în timp ce tatăl ei era încă căsătorit cu Cristina de Hesse;
• Prințul Karl Vladimir Cyril Andrej (n. 11 martie 1964);
• Prințul Dimitri Ivan Mihailo (n. 21 aprilie 1965).

Kira și Andrei au divorțat la 10 iulie 1972.^[1]

Andrei s-a căsătorit pentru a treia oară cu Eva Maria Andjelkovich (n. 1926) la 30 martie 1974, la Palm Springs, California, SUA.^[1] Cuplul nu a avut copii.

Prințul Andrei a fost găsit mort în mașina sa, în Irvine, California, Statele Unite ale Americii la 7 mai 1990. Moartea a fost determinată ca fiind sinucidere cu monoxid de carbon. 

Prințul Andrei
Prinț al Iugoslaviei
Date personale
Născut	28 iunie 1929 Bled, Slovenia
Decedat	7 mai 1990 (60 de ani) Irvine[*], SUA
Înmormântat	New Gračanica Monastery[*]
Cauza decesului	sinucidere
Părinți	Alexandru I al Iugoslaviei Maria de România, Regina Iugoslaviei
Frați și surori	Prințul Tomislav al Iugoslaviei Petru al II-lea al Iugoslaviei
Căsătorit cu	Prințesa Cristina Margareta de Hesse (c. 1956 - div. 1962) Prințesa Kira de Leiningen (c. 1963 - div. 1972) Eva Maria Andjelkovich (c. 1974 - decesul lui)
Copii	Prințesa Maria Tatiana Prințul Christopher Prințesa Lavinia Maria Prințul Karl Vladimir Prințul Dimitri
Cetățenie	Regatul Iugoslaviei
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	prinț
Familie nobiliară	Casa de Karadjordjevic

* 1930: William C. Campbell (n. 28 iunie 1930,^[1] Ramelton[*], Irlanda) este un biochimist și biolog irlandez, cunoscut pentru cercetarea sa care a dus la descoperirea de tratamente noi pentru bolile produse de viermii cilindrici. Născut în Ramelton (Donegal, Irlanda), în familia lui R.J. Campbell, a urmat cursurile școalare în Belfast și a absolvit studiile de licență la Trinity College (Dublin) în 1952. Doctoratul l-a obținut la Universitatea Wisconsin în 1957. Între 1957–1990 a lucrat la Merck Institute for Therapeutic Research, iar între 1984–1990 a fost cercetător și director la Assay Research and Development. În 2002 a fost ales membru al United States National Academy of Sciences. În 2015 i s-a decernat Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină, fiind laureat alături de cercetătorii Satoshi Ōmura (Japonia) și Youyou Tu (China)

William C. Campbell

* 1932: Noriyuki "Pat" Morita (n. 28 iunie 1932, Isleton, California, SUA - d. 24 noiembrie 2005, Las Vegas, Nevada, SUA)^[1] a fost un actor americande origine japoneză, renumit pentru rolurile Arnold din Happy Days și Domnul Miyagi din seria de filme Karate Kid, pentru care a fost nominalizat la Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar în 1984.^[2]

Morita a jucat rolul principal în serialul Mr. T and Tina, considerat ca fiind primul sitcom american bazată în jurul unui descendent asiatc și Ohara, serial polițist. Ambele au fost difuzate pe ABC, doar pentru scurt timp.

Pat Morita s-a născut în Isleton, California.^[3] De la vârsta de doi ani a început să sufere de tuberculoză spinală, fiind internat timp de nouă ani în mai multe spitale din nordul Californiei, incluzând aici și Spitalul Shriners din San Francisco. Pentru o lungă perioadă de timp corpul său a fost înfășurat în ghips și i s-a spus că nu va putea merge niciodată.^[4]El și-a căpătat numele de scenă, „Pat” în timp ce era internat într-un sanatoriu de lângă Sacramento. A fost externat la vârsta de 11 ani, după mai multe operații la coloană, și a învățat cum să meargă, alăturându-i-se familiei sale din Centrul de Relocare de pe râul Gila^⁠(en) din Arizona.^[5]

După război, familia a deschis restaurantul Ariake Chop Suey în Sacramento, California.^[6] Tânărul „Nori” distra clienții cu glume și servea drept maestru de ceremonii pentru grupurile de meseni.^[7] Mai târziu a lucrat ca funcționar public pentru Statul California și pentru compania Aerojet-General, aflată aproape de orașul Sacramento. La începutul anilor '60, și-a început cariera de stand-up comedy, fiind cunoscut drept The Hip Nip, dând mai multe reprezentații în baruri și cluburi de noapte. A făcut parte și din trupa de comedie improvizațională The Groundlings.

Morita în 1971

* 1934: Michael Artin (n. 28 iunie 1934 la Hamburg) este un matematicianamerican și profesor emerit la Massachusetts Institute of Technology. Este cunoscut pentru contribuțiile semnificative în domeniul geometriei algebrice, fiind considerat o personalitate de prim rang în acest domeniu.

S-a născut în Germania și a fost educat în statul Indiana. A studiat la universitățile Princeton și Harvard și a parcurs o specializare la Institut des Hautes Études Scientifiques din Franța.

În 2002 a obținut Premiul Steele din partea American Mathematical Society, iar în 2013 „Premiul Wolf pentru Matematică”.

Michael Artin

* 1938: Rodica Braga (n. 28 iunie 1938^[1], Alba Iulia) este o scriitoare română.

S-a născut la Alba Iulia în familia brutarului Traian Besoiu, iar mama, Rafila, a fost tehnician dentar. A urmat cursurile Facultății de Filologie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj, iar după absolvirea facultății, în perioada 1960-1967 a fost profesoară de limba și literatura română și bibliograf la biblioteca Institutului Pedagogic din Baia Mare^[2]. În anul 1970s-a stabilit la Sibiu, iar în anul 1979 a devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România - Filiala Sibiu. Este căsătorită cu criticul și istoricul literar Mircea Braga^[3], iar împreună au un fiu, Corin Braga.

Rodica Braga a debutat litarar în anul 1971, în revista Tribuna, iar în anul 1972 a debutat editorial cu volumul de schițe și nuvele, Sângele alb al pietrelor

Opera:

• Sângele alb al pietrelor, schițe și povestiri, Editura Cartea românească, București, 1972;
• Nisipul memoriei, roman, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1978;
• Dincolo de dragoste, roman, Editura Eminescu, București, 1979;
• Eternități de o clipă, schițe, Editura Eminescu, București, 1982;
• Singurătatea pământului, roman, Editura Eminescu, București, 1985;
• Prietenii lui Arthur, carte pentru copii, Editura Ion Creangă, București, 1986;
• Commentarius perpetuus, parabole, (în colaborare cu Mircea Ivănescu), Editura Dacia, Cluj Napoca, 1986;
• Maia, roman, Editura Eminescu, București, 1988;
• Împăratul-vrăjitor sau Poveste cu un lup alb, carte pentru copii, Editura Transilvania, Sibiu, 1990;
• Ce povestesc icoanele, Editura Transilvania, Sibiu, 1991;
• Fluturele negru, roman, Editura Imago, Sibiu, 1994;
• Neliniștea cuvintelor, versuri, Editura Imago, Sibiu, 1995;
• A doua neliniște, versuri, Editura Imago, Sibiu, 1997;
• Stacojiu, versuri, Sibiu, 2000;
• Și va fi ziua a opta..., roman, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2001;
• Visul bufniței, versuri, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2003.
• Commentarius perpetuus 2, parabole, (în colaborare cu Mircea Ivănescu), Editura Imago, Sibiu, 2003;
• Anul 2000, simple exerciții de sinceritate, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2005;
• Făptura de raze, versuri, Editura Imago, Sibiu, 2007;
• Adagio, roman, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2007.  

  Rodica Braga
  Date personale
  Născută	28 iunie 1938 Alba Iulia, județul Alba
  Căsătorită cu	Mircea Braga
  Copii	Corin Braga
  Naționalitate	română
  Cetățenie	România
  Ocupație	scriitor
  Activitatea literară
  Operă de debut	Sângele alb al pietrelor, 1972

* 1938: Leon Edward Panetta (n. 28 iunie 1938, Monterey, California) a fost din 2011 până în 2013 secretar american al apărării, în cadrul administrației președintelui Barack Obama. Înainte de a ocupa această funcție a fost director al CIA. Este american de origine italiană (Gerace, Calabria) și membru al Partidului Democrat.

Leon Panetta

* 1940: Ion Neagu (n. 28 iunie 1940) este avocat, profesor universitar de drept (la Facultatea de Drept a Universității din București și la Facultatea de Drept a Universității "Nicolae Titulescu" din București). Ion Neagu este un fost senator român în legislatura 1990-1992 ales în județul Călărași pe listele partidului FSN și fost deputat în legislatura 1992-1996 ales în județul Călărași pe listele partidului PDSR.

Ion Neagu a fost Rectorul Universității "Nicolae Titulescu" din București și a publicat mai multe manuale școlare și tratate de procedură penală. Debutul în avocatură l-a făcut în 1996, când a fost angajat de Zaher Iskandarani, arestat preventiv pentru contrabandă^[2].

De-a lungul timpului a pledat în dosarele inculpaților Gabriel Bivolaru (fost deputat PSD, acuzat de fraudarea BRD cu circa 2.000 de miliarde de lei vechi, sumă actualizată), Vladimir Dragoman (fost director la Petrotel, acuzat de afaceri ilegale cu petrol), Victor Atanasie Stănculescu, fost ministru al apărării și apoi al industriilor^[2], Liviu Valentin Viclea, închis pentru devalizarea BTT, omul de afaceri Dan Tartaga - dispărut după ce a fost condamnat pentru ucidere din culpă, sau cetățeanul turc Kesser Fatih, care a adus bugetului statului un prejudiciu de 87 de miliarde de lei^[3].

Cel mai controversat caz a fost cel al turcului Husayn Saral, acuzat în țara natală de crime, sechestrări de persoane, trafic de droguri^[2]. În acest dosar, Neagu a reușit să-l scoată din arest preventiv pe inculpatul Saral, pe care poliția s-a chinuit mult timp să-l captureze^[2][4]. Ion Neagu a fost și avocatul lui Miron Cozma, fostul lider al ortacilor din Valea Jiului condamnat pentru celebrele mineriade Ion Neagu este profesor și autor de manuale de drept penal iar în anul 2002 era cunoscut mai ales ca cel mai scump avocat din România^[2].

Ion Neagu face parte dintre acei politicieni care au susținut cu tărie compatibilitatea dintre statutul de avocat și cel de parlamentar  Datorită prieteniei cu Adrian Năstase, rectorul Ioan Neagu a obținut o finanțare din bani publici în valoare de 30 de miliarde de lei pentru universitatea pe care o conduce, chiar dacă este vorba de o instituție de învățământ particulară^[3]. După ce presa a scris despre „cadoul” făcut universității conduse de deputatul Ion Neagu, executivul condus de Năstase i-a retras finanțarea  

Ion Neagu
Date personale
Născut	28 iunie 1940 (79 de ani)
Cetățenie	România
Ocupație	avocat politician
Senator
Membru al Camerei Deputaților a României

·         1940 - Muhammad Yunus, Bangladesh, bancher, economist şi detinator al Premiului Nobel pentru Pace.
* 1940: Toma Csiha Ernestin (n. 28 iunie 1940)^[1] este un fost senator român în legislatura 1990-1992, ales în județul Maramureș pe listele partidului UDMR. În cadrul activității sale parlamentare, Toma Ernestin Csiha a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Libaneză, Republica Italiană și Japonia.
* 1941: Hisao Kami (n. 28 iunie 1941) este un fost fotbalist japonez.

·         1943: Klaus von Klitzing, fizician german, laureat al Premiului Nobel

·         1943 - S-a născut Bobby Harrison, baterist britanic (Proclo Harum, Freedom, Snafu).

·         1945 - S-a născut Dave Knights, chitarist şi basist britanic (Procol Harum).
* 1946: Sandu Florea (n. 28 iunie 1946, Ghelari, județul Hunedoara) este un artist grafician originar din România.

Din 1991 locuiește și lucrează în Statele Unite ale Americii.^[3] A realizat mai multe albume cu subiecte istorice, fantastice sau science-fiction. A editat revista Carusel și a sprijinit activitatea tinerilor artiști din țară.

A absolvit liceul Avram Iancu din orașul Brad și Institutul de Arhitectură din București în 1971. În timpul studenției publică prima sa bandă desenată, Năzdrăvăniile lui Păcală, în serial, în revista Luminița (1968). După facultate este repartizat ca arhitect la Timișoara. Aici începe să frecventeze cenaclul SF „H. G. Wells”, scrie proze SF, ilustrează fanzinul Paradox și desenează primul album BDSF din România: Galbar, după o povestire de Ovidiu Șurianu. În 1975 revine la București, abandonează meseria de arhitect și hotărăște să trăiască din benzi desenate, ca liber profesionist.

Va deveni astfel cel mai prolific desenator român^{[necesită citare]} (de altfel, unul din puținii desenatori BD profesioniști din România) publicând benzi desenate în aproape toate revistele și almanahurile pentru copii și tineret din România, între 1976-1989. După 1990 a editat împreună cu scriitorul Niculae Frînculescu revistele de benzi desenate Carusel (11 numere) și Proteus (3 numere).

Albume:

• Galbar (scenariu Ovidiu Șurianu), Editura Stadion, București, 1973
• Cavalerul Alb (scenariu Radu Theodoru), Editura Facla, Timișoara, 1976
• Călugăreni (scenariu Radu Theodoru), Editura Ion Creangă („Trofeul Micului Cititor” acordat de biblioteca M. Sadoveanu ), București, 1977
• Misiune de sacrificiu (scenariu Radu Theodoru), Editura Ion Creangă, București, 1979
• În lumea lui Harap-Alb, Editura Sport-Turism ( „Trofeul Micului Cititor”; premiu la Eurocon 1980 – Stresa, Italia, în 1980 ), București, 1979
• Burebista, regele dacilor (scenariu Radu Theodoru), Editura Sport-Turism („ Trofeul Micului Citiror”), București, 1980
• Decebal și Traian (scenariu Radu Theodoru), București, Editura Sport-Turism, 1981
• Carusel, București, Editura Sport-Turism, 1982
• Sarmisegetuza eroică (scenariu Radu Theodoru), București, Editura Sport-Turism, 1983

A desenat primele BD-western din România, adaptând romanele lui Nicolae Frînculescu, Colții Șacalului și La Sud de Rio Bravo în Luceafărul Copiilor (1984-1988) și în Carusel (1990-1992).

O imagine din Galbar de Sandu Florea

Sandu Florea

Date personale Născut 28 iunie 1946 (73 de ani)[1][2][3]  Ghelari, Hunedoara, România  Cetățenie  România  Ocupație litograf[*] arhitect scriitor de literatură științifico-fantastică[*] autor de benzi desenate[*

·         1946: Robert Lynn Asprin (n. 28 iunie 1946, St. Johns, Michigan - d. 22 mai2008^[2], New Orleans, Louisiana) a fost un scriitor american de science-fiction & fantasy, cel mai cunoscut pentru seriile sale pline de umorMythAdventures și Phule's Company.
Robert Asprin s-a născut în St. Johns, Michigan și a urmat cursurile Universității din Michigan din Ann Arbor, Michigan între 1964 și 1965. Din 1965 până în 1966 a servit în Armata Statelor Unite ale Americii. A fost căsătorit de două ori și are doi copii. A fost un membru activ al fandomului science fiction și în primii ani de existență ai Society for Creative Anachronism (sub numele de "Yang the Nauseating"), organizație în cadrul căreia a fost membru fondator al filialei Great Dark Horde (1971). De asemenea, a fost un membru influent în Dorsai Irregulars.^[3] În 1976 a fost nominalizat la premiul Hugo pentru cea mai bună prezentare dramatică pentru prezentarea animată The Capture, scrisă de Asprin și desenată de Phil Foglio

Robert Asprin în 1983
* 1946: Mihai Tălpeanu (n. 28 iunie 1946, Blaj)^[1] este un politician român, primar al municipiului Cluj-Napoca între anii 1990-1991 numit de FSN.

În data de 10 octombrie 1991 l-a înlocuit în Senat pe Vasile-Victor Aileni, ales în 1990 în județul Cluj pe lista FSN.

* 1948: Kathy Bates (n. 28 iunie 1948) este o actriță americană de film, laureată cu Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță în 1991 pentru interpretarea sa din filmul Tortura (1990).

În Rețeaua Miraculoasă, ea dublează vocea personajului Bitsy.

Filmografie: 

• Titanic

• Tortura (1990)
• Umbre și ceață (1991)
• Totul despre Schmidt (2002)
• Cum să dai afară din casă un burlac de 30 de ani (2006)
• Fratele lui Moș Crăciun (2007)
• Nonconformiștii (2008)
• American Horror Story Sezon 3 (Coven)

Kathy Bates

* 1948: Ivan Zabunov (28 iunie 1948, Tvardița)-este un politician moldovean de origine bulgară, deputat în Parlamentul Republicii Moldova, conferențiar. Președinte al Societății culturale "Възраждане" (întemeietor în anul 1989).

·         1951: Virgil Mihaiu (n. 28 iunie 1951, Cluj, România) este un scriitor, jazzolog și diplomat român, profesor de estetica jazzului, poliglot, promotor cultural, performer de jazz-poetry. Între 2006-2012 a fost întâiul director al Institutul Cultural Român din Lisabona și ministru consilier pe lângă Ambasada României din Portugalia. Din 2015 este director al centrului cultural brazilian Casa do Brasil și al Bibliotecii de Studii Latino-Americane din Cluj. S-a născut în 28 iunie 1951 la Cluj. Părinții: Virgil Mihaiu / medic și Lucreția Mihaiu / profesoară de muzică. Frate: Horațiu Mihaiu, architect, scenograf, regizor de teatru.

În 1974 absolvă secția engleză-germană/facultativ spaniolă-portugheză la Facultatea de Litere a Universității Clujene. Între 1971-1983 este membru al redacției revistei de cultură Echinox. Devine membru al Uniunii Scriitorilor din România în 1981. Între 1983-1994 este redactor pentru România al revistei Jazz Forum, editată de Federația Internațională de Jazz la Varșovia. Din 1990 face parte din redacția publicației lunare Steaua, editată de U.S.R.. În paralel, din 1992 e integrat în cadrul Academiei Naționale de Muzică G. Dima din Cluj. Din 1993 este membru de onoare al Asociației Criticilor de Jazz din Statele Unite (J.J.A.). În 1994 fondează Jazzographics, primul grup de jazz-poetry româno-britanic, împreună cu muzicienii Alan Tomlinson, Harry Tavitian și Corneliu Stroe. În 1996 aderă la PEN-Club România. Fondează Cursul de Estetica Jazzului la Academia Națională de Muzică din Cluj în 1997. Din același an este membru al juriului mondial Down Beat Jazz Critics Poll și membru de onoare al Asociației Culturale Cehia-Romania din Praga. În 2001 devine primul est-european cooptat în redacția Down Beat, publicația-pivot a jazzului mondial editată la Chicago, și membru al Societății F. Scott Fitzgerald, New York. În 2002 își susține doctoratul (Magna cum laude) cu un studiu monografic despre F. Scott Fitzgerald din perspectivă jazzologică (conducător științific: prof. dr. Virgil Stanciu). În 2004 e cooptat în juriul ce acordă Premiul European de Jazz, patronat de guvernul Austriei. Din 2006 devine director co-fondator al Institutului Cultural Român din Lisabona și ministru consilier pe lângă Ambasada României din Portugalia, funcții pe care le va exercita până în 2012. Din 2015 e cooptat ca profesor master în cadrul Centrului de cercetare a imaginarului Phantasma, al Facultății de Litere a Universității Babeș-Bolyai și i se atribuie titlul de profesor universitar asociat la Academia Națională de Muzică G. Dima. Din 2015 este director al centrului cultural brazilian Casa do Brasil și al Bibliotecii de Studii Latino-Americane, de sub egida Universității Babeș-Bolyai din Cluj.

Vyacheslav Ganelin, Vladimir Chekasin, Virgil Mihaiu si Vladimir Tarasov (Cluj 1983)

În peste jumătate de secol de activitate culturală, Mihaiu a marcat câteva priorități: este autorul primului volum de eseuri în limba română despre jazz din perspectiva culturii contemporane (Cutia de rezonanță, 1985); co-editor, împreună cu producătorul Leo Feigin, al primelor albume de jazz avangardist românesc apărute în Occident, la Casa Leo Records din Londra (interpretate de Harry Tavitian/Corneliu Stroe & grupul Creativ, 1985); co-fondator al întâiului grup de jazz-poetry româno-britanic (Jazzographics, 1994); inițiază primul curs de estetica jazzului în România, la Academia Națională de Muzică G. Dima Cluj (1997); în 2001 devine primul jazzolog din Europa central-orientală cooptat în redacția Down Beat, mensualul de referință globală editat la Chicago. Contribuie, în calitate de director co-fondator, la inaugurarea Institutului Cultural Român din Lisabona. Aici lansează initiative de diplomație culturală, precum: instituirea titlului onorific Amicus Romaniae, menit a evidenția personalitățile din sfera cultural-diplomatică lusitană și internațională consecvent implicate în susținerea activităților Institutului Cultural Român din Lisabona (2007); Stagiunea Muzicală Română în Portugalia, desfășurată între 2007-2012; Vara Culturală Română în Portugalia; gale de cinema românesc la Lisabona, Porto, Coimbra, Evora, Estoril, Ponta Delgada/Insulele Azore etc.să înceteze.

Co-organizator, consilier, conferențiar, moderator al primei editii din România a Zilei Mondiale a Jazzului / 30 aprilie 2013, Cluj. În 2015, la inițiativa sa, pentru întâia dată o instituție de învățământ superior din România – ANMGD din Cluj – acordă titlul de Doctor Honoris Causa unui jazzolog: John Edward Hasse de la Smithsonian Institution din Washington, fondatorul Zilei Mondiale a Jazzului. În cadrul ceremoniei de decernare, Virgil Mihaiu rostește discursul de Laudatio. În 2017 și 2018, este primul conferențiar care susține prelegeri de jazzologie la Academia Națională de Muzică a Muntenegrului, în capitala istorică Cetinje.  

Volume publicate

• Legea conservării adolescenței – Dacia, Cluj / 1977;
• Sighișoara, Suedia și alte stări de spirit – Albatros, București / 1980;
• Indicațiuni pentru balerina din respirație – Eminescu, București / 1981;
• Cutia de rezonanță – eseuri despre conexiunile dintre jazz și cultura contemporană – Albatros, București / 1985;
• Poeme – Dacia, Cluj / 1986;
• Jazzorelief – Nemira, București / 1993, ISBN 973-9144-60-8;
• Paradis pierdut în memorie – Cartea Românească, București / 1993, ISBN 973-23-0346-8;
• Incantări și descântări clujene – Dacia, Cluj / 1996, ISBN 973-35-0525-0;
• Recensământ de epifanii/Census of Epiphanies (trad. engleză Adam Sorkin) – Paralela 45, Pitești / 1999, ISBN 973-593-041-2;
• Jazz Connections in Portugal (conceput în engleză) – Alfa Press, Cluj / 2001, ISBN 973-85060-2-6;
• Jazzografii pentru îmblânzit saxofoniste – Dacia, Cluj / 2001, ISBN 973.35-1231-1;
• Between the Jazz Age and Postmodernism: F. Scott Fitzgerald (conceput în engleză) – Ed. Universității de Vest, Timișoara / 2003, ISBN 973-8433-33-9;
• Aur din coama Ariadnei/Gold aus Ariadnes Mähne (trad. germană Rolf-Frieder Marmont) – Limes, Cluj / 2004, ISBN 973-7907-90-6;
• Jazz Connections in Romania (conceput în engleză) – Ed. ICR, București / 2007, ISBN 978-973-577-531-5;
• Lusoromână punte de vânt – Brumar, Timișoara / 2010, ISBN 978-973-602-499-3;
• Jazzografías para domar a las saxofonistas (trad. spaniolă Cătălina Iliescu Gheorghiu) – El genio maligno, Granada / Spania / 2014, ISBN 978-84-939128-2-6;
• A vers, az élet (trad. maghiară Beke Sándor) – Erdély Pegazus, Odorheiu Secuiesc / 2020, ISBN 978-606-92070-5-5.

Volume (coautor)

• Russian Jazz New Identity – Quartet Books, London / 1985, ISBN 0-7043-2506-3;
• Jazz in Europa – Darmstaedter Beitraege zur Jazzforschung, Wolke Verlag, Hofheim / 1994, ISBN 3-923997-42-6;
• Pentru Gellu Naum / For Gellu Naum – Vinea & Icare, București / 2002, ISBN 973-85084-60;
• The Foreign Critical Reputation of F. Scott Fitzgerald – Greenwood Press, Westport USA / 2004, ISBN 0–313–30885–3;
• Sadovaia 302 bis/Mihail Bulgakov și Moscova din perspectiva actuală – Biblioteca Apostrof, Cluj / 2006, ISBN 973-9279-80-5;
• Cartea cu bunici – Humanitas, București / 2007, ISBN 978-973-50-1828-3;
• A Cidade de Lisboa – Fundația Culturală Memoria, București / 2007;
• Clujul din cuvinte – Casa Cărții de Știință, Cluj / 2008, ISBN 978-973-133-474-5;
• I’Man – Jose-Alberto Marques – Pangeira Editora, Lisboa / 2009;
• Primii mei blugi – Art, București / 2009, ISBN 978-973-124-452-5;
• Ion Pop - șapte decenii de melancolie și literatură – Eikon, Cluj / 2011, ISBN 978-973-757-458-9;
• Promenada scriitorilor / Uniunea Scriitorilor din Romania Filiala Cluj – Eikon, Cluj / 2012, ISBN 978-973-757-607-1;
• Viața literară la Cluj – Eikon, Cluj / 2013, ISBN 978-973-757-825-9;
• Scriitori ai Transilvaniei – Eikon, Cluj / 2014, ISBN 978-606-711-182-8;
• “Global & Local, Words & Jazz in Today's World”, în Jazz in Word: European (Non-)Fiction, eds. Kirsten Krick-Aigner and Marc-Oliver Schuster. Volum apărut sub egida Universității din Viena, Königshausen & Neumann / Würzburg / 2017, ISBN: 978-3-8260-6341-1;
• „România“, in “The History of European Jazz“m ed. Francesco Martinelli. Equinox Publishing Ltd., Sheffield / U.K. & Bristol, Connecticut / USA / 2018 (Published with the support of the European Jazz Network & funds from Creative Europe), ISBN: 978-1-78179-446-3;
• „Lucian Blaga între azulejos și vâlvele Apusenilor, Postfață-eseu plus două poeme de Virgil Mihaiu, in Lucian Blaga, de la Lisabona la Bistrița, ed. Elisabeta Pleniceanu, Consiliul Județean Bistrița-Năsăud & Complexul Muzeal Bistrița-Năsăud / Bistrița / 2018, ISBN 978-973-0-27147-8;
• Echinox 50, ed. Ion Pop și Călin Teutișan, Muzeului Național al Literaturii Române din București – Școala Ardeleană, Cluj-Napoca / 2018, ISBN 978-606-797-326-6.  

  Virgil Mihaiu
  Date personale
  Născut	28 iunie 1951 (68 de ani) Cluj-Napoca
  Naționalitate	român
  Cetățenie	România
  Ocupație	scriitor, jazzolog și diplomat român, profesor de estetica jazzului, poliglot, promotor cultural, performer de jazz-poetry
  Activitatea literară
  Opere semnificative	Cutia de rezonanță, Paradis pierdut în memorie, Between the Jazz Age and Postmodernism: F. Scott Fitzgerald, etc.

* 1951: Kazumi Takada (28 iunie 1951 - 1 octombrie 2009) a fost un fotbalistjaponez.

* 1952: Pietro Mennea (n. 28 iunie 1952 - d. 21 martie 2013), a fost un om politic italian, membru al Parlamentului European în perioada 1999-2004 din partea Italiei.

Pietro Mennea

* 1954: Mircea Rusu (n. 28 iunie 1954, Săcele, România^[1]) este un actor român de film, radio, teatru, televiziune și voce. A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București în anul 1986, la clasa profesorului universitar Ion Cojar. 

Teatrul Tineretului Piatra Neamț (1986-1990)

• Troilus - „Troilus și Cresida" de William Shakespeare, regia Ștefan Iordănescu, 1987
• Rudy - "Patima roșie" de Mihail Sorbu, regia Nicolae Scarlat, 1986
• Pepelea - "Sânziana și Pepelea" de Vasile Alecsandri, regia Andrei Mihalache, 1986

Teatrul Național Arad

• Nae Girimea - „D`ale carnavalului" de I.L. Caragiale, regia Ștefan Iordănescu, 1987

Teatrul Tony Bulandra, Târgoviște

• Eduard Damson - „Darul Gorgonei" de Peter Shaffer, regia Victor Ioan Frunză, 2005

Teatrul Levant, București

• Axel - „Pelicanul" de August Strindberg, regia Cătălina Buzoianu, 1995

Teatrul Metropolis, București

• "Love Stories" de Radu F. Alexandru, regia Claudiu Goga, 2011
• Satin -"Azilul de noapte" de Maxim Gorki, regia Mircea Marin, 2008
• 5 personaje - „Teatrul descompus" de Matei Vișniec, regia Cătălina Buzoianu, 1994

Teatrul Bulandra, București

• Camus - „Le premier homme", regia Cătălina Buzoianu, spectacol în limba franceză, proiect UNESCO 2004, Sinaia
• Davud - „Colonelul Pasăre", regia Alexandru Dabija, 2002
• Laertes - „Hamlet" de William Shakespeare, regia Liviu Ciulei, 1998
• Richard - „Totul în grădină" de Edward Albee, cu Marcela Motoc, 1996

Teatrul Evreiesc de Stat, București

• Hoke Coleburn - "Driving Miss Daisy" de Alfred Uhry, regia Claudiu Goga, 2009
• Franz - „Jocul regilor" de Pavel Kohout, regia Felix Alexa, 2008

Teatrul Național București

• Richard - "Amantul" de Harold Pinter - din spectacolul coupe "Doi x Doi", regia Vlad Stănescu, 2012
• Ștefan Tipătescu - "Scrisoarea" după O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale, regia Horațiu Mălăele, 2012
• Alfred Miller - "Vizita bătrânei doamne" de Friedrich Dürrenmatt, regia Alexander Morfov, 2011
• Banquo, Un doctor scoțian - "Macbeth" de William Shakespeare, regia Radu Penciulescu, 2011
• Președintele Comitetului - "Avalanșa" de Tuncer Cücenoğlu, regia Radu Afrim, 2010
• Jack - „Dansând pentru zeul păgân" de Brian Friel, regia Lynne Parker (Irlanda), 2006
• Grigori Dekanozov - „Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal" de Matei Vișniec, regia Florin Fătulescu, 2007
• Șerban Saru-Sinești - „Jocul ielelor" de Camil Petrescu, regia Claudiu Goga, 2007
• Kerjentev - „Gândirea" de Leonid Andreev, regia Felix Alexa, 2005
• Bormenthal - "Inimă de câine" după Mihail Bulgakov, regia Yuri Kordonsky, 2005
• Jupân Dumitrache - „O noapte furtunoasă" de I.L. Caragiale, regia Felix Alexa, 2002
• Verșinin - „Trei surori" de A.P. Cehov, regia Yuri Kordonsky, 2002
• Protasov - „Cadavrul viu" de Lev Tolstoi, regia Gelu Colceag, 2001
• Salvatore Sally Morella - „Dragoste în hala de pește" de Israel Horovitz, regia Ion Cojar, 1999
• Vaska Peppel - „Azilul de noapte" de Maxim Gorki, regia Ion Cojar, 1998
• Kittel - „Ghetto" de Joshua Sobol, regia Victor Ioan Frunză, 1993
• Iașa - „Livada cu vișini" de A.P. Cehov, regia Andrei Șerban, 1992
• Jean - „Domnișoara Iulia" de August Strindberg, regia Ștefan Iordănescu, 1992
• Ralph Clark - „Cine are nevoie de teatru" de Timberlake Wertenbaker, regia Andrei Șerban, 1991
• Sebastian - „Noaptea regilor" de William Shakespeare, regia Andrei Șerban, 1991
• Iason - „Trilogia antică" după Euripide și Seneca, regia Andrei Șerban, 1990

Televiziune

• Cezar Boboc - „Cu un pas înainte", serial Pro TV, regia Alex Berceanu, Jesus del Cerro, Luis Santa Maria, 2007
• Mircea - „A doua șansă", regia Adrian Sitaru, serial Pro TV, 2006
• Silviu Stamate - „Păcatele Evei", regia Iura Luncașu, serial Pro TV, 2005
• Daniel - „Corps et ames", regia Laurent Carceles, serial M6, 2003
• „Amantul Marii Doamne Dracula" de Fănuș Neagu, regia Constantin Dicu, serial TVR 1, 2003
• „Căsătorie imposibilă" de Alex Ștefănescu, regia Silviu Jicman, serial TVR 1, 2002
• „Detectiv fără voie" de George Arion, regia Silviu Jicman, serial TVR 1, 2001
• Paul - „Jusqu`a ce que la mort nous separe", regia Lionel Epp, TVR 1, 1999
• "Cui îi este frică de Virginia Woolf?" de Edward Albee, regia Olimpia Arghir, TVR 1, 1994
• „Cum vă place?" de William Shekespeare, regia Olimpia Arghir, TVR 1, 1992

Filmografie

• Începutul adevărului (Oglinda) (1994)
• Stare de fapt (1995)
• „Terente - regele bălților", regia Andrei Blaier, 1995
• „Prea târziu", regia Lucian Pintilie, 1996
• Triunghiul morții, regia Sergiu Nicolaescu, 1999
• Ambasadori, căutăm patrie, regia Mircea Daneliuc, 2003
• A doua șansă (2006) - Mircea
• Black Sea, regia Andrew Reuland, 2006
• My friend Christi (2008)
• Renovare (2009) - Cătălin, soțul Doinei
• Mănuși Roșii, regia Radu Gabrea, 2010 - Colonel Alexandrescu
• Visul lui Adalbert (2011)
• Iubire elenă, regia Geo Saizescu, 2011 - Scriitorul
• Visul lui Adalbert (2011)
• Trei zile până la Crăciun (2012)
• Kira Kiralina (2014)  

  Mircea Rusu
  Date personale
  Născut	28 iunie 1954 (65 de ani)  Săcele, România
  Cetățenie	România
  Ocupație	actor

·         1957: Gheorghi Sedefciov Părvanov (în bulgară Георги Седефчов Първанов, n. 28 iunie 1957) a fost Președinte al Bulgariei, între anii 2002 - 2012.

Anterior fost lider al Partidului Socialist Bulgar. Părvanov este căsătorit cu Zorka Părvanova. Împreună au doi copii, Vladimir și Ivailo.

Gheorghi Sedefciov Părvanov

·         1962: Anișoara Cușmir-Stanciu, atletă română. Anișoara Cușmir-Stanciu (n. 28 iunie 1962, Brăila) este o atletă română, laureată cu aur la Los Angeles 1984 la săritură în lungime. Sportivă la Clubul „Steaua” în anul 1984 a primit gradul de locotenent, ulterior în 1988 a devenit locotenent major. După retragerea din activitatea competițională a devenit antrenoare la Secția de atletism a Clubului Steaua. A bătut de 6 ori recordul mondial, după sute de salturi şi mii de kilometri alergaţi, dar a fost obligată să se retragă la apogeul carierei. Anişoara Cuşmir Stanciu a fost un fenomen în atletismul românesc, iar săritura ei în lungime care a atins 7,43 metri a devansat toate previziunile vremii. Anii ’80 au fost dominaţi în atletismul românesc de rivalitatea dintre stelista Anişoara Cuşmir Stanciu şi rapidista Vali Ionescu, un duel din care a avut de câştigaţ în primul rând, sportul românesc, cum povesteşte astăzi marea campioană: “Pentru mine, în general, nu au existat adversare “nume”, au existat adversare “cifre”. Eu permanent am încercat să mă autodepăşesc, să-mi propun anumite cifre, pe care să le depăşesc, şi automat a ieşit şi performanţa.”

* 1962: Teodor Doru Mărieș este un activist civic anticomunist din București, președintele Asociației 21 Decembrie din București și politician român.

În mai 2011, Teodor Mărieș a câștigat procesul intentat statului român la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pe motiv că a fost urmărit și supravegheat ilegal, în 1990.^[1] Curtea de la Strassbourg a decis ca România să-i plătească lui Mărieș daune morale în valoare de 6.000 de euro.

Teodor Mărieș s-a născut pe 28 august 1962 în Valea Chioarului, o localitate din județul Maramureș. A urmat cursurile Liceului de Construcții și Arhitectură. Din acea perioada a devenit sportiv de preformanță. A refuzat să se înscrie în PCR și să stabilească relații cu Securitatea sau cu vreun serviciu secret.

Fiind un anti-comunist convins, a participat activ la Revoluția din decembrie 1989, implicându-se în acțiuni civice și în organizarea a mai multe proteste (dedicate aflării adevărului despre ce s-a întâmplat în perioada 14-28.12.1989) ce au culminat cu mitingul-maraton din Piața Universității, din 1990. A semnat și susținut Proclamația de la Timișoara. Mărieș a fost arestat după evenimentele din 13-15 iunie 1990. În timp ce era închis, a declanșat greva foamei în închisoare, la penitenciarele Rahova și, apoi, Jilava, timp de 46 zile. Președintele de atunci, Ion Iliescu l-a acuzat de a conduce 2 tentative de puci. În perioada 1990-1992 a avut interdicție de a părăsi țara, anulată după achitare. În 1992, s-a înscris în Asociația „21 Decembrie 1989".

În perioada 1992-1993, Mărieș se deplasează la Chișinău în scop civic, pentru a discuta cu ambasadorul SUA unirea Republicii Moldova cu România.

În 2002, Mărieș este ales în funcția de președinte al Asociației 21 Decembrie 1989. El începe munca de repunere în activitate a acesteia: împacă facțiunile, dând o linie coerentă activităților statutare; totodată, reglementează din punct de vedere juridic situația legală a acesteia, după mulți ani de frământări interne și procese.

În 2004, obține, în calitate de președinte al Asociației „21 Decembrie 1989" reluarea cercetărilor, după 9 ani de inactivitate în dosarul 97/P/1990 - dosarul „21 Decembrie-Revoluție". Prin aceeași rezoluție dată de gen. Dan Voinea în calitate de procuror de caz, se dispunea, începerea urmăririi penale pentru infracțiuni contra păcii și omenirii a mai multor foști lideri post-decembriști, între care Iliescu și fostul prim-ministru Petre Roman. Tot atunci depune, împreună cu avocatul Antonie Popescu, prima plângere către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cerând condamnarea autorităților române pentru tergiversare și lipsirea părților vătămate de un proces echitabil și imparțial timp de 15 ani în cadrul dosarului Revoluției.

După mai mulți ani, în 2009 a transmis autorităților că va apela la greva foamei, aspirând la obținerea în vederea conservării probelor din dosarul 97/P/1990, drept câștigat prin dispoziția dată la 4.11.2008 în dosarul Asociației „21 Decembrie 1989", dosar aflat la CEDO. Protestul a durat 74 de zile, încheindu-se odată cu predarea și intrarea actelor din dosar în sediul Asociației. Aceasta a fost apreciată de opinia publică drept prima acțiune în acest sens finalizată prin obținerea dosarului; mai mult decât atât, a creat un precedent juridic în România după 70 de ani de negură în sistemul judiciar.

În noiembrie 2011 începe cea mai lunga greva a foamei - 100 de zile - pentru Legea Imprescriptibilității Crimei și Legea Lustrației.

Teodor Mărieș

Date personale Născut 28 iunie 1962 (57 de ani) Valea Chioarului, România Religie Ortodox Ocupație revoluționar  Activitate Partid politic CORD (1992-2000) UDC (2000-2004) FC (2012-prezent) Profesie Sportiv

·         1966: John Cusack (n. 28 iunie 1966) este un actor, producător de film, actor de voce, blogger, scriitor si scenarist din Statele Unite ale Americii. A fost nominalizat la premiile Saturn, Empire si Globul de Aur pentru cel mai bun actor. S-a consacrat prin filme ca High Fidelity (2000), Grosse Pointe Blank (1997), Being John Malkovich (1999), Con Air (1997), 1408(2007), 2012 (2009), Hot Tub Time Machine (2010) si The Raven (2012)

John Cusack

* 1971: Fabien Alain Barthez (Pronunție în franceză: /fa.bjɛ̃.baʁ'tɛz/ ; n. 28 iunie1971, Lavelanet, Franța) este un fost fotbalist francez, care a evoluat pe postul de portar, câștigând numeroase trofee cu Marseille, Manchester United și echipa națională de fotbal a Franței. Cu aceasta din urmă a câștigat Campionatul Mondial de Fotbal 1998 și Campionatul European de Fotbal 2000 și a devenit finalist la Campionatul Mondial de Fotbal. El împarte cu Peter Shilton recordul pentru cele mai multe meciuri fără gol încasat la campionatele mondiale, ambii având câte 10. La nivel de club, el are la activ cucerite Liga Campionilor UEFA, precum și câteva titluri de Ligue 1 și Premier League.
* 1971: Elon Reeve Musk (n. 28 iunie 1971, Pretoria, Africa de Sud) este un inginer, inventator, antreprenor, investitor și programator canadiano-american.^[6]

A co-fondat Zip2 împreună cu fratele său Kimbal Musk (1995), a înființat X.com (1999) – companie precursor al PayPal^[7], a înființat SpaceX(2002)^[8] și a co-fondat Tesla Motors (2003)^[9].

Este designer-ul conceptului de mijloc de transport de mare viteză Hyperloop (Hiperbucla), pe ale cărui documente de design Musk le-a făcut publice în 2013.^[10]

În prezent, este Director General și Director Tehnic al SpaceX, DG și Director Arhitect al Tesla Motors, și Președintele CA al SolarCity. In anul 2018, Elon Musk a lansat masina "Tesla Roadster" in spatiu cu ajutorul rachetei "Falcon Heavy" pentru a o testa.

Elon Musk la șantierul Gigafactory (2015)

* 1972: David Hyatt (n. 28 iunie 1972) este un dezvoltator de software american care lucrează pentru Apple din 15 iulie 2002. Acolo a lucrat în echipă la browser web Safari și framework WebKit.

A lucrat la Netscape din 1997 până 2002 unde a contribuit la Mozilla, el este cel care a fondat proiectul Camino inițiat în 2002, apoi este co-fondatorul proiectului Firefox, împreună cu Blake Ross la mijlocul anului 2002, și în final el a fost angajat pentru Apple pentru a crea Safari. Lui i se atribuie extinderea numărului de taburi.

* 1973: Clotilde Marie Brigitte Armand (n. 28 iunie 1973, Pointe-à-Pitre, Franța^[3]) este o activistă civică, politiciană și manager română de origine franceză. A fost candidată a Uniunii Salvați Bucureștiul (USB) la primăria Sectorului 1 al Bucureștiului la alegerile locale din 5 iunie 2016. În prezent este consilier municipal în Sectorul 1 din București.

De profesie inginer, a lucrat în managementul unor companii multinaționale (KPMG România, Airbus, Distrigaz Sud, Engie, Egis) la Boston, Hamburg, Toulouse, Paris și București.^[4]

La alegerile europarlamentare din 2019 a fost aleasă în Parlamentul European în legislatura 2019-2024 pe listele alianței USR-PLUS.

Clotilde Armand s-a născut în 1973 la Pointe-à-Pitre, Franța, în departamentul francez de peste mări Guadelupa, unde tatăl ei își îndeplinea serviciul militar alternativ ca profesor de matematică.^[5]Familia ei este originară din orașul francez Vichy, unde trăiesc în prezent părinții ei.^[6] Bunica paternă a Clotildei Armand a fost verișoară primară cu scriitorul Jean Giraudoux, iar bunica maternă - fiica contelui de Champs de Saint-Leger.^[7]

Clotilde Armand a învățat la școala Notre-Dame din Cusset, apoi la cea din Vichy. Examenul de bacalaureat l-a susținut la Clermont-Ferrand.^[6]A studiat în 1993-1996 la École Centrale de Paris, obținând diploma de inginer. În perioada 1995-1997, a urmat studii postuniversitare la Massachusetts Institute of Technology (MIT) din Cambridge, Massachusetts (SUA), unde a obținut un dublu titlu de Master of Science în specialitățile „Ocean Engineering” și „Technology and Policy”, având și funcția de asistent la cursul „Engineering Systems Analysis”.^[5] Aici l-a întâlnit pe viitorul ei soț, Sergiu Moroianu, matematician român, cercetător la Institutul de Matematică „Simion Stoilow” ^[8] al Academiei Române, în acel timp doctorand în matematică la MIT

Clotilde Armand s-a căsătorit în 1997 cu matematicianul Sergiu Moroianu cu care are patru copii, un băiat și trei fete.^[11]Familia s-a stabilit la București în 1999. În următorii ani Clotilde Armand s-a mutat în interes de serviciu în Franța și Germania, apoi s-a reîntors la București A obținut cetățenia română în 2015.^[13] Este verișoară prin alianță cu pianistul Viniciu Moroianu

Clotilde Armand

·         1973: Kjetil-Vidar Haraldstad, baterist norvegian
* 1978: Ha Ji-won (n. 28 iunie 1978) este o actriță din Coreea de Sud. Ea este, de asemenea, câștigătoarea Marelui Premiu KBS din 2005 pentru rolul din drama TV Hwang Jin-Yi.

Ha Ji-won și-a început cariera jucând roluri în producții de televiziune^[1]. În 2002, cu rolul ei din "Phone", Ha Ji-won a câștigat o nominalizare "Cea mai buna actriță" la Dragon Blue Film Awards. De atunci ea jucat în filme ca "Sex is zero", "Reversal of Fortune", "100 Days with Mr. Arrogant" și, mai recent, în "Sector 7". A jucat de asemenea în filmul Haeundae ^[2].

Ji-won a jucat în serialul de televiziune "What happened in Bali", la începutul anului 2004, alături de Jo In-Sung și So Ji-sub. În acest proiect, ea a jucat un ghid turistic, Soojung Lee, care a atras în consecință, doi bărbați pe care ea nu-i plăcea. Ea a câștigat un premiu Baek-Sang, pentru interpretarea în această dramă.

În anul 2011, a jucat în filmul Sector 7, primul film 3D IMAX din Coreea de Sud, care a făcut ravagii în box-office-ul anual de la premiera din 4 august

Ha Ji Won

* 1981: Laurențiu Mihai Toma (n. 28 iunie 1981, în Ploiești, județul Prahova)^[1] este un handbalist român care joacă pentru HCM Constanța pe postul de extremă dreapta. Până în anul 2011, el a fost și component al echipei naționale a României.

În 2010, pentru serviciile aduse echipei și orașului, precum și pentru comportamentul sportiv exemplar, Toma a fost declarat Cetățean de onoare al municipiului Constanța.^[2] În 2013, el a fost declarat și Cetățean de onoare al comunei Colceag .^[1][3]

Toma a debutat la naționala de seniori în 1999 și a fost căpitanul acesteia o lungă perioadă de timp. Până în anul 2011, el a jucat pentru România în 133 de meciuri, în care a înscris 339 de goluri.

* 1984: Andrei Piatov (ucraineană: Андрій Валерійович П'ятов, născut 28 iunie 1984) este un portar ucrainean care joacă la Șahtior Donețk și la naționala Ucrainei.
* 1985: Ovidiu Stoianof (n. 28 iunie, 1985) este un fotbalist român, care joacă pentru clubul de fotbal CS ALRO Slatina
* 1985: Liasan Albertovna Utiașeva (rusă Ляйсан Альбертовна Утяшева, bașchiră Ләйсән Альберт ҡыҙы Үтәшева; n. 28 iunie 1985, Rayevsky[*], Q4388165[*], Rusia) este o prezentatoare TV, vedetă și fostă gimnastă la gimnastică ritmică, de două ori finalistă la Campionatul de Gimnastică Ritmică Grand Prix, la individual compus. În prezent Utiașeva este o femeie de afaceri, fondatoare a proiectului on-line „Sila Voli”, unul dintre Ambasadorii de la Cupa Mondială FIFA 2018 și mamă a doi copii.

Utiașeva într-un spectacol de gală

Prima antrenoare a lui Utiașeva a fost Alla Ianina. Irina Viner a invitat-o atât pe Utiașeva cât și pe antrenoarea acesteia la Centrul Olimpic de la Moscova, dar doar Utiașeva a decis să se mute.

Succesul lui Utiașeva a venit în 2001, când s-a plasat pe locul al treilea la Campionatul Rus. A concurat la Cupa Mondială din 2001 de la Berlin și a câștigat medalia de aur la individual compus și individual la gimnastică ritmică în programul cu o pereche de măciuci, minge, coardă și cerc.^[2] În 2001, la World Games din Akita, Japonia, Utiașeva a câștigat patru medalii de argint, fiind următoarea după coechipiera Irina Ceacina în finalele pe aparate la coardă, cerc, minge și măciuci.^[3] Utiașeva a câștigat la individual compus medalia de argint la Finala Grand Prix din 2001 în Deventer și, de asemenea, a câștigat 2 medalii de aur în finală la aparatele măciuci și coardă. A fost membră a echipei ruse, care a câștigat medalia de aur în 2001 la Campionatele Mondiale de la Madrid, dar echipa a fost ulterior descalificată din cauza Alinei Kabaeva și Irinei Ceacina care au avut rezultate pozitive la testul de dopaj.

În septembrie 2002, Utiașeva s-a rănit la picior în timp ce a realizat o aterizare, la încălzire, în Samara, dar radiografia nu a prezentat nicio fractură, astfel a continuat să se antreneze și să participe la competiții în următoarele opt luni. În 2002, la Finala Grand Prix din Innsbruck, Utiașeva a simțit dureri la picioare după un exercițiu și s-a retras din concurs după exercițiul cu cercul. La o clinică de specialitate din Berlin, tomografia prin rezonanță magnetică a arătat că osul navicular, de la ambele picioare, a suferit numeroase fracturi. A recurs la o intervenție chirurgicală și s-a întors în lumea sportivă în 2004, dar fără posibilitatea de a mai efectua sărituri. Acest lucru a determinat-o să se retragă din competiții și și-a încheiat cariera sportivă în 2006.

Utiașeva a continuat să participe la gale de premiere și, de asemenea, a început să antreneze. A apărut în emisiunea lui Alexei Nemov în 2007, alături de alte personalități ale gimasticii ritmice printre care Iulia Barsukova. A făcut parte, de asemenea, din juriu Miss Rusia în 2012, 2014, 2016 și 2017.

Liasan Utiașeva s-a născut dintr-o mamă de etnie bașchiră pe nume Zulfi Utiașeva și un tată de origine ruso-poloneză și tătar de Volga de etnie turcă, pe nume Albert Utiașev.^[4] S-a convertit la ortodoxie din islam.S-a căsătorit cu actorul de comedie rus Pavel Volea, cu care are un fiu, Robert, născut în Miami, Florida. A născut al doilea copil, o fiică, Sofia, în vara anului 2015.

Liasan Utiașeva

* 1986: Siraba Dembélé (n. 28 iunie 1986, în Dreux, Franța) este o jucătoare profesionistă de handbal care joacă pentru clubul rus Rostov-Don și pentru echipa națională a Franței
* 1986: Marina Nichișenco^[1] (n. 28 iunie 1986, Vladikavkaz, URSS), cunoscută în lumea sportului ca Marina Marghieva (numele de fată), este o atletă din Republica Moldova specializată pe proba de aruncarea ciocanului. Ea este sora mai mare a lui Zalina Marghieva și Serghei Marghiev, tustrei fiind antrenați de tatăl lor, Soslan.^[2] Recordul său personal este de 71,50 metri, stabilit în ianuarie 2009, la Chișinău. Anterior ea a deținut și recordul național la această probă

·         1987: Bogdan Stancu, fotbalist român

* 1988: Jeff Spear (n. 28 iunie 1988, Wynantskill, New York) este un scrimer american specializat pe sabie, de cinci ori campion pan-american pe echipe. A participat ca rezervă la proba de sabie pe echipe la Jocurile Olimpice de vară din 2012, unde Statele Unite s-au clasat pe locul 8.

* 1990: Aliaksei Lihaceuski (belarusă Аляксей Ліхачэўскі, rusă Алексей Лихачевский; n. 28 iunie 1990) este un scrimer bielorus, specializat pe sabie.

A fost laureat cu argint pe echipe la Campionatul Mondial de Scrimă din 2011. A participat ca rezervă la proba pe echipe la Jocurile Olimpice de vară din 2012 de la Londra. Belarusul a fost învins de Italia la o tușă în sferturile de finală și s-a clasat pe locul 7 după meciurile de clasament.

* 1991: Kevin De Bruyne (Pronunție în olandeză: /də ˈbrœy̆nə/; n. 28 iunie1991, Gent) este un fotbalist belgian care evoluează pe postul de mijlocaș la clubul englez Manchester City și la Echipa națională de fotbal a Belgiei.

* 1991: Adrienn Szarka (n. 28 iunie 1991, în Kiskunhalas)^[1] este o handbalistămaghiară care joacă pentru clubul FTC-Rail Cargo Hungaria. Szarka evoluează pe postul de extremă stânga.

·         1994: Prințul Moștenitor Hussein bin Abdullah (n. 28 iunie 1994) este fiul cel mare al regelui Abdullah al II-lea al Iordaniei și a reginei Rania a Iordaniei. Face parte din familia hașemită.

A fost numit Prinț Moștenitor printr-un decret regal publicat la 2 iulie 2009.^[1] Daca va accede la tron, va fi cunoscut ca regele Hussein al II-lea.

Hussein și-a completat educația la Academia Regelui,^[2] care a fost fondată de tatăl său și deschisă în 2007, la timp pentru ca Hussein să facă parte din prima promoție. În prezent studiază la Universitatea Georgetown.

Hussein bin Abdullah

Date personale Nume la naștere Hussein bin Abdullah bin Hussein bin Talal bin Abdullah bin Hussein bin Ali Născut 28 iunie 1994 (25 de ani) Amman, Iordania Părinți Abdullah al II-lea Regina Rania a Iordaniei  Frați și surori Prince Hashem bin Al Abdullah[*] Princess Iman bint Abdullah[*] Princess Salma bint Al Abdullah[*]  Cetățenie  Statul Palestina[*]  Etnie Arabi  Religie Islamul sunit  Ocupație prinț  Apartenență nobiliară Titluri prinț Familie nobiliară Hașemiți[*] Prinț Moștenitor al Iordaniei Domnie 2 iulie 2009 - prezent

VA URMA