MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MARȚI 16 IUNIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (B. Decese, Sărbători); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

B. 

Decese

·         1216: A murit  Papa Inocenţiu al III-lea (Giovanni Lotario, conte de Segni, n. 22 februarie 1161) A fost Papa al Romei în perioada 8 ianuarie 1198 până la moartea sa. Pontificatul lui Inocențiu al III-lea, reprezintă culmea puterii papale. Nici un alt papă, până la el și după el, nu a reușit să cârmuiască întregul Apus, iar regii să i se  subordoneze lui.  Inocențiu al III-lea a convocat cel de al IV-lea sinod de la Lateran(1215), la care au fost prezenți peste 1200 de participanți, nelipsind ambasadorii principilor creștini. Biserica Răsăritului nu a fost reprezentată. Sinodul a decretat  printre altele  dogma transubstanțiației, conform căreia substanța pâinii și vinului se transformau în Trupul și Sângele lui Hristos, după cuvintele  din Scriptura ” Luați …Mâncați…” Tot acum s-a stabilit organizarea unei noi cruciade,  în anul 1217. Dar nu a mai ajuns să vadă materializarea planului săumaterializat, pentru că la 16 iunie 1216, pe când se găsea la Perugia, pentru cauza cruciadei, l-a surprins sfârșitul.
* 1578: Ioan Potcoavă sau Nicoară Potcoavă^[1] (d. 16 iunie 1578) a fost domn al Moldovei între 18 noiembrie și decembrie (între 28 și 30) 1577.^[2] A fost frate după mamă cu Ioan Vodă cel Viteaz.

Înainte de domnie a fost cunoscut printre cazacii din Ucraina ca Ivan Serpeaha, poreclit Pidkova (Potcoavă), datorită forței sale fizice care îi permitea să rupă sau să îndoaie o potcoavă de fier. Nunțiul papal din Polonia, Laureo, îl descrie la 1578: El, după cât mi se spune, de acei care l-au văzut, e de vârstă între treizeci și cinci și patruzeci de ani, blond, frumos și poartă, cum e obiceiul voievozilor moldoveni, o barbă foarte lungă: i se zice Podkowa, care în polonă înseamnă potcoavă, fiind atât de voinic, încât cu mâinile rupe o potcoavă.^[3][4] Cronica ucraineană spune: pe acest Ioan, cazacii zaporojeni îl numiră Potcoavă, deoarece el îndoia cu puterea lui potcoave de cai, în fața lor.^[5]

În folclorul ucrainean apare și cu numele de Ivasenko Serpeaha, Serpeaha fiind reproducerea numelui său armenesc Serpega, care în spațiul polon apare ca Seripcov sau Serepcovici.^[6][7]

Numele său armenesc de botez a fost Carabied sau Garabet^[8], dar a avut și un prenume românesc Nicoară care apare consemnat în legătură cu moartea sa în registrele orașului Liov: Nikora Podkowa

Înainte de domnie a fost hatmanul cazacilor de la Praguri. Vitejia lui l-a făcut idolul popoarelor vecine. L-a răsturnat de pe tron pe Petru Șchiopul, care fusese chemat la domnie de boierime, însă turcii nu l-au recunoscut ca domn (Nicoară era pe jumătate armean și frate cu rebelul Ioan Vodă) și i-au ridicat pe polonezi și munteni împotriva lui. În final, turcii au trimis în Moldova o oaste având în frunte mai mulți pași (din Silistra, Nicopol, Vidin și Bender), precum și un detașament de oaste muntenească, care îl înving și îl ucid pe Ioan Potcoavă la 1 ianuarie 1578, reîntronându-l pe Petru Șchiopul.^[10] Conform altor surse, Ioan Potcoavă a fost luat prizonier de către polonezi și dus la Liov), unde a fost decapitat la 16 iunie 1578.^[11]

Ulterior, Ioan Potcoavă (sau Ioan Pidkova, cum îi spun ucrainenii) a devenit un erou popular, amintit în cântecele de vitejie și în legendele despre cazacii de pe Nipru.

Ioan Potcoavă
Domn al Moldovei
----
Date personale
Decedat	16 iunie 1578 Liov, Uniunea Polono-Lituaniană
Înmormântat	Kaniv
Cauza decesului	decapitare
Cetățenie	Moldova
Ocupație	pretender[*]
Apartenență nobiliară
Domnie
Domnie	18 noiembrie - decembrie 1577
Predecesor	Petru Șchiopul
Succesor	Petru Șchiopul

·         1671 - A fost executat, la Moscova, Stenka Razin, lider al cazacilor.  Stepan (Stenka) Timofeevici Razin  (n. 1630 – d. 6/16 iunie 1671) a fost un lider cazac, conducătorul unei rebeliuni împotriva boierimii și birocrației țariste din sudul Rusiei. A transformat Astrahanul într-o „republică” a cazacilor. Populația a fost organizată după modelul căzăcesc în „mii”, „sute” și „zeci”, fiecare având în frunte un ofițer, care la rândul lor erau numiți de vece – adunarea generală a cazacilor. Primul act al acestei vece a fost proclamarea lui Razin ca gosudar (aproximativ „suveran”). Emisarii lui Stenka, înarmați cu proclamații inflamatoare, au reușit să răscoale locuitorii regiunilor Nijni Novgorod, Tambov și Penza. Proclamațiile chemând la răscoală au apărut chiar și în Moscova și Novgorod. Populația a fost ridicată ușor la luptă datorită promisiunilor lui Razin de eliberare a celor oprimați de jugul exploatării și de alungare a boierilor și reprezentanților puterii, care ar fi avut drept consecință instituirea egalității absolute în ținuturile locuite de ruși. Soarta răscoalei a oscilat până la începutul anului 1671, când, după ce rebeliunea a început să dea semene de slăbiciune, a mai durat aproximativ șase luni până la încetarea luptelor, iar prestigiul lui Razin a scăzut treptat. Până chiar și tovarășii săi cei mai apropiați din Saratov și Samara au refuzat să deschidă porțile fortificațiilor lor în fața trupelor lui Razin. După ce patriarhul Moscovei l-a anatemizat pe Stenka Razin, cazacii de pe Don au încetat să mai fie aliații lui. Stenka Razin și fratele lui, Frol Razin, au fost luați prizonieri la Kaganlîk, ultima fortăreață pe care au mai controlat-o, și au fost duși la Moscova unde au fost torturați și rupți în patru bucăți în cadrul unei execuții publice din Piața Roșie; ( 6/16 iunie 1671). Razin a inspirat un poem simfonic al lui Alexandr Glazunov și o cantată a lui Șostakovici.

·         1722: John Churchill, I Duce de Marlborough (n. 26 mai 1650 - d. 16 iunie 1722) a fost un general și politician englez. Cariera sa s-a desfășurat de-a lungul domniei a cinci suverani, de la Carol al II-lea al Angliei până la George I al Marii Britanii. A început să se facă remarcat în timpul domniei lui Carol al II-lea, dar datorită regelui Iacob al II-lea, protectorul său pe când era Duce de York, a obținut primele avansări, devenind generalul armatei regale. În 1685, când Iacob al II-lea a devenit rege, Churchill a avut un rol fundamental în sufocarea Rebeliunii lui Monmouth și în asigurarea autorității regelui, dar în 1688 l-a trădat pe Iacob trecând de partea protestanților și a lui William de Orania și a Mariei Stuart.

William de Orania, devenit rege cu numele de William al III-lea, l-a numit conte de Marlborough și i-a încredințat comanda armatei engleze în Irlanda în timpul războiului Marii Alianțe. Apoi poziția lui Churchill la curte a fost destul de importantă până în momentul în care s-a descoperit că acesta purta o corespondență secretă cu regele exilat, Iacob al II-lea și cu iacobinii. A fost arestat și închis temporar în Turnul Londrei; a fost eliberat în 1694 și, datorită influenței soției sale Sarah, prietenă cu viitoarea regină Anna Stuart, și-a recăpătat proprietățile și titlurile, primind titlul de Căpitan-General al armatei engleze. A participat la Războiul de Succesiune Spaniolîmpotriva regelui Ludovic al XIV-lea, în care a obținut victorii strălucitoare, care l-au imortalizat drept unul din cei mai mari generali din istorie. S-a retras din viața publică în 1711, la reședința sa, Palatul Blenheim, din cauza opoziției multor membrii de la curte. S-a întors pe scena publică în timpul domniei lui George I. Lovit de un ictus, a murit în 16 iunie 1722, la vârsta de 72 de ani.

Ambiția sa insațiabilă l-a propulsat de la obscuritate în centrul scenei afacerilor britanice și europene, devenind cel mai bogat dintre supușii reginei Anna. Legăturile sale familiare i-au adus o rețea de relații pe scena europeană (sora sa Arabella Churchill a devenit amanta lui Iacob al II-lea, iar fiul lor, ducele de Berwick, a fost unul dintre cei mai mari mareșali ai lui Ludovic al XIV-lea). De-a lungul celor zece campanii consecutive ale războiului succesiunii spaniole, Marlborough a fost capabil să formeze și să mențină o coaliție discordantă, prin simpla forță a personalității sale, permițând Armatei Britanice să ajungă la un nivel pe care nu îl cunoscuse din Evul Mediu. Chiar dacă nu a reușit să obțină capitularea totală a dușmanilor săi, victoriile sale au promovat Anglia la statutul de mare putere, asigurându-i astfel o prosperitate crescândă în cursul secolului al XVIII-lea. Împreună cu Alexandru Macedon și Scipio Africanul, a fost unicul conducător care și-a încheiat cariera neînvins

John Churchill, I Duce de Marlborough

John Churchill, (1685-1690) de John Closterman Date personale Născut 26 mai 1650 Ashe House Devon Decedat 16 iunie 1722 (72 de ani) Cumberland Lodge Înmormântat Palatul Blenheim  Cauza decesului cerebrovascular disease[*]  Părinți Winston Churchill Elizabeth Drake Frați și surori George Churchill[*][2] Arabella Churchill[2] Charles Churchill[*][2]  Căsătorit cu Sarah Jennings Copii Anne Spencer, Countess of Sunderland[*][2] John Churchill[*] Henrietta Godolphin[2] Barbara FitzRoy[*] Elizabeth Churchill[*][2] Mary Montagu (née Churchill), Duchess of Montagu[*][2] Lady Harriet Churchill[*][3] John Churchill[*][3] Lord Charles Churchill[*][3]  Naționalitate englez Cetățenie  Regatul Marii Britanii  Religie protestant Ocupație general Activitate Alma mater St Paul's School[*] St John's College[*]   Premii Ordinul Jartierei John Churchill, I Duce de Marlborough

John Churchill s-a născut la un an după decapitarea regelui Carol I al Angliei, în urma războiului civil englez și a fost fiul lui Sir Winston Churchill și al soției acestuia, Elizabeth Drake. Tatăl său, în timpul războiului civil, a rămas fidel cauzei regaliste, împotriva Parlamentului. După victoria armatei parlamentare și instaurarea Commonwealthului, familia Churchill a căzut în dizgrație. John și sora sa mai mare, Arabella au crescut în condiții modeste pe toată durata Commonwealthului.

Odată cu "Restaurarea" din 1660 și urcarea pe tron a lui Carol al II-lea al Angliei, fiul regelui decapitat, soarta familiei Churchill se schimbă.^[3] Winston Churchill a fost recompensat pentru că a rămas fidel cauzei regaliste: în 1661 a devenit membru în noul Parlament ca reprezentant al orașului Weymouth, și, în semn de favoare regală, i s-a restituit tot ceea ce pierduse în timpul războiului. În 1662, regele l-a numit Commissioner for Irish Land Claims, astfel toată familia s-a transferat la Dublin. În orașul irlandez, tânărul John a frecventat Dublin Free School, dar anul următor tatăl său a fost rechemat în Anglia pentru o funcție de prestigiu la Whitehall, iar John a frecventat St. Paul's School din Londra. Regele nu s-a limitat să-l ajute pe Winston Churchill în cariera sa: Arabella, fiica mai mare a lui Winston, a devenit în 1665 domnișoara de onoare a ducesei de York, Anne Hyde, cumnata regelui, și puțin târziu John a devenit pajul Ducelui de York,fratele regelui.

Iacob, duce de York, portret de Peter Lely, 1665

Alături de ducele de York, fratele mai mic al regelui și succesorul său la tron, tânărul John a avut posibilitatea de a se apropia de lumea militară. Împins poate și de duce, pasionat de arme și marină, John a luat decizia de deveni soldat.^[5] În 14 septembrie 1667 a obținut un post în King's Own Company, iar mai târziu a făcut parte din corpul de infanterie Grenadier Guards. Anul următor, 1668, a plecat într-o misiune militară în Tanger, care făcea parte din dota proaspetei soții a lui Carol al II-lea, Caterina de Braganza. A rămas în Africa de Nord trei ani, timp în care și-a desăvârșit experiența militară, participând la mici conflicte armate împotriva maurilor.^[6]

În 1671, la douăzecișiunu de ani, s-a întors la Londra, unde, datorită recentelor sale experiențe pe tărâmuri îndepărtate și a manierelor, descrise de Lordul Chesterfield drept irezistibile, a atras atenția uneia din principalele favorite a regelui, Barbara Palmer, Ducesă de Cleveland.^[7] Dar relația cu ducesa s-a dovedit curând periculoasă pentru tânărul soldat, datorită poziției acesteia la curte. Multe surse istorice confirmă că prima fiică a lui Barbara Palmer, s-a născut din relația cu Churchill și nu era fiica regelui.^[8]

Bătălia navală de la Solebay, de Willem van de Velde

În 1672 s-a întors pe mare și a luat parte la bătălia de la Solebay, împotriva flotei olandeze, în cel de-al treilea război anglo-olandez. Alături de Iacob, duce de York și de Edward Montagu, I Conte de Sandwich, John Churchill s-a demonstrat un optim ofițer de marină și a primit funcția de Lord High Admiral's Regiment.^[9]

În 1673 a luat parte la asediul de la Maastricht, în care trupele lui Ludovic al XIV-lea al Franței luptau împotriva armatei Provinciilor Unite. Churchill, care lupta de partea francezilor, s-a făcut remarcat în timpul bătăliei. Casa regală engleză l-a recompensat pentru că a salvat viața ducelui de Monmouth, fiul nelegitim al regelui Carol al II-lea, iar casa regală franceză i-a recunoscut meritul de a fi apărat cu îndârjire una din părțile fortificate ale orașului. Ludovic al XIV-lea l-a lăudat personal pe tânărul Churchill.^[10]

Între timp, Parlamentul, ostil francezilor catolici, a ordonat retragerea armatei engleze din războiul Olandez]]; în ciuda decretului Parlamentului, câteva regimente engleze au rămas pe continent continuând să lupte alături de francezi. În 1674, Churchill, care lupta încă alături de francezi, a fost numit colonelul unui regiment, și a luptat alături de unul din cei mai mari generali din acea vreme, mareșalul Turenne. După istoricul britanic Thomas Babington Macaulay, mareșalul Turenne a avut numai cuvinte de laudă și apreciere la adresa tânărului Churchill. În lunile următoare, Churchill a participat la numeroase bătălii, printre care bătălia de la Sasbach, din iunie 1675, în timpul căreia a murit mareșalul Turenne

Sarah Jennings, portret atribuit lui Godfrey Kneller

După sfârșitul războiului, Churchill s-a întors în patrie. Sosit la Londra, a locuit la Palatul St. James, reședința preferată a regelui și a curții. Acolo a cunoscut-o pe Sarah Jennings, o tânără domnișoară de companie, de care s-a îndrăgostit. Sarah provenea dintr-o familie din mica nobilime, iar povestea sa familiară era similară cu cea a lui Churchill din multe puncte de vedere: tatăl ei fusese un regalist și după războiul civil, familia sa se afla în condiții economice precare. După moartea tatălui său, Sarah, împreună cu mama sa și sora sa, se mutase la Londra, unde regele le-a răsplătit pentru fidelitatea lor: mama sa primise o pensie din partea statului, iar Sarah și sora sa făceau parte din doamnele de companie ale prințesei italiene catolice , Mary de Modena, noua ducesă de York și viitoare regină a Angliei.^[12]

În 1675, la întoarcerea lui Churchill la Londra, Sarah avea cincisprezece ani și tânărul a fost imediat fermecat^[13]. Chiar dacă fosta sa amantă, Barbara Palmer, nu era de acord cu comportamentul lui, Churchill a continuat să-i facă o curte asiduă tinerei. Tatăl lui Churchill, și el nemulțumit de comportamentul tânărului, i-a propus să se căsătorească cu Catherine Sedley, o contesă bogată care fusese amanta regelui. Cu toate acestea, în iarna 1677 - 1678, Churchill s-a căsătorit în secret cu Sarah, probabil în unul din apartamentele ducesei de York.

Familia Marlborough în 1694, de John Closterman. La stânga ducelui se află Elizabeth, Mary, ducesa, Henrietta, Anne şi John

În anii care au urmat, Churchill a primit de la rege o importantă sarcină diplomatică: însoțit de prietenul său Sidney Godolphin, viitorul conte de Godolphin, a plecat pe continent, pentru a începe tratativele pentru o alianță între Anglia și Provinciile Unite. La Haga, unde olandezii împreună cu spaniolii se pregăteau pentru războiul împotriva Franței, Churchill a luat contact cu William de Orania și întâlnirea lor, în afară de faptul că a demonstrat calitățile de diplomat ale lui Churchill, părea să confirme o alianță între Anglia și Olanda^[15]. Totuși, din cauza contactelor amicale constante dintre Anglia și Franța și din cauza reticenței lui Carol al II-lea de a se alia cu olandezii împotriva verișorului său, Ludovic al XIV-lea, tentativele diplomatice ale lui Churchill au dat greș. La întoarcerea sa la Londra, a fost primit cu entuziasm și a fost numit General de brigadă, în vederea unui război iminent. Dar Tratatul de la Nimega din 1678, semnat de majoritatea marilor puteri europene, a pus capăt războiului.^[16]

În timp ce în Europa se semna pacea, în Anglia izbucneau conflicte interne: "complotul papal", conjurația ce avea drept scop asasinarea regelui de către catolici, a purtat în țară un nou val de ură împotriva catolicilor. În consecvență, Parlamentul a promulgat Exclusion Bill (Actul de Excludere), lege prin care toate persoanele ce nu erau de religie anglicană, erau împiedicate să exercite orice funcție publică. Astfel, Iacob, duce de York, fratele regelui și protectorul lui Churchill, a trebuit să renunțe la toate prerogativele sale și a fost constrâns să plece în exil pentru trei ani. Iacob l-a obligat pe Churchill să-l aștepte întâi la Haga, apoi la Bruxelles, înainte de a-i permite să meargă la Edinburgh. În 1682, Iacob s-a întors la Londra^[17], iar Churchill a fost numit în 21 decembrie Pair al Scoției, cu titlul de baron Churchill de Eyemouth: anul următor a devenit colonel al Primului Regiment de Dragoni al Maiestății Sale

Revoluția Glorioasă a luat sfârșit fără mari vărsări de sânge, iar Churchill a fost chemat să facă parte din Consiliul Privat al Regatului Unit (numit de acum înainte "CP" ) în februarie 1689, iar în aprilie a fost creat conte de Marlborough. În 1689, Churchill a comandat armata engleză împotriva francezilor în Flandra.

Marlborough a rămas în afara sferei publice mare parte din anii următori, deoarece William al III-lea nu avea încredere deplină în fostul susținător al Stuarților.^[26]Chiar și apărătorii lui Churchill, printre care faimosul său descendent și biograf Winston Churchill, au avut dificultăți pentru a găsi justificări morale, patriotice sau religioase ale trădării sale. În conformitate cu Chandler, este dificil ca Churchill să fie absolvit pentru lipsa lui de compasiune, cruzimea, nerecunoștința și trădarea lui pentru un om căruia îi datora aproape totul.^[27]

Suspiciunile lui William s-au dovedit fondate, când în 1692 s-a descoperit că Churchill purta o corespondență secretă cu regele din exil, Iacob. Churchill a căzut în dizgrație, dar este aproape incredibil faptul că nu a suferit ulterior pentru trădarea sa. A continuat să trimită știri despre mișcările trupelor engleze în timpul războaielor lui William pe continent. Dar, cu o duplicitate caracteristică, avea grijă să trimită informațiile prea târziu pentru a putea fi folosite. Trebuie să notăm că în vreme ce coresponda cu inamicii Angliei, nu l-a abandonat niciodată pe William în momentele dificile, cum făcuse în schimb cu Iacob pe când avea comanda supremă a armatei.

John Churchill la 30 de ani. Steaua Ordinului Jartierei a fost adăugată în 1707

La mai puțin de șase luni după plecarea lui Iacob al II-lea, Anglia a intrat în război împotriva Franței ca parte a unei coaliții puternice care viza limitarea ambițiilor lui Ludovic al XIV-lea. Filip, Duce de Anjou, nepotul regelui Franței, Ludovic al XIV-lea, a fost propus pentru tronul Spaniei. Dar decât să consimtă Franței extinderea puterii asupra unei părți atât de ample a continentului european, s-a format o coaliție a puterilor europene care includea Anglia, Țările de Jos, Austria și majoritatea principatelor Sfântul Imperiu Roman, care îl susțineau pe pretendentul austriac, Arhiducele Carol al VI-lea de Habsburg. Puțin mai târziu s-au unit coaliției și Portugaliași Ducatul de Savoia. Cu experiența lui, era logic ca Marlborough să preia comanda armatei de opt mii de soldați trimisă în Țările de Jos, în primăvara anului 1689. În Bătălia de la Walcourt, din 25 august 1689, Marlborough și-a câștigat laudele comandantului armatei coaliției, Prințul George Frederick de Waldeck - în ciuda tinereții sale, el a manifestat o capacitate militară mai mare decât cea a celor mai mulți generali după o serie lungă de războaie. El este unul din cei mai galanți bărbați pe care îi cunosc.

După moartea fiilor lui John Churchill, printr-un act special al Parlamentului, titlul a fost primit de fiica sa mai mare, Lady Henrietta Churchill.

Lady Anne Churchill s-a căsătorit cu Charles Spencer, al III-lea Conte de Sunderland, și din această căsătorie descind ducii de Marlborough moderni.

Printre cei mai importanți descendenți se numără Georgiana Spencer, Ducesă de Devonshire, Winston Churchill, Diana, Prințesă de Wales, omonima prințesei Diana Spencer, care a trăit în secolul al XVIII-lea.

Winston Churchill, care a fost și biograful său, era foarte mândru că era un descendent al lui Marlborough. Când i s-a spus că Bătălia Angliei a fost Waterlooul său (adică o mare victorie britanică), el a răspuns afirmând: Nu, este Blenheim-ul meu.

Palatul Blenheim, vedere panoramică. "Acest morman de pietre", cum a fost numit de ducesa de Marlborough, a fost început în 1705 și finalizat în 1724

·         1742: Louise Elisabeth de Orléans, soția regelui Ludovic I al Spaniei (n. 1709)
* 1743: Louise Françoise de Bourbon (1 iunie 1673 – 16 iunie 1743) a fost fiica cea mare a regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și a metresei sale, Françoise-Athénaïs de Montespan. A fost recunoscută de tatăl ei la 19 decembrie 1673. Înainte de căsătorie, era cunoscută la curte ca Mademoiselle de Nantes.

Louise Françoise s-a născut la Tournai la 1 iunie 1673^[1] în timp ce părinții ei, regele Ludovic al XIV-lea și Françoise-Athénais de Rochechouart erau într-o campanie militară; mătușa maternă, marchiza de Thianges, era acolo, de asemenea. După întoarcerea de la Tournai, părinții ei au plasat-o pe ea și pe frații mai mari în grija uneia dintre cunoștințele mamei sale, văduva Madame Scarron (viitoarea metresă a regelui).

Mademoiselle de Nante

La 19 decembrie 1673, Ludovic al XIV-lea și-a recunoscut copii pe care îi avea cu metresa sa, printr-un proces recunoscut de Parlamentul din Paris. În momentul recunoașterii, fratele ei mai mare, Louis-Auguste de Bourbon, a primit titlul de Duce de Maine; următorul frate, Louis-César de Bourbon, a devenit Conte de Vexin, în timp ce Louise Françoise a primit titlul de Mademoiselle de Nantes. Părinții îi spuneau Poupotte după aspectul ei de păpușă.

În anul de după nașterea ei, un alt frate s-a alăturat Ducelui de Maine, Contelui de Vexin și Louisei Françoise la reședința lor din Paris. Viitoarea Mademoiselle de Tours s-a născut la Castelul Saint-Germain-en-Laye în noiembrie 1674. Mica Mademoiselle de Tours a fost recunoscută în 1676 și va deveni bună prietenă cu Mademoiselle de Nantes. Moartea surorii ei mai mici în 1681, a afectat-o profund pe Louise Françoise.

Mesdemoiselles de Nantes și de Tours au fost crescute împreună într-o casă din Paris, unde copii nelegitimi ai regelui cu Madame de Montespan erau ascunși de ochii Curții. Louise Françoise n-a fost niciodată apropiată de sora ei vitregă mai mare, Marie Anne de Bourbon, sau de sora ei bună mai mică Françoise Marie de Bourbon, cele trei surori fiind foarte geloase una pe cealaltă.

La 25 mai 1685,^[1] la vârsta de unsprezece ani, Louise Françoise s-a căsătorit cu Louis de Bourbon, Duce de Bourbon, un văr îndepărtat în vârstă de șaisprezece ani. Soțul ei era fiul lui Henry Jules, Duce de Enghien, fiul capului Casei de Condé, o ramură a Casei de Bourbon. Mama lui era Anne Henriette de Bavaria. Regele Ludovic al XIV-lea i-a dat fiicei sale o zestre generoasă de un milion de livre.^[2]

La scurtă vreme după căsătoria ei, în timp ce curtea își avea reședința la Palatul Fontainebleau, Louise Françoise s-a îmbolnăvit de variolă. În timp ce soțul ei de 17 ani n-a îngrijit-o, mama ei și bunicul soțului ei, Le Grand Condé au făcut-o.^[3]Prințul de Condé chiar l-a împiedicat cu forța pe Ludovic al XIV-lea să-și vadă fiica pentru propria lui siguranță. Louise Françoise s-a recuperat, dar Le Grand Condé a murit în decembrie după ce s-a îmbolnăvit îngrijind-o pe soția nepotului său.^[2] Louise Françoise și soțul ei au avut nouă copii, toți atingând vârsta adultă.

Cele două surori: Louise-Françoise (dreapta) și Françoise Marie (stânga) au fost în competiție aproape toată viața

După ce mama ei a părăsit curtea în 1691, Louise Françoise a vizitat-o la mănăstirea "Filles de Saint-Joseph" din Paris,^[4] unde ea s-a retras. Cum s-au văzut des, cele două s-au apropiat și Louise Françoise a fost profund afectată de decesul mamei în 1707. Ludovic al XIV-lea a interzis tuturor de la curte să poarte doliu după fosta lui metresă însă ca semn de respect pentru mama lor, Louise Françoise și doi dintre frații ei, Françoise Marie de Bourbon și Contele de Toulouse, au decis să nu participe la reuniunile curții. Pe de altă parte, fratele lor cel mare, Ducele de Maine, abia și-a putut masca bucuria de a moșteni averea mamei. El a moștenit Castelul de Clagny însă l-a folosit rareori.^[2]

În 1692, sora ei mai mică, Françoise Marie, s-a căsătorit cu vărul lor primar, Philippe d'Orléans, singurul fiu al unchiului lor, Monsieur. Ca soție a unui petit-fils de France, Françoise Marie avea rang mai mare la curte decât Louise Françoise și decât sora lor vitregă, Marie Anne. Acest lucru, combinat cu faptul că Françoise Marie a primit o zestre dublă a înfuriat-o pe Louise Françoise, care a intrat în competiție cu sora ei.^[5]

Louise Françoise a fost o femeie frumoasă și vivace. În jurul anului 1695 ea a început o relație romantică cu François Louis de Bourbon, prince de Conti,^[3], frumosul cumnat al surorii ei vitrege, Marie Anne de Bourbon. Soția lui François Louis era pioasa Marie Thérèse de Bourbon; Marie Thérèse era sora mai mare a soțului lui Louise Françoise.^[6] Cea de-a patra fiică a Louise Françoise, Marie Anne, născută în 1697, se crede că a fost rezultatul aventurii.^[3]

Când soțul a descoperit infidelitatea a fost furios însă nu s-a certat deschis cu Prințul de Conti fiindu-i teamă de socrul său, regele Ludovic al XIV-lea. Fratele vitreg al soției sale, Delfinul, cu care ea era în bune relații, a permis cuplului să se întâlnească la moșia lui de la Meudon, departe de soțul ei și de curte.

După decesul socrului ei la 1 aprilie 1709, soțul ei a moștenit titlul de Prinț de Condé. Totuși, el nu a moștenit și rangul tatălui său de "Premier Prince du Sang", care a fost oficial transferat de la Casa de Condé la Casa de Orléans. Ca rezultat, sora ei mai mică a devenit Madame la Princesse. Acest transfer de rang a acutizat rivalitatea dintre cele două surori. Soțul Louisei Françoise a murit în 1710. S-a spus că văduva a fost afectată însă Madame de Caylus nu crede că doliu a fost sincer.^[6]

Pentru a se avea bine cu viitorul rege, Louise Françoise a participat în mod frecvent la curtea fratelui ei vitreg, Monseigneur,^[5], la Château de Meudon. La Meudon, ea a devenit apropiată de Élisabeth Thérèse de Lorena și de sora ei mai mare, Mademoiselle de Lillebonne, viitoare stareță de Remiremont. În mod neasteptat, Delfinul a murit în 1711, ruinând planul surorii sale de a stabili o relație mai solidă cu coroana. În ciuda speranțele spulberate, Louise Françoise a fost profund afectată de moartea Delfinului. Nepotul ei, Louis, Duce de Burgundia, și soția sa, Marie Adélaïde, au devenit noii Delfin și Delfină.

Marie Adélaïde și Louise Françoise au devenit inamice din cauza atitudinii condescendente a noii Delfine față de doamnele de rang inferior. În schimb, Louise Françoise a devenit prietenă bună cu Jeanne Baptiste d'Albert de Luynes, fosta metresă a Ducelui Victor Amadeus de Savoia. Jeanne Baptiste a plecat din Savoia în 1700 și de atunci locuia la Paris. A fost o importantă figură literară a acelor vremi.

În doi ani, în 1712, noul Delfin, soția lui și fiul lor cel mare au murit de variolă, lăsând un singur moștenitor în urmă, Ducele de Anjou, ca moștenitor legitim al regelui Ludovic al XIV-lea. În 1715 regele a murit și a fost succedat de strănepotul său în vârstă de cinci ani, Ludovic al XV-lea. Imediat a început o controversă între fratele mai mare al Louisei Françoise, Ducele de Maine, și cumnatul ei, Ducele de Orléans, asupra subiectului cine ar trebui să devină Regent. Parlamentul a deliberat timp de o săptămână și Ducele de Orléans a fost declarat oficial Regent al Franței. Acum rivala ei soră deținea cel mai înalt rang din Franța.

În anii 1720, Louise Françoise a devenit metresa marchizului de Lassay. Pentru a fi mai aproape de ea, el a construit Hôtel de Lassay^[5] de lângă Palais Bourbon, reședința ei de la Paris. Mai târziu, a fost construită o galerie care a adăpostit mare parte din colecția de pictură care a făcut reputația lui Lassay ca un cunoscător în cercurile pariziene pentru o generație după moartea lui.^[7] De asemenea, prin galeria care a alăturat cele două clădiri, cei doi iubiți au avut un acces mai bun unul la altul.^[8]

În timpul regenței lui Philippe d'Orléans, fiul Louisei Françoise a intrat în dizgrație. Fiul ei a murit în exil în 1740 și a fost succedat de fiul său, Louis Joseph, Prinț de Condé, care avea patru ani.

Louise Françoise

Prințesă Condé Ducesă de Bourbon

Date personale Nume la naștere Louise Françoise de Bourbon, Légitimée de France Născută 1 iunie 1673 Tournai, Franța Decedată 16 iunie 1743 (70 de ani) Palatul Bourbon[1], Paris, Franța Părinți Ludovic al XIV-lea al Franței Francoise Athénaïs, Marchiză de Montespan  Frați și surori Prințesa Marie Anne a Franței Louis Antoine de Pardaillan de Gondrin[*] Françoise-Marie de Bourbon Marie Anne de Bourbon Prințesa Marie-Thérèse a Franței Prințesa Anne Élisabeth a Franței Louise Marie Anne de Bourbon[*] Marie Christine de Pardaillan de Gondrin[*] Philippe-Charles al Franței Louis, Conte de Vermandois Louis-Auguste de Bourbon, duce du Maine Louis César, Conte de Vexin Louis François, Duke of Anjou[*] Louis-Alexandre de Bourbon, conte de Toulouse Ludovic, Delfin al Franței  Căsătorită cu Louis de Bourbon Copii Marie Gabrielle Éléonore, Mademoiselle de Bourbon Louis Henri, Duce de Bourbon Louise Élisabeth, Prințesă Conti Louise Anne, Contesă de Charolais Marie Anne, Mademoiselle de Clermont Charles, Conte de Charolais Henriette Louise, Mademoiselle de Vermandois Élisabeth Alexandrine, Mademoiselle de Sens Louis, Conte de Clermont Cetățenie  Franța  Ocupație aristocrat[*]  Apartenență nobiliară Titluri ducesă[*] Familie nobiliară Prinț de Condé

* 1815: Friedrich Wilhelm (9 octombrie 1771 - 16 iunie 1815), Duce de Braunschweig-Wolfenbüttel și de Oels a fost suveran al ducatului Braunschweig-Wolfenbüttel în perioada 1806-1807 și în Ducatul Braunschweig după eliberarea de sub dominația franceză în 1813 până la moartea sa în Bătălia de la Quatre Bras.

Prințul Friedrich William de Brunswick-Wolfenbüttel s-a născut la Braunschweig ca al patrulea fiu al lui Charles William Ferdinand, Duce de Brunswick-Lüneburg și al Prințesei Augusta a Marii Britanii. A fost vărul și cumnatul prietenului său George al IV-lea, Prinț Regent al Regatului Unit (din 1811).

Prințul Friedrich Wilhelm

Prinț de Brunswick-Wolfenbüttel, Duce de Brunswick-Wolfenbüttel

Portret de Johann Christian August Schwartz (1809) Date personale Născut 9 octombrie 1771 Brunswick, Brunswick-Wolfenbüttel Decedat 16 iunie 1815 (43 de ani) Quatre Bras, Regatul Unit al Țărilor de Jos Înmormântat Brunswick Cathedral[*]  Cauza decesului Ucis în luptă  Părinți Carol al II-lea, Duce de Braunschweig-Wolfenbüttel Prințesa Augusta a Marii Britanii  Frați și surori Karl Georg August, Hereditary Prince of Brunswick-Wolfenbüttel[*] Caroline de Braunschweig Ducesa Augusta de Brunswick-Wolfenbüttel  Căsătorit cu Maria de Baden Copii Carol al II-lea, Duce de Brunswick Wilhelm, Duce de Brunswick Cetățenie  Germania  Religie luteranism  Ocupație ofițer  Apartenență nobiliară Titluri duce Familie nobiliară Casa de Brunswick-Bevern Duce de Brunswick Domnie 16 octombrie 1806 – 16 iunie 1815 Predecesor Carol Wihelm Ferdinand Succesor Carol II

* 1848: Ludovic al II-lea (26 decembrie 1777 – 16 iunie 1848) a fost Mare Duce de Hesse și de Rin din 1830 până la 5 martie 1848. A fost fiul lui Ludovic I, Mare Duce de Hesse.

S-a căsătorit cu verișoara sa primară, Wilhelmine de Baden. Împreună au avut șapte copii dintre care au supraviețuit doar patru. Se crede că tatăl ultimilor patru copii, inclusiv Alexandru și Maria, a fost iubitul Wilhelminei, August von Senarclens de Grancy.

• Prințul Ludwig de Hesse-Darmstadt (1806-1877); (viitorul Mare Duce)
• Prințul Karl Wilhelm Ludwig de Hesse-Darmstadt (1809-1877)
• Prinț/Prințesă de Hesse-Darmstadt (n. și d. 1820)
• Prințesa Amalia Elisabeth Luise Karoline Friederike Wilhelmine de Hesse-Darmstadt (1821-1826)
• Prințul Alexander Ludwig Georg Friedrich Emil de Hesse-Darmstadt(1823-1888)
• Prințesa Maximiliane Wilhelmine Auguste Sophie Marie de Hesse-Darmstadt (1824-1880); viitoarea împărăteasă a Rusiei, soția Țarului Alexandru al II-lea al Rusiei.

Ludovic al II-lea

Mare Duce de Hesse

Portret al lui Ludovic al II-lea Date personale Născut 26 decembrie 1777 Darmstadt Decedat 16 iunie 1848 (70 de ani) Darmstadt Părinți Ludovic I, Mare Duce de Hesse Louise de Hesse-Darmstadt  Frați și surori Prince Frederick of Hesse-Darmstadt[*]  Căsătorit cu Wilhelmine de Baden Copii Ludovic al III-lea, Mare Duce de Hesse Prințul Karl Prințul Alexandru Maria, împărăteasă a Rusiei Cetățenie  Germania  Ocupație suveran[*]  Activitate Apartenență nobiliară Titluri Mare Ducele Familie nobiliară Casa de Hesse-Darmstadt Monarh

·         1873: S-a stins din viata Andrei Saguna, unul dintre conducatorii luptei de eliberare nationala a romanilor din Transilvania si primul presedinte al Astrei, mitropolit al Transilvaniei. A fost, inmormantat la Rasinari, langa Sibiu.

·         1900: François-Ferdinand-Philippe-Louis-Marie d'Orléans, prinț de Joinville (14 august 1818 - 16 iunie 1900) a fost al treilea fiu al lui Ludovic-Filip, duce d'Orléans, mai târziu rege al Franței, și a soției lui, Maria Amalia a celor Două Sicilii. A fost un bun amiral al marinei franceze.

La 1 mai 1843 la Rio de Janeiro s-a căsătorit cu Prințesa Francisca a Braziliei, sora împăratului Pedro al II-lea al Braziliei.

François d'Orléans

Prinț de Joinville

Prințul de Joinville în jurul anului 1860 Date personale Nume la naștere François-Ferdinand-Philippe-Louis-Marie d'Orléans Născut 14 august 1818 Castelul de Neuilly, Neuilly-sur-Seine, Franța Decedat 16 iunie 1900 (81 de ani) Paris, Franța Înmormântat Dreux Royal Chapel[*]  Cauza decesului boală  Părinți Ludovic-Filip al Franței Maria Amalia a celor Două Sicilii  Frați și surori Clementine de Orléans Marie de Orléans Louise-Marie a Franței Charles d'Orléans, Duke of Penthièvre[*] Louis, Duce de Nemours Prințul Ferdinand-Filip al Franței Antoine, Duce de Montpensier Henri d'Orléans, duce de Aumale  Căsătorit cu Francisca a Braziliei Copii Françoise, Ducesă de Chartres Prințul Pierre, Duce de Penthièvre Cetățenie  Franța  Ocupație politician scriitor personal militar[*]  Activitate Apartenență nobiliară Familie nobiliară Casa de Orléans Deputat al Franței[*]  Member of the Chamber of Peers[*]

·         1904: Patriotul finlandez Eugen Schauman il impusca mortal pe guvernatorul-general rus al Finlandei ocupate de Rusia, Nikolai Bobrikov, dupa care se sinucide.

·         1918: A murit Bazil G. Assan, inginer şi explorator, primul român care a efectuat o călătorie în jurul pământului (n. 1860). Bazil G. Assan (n. 1860; d. 1918 la Montreux, Elveția) inginer și explorator român, membru al Societății geografice române, primul român care a efectuat o călătorie în jurul Pământului. A fost membru al Societatii geografice romane.În 1899 a făcut o călătorie care a durat cinci luni, pe ruta Constantinopol, Alexandria, Ceylon, Nagasaki, Tokyo, Yokohama, San Francisco, New York, Londra, aceasta fiind astfel prima călătorie a unui român în jurul lumii. A fost și deținătorul automobilului cu nr. 1 din Bucuresti.

·         1927: Henry Herbert "Harry" Moger (n. septembrie 1879 în Southampton – d. 16 iunie 1927, Manchester) a fost un fotbalist englez care a jucat pe postul de portar.

* 1930: Elmer Ambrose Sperry (n. 12 octombrie 1860, Comitatul Cortland, New York, SUA – d. 16 iunie 1930, Brooklyn, SUA) a fost un inventator și om de afaceri american. În 1880 fondează în Chicago Sperry Electric Company, companie care se ocupa cu realizarea de generatoare

Elmer Sperry fondează în 1910 Sperry Corporation, întrucât este, împreună cu Hermann Anschütz-Kaempfe, co-inventator al busolei giroscopice. Busola sa giroscopică este utilizată începând cu 1911 de marina americană (United States Navy).

Elmer Ambrose Sperry

* 1944: Marc Bloch (n. 6 iulie 1886, Lyon - d. 16 iunie 1944, Saint-Didier-de-Formans, Ain, Franța) a fost un istoric francez, membru al Rezistenței.

Provine dintr-o familie de evrei din Alsacia. Tatăl său, Gustav Bloch, a fost profesor de istorie romană la Sorbona.

Marc Bloch a absolvit Școala Normală Superioară la Paris după care și-a continuat studiile la Dresda și Berlin unde se inițiază în metodologia de lucru germană. A fost profesor de istorie la Montpellier și Amiens, apoi din 1919 conferențiar la Strasbourg, universitate considerată vitrina inteligenței franceze la începutul secolului. În 1920 își susține teza de doctorat cu lucrarea Rois et serfs, un chapitre d’histoire capétienne (Regi și șerbi, un capitol de istorie creștină). Rămâne la Strasbourg până în 1936, dată la care este ales profesor la Sorbona, la catedra de istorie economică. Cartea lui Marc Bloch, Les Rois thaumaturges (Regii taumaturgi) publicată în 1924 încearcă să analizeze un aspect mai puțin cunoscut al mentalităților medievale - credința în puterea vindecătoare a monarhilor.

Sinteza finală a autorului a fost lucrarea La société féodale (Societatea feudală) în două volume publicate între 1939 și 1940. Aceasta este lucrarea în care erudiția, viziunea de ansamblu și ingeniozitatea demonstrațiilor se îmbină armonios.

Al Doilea Război Mondial va pune punct carierei sale, este exclus din funcțiile publice de către regimul de la Vichy din cauza originii evreiești, dar este “reabilitat” profesional și detașat la Universitatea din Clermont-Ferrand și apoi la cea din Montpellier. În 1943 intră în Rezistența franceză, este arestat, torturat de Gestapo și apoi împușcat la vârsta de 57 de ani, la 16 iunie 1944, la Saint-Didier-de-Formans, lângă Lyon.

Ultimul său manuscris, Apologie pour l’Histoire ou Métier d’historien(Apologie pentru istorie sau meseria de istoric), a fost redactat rapid și cu puține note, între 1941-1942, și editat prin grija lui Lucien Febvre. Această carte a cunoscut un mare succes internațional, fiind considerată drept testament științific al istoricului, sintetizat printr-un singur verb - “a înțelege”.

Marc Bloch

Date personale Nume la naștere Marc Leopold Benjamin Bloch  Născut 6 iulie 1886[1][2][3][4][5][6]  Lyon, Franța[7][8]  Decedat 16 iunie 1944 (57 de ani)[1][9][10][2][4][6][11]  Saint-Didier-de-Formans, Franța  Cauza decesului execution[*]  Părinți Gustave Bloch[*]  Copii Étienne Bloch[*]  Cetățenie  Franța  Etnie evrei  Ocupație istoric medievalist profesor[*] luptător în Rezistența Franceză[*] lector universitar profesor universitar[*]  Activitate Alma mater Lycée Louis-le-Grand École Normale Supérieure Universitatea Leipzig   Organizație Universitatea din Strasbourg Universitatea din Paris   Premii Legiunea de Onoare în grad de cavaler[*] Croix de guerre 1914–1918 Mort pour la France[*] Croix de guerre 1939–1945[*] Profesor pentru Henri Brunschwig[*

·         1948: Mircea Damian, prozator și publicist român (n. 1899)

·         1958: Imre Nagy, politician maghiar, executat de autoritățile comuniste (n. 1895)
* 1962: Gheorghi Antonov (în rusă: Георгий Иванович Антипов; 1923 — d. 16 iunie 1962) a fost un scriitor rus/sovietic de literatură științifico-fantastică. Cea mai importantă operă a sa este Ортис — десятая планета (1962, 1963, 1967, 1978) (Ortis - a zecea planetă).

* 1977: Wernher Magnus Maximilian, Freiherr von Braun, cunoscut mai ales ca Wernher von Braun (n. 23 martie 1912, Wyrzysk, Prussia, d. 16 iunie1977, Alexandria, Virginia, SUA) a fost un om de știință germano-american, pionier și vizionar al dezvoltării tehnologiei și zborurilor rachetelor.

Wernher von Braun, conducător al programului german de creare a rachetelor germane (cea mai cunoscută fiind „celebra” rachetă” V-2) atât înainte de-al Doilea Război Mondial, cât și în toiul lui, a fost adus în Statele Unite, împreună cu o bună parte a echipei sale științifice de la Peenemünde, printr-o operație secretă numită Operațiunea Paperclip. A devenit cetățean al Statelor Unite.

A lucrat la programul militar american ICBM (Intercontinental ballistic missiles "rachete balistice intercontinentale"), apoi la NASA, ca director al Centrului Marshall pentru Zboruri Spațiale (Marshall Space Flight Center) și ca șef al proiectului rachetei Saturn V, superracheta anilor 1960 care a permis Statelor Unite să lanseze în spațiu nave din ce în ce mai performante din seria programului spațial Apollo, care a culminat cu aselenizarea astronauților în misiunile spațiale Apollo 11, Apollo 12, Apollo 14, Apollo 15, Apollo 16 și Apollo 17.^[12]

Von Braun este unanim considerat „părintele” programului spațial al Statelor Unite, fiind de asemenea amintit ca liderul științific al echipei de specialiști din Germania Nazistă care a proiectat și realizat racheta V-2, care a ucis peste 7.000 de oameni în Marea Britanie în 1944 și 1945 (la care se adaugă un număr și mai mare de victime în anii de dezvoltare și testare în Germania a rachetei, la Peenemünde și în alte locuri).

Wernher von Braun

Date personale Nume la naștere Wernher Magnus Maximilian Freiherr von Braun  Născut 23 martie 1912[3][4][5][6][7][8][9][10][11][12][11][13]  Wyrzysk, Prusia, Imperiul German[14]  Decedat 16 iunie 1977 (65 de ani)[4][5][6][7][8][9][10][11][12][11][13]  Alexandria, Virginia, Virginia, SUA  Înmormântat Ivy Hill Cemetery[*]  Cauza decesului cauze naturale[*] (cancer pancreatic)  Părinți Magnus von Braun[*] Emmy von Braun[*]  Frați și surori Magnus von Braun[*] Sigismund von Braun[*]  Copii Margrit von Braun[*]  Cetățenie  Germania Nazistă  SUA  Imperiul German  Republica de la Weimar  Etnie germani americani[*] german  Religie luteranism Evangelicalism[*]  Ocupație fizician inginer aerospațial[*] scriitor inginer inventator arhitect personal militar[*]  Activitate Rezidență Washington Berlin Huntsville[*] Peenemünde Alexandria, Virginia   Domeniu Inginerie aerospațială   Instituție Armata Statelor Unite[1] NASA[1] Fairchild[*][1] Wehrmacht Waffenamt   Alma Mater ETH Zürich Universitatea Tehnică din Berlin Universitatea Humboldt din Berlin Liceul francez din Berlin[*] Hermann Lietz-Schule Spiekeroog[*]   Organizații Schutzstaffel   Conducător de doctorat Erich Schumann[*]   Premii Ordinul de Merit al Republicii Federale Germania în grad de mare cruce[*] (1959)[2] Inelul Werner von Siemens[*] (1975) Rudolf-Diesel-Medaille[*] Medalia Națională pentru Știință a Statelor Unite[*] (1975) Medalia Elliott Cresson[*] (1962) NASA Distinguished Service Medal[*] (1969) Dr. Robert H. Goddard Memorial Trophy[*] (1958) Medalia de Aur Langley[*] (1967) Medalia Wilhelm Exner[*] (1969) National Aviation Hall of Fame[*] Honorary doctor of the Technical University of Berlin[*] War Merit Cross[*] Ordinul de Merit al Republicii Federale Germania în grad de mare cruce[

* 1979: Costache Antoniu (n. 25 februarie 1900, comuna Țigănași, județul Iași; d. 16 iunie 1979, București) a fost un actor român de teatru și film. Costache Antoniu a a fost deputat în Marea Adunare Națională în trei sesiuni.^[1] În sesiunea 1952 - 1957, Costache Antoniu a fost ales deputat în Marea Adunare Națională în regiunea București, circumspecția electorală Turnu Măgurele.^[2]

A absolvit în anul 1926 Conservatorul de Artă Dramatică din Iași. Între anii 1955-1970 a fost rector al Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică din București.

A interpretat roluri de compoziție în comedie și dramă pe scena Teatrului Național din București în piese de I.L. Caragiale, Anton Cehov, Mihail Sebastian.

Prin Decretul nr. 43 din 23 ianuarie 1953 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Romîne, actorului Costache Antoniu i s-a acordat titlul de Artist al Poporului din Republica Populară Romînă „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă și pentru activitate merituoasă”.^[3] A fost distins și cu Premiul de stat.^[4]

A fost distins cu Ordinul Muncii clasa II (1952) „pentru munca depusă cu ocazia «Centenarului Caragiale»”^[5] și cu Ordinul Meritul Cultural clasa I (1967) „pentru activitate îndelungată în teatru și merite deosebite în domeniul artei dramatice”

Filmografie:

• O noapte de pomină (1939)
• O scrisoare pierdută (1953) - Cetățeanul turmentat
• Nufărul roșu (1955)
• Pasărea furtunii (1957)
• Băieții noștri (1959)
• Telegrame (1959)
• Darclée (1961)
• Vacanță la mare (1962)
• Pădurea spânzuraților (1964) - Preotul
• Străinul (1964) - profesorul Gridan
• Neamul Șoimăreștilor (1965) - hangiul

Costache Antoniu
Date personale
Născut	25 februarie 1900  Țigănași, Iași, România
Decedat	16 iunie 1979 (79 de ani)  București, RS România
Cetățenie	România
Ocupație	actor

* 1998: Fred Wacker (n. 10 iulie 1918 - d. 16 iunie 1998) a fost un pilot de curse auto american care a evoluat în Campionatul Mondial de Formula 1 între anii 1953 și 1954.

* 2000: Împărăteasa Kōjun (香淳皇后 kōjun kōgō^?) (6 martie 1903 – 16 iunie2000) a fost soția împăratului Shōwa al Japoniei. Născută Prințesa Nagako, este mama actualului împărat al Japoniei, Akihito.

Numele ei postum Kōjun^[1] înseamnă „puritate înmiresmată”.

Împărăteasa Kōjun a fost împărăteasă consort, kōgō (皇后^?), din 25 decembrie 1926 până în 7 ianuarie 1989, cea mai lungă perioadă din istoria Japoniei

Prințesa Nagako la 9 ani

Prințesa Nagako s-a născut la 6 martie 1903 la Tokyo. A fost al treilea copil și prima fiică a Prințului Kuni Kuniyoshi și a soției lui Chikako, fiica Prințului Shimazu Tadayoshi. Prin tatăl ei, era nepoata Prinților Yasuhiko Asaka (ofițer de carieră în armata imperială japoneză) și Naruhiko Higashikuni (prim-ministru timp de 54 de zile după predarea din 14 august 1945).
De asemenea, prin tatăl ei, era verișoara prințesei Masako de Nashimoto, ultima prințesă moștenitoare a Coreeii prin căsătoria sa cu prințul Euimin.

Toată școlarizarea sa, pe care o începe în anul 1907 de la grădiniță la liceul de fete, o face la Gakushuin din Tokyo, școală preferată a copiilor aristocrației japoneze.

După ce a fost aleasă mireasă pentru prințul Hirohito, de asemenea, ea primește o educație oferită de șapte tutori în literatura chineză și japoneză, limba franceză, caligrafie, compoziția poetică și eticheta de la curte.

Familia imperială în 1936. De la stânga la dreapta: prințul Akihito, împăratul Hirohito, prințesa Teru Shigeko, prințesa Yori Atsuko, prințul Hitachi pe genunchii împărătesei Nagako, și prințesa Taka Kazuko.

Împărăteasa Kojun în 1924

Ea și prințul moștenitor Hirohito s-au logodit la 19 iunie 1921 și s-au căsătorit la 26 ianuarie 1924. Nagako a fost remarcată de împărăteasa Shōken la funerariile împăratului Meiji în 1912, apoi a fost invitată împreună cu alte prințese și fiice ale aristocrației japoneze la ceai cu împărăteasa Sadako în pavilionul concubinelor la 14 ianuarie 1914. Hirohito care a observat scena din spatele unui paravan a ales-o pe Nagako.^[3].

Odată cu accederea pe tronul Japoniei a lui Hirohito la 25 decembrie 1925, a devenit împărăteasă a Japoniei. Spre deosebire de predecesorii săi, împăratul Hirohito a decis să-și abandoneze curtea de 39 de concubine, limitându-se la o singură soție.

Cuplul imperial a avut șapte copii, doi băieți și cinci fete:

• Prințesa Teru (Shigeko) (照宮 成子;Teru-no-miya Shigeko) 9 decembrie 1925-23 iulie 1961, care s-a căsătorit la 10 octombrie 1943 cu prințul Higashikuni Morihiro. El și-a pierdut titlul în 1947, în timpul reformei casei imperiale iar soția lui a devenit simplu Doamna Shigeko Higashikuni.
• Prințesa Hisa (Sachiko) (久宮 祐子;Hisa-no-miya Sachiko) 10 septembrie 1927-8 martie 1928.
• Prințesa Taka (Kazuko) (孝宮 和子;Taka-no-miya Kazuko) 30 septembrie 1929-28 mai 1989, care s-a căsătorit la 20 mai 1950 cu Toshimichi Takatsukasa.
• Prințesa Yori (Atsuko) (順宮 厚子;Yori-no-miya Atsuko) n. 7 martie 1931, care și-a pierdut statutul de prințesă imperială după căsătoria cu Takamasa Ikeda de la 10 octombrie 1952.
• Prințul Tsugu (Akihito) (継宮 明仁;Tsugu-no-miya Akihito) n. 23 decembrie 1933, actualul împărat Akihito.
• Prințul Yoshi (Masahito) (義宮 正仁;Yoshi-no-miya Masahito) n. 28 noiembrie 1935, care a fondat propria sa casă, ramură a familiei imperiale prin căsătoria sa de la 1 octombrie 1964 cu Hanako Tsugaru. Actualul său titlu este Prințul Hitachi și este al patrulea în linia de succesiune la tronul Japoniei.
• Prințesa Suga (Takako) (清宮 貴子;Suga-no-miya Takako) n. 3 martie 1939, care a părăsit familia imperială la 3 martie 1960 odată cu căsătoria cu Hisanaga Shimazu.

După moartea împăratului Hirohito, în 1989, ea și-a luat titlul de „împărăteasă văduvă”. Ultima ei apariție publică a fost în 1989. A murit la vârsta de 97 de ani, pe 16 iunie 2000, a fost împărăteasă timp de 75 de ani. Împăratul Akihito i-a acordat numele post-mortem de împărăteasa Kojun.

• 

  Familia prințesei Nagako în 1920.
   
• 

  Prințesa Nagako în 1913.
   
• 

  Prințesa Nagako în 1922.
   
• 

  Prințesa Nagako cu surorile sale în 1912.
 

• Kōjun 香淳皇后

  Împărăteasă a Japoniei

  Date personale Născută 6 martie 1903 Tokyo, Japonia Decedată 16 iunie 2000 (97 de ani) Tokyo, Japonia Înmormântată Musashi Imperial Graveyard[*]  Părinți Prince Kuniyoshi Kuni[*] Shimazu Chikako[*]  Frați și surori Princess Kuni Satoko[*] Marquis Kuni Kunihisa[*] Higashifushimi Kunihide[*] Kuni Asaakira[*] Q29410798[*]  Căsătorită cu Împăratul Hirohito Copii Shigeko, Prințesă Teru Sachiko, Prințesă Hisa Kazuko, Prințesă Taka Atsuko, Prințesă Yori Akihito, Prinț Tsugu (Prințul moștenitor) Masahito, Prinț Yoshi Takako, Prințesă Suga Cetățenie  Imperiul Japonez  Japonia  Religie Șintoism  Apartenență nobiliară Familie nobiliară Casa Imperială a Japoniei Domnie Domnie 25 decembrie 1926 – 7 ianuarie 1989

·         2003: Emanuel Elenescu, compozitor și dirijor român (n. 1911)

·         2008 - Mario Rigoni Stern, unul dintre cei mai mari autori italieni, celebru mai ales pentru romanul "Sergentul în zăpadă", a murit. ("Il bosco degli urogalli", "Ritorno sul Don", "Aspettando l'alba" şi "Tra due guerre e altre storie") (n. noiembrie 1921)

·         2013: Iustin Pârvu (n. 10 februarie 1919, satul Poiana Largului, județul Neamț- d. 16 iunie 2013^[1]) a fost un cunoscut duhovnic și stareț al Mănăstirii Petru Vodă din județul Neamț și un militant al Mișcării Legionare.^[2]

Împreună cu Cleopa Ilie, Arsenie Boca , Ioanichie Bălan, Dumitru Stăniloae și Arsenie Papacioc, a fost un important reprezentant al ortodoxiei românești contemporane.^[3]

A făcut vâlvă cu o teorie conspirativă, și anume că cipul din pașaport ar conține numărul fiarei

Biografie pe scurt:

• Născut pe 10 februarie 1919, la Poiana Largului, Neamț.
• 1936, intră frate la Mănăstirea Durău.
• 1938-1940 devine membru activ la Mișcării Legionare
• 1939, se înscrie la Seminarul teologic de la Mănăstirea Cernica.
• 1942 – 1944, numit preot misionar pe frontul de est până la Odessa.
• 1948, este arestat pe motive politice și condamnat la 12 ani închisoare. Trece prin închisorile Suceava, Văcărești, Jilavași Aiud. În ultima clipă, înainte de a fi trimis la "reeducare" la Pitești, este trimis să muncească, deținut fiind, în mină la Baia Sprie.
• 1960, este condamnat la încă patru ani de temniță pentru că nu s-a lepădat de credință.
• 1964, este eliberat și devine muncitor forestier.
• 1966 – 1975, preot-monah la Mănăstirea Secu.
• 1975 – 1990, viețuiește la Mănăstirea Bistrița.
• 1990 – 1991, este preot slujitor și duhovnic la Mănăstirea Secu.
• 1991, întemeiază Mănăstirea de la Petru Vodă - Neamț, al cărei stareț și principal duhovnic este.
• 2000, ridică un schit de maici lângă Mănăstirea Petru Vodă, o casă de educație pentru copii și o bolniță.
• 2003, înființează o publicație de învățătură și atitudine ortodoxă, cu apariție lunară, numită Glasul Monahilor.
• 2008, la data de 2 noiembrie este ridicat din gradul de Protosinghel la cel de Arhimandrit.
• 2008, înființează o nouă publicație de gândire și trăire românească, numită ATITUDINI.
• 2009, este inițiatorul campaniei împotriva actelor cu cip, lansând un APEL către țară
• Decedat la 16 iunie 2013

Iustin Pârvu
Arhimandritul Iustin Pârvu în februarie 2008.
Date personale
Născut	10 februarie 1919 Neamț, România
Decedat	16 iunie 2013, (94 de ani) Neamț, România
Înmormântat	Mănăstirea Petru Vodă
Cauza decesului	cancer la stomac
Naționalitate	România
Religie	creștinism ortodox[*]
Ocupație	Ieromonah

Părintele Iustin Pârvu - realizat de Paul Mecet, pictură pe lemn în ulei, 1999, 35 x 60 cm

* 2017: John Guilbert Avildsen (n. 21 decembrie 1935, Oak Park, SUA – d. 16 iunie 2017, Los Angeles, SUA) a fost un regizor american de film. A câștigat Premiul Oscar pentru cel mai bun regizor pentru Rocky (1976). A mai regizat Joe, Save the Tiger, Fore Play, The Formula, Neighbors, For Keeps, Lean on Me, The Power of One, 8 Seconds, Inferno, Rocky V și primele trei filme din seria Karate Kid.

Sărbători

• În calendarul ortodox: Sf Ier Tihon, episcopul Amatundei; Sf Sfințit Mc Marcu, episcopul Apoloniadei
• Ziua Internațională de Solidaritate cu Popoarele Luptătoare din Africa de Sud – „Ziua Soweto" (proclamată de Adunarea Generală a ONU în memoria victimelor represaliilor rasiste de la Soweto, 16 iunie 1976)
• Ziua Copilului African (se marchează din 1991, la inițiativa Organizației Unității Africane și a UNICEF)
• Ziua Mondială a Limbii Rromani, stabilită de UNESCO
• Paraguay: Ziua Păcii Chaco (1836)

VA URMA